Scoarța terestră ca suport al reliefului : structură și alcătuire petrografică

Materia inițială din care a fost făcut Pământul, transformat continuu, este distribuita în prezent în mai multe
învelișuri concentrice, numite geosfere, cu grosime și alcătuire variabile.

Învelișurile structurii interne

Cele trei învelișuri importante ale structurii interne sunt: nucleul, mantaua și scoarța.

Forța de gravitație și mișcarea de rotație au ca rezultat o structură zonar – concentrică, materia mai grea fiind
concentrată spre interior, iar spre exterior cea mai ușoară. Trecerea între învelișuri se face relativ brusc, prin
suprafețe de discontinuitate, și anume:

 Mohorovicic (Moho), între scoarță și manta;

 Gutenberg – Wiechert, între manta și nucleu.

1. Nucleul se găsește la o adâncime cuprinsă între 6370 – 2900 km, fiind constituit dintr-un amestec de
fier și nichel.

Nucleul intern, numit, de asemenea și miezul Pământului are o densitate de 8–12 g/cm³ și se află la o
adâncime de 5100 km și este solid. Nucleu extern este lichid și are proprietățile unui magnet.

2. Mantaua (Mezosfera), găsită la o adâncime cuprinsă între 2900 și 80 km. Temperatura scade de la

3000ºC, lângă nucleu, la 1000ºC, lângă scoarță.

Mantaua internă este solidă, aflată la o adâncime de până la 400-700 km. În partea superioară a mantalei se
află astenosfera, vâscoasă, fiind alcătuită din magmă. Iau naștere curenți de convecție (ascendeți sau
descendenți), care transportă din adâncime spre suprafață magma. Densitatea medie este cuprinsă între 3 și 5
g/cm³.

3. Scoarța terestră (litosfera) reprezintă învelișul solid de la exteriorul Pământului, numită și ”sfera de

piatră”, la o adâncime cuprinsă între 80 și 0 km. Aceasta are o grosime mai mare sub continent, de
circa 20-80 km, respectiv o grosime mai mică sub ocean, de până la 15 km, cu o densitate medie de 3
g/cm³.

Scoarța terestră este alcătuită dintr-o scoarță solidă la exterior (continentală sau oceanică) și stratul de
bază, mai plastic, ce face trecerea spre astenosferă.

Datorită prezenței curenților magmatici din astenosferă, scoarța este împărțită în plăci litosferice sau
tectonice, cum ar fi:

 plăcile majore (macroplăci): Pacifică (predominant scoarță oceanică), Euroasiatică, Africană

(predominant scoarță continentală), plăcile Americană, Antartică și Indo-australiană (cuprind atât
continentele, cât și porțiuni ale scoarței oceanelor limitrofe);
 plăcile medii (mezoplăci), rezultate din fragmentarea plăcilor mari, având de cele mai multe ori
scoarță oceanică, și anume plăci precum: Filipinelor, Arabă, Caraibelor, Somaleză, Gorda, Nazea,
Cocos;
 microplăci , provenite din fragmentarea plăcilor mari și mijlocii ori prin consumarea plăcilor vechi,
existente încă de la apariția scoarței.

La nivelul teritoriului României se află placa Euroasiatică, constituită din mai multe microplăci:
  Est – Europeană, coborâtă în adâncime în apropierea Carpaților Orientali. Această coborâre a
reprezentat un plan de subducție a Plăcii Est – Europene, sub Placa Intraalpină, rezultând lanțul
vulcanic din Vestul Carpațilo Orientali; 
 Moesică, coborâtă, mai ales, în regiunea Carpaților de Curbură, pe un plan de subducție. Aceasta
conduce la deplasarea maselor de roci și cutremure;
 Intraalpină.

Deplasările au drept rezultate următoarele: forma curbată a arcului carpatic, cele trei fâșii paralele ale acului
carpatic, curbura maximă din zona Carpaților și Subcarpaților de Curbură și formarea Subcarpaților.

