Religia Romanilor. I.

Considerații istorice: În peninsula Italică, peste populația

mediteraneeană s-au așezat, prima oară, seculii (în Sicilia, ei au dat numele Italiei, după
regele Italos). Invazia cea mai marcantă a fost a popoarelor italice (mișcarea pop. indo-
europene), care erau păstori și agricultori. Etruscii (popoarele mării din Asia Mică), aveau să
reprezinte temelia culturii romane ulterioare și a întregii moșteniri culturale pe care romanii
au lăsat-o Europei.
Începuturile Romei ca oraș șin de istoria etruscilor (Roma vine de la numele unei ginți
etrusce Rumlna). Sec. VIII î.Hr. începe colonizarea de către greci a Italiei de S și Siciliei.
Ultimii care au migrat au fost triburile celților. Cei care vor scrie istoria Romei antice sunt
romanii, întemeietorii Cetății eterne (753 î.Hr. când, anumite triburi de latini, sabini și etrusci
au pus bazele Romei în urma unirii așezărilor fortificate).
Roma antică are 3 perioade: regalitatea (753-509 î.Hr.); republica (509-31 î.Hr.);
imperiul (31 î.Hr. – 476 d.Hr.).
II. Izvoare: religia vechilor romani dispune de o literatură sacră săracă: De re rustica a
lui Cato prezintă numeroase rituri și formule; alte lucrări: a lui Terentius Varro; a lui Cicero
(De finibus, De legibus). Au existat și scriitori creștini care au scris de religia vechilor romani:
Tertulian, Lactanțiu (Divinae Institutiones) și Fer. Augustin (De civitate Dei).
III. Divinități: Unii consideră că romanii, la început, ar fi avut o fază predeistă
(dinamică) în care n-ar fi avut o concepție clară despre divinități, mituri, explicându-și tot ce
se-ntâmplă în lume ca operă a forțelor naturii numite numina. Aceste numina ar putea fi
comparabile cu noțiunile de mana, orenda, wakam de la pop. tribale contemporane. Dar prof.
G. Dumezil i-a catalogat drept „primitiviști” pe cei care fac confuzie între ideea de numen și
cea de mana. Dumezil argumentează că pentru romani, numen nu avea semnificația unei forțe
difuze impersonale din univers, ci reprezintă voința exprimată a unui zeu, numen dei.
1. În fruntea panteonului roman era Jupiter, zeul cerului strălucitor, socotit Optimus
Maximus (cel mai bun și cel mai mare). Jupiter era responsabil de vreme, fiind zeul ploii, al
tunetului, al fulgerului, al luminii și al recoltelor. După ce Roma a juns oraș, Jupiter și-a
pierdut atribuțiile din domeniul agricol, devenint zeul orașului. Era căsătorit cu Junona. Ca
Jupiter Optimus Maximus a fost impus popoarelor cucerite de romani. Îi erau consacrate
zilele din mijlocul lunilor (idele).
2. Junona era corelată cu fertilitatea; ca divinitate protectoare a femeilor, asigura
continuitatea familiilor. Devenită soția lui Jupiter ia numele de Juno Regina. Pasărea ei sacră
era gâsca (și a mea). Îi erau consacrate zilele de la începutul lunilor (calendele).
3. Marte (Mars) a fost cel mai popula rzeu roman; inițial zeu al vegetației de primăvară
(luna martie îi era consacrată). Chiar după ce a devenit marele zeu al războiului, Marte și-a
păstrat relația cu agricultura. Cel mai mare dar pe care Marte l-a făcut romanilor a fost
1
Romulus, întemeietorul Romei. Zeul a violat-o pe Rhea Silvia, care i-a născut pe cei 2
gemeni Romulus și Remus. După ce s-a aflat, Rhea Silvia a fost închisă ca preoteasă
decăzută, dar eliberată de fiii săi. La scurt timp după, romulus a fondat Roma.
Soldații romani își sporeau puterea de luptă prin invocarea zeului Marte (la începutul
fiecărui război, generalul intra în templul lui Marte și striga Mars, vigila!). Sărbători:
Equirria, Tubilustrium și Armilustrium.
4. Quirinius, zeu războinic, preluat dintr-un mit sabin, a fost ulterior indentificat cu
Marte. La origine, Quirinius înseamnă „mânuitor de lance”, deși romanii îl adoraseră ca geniu
al vegetației de primăvară. După ce a fost suprapus cultual lui Romului, i-au fost consacrate
sărbătorile Quirinalia.
5. Janus, cel mai vechi zeu al pop. italice, zeul tuturor intrărilor și ieșirilor (pornea),
personificarea începutului și al sfârșitului (Janus = ușa casei). Era reprezentat cu 2 fețe care
privesc în direcții opuse. Romanii îl corelau cu biruința în războaie. În timp de pace, ușile
templului erau permanent închise (război – învers). Ca divinitate a începuturilor i-a fost
consacrată luna ianuarie. Cultul a fost inaugurat de Romului. Sărbătoare: Agonalia.
6. Vesta era zeița căminului casnic, protejând focul vetrei. A fost identificată apoi cu
zeița Hestia de la vechii greci.
7. Minerva era zeița meșteșugurilor, științei, artelor și poeziei. Asemenea zeiței Atena
(care a apărut din capul lui Zeus), Minerva a fost născută de Jupiter fără vreo contribuție a
Junonei. Minerva = „minte”, „rațiune”. Sărbătoare: Quinquatrus (aici tinerii aduceau banii
pentru lecții, sacrificii și lupte de gladiatori).
8. Venus era zeița frumuseții, ocrotitoare a vegetației și fertilității, a grădinilor și
livezilor, patroană a abundenței florale și vegetației naturii.
9. Diana, zeița italică arhaică, protectoarea maternității dar patrona și renașterea anuală
a vegetației. Cultul ei se răspândește și în Dacia Romană, Diana Mellifica, dobândind o nouă
atribuție: patronajul albinelor.
10. Fortuna, zeița abundenței și a norocului, era reprezentată cu ochii legați,
simbolizând destinul orb. Cultul ei era prezent și în Dacia Romană, cu numele de Fortuna
Daciarum, fiindu-i consacrate numeroase temple (ex. în Sarmizegetusa).
Alții: Vulcan, zeul focului (făuritorul armelor); Neptun, zeul mărilor și protectorul
cailor; Mercur, protectorul comerțului; Lupercus, protector împotriva lupilor; Liber Pater
(Bacchus), zeul vinului – o asimilare a lui Dionysos de la greci.
Divinități tutelare ale omului: penații (supravegheau prosperitatea fiecărei case); geniile
(protejau pe fiecare om); larii (tutelau locurile unde trăiau grupuri omenești); manii (sufletele
strămoșilor).

2
 IV. Eroii, mitologia: Mitul întemeierii Romei este deosebit de important pentru
înțelegerea religiei romane, această summa mitologică, reflectând anumite realități etnografice
și sociale de atunci. Romulus și fratele său geamăn, Remus, erau fiii zeului Marte și ai vestalei
Rhea Silvia. Pentru că a rămas însărcinată, Rhea a fost închisă iar cei 2 fii au fost aruncați în
Tibru. Ajunși la mal, au fost preluați și alăptați de o lupoaică (animalul sacru al lui Marte). Au
fost găsiți de păstorul regal, Faustulus, care i-a crescut.
Romulus și Remus au devenit războinici viteji, încât mulți bărbați doreau să trăiască sub
conducerea lor într-un oraș nou (Roma). În timpul fondării orașului s-a ajuns la o dispută
aprigă între cei 2 frați, când Remus va muri.
Fondarea unui oraș reprezintă repetiția cosmogoniei. Sacrificarea lui Remus de către
Romulus ilustrează sacrificiul cosmogonic primordial de tip Purușa, Ymir. Prin jertfa sa în
vatra Romei, Remus avea să asigure viitorul fericit al Cetății Eterne, adică nașterea poporului
roman și venirea lui Romulus la domnie. După 40 de ani de domnie, Romulus avea să dispară
în tim ce inspecta trupele din Câmpia lui Marte, fiind luat de un nor pe parcursul unei furtuni.
Mitologia romană a preluat multe mituri greceși: Hercule (Herakles) a fost asimilat de
romani și s-a altoit pe tulpine unei vechi divinități italice a abundenței recoltelor și vitelor.
Semizeu binefăcător, el ajuta pe oameni în nevoi, fiind invocat totdeauna înaintea plecărilor la
drum. Se depuneau jurăminte pe numele său (me hercle) și i se aduceau jertfe un taur și o
junică. Alți eroi împrumutați: Castor și Pollux (Castori sau Dioscuri).
V. Morala: principiile morale reflectă stadiul de cultură, civilizație și cle religios dintr-
o perioadă.
Căsătoria nu a fost indisolubilă niciodată la romani; în primele secole repudierea
soțului de către soție era imposibilă, dar repudierea soției era un drept indiscutabil al soțului.
Până în sec. III î.Hr., repudierea era strict subordonată unei greșeli a femeii, judecată și
condamnată într-un consiliu ținut de familia soțului. La sfârșitul Republicii, dreptul de a anula
căsătoria s-a dat și femeii.
În vechime, tatăl avea drept de viață și de moarte asupra copiilor săi, pe care îi
putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. El avea dreptul de a-și repudia copiii nou-născuți,
părăsindu-i în stradă. La sf. Republicii, pater familias nu mai are drept de viață și de moarte
asupra copiilor. Tatăl încă are oribilul „drept” (care va fi anulat în 374 d.Hr.!) de a-și expune
noii-născuți pe rampele de gunoaie publice, unde mureau de foame.
Ulterior, situația se schimbă, are loc chiar o emancipare a copiilor, sub stăpânirea lui
Plinius cel Tânăr (care nu avea copii) și își dorea ca fiii prietenilor săi să se bucure de o
independență în comportare. Din păcate, o asemenea emancipare a condus și la excese.
O altă problemă care reflectă moralitatea romanilor este sclavia. Pe ultima treaptă a
ierarhiei sociale se aflau sclavii, al căror număr a crecut enorm în urma războaielor. La
3
început regimul sclavilor era f. dur, pentru că, în afară de prizonieri de război, sclavii erau
hoți, incendiatori, dezertori, debitori etc.
Sclavul putea fi vândut, dăruit, lăsat moștenire; nu avea acces în tribunale, nu putea
poseda bunuri, iar căsătoria lui nu avea nicio valoare juridică. La sf. Imperiului, situația se va
îmbunătăți. Sclavii publici desfășurau activități publice iar cei particulari lucrau în agricultură
sau în gospodării. Cei ce aparțiuneau familiilor mai modeste duceau o viață suportabilă. Marii
proprietari aveau și „sclavi de lux” (medici, secretari, pedagogi etc.).
VI. Cultul. 1. Locurile de Cult. La început săvârșeau cultul prin păduri, peșteri, locuri
misterioase (unde credeau că era zeul respectiv): grota lui Faunus (Lupercal) unde exista un
loc de cult pentru preoții luperci, pentru protejarea împotriva lupilor. Pe parcurs, au fost
construite altare și temple, după modelul templelor etrusce și apoi grecești.
Templul roman era de dimensiuni mici, formă dreptunghiulară și construit pe un
podium înalt de piatră. Cella, încăperea rezervată zeului respectiv era înconjurată de coloane
încorporate pe jumătate din zidul ei (ex: templul Fortunei Virile, aflat în anticul Forum
Boarium din Roma).
Una dintre cele mai mari capodopere ale antichității este Panteonul din Roma (templul
tuturor zeilor), ridicat de către Agrippa în 27 î.Hr. și distrus de incendiu, a fost reconstruit de
mai multe ori, de către împărații Domițian, Hadrian, Septimius Severus și Caracalla. Se
distinge totalmente de arhitectura templelor grecești, are o formă circulară și este precedat de
un vestibul susținut de 16 coloane. Diametrul este egal cu înălțimea.
2. Sacerdoții: Persoanele destinate cultului se grupau în colegii și confrerii:
2.1. Cea mai înaltă instituție colegială era a pontifilor, întemeiată de regele Numa
Pompilius. Inițial, pontifii erau aleși prin cooptare, apoi prin avizul unor comisii speciale,
dintre oamenii cei mai învățați. Nr. lor era de 4, 8 și apoi 15 membrii, îndeplinind funcții
teologice, de juriști și istoriografi. Pontifii întocmeau calendarul și toate ritualurile de cult;
consacrau edificiile publice, vedeau ca legile civile și penale să nu contravină cu cele
religioase, stabileau formulele rugăciunilor, conduceau și supravegheau toate celelalte colegii
și confrerii, hotărau adminiterea sau nu a zeilor străini în panteonul roman.
Colegiul pontifilor era prezidat de Pontifex Maximus, ales pe viață; locuia în For și sub
autoritatea sa se aflau sacerdoții flamini și fecioarele Vestale.
2.2. Flaminii erau preoții unor anumite divinități, ei aduceau jertfele zeilor. Existau 15
flamines, cei mai importanți fiind: ai lui Jupiter, ai lui Marte și ai lui Quirinius. Ca
semnificație, flaminii se apropie de brahmanii din veche Indie. Se distingeau prin costumul
ritual și printr-un număr mare de interdicții: nu aveau voie să plece din Roma, nu trebuia să
poarte vreun nod; nu trebuia să apară gol, să vadă armate, să călărească. Pentru flaminii lui
Marte și Quirinius, interdicțiile nu erau așa dure. Flamen Martialis oficiau sacrificul calului pt
4
zeul Marte (15 oct.) iar flamen Quirinialis aveau 3 ceremonii: 2 Consualia de vară și
Robingalia.
2.3. Vestalele erau fecioare consacrate templului zeiței Vesta (nr. de 6), erau alese din
familii nobile, fete de sub 10 ani. Sacerdoțiul lor dura 30 de ani, timp în care trebuiau să-și
păstreze castitatea, dacă nu, erau îngropate de vii. Se supuneau la nenumărate restricții dar
aveau și foarte multe privilegii și autoritate. Cel ce ofensa o vestală era pedepsit cu moartea,
iar un condamnat la moarte, dacă întâlnea o vestală, era eliberat. Primeau daruri de la împărați
și locuiau în apropierea Forumului, într-un fel de „mănăstire”. Sacerdoțiul lor a fost desființat
abia în 382 d.Hr.!
2.4. Colegiul epulonilor (nr. de 3, apoi 10), organiza ceremoniile religioase publice,
banchetele sacre și celebrele jocuri purlice.
2.5. Colegiul augurilor, colegiu la fel de vechi și independet ca și colegiul pontifical.
Secretul disciplinei augurale era f. bine păstrat. Rolul augurului era de a descoperi dacă un
anumit proiect era pe placul zeului respectiv. La sf. regalității au fost introduse la Roma și
diferite tehnici divinatorii de origine grecească sau etruscă.
2.6. Colegiul haruspicilor, ai căror sacerdoți făceau preziceri cercetând măruntaiele
animalelor aduse jertfă (ficat). Haruspicii apelau la o veche tehnică etruscă, de origine
babiloniană, consultând diferite cărți care conțineau interpretări și reguli precise. În perioada
imperiului erau în nr. de 60. Colegiului haruspicilor îi poate fi asimilat și alt colegiu (din 16
bărbați), care avea menirea de a controla toate cultele străine infiltrat în Roma, care consultau
și renumitele „Cărți sibiline” (care conțineau oracolele legendarei profetese din Cumae,
singura formă de oracol admisă la Roma).
2.7. Confreria fețialilor (20 membri), buni cunoscători ai relațiilor cu alte popoare, ai
problemelor juridice și sacre, problemelor privind războaiele și tratatele de pace. În atribuțiile
lor intrau primirea, găzduirea și protecția ambasadorilor, extrădarea criminalilor, atribuții care
aveau caracter juridic dar și religios.
2.8. Confreria Saliilor, preoții lui Marte (24 membri, împărțiți în 2: palatini și collini).
Se ocupau de jocurile și cântecele care însoțeau marile sărbători religioase.
2.9. Lupercii, preoții zeului Faunus (Lupercus) erau o confrerie din timpuri străvechi,
când membrii alergau goi, dar înarmați, în jurul turmelor de oi spre a le păzi de lupi.
Înconjurau, în timpul sărbătorii Lupercilor, colina Palatinului, lovind cu curele de piele
femeile întâlnite în care, ferindu-le pe acestea de sterilitate.
2.10. Frații arvali, confrerie consacrată zeiței Dea Dia (productivității agricole; nr. de
12), condusă uneori chiar de împărat, organiza în luna mai ceremoniile agrare în cinstea zeiței.
3. Riturile publice: cultul public consta din rugăciuni, voturi, lustrații și sacrificii:

