ACADEMIA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

Referat

Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol

Pavel

Conducător științific Prot. A. Oistric

Autor Alexeev Vlad

CHIȘINĂU - 2022
 INTRODUCERE
Cetatea antică a Corintului, deschisă întregii lumi prin cele două porturi la Marea Ionică
şi la Marea Egee, respectiv Lechaeum şi Cenchreae, prin numeroşii filosofi ce sau perindat pe
aici şi mai ales prin istoria ei, a insuflat celor ce au locuit-o, au vizitat-o sau au auzit de ea
dorinţa de a fi înţelepţi şi puternici.
Dar nimic n-ar fi amintit de această cetate dacă ea nu ar fi fost şi creştină. Aici Sfântul
Apostol Pavel a întemeiat Biserica lui Hristos, zugrăvind în cuvinte dumnezeieşti chipul
Mântuitorului răstignit pe Sfânta Cruce. El a binevestit aici, „dar nu cu înţelepciunea omenească,
ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (I Cor. 1,17) şi a scris două epistole către aceasta,
care au fost păstrate în canonul Noului Testament.
Înţelepciunea omenească, dorită de elini cu tot atâta fervoare cu cât iudeii cereau semne,
cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă la aflarea Evangheliei. Libertatea pe care Iisus o aduce lumii
întregi prin jertfa Sa i-a făcut pe mulţi dintre ei puternici în faţa păcatelor celor mai mari, tari în
faţa idolotitelor1 şi a idolilor, bogaţi şi lipsiţi de griji şi chiar împuterniciţi să-şi condamne fraţii
în tribunalele păgâne sau în mijlocul partidelor la care aderaseră („ai lui Chefa”, „ai lui Pavel”
sau „ai lui Hristos”). Garanţia superiorităţii acestora le-o confereau darurile extraordinare,
primite de la Duhul Sfânt, în faţa cărora nimeni nu avea cuvânt de apărare: darul vorbirii în limbi
străine, darul proorociei, darul ştiinţelor, al vindecărilor ş.a. Toate aceste daruri aveau cuvântul
sau vorbirea ca vehicul al exprimării către ceilalţi; dar, din păcate, nu şi pentru ceilalţi. De aceea
cel mai dorit de corinteni era darul glosolaliei, căci, vorbind în limbi străine, „nimănui nu
foloseau decât celui ce vorbea”.
De la Duhul Sfânt unii au primit „cuvânt de înţelepciune”, iar alţii „cuvântul
cunoştinţei” (I Cor. 12, 8). Cele două daruri, logoj şi gnw/sij, diferă doar prin deschiderea pe care
o au către ceilalţi. Astfel, cuvântul înţelepciunii este „acela pe care l-a avut Pavel, pe care l-a
avut Ioan, fiul tunetului”, iar cuvântul cunoaşterii „îl aveau mulţi dintre credincioşi, care aveau
cunoaştere, însă nu puteau învăţa pe alţii şi nici nu puteau cu uşurinţă să arate altora ceea ce
ştiau”. În aceste condiţii cunoaşterea era un dar de la Dumnezeu, iar înţelepciunea, un rezultat al
învăţării.
Totuşi, cei ce aveau cunoştinţa (I Cor. 8, 7.10) ştiau că „idolul nu este nimic în lume” (I
Cor. 8,4 ş.u.) şi mâncau idolotite, împotriva hotărârilor Sinodului Apostolic din Ierusalim6, pe
care nu le respectau, cum nu respectau nici fraţii mai slabi în credinţă şi cu atât mai mult crucea
lui Hristos: „va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hirstos!” (I Cor.
8, 11). De aici se observă cu uşurinţă că (cunoaştere) reprezintă înţelegerea lucrărilor
mântuitoare şi multiplele lor modalităţi de aplicare în viaţa de zi cu zi7. Înţelepciunea, potrivit lui
Filo de Alexandria, era cel mai înalt atribut dumnezeiesc, iar înţelepciunea omenească, o reflecţie
a lui Dumnezeu. Doar o analiză a cuvântului rostit de aceştia şi a faptelor săvârşite putea să-i
clasifice drept „înţelepţi”, „cu darul cunoştinţei” sau al „proorociei”. Aceste daruri extraordinare
aduc schimbări radicale în viaţa celor botezaţi.
Dacă înainte nu mulţi fuseseră de neam bun, înţelepţi după trup şi puternici, în timp ce
Sfântul Apostol Pavel le scria prima epistolă făcea şi următoarea constatare: „iată, sunteţi sătui;
iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit” (I Cor. 4, 8) şi, cel mai dureros lucru, „v-aţi semeţit”
(I Cor. 5, 2). Aceste schimbări comportamentale se datorează lipsei de pregătire pentru primirea
tainelor lui Dumnezeu. O împărtăşire cu nevrednicie din Sfintele Taine sau din tainele
înţelepciunii dumnezeieşti nu poate fi vindecată decât de părintele duhovnicesc al celor botezaţi:
„de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut
prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4, 15). El îşi laudă copiii duhovniceşti care s-au
îmbogăţit în harul lui Dumnezeu, că „mărturia lui Hristos s-a întărit” în Biserica lor (I Cor. 1, 6),
dar se opreşte din laudă şi începe să-i îndemne îndată ce le atrage atenţia că au fost chemaţi la
împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu (I Cor. 1, 9). Dezbinările dintre ei trebuie schimbate în unire
„în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (I Cor. 1, 8). Acesta este firul roşu al epistolei:
stingerea tuturor dezbinărilor, pornind de la schimbarea interioară a fiecăruia prin pocăinţă.
Harismele speciale pe care le primiseră se manifestau în special prin cuvânt. Dar
cuvintele rostite în aceeaşi Biserică, în loc să fie armonioase cântări de laudă aduse lui
Dumnezeu, deveniseră adevărate certuri de cuvinte pentru că rostitorii lor se credeau înţelepţi şi
cunoscători.1
Conţinutul înţelepciunii este comun cu al cunoştinţei, cu cel al proorociei, al glosolaliei
şi al tâlcuirii limbilor, iar posesorii acestui conţinut se credeau mântuiţi, independenţi,
autosuficienţi sau, în limbajul lor, „iscusiţi cuvântători” (I Cor. 2, 1), iar cuvintele lor se puteau
defini ca fiind „cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească” (I Cor. 2,13) sau „cuvinte de
înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” (I Cor. 2, 4). Înclinaţi spre filosofie, corintenii s-au grăbit
să sistematizeze aceste cunoştinţe în adevărate mărturisiri de credinţă. O astfel de mărturisire
este, fără îndoială, şi următoarea:
„despre mâncarea celor jertfite idolilor ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este
alt Dumnezeu decât Unul singur. Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ –
precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi–, totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu,
Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate, şi
noi prin El” (I Cor. 8, 4–6). Dacă în cazul păgânilor Sfântul Pavel arată vina faptelor lor idolatre,
în cazul corintenilor creştini, «fapta lor era cunoaştere, şi încă cunoaştere desăvârşită».

