GEOMORFOLOGIE Cursul nr.

13

RELIEFUL MARIN

Terra este acoperită pe 70,8% din suprafaţă de mări şi oceane. În acest spaţiu scoarţa prezintă un
relief creat de acţiunea forţelor interne şi a apelor marine. Ansamblul acestor forme este dispus în
trepte morfotectonice, grupate în două domenii: litoral şi submarin.
Domeniul litoral se manifestă în general până la 200 m adâncime, iar cel submarin sub această
adâncime.

6.1. Relieful litoral

Domeniul litoral poate fi subdivizat în trei subfâşii
- cea cu terase şi fazele vechi
- litoralul propriu-zis
- platforma continentală.
Litoralul propriu-zis este spaţiul cuprins între mareea înaltă şi mareea joasă, numită zona tidală.
Amplitudinea maximă atinge 20 m în golful Fundy, din Canada sau golful Ungava, din Peninsula
Labrador şi este de peste 10 m în golful Mont Saint Michel (Franţa). Cel mai adesea, în această zonă
diferenţa de nivel este de 1-5 m.

6.1.1. Agenţi şi procese

Agenţii de modelare litorală sunt: valurile, curenţii, gheaţa, vântul, vegetaţia şi fauna. O influenţă
importantă o are şi alcătuirea geologică, mişcările tectonice, relieful uscatului şi râurile ce se varsă în
mare.
Valurile sunt mişcări oscilatorii, în care fiecare moleculă de apă este animată de o mişcare
circulară sau eliptică. Valurile sunt provocate de vânt, de cutremure, de erupţii vulcanice etc. Valurile
provocate de vânt, dar care se menţin şi după ce vântul a încetat se numesc - hulă.
La valuri se deosebesc: - înălţimea (h), lungimea (L), perioada (Z) şi viteza de propagare (v).
Elementele morfologice ale valului sunt: creasta, depresiunea, versantul anterior, versantul
posterior şi frontul valului.
Se deosebesc valuri de ape adânci, care au caracter oscilatoriu numite valuri oscilatorii şi în care
particulele de apă se mişcă după orbite circulare, revenind în poziţia iniţială. În sectoarele cu adâncime
mică, egală cu 1/2 din lungimea valului, mişcarea orbitală a particulelor capătă o formă de elipsă cu
axa lungă orizontală. La adâncimi echivalente cu 1/3 din înălţimea valului, forma de mişcare nu se mai
poate păstra, valul se sparge, deferlează, transformându-se în val de translaţie.
Prin presiunea apei şi antrenarea de elemente solide, valurile de translaţie execută o acţiune de
abraziune, transport şi depunere a materialului la ţărm.
Curenţii marini şi oceanici sunt determinaţi de vânturile regulate, de diferenţele de nivel,
temperatură, salinitate sau maree. Importanţa lor pentru morfologie este redusă numai la fâşiile unde
traseele se apropie de linia ţărmului. Aici acţionează cu precădere curenţi cu caracter local. Aceştia
sunt provocaţi mai ales de valuri şi maree.
- Curenţii de valuri pot fi de derivă litorală, cauzaţi de valurile cu direcţie oblică faţă de ţărm. Ei
pot fi curenţi de întoarcere pe la fund, deplasând nisipul în lungul ţărmului şi de întoarcere pe la
suprafaţă, ce deplasează materialele către largul mării.
- Curenţii de descărcare acţionează în unele strâmtori, fiind determinaţi de diferenţa de nivel
între două bazine. Aşa sunt curenţii dintre: Marea Baltică şi Marea Nordului, dintre Marea Neagră şi
Marea Egee sau dintre Marea Ionică şi Marea Tireniană.