5
 3.1. Rugăciunea (precatio) avea caracter magic, motv pentru care trebuia rostită fără
greșeală. Oficiantul o rostea cu glas tare, iar ceilalți o repetau cu atenție maximă. Rugăciunea
romană era una formalistă, seacă, mizându-se pe efectul magic automat.
În afară de precatio, există și o rugăciune specială, solemnă, supplicatio, impusă
poporului de către senat în situații excepționale (calamități, epidemii, foamete). La această
rugăciune lua parte tot poprul, dura mai multe zile, romanii intrau cu ramuri de laur în temple,
făceau libații de vin și ardeau tămâie.
3.2. Votul (votum) repr. cel mai bun mijloc pentru a fi câștigat ajutorul zeilor. Cei ce
depuneau votul promiteau ofrande, sacrificii, pentru ajutor. Voturile publice erau oficiate de
magistrați asistați de pontifi, constând în angajamentul celor ce și le asumau de a oferi zeilor
victime pt. sacrificii, pradă de război, temple noi etc. Votul public se depunea în cazul
excepționale (războaie, crize). Cele private erau ocazionate de momente dificile: călătorii,
boli, naștere. În general, voturile erau înscrise pe tăblițe, fiind depuse pe genunchii zeului.
Votul public cel mai important era „primăvara sfântă”, când erau consacrate zeilor toate
fructele de primăvară, animalele și oamenii născuți primăvara. Exista un vot special, devotio,
care însemna sacrificarea propriei vieți în scopul unei reușite importante în viață.
3.3. Lustrațiile (lustrationes) era crearea unui cerc magic, în cadrul unei procesiuni
speciale. Se contura un anumit cerc magic în jurul unei zone, cerându-se protecția zeilor pt
aceasta. Roma era înconjurată de o zonă sacră, a cărei graniță coincidea cu zidurile orașului
(pomerium). Când romanii fondau colonii, mai întâi trăgeau o brazdă de delimitare,
reprezentând viitorul pomerium. Când plugul ajungea în locul unde urma să fie poarta, era
ridicat pe sus, semnificând faptul că pe această poartă puteau circula și profanii. Protecția
Romei era reactualizată permanent cu prilejul sărbătorii Ambarvalia.
3.4. Sacrificiile erau și la romani punctul central al cultului (mactare = a spori, a
înmulți, a sacrifica). Celui căruia i se aducea sacrificiul este divinitatea, iar ceea ce procura
acest „spor” este animalul de jertfă. Altă noțiune pentru „a sacrifica” e immolare (de la mola
salsa, făina care se presăra pe capul animalelor pt sacrificiu). Actul sacrificial avea caracterul
unui ospăț comun pentru zei și oameni.
Existau sacrificii de cerere, de ispășire și consultative. Exceptând sacrificiile primțiale
(primele fructe), existau sacrifciile propriu-zise, sângeroase și ne- (animale, cereale etc.).
Animalele nu trebuia să aiba defecte, să aiba o anumită vârstă, anumită culoare. Vechii
romani au adus și sacrificii umane, dar senatul le interzice în 79 î.Hr.
4. Riturile particulare: cultul particular, condus de pater familias, și-a păstrat
autonomia și importanța alături de cultul public. Acesta, oficiat în jurul căminului, n-a suferit
modificări majore timp de 12 veacuri (spre deosebire de cel public). Ca și în India ariană,
focul din vatră reprezenta centrul cultului: i se ofereau zilnic alimente, flori de 3 ori pe luna
6
etc. Cultul se adresa penaților și larilor, personificări mitico-rituale ale strămoșilor dar și lui
genius, un fel de înger păzitor.
În situații deosebite (nașteri, aniversări), casa era împodobită și era adus sacrificiu
sângeros; oficiantul îmbrăca, obligatoriu, o togă albă. La 8-9 zile după naștere, avea loc
eremonia purificării, când copilului i se dădea nume și i se atârna de gât o amuletă (bulla)
pentru protecția vs. rău – băieții o purtau pâna la 17 ani iar fetele până la căsătorie.
Când împlinea 7 ani, băiatul își urma tatăl, iar fata mama în gospodărie. La 17 ani, în
cadrul unei ceremonii religioase, tânărul era adus în Forum și înscris în listele cetățenilor; el
îmbrăca „toga viritlă”, mărturie că devenise cetățean roman, dându-i-se numele complet. De
acum avea drept de vot și era apt pentru serviciul militar.
Căsătoria o hotărau părinții; între cele 2 familii se încheia un contract cu data căsătoriei.
Căsătoria trebuia să fie înainte ca soțul să fi împlinit 17 ani. Ceremonial căsătoriei avea
numeroase ritualuri religioase, în centrul cărora erau momentele semnării contractului și
împreunării rituale a mâinilor.
5. Magia: fiind un popor de agricultori (la început), romanii practicau nenumărate
ritualuri cu caracter apotropaic și purificator în scopul conservării vieții semănăturilor
cultivate, pentru alungarea răului din case etc. Existau tot felul de rituri magice particulare,
jertfe, rugăciuni și acte magice utilizate pt. pregătirea câmpurilor.
Înainte de însămânțare, Jupiter primea în cadrul unui ritual magic ofrande (mâncare și
băutura). La curățitul pomilor se sacrifica un porc iar la recoltatul fructelor un purcel, fructe,
prăjituri. Anual aveau loc multe sărbători cu caracter purificator, care erau rituri magice:
Parilia și Lupercalia, sărbători ale păstorilor, consacrate începutului pășunatului, protecției
împotriva lupilor; Robingalia, pt protecția împotriva unei boli (rugina grâului); Augurium
Canarium, când erau sacrificați câini roții pentru a fi protejate razele solare.
Exista și magie „politică”, condiție indispensabilă pentru prosperarea domeniului social-
politic. Anumite erori din partea oficianților puteau compromite ritul și chiar viața statului
roman. Un preot, Suplicius, a fost destituti din funcție, întrucât i-a căzut boneta pe care o
purta în timpul sacrificiului. La fel, o alegere de consuli a fost invalidată, pentru că cel care
conducea ceremonialul a declarat că n-a folosit cortul prescris ritualic. Tot de magia „politică”
țineau și nenumărate obiecte sacre: arme (lănci, scuturi), steaguri și chiar pietre (semnificație
aproape fetișistă).
6. Mantica: la romani, mantica a luat o înfățișare tehnică (ca la babilonieni). Exista un
colegiu special (augures), având sarcina interpretării semnelor considerate ca divine:
fenomene cerești, cântecul păsărilor. Augurium vine de la verbul augere = a înmulți,
reprezentând o cerere pentru binecuvântarea recoltei și pt pace. Cicero consemna (în De
legibus) că sacerdoții trebuiau să împlinească un augusium pentru vii, pășuni și sănătatea
7
popirului. Colegiul augurilor reprezenta instanța supremă în toate problemele legate de
auspicia (semnele transmise de zei privind un act care trebuia făcut sau nu).
Aceste auspicii își au prototipul în zborul păsărilor pe cer urmărit de către Romului ca
semn trimis de zei. Atât Romulus pe Palatin, cât și Remus pe muntele Aventin au delimitat un
loc consacrat, un templum, pentru a examina zborul păsărilor, pentru că zeii puteau alege prin
semnele lor pe acela dintre ei, care va conferi numele noului oraș și va deveni rege. Remus a
primit primul augurium, primul semn: 6 gâște și semnul a fost comunicat definitiv când lui
Romulus i-a apărut pe cer un număr dublu. De aceea a fost consacrat rege.
În timpul regelui Superbus (sec. VI î.Hr.) au fost aduse la Roma din S Italiei, din
Cumae, Cărțile sibiline, cărți de ghicitorie, consultate de quindecemviri în cazuri de
calamități. Interpretările date de aceștia aveau să aibă o puternică înrîurire asupra vieții
statului roman.
VII. Cultul Morților: sufletele celor răposați (manes) duceau pe mai departe o viață
asemănătoare celei de pe pământ, fie în mormânt, fie într-o regiune subterană (al cărei stăpân
era Orcus). Această împărăție a morților comunica cu lumea vie printr-o groapă făcută în
pământ (mundus), astupată cu o piatră. În fiecare an, în aug., oct. și noi. piatra era ridicată,
pentru ca sufletele decedaților să-și viziteze rudele. Romanii practicau un cult regulat al
strămoșilor morți sau manilor, 2 sărbători principale: Parentalia (febr.) și Lemuria (mai).
La Parentalia, magistrații nu-și purtau însemnele, templele erau închise, se stingeau
focurile și nu se oficiau nunți. Acum morții se întorceau pe pământ și se hrăneau cu hrana de
pe morminte. Lemures erau sufletele morților deveniți strigoi, iar cu ocazia sărbătorii
Lemuria, ei se întorceau să își viziteze rudele. Pentru a-i împăca, pater familias lua semințe
negre de bob în gura și le scuipa, spunând „Mă răscumpăr pe mine și pe ai mei cu bobul
acesta”, lovind într-un obiect de bronz și spunând de 2 ori „Mani ai părinților mei, plecați”.
Particularități la riturile de înmormântare: muribundul era așezat pe pământ, un membru
al familiei îl săruta pe gură când își dădea ultima suflare, iar cei din casă îl strigau pe nume.
Era spălat, uns cu mirodenii, îmbrăcat și așezat pe un pat funebru, în jurul căruia ardeau
candelabre, după ce fusese stins focul din vatră, în semn de doliu. Trupul era expus 2-3 zile,
acoperit cu flori (împărații erau expuși 7 zile și cei săraci erau înmormântați imediat).
Funerariile celor bogați: coregiul funerar avea în față cântăreți, purtători de făclii și
bocitoare de profesie. Grupul următor era cel al celor care purtau măștile strămoșilor celui
răposat. Apoi venea sicriul cu mortul expus vederii tuturor și familie. Femeile își smulgeau
părul în semn de durere.
După înhumare și incinerare, cei prezenți mâncau, invitându-l și pe mort la masă, îi
cereau binecuvântarea și înainte de apleca, își luau rămas bun (Salve, Sancte parens!). Pe