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni , trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, în Colecţia
Tâlcuiri la Sfânta Scriptură , Bucureşti, Editura Cartea Ortodoxă, 2005
 Este uşor de înţeles că înţeleptul are şi cunoştinţa lucrurilor pe care le face cunoscute
altora print cuvântul său. Dar ce se întâmplă în cazul în care „înţeleptul” nu lasă posibilitatea
celorlalţi să-i aprecieze darul primit de la Duhul Sfânt pentru că, de fapt, vorbeşte într-o limbă
străină? Valoarea purtătorului glosolaliei, ca şi al celorlalţi dăruiţi în cunoaştere, este raportată la
dragoste: „de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea
atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13, 2). Dacă
dragostea aduce cunoaştere, în special cea personală duhovnicească, nu acelaşi lucru se întâmplă
şi cu înţelepciunea omenească. Din cauza acesteia corintenii s-au dezbinat şi s-au împărţit, numindu-se
„ai lui Apolo”, „ai lui Chefa” „ai lui Pavel” şi „ai lui Hristos” (I Cor. 1, 12).
Pretinsa „înţelepciune” din Corint determinase o serie întreagă de sciziuni: între ucenicii
lui Pavel, ai lui Chefa şi ai lui Hristos, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei tari şi cei slabi, între
posesorii diferitelor harisme extraordinare şi ai cuvintelor. Strădania Sfântului Apostol Pavel
pentru îndreptarea acestei situaţii este evidentă. El caută în epistolele sale, înainte de toate, să
restabilească ordinea în societatea corintenilor. Le vorbeşte despre înţelepciunea omenească şi de
cea după Dumnezeu. Dar nu pierde nicio ocazie ca să le atragă atenţia că fiii săi duhovniceşti,
atât de convinşi că sunt înţelepţi, sunt, în tot ce au greşit, lipsiţi de înţelepciune. Judecarea
proceselor dintre creştini la tribunalele păgâne naşte întrebarea firească despre existenţa măcar a
unui singur înţelept: „Nu este oare între voi nici un om înţelept care să poată să judece între frate
şi frate?” (I Cor. 6, 5). Nici sarcasmul fin nu poate fi exclus din pedagogia paulină: „despre cele
jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă” (I Cor. 8, 1), deşi este foarte posibilă o citare
directă din scrisoarea delegaţiei corintene13, mai ales că sub stindardul ştiinţei este aşezată o
mărturisire de credinţă a celor ce se considerau tari: „despre mâncarea celor jertfite idolilor
ştim…” (I Cor. 8, 4–6).2
Interogatoriul la adresa înţelepciunii şi a cunoaşterii continuă în corespondenţa
Apostolului cu Biserica din Corint. După întrebarea despre existenţa vreunui înţelept în Corint,
capabil să judece între fraţi (I Cor. 6, 5), îi întreabă, cu formula „nu ştiţi că?” trei lucruri
esenţiale: „trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos” (I Cor. 6, 15), „cel ce se alipeşte de
desfrânată este un singur trup cu ea” şi trupul vostru este templu al Duhului Sfânt … şi voi nu
sunteţi ai voştri” (I Cor. 6, 19).
Corintenii, pretinşi cunoscători ai apostolatului creştin, primesc în prima epistolă o
frumoasă apărare a acestui mandat dumnezeiesc, de care s-au învrednicit doar câţiva oameni,
între care şi Apostolul lor. În legătură cu această cunoaştere, Sfântul Pavel le mai adresează un