1
 - Curenţii de turbiditate sunt specifici părţii inferioare a domeniului litoral şi mai ales a
domeniului submarin propriu-zis. Sunt curenţi ocazionali provocaţi de cutremure sau de
supraîncărcarea pantelor cu aluviuni fluviatile. Au viteză mare (50 km/h) şi transportă cantităţi mari de
materiale până la mari adâncimi.
- Mareele şi curenţii de maree se manifestă prin înălţări şi coborâri ale apelor la ţărmurile abrupte
şi înaintări şi retrageri pe suprafeţele întinse, la ţărmurile joase. Curentul mareei este deosebit de
accentuat în golfurile înguste şi în strâmtori.
În perioada fluxului se produc acumulări sub formă de bancuri submerse, iar la reflux eroziunea
devine predominantă, când multe din formele create anterior sunt distruse.
Curenţii reprezintă principalul agent de transport al materialelor rezultate din retragerea fazelor, a
celor aduse de fluvii sau antrenate de valuri.
- Procesele mecanice au o largă desfăşurare pe ţărmurile înalte şi se manifestă prin alunecări,
prăbuşiri, sufoziune etc. În regiunile polare dezagregarea prin gelivaţie, eroziunea blocurilor de gheaţă
sau sloiurilor care lovesc falezele, accelerează modelarea reliefului, ducând la formarea de platforme
litorale.
Procesele fizico-chimice sunt datorate acţiunii apei de mare, a ceţii şi a picăturilor de apă
rezultate din spargerea valurilor. Acestea duc la alterarea mineralelor, dizolvarea calcarelor,
dezagregarea produsă prin cristalizarea clorurii de sodiu în fisurile rocii etc. Se formează cavităţi,
lapiezuri, nisip şi blocuri de dezagregare etc.
Procese determinate de acţiunea biologică
- perforarea rocilor de organisme litofage (moluşte, arici de mare, microorganisme).
- modificarea condiţiilor fizico-chimice prin procesul de fotosinteză şi respiraţie a algelor.
Această variaţie duce la precipitarea carbonatului de calciu, formându-se cruste. Algele frânează
acţiunea valurilor, diminuând eroziunea. Coralii formează recife şi bariere.
Factorii care influenţează abraziunea
- Roca determină diferenţieri în ritmul eroziunii şi în formele rezultate.
Ţărmurile din roci dure sunt erodate mai puţin decât cele din roci moi, ultimele ducând la
formarea rapidă de faleze, platforme de eroziune şi forme variate de acumulare.
- Structura va imprima ţărmului o anumită înfăţişare, iar procesele de abraziune o variaţie de la
un sector la altul. Structurile tabulare sunt adânc crestate, dau faleze abrupte pe care se produc frecvent
prăbuşiri. Structurile faliate sau monoclinale, în care liniile tectonice cad oblic sau perpendicular pe
ţărm, vor prezenta un contur foarte neregulat cu golfuri adânci, insule, peninsule, sectoare de
acumulare cu limbi de nisip etc.
- Mişcările tectonice şi eustatismul influenţează deplasarea liniei de ţărm şi stadiile de evoluţie a
reliefului litoral.
- Relieful uscatului cauzează ţărmuri înalte sau joase. Ţărmul înalt are ape adânci şi o evoluţie
lentă, cauzată de valuri, maree şi procese gravitaţionale. La ţărmurile joase există o largă platformă de
abraziune, însoţită în rare cazuri de o mică faleză. Este intensă acumularea de materiale, sunt extinse
plajele şi bancurile de nisip.
Aportul fluviatil face ca la gurile de vărsare să se formeze estuare, delte, limbi de nisip etc.
Clima
În regiunile reci, ţărmurile sunt modelate pe lângă valuri prin dezagregări, nivaţie, etc. În
regiunile calde şi umede alterarea este puternică, astfel că lipsesc galeţii. În regiunile aride
dezagregarea se produce prin cristalizarea clorurii de sodiu, prin variaţia termică diurnă sau prin
dezvoltarea construcţiilor coraligene.
Construcţiile şi amenajările portuare au introdus modificări importante în dinamica proceselor.

