Viziunea taumaturgică în civilizația biblică,

în Antichitate, Evul Mediu și în (post)Modernism

 CUPRINS

1. Introducere
Boala și vindecarea din perspectiva antropologică
(a istoriei și filosofiei religiilor) ................................................................................. 3

2. Medicina și valoarea ei pentru om din perspectiva Sfintei Scripturi .................................6

2.1. Maladiile fizice și spirituale în Vechiul și Noul Testament ........................................6
2.2. Boli menționate în Sfânta Scriptură ....................................................................... 8
2.2.1 Lepra .........................................................................................................8
2.2.2. Alte categorii maladive menționate de Sfânta Scriptură ..................................9
2.2.3. Termeni medicali remarcați în Sfânta Scriptură ...........................................10
2.2.4. Câţiva termeni specifici Noului Testament
care descriu boala şi vindecarea...................................................................10
2.2.5. Diverși termeni medicali .......................................................................... .10
2.2.6. Tratarea diverselor boli ............................................................................. 14
2.2.7. Posesiunea demonică .................................................................................15
2.2.8. Minunile şi vindecările din Sfânta Scriptură. Sensul vindecării ...................... 15
Autorul vindecării și mijloacele prin care se obține aceasta .......................... 16
Vindecarea prin credinţă. Vindecări miraculoase .........................................16
Scopul vindecărilor miraculoase ................................................................16
Vindecările miraculoase din Vechiul Testament ......................................... 17
Vindecările miraculoase din Sfintele Evanghelii ........................................ 17
Vindecările minunate săvârșite de către Sfinții Apostoli ............................. 18
Concepția scripturistică asupra bolii ..........................................................19
2.2.9. Igiena şi educaţia sanitară a vechilor iudei ....................................................20
2.2.10. Boala și vindecarea din perspectiva civilizațiilor
antice greco-latine și egiptene ...................................................................21
2.2.11. Medicina în Egiptul antic .........................................................................23
2.2.12. Medicina în Evul Mediu. Reprezentanți de seamă .......................................24
2.2.13. Medicina în Renaștere și modernism ..........................................................25
Iatromecanica – reprezentanți de seamă .................................................. 28
2.2.14. Medicina în post-modernism .................................................................... 29

3. Dumnezeu-Creatorul. Doctorul sufletelor și al trupurilor -

MEDICUL absolut, prin excelență. Tratamentul duhovnicesc
prin Sfintele Taine (Spovedania, Maslul, Euharistia) ................................................... ..........30
3.1. Dumnezeu-Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul ......................................................... ...30
3.2. Doctorul sufletelor și al trupurilor ............................................................................ ......31
3.3. Tratamentul duhovnicesc prin Sfintele Taine ................................................................. 31

4. Perspectiva antropologică creștin-ortodoxă: Chip și asemănare ............................................ 33

4.1. Unitate în diversitate - omul ca ființă bio-logică,
theo-logică și theleo-logică .............................................................................................. 33
4.2. Limba greacă și limba latină - surse ale limbajului medical ........................................... 34
Limbajul medical în dialog cu limbajul creștin-ortodox

5. CONCLUZII: SUFERINȚA OMULUI ESTE ÎNGĂDUITĂ DE DUMNEZEU,

DAR ASUMATĂ ȘI DE EL ÎNSUŞI ............................................................................................ 35

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 36

2
 1. INTRODUCERE

Boala și vindecarea din perspectiva antropologică

(a istoriei și filosofiei religiilor)

Este bine știut faptul că omul, din toate locurile și timpurile, a dorit să trăiască o viață lungă, în
sănătate și prosperitate. Oamenii care aparțin perioadei de dinaintea erei industrializării (cca. 1800)
au dorit mai mult decât omul modern să viețuiască în armonie cu natura, cu regnurile ambientale.
Pornind de la filosofii antici, observăm o neasemuită dorință a omului spre cunoașterea
catafatică și apofatică a lumii și a sinelui. De aceea, unii dintre ei au fost și numiți ”creștini înainte
de Hristos”, ca unii care, prin revelația divină naturală, prin legea firii, au descoperit că omul nu este
un simplu ”animal social” (zoon politikon), ci mai ales o făptură alcătuită din trup și suflet, din
rațiune și voință, din simțire și personalitate.
Prin orice prismă am privi istoria omului primitiv, vom observa cu ușurință că acesta s-a pus în
acord cu natura și forțele ei, chiar personificându-le și divinizându-le. Așadar, primitivii se aplecau
asupra naturii materiale și umane cu o altfel de înțelegere. Erau conștienți că dincolo de cele văzute
se află ceva nevăzut căruia îi este destinat omul. Primitivul nu vedea lumea decât din perspectiva
sacralității; a acelei energii numite mana, care umplea tot fiindul, întreaga existență, de sacralitate. El
nu lua din natură decât ceea ce îi era necesar pentru traiul zilnic, nedorind să ofenseze zeitățile ce
diriguiau sensul existenței, care puteau aduce oricând cataclisme, boli și suferințe, moartea și iadul.
Primitivii nu exploatau natura, nu își făcea rezerve importante și nu solicitau mai mult decât putea
natura să ofere. Ei erau culegători, vânători și pescari.
În triburile indiene din nordul continentului american, vânatul era divinizat, fiind socotit ca dar
al lui Manitou (mana – Aashaa Manituw = spiritul bun care este peste tot), primit cu multumire și
recunoștință. Fiind preocupați pentru sănătatea fizică și spirituală, din minerale și plante, din anumite
organe ale animalelor sau chiar ale oamenilor (la triburile africane canibale), se realizau
medicamente/tratamente contra diverselor boli specifice spațiului, culturii și poporului respectiv.
De exemplu, și astăzi, eschimoșii, în special inuiții, folosesc ca hrană orice parte a focilor
vânate, foca fiind socotită aliment-medicament.
Experiența milenară în domeniu premedical nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă în
viziunea omului modern, unele medicamente/tratamente pot părea sau chiar sunt aberante. Boala era
socotită adeseori ca răzbunare a spiritelor malefice dornice de a face rău celor rămași în viață. Aici
cultul strămoșilor are un rol pro și preeminent deoarece se apela întotdeauna la mijlocirea lor pentru
eliberarea de rău, de boală și de suferință.
Boala era considerată cel mai adesea ca manifestare și razbunare a spiritelor supărate contra
celor care le tulburau și le profanau spațiile sacre (vetre, obiecte, morminte, temple etc.). cine tulbura
odihna spiritelor se putea aștepta la repercusiuni dintre cele mai grave, culminând cu moartea.
Pentru îmbunarea spiritelor și divinităților li se aduceau jertfe diverse, chiar și umane. În alte
cazuri, se ducea o luptă suținută pentru alungarea și îndepărtarea spiritelor rele, păgubitoare,
malefice. Dovadă avem existența șamanilor, începând cu populațiile amerindiene, asiatice și chiar
europene târzii.1

1 Chiar și astăzi întâlnim în tradiția orală populară, la popoarele europene (deci și la români) actul
”descântecului”. Acesta este o orație sau incantație bazată pe invocarea strămoșilor mixată cu rugăciuni
diverse către Maica Domnului, Sfinții ocrotitori, și, mai ales, cu rugăciunea Tatăl nostru. De altfel, întâlnim în
Molitfelnic, o rugăciune care combate descântecele – cf. Evhologhiu sau Molitfelnic, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1896, p. 370 – vezi și edițiile mai noi.

3
 Cel mai adesea se considera că spiritele rele erau cele care pricinuiau pagube însemnate
oamenilor, prin inundații, incendii provocate de fulgere, molime etc. Însă, aproape mereu, omul
găsea în natură și în spirit remediul pentru tratarea empirică a suferințelor sale. Vracii, șamanii,
preoții și preotesele diverselor religii, dețineau și suma cunoștințelor medicale din vremea respectivă.
Ei stăpâneau știința utilizării leacurilor, plantelor, otrăvurilor, organelor de animale etc. Pe lângă
faptul că erau considerați profeți aceștia erau percepuți, în conștiința conducătorilor și popoarelor, ca
vindecători sau taumaturgi.
Pe parcursul mai multor milenii, omul a trecut de la stadiul de ”primitiv” la cel de ”civilizat”.
Numeroase civilizații s-au succedat în decursul istoriei, de-a lungul și de-a latul lumii: incașii,
mayașii, persanii, mongolii - din civilizația s-au inspirat chinezii și coreenii -, neamurile semitice,
japonezii, indienii, africanii, grecii, latinii etc. Astfel, fiecare cultură, cu religia și cutumele ei, a
însemnat un moment de evoluție pe axa verticală a istoriei umane.
În vechile culturi focarul principal al vieții sociale era religia. Religia și filosofia nu puteau fi
despărțite de tradiția poporului respectiv. De pildă, pentru indieni religia era un mod de viață, nu
doar o participare meteorică la viața cetății. La fel și iudeii erau concentrați pe ideea de mesianitate,
în jurul templului lui Solomon. Centrul vieții iudaice era templul, a cărui zidire o anticipase
împăratul David, dar pe care o va duce la bun sfârșit fiul său, înțeleptul rege Solomon. Altfel, nu
putea fi concepută viața. La vechii iudei Tora era esența vieții religioase și moral-sociale. Tora era
Legea și Legea era Tora. În ea era cuprinsă toată învățătura necesară omului iudaic pentru viața
spirituală și social-cetățenească. Mai mult, se poate afirma că Tora era deasupra regelui și poporului,
regele neputând să conducă autonom. De altfel, în ciuda excepțiilor, această idee era de neconceput
pentru vremea aceea.2
Din nefericire, era industrializării, construită inițial cu intenția cercetării științifice și a
descoperirii tainelor lui Dumnezeu din universul material, a fost deraiată de la acest scop sublim
către dorința de profit tot mai mult, în detrimentul naturii, și, în final, cu efecte devastatoare asupra
omului însuși. Astfel, se constată tot mai adesea diverse probleme de mediu, cauzate de inconștiența
omului modern în rapacitatea sa de a acumula tot mai mult profit. Pentru îndeplinirea scopului său
imoral utilizează samavolnic resursele terestre, secătuind pământul și otrăvindu-i atmosfera, care
devine din ce în ce mai încărcată de otrăvuri și metale grele, dioxid de carbon, elemente improprii
existenței, vieții.
Într-un asemenea context se vad efectele tot mai grave și mai responsabile ale cauzei.
Utilizarea rațională, cumpătată, a resurselor naturale asigură echilibrul mediului ambiant, aspect ce
se traduce în armonie și sănătatea psiho-fizică. Alienarea omului (post)modern, în goana aceasta
după profit, este rezultatul unei cecități spirituale. Aceasta produce dezechilibru, iar omul ajunge tot
mai mult sclavul propriilor sale dorințe de înavuțire cu orice preț. Expresia ”după noi, potopul”, pare
a fi din ce în ce mai potrivită vremurilor actuale, trădând iresponsabilitate față de viitorul urmașilor
noștri, care vor fi siliți să trăiască într-o lume tot mai alterată, poluată, apocaliptică, plină de diverse
boli, dintre care unele nu pot fi eradicate.
Zadarnice pot fi descoperirile științifice contra bolilor, dacă nu se acționează direct asupra
cauzei, la rădăcina generatoare de boli și suferință. Radiațiile electromagnetice, poluarea fonică (din
urban) și chimică a mediului terestru și maritim, conduce inevitabil la diverse afecțiuni. De altfel,
chiar și bursa medicamentelor3 a devenit o piață pur-și-simplu în care nu se pune deloc accent pe
tratarea intrinsecă a bolnavilor, ci mai ales pe obținerea de foloase pecuniare.

2 Aici ne referim la conducătorii israeliți politeiști (care nu slujeau Dumnezeului celui adevărat – ca de ex.
regele Ahab și regina Isabela din timpul marelui proroc Ilie).
3 Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății a dat publicității în anul 2016 un raport potrivit căruia, după
analizarea a 3000 de zone din întreaga lume, peste 92% din populația Terrei trăiește în zone cu aer poluat. A
se vedea și cazul zonelor puternic industrializate din China, SUA, Marea Britanie etc. OMS enumeră printre
principalele surse de poluare a aerului "mijloacele de transport ineficiente, combustibilii menajeri, arderea
deșeurilor, centralele electrice alimentate cu cărbune și activitățile industriale". Aproximativ trei milioane de
decese pe an sunt legate de expunerea la poluarea aerului exterior, potrivit OMS.

4
 În secolul al XX-lea s-a dovedit științific că stresul este adeseori la baza celor mai multe
maladii. Atitudinea psiho-fizică a omului este direct influențată de factorul nociv numit stres.
Industrializarea excesivă face să pălească definitiv dorința omului postmodern de vindecare și
armonizare cu natura. Noi facem parte din mediul ambiant, iar rănirea lui duce la rănirea noastră, cu
efecte devastatoare pentru un viitor în care daunele deja nu mai pot fi cuantificate.
Planeta este plină de diverse deșeuri chimicale, radioactive; ne inconjoară munți de mase
plastice și metale, sticlă, diverse mașinării abandonate etc., deversate inconștient pe pământ sau în
mediul acvatic, aspect ce produce dereglarea faunei și a florei, a atmosferei, pământului și apelor.
În consecință, omul se auto-asaltează cu deșeuri, ceea ce produce reverberații și mutații
periculoase atât în prezent cât, mai ales, în viitor. Cauzele poluării sunt tot mai mari în raport cu
firavele măsuri europene și mondiale luate pentru reducerea, dar nu și pentru eliminarea stărilor de
pericol iminent la adresa planetei Pământ.
Puținele organizații neguvernamentale mondiale (precum Greenpeace) care militează contra
poluării, nu sunt foarte mult în atenția conducătorilor de state și de guverne. Extracția necontrolată a
petrolului, a cărbunelui, minereurilor etc., deversarea reziduurilor radioactive, experimentele
nucleare subterane, experimentele de laborator etc, nu fac decât să deseneze un viitor sumbru pentru
viitorul umanității în ansamblul ei de viitor.
Prin urmare, dacă Pământul este bolnav, omul devine și el bolnav. Atfel, s-au dezvoltat în mod
voit sau nu, natural sau artificial, o serie de noi bacterii și viruși, de diverse boli, care acum cel puțin
200 de ani nu existau4, tot mai puternice și împlătoșate la tratamente. De asemenea, noi boli sunt
semnalate în diverse zone, boli care nu își află vindecare prin tratamentele cunoscute momentan.
Cauza cea mai gravă îmbolnăvirii omului este constituită de chimicalizarea excesivă a hranei
umane și animale. Din dorința de profit, în laboratoare speicializate, sau în condiții mai mult sau mai
puțin controlate, hrana este combinată cu o infinitate de substanțe extrase din petrol, și oferite spre
consum masei largi.
În aceste condiții, așa-numitele E-uri, sau aditivii alimentari, devin tot mai adesea vinovate de
producerea și răspândirea bolilor. Datorită acestor substanțe chimice și a metalelor prezente în hrana
destinată oamenilor, se produc boli grave, adesea incurabile, tot mai greu, daca nu imposibil, de
depistat. Aceasta se traduce în suferințe și cheltuieli foarte mari, în durere și moartea celor în cauză,
adeseori.
De exemplu, conform unui raport al OMS s-a consemnat mărirea semnificativă a numărului de
bolnavi față de acum 30 de ani pe toate planurile medicale. Concluzia este ca trebuie acționat la
rădăcina fenomenului poluării, a maselor plastice și a chimicalizarii excesive. Omul postmodern
trebuie să înceteze otrăvirea Pământului și să purceadă grabnic la vindecarea acestuia, deoarece
înseamnă și vindecarea sa.

Motto:

4 Dr. Margaret Chan, Directorul General al World Health Organization (OMS), în timpul campaniei World
Antibiotic Awareness Week, 16-22 Nov. 2015, aprecia, pe baza studiilor specifice, că în ultimii 30 de ani a
crescut rezistența bacteriilor la tratamentele cu antibiotice – cf. Antibiotic resistance: Multi - country public
awareness survey, WHO Library Cataloguing in Publication Data, November, ISBN 978924150817, 2015, p.
25.

5
 ”Ochiul tău este luminătorul trupului.
Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat;
dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat.
Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.
(Luca 11, 34).

2. Medicina și valoarea ei pentru om din perspectiva Sfintei Scripturi

Din perspectiva Sfintei Scripturi omul a fost creat ca și ”chip și asemănare” a lui Dumnezeu-
Treime de Persoane. Alcătuirea omului este duală: suflet și trup. Omul a fost creat pentru a trăi
veșnic, nu pentru boală și pentru moarte.
Omul nu a fost creat pentru a fi autonom, sub prropria lege, ci sub Legea și ascultarea de
Dumnezeu. Atunci când omul iese de sub aceste comandamente, intră sub incidența păcatului,
devine autonom, iar efectele sunt ieșirea de sub harul divin, boala, suferința și moartea. 5 Boala și
moartea, confirm Sfintei Scripturi, sunt accidente ontologice, temporare deci, fiind socotite ca
urmare a păcatului, dar reversibile prin căința sinceră și revenirea la poruncile lui Dumnezeu, la o
viață nouă, acolo unde nu este ”durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără-de-sfârșit”.