2
Pr. Conf. Univ.Dr. Pufu Gheorghe, Curs de Noul Testament, Editura Universitatii Pitesti, 1998
„test”, guvernat de întrebarea „au nu ştiţi că?”: „cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la
templu” (I Cor. 9, 13); „cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul”.3
Cu siguranţă că fiii duhovniceşti ai Apostolului au picat testul cunoaşterii. De aceea
Sfântul Apostol Pavel, care deja îndulcise tonul interogatoriului său la adresa cunoştinţei şi
înţelepciunii celor din Corint, le transmite câteva date ale Revelaţiei Vechiului Testament,
interpretate tipic, tot în sensul cunoştinţei, dar şi al grijii sale părinteşti pentru adevărata
înţelegere: „nu voiesc fraţilor ca voi să nu ştiţi”. Botezul, Mirungerea şi Euharistia au fost
preînchipuite în Vechiul Testament şi „părinţii noştri” s-au împărtăşit de ele (I Cor. 10,1–2).
În aceeaşi ordine a lucrurilor, pe care Apostolul nu vrea ca fiii săi duhovniceşti să le
ignore, se integrează şi lucrarea sa apostolică: „nu voiesc fraţilor ca voi să nu ştiţi de necazul
nostru care ni s-a făcut în Asia” (II Cor. 1, 8). Abia acum le vorbeşte Apostolul „ca unor
înţelepţi”, cerându-le să treacă prin filtrul raţiunii spusele lui despre Sfânta Euharistie: „Paharul
binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos?” (I
Cor. 10, 15).
Şi tot ca unor înţelepţi, care păstrează sub forma Tradiţiei amintirea Apostolului „în
toate”, le aduce cunoştinţe noi, introduse de formula: „voiesc ca voi să ştiţi…” (I Cor. 11, 3) sau
„nu voiesc să fiţi în necunoştinţă” (I Cor. 12, 1). Ca un corolar al învăţăturii apostolice, adevărata
înţelepciune atrage după sine smerenia, însoţită cu amintirea faptelor rele: „ştiţi că, pe când eraţi
păgâni, vă duceaţi la idolii cei mulţi ca şi cum eraţi mânaţi” (I Cor. 12, 2) sau „ştiind că
petrecând în trup suntem departe de Domnul” (I Cor. 5, 6).
Aşadar, înţelepciunea corintenilor, atât de apreciată de aceştia, motivul certurilor şi al
păcatelor, este pusă în opoziţie cu adevărata înţelepciune. Riscul cel mai mare al oricărui purtător
de cuvânt înţelept era calificarea lui ca nebun şi a cuvântului său ca nebunie. Însă nebunia acestei
lumi este tocmai înţelepciunea lui Dumnezeu. Câtă vreme cuvântul Dumnezeieştii Scripturi
numeşte nebun pe cel ce nu crede că există Dumnezeu: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este
Dumnezeu” (Ps. 52, 1), pentru cei ce pier, pentru cei ce se credeau înţelepţi, Crucea Domnului
sau mai degrabă cuvântul ei este nebunie.
În acest context, Apostolul le atrage atenţia creştinilor din Corint că, în vizita sa din cea
de-a doua călătorie misionară, nu le-a vorbit din înţelepciunea omenească a acestui veac, ci din
înţelepciunea divină. Astfel, singura înţelepciune de care le-a vorbit este tocmai înţelepciunea
Crucii:
„noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri,
nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie,
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni , trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, în Colecţia
Tâlcuiri la Sfânta Scriptură , Bucureşti, Editura Cartea Ortodoxă, 2005
este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai
puternică decât tăria oamenilor” (I Cor. 1, 23–25).
Cuvântul Crucii este Cuvântul sau predica despre Sfânta Cruce sau Evanghelia
mântuirii. Nimeni nu poate să adauge ceva la Evanghelie, niciun concept, iar creştinilor
păstrători ai Tradiţiei Apostolice (cf. I Cor. 11, 2) li se cere să nu ignore pe cei ce încearcă acest
abuz: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am
vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8):
„Această Cruce are un limbaj, care nu poate decât să şocheze pe cel al înţelepciunii
omeneşti, la care corintenii sunt la fel de rău inspiraţi pentru a căuta să se raporteze la ea; dar este
ea însăşi a unei înţelepciuni superioare, pentru că este a lui Dumnezeu”.
Nu toate manuscrisele păstrează certitudinea că noi suntem cei ce ne mântuim, pentru
care cuvântul crucii este „puterea lui Dumnezeu”. Astfel, lipseşte din manuscrisele folosite de
Marcion şi Sf. Irineu al Lionului, iar Tertulian şi alţi părinţi apuseni nu-l admit. În legătură
strânsă cu afirmarea acestei apartenenţe a noastră la cei ce se mântuiesc, regăsim un alt citat din
cea de-a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni:
„Pentru că noi Îi suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se
mântuiesc şi între cei ce pier: unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte; iar altora, mireasmă a
vieţii spre viaţă. Şi pentru aceasta cine-i destoinic?” (II Cor. 2, 15–16).
Corintenii par să fi uitat că Crucea, prin ea însăşi, are un limbaj şi totodată un discurs
care nu poate fi acoperit sau ignorat. Cuvântul crucii este o „inepţie” (mult mai tare decât
„nebunia”») pentru cei care merg spre pieire. Sfântul Pavel distinge două categorii de oameni
care diferă doar prin atitudinea lor faţă de Cruce: „cei care pier” şi „cei care ne mântuim”.
Folosirea verbelor şi a pronumelor indică prezenţa sau absenţa comuniunii. În faţa Crucii fie eşti
împreună cu sfinţii pe drumul mântuirii, fie, dimpotrivă, eşti singur şi pierdut. Iar sentinţa se dă
nu la Parusie, aşa cum încearcă unii să demonstreze, ci chiar din această viaţă, în funcţie de felul
în care ne poziţionăm în faţa Crucii.
Evanghelia crucificării era o nebunie inconsistentă pentru cei care credeau că un mesaj
nou religios trebuie să se prezinte ca o nouă filosofie: „Evanghelia, în esenţa ei, nu este
înţelepciune sau filosofie; ea este mântuire”. De altfel, Apostolul se preocupă de separarea
conţinutului Evangheliei, numită şi cuvântul crucii, de înţelepciunea acestei lumi. Mandatul său
apostolic, primit direct de la Hristos, este foarte clar, în acest sens: Hristos „m-a trimis să
binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (I
Cor. 1, 17). Apostolul construieşte un contrast între „înţelepciunea cuvântului” (I Cor. 1, 17) şi
„cuvântul crucii” (I Cor. 1, 18). Această cruce a lui Hristos nu este amintită aici ca un spectacol
moral de autorenunţare, ci ca un instrument de salvare rânduit de Dumnezeu pentru oamenii
păcătoşi. Păcătoşii sau „cei ce pier” nu oferă nicio susţinere pentru ideea de predestinare spre
distrugere:
„Celor bolnavi greu, şi care sunt în gura morţii, chiar şi mâncărurile cele mai întăritoare
li se par greţoase, iar prietenii şi cei mai apropiaţi le sunt de nesuferit, de multe ori nici nu-i
cunosc, şi li se pare că-i supără. Întocmai aşa se petrece şi cu sufletele celor pieritori, căci cele ce
duc spre mântuire ei nu le cunosc, iar pe cei ce se îngrijesc de dânşii îi consideră ca supărători şi
de nesuferit pentru dânşii. Aceasta se întâmplă nu din cauza naturii lucrurilor, ci din cauza bolii
lor”.4
În cele două epistole canonice adresate Corintenilor, Sfântul Pavel foloseşte de 13 ori
cuvântul nebun şi derivatele sale. Astfel, pe lângă nebunia cuvântului crucii pentru cei ce pier,
înţelepciunea lumii acesteia este dovedită chiar de Dumnezeu a fi nebunie.
Credinţa este cea care poate să abată oamenii de la pieire la mântuire prin „nebunia
propovăduirii” (I Cor. 1, 21). De aceea Apostolii propovăduiesc „pe Hristos cel răstignit: pentru
iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”(I Cor. 1, 23). Din punctul de vedere al celor care se
cred înţelepţi, Crucea este nebunie. Cum filosofezi despre existenţa lui Dumnezeu când Îl vezi pe
Domnul Slavei răstignit pe Cruce? Dar Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să
ruşineze pe cei înţelepţi” (I Cor. 1, 27).
Prin graiurile profeţilor Dumnezeu anunţase soarta înţelepciunii şi a ştiinţei lumii
acesteia: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o” (cf. Is. 29,
14; Avd.1, 8). Această ştiinţă se împarte în două mari categorii, cu siguranţă: una necreştină şi
una creştină. Cea din urmă, de asemenea, cuprinde atât învăţăturile adevărate, cât şi cele eretice.
Dar în cazul corintenilor s-a dovedit păgubitoare chiar şi ştiinţa cea adevărată. Deşi aveau
cunoştinţă despre crucea lui Hristos, nu voiau să se smerească în faţa ei. Singura direcţie în care
îşi îndreptau eforturile se numea cunoaştere, iar făptuirea, departe de a o subordona cuvintelor
apostolice, este justificată ulterior prin cugetări pauline (cf. I Cor. 8, 4–6).
O astfel de abordare este vicleană şi chiar satanică deoarece „gândurile satanei nu ne
sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11), câtă vreme ştiinţa în cauză „se va sfârşi” (I Cor. 13, 8). Astfel
că „omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu
poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor. 2, 14). Dar Domnul, când va
veni, „va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (I Cor. 4, 5).
Adevărata cunoaştere trebuie să aibă altă cheie. Nu trebuie cunoscut ceva anume, ci
cineva; nu lucrul, ci persoana trebuie ştiute sau cunoscute. O cunoaştere impersonală nu aduce
decât semeţie şi izolare, ca în cazul „celor tari”, pentru care se confirmă neajunsurile cunoştinţei
fără iubire: „cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte” (I Cor. 8, 1).

