Egiptul Antic

Egiptul, „darul Nilului”, așa cum îl vedea Herodot, este situat în partea de nord a continentul
african, fiind străbătut de fluviul Nil. În această zonă caldă, cu o climă diversă datorită formațiunilor
de relief existente, cu soluri fertile, în principiu, datorită revărsărilor Nilului, s-a format unul dintre
cele mai vechi popoare ale Antichității: egiptenii. În parte, originea lor este pusă sub semnul
întrebării. Se pare că din cele mai vechi timpuri, aici s-au stabilit nu doar popoare de origine
africană, ci și popoare semite care au migrat din zonele Asiei. Din punctul de vedere al organizării,
treptat, datorită pericolelor existente, mai multe triburi din zona Nilului s-au unit, formând uniuni de
triburi, care aveau în frunte un conducător militar ce îndeplinea o serie de alte funcții. Cu timpul
societatea s-a stratificat, apărând astfel clasele sociale. În perioada de sfârșit a neoliticului european,
în jurul anului 4000 î.Hr., în această zonă iubită de zei au luat ființă două regate: Regatul de Sus al
Egiptului, situat în partea de sud a statului, de la izvorul fluviului Nil și Regatul de Jos al Egiptului,
situat din punct de vedere geografic în nord, în zona Deltei Nilului. Sub regele Narmer, cele două
regate aveau să se unifice, luând astfel naștere Regatul Egiptului din Antichitate, acea formațiune
teritorială și politică ce a reușit să ne capteze atenția nu doar prin forma sa de organizare a statului,
ci și prin operele monumentale pe care conducătorii ei le-au ridicat. În ceea ce privește existența
unei capitale, trebuie menționat că, în funcție de faraoni, ea era schimbată, dar cu toate acestea, cele
mai importante rămân cele de la Memphis și Teba. În ce privesc clasele sociale, cel mai important
om în această lume parcă desprinsă din povești, era faraonul. Conform scrierilor anticilor, se pare că
acesta se considera trimisul zeilor pe pământ de aceea oamenii trebuiau să îl omagieze. Mai mult, el
nu deținea doar puterea politică, ci era în același timp și judecător suprem, conducător al armatei,
chiar și mare preot. În ordinea importanței, faraonului îi urma vizirul, un al doilea om în stat.
Funcția sa, inexistentă astăzi, este asemănată cu cea de prim ministru. Acesta trebuia să se ocupe de
treburile statului cu care faraonul îl însărcina, ajungând chiar omul său de încredere. Vorbind de
clase, cea mai importantă era cea a sacerdoților, respectiv a preoților. Aceștia le aduceau ofrande
zeilor și se rugau pentru bunăstarea regatului. Pe același picior de egalitate cu preoții se afla clasa
nobililor. De cele mai multe ori aceștia erau oamenii bogați cu funcții de conducere în cadrul
statului. Ei erau urmați în de aproape de către războinici și scribi, cei din urmă fiind o parte
importantă a statului, deoarece, după cum bine știm, cultura din Egipt era una foarte avansată pentru
vremea respectivă. Scribii se ocupau nu doar cu scrierea analelor, redactarea de tratate, ci și cu
transcrierea diverselor legende sau legi. Nu trebuie uitați oamenii liberi. Ei susțineau din punct de
vedere economic regatul. Principalele lor activități, pe lângă agricultură și creșterea animalelor, era
meșteșugăritul, negustoria, apicultura și realizarea canalelor de irigații. Ultimii în ceea ce privește
stratificarea socială, se poziționau sclavii, adică oamenii lipsiți de libertate, care au căzut prizonieri
în războaie și care erau folosiți de cele mai multe ori în lucrări publice, respectiv în construcția de
monumente sau clădiri.