2.1. Maladiile fizice și spirituale în Vechiul și Noul Testament

Scriptura Vechiului Testament este tranșantă din perspectiva misiunii omului, ca făptură duală,
psiho-somatică, creată de Dumnezeu. Neascultarea adamică a produs urmașilor acestuia un carusel al
incertitudinilor (idololatria), înstrăinare, războaie, însingurare, suferință și, în final, moartea. Sfidarea
voinței și suveranității divine îi aduce lui Adam alungarea din Eden, din paradisul în care fusese
așezat ca rege al creației materiale. Deuteronomul avertiza clar: ”Toată boala, toată plaga scrisă şi
toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit” (Deut.
28,61). Părăsirea lui Dumnezeu trage după sine un aspru blestem, aducând neliniștea, paguba, boala
și suferința (Deut. 28,15-68).6
Atunci când se află în boală omul trebuie să Îl caute întâi pe Dumnezeu, Cel care este
vindecătorul a toate: ”În anul al treizeci şi nouălea al domniei sale s-a îmbolnăvit Asa de picioare şi
boala lui s-a întins până la părţile cele mai de sus ale corpului; dar el nici la boala sa n-a căutat pe
Domnul, ci pe doctori” (Cronici 16,12).
Situația lui Iov este, aparent, cea care poate contraria, la prima citire, cel mai mult. Iov era un
om drept înaintea lui Dumnezeu. El are conștiința ca toate darurile sale vin doar de la Dumnezeu.
Numai El le poate da sau lua, tot așa cum doar El poate da sau lua viața, să facă din bogat sarac și
invers, din sănătos bolnav și invers etc. Situarea în afara lui Dumnezeu este păcat. Păcatul
magnetizează după sine multe rele pentru om, culminând cu moartea.
Lui Iov, care drept și cinstit fiind, îi pier turmele, slugile și copiii, ba chiar se îmbolnăvește de
lepră (boala mușca din trupul său – cf. Iov 21,15), nu i se radiază credința. În dialogul cu cei trei
prieteni ai săi și cu soția sa dovedește puterea credinței sale: ”Domnul a dat, Domnul a luat; fie
numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1,21). Pentru dragostea și loialitatea sa pentru Domnul, Iov a
fost restabilit la starea cea dintâi, încă și mai mult, cu sănătate și belșug de urmași, turme și bunuri
(Iov 42,12-15). Mai mult, Iov este învrednicit de o viață lungă, trăind încă 140 de ani și ajungând să
vadă pe fiii fiilor săi, ”până la al patrulea neam” (Iov 42,16-17).
Așadar, Scriptura V.T. pune în strânsă legătură relația dintre cauză și efect. Neascultarea de
Dumnezeu produce inevitabil desființarea omului, căci omul numai în relație de ascultare, în lumina

5 Cosmin Ionel Maftei, Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu) - un paradox ontologic, în rev.
Altarul Reîntregirii, Alba Iulia, 2012, 1:103-132.
6 George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. O introducere, ediţia a II-a, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2006, p. 9.

6
harului lui Dumnezeu, poate ființa în mod real. Ființarea în afara lui Dumnezeu este o iluzie,
rezultatul ei fiind unul meonic.
Atunci când omul se bazează doar pe puterile proprii în vindecarea bolii, poate eșua. Profetul
Ieremia se întreba: ”De ce este aşa de grea boala mea şi de ce rana mea este aşa de greu de vindecat,
încât nu suferă doctorie? Oare vei fi Tu pentru mine ca un izvor amăgitor şi ca o apă înşelătoare?”
(Ier. 15,18).
Dumnezeul vechi-testamentar poate părea un Dumnezeu odios, crunt, degrabă răzbunător, însă
acribia Vechiului Testament are un profund rol pedagogic. Poporul mozaic avea nevoie de lege după
care să se conducă. Este relevantă misiunea lui Moise care ca aduce din Sinai Tablele legii cu Cele
Zece Porunci. Până să revină Moise cu Legea, poporul era în anarhie. Debusolat fiind, el și-a turnat
un vițel din aur, pe care l-a adorat ca fiind Dumnezeu. Ordinea se impunea în acele condiții chiar cu
sabia și cu moartea, căci lezmajestatea lui Dumnezeu era socotit cel mai greu păcat.
Îndoielii lui Israel, exprimată prin aparenta îndoială a lui Ieremia, Dumnezeu îi răspunde:
”...De te vei întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi şi vei sta înaintea feţei Mele; dacă tu vei
deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea; şi nu te vei întoarce la ei, ci ei se vor
întoarce la tine... (Ier. 15,19). Revenirea la credința în Dumnezeu aduce reconsiderarea stării de
sănătate. Omului dacă i se ia sănătatea, averea nu mai valorează prea mult. Sănătatea este cel mai de
preț bun cu care se naște omul.7
Eclesiastul ne învață că prin rugăciune omul se va vindeca de boala sa: ”În boala ta nu fi
nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui (5,9). De asemenea, boala grea îl apasă
pe om de griji și angoasă, îi alungă somnul (Idem 31,2).8

2.2. Boli menționate în Sfânta Scriptură

De la bun început menționăm că Scriptura nu poate fi asociată vreunui tratat de medicină, în

înțelesul contemporan. Ea ne oferă anumite relatări și date din istoria poporului iudeu și a neamurilor
cu care erau în contact, reliefând o sumă de cunoștințe medicale, tehnice, astrologice etc. Însă scopul
primordial al istoriei vechi-testamentare este cel teologic, de ”pedagog” către Hristos, așa cum
numea Clement Alexandrinul Vechiul Testament. Vechiul Testament se împlinește în Noul
Testament, în venirea lui Hristos-Domnul, Care a afirmat clar și deschis: ”Să nu socotiţi că am venit
să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17). Vechiul Testament
fiind ”umbră a celor viitoare” (Coloseni 2,17) este călăuză spre Hristos. Doar în Hristos se împlinesc
toate prorociile, deoarece Moise și toți profeții L-au anunțat pe Mesia, Unsul Lui Dumnezeu, Iisus
Hristos Mântuitorul și izbăvitorul lumii (cf. Luca 27, 24 și 44).

Vechiul Testament ne înfățișează relația corectă a omului cu Dumnezeu-Creatorul pentru a fi

în starea de sănătate trupească și morală. Ascultarea de Legea lui Dumnezeu ne ferește de o mulțime
de boli și suferințe. Insuși Dumnezeu ne garantează acest lucru: “El a zis: “Daca vei asculta cu luare
aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de
poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe
egipteni; caci Eu sunt Domnul care te vindeca” (Exodul 15, 26). “Voi sa slujiti Domnului
Dumnezeului vostru si El va va binecuvanta painea si apele si voi departa boala din mijlocul tau”
(Ieșirea 23,25). Vindecarea vine de la Dumnezeu, chiar dacă El se folosește de oameni și de știința
medicală, El fiind Izvorul oricărei vindecări: “Vindecă-mă, Tu, Doamne, și voi fi vindecat;
mântuiește-mă Tu și voi fi mântuit, căci Tu ești slava mea !” (Ieremia 17,14).

7 Despre problemele de sănătate cu care se nasc unii prunci și relația cu păcatul strămoșesc vom vorbi într-un
capitol ulterior.
8 Luigi Pareyson, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa, Editura
Pontica, 2005, p. 475.

7
 2.2.1 Lepra

Boala ce mai grea pe care o semnalează Vechiul Testament este lepra. Această boală este
menționată prima dată în cartea Levitic. Am menționat deja mai sus, că pentru vechii iudei cea mai
importantă relație a omului (iudeu) era aceea cu templul, sinagoga și credința sa. Leviticul
reglementa, printre multe altele, și modul de acțiune al celui bolnav de lepră, dar și al celui (preotul
de la Templu) care constata prezența bolii prin semnele ei specifice, greu de confundat (Levitic
13,12;13;42,43;55 etc.).
Cel mai des motiv invocat pentru apariția leprei era neascultarea de Dumnezeu. Pentru această
boală nu exista niciun tratament, omul putând să se vindece doar prin minune, prin iconomia lui
Dumnezeu. Modul de transmitere al bolii era prin contact fizic, dar și prin pedeaspsă divină, ca în
cazul regelui Ozia, care și-a impropriat, pe nedrept, slujirea preoțească (levitică - pe care o aveau
doar membrii tribului lui Aaron, fratele lui Moise, și urmașii săi).
Deși a fost avertizat că săvârșește un sacrilegiu, o nelegiuire, o blasfemie, Ozia nu a renunțat,
iar fărăredelegea sa a fost instant pedepsită, prin apariția leprei, pe fruntea sa, în timp ce tămâia în
templul Domnului (cf. II Cronici 26,16-23). Regele Ozia s-a retras într-o casă unde a și murit, fiindu-
i interzis să mai intre în templu, locul de rege fiind preluat de Iotam - fiul său.9
Scrierile vetero-testamentare descriu lepra ca fiind o erupție cutanată sub forma unor pete
mari, albe, putând acoperi tot corpul; excrescențe (numite de Scriptură bube) și răni profunde,
purulente, carne vie sau moartă. Cercetarea asupra bolnavului o putea face doar preotul de la templu,
acesta constatând și declarând prezența bolii și izolarea bolnavului până la șapte zile, după care
bolnavul dimpreună cu obiectele personale era din nou reevaluat. În caz că se constata prezența bolii
în continuare, bolnavul era izolat iar hainele sale erau arse. Bizar poate părea faptul că cel cercetat de
lepră, dacă se ”albea” complet din pricina petelor era considerat ”curat”. În caz contrar era denumit
”necurat” fiind izolat. Astfel, au apărut leprozeriile, locuri situate în afara localităților, în cariere de
piatră, gropi și peșteri unde cei bolnavi de lepră viețuiau împreună, fiindu-le interzisă intrarea în sate
sau cetăți: ”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii” (Numeri 5, 2).
De altfel, rolul soldaților care păzeau intrările în cetăți, pe lângă strategia militară necesară,
vegheau ca cei bolnavi de lepră să nu aibe acces în interior, aici remarcându-se grija autorităților
pentru igiena comunităților respective. Observăm acrivia cu care opera Legea pentru împlinirea
prescrierilor mozaice legate de pecetea de ”necurat” pusă leproșilor.
În acest context, la periferia socialului, îi aflăm pe cei 10 leproși vindecați de Mântuitorul Iisus
Hristos. Cei care se vindecau trebuiau să urmeze ritualul prescris de Levitic, urmând să aducă jertfe
la templu o pereche de turturele, iar preotul care constata vindecarea trebuia să îi stropească, folosind
un mănunchi de isop - socotit fiind ca plantă cu proprietăți curative, cu sângele jertfei aduse.
Hristos îi trimite pe cei 10 leproși vindecați să se arate preotului la templu, pentru a împlini
cele scrise în lege de către Moise. Unui alt lepros vindecat de El, îi spune: ”Vezi, nu spune nimănui,
ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor” (Matei 8,2-4;
Luca 5,14). Vechiul și Noul Testament menționează vindecarea de lepră a lui Neeman sirianul (cf. IV
Regi 5,27). Hristos amintește că boala era destul de răspândită (poate ca o pedeapsă pentru
idolatrie?), în vremea profetului Elisei, ucenicul prorocului Ilie: ”Şi mulţi leproşi erau în Israel în
zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul” (Luca 4,27).

2.2.2. Alte categorii maladive menționate de Sfânta Scriptură

Relatările biblice conțin trimiteri și la alte categorii de boli cu care se confruntau oamenii în
vremea aceea, având în vedere cunoştinţele medicale contemporane. Descrierea bolilor era simplă şi

9 Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiast şi Iov, Iaşi, Editura Doxologia, 2010, p.
100.

8
se făcea după simptomele vizibile (de ex. răni, umflături, hemoragie) şi/sau detectabile de către un
observator (febră) sau chiar de către pacient (dizenterie, paralizie).
Dar, descrierile biblice referitoare la sănătate, boală, vindecare şi moarte sunt limitate de
caracterul bolilor care se schimbă constant. Acest lucru este valabil în special când este vorba despre
bolile de origine microbiologică. Referinţele cele mai frecvente care se fac, în Sfânta Scriptură, sunt
la boli epidemice. Unele boli rămân neschimbate de secole, de pildă orbirea - din pricina
conjunctivitei granuloase care este destul de răspândită în Orientul apropiat şi care probabil că era
mult mai răspândită în timpurile biblice.
În plus, termenii folosiţi pentru a descrie bolile s-au schimbat şi ei foarte mult, chiar în
ultimele sute de ani. În prezent medicii nu mai spun că pacienţii lor suferă de bube rele, buboi sau de
trânji (hemoroizi), boli menţionate în Vechiul Testament. Astfel, relatările biblice referitoare la boli
sunt bazate pe fapte observate. Oamenii prezenți, cei mai mulţi fără cunoştinţe medicale, au scris
ceea ce au văzut cum au înţeles ei cel mai bine.

2.2.3. Termeni medicali remarcați în Sfânta Scriptură

VT. Ebr. hala este folosit pentru a descrie starea de „a fi bolnav" (substantivul holi şi mahala),
de asemenea şi madweh (Deuteronom 7,15; 28,61) şi dabar (Psalmul 41,8) „o problemă" (de ex.
problemă rea). rapa’ (a vindeca) este cel mai frecvent folosit referitor la vindecare, şi este folosit de
asemenea pentru „doctor" în Geneza 50,2 (de două ori); 2 Cronici 16,12; Iov 13,4; Ieremia 8,22. Alţi
termeni din VT includ haya (a readuce la viaţă) şi sub (a restaura, a reface).
Cuvintele pentru a descrie sănătatea sunt folosite ocazional în VT, şi de cele mai multe ori cu
sens figurativ (de ex. Ieremia 30,17; 33,6; Proverbe 12,18).
În Noul Testament, boala este cel mai adesea descrisă prin substantivele astheneia
(slăbiciune), malakia (nenorocire) - folosite numai de trei ori de Matei, ori de verbele astheneo (a
slăbi) sau kakos echein (a avea rău) şi o singură dată (în Iacob 5,15) kamno (a fi bolnav, a se simţi
slăbit). Adjectivul arrhostos (lipsit de vlagă) este folosit de patru ori (de ex. Marcu 6,13); mastix
(bici) este folosit nu numai literal ci şi metaforic cu sens de boală.
Cuvintele cele mai comune, cuvinte nespecifice pentru vindecare şi sănătate sunt ischyo (a fi
puternic şi hygiaino (a fi sănătos), în timp ce sozo şi diosozo, stereoo (a ridica, a face puternic) este
folosit în Faptele Apostolilor 3,16 acolo unde termenul holokleria - „perfect sănătos" se întâlneşte cu
semnificația revenirii active la viaţa normală precum şi bunăstarea fizică a cuiva.

2.2.4. Câţiva termeni specifici Noului Testament

care descriu boala şi vindecarea

Termenul nosos (boală), este folosit mai curând pentru a denumi boala în general, în locul
definirii unui caz individual. Luca şi ceilalţi evanghelişti folosesc termenul cu sens indentic (Matei
4,23; 8,17; Luca 4,40; 6,17; Faptele Apostolilor 19,12 ș.a.). Verbele referitoare la vindecare sunt
therapeuo, iaomai şi apokathistemi.
Terminologia medicală folosită de Luca, precum şi tăcerea sa discretă cu privire la eșecul
colegilor săi de-a trata o femeie cu o scurgere de sânge, indică experienţa sa medicală. Numai Luca
citează expresia: "Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (4,23). În Luca 4,35, ripsan - „trântit pe jos"
este un termen medical care descrie convulsii epileptice, blaptein - „a face rău", este de asemenea un
alt termen din limbajul medical.
În Luca 24,11 termenul leros - „basm, poveste neadevărată" este un termen medical folosit
pentru a descrie delirul unui pacient cuprins de febră sau al unui nebun.10

10 A se vedea: Pr. dr. Silviu-Ioan Negruțiu, Minunile săvârșite de Iisus Hristos - O perspectivă exegetică și
sacramentală, Editura University Press, Târgu-Mureș, 2015, p.462

9
 2.2.5. Diverși termeni medicali

Arsura. În ebr. sarebet, „o arsură" sau „pârlitură". Folosită de două ori pentru a defini o
afecţiune a pielii (Levitic 13:24,28) şi o dată metaforic (Proverbe 16,27). Nu este clar dacă termenul
însemnă literal arsură din cauza focului sau pur şi simplu o boală de piele care produce senzaţii de
arsură.
Bube, bubă rea. Ebr. sehin, „arsură"; cf. cu aceeaşi rădăcină în arab., aram. etc, „a arde".
Termen generic prin care Vechiul Testament descrie diferite inflamaţii locale. Pentru ”bubele
pricinuite de nişte băşici fierbinţi”, cea de-a şasea urgie cu care Dumnezeu a lovit Egiptul (Ieșirea
9,9).
În Levitic 13,18-24 bubele sunt menţionate în asociere cu lepra, în timp ce bubele cu care
Satana l-a lovit pe Iov (2,7) sunt numite „bubă rea", care pot fi diagnosticate diferit, cel mai adesea
putând fi lepră tuberculoasă. „Buba rea a Egiptului" care se extindea de la cap la picioare
(Deuteronom 28,27,35), a fost probabil o boală de piele specifică Egiptului, furunculi endemici sau
pustuli maligni. Buba lui Ezechia (II Regi 20,7; Isaia 38,21) a fost, probabil, carbuncul sau buboi.
Bube la şezut. Filistenii din Aşdod care au capturat chivotul au fost loviţi de Domnul „cu
bube la şezut" (ebr. opalim - „tumori" sau „bube"), I Samuel 5,6. Semnificaţia rădăcinii cuvântului
ebraic este aceea de ”a se umfla”, ”a se băşica”, de aici, numele muntelui Ophel de la Ierusalim.
Când chivotul a fost adus la Gat, ”au avut o spuzenie de bube la şezut”, ”de la mic până la
mare” (5,9), iar mulţi au murit (5,11-12). După șapte luni chivotul a fost trimis în Israel cu cinci
modele de bube turnate din aur şi cinci „şoareci" de aur (ebr. ‘akbar), un cuvânt imprecis însemnând
„rozătoare" şi se putea referi la şoareci, şobolani sau hârciogi care erau destul de obişnuiţi în
Orientul apropiat. Atât şobolanii cât şi hârciogii sunt cunoscuţi ca purtătorii unor pureci infecţioşi
care transmit ciuma bubonică. Descrierea unei epidemii care s-a răspândit rapid înfestând
comunitățile, producând umflături asemănătoare bubelor şi tumori, precum şi o boală care uneori era
fatală şi care era asociată cu numeroşii ”şoareci” care ”pustiau ţara” (6,5), este considerată (deşi nu
se poate dovedi) ca fiind cauza ciumei bubonice. Este posibil ca o epidemie asemănătoare să fi fost
cauza celor şaptezeci de morţi în Bet-Şemeş, „pentru că s-au uitat în chivotul Domnului" (6,19).
Explicaţia numărului celor cinci modele (şoareci şi umflături) este dată în 6,16-18.
Chisturile și negii (ebr. yabbelet, Levitic 22,22). Era o boală inclusă în lista defectelor care
făceau ca un animal să nu poată fi acceptat pentru jertfa adusă Domnului. Potrivit tradiţiei ebraice,
termenul se referă la ”cineva care suferă din cauza negilor”.
Ciuma. Traducerile se confruntă cu cinci cuvinte ebraice şi trei greceşti care sunt strâns legate
de această boală, însă nici unul dintre ele nu poate fi interpretat ca indicând în mod necesar
infectarea cu Yersinia pestis (ciuma din timpurile moderne).
Sensuri și expresii referitoare la ciumă:
1. Ebr. deber, ”ciumă”. La origine însemnând ”nenorocire”, cuvântul este folosit într-o largă
semantică referitor la diversele dezastre, adesea fiind legat de război, foamete (rele care se
desfășoară concomitent - cf. Ieremia 14,12; Ezechiel 6,11), şi cu cercetarea divină. El descrie
epidemia virulentă care a izbucnit după ce David a făcut numărătoarea poporului, epidemie ce a ucis
70.000 de israeliţi (II Samuel 24,15; şi este probabil aceeaşi pedeapsă care a distrus 185.000 din
oamenii lui Sanherib (II Regi 19,35; Isaia 37,36). Acelaşi cuvânt îl găsim în rugăciunea de sfinţire a
Templului făcută de Solomon (I Regi 8,37; II Cronici 6,28) fiind folosit cu un sens neobişnuit pentru
a descrie puterea lui Dumnezeu asupra morţii (Osea 13,14); tradus prin ”molimă” este legat de o
boală a vitelor (Ieșirea 9,3; Psalmul 78,50).
2. Ebr. Maggepa - „ciumă, urgie" - (Ieșirea 9,14; Zaharia 14,12);
3. Ebr. Makka - „lovitură, bătaie" - (Levitic 26,21; Ieremia 19,8);
4. Ebr. nega’ - "atingere, lovitură". Termenul este asociat cel mai des cu lepra (Levitic 13,14)
și denotă o mare calamitate/distrugere (Psalmul 91,10), ori corupţia interioară a cuiva – cf. I Regi
8,38);
5. Ebr. Negep - „poticnire, ciumă" (Ieșirea 12,13; Iosua 22,17).