4
Pr.Prof.Dr. Gheorghiu, Curs de exegeză Epistola I Corinteni, Cernauti 1932
 Icoana lui Hristos cel răstignit este pusă înaintea corintenilor spre a-L cunoaşte şi a-L
iubi, iar din această cunoaştere şi iubire trebuie să se nască iubirea şi cunoaşterea aproapelui. O
schimbare adusă Evangheliei de ereticii iudaizanţi în Galatia îl va determina pe Apostol să îi
deplângă astfel: „o, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi
adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?”(Gal. 3, 1). Crucea lui
Hristos este dovada maximei iubiri a Mântuitorului faţă de oameni şi a cunoaşterii acestora ca
prieteni şi fraţi ai Săi. Dacă El ne cunoaşte, şi noi trebuie să ne silim să-L cunoaştem pe El, nu
lumea aceasta sau trupurile.
Superioritatea înţelepciunii Sfântului Pavel constă tocmai în această cunoaştere
personală a Mântuitorului Hristos. El l-a trimis pe Apostol să binevestească „nu cu înţelepciunea
cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”(I Cor. 1, 17).
De aceea credinţa creştină este paradoxală. Cel ce cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu
este şi bun, şi drept, dar fiind smerit este considerat fie slab, fie nevrednic de cinstire, fapt ce-i
vine în ajutorul smereniei lui, dar şi în ajutorul mândriei celorlalţi. Crucea Mântuitorului este
mult mai mult decât un eveniment istoric cutremurător. Este putere şi viaţă, iar cuvântul ei este
garanţia iubirii Celui Răstignit pentru cei ce pătimesc de dorul Împărăţiei Cerurilor.

Tratarea Epistolei

Motivele scrierii Epistolei I către Corinteni.