8
pietrele de mormând se inscripționau fraze augurale (Sibi tibi terra levi) pentru a ușura ieșirea
sufletului din mormânt și a lua parte la mese date de rude în memoria sa.
Sclavii și oamenii săraci erau înmormântați în gropi comune. Cimitire comune erau și
columbaria, pe ai căror pereți se pătrau urnele cu cenușă. Toate corporațiile își construiau
fiecare un columbariu propriu. Marile familii nobile dispuneau de mausolee impunătoare.
Marile drumuri care porneau din orașe avea înșirate pe margine morminte și mausolee
fastuoase (Via Appia, ale cărei ruine de mausolee impresionează și azi). Pe mari suprafețe din
interiorul și exteriorul Romei se întindeau celebrele cimitire subterane (catacombe),
dispunând de capele și biserici din perioada timpurie creștină. Din sec. II, aici romanii creștini
asistau la slujbele divine.
VIII. Asimilarea elementului religios grecesc: contactul cu religia grecească s-a făcut
prin S Italiei și Sicilia. Pop. roman nu putea ignora trăsăturile superioare ale religiei grecești.
Din perioada Regalității s-a ajung la asmiliarea unor elemente religioase, lucru care va juca un
rol important în religia romana ulterioară. Se pare că romanii s-au regăsit pe ei înșiși în lumea
zeilor greci.
Odată cu introducerea Cărților sibiline, au fost introduși în listele de divinități romane și
divinități grecești: pentru Cere, Liber și Libera au fost preluate numele de Demeter, Dionysos
și Persefona. Treptat, mulți zei romani s-au contopit cu divinitățile grecești corespunzătoare,
fiind transferate și însușirile zeilor greci. Au ajuns la Roma și forme de cult specific greceși,
mai ales că unor zei greci li se ridicaseră altare la Roma.
Elenizarea oficială a religie romane a început după Bătălia de la Cannae (216 d.Hr.),
când romanii, în urma consultării Cărților sibiline, au recurs la ceremonii de rit grecesc pt.
salvarea patriei. Astfel, au ridicat în forul din Roma statui aurite pentru cele 12 zeități
principale grecești. Tot după obiceiul grecesc, au început să fie poleite cu aur coarnele
victimelor aduse ca sacrificiu.
Asimilarea elementului religios grecesc a continuat pe măsură ce relațiile culturale și
politice cu Grecia au devenit mai strânge, iar când Grecia a devenit parte din imperiu,
elementul religios grecesc a devenit foarte puternic în viața religioasă romană. Acest element
și-a adus contribuția la păstrarea și revigorarea panteonului și vechilor credințe religioase
romane.
IX. Infuzia elementului religios oriental: Cultele orientale răspundeau mai bine
necesităților sufletești religioase ale romanilor, decât veche religie romană, rigidă, formalistă
și rece. Rezistența împotriva acestorra la Roma era mai mare decât în Grecia, dar apoi unii
dintre împărați au cedat presiunii – în 204 î.Hr., dupa sfatul unui oracol sibilin, a fost adusă
din Pergam la Roma, statuia zeiței Cybele din Frigia, Zeița Mamă a Asiei Mici. În 191 î.Hr. i-

9
a fost consacrat un templu pe Palatin, deschizându-se astfel calea sincretismului religios
profund care va marca serios viața religioasă a romanilor.
Cultul zeilor egipteni Isis și Osiris: cultul lui Isis apăruse la Roma încă din sec. I î.Hr. În
ciudat interdicțiilor Senatului și a impăratului, acesteia i-a fost consacrat primul templu în 38
î.Hr., pe Câmpul lui Marte. Ulterior, cultul zeiței egiptene s-a răspândit în multe provincii,
bucurându-se de favoarea împăraților.
Cultul zeiței siriene Atargatis s-a răspândit mai puțin, deși împăratul Nero îl susținuse
cu mare entuziasm. Împăratul Elagabal era chiar preot al zeului canaanean Baal, care se
bucura de o mare cinste din partea soldaților romani. Acest împărat intenționase chiar să-l
ridice la rangul de divinitate supremă a imperiului.
De cea mai mare răspândire s-a bucurat cultul războinicului zeu Mitra. Câțiva împărați
au fost inițiați în misterele mithraice. Adorat de iranieni ca zeu al luminii nocturne, acest zeu
nu era f important în zoroastrism, dar cultul său va lua o mare amploare, independent de
religia oficială a iranienilor.
Ca zeu al lumnii, Mithra era zeul care lupta împotriva întunericului, a neștiinței, a
minciunii și a răului în generaș. El a devenit zeul jurământului, al ținerii legămintelor, fiind
foarte iubit de militari. Romanii l-au cunoscut în Asia Mică, unde fusese adus de stăpânirea
iraniană, după care s-a răspândit prin militari, negustori în toate provinciile romane. Până în
sec. IV d.Hr., mithraismul a rămas principalul cult al păgânismului roman.
Aceste divinități romane orientale din imperiul roman prezintă trăsături identice, ele
aduc în spatele lor concepții asemănătoare: sunt zei care suferă, mor și inviază, zei ale căror
mituri îmbrățișează cosmosul și încearcă să-i explice misterul. Niciunul dintre aceste culte
orientale n-a venit pe pământ italian înainte de a fi poposit într-o țară grecească sau grecizată.
X. Cultul imperial: începând cu Octavian Augustus (27 î.Hr.) asistăm la un roces de
revigorare a vechii religii romane (a mai supraviețuit vreo 300 de ani). Teritoriul ocupat de
romani se extinsese mult, incluzând multe popoare, culturi și religii diferite. Se impunea o
formă de guvernământ capabilă să confere statului roman autoritatea necesară: imperiul, care
trebuia să devină și să rămână solid. Împăratul Octavian Augustus s-a adresat în primul rând
religiei, inițiind o operă de mare amploare a restaurării cultului public și particular.
Începe activitatea prin restaurarea tuturor templelor căzute în ruină în urma războaielor
civile și a indiferenței religioase. Au fost reintroduse vechile sărbători religioase, întrerupte
din cazua războaielor, sau abandoante din pricina pierderii semnificației inițiale, redându-li-se
splendoarea și prestigiul de altădată. Octavian a sporit numărul preoților, a reînființat postul
de flamen Dialis, vacant de 80 de ani.
Poporul roman era f entuziasmat de aceste măsuri și îl răsplătesc cu prețuirea sa împinsă
până la religiozitate. Următoarea fază a fost introducerea sărbătorii geniului lui Augustus.
10
Poporul nu s-a împotrivit, mai ales că era obișnuit cu cultul lui Cezare, care primise onoruri
divine încă din viață, iar după moarte a fost trecut în rândul zeilor, cu altare și cult special.
Așa luase, practic, naștere cultul împăratului, care în Orient și la greci făcuse deja istorie. La
greci începuse cu Alexandru cel Mare, care descoperise acest cult puternic înrădăcinat în
Egipt, Asia Mică și Persia.
Orientul își divinizează acum noii stăpâni: Cezar, Antonius și Octavian Augustus sunt
proclamați aici fii ai zeilor. În Asia Mică i se ridică temple lui Octavian, iar în Spania altare.
Împăratul a interzis cetățenilor romani să participe la cultul consacrat lui, cult pe care nu l-a
admis la Roma. Dar, după moarte, Octavian a fost divinizat. La Roma a fost constituit un
colegiu (sodales augustales) care să se îngrijească de cultul împăratului.
Împ. Aurelian s-a autoproclamat domn și dumnezeu. Fiind un adorator deosebit al
zeului sirian al Soarelui, el purta pe cap o coroană cu raze din metal, pt. a demonstra legătura
sa cu zeul Soarelui. Cultul împăraților avea să sfârșească în forme extrem de mitologizate și
ridiculizate.
„Soarele invincibil” (Sol invictus), corelat cu diferite divinități ale panteonului greco-
roman, a devenit unul dintre simbolurile religioase cele mai importante ale păgânismului
roman aflat la apusul său.
XI. Decăderea și sfârșitul religiei romane: Politeismul greco-roman avea să se
topeasca într-un fel de panteism solar, ajungându-se la un pronunțat sincretism religios, un
amalgam de credințe și rituri orientale combinate cu unele greco-romane, predominante fiind
însă elementele astrale din religia siriană, pe care mithraismul și le impropriase.
În aparență, vechiul panteon roman mai subzistă încă, iar ceremoniile continuau să fie
îndeplinite. Dar spiritul oamenilor nu mai concorda cu acest obicei. Templele mai păstrau
slujitori, dar nu mai aveau credincioși. Mulți oameni simpli din popor erau dornici de
sărbătorile zeilor subvenționate din finanțele publiec, dar nu din cauza pietății. Părutile de jos
veneau la aceste sărbători pt. că erau zgomotoase, și nu dintr-o credință în acei zei.
Scepticismul poetului Juvenalis, manifestat în celebrele sale satire, se generalizase
acum. Chiar și exaltarea provocată de cultul imperial se pierduse. Căderea lui Nero, cu care se
stinsese familia marelui împărat Augustus, dăduse o lovitură iremediabilă cultului imperial,
prinvând-o de spijinul dinastic.
Cultul imperial avea să mai apară doar ca un simplu prilej pt. petreceri. Dacă, prin forța
obișnuinței, unii supuși invocau totdeauna „casa divină” și „hotărârile cerești” ale lui Cezar,
cei mai mulți își dădeau seama că nu mai exista „casă” imperială, că totul ținea de o lume
deja apusă.
Unii împărați, în special Iulian Apostatul, au încercat să reacționeze împotriva
declinului vechii religii romane, dar rezultatele au fost de scurtă durată și nesemnificative.
11
Aceeași soartă au avut-o și încercările filosofilor neoplatonici de a conferi religie păgâne un
fundamnet moral mai sever și dogme. Creștinismul, având o morală superioară și un duh nou,
avea să pună capăt definitiv păgânismului greco-roman. Persecuțiile au avut un efect de
bumerang: n-au distrus creștinismul, ci au contribuit la răspândirea lui. Edictul de la Milan
recunoștea creștinismul ca „religio licita”, iar în timpul lui C-tin cel Mare aceasta devenea
religia dominantă a Imperiului Roman.
XII. Concluzii. Răspândirea creștinismului: religia romanilor a urmat exact linia de
evoluție a acestui popor. Inițial, ea prezintă forme simple, apoi a asimilat diferite elemente
etrusce și grecești, iar în cele din urmă s-a pierdut într-un mozaic de culte și credințe orientale,
pentru a apune definitiv în fața creștinismului.
Nu există nicio statistică istorică privind numărul convertiților la creștinism din Roma
acelei perioade, dar acești noi creștini nu proveneau doar din rândurile poporului de rând. Sf.
Ap. Pavel arată că fuseseră recrutați discipoli din personalul împăraților. Biserica creștină
începuse să aibă acces chiar la clasele conducătoare ale Imperiului (Pomponia Graecina, soția
consulului Aulus Plautinus, era suspectată că aparține unei „religii străine periculoase”).
Multe nume mari din viața publica, din timpul domniei împ. Hadrianus, începuseră să
îngroașe rândurile Bisericii lui Hristos.
Forța credinței lor și puriatea morală, apoi sângele martirilor („sămânța creștinismului”),
au condus permanent la întărirea Bisericii creștine. Chiar și cei ce revendică anumite
asemănări între misterele păgâne și creștinism sunt de acord că noua religie creștină nu li s-a
conformat decât depățindu-le.
Politeismul greco-roman, ai cărui zei devenisera doar simboluri, noua religie le-a opus
învățătura și statura Dumnezeului unic, revelat și întrupat. Tuturor idolatriilor confuze, ea le-a
opus un cult spiritual, degajat de aberațiile lor astrologice, sacrificii sângeroase și inițieri
dubioase, înlocuindu-le cu Taina Botezului, apei curate, cu rugăciuni etc. Asemenea lor,
creștinismul garanta mântuirea după moarte, prin reînvierea personală prefigurată de învierea
lui Hristos. Și ea impunea credincioșilor săi reguli precise de viață, dar fără să excludă
contemplația, ascetismul, extazul mistic; el nu abuza de toate acestea, concentrându-și morala
în iubirea față de Dumnezeu și față de semeni.
Tocmai în aceasta consta punctul de atracție al creștinismului: se numea cu toții frați, se
ajutau mereu. În numele unui ideal nou, învățătura creștină reînvie vechi virtuți compromise:
demnitatea și curajul, coeziunea familiilor, sensul adevărurilor morale în viața adulților și în
educația copiilor; aduce în relația dintre oameni o comuniune interioară nemaiîntâlnită în
societatea antică păgână.
GETO-DACII