6.1.2. Relieful litoral de abraziune

Prin acţiunea destructivă a valurilor se creează ţărmuri de abraziune. Acţiunea maximă se
exercită asupra segmentului din preajma ţărmului. Aici se formează o nişă (firidă) de abraziune. Rocile

2
situate mai sus sunt supuse surpării. În zona valurilor se concentrează, astfel, blocuri de roci care
antrenate în mişcare cauzează distrugerea mai intensă a ţărmului. Surpările treptate duc la formarea
unui abrupt vertical sau aproape vertical numit faleză.
Falezele sunt vii, în cazul în care sunt în stadiu activ sau moarte, când sunt separate de mare
printr-o zonă ce nu permite accesul valurilor.
Pe măsura retragerii falezei sub acţiunea valurilor, la baza ei se formează o treaptă slab înclinată
în direcţia mării care a primit numele de platformă litorală sau platformă de abraziune. În evoluţia
acestei platforme, prin retragerea în continuare a falezei, datorită creşterii lăţimii platformei, valurile
traversează o fâşie cu adâncimi mici. Aceasta cauzează majorarea consumului energiei valurilor prin
frecare şi mai puţin prin abraziune. Treptat abraziunea încetează definitiv.
Mişcările tectonice de ridicare a uscatului sau coborâre a nivelului mării duc la transformarea
platformei litorale în terasă marină.
Ele pot fi: de abraziune, mixte şi acumulative.
Alte forme de abraziune sunt insulele stâncoase, porţile, arcadele etc.

6.1.3. Relieful litoral de acumulare

Sedimentele care se acumulează în zona litorală provin din scurgerea solidă a râurilor, din
fragmentele de roci transportate de gheţari, din materialele rezultate prin abraziunea ţărmului, din
sedimentare biogenă, chimică, vulcanism, materiale transportate de vânt etc. Procesele acumulative se
desfăşoară cu precădere în lungul ţărmurilor joase, formându-se plaje, cordoane litorale, dune litorale
etc.
Plaja reprezintă o fâşie de ţărm acoperită cu nisip, pietriş, fragmente de cochilii, particule mai
fine. Plaja se dezvoltă mai ales în lungul ţărmurilor joase, dar şi sub ţărmurile înalte, dar aici este mai
îngustă.
Plaja are trei sectoare:
- Plaja submersă (avant plaja) alcătuită din materiale fine, este situată sub nivelul minim al
mareei joase. Pe această plajă se formează riduri sub acţiunea valurilor paralele cu ţărmul - numite
ripple-marks.
- Plaja joasă este marcată de nivelul mediu maxim şi cel minim.
- Plaja înaltă este segmentul din preajma uscatului care este acoperită de ape doar la furtuni sau
maree maximale. Plaja înaltă reprezintă un cordon litoral cu suprafaţă convexă sau în trepte. În spatele
acestui cordon în anumite condiţii se formează lagune.
În sectoarele plajelor submerse, în urma spargerii valurilor, se formează cordoane submerse
paralele ce se întind pe distanţe de la câteva sute de metri, până la câţiva km şi lăţimi de 1-4 m.
În regiunile joase ale litoralului, crestate de golfuri, se formează bare maritime sau bariere ,
cauzate de transportul transversal al materialelor. Ele pot atinge 15-30 m înălţime, din care 4-7 m la
suprafaţa mării.
Când valurile ajung la ţărm sub un unghi ascuţit, are loc un transport longitudinal de materiale.
Se formează terase acumulative în golfuri, sau cordoane de tip săgeată, coasă etc.
Refracţia valurilor în zona litorală din spatele unui obstacol, cauzează acumularea depozitelor şi
apariţia unuia sau două-trei cordoane cu aspect de săgeată, ce pot uni ţărmul cu insula. Ele se numesc
tombolo.
Dunele litorale sunt acumulări de nisip marin, mai ales pe plaja înaltă, datorită acţiunii vântului.
Estuarele şi deltele
Acestea sunt zonele de vărsare ale fluviilor în mare. În multe cazuri ele sunt axate pe zone de
subsidenţă care au permis acumularea de mari cantităţi de materiale fine (În delta fluviului Mississippi
terţiarul şi cuaternarul au 10 000 m grosime, iar în estuarul Amazonului numai sedimentele pleistocene
au 2000 m grosime.
Estuarele sunt guri de vărsare sub formă de pâlnie ale fluviilor ce debuşează în mări cu flux şi
reflux puternic. Fluxul înaintează mult în interiorul continentelor, 1500 km la Amazon, 500 km la Sf.