10
 6. Gr. Mastix - „năpastă, bici, urgie, boală” - (Marcu 3,10; 5,29, 34; Luca 7,21). Termenul este
folosit la modul general desemnând diferite boli.
7. Gr. loimos - „ciumă, urgie" - (Matei 24,7; Luca 21,11). În ambele referinţe biblice el este
cuplat cu foametea, dar unele manuscries omit sensul de "ciumă", precum în Matei 24,7-8;
8. Gr. Plege - „lovitură, urgie". Cuvântul este tradus astfel numai în Apocalipsa (9,20; 11,6) -
în legătură cu judecata care are să vină peste cei păcătoși.

Dizenteria. Gr. dysenteria este un termen din limbajul medical folosit de Herodot, Platon,
Aristotel ş.a. şi care desemnează o boală molipsitoare de care Pavel l-a vindecat pe tatăl lui Publius
(Faptele Apostolilor 28,8). S-a sugerat că „boala de măruntaie" fără leac cu care Dumnezeu l-a lovit
pe Ioram a fost o dizenterie amoebică (II Cronici 21,15, 18-19).
Idropica sau hidropizia. Gr. hydropikos, „plin de apă" (Luca 14,2). Dropica (acumularea de
lichide în pântece) nu este strict o boală în sine, ci mai degrabă un semn al unei boli a inimii,
rinichilor sau ficatului.
Epilepsia. Gr. seleniazomai „a fi lovit de lună" un concept din care provine cuvântul „lunatic"
şi care apare de două ori (Matei 4,24; 17,15). În limba română termenul este tradus prin „lunatic".
Se credea că epilepsia evoluează în gravitatea ei în cicluri care au strânsă legătură cu fazel Lunii.
Tânărul descris de Matei (17,15) pare să aibă o formă tipică de epilepsie gravă, însoţită de convulsii
foarte violente (cf. Marcu 9,17-29; Luca 9,38-42), de asemenea şi de o formă de posesiune demonică
(Matei 4,24).
Febra. În ebr. Qaddahat - „căldură arzătoare" (Deuteronom 28,22); gr. pyretos, „căldură
înfocată" (Luca 4,38; Ioan 4,52; Faptele Apostolilor 28,8, etc). Un termen generic care sugerează
prezenţa unei temperaturi ridicate este descris de Luca (starea soacrei lui Petru ca „fiind cuprinsă de
friguri” (4,38).
Hemoragie, scurgere de sânge. Pe lângă cea mai obişnuită folosinţă a cuvântului „scurgere"
termenul este folosit în Biblie în legătură cu boala, în Levitic 15,2 sqq.; ebr. zob, denotă o scurgere
care producea în victimele sale o stare de necurăţie datorită căreia nu puteau participa la ritualuri. În
Levitic 12,7; Matei 9,20; Marcu 5,25; Luca 8,43 sqq., ebr. magor şi gr. rhysis şi haimorrhoeo (cel
din urmă este folosit în Levitic 15,33) şi se referă la o scurgere de sânge, înțeleasă ca „hemoragie"
sau o menstruație prelungită pe parcursul a 12 ani.
Mâna uscată. Gr. xeros (Matei 12,10; Luca 6,6, 8), ”uscat”, ”veştejit”, denotă o mână în care
muşchii sunt paralizaţi şi atrofiaţi, lăsând acest membru mai scurt şi mai subţire decât unul normal -
o afecţiune cronică în timpurile biblice, privită ca incurabilă. Unii identifică aceasta cu o complicaţie
datorită paraliziei infantile (poliomielită). Luca semnalează că mâna bolnavă era cea dreaptă.
Mâncărimea, pecinginea.
1. În ebr. heres, „căldura, soare, râie". O afecţiune a pielii, probabil înrudită cu eczema, inclusă
între pedepsele lui Dumnezeu (”de care nu vei putea să te vindeci") pentru cei neascultători
(Deuteronom 28,27);
2. Ebr. neteq (Levitic 13,30-37;14,54). Un termen general, aparent însemnând o iritaţie a pielii,
uneori privită ca un semn al „leprei". Poate fi înțeleasă și ca râie.
Muţenia. În ebr. ’illem, „mut", „legat", duman, „tăcut", ’alam, a fi mut, legat. Gr. alalos „fără
facultatea de-a vorbi", aphonos, „fără voce", şi cel mai comun kophos, „mut", sau „surd". Această
afecţiune este cunoscută pe tot parcursul istoriei biblice. Nu poate fi atribuită unor cauze specifice.
Uneori era o manifestare a posesiunii demonice (Matei 9,32-35; 12,22). Zaharia a fost temporar mut
şi surd (Luca 1,20,22,64) ca o pedeapsă divină din pricina necredinţei sale. Omul surd, vindecat de
Iisus, cf. Marcu 7,32 nu a fost mut, ci era ”gângav”.
Nebunia, tulburarea mintală. Sunt folosite mai multe cuvinte, toate nespecifice. Cele mai
importante sunt:
1. Ebr. holela, holelut, „prostie", „nebunie" sau „lăudăroşenie" (Eclesiastul 1,17; 2,12; 7,25;
9,3; 10,13);

11
 2. Ebr. sigga’on, „nebunie", „eroare", rătăcirea minţii care este o pedeapsă de la Dumnezeu
(Deuteronom 28,28; Zaharia 12,4);
3. Gr. anoia „lipsă de judecată", ceea ce duce la nebunie (II Timotei 3,9) sau la turbare-de-
mânie (Luca 6,11). În nici unul din cazurile de mai sus nu este vorba de o boală mintală, ci mai
degrabă de un comportament dezechilibrat;
4. Gr. paraphronia, „nebunie" - (II Corinteni 11,23; II Petru 2,16);
5. Gr. mania (Faptele Apostolilor 26,25). Pavel a spus că el nu avea (lit.) mania după ce Festus
l-a acuzat că învăţătura sa cea multă îl face să dea în nebunie (mainomai - cf. Ioan 10,20).
Orbirea. În ebr. iwwer, „închis" sau „contractat" şi cuvintele înrudite ‘iwwaron, ‘awweret şi
sanwerim, „orbire"; gr. typhlos. Orbirea era obişnuită în tot Orientul Mijlociu în timpurile biblice. Ea
se datora probabil câtorva boli. Conjunctivita granuloasă era foarte comună în acele vremuri după
cum este şi azi în anumite regiuni, cauzând orbirea infantilă. Mamele care sufereau de gonoree își
infectau la naştere pruncul, ceea ce ducea la orbirea acestuia. Orbirea era privită ca o pedeapsă a lui
Dumnezeu, aşa cum indică Deuteronom 28,28-29.
Iisus a vindecat un orb în Betsaida - (Marcu 8,22-25). L-a scos pe orb din localitate, i-a aplicat
salivă pe ochi, după care a fost în stare „să vadă". Dar, nu vedea deplin, ci parțial, ca prin
”ghicitură”, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Cel mai probabil este că omul nu va fi fost orb
dintotdeauna deoarece vedea inițial oamenii „ca pe nişte copaci umblând", deci avea o oarecare
experiență vizuală, căci altfel nu ar fi avut ideea despre imaginea copacilor. Iisus desăvârșește
minunea, iar omul a început să vadă „toate lucrurile desluşit".
Hristos a vindecat pe alți doi orbi care ”se țineau după el” (Matei 9,27-28); pe un om care era
orb din naștere etc.
Paralizia. Termenii gr. pentru paralitic, paralytikos (Matei 4,24; 9,2; Marcu 2,3) şi a fi
paralizat, paralyomai (Luca 5,18, 24; Fapt. Apost. 8,7; 9,33), sunt termeni medicali similari. Unele
tipuri de paralizie din vremurile biblice nu erau fatale deoarece pacientul supravieţuia mulţi ani în
ciuda paraliziei sale. Slujitorul centurionului roman (Matei 8,6) era probabil paralizat „chinuindu-se
cumplit". Aceasta poate fi descrierea unei paralizii respiratorii care apare în unele cazuri de
poliomielită.
Rect prolapsat. Ioram împăratul lui Iuda (II Cronici 21,15, 18-19) a fost lovit „cu o boală de
măruntaie care era fără leac". După doi ani „i-au ieşit lui Ioram măruntaiele" şi acesta a „murit în
dureri grele". Aceasta pare să fi fost o dizenterie cronică, boală care, atunci când se agravează şi se
prelungeşte, ocazional se complică printr-un prolaps al rectului ori a unui segment din intestinul
gros, producând obstrucţii intestinale.
Scabia. Bolile de piele sunt destul de răspândite în Orient, şi adesea este dificilă atât
identificarea precisă a celor menţionate în Scriptură cât şi mai ales efectuarea unei distincţii între ele.
„Scabia", de ex. este numită cu patru cuvinte în ebraică:
1. garab - în Deuteronom 28,27 („scorbut", Levitic 21,20; 22,22 - vulg. scabia). Inclusă între
blestemele care-l vor lovi pe cel neascultător, această boală evident nu era un scorbut adevărat, ci o
boală cronică care forma o crustă groasă pe capul victimei şi care uneori se întindea pe întregul corp.
Era privită ca incurabilă;
2. yallepet - „râios" (leichen). Una din nenorocirile care-l împiedica pe cineva să intre în slujba
de preot (Levitic 21,20) şi care făcea ca animalele să nu fie bune pentru jertfe (Levitic 22,22);
3. sappahat - „pată", Levitic 13,2; 14.56;
4. mispahat - Levitic 13,6-8. O formă verbală derivată din sippah, este folosită în Isaia 3,17,
„lovit cu râie" – Gala Galaction traduce prin: „va pleşuvi capul”.
Slăbirea. În ebr. Sahepet - „a slăbi, a se ofili". Cuvântul apare în Levitic 26,16; Deuteronom
28,22. În nici unul din cazuri nu este clară semnificaţia lui. Poate însemna tuberculoză, cancer ori
alte forme boli care duc la slăbirea bolnavului.
Sterilitatea. Pentru o soţie faptul de a nu putea avea copii a fost întotdeauna privit în Orient,
nu numai ceva regretabil, dar şi ca un reproş care putea duce la divorţ. Aceasta este cauza râsului
deznădăjduit al Sarei (Facerea 18,12); a rugăciunii fără cuvinte a Anei (I Samuel 1,10 sqq.); a

12
Rahelei care dorea mai degrabă moartea decât să nu aibă copii (Facerea 30,1); a strigătului Elisabetei
ca Dumnezeu să-i ia ocara (Luca 1,25). Grozăvia judecăţii care va veni peste Ierusalim este
subliniată prin afirmaţia incredibilă „Ferice de cele sterpe..." (Luca 23,29). Se credea că darul de a
avea copii ori împiedicarea naşterii lor indica binecuvântarea sau blestemul lui Dumnezeu (Ieșirea
23,26; Deuteronom 7,14), după cum erau privite fertilitatea sau uscăciunea pământului (Psalmul
107,33-34).
Surzenia. În ebr. Heres - „tăcut", gr. Kaphos - „surd, tare de urechi". Israeliţilor li se
recomanda să fie buni cu surzii (Levitic 19,14). Isaia a prorocit că surzii vor fi făcuţi să audă (29,18;
35,5; 42,18), prorocie care a fost împlinită de Iisus (Matei 11,5; Marcu 7,37): ”Orbii văd, şchiopii
umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7,22).
Zaharia a fost temporar surdo-mut (Luca 1,20, 20, 64).

2.2.6. Tratarea diverselor boli

Metodele terapeutice din Biblie sunt cele specifice vremurilor descrise şi ele sunt prezentate în
termeni generali, ca de pildă în Proverbe 17,22; Ieremia 46,11. Aplicaţiile locale erau frecvent
recomandate pentru răni (Isaia 1,6; Ieremia 8,22; 51,8); „o turtă de smochine" a fost recomandată de
Isaia pentru abcesul lui Ezechia (Isaia 38,21). Samariteanul milostiv a folosit vin şi untdelemn ca
tratament pentru rănile celui rănit de tâlhari (Luca 10,34). Cu toate acestea, un astfel de tratament
este adesea lipsit de eficacitate, ca în cazul femeii cu scurgerea de sânge (Marcu 5,26), sau
afecţiunile cronice par a fi incurabile ca şi cazul în care se găsea Mefiboşet (II Samuel 4,4). În
Deuteronom 28,27 există o notă de disperare asupra unor boli, neexistând tratament. Nu este
surprinzător că tratamentul este uneori legat de superstiţii, aşa cum este încercarea Rahelei şi a Leei
de-a folosi mandragorele pentru sporirea dorinţelor sexuale în infertilitate (Facerea 30,14-16). Vinul
este menţionat de două ori ca medicament şi stimulent (Înțelepciunea lui Solomon 31,6; I Timotei
5,23).

Termenul medic este rareori folosit, dar el implică mai mult semificaţia de „doctor" (ebr.
rapa’, de ex. în Facerea 15,26; Ieremia 8,22; gr. iatros, Marcu 5,26; Luca 8,43). Asa este condamnat
că a „întrebat de doctori" (II Cronici 16,12), dar aceştia par mai mult să fi fost vrăjitori, lipsiţi de
valoare medicală şi care nu meritau numele de doctor. Motivul condamnării este că Asa „nu L-a
căutat pe Domnul". Iov şi-a condamnat mângâietorii ca fiind „doctori de nimic" (Iov 13,4). În Noul
Testament doctorii sunt menţionaţi de două ori de către Iisus (Luca 4,23; 5,31), în legătură cu femeia
cu scurgerea de sânge (Luca 8,43). Luca este prezentat de Pavel ca fiind „doctorul prea iubit"
(Coloseni 4,14).

Religia iudaică s-a deosebit de alte credințe prin faptul că nu exista nici o confuzie între oficiul
de preot şi cel de doctor. Pronunţarea diagnosticului sau eliberarea de lepră este o excepţie (Levitic
13,9-17; Luca 17,14). Prorocii erau consultaţi asupra prognozelor (I Regi 14,1-13;II Regi 1,1-4; 8,9;
Isaia 38,1,21). O formă primitivă de fixare a oaselor în urma unei fracturi este menţionată în
Iezechiel 3,21.

2.2.7. Posesiunea demonică

Fenomenul posesiunii demonice este consemnat mai ales în Sfintele Evanghelii. Diavolul a
fost deosebit de activ în acele vremuri, pentru a zădărnici efectul minunilor lui Hristos şi ale
Apostolilor Săi. Posesiunea demonică a fost reală şi nu poate fi „explicată" simplist, cum este

13
interpretată uneori, ca fiind pur fizică sau mintală. Iisus Însuşi a dat acest diagnostic şi l-a acceptat
când a fost făcut de alţii.
Cei care erau „posedaţi de demoni" (gr. daimonizomenos - „demonizat’) puteau fi folosiţi ca
„purtători de cuvânt" ai spiritului care-i poseda; fenomen care era adesea însoţit de manifestări fizice
cum ar fi muţenia (Matei 9,32), orbirea (Matei 12,22), epilepsia (Luca 9,37-43) sau tulburarea
mintală (Marcu 5,1-20). Cei în cauză erau capabili să recunoască dumnezeirea lui Iisus, ştiind că
sunt supuşi autorităţii Sale. Cu toate acestea, posesiunea demonică nu este sinonimă nici cu epilepsia
şi nici cu tulburarea mintală, ele fiind adeseori efecte. Ucenicii au primit porunca de la Iisus „să
vindece (therapeuo) bolnavii" dar să și „alunge" (ekballo) demonii şi duhurile rele (Matei 10,1,8).
Luca (9,37-43) descrie cum Iisus a „certat" (epitimao) duhul rău şi a „vindecat" (iaomai) un copil,
sugerând că prezenţa unui duh rău era asociată cu boala, posibil epilepsie, de care a fost „vindecat".
Însă, posesiunea este diferită de boala psihică.