12
 III. Divinități și semnificații: geto-dacii credeau într-o divinitate supremă, într-un Mare
Zeu. Acesta era reprezentat printr-o ființă bărbătească, uneori cu barbă. Este un zeu al cerului,
zeul părinte, creatorul cosmosului și al lumii (similar Zeus/Jupiter). Singurul text care să
cuprindă numele acestuia, este textul lui Herodot, care amintește de Gebeleizis sau Nebeleizis,
identificat cu Zamolxis.
Potrivit etimologiei numelui său, Nebeleizis ar fi fost zeul cerului furtunos (tot Herodot
spune că atunci când tuna și fulgera, dacii trăgeau cu arcul înspre cer = e vorba de o divinitate
a furtunii și fulgerelor).
M. Eliade consideră că Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul zeu uranian al geto-dacilor;
legat de evoluția sa Eliade are 2 ipoteze: ori din zeul uranian să fi devenit ulterior zeu al
furtunii, ori s-ar fi produs un anume sincretism, încurajat de Marele Preot, care v-a sfârși prin
a-l confunda pe Nebeleizis cu Zalmoxis. Cand s-a întâmplat aceasta nu se poate spune, doar
că zeul are funcții uraniene și htoniene. Funcțiile htoniene sunt confirmate prin reprezentarea
șarpelui, care simbolizează pământul. Divinitatea stăpânea și cerul și pământul.
Mereu Marele Zeu era însoțit de o divinitate feminină: o femeie cu fața rotundă, părul
lung împletit în două, încadrată de 2 animale sacre, cerb și șarpe sau porumbei. Numele nu-l
cunoaștem, însă este asimilată zeiței Nerthus (germani) care era Mama pământului,
protectoarea recoltelor și a belșugului. Mai târziu, în Dacia Romană, cultul Marei Zeițe se va
perpetua sub numele de Diana Libera Mater, Terra Mater, alături de cel al Marelui Zeu
(Liber Pater). Va dispărea însă cultul lui Zalmoxis.
Cercetătorii consideră că Zalmoxis era zeitatea supremă a geto-dacilor, dar nu unica.
Herodot îl considera pe Zalmoxis un fost sclav eliberat al filosofului Pitagora; odată eliberat,
s-ar fi întors în Dacia pe la anii 510-500 î.Hr. Această ipoteză este greu de acceptat. Alții spun
că Zalmoxis a trăit în 1000-940 î.Hr.
Zalmoxis ar fi fost un preot, reformator, legiuitor, numeroși specialiști îl consideră un
profet divinizat, devenind din mare preot și profet în rege și zeu. Există voci care îl asemuiesc
cu Orfeu, un șaman mitic sau prototipul șamanului.
Zalmoxis n-a fost zeul suprem și unic al geto-dacilor, ci un preot, un profet-fondator,
care a sfârșit prin a fi divinizat. Așa s-a întâmplat și cu alți Mari Preoți, gen Deceneu.
În cadrul tuturor culturilor epocii bronzului, întâlnim dovezi clare ale existenței unui
cult al Soarelui: multe sanctuare consacrate Soarelui: Sărata Monteoru. Cultul soarelui a
supraviețuit până în sec. II-III d.Hr. E posibil să nu fi existat o diferență între Marele Zeu și
zeul Soarelui; în calitate de divinitate uraniană, să fi intrat și soarele sau, mai târziu să fi
apărut o divinitate specială a Soarelui, poate fiu al Marelui Zeu.

13
 Divinitatea care cunoaște cel mai mare număr de reprezentări era Cavalerul trac,
Heros sau Heron (echivalentul lui Mihra, Ares, Apollo), atât în Moseia cât și în Dacia
Romană. La fel apar des reprezentați și Cavalerii danubieni.
IV.CULTUL
Făcând referire la relaţia dintre Zamolxis şi Pitagora, Herodot îl prezintă pe marele
profet si rege geto-dac construindu-şi o cameră unde îi primea pe cetăţenii de frunte în care le
vorbea despre nemurire, apoi este prezentat ca stând ascuns într-o cameră subterană timp de
trei ani, iar al patrulea an iese din nou printre oameni – de aici, Mircea Eliade trage concluzia
în legătură cu caracterul “misteric” al cultului lui Zamolxis (care presupunea diferite rituri
iniţiatice – asemănătoare cu cele din religiile de mistere greceşti). Cert e că elita geto-dacilor
participa la aceste iniţieri asemănătoare cu cele pitagoreice/orfeice. Justificăm aceste influenţe
cu relaţiile pe care le aveau geto-dacii cu grecii de pe ţărmul apusean al Mării Negre.
1.Locurile de cult.
Izvoarele nu amintesc mare lucru despre locurile de cult, însă Strabon aminteşte că
marele preot al geto-dacilor (care devine zeu mai tarziu), îşi are reşedinţa pe muntele sfânt
Cogaionon (probabil Dealul Grădiştei din Munţii Orăştiei).
Săpăturile arheologice destul de recente confirmă existenţa unor asemenea locuri
precum: renumintele “gropi de cult” (descoperite mai cu seamă în zonele de câmpie, au forme
cilindrice; unele se îngustează spre gură, având forma de pară/altele formă de pâlnie; au
diametrul în jur de 1m iar lungimea 1,20m -1,50m; unele sunt şi mai mari gen diametru de
2,10-2,50m; conţin multă cenuşă, oase de animale, fragmente ceramice, au pereţii şi fundul
ars – de aici observăm caracterul lor ritualic). Aceste gropi rituale de cult sunt numeroase în
epoca fierului, nu ştim însă căror divinităţi erau închinate însă probabil aveau funcţia de a
spori recoltele/mulţumii pentru recolta bogată.
Gropile de cult nu sunt specifice numai geto-dacilor, ele se găsesc şi la celţi dar au un
cu totul alt caracter, ăştia din urmă puneau în ele ofrande însoţite de aur, argint (swag™) –
menirea acestor treburi era asigurarea comunicării cu divinităţile lumii subterestre.
Pe lângă gropile de mai sus (numeroase şi pe şoselele din Bucureşti) , geto-dacii mai
aveau şi altare de piatră/lut ca locuri de cult, prezente în epoca bronzului. În cadrul aşezărilor
geto-dacice avem şi vetrele cultuale, patrulatere, ovale/rotunde, care erau aşezate ori
înăuntrul unor edificii ori în aer liber (unele chiar construite pe platforme de pietre, la margine
având un gărduleţ din bolovani de râu).
S-au descoperit aceste vetre rituale la Grădiştea Muncelului, în cadrul cărora s-au găsit
şi fragmentele vasului cu celebra inscripţie “Decebalus per Scorilo”. Pe altarele din interiorul
locuintelor se aduceau probabil sacrificii zeilor/divinităţilor protectori ai familiei/casei;
altarele-vetre din pieţele publice erau destinate diverselor divinităţi.
14
 Despre celebrul altar găsit în Grădiştea Muncelului: plasat pe terasa a-XI-a în
apropierea zidului cu diametrul de 7,10m şi 0,30m grosime. Pentru construcţia lui a fost
săpată o groapă de 0,40m-0,50m, fundul umplut cu două rânduri de lut bine bătătorit din două
rânduri de blocuri de calcar. În mijloc se află un pătrat făcut din patru blocuri de calcar pe
care se sprijină nucleul central, rotund, al pavajului şi marile dale care îl alcătuiesc, măsurând
2,80m lungime. Altarul e prevăzut cu jgheab, în mijlocul căruia există un lighean cu un
orificiu + dop tot din calcar (cică în acest canal se scurgea un anume lichid…aşa scrie în
carte). Probabil aici sacrificau animale iar în jgheabul amintit se scurgea sângele acestora /
alte ritualuri prin care comportau utilizarea apei.
Avem deasemenea şi vase – altare portative (epoca mijlocie a bronzului), erau vase
mari de lut ars, adesea cu margini ornamentate pe care bineînţeles se aduceau jertfe unor
divinităţi.
2.Sacerdoţiul
Avem două categorii: a)asceţii – călugării şi b)preoţii obişnuiţi.
a)Ascetii-galugarii: numiţi figurativ şi “monahii lui Zamolxis”, erau oameni evlavioşi,
sacri, nu consumau carne (decât lapte, miere, brânză), practicau castitatea desăvârşită; Iosif
Flaviu îi compară cu secta esenienilor – căci nici aceia nu se căsătoreau. V.Pârvan este de
părere că modul de viaţă descris de Strabon pe baza mărturiei lui Poseidonios, era propriu
întregii preoţimi geto-dacice + Marele Preot. Mircea Eliade zice că ar fi vorba de o clasă/mai
multe clase de “specialişti ai sacrului” iar I.Banu zice că e vorba de o anumită sectă care a
pătruns pe teritoriul tracic în sec I î.d.Hristos.
Potrivit lui Strabon, asceţii-călugări se împart în 4 grupe: theosebeis, Ktiştii (Ktistai),
pleistoi (polistai?) si kapnobatai.
Theosebeis – numele lor însemnând “adoratori ai zeilor” ; (izvoarele istorice sunt seci
în privinţa lor).
Ktiştii (Ktistai) – V.Pârvan deduce numele de la ktistes adică “fondator” asociindu-l cu
polistai susţinând că geto-dacii foloseau cuvinte diferite pentru a-i desemna pe asceţi, adică,
ăia de pe malul stâng al Dunării erau polişti (polistai) iar ăia de pe malul drept erau ktişti
(ktistai). – totuşi ultimele cercetări arată că V.Pârvan nu are dreptate, fiind vorba de plişti
(pleistoi) nu de polişti (polistai) care nu are nimic de-a face cu ktiştii (ktistai) şi cu “fondatorii
de oraşe”.
Kapnobaţii (kapnobatai) – numiţi şi “călători prin nori” / “călători prin fum” /
“umblători prin fum” - se exprimă astfel o funcţie de prezicere a viitorului prin practica
răspândirii fumului. Totuşi, Mircea Eliade susţine că titlul de “umblători prin fum” se referă
la fumul cauzat prin arderea seminţelor de cânepă aruncate în foc despre care vorbeşte
Herodot în legătură cu şciţii; Pomponius Mela afirmă şi el despre traci că, în timpul ospeţelor,
15
ăştia aruncau în foc seminţe de cânepă care confereau o stare de veselie asemenea beţiei. Deci
după Mircea Eliade, ăştia erau “vrăjitorii misieni şi geţi” care foloseau fumul în provocarea
transelor extatice.
P.S: După unii cercetători tot această seminficaţie de “călători prin fum” (kapnobatai)
ar avea legatură cu solomonarii din tradiţia folclorică romanească, aceştia din urmă ar
continua într-o formă populară vechile ordine ale preoţilor–magicieni geto-daci. (Această
speculaţie nu are nici un temei).
b)Preoţii geto-daci: comparaţi cu druizii celţilor, se bucurau de o mare onoare, ei
oficiau cultul, săvârşeau sacrificiile (publice/private), explicau practicile religioase, instruiau
tinerii, erau şi judecătorii poporului. În ceea ce priveşte pregătirea preoţilor, pe lângă
cunoştinţele legate de cult, ei aveau cunoştinţe ştiinţifice/medicale/preocupări astronomice –
făceau preziceri prin interpretarea semnelor cereşti. De menţionat este că, erau scutiţi de
impozite şi nu participau în război. După Iordanes preoţii geto-daci erau organizaţi într-o
corporaţie, iar când se referă la Deceneu, spune că acesta îi alege din popor pe cei mai
înţelepţi oameni, pe care îi învaţă teologia precum şi să slujească anumitor
divinităţi/sanctuare, dându-le numele de pileati (s.n), de la tiara purtată de ei pe cap, numită
pilleus, aceştia făceau sacrificii.
În fruntea acestei mari corporaţii, stă bineînţeles Marele Preot, unul dintre aceştia a fost
şi Zamolxis, despre care aflăm de la Strabon că îl sfătuia pe rege. Pe vremea lui Burebista,
Marele Preot a fost Deceneu, despre care tot Strabon ne spune că învăţase în Egipt (ca şi
Zamolxis) unele semne profetice. Deceneu îl ajută mult pe Burebista în acţiunea sa de
unificare a triburilor geto-dacice + formarea statului centralizat geto-dacic.
Alţi mari preoţi: Comosicus, Vezina, Zeuta (controversat). Oricum, cert este că Marii
Preoti au jucat un rol important în conducerea statului geto-dac. Atenţie: a nu se crede că
statul dac a avut o structură de conducere de tip teocratic!
3.Sacrificiile.
După cum bine ştim, geto-dacii sacrificau atât animale cât şi oameni pentru cinstirea
divinităţilor. În cadrul unor ritualuri de cult, se sacrificau: viţei, mânji, pui de căprioară, câini
şi iepuri. În ceea ce priveşte sacrificiul câinilor şi a iepurilor acesta se făcea în cadrul
ritualurilor cultual-magice urmate uneori de banchete.
Sacrificiile umane confirmate în anumite texte, vizează soţia/soţiile celui decedat iar în
alte cazuri mesagerul/solul trimis lui Zamolxis. Astfel de sacrificii sunt atestate încă din
epoca bronzului, extinzându-se până în sec III-lea d.Hr. Bineînţeles sacrificiile umane nu se
găsesc numai la geto-daci, ele existau şi la vechii greci, romani, germani, celţi, slavi etc.
Despre sacrificiul mesagerului trimis către Zamolxis ne relateaza Herodot, care spune că
o dată la cinci ani, era ales acest sol prin tragere la sorţi. Acesta era aruncat în vârful a trei
16
suliţe iar dacă murea, jertfa era bine primită, daca nu, săracul era considerat nevrednic şi era
ales un alt pretendent. Menţiuni despre aceste spuse avem la: Lucian de Samosata (sec II
d.Hr); Clement Alexandrinul (sec II-III d.Hr); Enea din Gaza (sec II d.Hr).
Foarte interesantă este explicaţia lui Mircea Eliade în vederea acestui sacrificiu, şi
anume, scopul sacrificiului ar fi fost facilitarea transmiterii unui mesaj către
zeu/reactualizarea relaţiei dintre geţi şi Zamolxis – deducem de aici speranţa omului în
posibilitatea de reactualizare a situaţiei primordiale, când omul putea comunica cu divinul.
Chiar dacă alegerea solului era prin tragere la sorţi, tot Mircea Eliade consideră că, logic,
pretendentul era ales din rândul celor iniţiaţi în cultul misteric al lui Zamolxis.
Strabon face mare diferenţă între sacrificiile umane aduse de geţi şi cele aduse de şciţi:
şciţii sacrificau străini/inamici şi-i mâncau utilizând ţestele lor pentru băut; geto-dacii
trimiteau zeului lor ceea ce era mai bun, se sacrificau pe ei înşişi – este de înţeles pentru că
aceştia din urmă aveau o puternică credinţă în nemurire.
Foarte important, tinerii voluntari nu îşi riscau numai viaţa ci şi reputaţia de oameni
integri, dovedind că sunt buni luptători şi oameni virtuoşi, demni de a fi aleşi ai lui Zamolxis
– N.Iorga afirmă că solul trimis de către geţi, nu este decât “o pregătire pentru martiriul
creştin” viitor.
V.ESHATOLOGIA.CULTUL MORTILOR.
Un aspect foarte important al religiei geto-dacilor este modul în care concepeau şi trăiau
credinţa în nemurire, astfel, la ei, pe lângă faptul că nici un scriitor istoric nu uita să le
menţioneze titlul de nemuritori, nemurirea devine principiu ordonator al vieţii. Nu ştim
despre ei dacă considerau nemuritor spiritul sau trupul dar izvoarele istorice spun că se mutau
la Zamolxis vii, nu prin reîncarnare dar nici ca suflete imateriale purificate. Aşadar, cei
decedaţi mergeau la Zamolxis, în compania căruia se bucurau de întreaga fericire.
Din documente aflăm despre vitejia soldaţilor geto-daci care consta fix în această
concepţie a nemuririi, astfel Iulian Apostatul îi pune (în gură) împăratului Traian cuvintele din
care reiese că poporul acestora a fost cel mai greu de înfrânt dintre oricare alt neam tocmai
pentru că, slăvitul Zamolxis i-a făcut să creadă că nu mor, ci îşi schimbă doar locuinţele.
Pomponius Mela, ca şi Herodot, amintesc despre sacrificiul soţiei/soţiilor deasupra
cadavrului soţului, astfel, femeile “doreau din cale afară a fi omorâte” în acest fel, iar dacă
decedatul avea mai multe soţii, acestea dădeau o mare luptă în faţa celor care hotărau
sacrificiul. Celelalte soţii care nu erau alese jeleau cu plânset răsunător.
Atât documentele cât şi descoperirile arheologice atestă că geto-dacii practicau
incineraţia, mormintele de inhumaţie fiind rare şi în general folosite de aristocraţie (erau
morminte tumulare, cu un inventar foarte bogat format din coifuri de argint, vase, piese de
harnaşament, falere etc.) – începând cu sec IV, acest fel de morminte era destinat soldaţilor de
17
rang înalt, astfel un mormânt de menţionat este cel descoperit la Agighiol (com.Valea
Nucarilor, jud.Tulcea). Acesta e prevăzut cu un coridor de acces (dromos) + trei încăperi
(două funerare + 1 rezervată cailor), în cea principală a fost îngropat un bărbat, în cealaltă o
femeie; bineînţeles şi ei însoţiţi de obiectele funerare de rigoare (coifuri, vase, cercei,
pandantive +cca 100 vârfuri de săgeţi, vârfuri de lance, pumnale etc.)
Din epoca clasică a geto-dacilor (mij.sec al II lea î.d.Hr – sec I d.Hr) – inhumaţia este
rezervată doar copiilor iar explicaţia pentru acest lucru ar fi că pruncii nu au apucat să
participe la diferite rituri de iniţiere, practic nu au nici un statut important, nu erau destul de
“păcătoşi” pt. ca trupul lor să fie incinerat li astfel purificat. În ceea ce priveşte incineraţia,
cunoaştem două moduri prin care geto-dacii o săvârşeau: 1) pe loc; 2) altă parte/ ruguri
special amenajate numite ustrinum. Din prima categorie fac parte mormintele “cu cuptor”
(defunctul introdus în interiorul unui cuptor cu calota de lut şi apoi incinerat); din a doua
categorie fac parte mormintele cu urnă, depusă într-o groapă simplă, rectangulară, cilindrică
sau locaş de piatră.
Unele descoperiri arheologice i-a făcut pe cercetători să creadă că o parte a populaţiei
geto-dace a practicat şi expunerea sau părăsirea cadavrelor – explicaţie – probabil aceştia au
fost consideraţi impuri datorită statutului din timpul vieţii şi nu şi-au găsit locul în rândul
celor înmormântaţi în necropole.
VI.SFÂRŞITUL RELIGIEI GETO-DACICE. ZORII CREŞTINISMULUI.