3
Laurenţiu, 200 km la Rio de la Plata, 144 km la Sena. În timpul fluxului are loc o decantare a
sedimentelor cărate de fluviu, iar la reflux are loc o înlăturare a materialelor depuse. La estuarele mari,
noul flux se produce înainte de retragerea completă a apelor de reflux, cea ce cauzează sedimentarea
unei părţi din materialele în suspensie. Aceasta face ca la gura estuarului să se acumuleze enorme
cantităţi de sedimente, numite dop mâlos, care cresc cu fiecare flux.
Estuarele deşi apar ca pâlnii de eroziune, ele sunt zone de sedimentare. Fr Ottmann distinge trei
stadii de evoluţie:
- stadiu iniţial, de vale submersă cu acumulări submarine
- stadiu median, de vale colmatată, cu o largă câmpie aluvială
- stadiu final, de înaintare în mare cu formarea fie de lagune, fie de delte.
Deltele sunt complexe de acumulare la gura de vărsare a unor fluvii. Trăsătura cea mai
importantă o reprezintă înaintarea uscatului în mare.
Apariţia deltei este legată de: un volum mare de materiale; lipsa sau slaba acţiune a mareelor;
adâncimea redusă a mării.
Micşorarea bruscă a vitezei de curgere a apei fluviului duce la sedimentarea materialelor. Are loc
o micşorare a pantei, se alungeşte cursul, fluviul se împarte în braţe. Se depun materiale în bancuri, în
lungul braţelor sau în apropierea gurilor de vărsare. Gurile de vărsare, variind ca poziţie şi importanţă,
tind să realizeze o construcţie semicirculară aplatizată. Deltele se dezvoltă rapid, când cantitatea de
materiale este foarte mare. Apariţia coordonatelor litorale favorizează înaintarea deltei în interiorul
mării.
Deltele apar ca nişte câmpii în bună parte submerse din care se ridică grinduri longitudinale şi
transversale. Depozitele sunt stratificate aproape orizontal şi doar la gurile de vărsare panta de
sedimentare este foarte crescută.
La evoluţia deltei se pot deosebi 2-3 faze: de golf sau estuar, de liman sau lagună şi delta
propriu-zisă - delta fluviatilă şi delta fluvio-maritimă.
Tipurile de delte
- Delte triunghiulare (Tibru) aluvionarea se face de un singur braţ;
- Delte lobate - (Dunărea) înaintarea rapidă pe 2-3 braţe principale;
- Delte digitate - (Mississippi) pe fluvii cu extrem de multe aluviuni, vărsate pe multe braţe, care
impun înaintarea rapidă a fiecăruia;
- Delte barate - (Nil) sunt cu aspect lobat, dar înaintarea lor a fost oprită fie de curenţii litorali, fie
de atingerea unei zone adânci sau subsidente.
Construcţiile coraligene
În regiunile calde, între paralele de 30°, coralii, mai ales, realizează construcţii calcaroase.
Dezvoltarea lor este legată de anumite condiţii ale mediului marin. Astfel, temperatura apei trebuie să
fie de peste 18°, optim 25-30°, adâncimea de cca. 25 m, salinitatea 27-40%, apa să fie puternic
oxigenată şi cu grad redus de turbiditate.
Atolii sunt construcţii coraligene, cu aspect inelar, cu diametru ce poate depăşi 60 km şi
înconjură o lagună cu adâncimi de 30-100 m.
Recifii barieră sunt construcţii coraligene, ce închid în interiorul lor una sau mai multe insule.

6.1.4. Tipurile de ţărmuri

Procesele de acumulare şi abraziune au tendinţa de a rectifica linia ţărmului. Specificul acestei
acţiuni depinde de structura geologică, de relieful zonei litorale, de acţiunea valurilor, mareelor şi
curenţilor şi de nivelul Oceanului Planetar. Linia actuală a ţărmului s-a format în urma transgresiunii
postglaciare în sectoarele joase ale zonei litorale. Aceste ţărmuri se numesc ţărmuri de submersiune.
Dintre acestea evidenţiem:
- Ţărm cu fiorduri care s-a format prin inundarea văilor glaciare din regiunile litorale. Aşa este
ţărmul din NV Norvegiei, coasta Noii Zeelande, ţărmul Alascăi a Insulei Novaia Zemlea, sau a Ţării de
Foc.