Se disting diferite grade de posedare aşa cum este cazul unei copile (Matei 15,22) care era
„rău chinuită de un diavol" (kakos daimonizetai). Nu există nici o deosebire semnificativă între omul
„stăpânit de un duh necurat" (Marcu 5,2), „îndrăcit" (daimonizomenos - Marcu 5,15-16) sau „care
fusese îndrăcit" (v. 8). Nu există nici un motiv întemeiat de a pune la îndoială punctul de vedere
biblic asupra posesiunii trupului de către un spirit rău a şi personalităţii cuiva. Exemple găsim și în
zilele noastre.
2.2.8. Minunile şi vindecările din Sfânta Scriptură
Sensul vindecării

Vindecarea desemnează restaurarea deplină a sănătăţii cuiva care a fost bolnav – fizic și/sau
mintal. Aceasta include recuperarea care rezultă dintr-un tratament medical şi eliberarea de boală. Ea
include şi îmbunătăţirea felului în care pacientul îşi priveşte propria sa stare, chiar dacă nici o
ameliorare fizică nu este posibilă, şi chiar o corectare a concepţiei greşite pe care o are pacientul
despre natura bolii sale. În tulburările psihice termenul este folosit pentru a descrie o îmbunătăţire a
stării minţii omului. Este important să ne dăm seama de multiplele sensuri ale acestui cuvânt,
deoarece minunile biblice ale vindecărilor (în afară de posesiunile demonice) prezintă vindecarea în
semnificaţia ei medicală primară acea de restaurare a situaţiei normale în cazul unor boli de natură
organică.

Autorul vindecării și mijloacele prin care se obține aceasta

Dumnezeu este Cel care ne vindecă toate bolile noastre (Psalmul 103,3; Faptele Apostolilor
3,12-16). Chiar şi azi când tehnicile medicale şi chirurgicale sunt atât de dezvoltate, Dumnezeu este
Vindecătorul, folosindu-Se de oameni (mai ales de cei cu calificare medicală) pentru a face munca
aceasta pentru El în aceeaşi manieră prin care El foloseşte autorităţile umane pentru a menţine
ordinea şi pentru a face dreptate în lume (Romani 13,1-5).11
Chiar şi în timpurile biblice, când existau doar câteva tratamente ale bolilor, oamenii erau
încurajaţi să folosească mijloacele disponibile, atât în Vechiul Testament (de ex. turte de smochine
pentru abcesul lui Ezechia, Isaia 38,21) cât şi în Noul Testament (sfatul lui Pavel dat lui Timotei, I
Timotei 5,23).

Vindecarea prin credinţă. Vindecări miraculoase

În prezent se folosesc diferiţi termeni pentru a descrie vindecarea care are loc fără folosirea
altor mijloace, ci ca un răspuns la credinţa omului, deoarece toate vindecările adevărate vin de la
Dumnezeu. Vindecarea „spirituală" sugerează mai mult restaurarea sănătăţii spiritului decât a

11 Pr. lect. dr. Ioan Picu Ocoleanu, Hristos Pharmakeus - Hristos Iatros. Dimensiunea terapeutică a lucrării
de mântuire a Domnului, în rev. ”Altarul Reîntregirii”, nr. 1, Alba-Iulia, 2008, p. 127.

14
trupului şi, mai mult, poate produce confuzii cu lucrările spiritelor care, în numele diavolului, pot
produce vindecări contrafăcute. Vindecarea prin credinţă intervine atâta timp cât Subiectul credinţei
este neechivoc, iar credința în Dumnezeu este puternică și nestrămutată. Doar credința vie și tare
poate aduce vindecarea prin minuni.
O minune constă în esenţă în interveția puterii divine, acțiune prin care cursul obişnuit al
naturii este anulat, suspendat sau modificat, căci Dumnezeu, atunci când voiește, biruiește rânduiala
firii.12 În ceea ce priveşte vindecările miraculoase din Scriptură, remarcăm că acestea se produc
imediat (evenimentul consemnat în Marcu 8,22-26 fiind o excepţie), complet şi permanent, şi, de
obicei, fără folosirea mijloacelor de vindecare (saliva din Marcu 7,33; 8,23; Ioan 9,6 este o excepţie;
cf. Marcu 5,27-29; Faptele Apostolilor 5,15; 19,12). Vindecările minunate, prin intervenția divină, nu
prezintă reveniri ale bolii, ceea ce face să fie deosebite de falsele minuni.

Scopul vindecărilor miraculoase

Ca şi celelalte minuni relevate în Sfintele Scripturi, vindecările miraculoase au fost semne şi

pilde care au avut scop pedagogic.
Într-un prim sens, aveau rolul să autentifice cuvântul persoanei care le săvârşea (de ex. Exod
7,9; Luca 5,20-24; Ioan 7,19-22; 10,37-38; Fapt. Apost. 2,22) şi apoi să ilustreze acest cuvânt. Astfel
trebuie înțeleasă minunea săvârșită de Hristos asupra paraliticului din Luca 5,18-26. El a fost o
dovadă şi o imagine a ceea ce se petrecea în sufletul său. Este de aceea important să vedem că scopul
vindecărilor miraculoase a fost unul teologic şi nu unul medical. Dacă la începutul și în timpul
lucrării publice a Mântuitorului Iisus, după întemeierea Bisericii primare şi a primelor comunități
creştine, minunile au fost multe, ele au devenit din tot mai puține în măsura în care lecţiile esenţiale
au fost învăţate. Mulţi bolnavi zăceau în jurul scăldătoarei Vitezda (Ioan 5,3), dar Iisus a vindecat
doar unul din ei pentru că vindecarea unuia era suficient pentru ca mulţimea să înveţe o lecţie
spirituală. Dacă scopul lui Hristos ar fi fost eminamente vindecarea fizică a bolnavilor, El i-ar fi
vindecat pe toţi.

Vindecările miraculoase din Vechiul Testament

Chiar dacă s-au folosit şi mijloace medicale, vindecarea, prin prisma Vechiului Testament, este
în general atribuită intervenţiei lui Dumnezeu, ca de exemplu însănătoşirea lui Moise (Ieșirea 4,24-
26) dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, capătă în
întregime o semnificaţie spirituală. Vindecări de lepră, precum cea a Mariei (Numeri 12,1-15) şi a lui
Neeman sirianul, prin Elisei (II Regi 5,8-14), sunt descrise ca fiind minuni.
Vindecarea paraliziei mâinii lui Ieroboam (I Regi 13,4-6) şi învierea din morţi a fiului văduvei
din Sarepta de către Ilie (I Împăraţi 17,17-24) şi a fiului femeii sunamite de către Elisei (II Regi 4,1-
37) sunt în mod clar miraculoase. Boala copilului a fost atribuită insolaţiei; dar putea fi la fel de bine
o encefalită sau o hemoragie cerebrală. Evreii erau conştienţi de efectele razelor solare, un caz de
insolaţie fiind înfățișat în cartea Iudita: ”...bărbatul ei, Manase, om din seminţia şi din neamul ei,
murise pe vremea seceratului orzului. El supraveghea pe legătorii de snopi la câmp când arşiţa
soarelui l-a izbit, şi el a murit în Betulia, cetatea sa...” (8,2-3).
Vindecarea colectivă a israeliţilor de muşcăturile şerpilor, atunci când au privit la şarpele de
aramă, este, de asemenea, miraculoasă (Numeri 21,6-9). Salvarea israeliţilor de ultima urgie ce a
lovit Egiptul este un exemplu curios a ceea ce se poate numi „un miracol profilactic", pentru că, în
ceea ce-i priveşte, pentru ei boala a fost mai curând prevenită decât tratată miraculos.
Vindecările miraculoase nu sunt des întâlnite în Vechiul Testament. Puținele cazuri par să se
concentreze pe parcursul a două perioade critice, acelea ale Exodului (minunile făcute prin Moise şi
Aaron) şi cele ale lucrării prorocilor Ilie şi Elisei (Ieșirea 7,10-12). Minunile făcute de vrăjitorii

12 Vecernier, Dogmatica glasului al VII-lea, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1974, p. 156.

15
egipteni (Ieșirea 7,11,22;8,7) au imitat primele trei minuni făcute de Moise şi Aaron, dar ei n-au mai
fost în stare să contrafacă puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în urgiile care au urmat (8,18).
Astfel, minunile săvârşite prin Moise şi-au atins scopul (7,9) autentificându-i cuvântul şi în final
ducând la eliberarea copiilor lui Israel.

Vindecările miraculoase din Sfintele Evanghelii

Vindecările miraculoase făcute de Domnul nostru Iisus Hristos au fost săvârșite asupra unor
grupuri (Luca 4,40-41), dar şi individual. Posesiunile demonice sunt distinctiv deosebite de alte
forme de boli (Marcu 1,32-34), unde kakos echon este deosebit de daimonizomenos. Oamenii veneau
la Iisus în număr mare (Matei 4,23-24) şi erau vindecaţi (Luca 4,40). Fără îndoială, au fost cazuri de
boli psihice la fel ca şi boli fizice, iar într-o anumită ocazie Domnul a vindecat o parte tăiată din
trupul omenesc – vindecarea urechii slugii arhiereului la prinderea lui Iisus în Ghetsimani (Luca
22,50-51). În acelaşi timp aceste cazuri reprezintă numai o mică parte din numărul celor bolnavi
vindecați de Iisus, deoarece Evanghelistul Ioan menționează clar: ”Deci şi alte multe minuni a făcut
Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi
că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20,30-31).
Aspect care reliefează caracterul pedagogic al vindecărilor minunate săvârșite de Hristos.13
Totuși, Iisus nu a fost preocupat doar de partea pedagogică a predicii și propovăduirii Sale, ci a
demonstrat tuturor ce înseamnă mila pentru aproapele. Pilda samarineanului milostiv este elocventă;
ca și faptul că Domnului i s-a facut milă de cei bolnavi, a plâns pentru Lazăr etc. Este știut faptul că
mulți îl urmau pe Iisus în primul rând pentru că erau bolnavi și flămânzi. Sensul este și duhovnicesc,
simbolizând pe toti cei care ”flămânzesc și însetează” după mila și dreptatea lui Dumnezeu, ”căci
aceia se vor sătura” (Matei 5,6).
În naraţiunea combinată a celor patru evanghelii citim peste douăzeci de istorisiri de vindecări
în grupuri sau a unor indivizi. Unii au fost vindecaţi de la distanţă, alţii cu un cuvânt şi fără nici un
contact fizic, alţii prin contact fizic, alţii atât prin contact fizic precum şi cu „mijloace", de pildă prin
folosirea noroiului făcut din scuipat şi praful drumului, ceea ce se considera a fi un bun remediu
împotriva orbirii în timpul acela (Marcu 8,23; Ioan 9,6) şi surzeniei (Marcu 7,32-35). Probabil că
aceasta s-a făcut pentru a contribui la sporirea credinţei bolnavului, sau pentru a demonstra că
Dumnezeu nu exclude folosirea mijloacelor de vindecare, sau pentru ambele motive.
Evanghelistul Luca este singurul care relatează pilda samarineanului milostiv. Evanghelia sa
ne descrie alte cinci vindecări săvârșite de Iisus, vindecări care nu sunt consemnate în celelalte
evanghelii. Acestea sunt învierea fiului văduvei din Nain (7,11-16), vindecarea unei femei gârbove
(13,11-16), omul bolnav de idropică (hidrofizie) (14,1-4), cei zece leproşi (17,12-19) şi vindecarea
urechii slugii arhiereului, Malhus (22,51). Se dau mai multe detalii ale acestor cazuri şi scriitorul
preferă cuvântul mult mai specific pentru vindecare, iaomai, decât pe cele cu un sens mai general.14

Sfântul Evanghelist Ioan, spre deosebire de scriitorii evangheliilor sinoptice, nu se referă

niciodată la vindecările făcute de Iisus unor grupuri mai mari de oameni, şi nici la posesiunile
demonice (deşi există referinţe la demoni iar cuvântul daimonizomenos este folosit în Ioan 10,21). Pe
lângă învierea lui Lazăr din morţi ni se dau numai alte trei cazuri. Este vorba de vindecarea fiului
unui demnitar regesc care se afla în febră deosebit de mare (4,46-54), a omului paralizat de 38 de ani
(5,1-16) şi a orbului din naştere (9,1-14). Aceste vindecări miraculoase din Evanghelia după Ioan nu
sunt numai lucrări măreţe (dynameis) dar sunt şi semne (semeia). Ele demonstrează că miracolele
vindecărilor lui Iisus au o semnificaţie nu numai individuală, locală, ci şi una generală, eternă şi de

13 Matthias Beck, Illness, Disease and Sin: The Connection Between Genetics and Spirituality, în rev.
Christian Bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, No. 13, Taylor & Francis Group, LLC,
2007, 68.
14 Pr. dr. Silviu-Ioan Negruțiu, op. cit., p. 65.

16
asemenea una spirituală. De exemplu, în cazul orbului din naştere se subliniază că boala cuiva nu se
datorează în exclusivitate păcatului individului, ci poate avea caracter pedagogic: ”...ca să se arate...
lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 1,3).

Vindecările minunate săvârșite de către Sfinții Apostoli

Iisus Hristos, trimițându-i în lume la propovăduire, i-a mandat pe cei doisprezece Apostoli
(Matei 10,1) şi pe cei şaptezeci de ucenici (Luca 10,9) astfel: ”Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi
pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”. Cei
doisprezece au fost împuterniciţi pe viaţă, în timp ce misiunea celor şaptezeci a încetat o dată cu
întoarcerea lor (Luca 10,17-20).
În Faptele Apostolilor sunt menţionate câteva cazuri de vindecări miraculoase ale unor indivizi
care au acelaşi caracter ca şi cele săvârşite de Iisus. Slăbănogul din Ierusalim (3,1-11); cel din Listra
(14,8-10); paraliticul (9,33-34); tatăl lui Publius care suferea de dizenterie etc., sunt cazuri
individuale, cu toate că există câteva relatări despre vindecări în grup, inclusiv cel din Faptele Ap.
5,15-16 şi cazul unic al folosirii năframelor luate de la Pavel (19,11-12). Două persoane au fost
înviate din morţi, duhurile rele au fost alungate în două ocazii (5,16 şi 16,16-18). Autorul cărții, Sf.
Ev. Luca, face distincţie între posesiunile demonice şi alte boli (5,16).
În epistolele paulinice sunt menţionate diverse cazuri de boli între creştinii apostolici. Timotei
sugerează prezența unei boli de stomac (I Timotei 5,23); Trofim era prea bolnav ca să-l însoţească pe
Pavel când acesta părăseşte Miletul (II Timotei 4,20); Epafrodit era bolnav grav (Filipeni 2,30) şi
însănătoşirea sa a fost atribuită milei lui Dumnezeu (Filipeni 2,27).
Cel mai ”misterios” caz dintre toate acestea este ”ţepuşa din carne” a Sf. Pavel (skolops te
sarki) care a fost identificată ca fiind o boală oculară cronică. Este posibil ca Pavel să fi avut vederea
neclară - cataractă, lucru care se explică prin aceea că epistolele sale erau scrise la dictarea sa de
către ucenici, doar semnătura fiind cu ”mâna lui”. Acestei neputințe fizice, Pavel îi alocă o
semnificație duhovnicească (II Corinteni 12,7-10): să-l împiedice să se mândrească(v. 7); să-l
întărească spiritual (v. 9) şi ca slujire și dedicare exclusivă lui Hristos (v. 10).
Versetul cel mai cunoscut referitor la rugăciunea pentru cei bolnavi este cel de la Iacob 5,13-
20). Acesta, pe lângă actul de punere al mâinilor peste cei bolnavi, de către Hristos și/sau apostoli
”...peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Luca 16,18), este cel pe care se
fundamentează Sfânta Taină a Maslului.