Schimbarea apare atunci când Dacia devine provincie romană. După cum bine ştim,
romanii manifestau multă toleranţă faţă de noile provincii cucerite, dar acest lucru nu s-a
întâmplat şi cu noua provincie Dacia, pentru că, chiar împăratul Traian a dispus să fie distruse
nu numai cetăţile dar şi sanctuarele geto-dacice. Bineînţeles această decizie a fost una de
ordin politic pentru că Traian aflase că sanctuarele/religia zamolxiana reprezenta
fundamentul unităţii morale şi politice al geto-dacilor. Se vroia deci o mai bună integrare a
Daciei în imperiul roman şi încet încet urmată şi de distrugerea ethosului zamolxian. Logic,
că, un rol important l-au jucat aici şi coloniştii care au favorizat dezvoltarea unui sincretism
religios (apar temple dedicate lui Jupiter Optimus Maximus; Junonei; apare şi cultul regelui
celebrat cu mult fast – şi pompă; apar şi alte culte precum cele imperiale – mithraismul,
frigiene (Cybele); siriene (Attargatis, Astarte); egiptene (Isis, Serapis); celtice (Epona).)
Bineînţeles că de această anemie religioasă va profita foarte curând creştinismul. Geto-
dacii nu se bucurau de nici un drept politic drept pentru care s-a dezvoltat sentimentul de
revoltă iar pe lângă acesta, din cauza sincretismului religios, se mai dezvoltă şi sentimentul de
“alienare şi indiferenţă în raport cu valorile tradiţionale”. Elementele care au favorizat
pătrunderea creştinismului sunt în general cele zamolxiene dintre care amintim: credinţa
18
puternică în nemurire; ideea de jertfă şi relaţia acesteia cu mântuirea (referire specială la
relaţia dintre solul care se jertfeşte pentru popor şi pentru Hristos); ascetismul şi ordinele
acestuia.
VII.CONCLUZII.REMINISCENTE GETO-DACICE IN CREDINTELE
POPULARE ROMANESTI
Observăm că în mitologia geto-dacică, se regăseşte Marele Zeu care deţine funcţii atât
urano-solare cât şi htonice. Una din reminiscenţele acestui cult se regăseşte şi azi în aşa-zisul
obicei al Caloianului legat de fertilitate, uneori se mai numeşte şi “Tata Soarelui” şi este un
obicei ce presupune îngroparea şi dezgroparea unui astfel de personaj având semnificaţia de
moarte simbolică.
Un alt obicei legat de fertilitate cât şi de cultul Soarelui este jocul căluşarilor (ritual
coregrafic sacru, corelat cu vechea concepţie geto-dacică, cum că, demonii ar proveni din
sufletele oamenilor răi, după moarte – aceşti oameni răi putând fi dezdemonizaţi prin ritualul
căluşarilor). Instruirea căluşarilor se face timp de 3 săptămâni în locuri izolate gen păduri etc,
după care timp de 3 zile ei merg prin sate pentru vindecarea bolnavilor – în acest interval,
unul din căluşari “moare” şi “învie” – semn al biruinţei asupra morţii (sună cunoscut?).
Se mai spune că elemente legate de cultul Marelui Zeu sunt prezente astăzi în
obiceiurile legate de sărbătoarea Sf.Gheorghe – unde , în ajunul sărbătorii în toată ţara se fac
practici rituale ce implică folosirea ramurilor verzi şi a apelor – amintim armindenii sau
udatul de Sângiorz.
“Dansul paparudelor” – obicei legat de fecunditatea pământului şi fertilitatea
ogoarelor, practicat de obicei între Paşte şi Rusalii (în zilele de marţi/joi) sau imediat după
Rusalii. Este un ritual coregrafic, la care participă 3-5 copii între 12-14 ani acoperiţi cu salcie,
mascaţi în “paparude” (în pantenonul geto-dacic, Paparuda este zeiţa patroană a ploii).
Scopul ritualului fiind aducerea ploii. Astfel, “paparuda” merge din casă în casă iar fiecare
gospodar îi dăruieşte ouă, făină – lucruri simbolice pentru fecunditatea pământului; paparuda
cântă anumite versuri iar gospodarul spune formula magică “ploaie! , ploaie!”.
“Jocul Sânzienelor / Drăgaica” – este tot un ritual coregrafic ce are loc în fiecare an la
24 iunie şi are ca scop asigurarea prosperităţii holdelor. Este interpretat doar de fete, una
dintre ele fiind împodobită cu spice numită “Drăgaica” iar celelalte sunt îmbrăcate în alb şi
având faţa ascunsă sub val – albul arată puritatea morală – aceste fete străbat satele invocând
“Drăgaica” (zeiţa zână protectoare a holdelor de seceta/grindină). În Moldova şi mai ales în
Bucovina, fătucele astea sunt recompensate cu bani (sumele sunt benevole ).
“Tânjaua” – obicei maramureşean legat de fecunditatea ogoarelor, de origine dacică, în
cadrul căruia, întâi se află primul gospodar ce iese la arat. Acest ritual are loc chiar în ziua de
Sf.Gheorghe (de Sângeorz, 23 aprilie) – 12-16 tineri merg la casa gospodarului respectiv
19
(însoţiţi de mare alai + lăutari), îl aşează pe gospodar pe o teleguţă şi îl transportă frumuşel la
un râu în care îl aruncă, îl spală şi în final îl aduc înapoi acasă pentru a-l sărbători. Acest
“prim arător” numit şi “crai” are dreptul de a judeca litigiile agricole şi mai joacă şi rolul de
“ţap ispăşitor” – totuşi, odată cu pătrunderea creştinismului, acest ritual va fi înlocuit de
sarbatoarea Sf.Gheorghe care este patronul fertilităţii ogoarelor şi stârpitorul balaurilor.
Avem obiceiuri româneşti şi regăsim şi în anumite colinde, reminiscenţe geto-dacice
legate de Marea Zeiţă astfel: se păstrează cultul Zeiţei Mame, aceasta fiind asemenea unei
mume primitive a pădurii, ea trăind ascunsă în păduri iar fiarele sălbatice acordându-i
supunere.
Unii cercetatori spun că avem reminiscenţe ale cultului închinat zeului Gebeleizis (zeu
al fulgerului) – rămase în popor şi asimilate în credinţa populară romanească cu privire la
proorocul Ilie – aceste credinţe având la bază teama de fulgere numite în unele zone “şarpele
din nori”. Fulgerul este prezent şi în anumite descântece populare/precum şi tragerea cu arcul
în nori pe timp de furtună (practică regasită în jud.Valcea – unde se crede că săgeţile găsite în
pământ provin din trăsnet).
Reminiscenţe ale cultului lui Zamolxis se observă azi în cadrul acelor măşti în formă de
urs care sunt prezente în cadrul obiceiurilor de “Anul Nou” – e posibil ca acele obiceiuri să
aibă legătură şi cu Zeiţa Vânătorii / sau cu cultul local al ursului.
“Sânziana” din folclorul nostru românesc nu este nimeni alta decât Diana romană,
San(cta) Diana. “Dianaticii” (cei stăpâniţi de Diana) după V.Pârvan a dat în română cuvântul
“zănaticii” (nebuni). De altfel, atribuţiile “zânelor” din mitologia noastră sunt aceleaşi cu ale
zeiţei Diana.
Reminiscente geto-dacice în cadrul nunţilor: momentul jocului “Nuneasca” din curtea
gospodarului arată deplina integrare a omului în comunitatea în care trăieşte; Pana Mirelui şi
Cununa Miresei din Ţara Oaşului, au simbolistică magică de origine dacică, înscriindu-se în
cadrul “registrului nupţial”; Lovirea mirilor + nuntaşilor cu boabe de cereale arată rodnicia
viitoarei căsătorii dar şi bucuriile/necazurile vieţii; Intrarea mirilor în casă cu capul acoperit
cu un şervet arată iubirea reciprocă; Chiotele nuntaşilor alungă demonii; Mâncatul dintr-o
singură farfurie semnifică faptul că depind unul de celălalt; Ruperea colacului pe capul
miresei este un ceremonial ritualic în care mireasa se manifestă ca o “adevarată” preoteasă,
apoi aruncând cu colac în patru direcţii, semnifică aspiraţia nuntaşilor la împlinirea omului
prin căsătorie; Vornicii “substituiţi uneori de lăutari” îndeplinesc funcţii ritualice ale unor
vechi preoţi geto-daci.
Reminiscenţe geto-dacice în cadrul înmormântărilor: “cântatul zorilor” interpretat în
perioada premergătoare înmormântării şi apoi la scoaterea mortului din casă; “datul găinii pe
deasupra sicriului” simbolizează deschiderea căii decedatului spre lumea de dincolo; în
20
Moldova, “datul găinii/cocoşului pe deasupra sicriului” simbolizează că la înviere
găina/cocoşul îl ajută pe defunct să se întruchipeze – deasemenea trecerea cocoşului
înspăimântă diavolii care ţin calea sufletului la vămile văzduhului prin care acesta trebuie să
treacă; am observat că la geto-daci, soţiile acestora erau omorâte deasupra cadavrului – o
reminiscenţă în anumite zone ale României este ca sora/soţia/mama defunctului să coboare
în groapă cu acesta; suliţa de brad de la capătul mormântului se corelează cu cultul
Zamolxian (Romulus Vulcănescu zice că această suliţă reprezintă simbolul coloanei cerului
iar prin acesta al arborelui cosmic – bradul fiind “arborele vieţii”); în anumite părţi din
Oltenia se străpunge cu un cui inima defunctului ca să nu devină strigoi (lol); prin Bucovina
se face o gaură în sicriu – concepţie potrivit căreia mortul pricepea ce se întâmplă în jurul
său/sau reprezenta ieşirea sufletului; binecunoscuta formulă “Să-i fie ţărâna uşoara!” este o
formulă preluata de daci de la romani care avea la bază un caracter magic – invita sufletul
defunctului să iasă şi să participe alături de rude la mesele în amintirea sa – odată încreştinată
această formulă are caracterul de invocare a bunătăţii lui Dumnezeu pt dezlegarea de păcate,
blesteme, atât sufletului cat şi trupului.
RELIGIILE SINCRETISTE ELENISTE
I.CONSIDERAȚII GENERALE
 sincretismul religios orientalo-elenist este strâns legat de istoria statelor eleniste
succesoare ale imperiului lui Alexandru cel Mare și, în fine ale imp. Roman, care cuprindea
anumite părți ale vechiului imperiu al lui Alexandru, din Europa Apuseană și din diferitele
părți ale Africii cucerite de romani sau din părțile dunărene. În acest spațiu au apărut
nenumărate comunități religioase dar și literaro-filosofico-religioase, care ar putea fi
desemnate ca trepte premergătoare pentru așa numitele religii universale sau imperiale.
Aceste religii se disting clar de religiile autohtone din cadrul imperiului, deși au multe în
comun cu acestea. Toți cei care au aderat la ele au făcut-o în mod liber. Sfârșitul imperiului a
însemnat și sfârșitul lor, întrucât ele erau strict dependente de cultura si spiritualitatea
imperiului pe care îl reprezentau.
 II. RELIGIA ÎN EVLAVIA POPULARĂ
 1. “terapia” religioasă
 a) Zeii “terapeuți” – Nici un alt zeu din întreaga lume antică nu s-a bucurat de o
popularitate mai mare datorită calităților sale terapeutice ca zeul Asclepios. Această
popularitate a durat de la sf. sec. al V-lea î.d.Hr. pînă în sec. al III-lea d.Hr.
 în cultul care i se aducea, zeul era desemnat frecvent ca mântuitor. Mijlocul terapeutic
principal îl constituia somnul în temnplul zeului, așa numita “incubație”.
 ca elemente terapeutice erau utilizate mai ales apa de izvor și șarpele sacru.