Este adevărat, că comunitatea creştină din Corint prezintă şi alte aspecte tot atât de
complexe şi de variate. Unele se refereau la viaţa bisericească, altele la ţinuta morala, iar altele la
preocupările duhovniceşti ale corintenilor.Cunoaşterea lor explică însăşi motivul scrierii
epistolei.
Apostolul părăseşte Corintul în vara sau toamna anului 52 însoţit de Acvila şi Priscila,
ei îndreptându-se spre Efes.
Acvila şi Priscila rămân aici, în timp ce Sf. Pavel porneşte mai departe pe mare,
debarcând la Cezareea Palestinei. De aici el se duce la Ierusalim la praznic şi apoi se înapoiază în
Antiohia încheind astfel a doua călătorie misionară. După ce zăboveşte o vreme în Antiohia, Sf.
Pavel porneşte din nou spre Tars, Derbe, Listra, Iconiu şi Antiohia Pisidiei, revede Galatia,
străbate Frigia şi ajunge la Efes.
Aici şi în împrejurimi se opreşte el timp de mai bine de trei ani, desfăşurând o bogata
activitate misionară(Fapte XVIII,23).
De la plecarea sa din Ahaia trecuseră aşadar, aproape patru ani încheiaţi(52-54).
 În tot acest timp el urmărise cu grija de parinte dezvoltarea Bisericii din Corint şi
primise aproape numai veşti bune despre starea şi propăşirea ei. Aceste veşti erau aduse de
călătorii creştini din Corint care vizitau pe Apostol la Efes şi-l informau despre mersul
comunităţii din capitala provinciei Ahaia.
Din cuprinsul epistolei aflăm, mai intâi, că nu mult după plecarea Sf. Pavel din Ahaia au
sosit în Corint şi alţi predicatori ai Evangheliei. Unii dintre aceştia erau însufleţiţi de un înalt zel
misionar, dar alţii erau mânaţi de preocupări cu totul străine de duhul adevăratului apostolat
creştin.
Între cei dintâi se numara iudeul Alexandrin Appolo, care a sosit la Corint venind din
Efes. El era însă doar un catehumen începător, căci cunoscuse numai botezul lui Ioan.
Constatând. această mare lipsă în pregătirea lui catehetică şi apreciindu-i râvna şi
cultura, Acvila şi Priscilla l-au luat la dânşii şi i-au completat catehizarea, spre a-l face apt pentru
misiune.
Activitatea misionara a lui Apollo la Corint a avut însă şi unele rezultate neaşteptate :
anumiţi creştini au fost captivaţi atât de mult de cunoştinţele sale biblice şi filozofice şi de
talentul său oratoric, încât îl socoteau mai presus decât orice alt misionar creştin şi-l cinsteau ca
pe apostolul lor preferat. Preţuirea lor pentru persoana lui Apollo mergea atât de departe, încât,
cu toate că fuseseră catehizaţi şi convertiţi la creştinism de către Sf.Pavel îşi ziceau cu emfaza „ai
lui Apollo”. Ei se considereau chiar un fel de elită intelectuală între ceilalţi credincioşi, un fel de
grupare aleasă a înţelepţilor. De aceea Sf.Pavel combate cu toata asprimea atitudinea
admiratorilor lui Apollo şi-i chemă la ordine, arătându-le preocupările lor, constituie o nesocotire
a Crucii lui Hristos şi o ştirbire a păcii şi unităţii Bisericii.5
În Corint au venit de asemenea şi câţiva predicatori iudaizanţi care renunţaseră la legea
mozaică şi la prescripţiile rituale ale iudaismului, dar păstraseră încă o vie şi ascunsă ostilitate
faţă de persoana şi activitatea Sf.Pavel. Plini de invidie faţă de succesele lui misionare aceştia-i
contestau apostolatul şi declarau că recunosc ca autentică numai autoritatea Sf.Petru şi a celor 12
apostoli ai Mântuitorului. Sf.Petru nu fusese în Corint şi nu contribuise cu nimic la întemeierea
sau propăşirea Bisericii de acolo. Era deci greşită atitudinea acelora care se intitulau « ai lui
Petru » .sau a acelora care se intitulau « ai lui Apollo » (ICor.I,12 ;III,21).
Ca să combată aceste două tendinţe greşite, alţi corinteni relevau demonstrativ numele
şi autoritatea Sf.Pavel. Imitând procedeul celorlalţi ei se deosebeau numindu-se « ai lui Pavel ».
Spectacolul acesta era apoi întregit şi de a patra tendinţă greşită a corintenilor care, spre a putea
duce şi după convertire o viaţă liberă se socoteau ca ei aparţin nemijlocit lui Hristos, ca ar fi uniţi
cu El printr-o legătură mai intimă şi mai directă decât aceea care trece printr-un apostol. Această