4
 - Ţărm de tip finlandez (cu skjars) care s-a format în urma inundării câmpiilor joase glaciare.
Skjars sunt insule stâncoase care reprezintă “roches moutonées” inundate sau drumlinuri sau
formaţiuni ale morenei terminale. Exemplu: Golful Finic, NE SUA.
- Ţărm de tip rias care s-a format prin inundarea segmentelor inferioare ale râurilor din regiuni
muntoase. Exemplu: Pen. Bretagne, N. Spaniei, Istria. Aceste ţărmuri prezintă golfuri ramificate, cu
multe sinuozităţi.
- Ţărm de tip dalmatic, reprezintă o succesiune de golfuri, canale, peninsule şi insule dispuse
paralel cu linia ţărmului. Coasta Dalmatică, Golful Californiei şi Columbia Britanică din V. Americii
de Nord sunt ţărmuri ale unor regiuni cutate, în care direcţia cutelor este paralelă cu ţărmul.
- Ţărm cu limane, format prin inundarea sectoarelor inferioare ale văilor din câmpii litorale
joase. Lipsa mareelor duc la izolarea lor prin cordoane litorale şi transformarea în lacuri, limane -
Limanul Nistrului.
- Ţărm tectonic format prin inundarea depresiunilor tectonice dispuse perpendicular pe linia
ţărmului. Culmile sub formă de horst reprezintă promontorii şi peninsule. Aşa este litoralul elen al
Mării Egee
O altă categorie genetică de ţărmuri este cea a ţărmurilor de emersiune. Aceste ţărmuri se
dezvoltă în condiţiile unor mişcări tectonice slab pozitive sau de colmatare a zonei litorale, ce duce la
înaintarea treptată a uscatului. În această categorie sunt incluse ţărmurile cu: mangrove, watt, marsche,
lagune, delte, cordoane litorale etc.
- Ţărmurile cu mangrove se formează în regiunile litorale ale zonelor tropicale şi subtropicale, cu
formaţiuni de arbori şi arbuşti sempervirescenţi, adaptaţi la condiţiile de flux şi reflux şi intense
acumulări de mâluri.
- Ţărmurile cu watt se formează în regiunile puţin adânci ale mării, cu maree nu prea mari, cum
sunt cele din sudul Mării Nordului şi al Mării Baltice. Viteza mai mare a fluxului, faţă de reflux, face
ca o parte din materialul adus în timpul fluxului să se sedimenteze în zona ţărmului. Se formează
acumulări litorale (insule, bancuri, cordoane) care au primit numele de watt. La reflux acestea se
integrează uscatului. Treptat, acumulările duc la ridicarea suprafeţei acestor terenuri. Ele sunt inundate
doar la maree foarte puternice. Pe suprafaţa nou formată se instalează vegetaţia şi încep să se formeze
soluri. Aceste sectoare de ţărm au fost numite marsche.
- Ţărmurile cu delte se formează prin acumularea sedimentelor aluviale la gura râurilor ce se
varsă în bazine fără maree sau cu maree mici, iar curenţii litorali nu reuşesc să îndepărteze volumul
mare de materiale duse de râuri. Unde mareele sunt puternice la gura râurilor se formează estuare.

6.2. Relieful submarin

Relieful submarin este format sub influenţa factorilor tectonici, a vulcanismului, a gravitaţiei, a
curenţilor submarini şi a sedimentării.
Platforma continentală
Platforma continentală sau şelful, este o zonă dispusă în prelungirea continentelor care ajunge
până la cca. 200 m adâncime, uneori până la 500 m. Lăţimea ei este invers proporţională cu înălţimea
reliefului emers din imediata vecinătate, fiind foarte extinsă în regiunile de câmpie şi deal şi foarte
îngustă sau lipsind chiar, în zona lanţurilor muntoase.
Platforma continentală prezintă un relief cu forme variate, legate de cauze tectonice, (insule şi
peninsule reprezentând horsturi sau anticlinale şi sectoare mai adânci reprezentând grabene şi
sinclinale), de cauze petrografice, (martori petrografici etc.), de cauze hidrodinamice (şanţuri
provocate de curenţi, acumulări de sedimente), de cauze biologice (acumulări de depozite şi construcţii
biologice) etc. Unele forme au origine subaeriană, dar au fost acoperite prin transgresiune.
Selful marin prezintă o multitudine de aspecte, ceea ce indică o geneză complexă. F. Richthofen
arată că şelful este o platformă de abraziune extinsă prin submersiune lentă. După unii autori, treptele
platformei submarine s-au format la nivelul scăzut al oceanului în timpul regresiunilor cuaternare sau
formarea platformei s-ar datora acumulărilor aduse de fluvii şi depuse în mare. După modul de