21
  în credința poporului, Asclepios executa si operații chirurgicale care depășeau cu mult
standardele medicinei contemporane, cum ar fi de pildă, deschiderea cavității abdominale.
 b) Statui și chipuri “terapeutice” – anticii atribuiau puteri teurgice chipurilor și
statuilor unor divinități și eroi, fiindcă ei credeau că zeii și eroii respectivi erau realmente
prezenți în ele, ba chiar identici cu ele.
 datorită puterilor ei miraculoase, statuia era împodobită tot timpul cu coroane, monezi
de argint și plăci votive.
 apologetul creștin Atenagora relatează despre multele statui ale eroului Neryllinos,
care erau încoronate și aurite socotindu-se că ar avea puteri miraculoase.
 c) “Făcătorii de minuni” – anticii atribuiau asemenea aptitudini miraculoase nu
numai zeilor și anumitor eroi divinizați, ci și unor personalități cu totul excepționale,
desemnate cu denumirea de “bărbați divini”.
 din această categorie făceau parte între alții, anumiți vizionari, prezicători, sacerdoți ai
oracolelor, magicieni și “făcători de minuni”, profeți și cântăreți, conducători și regi, fondatori
de orașe și state, legiuitori etc.
 “înțeleptul” transcende răul, el viețuiește pe pământ ca o ființă asemănătoare zeilor.
(superb).
 grecii antici cinsteau ca bărbați divini, între alții pe Socrate, Platon, Epicur și Diogene.
 alături de aceștia mai existau și alți bărbați divini, în jurul cărora tradiția a țesut o
întreagă mitologie. Ca ptototip este considerat Pitagora, a cărui naștere este corelată cu zeul
Apolo.
 un alt bărbat divin era socotit Empedocle discipolul lui Pitagora.
 o figură asemănatoare lui Empedocle a fost medicul Menecrates din Syrakusa.

 2.Magia
 încă din vechime magia în sine se fundamenta, teroetic, pe credința în existența
demonilor și pe existența unei simpatii, respectiv antipatii în cosmos, de unde cunoscuta
magie simpatică. Grecii antici credeau în existența a nenumarate stafii duhuri necurate la care
avea să se adauge – de prin secolul al IV-lea înainte de Hristos – credința orientală în demoni
care pătrunsese în spațiul vechii Elade.
 arta magiei consta, nu în cele din urmă în izgonirea demonilor răi și in câștigarea
bunăvoinței celor buni. O atare acțiune magică asupra zeilor, demonilor și oamenilor era
posibilă tocmai datorită faptului că în întregul cosmos ar exista o simpatie, respectiv antipatie
reciprocă.

22
  ca mijloace simpatetice utilizate în magie, amintim mai întâi pe cele materiale,
dobândite din domeniul plantelor, animalelor și mineralelor. Folosirea simultană a mai
multor mijloace oferea mai multă forță actului magic.
 elementele imateriale din actul magic erau reprezentate de anumite formule și
rugăciuni dar mai ales invocarea autentică a divinității, prin care se exercita o presiune
irezistibilă asupra forțelor superioare.
 un alt mijloc magic îl reprezentau statuetele sau figurile magice, consacrate printr-un
ritual magic și reprezentând divinitățile sau ființele superioare învocate în actul magic.
Vrăjitorul avea misiunea de a lua în captivitate spiritul respectivilor zei sau demoni și de a-l
încarcera în aceste statuete sau figurine. Neoplatonicii au numit aceasta teurgie.
 alte mijloace folosite în magie erau așa-numitele tăblițe ale blestemului și amuleta. Pe
anumite tăblițe confecționate din plumb era inscripționată nenorocirea dorită a i se întâmpla,
de pildă, rivalului cuiva într-o competiție sau adversarului într-un proces.
 3.Astrologia
 Sistemul ei bine prefecționat reprezintă un rezultat al sincretismului, care are rădăcini
caldeene, egiptene și grecești.
 Astrologia a primit aspectul ei aparent științific prin relația sa cu matematica și
astronomia, mai ales dacă avem în vedere că vechii romani îi desemnau pe astronomi ca
“mathematici”.
 fiecărui astru i-a fost repartizate anumite regiuni, perioade de timp, animale, plante,
oameni, însușiri, acțiuni și multe altele.
 În concepția astrologilor, într-e microcosmos și macrocosmos ar exista o solidaritate
universală, așa încât orice întâmplare sau eveniment poate fi prognozată cu exactitate.
 trebuie făcută însă, o distincție clară într-e astrologia universală și cea individuală. Cea
dintâi ne oferă informații legate de diferite regiuni, popoare, orașe etc. Astrologia individuală
este preocupată de tot ceea ce-l privește pe om ca individ.
 astrologia n-a oferit doar o nouă imagine despre lume, ci a modificat și vechiul
panteon greco-roman.
 4. Mantica.
 vechii greci credeau ca mantica este un dar făcut de zei oamenilor încă din timpurile
primordiale.
 asemenea magiei, și mantica presupunea împlinirea prealabilă a unor condiții de către
cei ce o practicau.