5
Radu Diac, Viaţa Sf. Apostol Pavel, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002
atitudine era cea mai primejdioasă căci adâncea ruptura sufletească ântre credincioşi, favoriza
slăbirea moravurilor şi a credinţei şi putea duce curând la o adevarată schismă şi chiar la erezie.
De aceea Apostolul o combate cu cea mai necruţătoare asprime, dând pe faţă toată falsifitatea
concepţiei din care izvora şi toată ipocrizia acelora care au iniţiat-o şi care o susţineau.
Între cele patru tendinţe nu se arătase încă nici o deosebire de credinţă, iar legătura
dragostei şi unitatea bisericească deşi grav ameninţate încă nu fuseseră sfărâmate. Toate
nesocoteau însă destul de grav îndemnul evanghelic la smerenie, la pace şi la iubire frăţească,
toate tulburau liniştea Bisericii şi-i primejduiau unitate
Apostolul este indignat de faptul că, cu tot efortul sau, cu toată stăruinţa lui de a
schimba modul de gândire al corintenilor, de a-i face maturi în gândire, de a schimba laptele cu
bucatele tari, aceştia au rămas tot trupeşti, şi copii în gandire : „Sunteţi tot trupeşti, câtă vreme
este între voi invidie şi ceartă şi dezbinări” (I Cor.3,1-30).
La baza dezbinărilor din Corint stăteau mai puţin motive de ordin ideologic şi mai mult
motive de ordin personal, stătea îndeosebi păcatul mândriei. Fiecare se considera superior
celuilalt. De aceea, Sf. Apostol Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra câtorva adevăruri
menite să-i smerească. Biserica este o creaţie divină la formarea căreia misionarii n-au un merit
deosebit.
Ei sunt doar nişte « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (4,1), nişte instrumente, nişte
slujitori ai planurilor lui Dumnezeu. În plus, ei nu au nimic de la ei înşisi, şi prin urmare, nimic
care să le aparţină, iar toate darurile şi lucrarea lor vine de la Dumnezeu.
Ştiind că este acuzat că nu şi-a îndeplinit datoria, Apostolul ţine să precizeze că lucrarea
fiecăruia o apreciază după cuviinţă numai Mântuitorul Hristos ,care cunoaşte cele ascunse ale
fiecăruia. Nu oamenii îl judeca în această privinţă şi nici el nu îndrăzneşte să se judece (să îşi
aprecieze munca), ştiind cât de subiectivă este aprecierea omenească. Apoi el face o paralelă
între asemenea creştini satisfăcuţi de ei înşişi, siguri de mântuire şi admiraţi de semenii lor, şi
adevăraţii Apostoli, care în comparaţie cu cei dintâi, îndura pentru Hristos nu numai foame, sete,
bătăi, pribegie, osteneli, ocări, huliri, prigoane şi primejdii de moarte, ci şi dispreţul lumii, în
toate arătând răbdare, blândeţe şi prisos de bunătate întru smerenie desăvârşită.
Combaterea dezbinărilor şi a certurilor pentru întâietate în Biserica se încheie cu un apel
la smerenie, la ascultare fiască şi la pace. Apostolul face apel la dreapta judecată şi la inima
corintenilor, arătându-le dragostea lui de părinte şi dându-se pe sine pildă vie de urmat întru toate
« Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci va povăţuiesc ca pe nişte fii ai mei iubiţi » (4,14).
Corintenii credincioşi catehezei apostolice şi supuşi sfaturilor Apostolului Pavel au scos aşadar,
din cuvintele sale,urmatoarele învăţături:
-Să deteste orice rivalitate şi orice dezbinare între creştini.
 -Să fugă de orice mândrie deşartă şi orice pretenţie de întâietate.
-Să-şi împodobească sufletul cu smerenia, cu pacea şi cu dragostea frăţească.
-Să păstreze neştirbită legătura cu Hristos şi cu Biserica Sa cea Sfânta, ferindu-se de
păcat şi arătându-se vrednici de harul divin primit prin Botez, faţă de care nici talentele, nici
cunoştinţele şi nici strădaniile noastre nu au valoare pentru mântuire.
-Să facă din slujirea dezinteresată a Evangheliei lui Hristos, ţinta suprema a tuturor
gândurilor, vorbelor şi faptelor lor, iar această slujire să se arate în zidirea şi întărirea necontenita
a Bisericii.
Al doilea motiv este natura morală. Din cuprinsul celor două epistole surori, aflăm că
unii creştini din Corint fuseseră contaminaţi, înainte de convertire de fermentul desfrâului
caracteristic lumii păgâne şi ca chiar după Botez căzuseră în păcatele şi viciile de altădată
(1Cor.V,1 ; II Cor.V,20).
Pentru îndreptarea lor Apostolul mai scrisese corintenilor o epistola în care-i îndemna să
se ferească de desfrâu şi le ceruse să rupă orice legătură cu creştinii desfrânaţi (I Cor.v,9), dar
această epistolă, pe care Biserica n-o mai posedă, nu şi-a atins scopul. Sf. Pavel află ceva mai
grav: nu se luase nici o măsură împotriva unui creştin care trăia în concubinaj cu mama sa
vitregă, deşi incestul era faptă de ocară chiar de la păgâni (I Cor.V,1). Apostolul Pavel condamna
pe incestuos dar nu singur, ci împreună cu întreaga Biserica « Adunându-vă voi în numele
Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu duhul meu, l-am dat Satanei » (95,3-4). « L-am dat
Satanei spre nimicirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului »(5,5).
Pedeapsa are rol pedagogic, iar nu distructiv. Cel păcătos este excomunicat pentru un
timp pentru a-şi da seama de gravitatea greşelii şi a se pocăi .
Alţi creştini din Corint scandalizau pe fraţi participând fără nici o rezervă la mesele şi la
festivităţile păgânilor, fie mâncând alimente oprite de conştiinţa altora, fie nesocotind înfrânarea
recomandată de Biserica şi căzând în patima lăcomiei de mâncare şi de băutură ( I Cor. VI,12).
Sfântul Pavel se vede silit să intervină şi în această privinţă, spre a pedepsi pe cei răi şi spre a
preîntâmpina întinderea răului.
Al treilea motiv care-l îndeamnă să scrie epistola îl găsim în dorinţa Sf.Pavel de a pune
rânduială şi în relaţiile civile ale creştinilor din Corint. Apostolul aflase cu mâhnire că unii
corinteni se învrăjbeau pentru felurite pricini şi că, în loc să se împace iertându-şi greşelile ori să
apeleze la arbitrajul forurilor bisericeşti, recurgeau cu uşurinţă la judecata tribunalelor păgâne (I
Cor. VI,1-11). O astfel de comportare, precizează Apostolul, denotă doua lucruri:
1. În primul rând desconsiderarea demnităţii de creştin : « Oare nu ştiţi că sfinţii vor
judeca lumea ?…Nu ştiţi că vor judeca şi pe îngeri ? »(6,1-3)
2. În al doilea rând denotă lipsa unei profunde convertiri.
 Pentru ca un adevărat creştin nu se preocupă de cele trecătoare, ci, spune Apostolul «
suferă mai degrabă paguba decât să vină la judecata. » (6,7) şi îmbrăţişează cu iubire pe toţi
oamenii inclusiv pe vrăjmaşi. Acest lucru este cu atât mai rău când înşişi creştinii nedreptăţesc,
ori nedreptatea, alături de desfrânare şi idolatrie, aduce inevitabilul pierderea Împărăţiei lui
Dumnezeu « Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu ? Nu va amăgiţi,
nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii,
nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moştenii Împărăţia lui
Dumnezeu » (4,9-19).
Al patrulea motiv al trimiterii epistolei stă în dorinţa corintenilor de a cunoaşte
învăţătura Apostolului despre legitimitatea şi morala căsătoriei, despre foloasele fecioriei, despre
divorţ, despre recăsătorirea celor văduvi, despre situaţia căsătoriilor mixte şi despre sclavie,
atâtea probleme care nu fuseseră lămurite de către Sf. Pavel în catehezele sale orale şi care
preocupau acum pe cititor.
Al cincilea motiv al scrierii epistolei este dictat de alte abateri în viaţa Bisericii din
Corint : unii creştini scandalizau pe fraţi pin atitudinea lor prea liberală cu privire la idolotite, în
timp ce alţii se abţineau cu frică de la orice contact cu păgânii, izolându-se în chip exagerat de
restul lumii (I Cor.V,9-13).
Al şaselea motiv al scrierii epistolei stă în nevoia asigurării sfinţeniei adunărilor
religioase, care nu se mai desfăşurau totdeauna cu solemnitate şi cu evlavia cuvenită. Apostolul
aflase că femeile creştine din Corint , uitându-şi menirea, manifestau o exagerată emancipare şi
libertate în adunărila religioase (I Cor.XI,3-16) ; că la agape se produceau unele neorânduieli cu
prilejul aşezării la mese şi servirii alimentelor (ICor.XI,17-22) ; că la sfintele slujbe şi îndeosebi
la săvârşirea Sfintei Euharistii unii creştini se arătau lipsiţi oarecum de respectul cuvenit celor
sfinte şi primeau cu nevrednicie înfricoşata Taina (I Cor.XI,23-24) ; că în adunările obşteşti
pentru cateheză şi rugăciunea, folosirea harismelor se făcea uneori cu neorânduială, dându-se
preferinţă acelora care zideau mai puţin Biserica şi neglijându-se folosul cultivării virtuţiilor
teologice şi îndeosebi folosul iubirii creştine pentru desăvârşirea morală şi viaţa cea veşnică (I
Cor.XII,1-XIV).
Al şaptelea motiv stă în dorinţa Sf. Pavel de a completa catehizarea corintenilor cu
privire la dogma învierii morţilor, pe care câţiva – după câte aflase - o contestau, neputând-o
înţelege cu raţiunea (I Cor.XV,1-58). În legătură cu credinţa în învierea morţilor, Sf. Pavel
expune şi dogma Învierii Mântuitorului, pe care se întemeiază întreaga Evanghelie.
Al optulea şi ultimul motiv este îndemnul Sf. Pavel pentru organizarea colectei pentru
fraţii din Ierusalim şi din Iudeea (I Cor.XVI,1-4) şi dorinţa de a înnoi legăturile directe cu
corintenii. În acest scop, el le trimite câteva informaţii despre activitatea sa misionară (I
Cor.XVI,5-9), şi despre colaboratorii săi în predicarea Evangheliei şi-i roagă să cinsteasca pe toţi
aceia care se ostenesc în ogorul Bisericii şi să rămână statornici în credinţă în solidaritatea
frăţească şi în dragoste (I Cor.XVI,10-18)

