Relea Maria, cls.

a IX-a A

Marcus Tullius Cicero

Om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor roman, care a încercat fără succes să
menţină principiile republicane în timpul ultimelor războaie civile care au dus la căderea
Romei. Scrierile sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi filozofice şi
scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman, cel care a inovat ceea
ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.
Viaţa
Cicero făcea parte dintr-o familie înstărită din Arpium. A primit o educaţie aleasă, la
Roma şi în Grecia, a făcut serviciul militar în 89 î.Hr., în timpul conducerii lui Pompeius
Strabo (tatăl lui Pompei cel Mare), iar la prima apariţie în justiţie l-a apărat pe Quinctius în 81
î.Hr. Pledoaria strălucită pe care a făcut-o în favoarea lui Sextus Roscius, în 80 î.Hr. sau la
începutul lui 79 î.Hr., apărându-l de o acuzaţie de patricid, l-a consacrat pe Cicero ca avocat
pledant, începându-şi astfel cariera publică de chestor (funcţie în administraţia financiară) în
vestul Siciliei, în 75 î.Hr.
Ca pretor, magistrat cu înalte funcţii judiciare la acea vreme, în 66 î.Hr. a ţinut primul
său discurs politic important, când, împotriva lui Catulus şi a optimaţilor (în latină,
optimates, facţiunea conservatoare a Senatului), a pledat să i se acorde lui Pompei comanda
campaniei împotriva lui Mitridate, regele Pontului. Relaţia sa cu Pompei, care îl ura pe
Marcus Licinius Crassus la fel de mult ca şi el, avea să fie cel mai important element din
cariera sa de politician. A fost ales consul în 63 î.Hr., deoarece optimaţii se temeau de ideile
revoluţionare ale rivalului său, Catilina.
În primele discursuri în calitate de consul, s-a opus legii agrare, dată de Servilius
Rullus, în interesul lui Pompei, care era absent; însă interesul său principal era să descopere şi
să facă publice intenţiile instigatoare ale lui Catilina, care, deşi fusese învins în 64 î.Hr., a
participat din nou la alegerile consulare din 63 î.Hr. (prezidate de Cicero, care a purtat o
armură pe sub togă). Catilina a pierdut şi a plănuit să pornească răscoale armate în Italia şi
incendieri în Roma. Cicero a reuşit cu greu să convingă Senatul de acest pericol, însă pe 22
octombrie a fost luată o „hotărâre supremă” (Senatus consultum ultimum), care se aseamănă
cu impunerea legii marţiale.