23
  ca o condiție individuală, pretutindeni manticul trebuia să se supună unor ritualui
precise de purificare, să evite anumite mâncăruri și să respecte un regim aspru de abstinență
sexuală.
 zeul propriu-zis al oracolelor grecești nu era Zeus ci Apollo, ale cărui oracole erau
răspândite în întreaga lume grecească.
 o formă de mantică larg răspândită, era mantica onirică. Însuși Cicero, invocând pe
Socrate, Platon, Aristotel, făcea referire la caracterul divin al viselor. De asemenea, Plinius
susținea că in timpul viselor sufletul părăsea pe cel adormit și migra în cele mai îndepărtate
locuri.
 Manticii apelau frecvent la arta interpretării a tot felul de semne exterioare pentru a
prezice viitorul.
 în viața privată se practica așa-numita hidromantică, constând in aruncarea unor alune
în apă și interpretarea felului cum acestea pluteau sau se scufundau.
 5.Cultul morților și al eroilor.
 În perioada clasică, eroi erau considerați și apărătorii justitiei și cei care-i pedepseau
pe cei ce incălcau legea.
 cultul eroului se concentra in mod firesc asupra mormântului acestuia. Deseori
mormântul se afla în templu sau în jurul templului unei divinități cunoscute. Cel mai
important lucru pentru cultul eroului îl reprezenta indispensabila groapă sacrificială, în care se
scurgea sângele animalelor sacrificate și erau aruncate și celelalte ofrande sacrificiale.
 aproape toate asociațiile își alegeau un zeu sau un erou ca patron, căruia îi consacrau
un cult mai mult sau mai puțin răspândit.
 III. MISTERELE ELENISTE ORIENTALE
 1.Misterele frigiene
 a)Cibele și Attis
 Centrul acestui cult se afla în Persinunt. Sărbătorile de inițiere aveau loc către
echinocțiul de primăvară între 17 și 27 martie.
 pe 24 artie “ziua sângelui” avea loc marea inițiere sacerdotală când zeița Cibele își
recruta preoții.
 “ziua sângelui” pare să fi fost o ceremonie de doliu desfășurată cu mare zarvă. Preoții
și candidații la inițierea sacerdotală se întărâtau împreună ajungându-se până la o creiză de
nebunie colectivă.
 în acest vacarm infernal unul dintre neofiți, slujindu-se de un cuțit de piatră, își amputa
cu iuțeală organele bărbătești care erau aduse ca ofrandă zeiței.

24
  semnificația acestui act era aceia că galli sunt preoții zeiței mame și că ea îi aduce în
slujba sa prin castrare.
 după încheierea acestor rituri sângeroase, pinul-Attis era coborât în cavoul din templu
și rămânea acolo până anul următor. Urma “ziua veseliei”. După lamentațiile funebre din
noaptea de 24 spre 25 martie, urma brusc o explozie de bucurie, în zori, când era anunțată
învierea zeului.
 b) Sabazios
 tot din frigia și înrudit de altfel cu cultul lui Cybele-Attis provine și cultul misteric al
lui Sabazios sau Sabos.
 iudeii din Asia-Mică îl identificau pe Iahve ca Dumnezeu al Sabatului cu Sabazios, un
sincretism întâlnit și la Roma deja în anul 139 î.d.Hr.
 inițierile au și ele un caracter sincretist, astfel un înger bun îi conduce pe cei inițiați la
ospățul festiv al celor “fericiți”, după moarte în lumea de dincolo.
 în centrul riturilor misterice se afla șarpele, ca reprezentant al zeului. Cel ce se iniția își
punea șarpele în sân simbolizând prin aceasta unirea în iubire cu divinitatea.
 2. Misterele siriene
 a) Adonis
 prezența zeului fenician al vegetației, Adonis, este atestată în grecia antică chiar din
sec. VII î.d.Hr.
 există practic două variante ale mitului grecizat ale acestui zeu oriental.
 într-o primă variantă se arată cum Persefona nu mai vrea să renunțe la Adonis care îi
fusese încredințat de către Afrodita, așa încât Zeus însuși va trebui să aplaneze conflictul. El
hotărăște ca Adonis să aparțină în egală măsură, fiecăreia dintre cele două zeițe câte o
jumătate de an.
 cea de-a doua variantă are trăsături mult mai vechi și potrivit câreia Adonis, iubitul
Afroditei, este rănit la vânătoare de către un mistreț.
 pentru cultul consacrat zeului simportante sunt moartea și doliul după moartea
acestuia, la care participă întreaga natură.
 sărbătoarea consacrată zeului Adoniile, dura două zile și avea loc în fiecare an vara.
 mul mai târziu în perioada creștină, în prima zi a adoniilor aveau loc bocetele și se
aduceau jertfele respective pentru ca a doua zi să se sărbătorească ziua învierii zeului- ca o zi
a regenerării și revigorării naturii – când femeile trebuiau să apară cu părul tuns.
 b) Dea Syria

25
  pe Eufrat, în Hierapolis, străvechea zeiță tribală Atargatis avea un renumit sanctuar. Ca
soție a lui Hadad, ea era o divinitate a procreeri și fecundității. Falusul, ca semn al forței
divine, făcea parte dintre simbolurile ei de cult..
 între altele cultu consacrat zeiței încearcă să promoveze ca experiență reigioasă
senzualul, actul sexual prin prostituția sacră și prin autocastrarea orgiastică, promițând
adepților fericirea și siguranța zeilor.
 c) Jupiter Dolichenus.
 În doliche, un orășel din nordul Siriei, era adorat în perioada romană un zeu
reprezentat, de obicei, așezat pe un taur care alerga spre dreapta.
 încă de pe vremea lui Vespasian, acest zeu a fost dus de către soldații, negustorii și
sclavii sirieni în Occident unde a pătruns sub numele de jupiter Dolichenus
 adoratorii săi, în special soldații din legiunile romane se numeau între ei frați și se
considerau aleși ai zeului; templele sale dispuneau de o fântână sau de o cisternă, utilizată
pentru purificările cultice.
 3. Misterele egiptene.
 Isis și Serapis.
 acest cult egiptean a dobândit o așa mare popularitate, încât de mai multe ori romanii
s-au opus violent hotărârilor senatului de a demola templele consacrate lui.
 în egiptul antic, exista o credință puternică în posibilitatea identificării cu Osiris
(Serapis) a celui decedat. Prin inițierea sa în mistere, neofitul putea dobândi încă din viața
actuală această identificare mistică cu zeul; după cum Osiris a fost înviat de zeița Isis, tot la
fel și cel ce se iniția putea fi divinizat și astfel înviat de către aceiași zeiță.
 ritualul inițierii era, în fapt, străvechiul ritual osirian al funerariilor, ritual ce se aplica
faraonului în viață.
 candidtul la inițiere era plimbat, cu certitudine, prin niște încăperi în care lumea celor
morți era reprodusă în picturi sau sclupturi, aceste fiind ferm convins că se află în lumea
morților stăpânită de însuși Osiris.
 renașterea sau învierea celui ce murise, asemenea lui Osiris, se încheia cu un ospăț cu
mâncăruri alese.
 4. Misterele persane
 Mithraismul.
 cultul zeului Mithra datează de la începuturile poporului indo-iranian.
 cultul mithraic, era un cult absolut închis, ca un cult de confrerie. Pe de altă parte
confreriile sale își recrutau membrii exclusiv din rândul bărbaților, femeile fiind excluse de la
inițiere.
26
  scnctuarele lui Mithra erau, prin definiție, niste peșteri.
 fericitul Ieronim și numeroase inscripții ne prezintă numele celor șapte grade de
initiere în misterele mithraice:
1. Corb
2. Soție
3. Soldat
4. Leu
5. Persan
6. Sol al Soarelui
7. Părinte
 cele șapte planete ocrotitoare ale treptelor de inițiere erau urmatoarele:
1. Mercur – Corb
2. Venus – Sotie
3. Marte – Soldat
4. Jupiter – Leu
5. Lună – Persan
6. Soare – Sol al Soarelui
7. Saturn – Părinte
 Tertulian amintea de o anume formă de botez care avea, probabil, menirea de a-l
introduce pe neofit în noua viață.
 conform unei informații creștine furnizate de pseudo- Augustin din veacul al IV-lea
celor pregătiți pentru inițiere li se legau ochii, fiind înconjurați de o ceată de dansatori
frenetici, dintre care unii încercau să imite țipătul corbilor, iar alții răgeau asemenea leilor,
alții aveau mâinile legate cu intestine de găină și trebuia să sară peste un șanț plin cu apă, apoi
apărea cineva cu o spadă, tăia intestinele și se declara eliberator.
 Ernest Renan ține să supraevalueze mithraismul și posibilitățile sale de universalizare,
dacă contextul istoric ar fi fost mai favorabil: “dacă creștinismul ar fi fost oprit în creșterea sa
de vreo boală mortală lumea ar fi fost mithraistă”.
 dar, așa cum subliniază Mircea Eliade, trebuie reținut foarte bine faptul că
mithraismul, spre deosebire de multe alte mistere nu admitea femeile la inițiere. Or, o
asemenea interdicție făcea dificilă, dacă nu imposibilă, convertirea lumii la mithraism și, cu
atât mai putin ținerea pasului cu creștinismul. Unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești din
primele veacuri creștine au înfierat puternic mithraismul pentru practicile sale.

 IV. FILOSOFIA RELIGIOASĂ.

27
  Încă de pe la începuturile înfloririi sale, gândirea grecească antică a abordat
problemele religioase dintr-o perspectivă filosofică și a încercat să pătrundă în panteonul
transmis prin mit și cinstit prin cult cu ajutorul rațiunii și al speculației. În cele ce urmează ne
vom referii doar la sistemele filosofice religioase mai importante.
 1. Epicureismul
 Epicur din Samos (341-270 î.d.Hr), a întemeiat prina anii 307-306 la Atena o școală
desemnată uneori și ca o comunitate sau sectă. Ca asociație culturală această școală epicureică
dispunea de sărbători comune, în primul rând ziua de naștere a întemeietorului ei, de ospețe
comemorative și acte de cult. În fața adeptilor săi, Epicur, trecea drept un “mântuitor”.
 din punct de vedere filosofic, Epicur explica apariția lucrurilor lumii în urma formării
unor adevărate “vârtejuri” ale atomilor, cărora le atribuia spontaneitate, libertate și
autodeterminare. În concepția sa există o infinitate de lumi, dacă avem în vedere că universul
este infinit și că spațiul și numărul atomilor este infinit. Lumea noastră nu este decât o parte
din acest univers infinit. Pe de altă parte, spunea el, dacă universul, ca totalitate, este veșnic,
totuși nenumaratele lumi, cum este și a noastră, sunt produse și, în consecință, trecătoare.
 În baza unei asemenea concepții mecaniciste, Epicur a ajuns, firește, la ateism. În
viziunea sa lumea este dominată de materie și de legile acesteia care exclud, din capul locului,
vreo creație din nimic cât și conducerea universului de către o Providență divină.
 În privința sufletului filosoful susținea că acesta ar consta din patru părți: o materie
calđă, una similară aerului, alta similară suflării și, în fine, una dintr-o materie anonimă
compusă, la rândul ei, din atomi foarte fini, deosebiți de atomii lumii fizice.
 care era destinul sufletului după moarte? În concepția sa el se dezintegra ca și trupul,
în atomii din care era compus.
 în plan moral, Epicur pornește de la premisa că toate ființele inclusiv omul, prin firea
lor, tind să evite durerea și să trăiască plăcerea, care conduce la adevărata fericire. De accea el
susținea că plăcerea trebuie să devină pentru orice înțelept scopul ultim al existenței sale.
 cu toate acestea Epicur prețuia și placerea spirituală, înțeleasă ca ataraxia, ca o plăcere
provenită din starea de plăcere interioară.
 epicureismul a fost reînviat prin anul 200 d.Hr. , în timpul Imperiului, de către
Diogene, în provincia Licia.
 2. Stoicismul
 Mișcarea filosofică elenistă cea mai considerabilă, care prin orientarea sa practică,
legată de viață a înlocuit sistemele metafizico-speculative ale lui Platon și Aristotel, a fost
stoicismul.

28
  școala stoică a fost întemeiată de către Zenon din Kitton (333-262 î.d.Hr.) care s-a
născut în insula Cipru. Potrivit concepției stoice, tot ceea ce există este corporal, și anume, fie
ca principiu “suferind” (materia), fie ca principiu “activ” (fizica), respectiv focul creator,
identic cu Logosul – Dumnezeu – Zeus. Logosul a creat tot ceea ce este individual din
unitatea existenței primordiale, în sensul că materia ca substrat a primit o anume calitate, o
formă, dar în primul rând a primit calitățile sau formele primordiale ale celor patru elemente
(focul, aerul apa și pământul) care se pot întrepătrunde reciproc.
 pentru stoici, divinitatea este ceva material, motiv pentru care fizica și teologia nu
reprezintă decât două modalități distincte de a privi spre același obiect. Evident, divinitatea n-
ar mai fi divinitate, dacă n-ar dispune de rațiune. Dar în concepția stoică, rațiunea este și ea
ceva material. Prin aceasta, divinitatea-rațiune guvernează, în fapt, atât lumea însuflețită cât
și pe cea neînsuflețită. În cazul stoicilor ea poate fi identificată cu ceva ce însemnează
“destin”, o forță căreia se supun chiar și zeii.
 așa cum s-a văzut Zenon, identifica divinitatea cu focul creator, cu Zeus, cu Rațiunea
lumii etc., dar la toate aceste epitete mai adaugă una foarte importantă: Providența conștientă
de un scop.
 în ceea ce privește sufletul, filosofii stoici, în baza concepției lor psihologice
materialiste, susțin că materia obișnuită a sufletului este supusă morții, pe când rațiunea,
materia spirituală cea mai fină, ca parte a divinității este nemuritoare. Sufletul nu apare
simultan cu trupul, el vine în trup de undeva din exterior, el este preexistent iar după moartea
trupului se ridică în zonele astrale, unde va avea parte de aceeași hrană ca și planetele.
 în plan moral, toți filosofii stoici susțin că a fi virtuos înseamnă, în fond, a trăi în
concordanță cu principiul naturii, adică natura sau rațiunea individuală trebuie să fie în
concordanță cu natura sau rațiunea universală; trebuie respectată ordinea rațională al lumii,
trebuie respectată armonia cosmică. De aceea libertatea față de instincte și afecte reprezintă o
premisă esentială a moralității. Ele trebuie subordonate rațiunii, fiindcă doar rațiunea îl
distinge pr om de celelalte făpturi, dar mai cu seamă de animal. Avuția, onorurile și gloria,
iubirea și prietenia, reprezintă un impediment foarte serios spre viața virtuoasă, motv pentru
care orice înțelept stoic renunță la toate acestea și trăiește într-o deplină simplitate.
 Cicero (106-43 î.d.Hr.) a transmis pe mai departe romanilor concepția și atitudinea
stoică față de lume și viață. Între adepții romani ai stoicismului de mai târziu Seneca (4 î.d.Hr
– 65 d.Hr.), Epictet (50-120 d.Hr.) și împăratul filosof Marcus Aurelius (121-180 d.Hr).
 3. Neopitagoreismul.