Scopul Epistolei.

Epistola I către Corinteni a fost scrisă din oraşul Efes, în cursul anului 56. Epistola este
adresată înainte de toate ,,bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint”. Biserica în general este
adunarea tuturor acelora, care s-au ataşat cu credinţa de Domnul Iisus Hristos. Ea se atribuie lui
Dumnezeu, este a lui Dumnezeu pentru ca toţi credincioşii trebuie să ştie ca, numai aparţin
vreunui om sau unui grup de oameni, care obişnuiesc să se adune într-un loc oarecare, ci aparţin
lui Dumnezeu Însuşi Biserica, către care se adresează apostolul îşi are sediul în Corint. Ea este
trimisă de Sf.Pavel şi în numele lui Sostene, care devenise prietenul şi ucenicul său şi care se afla
lânga el când a compus-o. Poate că a fost scrisă chiar de Sostene, după dictarea Sf.Pavel. La
sfârşit Sf.Pavel a adăugat cu mâna sa salutarea şi binecuvântarea finală, ca o garanţie pentru
autenticitatea întregii scrieri ( I Cor.XVI,21-24).

Timpul şi locul scrierii. Destinatarii.

Scopul urmărit de Sf. Apostol Pavel în epistola sa este următorul : să nimicească de la

început germenii oricăror disensiuni, abateri şi îndoieli şi să întărească unitatea, credinţa,
nădejdea, dragostea şi sfinţenia tinerei comunităţi din Corint. Epistola este dusă la Corint de
către Stefanas, fortunat şi Ahaic (I Cor.XVI,17).Ceva mai înainte Sf. Pavel trimisese la Corint pe
ucenicul său Timotei cu instrucţiuni speciale pentru a face bună rânduială în toate şi stăruise pe
lângă Apollo să vină la Corint, când va avea prilej (I Cor.XV,12). Apostolul s-ar fi putut duce
personal la Corint, dar nu voia să viziteze pe corinteni mai înainte de îndreptarea situaţiei să nu
fie cumva nevoit a pedepsi prea aspru pe cei vinovaţi (I Cor.XVI 7-9 ; IV,18-21).
Epistola este menită aşadar să înlocuiască predica orala a Apostolului. De aceea Sf.
Pavel uzează într-însa de toată autoritatea sa apostolică, mustrând cu severitate pe cei rătăciţi,
pedepsind cu asprime pe incestuos, încurajând cu răbdare pe cei buni, lămurind cu înţelepciune
problemele de cult, de morală şi de dogma şi aratând cu stăruinţă corintenilor toată grija, toată
dragostea şi toată încrederea sa de părinte.