Concepția scripturistică asupra bolii

Subiectul suferinţei şi al bolii, în Biblie, este strâns legat de chestiunea naturii şi originii răului
însuşi. Suferinţa este o experienţă umană care are cauze diverse, fiind unul din efectele păcatului.
În cazul suferinţei provocate de boală, legătura nu este întodeauna evidentă, deşi uneori boala
este legată de păcat. Din relatarea căderii omului, în Facerea, este clar că în curând după aceea omul
a cunoscut lipsa de siguranţă, frica şi durerea (Facerea 3,16;17). Termenul ‘issabon („întristare,
necaz") este mai bine redat prin „durere", şi prin suferinţă psihică (Facerea 4,13).
Legătura directă dintre păcat şi suferinţă, boală, devine dintr-o dată mult mai complexă, iar
popoarelor care-L mărturiseau și-L urmau pe Dumnezeu li se promite scutirea de boli (Ieșirea 15,25-
26; Levitic 26,14-16; Deuteronom 7,12-16; 28, 22, 27; 58-61). Pe de altă parte, urgia (război,
foamete și molimă) este una dintre cele trei judecăți aspre asupra poporului lui Dumnezeu (Ieremia
24,10; 32,24; Ezechiel 14,21) şi a altor popoare, precum filistenii (I Samuel 5,6) şi asirienii (II Regi
19,35).
Există pasaje, precum în Psalmul 119,67, unde este implicat chiar păcătosul; şi cazul
vindecării slăbănogului (Ioan 5,1-16), unde este menționată propria sa vină (v. 14). Păcatul lui David
a avut generat repercusiuni asupra altora (II Samuel 24,15-17). În ansamblu, suferinţa omenească
cauzată de boli sau de alţi factori reprezintă efectul produs de răul spiritual al societăţii umane asupra

17
individului, societate din care el constituie o parte integrantă. În capitolul I din cartea Iov se observă
detalii legate de activitatea Satanei, care dorește răul omului. Acest lucru reiese clar şi din Faptele
Apostolilor 10,38 unde se vorbeşte despre cei bolnavi ca fiind „apăsaţi de diavolul" şi din pilda
sugestivă a grâului şi neghinei („Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta" - Matei 13,28). Domnul Iisus a
vorbit despre „femeia... pe care Satana o ţinea legată de doisprezece ani." (Luca 13,16).15
Totuşi Dumnezeu nu asistă pasiv la ceea ce se întâmplă. Suferinţa este aplicată uneori ca o
pedeapsă. Aceasta poate să aibă loc la scară naţională sau poate fi aplicată individual, ca şi în cazul
lui Moise (Ieșirea 4,24), Mariam (Numeri 12,10), Ozia (II Cronici 26,16-21), Ieroboam (II Cronici
13,20), Ghehazi (II Regi 5,25-27), Anania şi Safira (Fapt. Apost. 5:5,10), Irod (F.A. 12,21-23) şi
Elimas (F.A. 13,11). Mult mai multe detalii se dau când suferinţa este folosită constructiv (Evrei
12,6-11), ca şi în cazul lui Iacov, care după o rănire fizică reală a învăţat în mod miraculos să
depindă de Dumnezeu şi s-a maturizat spiritual pentru a duce la împlinire misiunea dată prin numele
nou de Israel (Ieșirea 32,24-32). Boala și vindecarea lui Iezechia a demonstrat credinţa lui în
Dumnezeu şi intră în această categorie (II Regi 20,1-7).
Cartea lui Iov arată că problema reală este de fapt mai curând relaţia omului cu Dumnezeu
decât atitudinea lui faţă de propria sa suferinţă. Acesta este principalul argument care combate
concepţia prezentată atât de abil de „mângâietorii lui Iov", şi anume, că există o conexiune osmotică
între păcatul individului şi suferinţa sa. După înlăturarea teoriei care este numai parţial valabilă,
conform căreia cauza existenţei suferinţei este cea disciplinară, se trece la imaginea sublimă a
mângâierii, îndreptăţirii şi a binecuvântării lui Iov. Suferinţa este prezentată mai curând în lumina
eternităţii şi în relaţie cu un Dumnezeu care este suveran, care însă este şi îndurător, în felul în care
tratează lumea, datorită dragostei sale pentru oameni (II Petru 3,9).
Conştienţi de suferinţa şi durerea din jurul lor, autorii Noului Testament aşteptau cu nerăbdare
vremea când suferinţa nu va mai exista, orice durere și orice suspin va înceta (Romani 8,18;
Apocalipsa 21,4).16

2.2.9. Igiena şi educaţia sanitară a vechilor iudei

Confruntaţi cu o multitudine de molime, conducătorii popoarelor antice, în special răsăritene,

erau preocupaţi, în mare măsură, de igiena şi educaţia sanitară a supuşilor lor. De pildă, teritoriul
celor trei străvechi regate coreene (Goguryeo, Baekje și Silla), care-şi trăgea seva din cultura și
edilitarismul mongol şi chinez, era străbătut de o civilizație multimilenară, în vreme ce Europa era
încă în stare de ”sălbăticie” religioasă și civilizațională (cu excepția grecilor și a romanilor).
Structurile politice de conducere nu difereau foarte mult de cele din ziua de azi. Curțile regale erau
alcătuite din Consiliul de Miniștri, condus de un prim-ministru, sub egida regelui. Edictele regale
erau propuse de rege sau de Consiliul de Miniștri. Încă din vremea aceea exista un ministru care se
îngrijea de sănătatea regelui, a miniștrilor și a supușilor, existând și o formă de spitale publice,
deservite de medici care erau examinați și acreditați de Curtea Regală. Ei interveneau în combaterea
epidemiilor și a diverselor boli. Tratementele erau exclusiv bazate pe combinații din diverse plante,
din care obțineau unguente, tincturi etc., pentru uz intern sau extern. Sănătatea regelui era permanent
supravegheată și monitorizată de către Medicul Șef al Curții regale.
Atât în China, Coreea și Japonia, și alte țări asiatice, erau constituite școli de medicină, de stat
sau particulare, care aveau rolul de a educa generații de medici și asistenți/asistente. În paralel,
existau și ”vracii”, ”medici de ocazie”, care se adresau vulgului, cu scop pecuniar, care îmbrăca
forma înșelăciunii, întreținuți datorită superstițiozității și ignoranței, inculturii, celor cărora li se
adresau.

15 Petre Semen, op. cit, p. 100.

16 A se vedea vol special: Ilie Moldovan, Viaţa, suferinţa şi moartea în condiţia spirituală a existenţei
creştine, în vol. Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii. Referatele Simpozionului Internaţional Sensul vieţii, al
suferinţei şi al morţii, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii ”1 Decembrie 1918”, Alba
Iulia, (29 februarie - 2 martie 2008), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

18
 Femeile au avut în cazuri foarte rare permisiunea de accedere la instrucția medicală,
aproximativ odată cu începutul secolului al XVII-lea.
În spațiul popoarelor semitice, un domeniu în care medicina israeliților era mult mai bună
decât cea a popoarelor contemporane învecinate s-a datorat codului sanitar remarcabil din timpul
lui Moise (vezi Levitic 15), deşi ceea ce putem numi ”cod” era o sumă de detalii răsfirate de-a lungul
întregului Pentateuh.
Israeliții, ca popor n-ar fi supravieţuit timpului petrecut în pustie şi nici multelor vicisitudini
prin care au trecut, fără aceste „cod" sanitar. El se ocupa de igiena publică, aprovizionarea cu apă,
gunoaiele şi dejecţiile umane, inspectarea şi alegerea alimentelor, şi controlul bolilor infecţioase. Cel
mai interesant lucru în legătură cu acest cod este că el presupune cunoașterea prin inspirația divină
pe care în împrejurările călătoriei și robiei din Egipt, și după ieșirea din el, a rătăcirilor prin pustie,
evreii greu ar fi putut-o descoperi ei înşişi: de pildă interdicţia de a consuma carnea de porc şi a
animalelor moarte, îngroparea sau arderea excrementelor, etc., şi natura contagioasă a unor boli.
Trăind vreme de 400 de ani în Egipt, este evident faptul că israeliții vor fi împrumutat, din civilizația
acestuia egiptenilor, anumite norme și prescripții sanitare
Pe timpul cât rămâneau într-un anumit loc ei erau obligați la arderea excrementelor (Ieșirea
29,14). Răspândirea bolilor a fost astfel împiedicată efectiv. Originea cuvântului „carantină" provine
din practica evreilor de a separa pacienţii cu anumite boli vreme 40 de zile de restul taberei (Levitic
12,1-4), regulă adoptată de către italieni în secolul al XIV-lea care au observat imunitatea evreilor la
anumite epidemii.
Într-o serie de privinţe punctul de vedere biblic asupra bolnavului, fie a sănătăţii în general, a
influenţat practica medicinii moderne, şi este poate mult mai actual decât se realizează în general.
Istorisirea samarineanului milostiv (Luca 10,30-37) prezintă idealul îngrijirii din care s-au inspirat
întotdeauna medicii şi personalul medical şi exemplifică lepădarea de sine în îngrijirea celui suferind
pe timpul bolii şi în convalescenţă sau recuperare.

2.2.10. Boala și vindecarea din perspectiva civilizațiilor

antice greco-latine și egiptene

Lumea antică europeană a fost și ea preocupată de problemele ridicate de diversele epidemii,

boli etc. Nivelul cunoștințelor medicale era destul de redus, de aceste servicii beneficiind regii,
demnitarii, cei înstăriți etc. Poporul de rând manifesta o cultură mdecială și mai redusă, folosind
plantele, vegetalele și mineralele în efortul vindecării bolilor cu care se confrunta adeseori. Traco-
geții erau recunoscuți de Homer și Platon, ca fiind pricepuți în tainele medicinii. În dialogul
Charmides, aflăm din spusele lui Socrate, următoarele:

„Eu am învăţat acest descântec, acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui
Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că Zamolxis,
regele lui, care este şi un zeu, ne învăţa că după cum nu trebuie să încercam a trata ochii, fără
să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel
trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se
pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.
Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, (ucenicul lui
Zamolxis medicul) toate lucrurile bune şi rele - pentru corp şi pentru om în întregul său - vin
de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând
să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar
acum, zicea el, aceasta e cea mai mare greşeală a oamenilor: că unii medici să caute în chip
deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului sau a trupului), şi mă povăţuia foarte stăruitor să
nu mă las înduplecat de nimeni - oricît de bogat, dintr-un neam ales, sau oricît de frumos ar fi -
să fac altfel. Deci, eu, pentru că am jurat, şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevar
ascultare şi dacă vrei - potrivit sfaturilor străinului - să-mi încredințezi mai întîi sufletul tău,

19
 pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta
cu nimic, scumpe Carmide".17
Așadar, tracii dețineau o viziune holistică a vindecării trupului numai în unitate cu vindecarea
sufletului. Nicio parte a corpului nu poate fi tratată, dacă nu se va tratat înainte partea spirituală a
omului. Din citatul extins, de mai sus, putem observa chiar și o formă contrasă a jurământului
medical. De aceea, fiind citați de renumiții filosofi Socrates și Platon este limpede că traco-geții erau
apreciați în domeniul medicinii.
Grecii aveau un zeu al medicinii, Asclepios (Esculap). În cultul acestui zeu a fost crescut și
educat și Hyppocrates (n. 460 î.Hr.-d. 370 î.Hr.), contemporan cu Socrates (470 î.Hr.-399 î.Hr.).
Hyppocrates a înființat două școli de medicină, în Kos și ținutul Tessaliei, la Larissa. Pentru a
dobândi cunoștințele necesare, el a călătorit o perioadă ca medic itinerant. De la el a rămas și
jurământul pe care-l rostesc medicii la absolvirea școlilor de specialitate.
Hyppocrates este primul medic grec care nu mai pune bolile pe zeama răzbunării zeilor, ci
încearcă să le demonstreze științific. El este primul medic cunoscut care a inventat primele aparate
medicale, cum ar fi un aparat de trepanare a craniului, iar în domeniul ortopedic a construit un scaun
special pentru vindecarea luxațiilor și fracturilor. Hyppocrates ar fi redactat aproximativ 70 de lucrări
de medicină, dar în biblioteca din Kos se păstrează doar șase lucrări care i-ar aparține în mod cert.
Vechii latini împrumutau aproape totul de la greci, așa că că pe lângă zeitățile grecești au
împrumutat și din cultura și medicina grecească.18 De altfel, profesorii și meditatorii latinilor erau
greci.19 Totuși, prin Aulus Cornelius Celsus (cca. 25 i.Hr.- cca. 50 d.Hr.), supranumit Hyppocrate al
latinilor, latinii se puteau mândri cu un enciclopedist roman, recunoscut pentru munca sa medicală,
mai ales prin lucrarea ”De medicina”, care se pare că ar fi doar un capitol dintr-o vastă enciclopedie
pierdută. ”De medicina” este recunoscută ca fiind o lucrare de bază pentru farmacologie, dietologie
și chiar chirurgie. Celsus a realizat pentru prima dată o clasificare a bolilor umane de piele.

Un alt medic antic recunoscut în lumea greacă și romană a fost Galenus (n. 129-200 sau 216),
care a lăsat peste 500 de tratate de medicină, nefiind păstrate în totalitate. Este considerat unul dintre
părinții fondatori ai farmacologiei și anatomiei, a avut o influență timp de peste un mileniu asupra
medicii ebraice, creștine și musulmane.
Născut la Pergam, cetate grecească, aflată azi în Turcia, Galenus călătorește în scop medical-
didactic în Smyrna, Corint şi Alexandria. Disecţiile umane fiind interzise de către legislaţia romană,
face disecţii pe diverse animale în special pe maimuțe (macaci). Devine medicul unei şcoli de
gladiatori, având ocazia ca, prin rănile gladiatorilor, să vadă diverse organe interne. El numea aceste
răni drept ”ferestre către trup”. Datorită priceperii sale devine recunoscut, iar la recomandarea
consulului Flavius Boethius, este numit medicul imperial al împăratului stoic Marcus Aurelius. După
anul 169, revine la Roma unde a efectuat îndrăznețe operații oculare și craniene. Dintre descoperirile
sale medicale putem menționa: demonstrarea faptului că urina se formează în rinichi, iar nu în vezica
urinară, așa cum se credea până atunci; a identificat 7 din cei 12 nervi cranieni; a descoperit valvele
inimii; o remarcat faptul că tuberculoza este o boală infecțioasă etc.

2.2.11. Medicina în Egiptul antic

17 Platon, Charmides, 156de și 157bc, în Plato, Complete Works, Edited, with Introduction and Notes, by
John M. Cooper, Associate Editor D. S. Hutchinson, Hackett Publishing Company, Inc., Cambridge, 1997, p.
643.
18 Henrik R. Wulff, The language of medicine, în JRSM (Journal of the Royal Society of Medicine), J. R.
Soc. Med. 2004, apr. 97 (4 ), p. 186: „Most of the doctors practising in the Roman Empire were Greek, and
the works by Galen of Pergamum, from the 2nd century AD, were for centuries valued as highly as the
Hippocratic ones”.
19 Cf. Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. III, Întemeierea monarhiei militare, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, p. 35.

20
 Medicina era practicată și în civilizația Egiptului antic, medicii fiind și preoți la templele
diverselor divinități. Trebuie menționat că există documente din mileniul al III-lea î.Hr. care atestă
practicarea medicinii la niveluri foarte înalte pentru vremea aceea, fiind efectuate diverse operații
oculare, craniene etc. Egiptenii practicau stomatologia, obstetrica, chirurgia.
Papirusul Ebers (din perioada faraonului Den - prima dinastie, 3000 î.Hr.), descoperit în 1875,
este o rolă gigantică, lată de 30 centimetri, având o lungime de 20 de metri. Aici sunt tratate
problemele medicinei interne, precum și maladii ale ochiului, pielii, extremităților și cazuri de
ginecologie și chirurgie. Mai apar și 877 rețete și 400 de medicamente.20
Papirusul Edwin Smith (cca. 1600 î.Hr.) a fost descoperit în 1930. El are 5 metri lungime și
descrie mai ales procedurile chirurgicale ale perioadei. Astfel, sunt menționate 48 de cazuri de răni
ale capului, gâtului, umerilor, pieptului, fiecare caz fiind însoțit de descrieri amănunțite și urmat de
prescripții. De asemenea sunt descrise fracturile, ceea ce dovedește o bogată experiență, accidentele
de muncă fiind numeroase în acea epocă (cum ar fi cele din timpul construcției piramidelor).
Papirusul arată cum se sudează oasele fracturate, descrie funcţia de pompare a inimii şi evidenţiază
faptul că pulsul poate fi utilizat pentru a diagnostica funcţionarea cordului.
Între religie și medicină vechii egipteni nu faceau nicio distincție. Cel mai cunoscut caz de
preot-medic este cel al lui Imhotep, care, din prim-ministru, devine medic al faraonului. A fost
divinizat după moarte. Exista o strictă ierarhie în acest domeniu al zonei medicale regale.
Zeitățile puse în strânsă legătură cu boala și vindecarea erau: Horus - gardianul sănătății; Thot
- atotștiutorul, care deținând toate tainele, le cunoștea și pe acelea ale vindecării. Vindeca în special
bolile de ochi. Mai târziu, el a devenit Hermes Trismegistul la vechii greci; Osiris - cel care învinge
moartea; Isis - zeiță-vrăjitoare despre care se spunea că învie morții; Amon - zeul-soare al
fecundității și fertilitatii; Sekhmet - zeiță ocrotitoare a femeilor suferinde; Seth - personaj malefic,
răspândea bolile epidemice.21
Ca medicamente se foloseau: uleiurile, aluaturile, curmalele, ceapa, usturoiul, sămânța de in,
mărarul, smirna, opiul, precum și diverse minerale, săruri de plumb, antimoniu, cupru. Dintre
produsele animale se intrebuințau carnea, creierul, sângele. Leacurile se administrau în lapte, vin,
bere sau fierturi. Se preparau pilule cu ajutorul mierei, se făceau supozitoare. Purgativele, laxativele,
vomitivele erau variate. Era folosită pâine mucegăită în badijonarea rănilor, considerându-se că
mucegaiul produce vindecarea acestora. Era o intuire a penicilinei din mucegai.
Interesantă este poziția față de igiena publică a statului egiptean, toți egiptenii, indiferent de
clasa socială, având acces gratuit la toate serviciile sociale medicale.

2.2.12. Medicina în Evul Mediu. Reprezentanți de seamă

Evul Mediu nu s-a situat foarte departe de medicina practicată în antichitate, deoarece
medicina grecească a fost utilizată drept etalon până în secolul al XVIII-lea. Raportul era constituit
de triada religie-filosofie-medicină. Renașterea, cea care a generat alchimia, a adus noi cercetări în
domeniul farmacologic. Medicina medievală europeană a înflorit cu adevărat abia în secolul al XII-
lea, când multe dintre textele arabe despre medicina islamică au fost traduse în latină.
Pot fi menționați o serie de medici de origine islamică care au revoluționat medicina ev
medistă, precum:
1. Razi, medic persan (865-925) - scrierea sa cea mai cunoscută a fost intitulată “Un manual
medical pentru publicul general”, care, după cum spune şi titlul, era dedicată publicului şi scrisă pe
înţelesul oricui. Astfel, oricine putea învăţa din acest manual cum să prepare leacuri pentru diferite

20 Alexander Hellemans, Bryan Bunch, Istoria descoperirilor știintifice, Editura Orizonturi, București, 2007.
21 Claire Lalouette, Civilizația Egiptului antic, vol. I, trad. și note de Elena Berza, Editura Meridiane,
București, 1987, pp. 217-260; Ibidem, vol. II, pp. 70-83.