Apogeul carierei
Pe 8 noiembrie, după ce a supravieţuit unei încercări de asasinat. Cicero a rostit
primul discurs împotriva lui Catilina în Senat. Catilina a plecat din Roma chiar în acea
noapte. Au fost găsite dovezi împotriva conspiratorilor şi, după o dezbatere senatorială în
care Cato a sugerat execuţia, iar Caesar s-a opus, aceştia au fost executaţi pe răspunderea lui
Cicero. După ce a anunţat mulţimea despre moartea condamnaţilor, cu un singur cuvânt
– vixerunt (în latină, au trăit)-, Cicero a obţinut în mod spectaculos ovaţii din partea tuturor
claselor sociale. A fost aclamat de Catulus ca „părinte al poporului”. Acesta a fost apogeul
carierei sale.
Declinul
La sfârşitul lui 60 î.Hr., Cicero a refuzat invitaţia lui Caesar de a intra în alianţa
politică încheiată de Caesar, Crassus şi Pompei, deoarece o considera neconstituţională. De
asemenea, în 59 î.Hr., a refuzat locul pe care Caesar i-l oferise în consiliul de conducere din
Gallia. Când, în 58 î.Hr. a devenit tribun Publius Clodius, pe care Cicero şi-l făcuse duşman
ţinând o cuvântare şi prezentând dovezi împotriva sa, când acesta fusese judecat pentru
blasfemie la începutul lui 61 î.Hr., Cicero a înţeles că se află în pericol. Iar în martie,
dezamăgit de refuzul lui Pompei de a-i oferi ajutor, a fugit din Roma. Ziua următoare,
Clodius a introdus o lege care interzicea execuţia unui cetăţean roman fără ca acesta să fie
judecat. Apoi, Clodius a dat încă o lege, a cărei legalitate era îndoielnică, prin care îl declara
pe Cicero exilat.
Cicero a mers mai întâi la Thessaloniki (Salonic), în Macedonia, şi apoi în Illyricum.
În 57 î.Hr., mulţumită intervenţiilor lui Pompei şi în special ale tribunului Milo, exilul a fost
ridicat pe 4 august. Cicero ajunsese la Brundisium (Brinisi) în acea zi, iar de aici a fost
aclamat pe tot drumul până la Roma, unde a ajuns o lună mai târziu.
În iarna lui 57-56 î.Hr., Cicero a încercat fără succes să îl îndepărteze pe Pompei de
Caesar. Pompei nu a luat în seamă sfaturile lui Cicero şi a reînnoit pactul cu Caesar şi Crassus
la Lucca în aprilie 56 î.Hr. Apoi Cicero a căzut de acord, sub presiunea lui Pompei, să se
alăture celor trei în politică, angajându-se la acest lucru în scris (într-o „palinodie”).
Discursul De provinciis consularibus (sau De imperio Cnaei Pompei) a marcat noua sa
alianţă. A fost obligat să accepte o serie de pledoarii dezagreabile, părăsind astfel viaţa
publică.
În următorii câţiva ani a finalizat Despre orator (De oratore, 55 î.Hr.) şi Despre
stat (De republica, început în 54 î.Hr., finalizat în 52 î.Hr.) şi a început Despre legi (De
legibus, 52 î.Hr.). În 52 î.Hr. a fost satisfăcut când Milo l-a ucis pe Clodius, dar a eşuat în
apărarea lui Milo (a scris discursul Pentru Milo – Pro Milone – mai târziu, pentru a-l publica).
În 51 î.Hr. a fost convins să părăsească Roma, pentru a guverna vreme de un an
provincia Cilicia, în sudul Asiei Minor.
Când Cicero s-a întors la Roma, Pompei şi Caesar începuseră să se lupte pentru
supremaţie. Cicero se afla la marginea Romei când Caesar a trecut râul Rubicon şi a invadat
Italia în ianuarie 49 î.Hr. Într-o întâlnire cu Caesar pe 28 martie, Cicero a dat dovadă de
mult curaj prin impunerea propriilor condiţii – intenţia sa de a propune Senatului ca Caesar să
înceteze lupta împotriva lui Pompei – cu toate că erau condiţii pe care Caesar nu le putea
accepta. Cicero era împotriva dictaturii lui Caesar; totuşi şi-a dat seama că, în luptele ce au
urmat (şi care au continuat până în 45 î.Hr.), el ar fi fost una dintre primele victime ale
inamicilor lui Caesar, dacă aceştia ar fi învins.
Aceasta a fost a doua perioadă productivă din punct de vedere literar, printre lucrările
din acest interval numărându-se Brutus, Paradoxa, Orator, scrise în 46 î.Hr.; Despre scop (De
finibus, 45 î.Hr.);şi Tusculanae disputationes, De natura deorum şi Despre îndatoriri (De
officiis), terminate după asasinarea lui Caesar în 44 î.Hr.
Cicero nu a fost implicat în conspiraţia de asasinare a lui Caesar din 15 martie 44 î.Hr.
şi nu fost prezent în Senat când acesta a fost ucis. Pe 17 martie a ţinut o cuvântare în Senat în
favoarea unei amnistii generale, iar apoi s-a întors la scrierile sale de filozofie şi s-a gândit să-
şi viziteze fiul, care studia în Atena. A preferat însă să se întoarcă la Roma la sfârşitul lui
august, iar cele 14 Filipice (Philippicae, numite astfel pentru că imitau discursurile lui
Demostene împotriva lui Filip II al Macedoniei), primul rostit pe 2 septembrie 44 î.Hr. şi
ultimul pe 21 aprilie 43 î.Hr., au marcat puternica sa reintrare în politică.
Triumviratul lui Octavian, Antoniu şi Lepidus a luat fiinţă la sfârşitul lui octombrie,
iar în curând s-a dat ordin să fie găsit Cicero şi executat. A fost prins şi omorât lângă Caieta,
pe 7 decembrie. Capul şi mâinile sale au fost expuse pe rostra, platforma pe care se ţineau
discursurile în forul de la Roma.
 Bibliografie
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ultimul-republican-marcus-tullius-cicero