Autenticitatea Epistolei.
 Autenticitatea epistolei –I- către Corinteni este una din cele mai sigure. Ea se întemeiază
pe argumente interne şi argumente externe. Principalele argumente ale criticii interne sunt:
caracterul strict paulin al limbii, stilului şi ideilor; armonia doctrinară cu celelalte scrieri pauline,
precum şi cu restul cărţilor Noului Testament; concordanţa informaţiilor pe care le cuprinde cu
datele istorice din cartea Faptele Apostolilor (IV 17-19 ; XVI, 5- Fapte XIX, 2,21) ; tonul viu şi
natural al discuţiei, sfaturilor şi polemicii care arată fără îndoială temperamentul şi personalitatea
Sf. Pavel.
Aceste argumente interne sunt confirmate apoi de mărturiile unanime aflate din
abundenţă în scrierile Părinţilor Apostolici, ale Apologeţilor, ale vechilor Părinţi şi scriitori
bisericeşti şi ale tuturor manuscriselor biblice care cuprind epistolele Sf. Pavel. La anul 96
Clementul Romanul scrie corintenilor „Citiţi Epistola Fericitului Pavel !”; Epistola este apoi
citată de către Sf. Policarp, de către Epistola către Diognet, de către Varnava, de către Învăţătura
celor 12 Apostoli, de către Sf. Ignatie, de către Pastorul lui Herma, de catre Sf. Iustin Martirul,
de catre Tartian Asirianul, de catre Clement Alexandrinul, precum si de ereticii Marcion,
Vasiliade, Valentin si numerosi alti eretici si gnostici.

Integritatea, unitatea si textul Epistolei.

Integritatea şi unitatea Epistolei I-a către Corinteni sunt recunoscute de către toate
Bisericile creştine. Variaţiile de stil indicate de câţiva critici extremişti în sprijinul ipotezei
interpolării unor versete sau pentru scindarea epistolei în fragmente care ar fi aparţinut iniţial
altor epistole în fragmente care ar fi aparţinut iniţial altor epistole pauline, ori ar fi alcătuit
epistole aparte, sunt cu totul fireşti într-o scriere cu preocupări şi teme atât de variate. De aceea
toate încercările de a se ataca integritatea sau unitatea epistolei au fost părăsite.

Concluzii

Epistola I către Corinteni are o deosebită importanţă, căci prin ea avem o icoană fidelă a
primei biserici creştine, cu toate curentele din mijlocul ei, viaţa ei religioasă şi morală. În ea
vedem o comunitate creştină proaspăt convertită dominată încă de înţelepciunea păgână şi care
cerea Apostolilor o predică bazată pe retorică şi nu pe învăţătura mântuirii. Şi viaţa lor morală
decurge tot din această concepţie filozofică: avantaje materiale, mândrie, desfrânare.
Sfântul Pavel le spune, în cuprinsul epistolei învăţătura despre înţelepciunea divină care
a mântuit lumea prin jertfa crucii Domnului Hristos şi care a dat naştere la o nouă morală
manifestată prin modestie personală, jertfă, abnegaţie şi slăvire a lui Dumnezeu.
Prin caracterul ei multilateral epistola cuprinde diferite învăţături dogmatice, morale, de
cult şi pastorale. Astfel că probleme dogmatice avem: răsplata faptelor omului şi mai ales ale
misionarilor printr-o judecată severă de către Dumnezeu (III, 11-15) nu este vorba despre
purgator; preotul ca administrator sau slujitor al sfintelor taine (IV, 1) ; instituirea Sfintei
Euharistii de Domnul Iisus Hristos (XI, 23-30) ; despre harisme şi existenţa ierarhiei bisericeşti
( XII, 28-30) ; învierea morţilor bazată pe învierea Mântuitorului (XV, 20); schimbarea celor vii
la Parusia Domnului.
Probleme morale : despre păcatul desfrânării(VI, 15-19) ; despre căsătorie şi divorţ (VII,
2, 10-11) ; feciorie (VII, 25-27 ;38) ; virtutea dragostei şi superioritatea ei (XIII).
Probleme liturgice : pregătirea deosebită a creştinilor pentru primirea Sfintei Euharistii
(XI, 27-29) ; întrebuinţarea harismelor pentru folosul Bisericii (XII); retribuirea slujitorilor
altarului (IX, 9-13); modestia şi smerenia la cult (XI, 4-5); serbarea Duminicii (XVI, 2). În
legătura cu problemele disciplinare se aminteşte despre excomunicare (V, 3) şi existenţa
forurilor de judecată bisericească (VI, 2-5).
De altfel această epistolă, spune un exeget, este aşa de importantă şi amplă, încât fiecare
frază cuprinde o învăţătură dogmatică, morală sau de cult.

Bibliografie
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni , trad. Arhim.
Theodosie Athanasiu, în Colecţia Tâlcuiri la Sfânta Scriptură , Bucureşti, Editura
Cartea Ortodoxă, 2005
2. Pr. Conf. Univ.Dr. Pufu Gheorghe, Curs de Noul Testament, Editura Universitatii
Pitesti, 1998
3. Pr.Prof.Dr. Gheorghiu, Curs de exegeză Epistola I Corinteni, Cernauti 1932
4. Radu Diac, Viaţa Sf. Apostol Pavel, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002