Pentru a fi mult mai bine administrat, regele a împărțit regatul în provincii numite nome care erau
conduse de un nomarh. Acesta îi dădea socoteală vizirului și pe lângă supravegherea teritoriului
primit în sarcină, el se ocupa cu strângerea taxelor și cu controlarea sistemului de canale și irigații
care era indispensabil agriculturii. Indiferent de categoria socială din care făceau parte, oamenii
avea o viață religioasă activă. Cele mai interesate zeități le întâlnim în Egipt, datorită împletirii
misteriilor orientale cu legendele și minunile. Egiptenii, la fel ca marea majoritate a oamenilor de
astăzi, credeau în două lumi: cea a viilor și cea a morților. Cu toate acestea, lumea morților este
guvernată de zei și împărțită în același timp. Se spune că după moarte, zeul Ra, ocrotitor al
faraonului și zeu al Razelor de Soare, îl ducea pe cel trecut în neființă cu o luntre către judecata sa
finală. În cadrul ceremoniei judecății, faptele celui mort sunt puse în discuție de zei ca Osiris,
Anubis, Horus sau Isis. Cântărindu-se, în funcție de greutatea faptelor, cel trecut în lumea de
dincolo avea să se bucure de pace, sau trebuia să treacă Styxul pentru a ajunge să fie torturat de zeul
morții Seth. Dincolo de legendele care învăluie viața Egiptului Antic, trebuie observat faptul că
multe zeități, pe lângă un chip uman, apar reprezentate și sub formă de animale. Bastet, zeița lunii și
a fecundității apare adesea reprezentată și sub forma unei pisici, considerat animal sacru în acele
timpuri. Anubis, cel care ghida sufletele morților avea un trup uman și un cap de șacal (câine),
Horus, devenit mai târziu zeul-soare este reprezentat cu cap de șoim. Hathor, zeița dragostei, a
familiilor și a recoltelor este reprezentată cu cap de bovină șamd. Poate cel mai interesant episod din
întreaga viață religioasă a egiptenilor îl reprezintă cel care se desfășoară odată cu moartea
faraonului. După ce conducătorul Egiptului moare, trupul său este îmbălsămat cu uleiuri frumos
mirositoare, iar organele interne sunt extrase și păstrate în borcănașe speciale. Corpul este învăluit în
fâșii de in, procedeul în sine purtând numele de mumificare. După o perioadă de câteva săptămâni
bune, trupul fostului conducător este închis într-un sarcofag, un sicriu care are incizate sau pictate o
serie de scene religioase, dar și portretul faraonului. Odată cu evoluția societății și a regatului, rând
pe rând, sarcofagele sunt fie depuse în piramide, fie în temple, multe dintre ele regăsindu-se în
Valea Regilor. Piramidele, construite din blocuri de piatră de către sclavi, nu adăposteau doar trupul
mumificat al faraonului, ci aveau o serie de alte camere în care se aflau fie obiecte personale sau de
valoare ale faraonului, fie camere false menite a-i încurca pe cei care doreau să jefuiască piramida.
Pereții acestora aveau pictate nu doar scene religioase, ci texte întregi într-o scriere specifică
egiptenilor: hieroglifele. De cele mai multe ori, din măsuri de siguranță, cei care ridicau piramida și
cei care îl înmormântau pe faraon erau lăsați să moară de vii în interiorul acesteia pentru a păstra
secret locul în care acesta se află faraonul, ferindu-l de hoți. Cel mai important ansamblu piramidal,
una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, îl întâlnim la Giza unde se află piramidele lui Kheops,
Kefren și Mikerinos. Din punct de vedere al istoriei politice, Egiptul antic este delimitat astfel:
Regatul Vechi (2850 î.Hr. – 2052 î.Hr.), Regatul Mijlociu (2052 î.Hr. – cca. 1570 î.Hr.), Regatul
Nou (1570 î.Hr. – 715 î.Hr.) și Regatul Târziu (715 î.Hr. – 332 î.Hr). În prima perioadă, cea a
Regatului Vechi, vorbim de perioada de început a organizării statale. În acest timp apar piramidele
de la Giza, în timpul Dinastiei a IV-a. Faraonii nu se dau în urmă la a organiza campanii de jafuri,
fiind cunoscută campania lui Snefru în Nubia. Cu toate acestea, statul nu este suficient de unit, iar
datorită influenței unor nobili, Regatul Vechi va decădea. În Regatul Mijlociu se face trecerea de la
morminte piramidale la cele excavate în piatră. Este o perioadă de redresare economică și politică în
care se remarcă faraonul Mentuhotep al II-lea. Regatul Nou sau Imperiul este cea mai înfloritoare
epocă din istoria Egiptului, cu cei mai faimoși conducători. Regatul cunoaște cea mai mare
întindere, iar în această perioadă se vorbește despre o mare înflorire culturală. Acum se face
cunoscut Ramses al II-lea, cei care îi înfrânge pe hitiți la Kadesh în 1247 î.Hr. Perioada sa este
adesea considerată a coincide cu exodul israeliților din Egipt. Un altul, Ramses al III-lea se face
remarcat prin forța sa de a se opune invaziei Popoarelor Mării, învingându-și inamicii undeva în
sudul Canaanului. Tot acum vorbim și de existența unui faraon important prin tezaurul descoperit în
secolul trecut de către arheologul britanic Howard Carter – este vorba despre Tutankhamon. Din
cauza luptelor dintre faraoni și cler, Egiptul intră într-o perioadă de tranziție marcată nu doar de
rivalități interne, ci și de prezența libienilor în Egipt. După o perioadă de dominație asiriană,
Egiptul, în perioada sa târzie ajunge să fie supus de perși, fiind în secolul al IV-lea î.Hr. ocupat de
macedonenii care dau un nou suflu unei lumi care se pierdea treptat în istorie.