29
  Principalii reprezentanți ai neopitagoreismului sunt: Apollonius din Thyana,
contemporan cu Sf. Ap. Pavel, Moderatus din Gades, din aceeași perioadă, și Nichomachus
din Gerasa, născut in arabia, care a trăit în jurul lui 140 – 150 d.Hr.
 caracteristică pentru neopitagoreici este concpția lor dualistă, relația cu lumea
divinului în acte ritualice și revelații, speranța intr-o continuare a vieții într-o lume mai bună
dincolo de mormânt și o interpretare alegorico-moralizatoare a cultelor tradiționale;
neopitagoreicii acceptau prezicerile, interpretarea viselor și a numerelor, promovând totodată
o viață morală ascetică.
 în concepția lui Apollonius din Thyana, “Unul”, adică Dumnezeu, era distinct de toate
cele existente, inclusiv de ceilalți zei; El nu poate fi definit prin noțiuni ci doar prin conceptul
de “nous”.
 o personalitate apropiată neopitagoreismului a fost Plutarh din Cheronea (50 – 125
d.Hr.) discipol al filosofului peripatetician Ammonius care a profesat Filosofia la Atena sub
Nero și Vespasian.
 în general el combate monismul stoic și asemenea lui Platon, susține existența a două
principii cosmice: pe de o parte Dumnezeu, ca origine a binelui, iar pe de altă parte materia ca
o condiție a existenței răului. În viziunea lui Plutarh, lumea reprezintă o parte a lui Dumnezeu,
o emanație din Acesta. În ființa Sa, Dumnezeu rămâne incognoscibil; El vede totul sar este
invizibil; El este unitar și liber de orice alteritate; El nu este născut pentru că este însăși
existența în sine, de aceea noi putem percepe doar acțiunile sale. Totodată Plutarh mai susține
că materia în sine nu este rea ci indiferentă. Omul are în sine trei părți componente: trup, spirit
și suflet. Sufletul este nemuritor.
 4. Neoplatonismul. (magnific)
 Filosofia neoplatonică reprezintă cea mai semnificativă creație filosofică a primului
mileniu de după Hristos; ea a fost în același timp filosofie religioasă, ba chiar religie în sensul
de religiozitate mistică. Ca și alte sisteme filosofice, neoplatonismul se bazează pe filosofia
lui Platon, fiindcă comportă trăsături dualiste și accentuiază ontologicul.
 locul său de naștere este orașul Alexandria, oraș aflat în punctul de intersecție a trei
continente: Asia, Africa și Europa.
 în urma întîlnirii dintre spiritul antic grecesc și spiritul Orientului, prin neoplatonism,
aici avea să se nască mistica grecească aproape inegalabilă. De fapt, spun unii istorici ai
filosofiei, neoplatonismul avea să apară pe fondul discreditării vechilor sisteme filosofice
grecești, pe fondul discreditării acute a dominației ratiunii și, totodată a creșterii credinței în
puterea intuiției ca experiență.

30
  personalitatea de numele căruia se leagă neoplatonismul este Plotin (203-270 d.Hr.),
care dispunea de o uriașă putere de sinteză și care este cel mai mare gânditor al antichității
târzii.
 în concepția lui Plotin Dumnezeu este transcendent; El se află deasura lumii și în
consecință, nu poate fi definit sau cuprins în simple concepte. El este “Unul” fiind numit –
deși nici un argument nu poate surprinde exact ceea ce Dumnezeu este în Sine – și
“Principiul” sau “Cel Dintîi” întrucât în El își găsesc fundamentul unitatea ființei noastre, a
întregii vieți, a tuturor fenomenelor si chiar a materiei. Dumnezeu este Absolulul, El este nu
numai unitatea tuturor lucrurilor, dar și valoarea supremă a acestora. El nu este existența, ci
temeiul întregii existențe, este centrul universului lucrurilor, izvorul etern al virtuții si obârșia
iubirii divine; în jurul Său se mișcă totul și spre El se îndreaptă totul. Tot ceea ce există este
produsul Său, pentru că, deși este transcendent, totuși întrepătrunde totul.
 totul se naște din El prin emanație; toate formele de viață emană din acel “Unul” –
Dumnezeu din veșnicie, din fundamentul existenței și vieții spre care se întorc mereu.
 în viziunea neoplatonică Dumnezeu este prezent permanent în lume, dar aceasta nu
înseamnă că El s-ar împărți, fiindcă tot ceea ce este spiritual nu se divide și nu poate fi divizat.
 Omul se poate împărtăși de Dumnezeu în viziunea lui Plotin, dar numai cu condiția
eliberării propriului interior, în care să fie primit însuși Dumnezeu. La unirea, ba chiar la
unitatea cu Dumnezeu – “Unul”, omul poate accede doar prin extaz; în nici un caz prin
dialectică, prin intermediul gândirii discursive, ci printr-o stare extatică prin care omul
intuiește pe Dumnezeu, îl experimentează, după care se unește cu El.
 Treapta supremă a existentului este spiritul, identic cu Existența supremă; Rațiunea
care transcende și, simultan, cuprinde totul. Pentru Plotin, spiritul apare ca un principiu
absolut creator, comparativ cu sufletul care este un principiu pasiv.
 în concepția neoplatonică, sufletul este o substanță imaterială separabilă de trup,
neîmpărțită, simplă și întreagă. Aceasta înseamnă că sufletul este întreg în fiecare parte a
trupului, deși inceputul activității sale se află în creier. Ciudat este faptul că pentru Plotin, nu
sufletul este cel care sălășluiește în trup, ci trupul în suflet, ca organul acestuia, întrucât
sufletul este coordonatorul funcțiunilor trupului. Orice suflet își formează trupul său, fără de
care acesta din urmă nici nu poate exista.
 de asemenea până în secolul al VI-lea d.Hr., a existat o puternică școală neoplatonică
la Atena, după cum au existat la fel de bine și neoplatonici occidentali, cum ar fi Marius
Victorinus, care au influențat, spun unii cercetători, chiar avolutia religioasă a lui Augustin.
 5. Hermentismul

31
  În general, prin hermetism înțelegem o multitudine de credințe, idei și practici
religioase cuprinse în texte hermetice redactate între secolele III î.d.Hr și III d. Hr. Există,
practic, două categorii de texte: unele aparțin hermetismului popular (astrologie, magie, științe
oculte, alchimie) și altele țin de hermetismul savant, fiind reprezentate, în primul rând de cele
șaptesprezece tratate din Corpus Hermeticum. Aceste texte vizează înainte de orice
sincretismul iudeo-egiptean, deși se resimte si influența platonismului;
 Știința hermetică nu e doar un mister ci si o transmitere inițiatică a acestui mister;
“secretele naturii” puteau fi cunoscute atât prin rugăciune și acte de cult, dar – la un nivel
inferior – chiar prin magie.
 textele hermetice savante, sunt considerate a fi revelatede un zeu cunoscut sub numele
său grecesc Hermes Trismegistrul; descoperim aici două concepții diferite: una de tip monist-
panteist și alta dualistă. Conform celei dintâi, cosmosul este bun și frumos prin sine însuși,
întrucât este patruns de Dumnezeu care se mnifestă prin intermediul lumii;
 potrivit celei de-a doua concepții, însă, lumea este una fundamental rea, ea nu poate fi
opera “Marelui Zeu” a divinității, pentru că divinitatea primordială transcende materia, este
mai presus de aceasta deoarece “Marele Zeu” rămâne ascuns în mosterul propriei sale ființe.
Calea pe care se poate accede la Dumnezeu este fuga de lume, înstrăinarea de ea, fiindcă
lumea este totalitatea răului.
 V. CONCLUZII
 Misterele eleniste si misterul creștin
 Așa cum s-a putut observa din prezentarea misterelor grecești și eleniste, prin inițiere
neofitul atingea un alt mod de a fi: el devenea egal cu zeii, se identifica cu aceștia.
 prin inițiere candidații urmăreau de fapt, să-și asigure supraviețuirea după moarte, ba
chiar nemurirea. În acest scop toate misterele păgâne urmăresc un scenariu comun: moartea
mistică a celui ce se iniția, iar apoi renașterea sau învierea spirituală.
 multă vreme, încă de pe la sf. sec. al XIX-lea, numeroși savanți au încercat să explice
originile creștinismului pe baza unei pretinse influențe directe sau indirecte, venite din partea
misterelor greco-orientale. Cercetările recente au infirmat, însă, clar toate aceste teorii. De
pildă s-a pretins că multe elemente de inițiere din misterele eleniste au fost preluate de
creștinism. În acest sens spuneau ei, botezul creștin n-ar fi altceva decât botezul mithraic.
Lucrurile nu stau, însă, așa. E adevărat că botezul creștin poate fi socotit un fel de inițiere,
pentru că-l integrează pe catehumen în noua comunitate religioasă, deschizându-i drumil spre
viața veșnică. Dar, spre deosebire de așa-numitele boteze păgâne, botezul creștin a devenit un
sacrament, o taină, tocmai pentru că a fost întemeiat de Hristos. Așadar valoarea sacramentală
a botezului se datorează faptului că primii creștini au văzut în Iisus pe Mesia, Fiul lui

32
Dumnezeu. Botezul creștin este în fond un dar gratuit oferit de Dumnezeu omului, care face
posibilă renașterea din apă și din Duh, după cum subliniază și Mircea Eliade.
 Tot la fel, Euharistia creștină a fost bănuită de unii cercetători a-și avea originile în
mesele rituale din mistere, cum ar fi, de exemplu “ofranda pâinii” din mithraism, despre care
amintesc inclusiv Sf. Martirul și Filosoful și Tertulian. Dar așa cum afirmă si Eliade, acești
cercetători ignoră lucrul cel mai fundamental atunci când vin cu această ipoteză: pentru
creștini, euharistia era și este legată de o persoană istorică și de un eveniment istoric (Hristos
și Cina cea de Taină) pe care le reactualizează până la sfârșitul lumii și nicidecum de persoane
și evenimente mitico-imaginare, așa cum se întâmplă în misterele eleniste păgâne.
 s-a mai încrecat, de asemenea, acreditarea ideii că misterele inițiatice eleniste și
creștinismul, ar pendula, în fapt, în jurul aceluiași punct comun: “moartea” și “învierea”
divinității, de care se poate împărtăși și cel ce se inițiază prin ritualuri inițiatice speciale. Însă
ceea ce distinge, în primul rând creștinismul de cultele mistrice și ezoterice în general este
sentimentul de bucurie și de noutate pe care acesta îl aduce în lume. Noutatea creștinismului,
subliniază Eliade, a constat și constă în istoricitatea lui Iisus Hristos, ca om și Dumnezeu, iar
bucuria izvorăște din certitudinea învierii Sale.
 este foarte adevărat că în triumful său, creștinismul și-a însușit câte ceva din acea lume
păgână aflată la apogeul ei: nu elemente inițiatice din misterele eleniste, ci noțini,
termonologii, idei etc., din filosofia greacă, dar și ceea ce era esențial din unele instituții
juridice romane.
 ca religie universală creștinismul a trebuit să găsească un numitor comun pentru toate
expresiile “regionale”, religioase și culturale ale lumii cunoscute. Această unificare delicată,
dar măreață s-a putut realiza traducând în termeni creștini forme, figuri și valori cărora trebuia
să li se găsească, neapărat, corespondențe.

33