21
afecţiuni, ingredientele necesare găsindu-se foarte uşor. Descoperirile şi tratamentele lăsate de el au
adus o contribuţie majoră în multe domenii, precum alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină. De
exemplu, el a făcut prima descriere a variolei şi a făcut distincţia dintre aceasta şi pojar în cartea sa,
”Al-Judari wa al-Hasbah” (”Variola şi pojarul”), tradusă în latină de două ori, în secolul al XVIII-lea.
De asemenea, a fost primul care a considerat febra ca un mecanism automat de apărare, tot el
descoperind şi astmul alergic, fiind chiar şi inventatorul unor instrumente precum piua, spatula, fiola,
utilizate în farmacii până la începutul secolului al XX-lea;
2. Ibn Sina sau Avicenna (980-1037) filosof și medic - recunoscut ca fiind ”ca părintele
medicinei moderne”; a primit statutul de medic la vârsta de doar 18 ani, fiind foarte priceput și
devenind renumit în scurt timp. Cea mai importantă lucrare a sa este ”Al-Qanun fi al-Tibb”, în
traducere ”Canonul Medicinei”, în care era inclusă medicina greacă, musulmană şi indiană. Lucrarea
este considerată una dintre cele mai faimoase scrieri din istoria medicinei, fiind o enciclopedie
medicală ce cuprinde paisprezece volume. Această carte este cunoscută pentru introducerea
cuantificării în medicină, ea incluzând şi noţiuni precum bolile cu transmitere sexuală, bolile
contagioase, neuropsihiatria, analiza factorului de risc, măsuri de evitare a împrăştierii bolii, precum
carantina, şi multe altele. Ea a fost finalizată în anul 1025 şi a fost folosită ca text medical standard,
atât în Imperiul Islamic, cât şi în Europa;
3. Rogerius Salernitanus (1140-1195) - în jurul anului 1180 a scris şi el o lucrare despre
chirurgie numită “Practica Chirurgiae” (”Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar concisă.
4. Theodoric Borgognoni (1205-1296). Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat
chirurg al Evului Mediu. El este responsabil pentru introducerea în chirurgie a antisepticelor şi a
anestezicelor, folosind o soluţie îmbibată într-un burete pe care îl punea sub nasul pacientului,
lăsându-l pe acesta inconştient. Această soluţie era un amestec bizar de opiu, suc de dude, cucută,
mătrăgună şi alte substanţe. O lucrare foarte importantă a lui Borgognoni este tratatul numit
”Cyrurgia” (”Chirurgia”), scris în secolul al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se vorbeşte,
evident, despre chirurgie, incluzând toate aspectele sale. Această scriere este, însă, destul de criticată
din cauză că autorul a contrazis unele din teoriile lui Galen, un medic prestigios din perioada
romană. În această carte au fost incluse şi metode de a trata răni intestinale şi stomacale, spunându-
se că este foarte importantă evitarea intrării în contact a conţinutului acestora cu celelalte organe. Se
mai scrie în această lucrare şi despre modalităţi de tratare a rănilor la cap, iar testul lui Borgognoni
de diagnosticare a unui umăr dislocat se mai practică şi astăzi. Acesta constă în verificarea
posibilităţii sau imposibilităţii pacientului de a-şi atinge urechea opusă cu palma braţului afectat.
Unele metode chirurgicale, utilizate în Evul Mediu, fără anestezie, erau foarte dureroase,
putând fi mai mult asociate cu tortura: tăierea membrelor, scoaterea dinților, arderea rănilor cu fierul
înroșit în foc etc.
Articolul ”Tratamente barbare”, publicat de revista ”Realitatea ilustrată” în numărul din 12
august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a
animalelor, în Evul Mediu: ”Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s-a socotit otrăvit,
medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava ”să se scurgă". Ducele
Leopold de Austria când și-a rupt piciorul într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe
muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i
se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte. Astfel de ”tratamente”
erau aplicate și animalelor.
Este foarte cunoscut faptul că lipsa de igienă era aceea care genera foarte multe boli, uneori
chiar din pricina medicilor, care nu se spălau după disecarea cadavrelor și asistau la nașteri,
infectând astfel, ce cele mai multe ori, mortal, femeile care nașteau. Era chiar și o practică des
utilizată în acele vremuri ca femeile care se pregateau de naștere să fie spovedite și împărtășite.

2.2.13. Medicina în Renaștere și modernism

22
 In medicină, ca și în alte domenii, perioada care a cuprins perioada secolelor XV-XVI s-a
caracterizat printr-o surprinzătoare trezire și printr-o dezvoltare accelerată a descoperirilor dup ce mii
de ani se batuse pasul pe loc.
Giorgio Vasari 1511-1574 - artist, arhitect și om de litere florentin - a numit această perioadă
Renaștere, datorită revenirii asupra valorilor culturale ale grecilor și latinilor antici. Numeroase
elemente au provocat sau au favorizat această largă mișcare regeneratoare a artelor literelor,
știintelor, gândirii, structurilor religioase și sociale. Doi dintre acești factori au fost în mod deosebit
profitabili pentru medicină. Primul a fost dezvoltarea spirituală datorită căreia unele personalități au
pus în discuție principii și noțiuni consacrate și considerate în mod definitive rezolvate. Al doilea
factor a fost descoperirea și dezvoltarea rapidă a tiparului care a făcut posibilă difuzarea de
cunoștințe prin intermediul cărții și nu numai, ori prin învățarea verbală.
Un alt factor important a fost dezoltarea industriei locale și a comerțului. Cucerirea
Constantinopolului de către turci, în anul 1453, a condus la refugierea unui mare număr de cărturari
greci, în special în partea de Nord a Italiei.
Universitățile din Bologna, Padova și Ferrara atrăgeau studenți din întreaga Europă. Astfel, în
a doua jumătate a secolului al XV-lea, condițiile sociale, economice și politice din Nordul Italiei au
favorizat o adevărată explozie a activitaților intelectuale și creative. Printre preocupările culturale ale
umaniștilor, din perioada Renașterii, medicina a ocupat un loc privilegiat, orice om cultivat din
această epoca simțindu-se atras și interesat de secretele corpului uman și de dereglările funcționării
sale.
Primii umaniști cu preocupări în domeniul medicinei au studiat la Universitățile din nordul
Italiei. Ei erau specializați în fizică, astronomie, datorită interesului crescut față de magie și
astrologie. Meritul principal și durabil al acestei epoci a fost nașterea anatomiei moderne. Se poate
spune că Renașterea a pus primele baze ale medicinei științifice. Spiritul nou care anima medicina
impunea adevăr conform căruia ar fi imposibilă înțelegerea sau refacerea dereglărilor organismului
uman înainte de a-i cunoaste bine structura. Or, această structură nu era mai bine cunoscută la
începutul secolului al XV-lea decât în vremea lui Galenus.
Indispensabilă, înainte de orice, pentru studiul rațional al fiziologiei și patologiei, cunoașterea
anatomiei nu necesita nici un mijloc desebit în afara unei lame ascuțite pentru disecție și o vedere
bună. Studierea anatomiei cerea o deschidere a spiritului capabil să verifice afirmațiile anticilor, să
întrepte erorile lor fără teamă, să completeze constatările lor și să treacă la noi cercetări obiective. În
tot timpul Evului Mediu, anatomiștii s-au lovit de un obstacol major: interdicția de a diseca corpuri
umane. După ce s-au retras în clandestinitate, au obținut, în sfârșit, posibilitatea unei activități
reduse, în câteva săli de disecție.
In perioada Renașterii, știinta și arta au fost mai apropiate ca oricând. Artiștii se intereseau
îndeaproape de studiile anatomiștilor la susținerile cărora participau uneori. Ei urmăreau un scop
dublu: pe de o parte punerea talentului lor la dispozitia anatomiștilor care aveau nevoie de ei pentru a
însoți studiile scrise cu imagini anatomice, iar pe de altă parte de a se perfecționa ei înșiși în
reprezentarea corpului uman. In timpul perioadei medievale erau acceptate și copiate ilustrații
anatomice mai vechi, care conțineau numeroase greșeli. In general, cei care executau reproduceri
după ilustrații mai vechi introduceau la rândul lor noi erori, fie din necunoaștere, fie datorită tehnicii
deficitare.
Primele ilustrații anatomice tipărite păstrau vechea tradiție a manuscriselor medievale.
Lucrarea Fasciculus Medicinae este o colecție de scrieri adresată medicilor practicieni. 22 La prima
editie, din 1491, a fost folosită pentru prima dată gravura în lemn pentru a reliefa o ilustrație
anatomică. Ilustrațiile cuprindeau desene care indicau localizările unde se putea practica sângerarea.
Ele erau însoțite de explicații scrise pe margine. Disecțiile erau prezentate într-o manieră atavică și
lipsită de realism.

22 Această lucrare a fost atribuită lui Johannes de Ketham.

23
 Iatrochimia proclama identitatea dintre procesele biologice și combinațiile chimice pe care
cercetătorii le urmăreau în retortele din laboratoarele lor. Abia odată cu Paracelsus (1493-1541),
alchimia s-a divizat definitiv: o direcție șarlatanilor care ducea la ridicol și temniță, și alta a
gânditorilor cu minți clare și ascuțite care prin munca perseverentă, pusă în slujba adevărului, care
ducea la progres. Medicul și alchimistul elvețian Paracelsus în lucrarea sa ”Opus pararuirum”
fundamentează iatrochimia și enunța cele trei esențe pure: mercur-sulf-sare, combinație în care sulful
este principiul combustibil, căci arde complet, fără cenușă. Paracelsus folosea sulful pentru tratarea
bolilor de piele. Trebuie menționat că sulful se foloșeste și astăzi la tratarea scabiei și a altor
afecțiuni dermatologice.
Cu mult înaintea lui Paracelsus, la romani, Claudius Galenus (131-201), medicul lui Marcus
Aurelius, dezvolta farmaceutica și creea o doctrină întemeiată pe observații și experimente.
Denumirea de preparate galenice pentru produse extrase din plante cu ajutorul lichidelor se folosește
și astăzi. Paracelsus definea iatrochimia ca fiind știința utilizării chimiei în medicină
El considera că starea de boală este provocată de lipsa unor substanțe și pentru înlaturarea ei
este necesar ca acestea să fie redate organismului. Tot lui i se datorează introducerea în terapeutică a
numeroase preparate anorganice cum ar fi preparatele mercuriale în tratamentul sifilisului, în locul
unor extracte din plante. Tot el foloseste notiunea de principiu activ care a determinat îmbogatirea
terapeuticii cu numeroase substante organice. Ca profesor la Basel, Paracelsus a iniţiat curentul
iatrochimic. El credea că toate corpurile organice sunt alcătuite din mercur, sare şi sulf şi lega bolile
de lipsa ori excesul acestor elemente. Principiul care stă la baza iatrochimiei este deci „chimia pusă
în slujba medicinei” şi este reprezentativ pentru chimia farmaceutică.
A introdus chimia in terapeutică. Paracelsus a preconizat cura de ape minerale, a recomandat
opiul în combinație cu mercurul, sulful, fierul, arsenicul, sulfatul de cupru si potasiu în așa-numitul
”specificum purgans paracelsi”; a popularizat tincturile si extractele alcoolice.
O parte din urmaşii lui Paracelsus, folosind exagerat unele medicamente toxice, erau pe punct
de a compromite ideile sale. Unul dintre cercetători care a introdus în fapt experienţa în baza
studiului fenomenelor chimice a fost Johann Baptist van Helmont (1577-1644). A fost adeptul teoriei
galenice, dar cu timpul a devenit un apărător al iatrochimiei. În lucrarea ”Îndreptar pentru prepararea
medicamentelor” s-a preocupat de problema mecanismului de acţiune a medicamentelor asupra
organismului. A fost primul care a comparat greutatea urinei cu cea a apei și a determinat densitatea.
A arătat de exemplu că sucul gastric are caracter acid şi a explicat apariţia unor boli prin creşterea
cantităţii acestuia şi a recomandat, în unele boli de stomac, agenţi alcalini. A făcut numeroase
experienţe cu lichide biologice din corpul uman.
Prin aceste încercări timide a pus bazele fiziologiei chimice. Datorită ideii că anumite corpuri
se conservă în diferite transformări, chimic se înfiripează noţiunea de element, Van Helmont fiind
întemeietorul chimiei pneumatice.
El credea că toată materia poate fi în final redusă la apă. A pus bazele concepției conform
căreia boala ar reprezenta o entitate distinctă cu o existență parazitară în organism. In urma unor
experimente, Van Helmont a ajuns la concluzia ca fermenții (enzimele) reprezintă o componentă
fundamentală a tuturor mecanismelor fiziologice. Considera că febra reprezintă o reacție a
organismului la dezechilibrul celor patru umori. De asemenea, el era împotriva folosirii sângerării și
a purgativelor respingând rolul lor în restabilirea echilibrului umorilor. Folosea în terapeutică, în
special, produse de natură chimică. Înainte de el, nu se făcea o distincţie între aer şi celelalte gaze, el
fiind primul care a introdus noţiunea de gaz. Cercetări aprofundate a făcut însă asupra bioxidului de
carbon pe care l-a preparat din piatră de var şi acizi, numindu-l gaz ”sylvestre”, arătând că este
identic cu gazul rezultat din arderea cărbunelui sau la fermentarea mustului.23

Iatromecanica – reprezentanți de seamă

23 Operele sale complete ”Ortus medicinae vel opera et opuscule omnie”, au fost editate la Amsterdam, de
către fiul său, în anul 1648.

24
 Iatromecanica (iatrofizica) consideră că organismul uman este un mecanism care funcționeaza
în virtutea acelorasi principii matematice și legi fizice care domină și lumea anorganică. Pentru
majoritatea iatromecaniștilor fenomenele biologice esențiale se petrec la nivelul substanței solide și
nu la cel al lichidelor din organism. Concepția solidistă înlocuieste, astfel, concepția care domina de
multe secole.
Sanctorius (1561-1636), reprezentant al curentului mecanicist a construit termometre și a
redat studii importante în domeniul fiziologiei metabolismului. A determinat modificările greutății
corporale în urmele îngerarii de alimente, excretie și perspirație. A reprezentat o abordare nouă a
proceselor fiziologice. A observat că greutatea organismului uman se modifică neîncetat. El a
construit un cântar mare și, așezat ore în șir pe acel cântar, își monitoriza propria greutate. Peste
noapte, Sanctorius pierdea aproape un kilogram. Cauzele sunt multiple: prin îndepărtarea dioxidului
de carbon din organism, greutatea omului scade cu 75-85 g/24 ore. Pe cale pulmonară se evaporă
150-500 g apă zilnic, iar prin piele și mai multă.
Giovanni Alfonso Borelli (1608-1679) - cel mai de seamă reprezentant al iatromecanicii. A
încercat să aplice principiile mecanice în domeniul medicinei efectuând remarcabile studii asupra
mușchilor, măsurand forța de contracție și precizând deosebirea dintre musculatura voluntară și cea
autonomă.
Ramazzini (1633-1714), s-a născut la Carpi, Provincia Modena. În 1659 îşi încheie studiile de
medicină la Parma. În 1682 obţine un post de profesor în acest domeniu în cadrul Universităţi din
Modena. Pentru tratamentul malariei, Ramazzini propune chinina, un alcaloid extras din scoarţa
arborelui numit în Peru "Quina" sau "Quina-Quina".
Giorgio Baglivi (1669-1707) era supranumit ”Hipocrate al Italiei”. A fost considerat extremist
în domeniul iatromecanicii; a încercat să realizeze asocieri între fiecare organ și anumite mașini.
Boerhaave (1668-1738) a fost medic, botanist şi umanist olandez. Este considerat ca fiind
fondatorul învăţământului medical clinic; a fost profesor la universitatea din Leyden. Nu a făcut
descoperiri decisive în nici un domeniu al știintei, dar a fost un pedagog desăvârșit și un foarte bun
autor de manuale. A publicat un tratat de chimie, un manual de fiziologie ș.a.
Giovanni Morgagni (1682-1771), medic și anatomist italian a pus bazele anatomiei
patologice. A fost profesor de anatomie la Padova din 1775 și până la moartea sa. A stabilit că
fiecărei modificări anatomice îi corespunde o modificare functională, specifică. A publicat o lucrare
intitulată” despre sediile și cauzele bolilor studiate cu ajutorul anatomiei. Aceasta lucrare sintetizează
experiența unei activitați clinice de aproape jumătate de secol, pe baza a 500 de disectii. Tratatul
cuprinde 5 părți: bolile capului, toracelui, abdomenului și afecțiunile chirurgicale.
Auenbrugger (1799-1809). Este considerat unul dintre fondatorii medicinei moderne. A
introdus tehnica de examinare prin percuţie. El observa că lovind cu degetul în torace se aud diferite
zgomote, în functie de condiția patologică. Sunetul i-a permis să puna diagnosticul de pleurezie;
Bichat (1771-1802) a fost anatomist, fiziolog şi medic francez. Este considerat întemeietorul
histo-patologiei modern. Tatăl, medic, i-a fost primul instructor. Bichat a studiat matematica, apoi
medicina la Montpellier. În perioada 1791-1793 a studiat la Lyon chirurgia şi anatomia sub
conducerea profesorului şi chirurgului Marc Antoine Petit. Intr-o singură iarnă a efectuat 600 de
necropsii. A demonstrat că fiecare organ e format din țesuturi diferite, fiecare avțnd funcție diferită.
A decedat în urma unei infecții contractate în sala de disecție;
Edward Jenner (1749-1823), medic englez, cunoscut pentru cercetarea sa, a intrudus un
vaccin pentru variolă, o boală care a ucis milioane de oameni. Punctul de plecare a fost observația
că o anumită boală întalnită la bovine, provoacă la om o afecțiune benignă, care îl protejează ulterior
de îmbolnăvirea cu variolă. Dupa 20 de ani de cercetare acesta a spus că ”vaccinul” apără de variolă
și nu prezinta nici un risc. La 14 mai 1796, Jenner a testat vaccinul contra variolei pe James Phipps,
un băieţel de opt ani. Încă de când era student la Medicină, a observat că pacienţii care dezvoltau
variola taurinelor (o maladie infecţioasă a vacilor caracterizată prin erupţie cutanată şi transmiterea
la om) erau protejaţi împotriva variolei. Prin urmare, l-a vaccinat pe James, fiind sănătos, cu puroi

25
luat de la o persoană bolnavă de variola taurinelor şi ulterior a demonstrat că această persoană era
protejată împotriva inoculării voluntare cu variolă.
Luigi Galvani (1737-1798). Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii
1762-1775 fiind însă profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Galvani a observat
fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent
electric. Prin această descoperire, el a pus bazele cercetărilor ulterioare a electrochimismului celular.
Constatările experimentului lui Luigi Galvani și Alessandro Volta au deschis largi perspective
electrofiziologiei nervilor și mușchilor. Au evidențiat forța electrică proprie a țesuturilor, forță ce se
exteriorizează mai ales în momentul contracțiilor musculare.
Corvisart (1755-1821) a fost medicul lui Napoleon. A recunoscut importanța percuției pentru
investigația clinica și a reeditat, în traducere, opera lui Auenbrugger.
René Laënnec (1781-1826), Laënnec a inventat stetoscopul în 1816. Utilizând mai multe foi
de hârtie rulate în formă de cilindru, pentru a asculta pieptul unui pacient, a observat că sunetele se
aud amplificate şi mai clar.