Dinamica scoarței

Viteza de deplasare a plăcilor este cuprinsă între 1 și 12 cm/an, fiind influențată de curenții de convecție. 
Contactul de tip rift reprezintă aliniamente de mii de kilometri lungime de fracturi, întâlnite pe toată
grosimea scoarței terestre.
Deplasarea laterală a plăcilor tectonice dă naștere rifturilor, ceea ce conduce la creșterea bazinelor oceanice
în suprafață, descrisă ca o ”expansiune a fundului oceanic”.
De-o parte și de alta a rifturilor se formează dorsalele oceanice, reprezentate prin lanțuri de munți submarini.
Rifturile aflate în activitate poartă denumirea de ridge (de tip atlantic), iar cele inactive, solidificate poartă
denumirea de rise (de tip pacific). În cazul celui de-al doilea tip, după o îndelungată funcționare, lava care s-
a extins de-o parte și de alta a riftului începe să se îngroașe și să se înalțe.
Lungimea dorsalelor este de circa 90.000 km, observându-se că rifturile și dorsalele deviază brusc într-o
parte și alta pe o serie de rupturi laterale, numite falii de transformare.
Rifturile se formează deasupra ramurilor ascendente ale unei celule de convecție (doi curenți ale căror
ramuri ascendente sunt alăturate).
De asemenea, are loc expansiunea fundului oceanic (Oceanul Atlantic), închiderea oceanului (Oceanul
Pacific).
Cea mai importantă dorsală este cea medio-atlantică, iar rift în formare se găsește sub continentul african, ce
a dus la formarea Mării Roșie, a unor depresiuni tectonice (lacuri: Albert, Tanganyika, Malawi) și vulcani
(Kenya).
Plăcile de subducție sunt cele care în partea opusă a rifturilor intră în coliziune, conducând la încălecarea
(subducția) unei plăci sub o alta, de-a lungul unui plan fracturat, înclinat (60-65º), numit planul Benioff. În
acest caz, blocul mai gros și mai greu este absorbit de curenții de convecție descendenți, fiind adus la
adâncimi și topit. Astfel, prin deplasarea blocului mai ușor (scoarța oceanică) pe planul Benioff și
fracturarea acestuia au loc erupțiile vulcanice și cutremurele, prin urmare sunt formați munții (Munții
Himalaya), fosele oceanice (Groapa Marianelor).
În concluzie, riftul duce la naștere și creșterea plăcilor, iar plăcile de subducție conduc la consumarea
plăcilor grele (oceanice). În ambele zone iau naștere forme de relief prin consolidarea lavei, curenții de
convecție având un rol principal.

Alcătuirea scoarței terestre

Structura scoarței este reprezentată de trei pături:

 bazaltică (oceanică), aflată atât sub continente, cât și sub oceane. Are o grosime de circa 10-20 km
sub continente, iar sub oceane este mai mică;
 granitică (continentală), cu o grosime cuprinsă între 15 și 40 de km, se află pe continente, lipsind de
pe o bună parte a fundului oceanelor;
 sedimentară (stratisferă), cu o grosime de circa 0-20 km.
Scoarța terestră este alcătuită din roci și minerale, cu origine, repartiție și pondere diferite.
Mineralele sunt substanțe naturale omogene din punct de vedere fizico-chimic, sunt în mare parte solide. Un
exemplu de mineral lichid este apa.
Rocile reprezintă asociații de minerale. Structura rezultă din forma și mărimea mineralelor care compun o
rocă (cristaline, amorfe, psefitice - de tipul grohotișului), iar textura este reflectată prin modul de aranjare a
mineralelor în masa rocii. Textura poate fi masivă sau neorientată (rocile magmatice de adâncime), fluidală
(mineralele fiind orientate pe direcția în care lava se scurge).

Tipuri de roci

În funcție de modul de formare există trei tipuri de roci, și anume: magmatice, sedimentare și metamorfice.

a. Rocile magmatice sunt de două tipuri, intrusive și efusive (de adâncime și de suprafață): granit,
andezit, bazalt, sienit, diorit etc. Aceste roci iau naștere prin răcirea magmelor, ce ajung la suprafață.
Sunt diferențiate mai multe tipuri în funcție de gradul de cristalizare, structura și textura, compoziția
chimică și mineralogică etc.

Granitul este o rocă formată prin răcire la adâncime, având o cristalizare totală, iar riolitul este o rocă
rezultată din magma răcită la suprafață, având o cristalizare parțială. Din magma ajunsă la suprafață, ce se
răcește repede, rocile rămân necristalizate (piatra ponce).
În funcție de compoziția chimică, rocile magmatice sunt atât acide, neutre, cât și bazice. Iar compoziția
mineralogică împarte rocile magmatice în: grupa granitului,
a granodioritului, sienitlui, gabbroului, dioritului.

b. Rocile sedimentare sunt formate prin distrugerea mecanică și chimică a rocilor deja existente și
acumularea materialului rezultat în diferite medii și locuri. Acestea sunt de mai multe tipuri, după
cum urmează:

 Rocile detritice rezultă prin dezagregarea altor roci: bolovani, pietriș, nisip, argile, gresii,
conglomerate, marne, loess etc.;
 Rocile de precipitare chimică sunt rezultate în urma evaporării: sarea, gipsul, travertinul;
 Rocile organogene sunt formate prin transformarea resturilor de plante și animale, lipsite de oxigen,
cum ar fi: calcarele, cărbunele, petrolul, gazele.

c. Rocile metamorfice sau cristaline sunt rezultate în urma transformării rocilor sedimentare sau
magmatice, în condiții de temperaturi și presiuni ridicate. Atunci când are loc recristalizarea acestor
roci (nu topirea), au loc, de asemenea, schimbări de structură, textură, compoziție mineralogică și
adeseori chimică (fenomen numit metamorfism). Principalele roci metamorfice
sunt: micașisturile (au textură șistoasă, alcătuite în mare parte din cuarț și mică), cuarțite (cu granule
de cuarț), gnaise (au structură grăunțoasă, asemeni granitului), marmure (calcar recristalizat) etc.