5
formare a platformelor, ele se împart în: platforme tectonice, platforme de eroziune marină şi
submarină şi platforme de acumulare.
Taluzul continental
Taluzul face racordul între şelf şi regiunile adânci ale oceanelor şi mărilor. El se desfăşoară între
200-3000 m adâncime.
Abrupturile au o pantă medie de cca. 4°, cu variaţii între 1 şi 20°.
Abrupturile în zona cu self îngust prezintă numeroase vârfuri, trepte cu caracter petrografic şi
tectonic. Forma cea mai distinctă o reprezintă canioanele submarine. Ele se aseamănă cu văile terestre,
sunt înguste, uneori cu pereţi înclinaţi până la verticală, au sinuozităţi, afluenţi şi vaste zone de
acumulare în partea terminală. Obârşia lor este cel mai adesea la 80-100 m adâncime pe platforma
continentală, dar pot ajunge şi până la ţărm. În profil longitudinal şi transversal au numeroase trepte,
rupturi de pantă, trepte litologice.
Geneza lor este privită în mod diferit de cercetători. Ele sunt interpretate ca foste văi subaeriene
înecate de apele mării, ca falii perpendiculare pe continente, născute în procesul de translaţie, sau că
sunt formate de curenţii de noroi cu densitatea mare, rezultaţi în urma topirii gheţarilor cuaternari, sau
cum se afirmă în teoria flexurilor continentale (continentul se ridică, fundul mării se coboară, liniile de
flexuri pot migra spre uscat sau mare, determinând ingresiuni sau emersiuni), că ingresiunile
determină ca fluviile înecate să devină canioane submarine.
Platoul oceanic şi gropile abisale
Platoul oceanic se extinde între 3000 şi 6000 m adâncime. Prezintă un relief de bazine despărţite
de lanţuri muntoase (dorsale). Toate aceste forme sunt presărate de vârfuri vulcanice, vârfuri aplatizate
(prin abraziune şi ulterior scufundate lent la 900-1800 m, numite gaioţi) şi grabene.
Gropile abisale ocupă suprafeţe restrânse, având adâncimi de 6000-11000 m. Sunt situate la
marginile oceanelor în apropierea marilor înălţimi ale Globului.

6.3. Insulele
Insulele reprezintă uscături de dimensiuni variate, care sunt înconjurate de apele mării. Se
deosebesc mai multe tipuri de insule:
- insule de platformă continentală, cu contur foarte sinuos, rezultate în urma ridicării postglaciare
a nivelului mării (Marea Britanie);
- insule horsturi (Sardinia) al cărei contur este dat de linii de falie;
- insule tectonice de mari dimensiuni individualizate din epoci vechi, prin fragmentarea unor
continente (Madagascar, Australia);
- insule vulcanice;
- ghirlande de insule rezultate prin fracturări sau vulcanism;
- insule coraligere.

7. RELIEFUL CREAT DE ACTIVITATEA UMANĂ .

RELIEFUL ANTROPIC

Societatea umană intervine în formarea şi evoluţia reliefului prin acţiune directă şi indirectă.
- Acţiunea directă se referă la formele de excavaţie sau la construcţie, tunele, canale,
terasamente, halde etc.
- Acţiunea indirectă se manifestă prin deranjarea echilibrelor dinamice stabilite în natură,
respectiv prin distrugerea cuverturii vegetale, a solului şi a scoarţei de alterare. Prin aceasta, procesele
reliefogene condiţionate de factorii externi sunt mult amplificate. Această eroziune a fost denumită
eroziune accelerată sau antropică.

6
7