2.2.14. Medicina în post-modernism

Odată cu intrarea în a doua parte a secolului al XX-lea, după cele două conflagații mondiale,
medicina a intrat pe un nou făgaș al cercetărilor și descoperirilor.
Inovațiile tehnologice au fost utilizate în spațiul curativ medical din ce în ce mai mult. Astfel,
au fost identificate noi metode de analizare și identificare a bolilor și cauzelor acestora, dar și o
aparatură modernă, sofisticată, care permite diagnosticarea mai rapidă și mai precisă decât în trecut.
Astfel, s-a trecut la transplantul de organe interne (inima, ficat, rinichi, plămâni, cornee) putându-se
astfel, datorită donatorilor, să fie salvate multe vieți. Deși au fost eradicate multe din bolile cu care
umanitatea s-a confruntat în trecut, din nefericire, nu s-au putut identifica, încă, tratamente pentru
vindecarea unor boli cronice sau terminale, deși noile medicamente apărute au prelungit viața
pacienților, astfel încât speranța de viață a crescut, cel puțin în spațiul occidental, și nu numai, în
comparație cu secolul al XIX-lea.
Umanitatea actuală se confruntă cu o rată foarte mare a bolilor precum: cancerul mamar,
ovarian și pulmonar; diabetul; cele cardiace - generate de poluare, stres și un stil de viață neadecvat;
rezistența la antibiotice ș.a.
Cu toate aceste descoperiri medicina actuală se confruntă cu necunoscute, pe diverse planuri,
rămânând numai ca prin cercetarea adecvată să se descopere în timp metode de investigație și de
analiză, de tratare și vindecare.
Educația medicală este foarte riguroasă în marile universități de profil ale lumii, medicii și
cercetătorii reunindu-se periodic și comunicându-și noile rezultate obținute în urma investigațiilor
efectuate.
În secolul al XX-lea putem remarca o multitudine de medici inovatori, dedicați slujirii și
vindecării celor aflați în suferință.
Ca metode de investigație sunt de menționat introducerea Tomografiei computerizate, a
Tomografiei de Rezonanță Magnetică Nucleară și a examenelor cu Ultrasunete.
De asemenea, s-au redus într-un foarte mare grad operațiile clasice, fiind efectuate, când
situația permite, operațiile noninvazive sau parțial invazive, precum laparoscopia etc. S-au realizat
descoperiri impresionante la nivelul genomului ADN.
Cardiologia a făcut progrese în stabilirea unor diagnostice prin aplicarea unor metode ca
angiografia, cateterismul cardiac, iar pe plan terapeutic prin implantarea de peace-maker, operatiile
by-pass în obstructiile coronariene, operații în afecțiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar
și prin cunoașterea și adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea,
sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol).

26
 3. Dumnezeu-Creatorul. Doctorul sufletelor și al trupurilor - MEDICUL absolut, prin
excelență. Tratamentul duhovnicesc prin Sfintele Taine (Spovedania, Maslul, Euharistia)

3.1. Dumnezeu-Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul

Conform concepției Sfintei Scripturi și Părinților Bisericii (Sfânta Tradiție), Dumnezeu este
Treime de Persoane, cu o singură esență dumnezeiască, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Lumea și omul
au a fost creați după sfatul Sfintei Treimi (Facerea I,26) 24, de a aduce la existență, din neexistență,
noi persoane pentru a se bucura de darul vieții pământești și al celei eterne, în Împărăția lui
Dumnezeu cel veșnic.
Omul a fost creat cu scopul de se asemăna prin acțiune lui Dumnezeu. Tatăl are atributul etern
de Tată, tocmai pentru că are un Fiu; Fiul are atributul etern de Fiu pentru că are un Tată etern, a
cărui esență o are și El; iar Duhul Sfânt este deopotrivă cu Cei Doi, cu Tată și cu Fiul, ca ființă
divină, El purcezând etern și neschimbat din Tatăl, precum și Nașterea Fiului are loc etern din Tatăl,
Cel care este izvorul arhetipal al Sfintei Treimi. Atributele sunt diferite, însă esența divină este unică.
Dat fiind faptul că nu sunt Trei Persoane care împărtășesc (împart) aceeași esență divină, putem
vorbi de un Singur Dumnezeu, Veșnic în Treimea de Persoane.
Deși putem constata o diferențiere a atributelor Persoanelor divine, în mod real vorbim despre
același plan de acțiune nediferențiat, fiecare persoană îmbrățișându-le perihoretic pe Celelalte Două,
printr-o mișcare reciproc unitară și reciproc-concentrică, fiecare având în centru de atenție pe ceilalți
doi. În maniera aceasta putem vorbi despre o singură ființă divină subzistând în trei Ipostasuri sau
Persoane divine: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Așadar, Fiecare este prezent în lucrarea Celorlalți. Din
punct de vedere ortodox, Tatăl are atributul principal de Creator, Fiul pe cel de Mântuitor, iar Duhul
Sfânt pe cel de Sfințitor. Lucrările sunt împărțite fără diferențiere deoarece fac parte din același unic
plan divin.
3.2. Doctorul sufletelor și al trupurilor

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, este Mântuitorul lumii prin Jertfa Sa de pe Sfânta
Cruce. El a dovedit lumii că este Doctorul sufletelor și al trupurilor bolnave. Prin cuvintele Sale a
arătat că nu ”cei sănătoși, ci cei bolnavi au trebuință de doctor” (cf. Marcu 2,17).
Omul are nevoie întâi de purificarea spirituală, prin iertarea păcatelor, apoi poate primi
vindecarea trupească. Deși Iisus nu condiționează verbal întotdeauna acordarea vindecării prin
iertarea păcatelor, se subînțelege că Dumnezeu cunoaște adâncul inimii și pocaința noastră, chiar
dacă nu le manifestăm vădit, public - ca de pildă: vindecarea o acordă tuturor celor 10 leproși fără a-i
chestiona asupra păcatelor personale sau asupra credinței; abia la revenirea leprosului samarinean
vindecat Iisus îi spune: ”... credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17,19). Aceasta spre deosebire de cazul
femeiii cananeence care-l implora pe Hristos pentru vindecarea fiicei ei ce era ”greu chinuită de un
diavol” (Matei 15,22), și pe care Iisus o testa în scop pedagogic, spre folosul celor din jur, pe care
dorea să îi facă să înțeleagă că în El nu ”mai există nici rob, nici liber, nici iudeu, nici elin, nici parte
bărbătească și nici parte femeiască...” (Galateni 3,28), ci toți devin fiii și fiicele lui Dumnezeu, mai
ales prin credință și rugăciune. Întru Iisus Hristos nu există nici granițe statale, nici politica
omenească, niciun popor nu este ”ales” sau special, ci există doar iconomia divină a mântuirii Sale.
Tocmai de aceasta Iisus aduce spre exemplificare pe cei care erau de alt neam decât iudeii, dar aveau
mai multă credință decât cei care se credeau favorizați ca fiind ”poporul ales”. În asemenea situații
vorbim despre exemplele date cu femeia samarineancă, femeia cananeeancă, sutașul Corneliu,
samarineanul milostiv etc.
Atfel, pentru stăruința în rugăciune și pentru credința ei, Mântuitorul îi vindecă fiica, de la
distanță. Evanghelistul menționa: ”Și s-a tămăduit fiica ei chiar în ceasul acela” (Matei 15,28). La fel
s-au petrecut lucrurile și în cazul sutașului Corneliu, despre a cărui credință Iisus exclamă:

24 ”Să facem om după Chipul și Asemănarea Noastră”

27
”...Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.” (Matei 8,10). Credința și
pocăința atrag după sine vindecarea celui în cauză sau a celor pentru care ne rugăm lui Dumnezeu.

3.3. Tratamentul duhovnicesc prin Sfintele Taine

Spațiul sacralizat al Bisericii și al comunității ei (alcătuită din credincioși obișnuiți, diaconi,

preoți și arhierei) a fost dintotdeauna considerat un loc al purificării spirituale, al vindecării sufletești
și trupești.25 Înainte de toate, trebuie menționat că Biserica, în înțelesul ei de instituție divino-umană,
al cărei Cap este Hristos, a fost mereu percepută nu ca ”tribunal”, ci ca un spital sau ca o clinică, în
care cel bolnav vine să își afle izbăvirea.26
Având în vedere multitudinea de exemple evanghelice în care Domnul Iisus Hristos a vindecat
de felurite boli, a eliberat oamenii de demoni, a înviat morții, putem remarca faptul că Dumnezeu
voiește îndreptarea și mântuirea păcătosului, iar nu pierirea lui. Adeseori, în Sfintele Evanghelii, dar
și în epistolele apostolilor, se observă o corespondență între păcat și suferință sau boală, care
culminează cu moartea, căci ”plata păcatului este moartea” (Romani 6,23). Iisus vindecă după ce
observă credința tare și vie, dar și pocăința. Odată cu iertarea păcatelor, Iisus acordă izbăvirea din
boală.27
El ne îndeamnă spre cercetarea și ajutorarea celor aflați în suferință, după îndemnul
Eclesiastului 7,37: ”Nu te teme a cerceta pe bolnavi că pentru aceste fapte vei câştiga iubirea”;
”...bolnav am fost și M-ați cercetat” (Matei 25,36).28
După modelul medicinei hristice au acționat Părinții Bisericii, precum Sfântul Ierarh Vasile cel
Mare, cel care a ridicat la nivel de instituție în cadrul Bisericii, slujirea aproapelui bolnav, străin,
abandonat, singur (văduvele, orfanii și fecioarele), flămând și întristat. Paradigma a fost multiplicată
în mănăstirile ortodoxe, iar cel mai bun exemplu îl avem în bolnițele care însoțeau aceste mănăstiri
din Moldova, de la Neamț, Bisericani, Roman etc. Vasiliadele rămân și astazi modelul prin excelență
al slujirii celor aflați în impas, în nevoință sufletească și/sau trupească.
În sensul acesta Biserica recomandă, dintru începutul ei, celor bolnavi, a se cerceta
duhovnicește. Mântuitorul avea diverse metode de vindecare, printre care și punerea-mâinilor.29
Apostolii, după pilda samarineanului milostiv, au extins lucrarea sfințitoare prin ungerea cu
untdelemn în cadrul rugăciunii preoților Bisericii:

”Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.
Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi
unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. (Iacov 5,
14-16)

Textul nou-testamentar de mai sus este fundamentul Sfintei Taine a Maslului, prin care cel
bolnav este iertat de păcate pentru vindecarea sufletească și trupească. Sfinții Părinți ai Bisericii ne
atenționează că prelungirea patimilor vine dinspre trup spre suflet, pervertindu-l și alterându-l, însă
păstrând posibilitea de vindecare a amândurora. Taina Maslului trebuie neapărat, pe cât posibil,
combinată treimic cu Taina Spovedaniei și a Euharistiei. Toate aceste trei Taine Sfinte sunt

25 Pr. Prof. Dr. Boris Bibrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj Napoca,
2002, p. 47.
26 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. rom. din lb. gr. de pr. prof. dr. Theodor Bodogae,
E.I.B.M.B.O.R., București, 2001, pp. 114-115.
27 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pp. 123.
28 Hierotheos, Episcop de Napaftakos, Psihoterapia ortodoxă - Știința Sfinților Părinți, trad. în rom. de Irina
Luminița Niculescu, Editura Invierea, Timișoara, 1998, p. 73.
29 Amanda Porterfield, Healing in the History of Christianity, Oxford University Press, 2005, p. 21.

28
ingrediente pentru viața curată și panaceu spre vindecarea patimilor și a păcatelor. 30 Prin toate cele
trei Taine, credinciosului i se iartă, gradat, păcatele. Spunem gradat, deoarece prin Maslu, ca și prin
Aghiasma mică, de care este precedat, se iartă păcatele ușoare, sau din neștiință; prin Spovedanie se
iartă păcatele recunoscute și mărturisite voluntar, cu sinceritate și căință; iar prin Sfânta Împărtășanie
se iartă păcatele săvârșite fără voie, sau inconștient, în timpul scurt de la Spovedanie.31
Pe de altă parte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenția (ceea ce vor face și canoanele apostolice și
patristice), legat de împărtășirea cu conștiința curată, după spovedirea păcatelor: ”De aceea, mulţi
dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit...” (I Corinteni 11,30), iar omul credincios
sau creștinul trebuie să fie atent la starea sa duhovnicească: ”...Să se cerceteze însă omul pe sine şi
aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi
mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11,28).
Sfântul Iacov sublinia necesitatea mărturisirii păcatelor și folosul dobândit prin vindecare, prin
”rugăciunea stăruitoare a dreptului”.32
Sfânta Euharistie este numită ca fiind ”medicamentul nemuririi” (pharmakon athanasia),
Dumnezeu fiind ”Magnus Medicus” sau ”Marele Farmacist”: „Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a
vindecat, ci Cuvântul Tău, Doamne, Cel ce toate le vindecă” (Înţel. Solomon 16,12).

4. Perspectiva antropologică creștin-ortodoxă: Chip și asemănare

Sfânta Scriptură definește clar Cine l-a creat pe om, cine este omul și ce dorește Creatorul
său de la El. Omul a fost creat de Dumnezeu Cel veșnic, Treime de Persoane, după chipul și
asemănarea Lui: ”Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1,26).
Sfinții Părinți ne arată ce înseamnă chipul și ce înseamnă asemănarea.
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om 33 ne arată că Dumnezeu a stabilit în omul creat
calitatea de tată, de fiu, și de suflare (spirit sau duh), după modelul eternei Treimi. Omul este
unitatea psiho-somatică, trup-suflet, care, din punct de vedere ortodox și scripturistic, depășește
antinomia din viziunea platoniciană sau neplatoniciană soma-sema, conform căreia trupul este
definit ca mormânt al sufletului.
Chipul lui Dumnezeu, pecetluit în om, semnifică înainte de toate unicitatea omului; crearea
unei noi ființe, duale, care este impropriată cu calități divine. Chipul lui Dumnezeu din om nu se
referă la chipul plasticizat al omului, ci este plăsmuirea care îl diferențiază de celelalte regnuri, deși,
după căderea adamică manifestă perspective animalice.34
Libertatea omului desemnează ”chipul” lui Dumnezeu din om. Dumnezeu nu este subjugat și
constrâns de nimic. La fel, omul este creat liber, după chipul lui Dumnezeu.
Asemănarea nu se distinge de chip, fiind fațete inseparabile ale aceleași persoane umane.
Asemănarea denotă efortul omului spre a se asemăna tot mai mult cu Dumnezeu în dobândirea

30 Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. rom. de pr. dr. Valentin Istrati și Geanina Chiriac,
Editura Basilica, București, 2009, pp. 58-59.
31 Prin Sfânta Euharistie se iartă păcatele, după cum se spune de către preot sau arhiereu, prin formula: ”Se
împărtășește robul (roaba) lui Dumnezeu (X – prenumele primit la Botez) cu Preacinstitul Trup și Sânge al
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”
– (cf. Liturghier, Timișoara, 1992, p. 162). Deci, dacă s-ar considera că omul este deplin fără păcate nu s-ar
mai fi folosit această formulare. Dar, datorită faptului că între momentul dezlegării păcatelor, rostită de către
duhovnic, și momentul împărtășirii, pot trece câteva ore, sau 2-3 zile, atunci numai în acest sens este
justificată formularea de mai sus. A se citi comentariile Părintelui Dumitru Stăniloae, pe această temă, în
lucrarea sa Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, EIBMBOR, București, 2005, pp. 559-560.
32 A se vedea: Pr. Dr. Cornel Jupâneanț, Taina Sfântului Maslu - o interpretare teologică și medicală, Editura
Diecezană, Caransebeș, 2012, pp. 94-96.
33 Expresia aparține Părintelui Dumitru Stăniloae, în volumul cu același nume, Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu din om, Editura Cristal, București, 1995.
34 Pr. Gheorghe Petraru, Lumea, creația lui Dumnezeu – perspective biblice, teologico-patristice și științifice,
Editura Trinitas, Iași, 2002, pp. 58-60.

29
mântuirii prin virtute și lucrarea faptelor bune. Chipul lui Dumnezeu din om poate fi întunecat prin
nelucrarea faptelor bune, ceea ce duce la contrariu, la non-asemănare. Asemănarea cu Dumnezeu
înseamnă lupta cu sinele pervertit de păcat,35 spre vindecare, în lupta spre purificare interioară și
câștigarea sfințeniei prin rugăciune.36

4.1. Unitate în diversitate – omul ca ființă bio-logică,

theo-logică și theleo-logică

Omul primordial creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este concomitent dual, dar și
tridimensional. Viziunea holistică asupra omului este de concepție divină. Omul este o unitate
ființială alcătuită din trup (partea materială din care sunt alcătuite toate cele existente) și suflet
(partea duhovnicească).
Pentru a reliefa și demonstra tridimensionalitatea ființei umane trebuie să menționăm și partea
rațională a acesteia. Deci, strict din punct de vedere ”tehnic”, omul este definit ca unitatea dintre
materie, spirit și rațiune. Analogic, El este format după modelul Sfintei Treimi.
Materia din care este format omul sau ”țărâna din care a fost luat” este stratul formal sub care
sunt așezate sufletul și rațiunea sa. Dumnezeu a plasticizat în om un chip exterior, care este dublat de
unicitatea chipului interior. Acest chip pulsează cardiologic prin suflet și rațiune. Fără suflet și
rațiunea de a alege conștient (liberul arbitru), omul nu s-ar fi diferențiat de lumea mineralelor,
plantelor și animalelor, adică ar fi fost doar o ființă bio-logică.

Prin depășirea stadiului de ființă bio-logică, ființă ce există și își derulează existența doar prin
simpla existență, prin revelația divină naturală (catafaza) și supranaturală (apofaza), omul se înscrie
spre dimensiunea theo-logică. Omul este biologic și theologic concomitent, însă depășește
necesitățile psiho-fiziologice prin lucrarea poruncilor divine, prin credință nestrămutată și fapte
bune.
În acest context impregnat de divin, de sfințenie, omul se supra-situează lumii comune. Omul-
creștin nu este doar antic-medieval-modern sau post-modern; el știe că seva lui se trage de la Cel
Vechi de zile. În asemenea condiții, omul-creștin realizează faptul că existența lui are un sens, o
finalitate. El depășește biologicul din sine bineștiind că ființa theo-logică are un scop, caută ceva mai
presus de cele văzute și simțite. Ființa theo-logică conștientizează că este theleo-logică. Sensul
omului nu se află decât în rațiunea ultimă: Sfânta Treime. Universul are un sens prin Creație, la fel și
omul, ”iubirea nebună a lui Dumnezeu”

4.2. Limba greacă și limba latină – surse ale limbajului medical.

Limbajul medical în dialog cu limbajul creștin-ortodox

Așa cum lesne se poate observa, multitudinea denumirilor medicale contemporane își au
izvorul in limba greacă și în limba latină, încât putem vorbi despre o nouă disciplină: lingvistica
medicală. Limba latină a împrumutat majoritatea termenilor din limba greacă.

”Ab initio, romanii au latinizat unii dintre termenii împrumutati, prin modificarea terminatiei
grecești masculine -os, în terminația latină -us, ca în gr.v. brankhos>branchus, sau a celei
feminine -e în -a, ca în gr.v. theke>lat. theka. Numele neutre vor substitui terminația

35 Corinna Delkeskamp-Hayes, Sin and Disease in a Post-Christian Culture: An Introduction, în rev.

Christian Bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Taylor & Francis Group, LLC, Nr. 13,
2007, pp. 1–5.
36 Enzo Bianchi, Cuvânt și rugăciune, trad. în rom. de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.
43.

30
 grecească -on cu lat. -um: gr. v. craniom>lat. cranium. Doar neutrele terminate în -a se vor
menține neschimbate (gr. coma>lat coma)”. 37

În cadrul vastului domeniu al lexicologiei medicale analiza poate fi axată pe trei paliere:
anatomic, clinic și farmaceutic.38 Trebuie avută în vedere și dimensiunea comunicațională în
utilizarea termenilor medicali de către specialiști (medici) sau cei inițiați, dar și de către neinițiați
(limbajul popular al medicinei). Medicii pot comunica între ei printr-un limbaj medical criptic,
acțiune care este folositoare pacientului, tocmai prin faptul că nu înțelege 39, pentru a nu-l îngrijora și
a-i agrava suferința.
În Imperiul Roman, dominat de influențele grecești,40 pe aproape toate segmentele vieții
sociale, s-a trecut treptat la adoptarea termenilor medicali utilizați în limba greacă, prin atașarea de
sufuxe și prefixe. Asistăm, așadar, la un fenomen de deplasare și modificare lingvistică a termenilor,
în plan fonetic și chiar al sensurilor inițiale, în anumite cazuri.
Există trei modalități prin care romanii au preluat utilizarea termenilor medicali grecești, la
începul prin medicul Celsus:
1. termenii erau preluați identic, dar fără transliterare, ci erau păstrați în limba
greacă;
2. termenii erau modificați prin prefixare, sufixare și transliterare sau prin
înlocuirea terminațiilor latinești cu cele grecești;
3. traducerea termenilor prin metaforizare (tibia - flaut, fibula - broșă, musculus -
șoarece etc).41

Limba greacă începe să piardă teren în fața limbii latine, aceasta ajungând să domine în toate
domeniile: filosofie, artă, medicină etc. Dominația se extinde destul de mult, până la apariția în
fluxul internațional a limbilor moderne, în secolul al XIX-lea.42
De altfel, se născuse deja o nemulțumire a unor exponenți medicali de seamă ai perioadei
respective, precum medicul Johann Lukas Schönlein, care, într-o scrisoare din anul 1839, menţiona
că utilizarea limbii latine în pregătirea clinică este o eroare. 43 În 1840, Schönlein decide să îşi
prezinte cursul inaugural la Clinica din Berlin în limba germană. La rândul său, medicul vienez
Joseph Škoda44 consideră latina ca fiind un impediment în procesul pregătirii medicilor; totuşi, în
1846, el se vede obligat să îşi traducă în latină discursul inaugural în faţa studenţilor, compromis pe

37 Doina Butiurcă, Fundamentele greco-latine ale terminologiei medicale, în vol. The Proceedings of the
European integration - Between Tradition and Modernity Congress, Volume Number 3, Editura Universităţii
”Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2009, p. 516.
38 A se vedea: Valeriu Rusu, Dicţionar medical, Bucureşti, Editura Medicală, 2000.
39 Cf. Elena Marečkova, Latin as language of medical termynology: some remarks on its role and prospects,
în Swiss Med WKLY 2002, 123, p. 582: ”Maiorem fidem homines adhibent iis quae non intellegunt”
(Oamenii au încredere mai mare în ceea ce nu înţeleg - expresia aparține filosofului Michel de Montaigne,
Complete works, vol. I, Delphi Classics, Hastings, Est Sussex, 2016, p. 543 ).
40 Jean-Pierre Vernant, Mit și religie în Grecia antică, trad. rom. de Mihail Gramatopol, Editura Meridiane,
București, 1995, p. 36 et sqq.
41 Henrik R. Wulff, The language of medicine, in Journal of the Royal Society of Medicine, 2004, apr. 97 (4),
p. 186.
42 Nina Aurora Bălan, Fundamente greco-latine ale terminologiei în medicină: Argumente pentru o
lingvistică medicală, în vol. Receptarea antichităţii greco-latine în culturile europene, Colocviu Internaţional,
ediţia a VII-a, Craiova, 24-25 octombrie 2014, coord. Dana Dinu și Mădălina Strechie, Marco A. Gutiérrez,
Editura Universitaria, Craiova, 2015, p. 14.
43 Ibidem.
44 Medicul Joseph Škoda era de origine cehă, născut la 10 decembrie 1805, Plzeň, Cehia - decedat în 13 iunie
1881, la Viena, Austria.

31
care îl ”anesteziază” la sfârşitul discursului, prin condamnarea obligaţiei de a folosi limba latină, în
termeni fără echivoc: ”Medicinam a linguae Latinae onere liberare conabor”.45
Trebuie remarcat că opoziția împotriva limbii latine se referea în special la limba de predare și
la scriere, însă ea nu putea fi exclusă totalmente, termenii neputând fi eliminați. Dimpotrivă,
nomenclaturile anatomice utilizează limba latină drept bază. Prima recunoaștere oficială a
nomenclaturii anatomice latine s-a produs grație anatomiștilor germani la Congresul Uniunii
Anatomiștilor, ținut la Basel, în anul 1895 - prima standardizare Basiliensia Nomina Anatomica.
Sistemul terminologic s-a dovedit, însă, a fi incomplet, faptul determinând o a doua standardizare, în
1935, la Jena, Jenainsia Nomina Anatomica. Comitetul Internațional de Nomenclatură Anatomică
realizează cea de-a treia standardizare, în 1950, cunoscută sub denumirea Parisiensis Nomina
Anatomica.46

5. CONCLUZII

SUFERINȚA OMULUI ESTE ÎNGĂDUITĂ DE DUMNEZEU,

DAR ASUMATĂ ȘI DE EL ÎNSUŞI

Din perspectiva învățăturii creștine, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Logosul, S-a făcut Om,
”pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. El Și-a asumat deplin liber, prin ascultarea completă față
de Tatăl, toată condiția firii noastre omenești, suferind în locul nostru, din imensa și nesfârșita sa
iubire pentru om.
Totuși, Dumnezeu îngăduie răul și păcatul, suferința, boala și moartea, pentru că el este
Dumnezeu liber de orice îngrădire și dorește să respecte libertatea persoanelor înzestrate cu voință și
alegere. În această odisee a suferinței, omul trebuie să și-o asume numai prin prisma Crucii și
suferințelor lui Hristos, Cel Care a suferit în Carnea Sa și în Sângele Său dureri pe care niciun alt om
nu putea să le sufere, fiind durerea însumată a tuturor durerilor noastre. Profetul Isaia arăta în acest
sens că El...

”Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al

suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El
a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl
socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru
păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,3-5).

Iisus încarnează pilda samarineanului milostiv, arătându-ne calea către vindecarea reală și
definitivă, nu doar din bolile fizice, ci mai ales din cele spirituale. Numai în Biserică există
instrumentele și leacurile necesare pentru realizarea acestui lucru soteriologic: credință, fapte bune și
Sfintele Taine.47 Din Sfintele Taine curge harul Sfântului Duh prin care ne izbăvim de suferință și
boală. Fără ele omul este nedeplin, bolnav, izolat, situat într-o autocarantină. Vindecarea proprie
survine tocmai din slujirea celuilalt, de aproape și de departe. Astfel, departele devine aproapele
nostru, mijloc al vindecării și mântuirii personale. Fără slujirea aproapelui, omul își este sieși

45 Citat la Elena Marečkova, op. cit., p. 581: ”Mă voi strădui să eliberez medicina de sub povara limbii
latine”.
46 Doina Butiurcă, op. cit., p. 524.
47 Sfântul Nicodim Aghioritul întreba: ”Nu este Sfânta Biserică a lui Hristos sanatoriu public şi adăpost
deschis, ca să primească pe toţi copiii ei care suferă de diferite boli, atât ale sufletului, cât şi ale trupului, ca
să-i mângâie, ca să-i ajute, ca să-i vindece, prin sfinţiri şi prin dumnezeieştile Taine?” – cf. Sfântul Nicodim
Aghioritul, Despre vrăjitorie, trad. din limba greacă de Ion Diaconescu, Bucureşti, Ed. Sophia, 2003, p. 44.

32
departe. Slujirea aproapelui înseamnă să fii alături de el fizic și spiritual, prin fapte bune, încurajare,
tratare și rugăciune.
Exemplu cel mai la îndemână este cel evanghelic unde se arată credința întru această slujire.
Vindecarea slăbănogului din Capernaum devine paradigma prin care putem ajuta semenului nostru,
devenind asemenea celor patru care-l purtau pe o targă pe confratele lor paralitic. Iar Iisus ” văzând
Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2,5). Așadar,
vindecarea reală este posibilă doar prin credință și fapte bune.

33
 BI BLIO G RAFI E

EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1988;

*** Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993;
*** Novum Testamentum Latinae, Nestle-Aland, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1998;
*** The Greek New Testament, Fourth Revised Edition edited by Barbara Aland, Kurt Aland,
Johannes Karavidopoulos, Carlo M. Martini and Bruce M. Metzger, Deutsche Bibelgesellschaft,
Stuttgart, 1998.

CĂRŢI DE CULT

*** Evhologhiu sau Molitfelnic, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1896;

*** Vecernier, Dogmatica glasului al VII-lea, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1974;
***Liturghier, Timișoara, 1992.

DICŢIONARE

1. Carez, Maurice, Dictionnaire grec-français du Nouveau-Testament, Delachaux et Niestle,

Neuchatel, Cerf, Paris, 1971;
2. Ibidem, trad. rom. de Gh. Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România,
Bucureşti, 1999;
3. Bailly, A., Dictionnaire grec-français, édition revue par L. Sechan et P. Chantraine, Ed.
Hachette, Paris, 2000;
4. Gaffiot, Félix, Dictionnaire latin-français, Nouvelle édition revue et augmentée sous la
direction de Pierre Flobert, Ed. Hachette-Livre, Paris, 2000;
5. Guţu, Gh., Dicţionar Latin-Român, ed. a-II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003;
6. Rusu, Valeriu, Dicţionar medical, Bucureşti, Editura Medicală, 2000.

LUCRĂRI, STUDII ARTICOLE, CONFERINŢE

1. Aghioritul, Sfântul Nicodim, Despre vrăjitorie, trad. din limba greacă de Ion Diaconescu,
Bucureşti, Ed. Sophia, 2003.
2. Bălan, Nina Aurora, Fundamente greco-latine ale terminologiei în medicină: Argumente
pentru o lingvistică medicală, în vol. Receptarea antichităţii greco-latine în culturile europene,
Colocviu Internaţional, ediţia a VII-a, Craiova, 24-25 octombrie 2014, coord. Dana Dinu și Mădălina
Strechie, Marco A. Gutiérrez, Editura Universitaria, Craiova, 2015;

34
3. Beck, Matthias, Illness, Disease and Sin: The Connection Between Genetics and
Spirituality, în rev. Christian Bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, No. 13,
Taylor & Francis Group, LLC, 2007;
4. Bianchi, Enzo, Cuvânt și rugăciune, trad. în rom. de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis,
Sibiu, 1996;
5. Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura
Patmos, Cluj Napoca, 2002;
6. Butiurcă, Doina, Fundamentele greco-latine ale terminologiei medicale, în vol. The
Proceedings of the European integration - Between Tradition and Modernity Congress, Volume
Number 3, Editura Universităţii ”Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2009;
7. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. rom. din lb. gr. de pr. prof. dr. Theodor
Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., București, 2001;
8. Chan, Dr. Margaret, World Antibiotic Awareness Week, 16-22 Nov. 2015 – cf. Antibiotic
resistance: Multi - country public awareness survey, WHO Library Cataloguing in Publication Data,
November, 2015;
9. Delkeskamp-Hayes, Corinna, Sin and Disease in a Post-Christian Culture: An
Introduction, în rev. Christian Bioethics: Non-Ecumenical Studies in Medical Morality, Taylor &
Francis Group, LLC, Nr. 13, 2007, pp. 1-5;
10. Hellemans, Alexander, Bunch, Bryan, Istoria descoperirilor științifice, Editura Orizonturi,
București, 2007;
11. Hierotheos, Episcop de Napaftakos, Psihoterapia ortodoxă - Știința Sfinților Părinți, trad.
în rom. de Irina Luminița Niculescu, Editura Invierea, Timișoara, 1998;
12. Jupâneanț, Pr. Dr. Cornel, Taina Sfântului Maslu - o interpretare teologică și medicală,
Editura Diecezană, Caransebeș, 2012;
13. Lalouette, Claire, Civilizația Egiptului antic, vol. I și II, trad. și note de Elena Berza, Editura
Meridiane, București, 1987;
14. Maftei, Cosmin Ionel, Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu) - un paradox
ontologic, în rev. Altarul Reîntregirii, Alba Iulia, 2012, pp. 103-132.

15. Marečkova, Elena, Latin as language of medical termynology: some remarks on its role and
prospects, în Swiss Med WKLY 2002;
16. Moldovan, Ilie, Viaţa, suferinţa şi moartea în condiţia spirituală a existenţei creştine, în vol.
Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii. Referatele Simpozionului Internaţional Sensul vieţii, al
suferinţei şi al morţii, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii ”1 Decembrie
1918”, Alba Iulia, (29 februarie - 2 martie 2008), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.
17. Mommsen, Theodor, Istoria romană, vol. III - Întemeierea monarhiei militare, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
18. Montaigne, Michel de, Complete works, vol. I, Delphi Classics, Hastings, Est Sussex, 2016;
19. Negruțiu, Pr. dr. Silviu-Ioan, Minunile săvârșite de Iisus Hristos - O perspectivă exegetică
și sacramentală, Editura University Press, Târgu-Mureș, 2015;
20. Pareyson, Luigi, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, traducere de Ştefania Mincu,
Constanţa, Editura Pontica, 2005;
21. Petraru, Pr. Gheorghe, Lumea, creația lui Dumnezeu – perspective biblice, teologico-
patristice și științifice, Editura Trinitas, Iași, 2002;
22. Picu Ocoleanu, Pr. lect. dr. Ioan, Hristos Pharmakeus - Hristos Iatros. Dimensiunea
terapeutică a lucrării de mântuire a Domnului, în rev. ”Altarul Reîntregirii”, nr. 1, Alba-Iulia, 2008;
23. Platon, Charmides, 156de și 157bc, în Plato, Complete Works, Edited, with Introduction and
Notes, by John M. Cooper, Associate Editor D. S. Hutchinson, Hackett Publishing Company, Inc.,
Cambridge, 1997;
24. Porterfield, Amanda, Healing in the History of Christianity, Oxford University Press, 2005;

35
25. Remete, George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. O introducere, ediţia a II-a, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.
26. Semen, Petre, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiast şi Iov, Iaşi, Editura
Doxologia, 2010;
27. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă,
EIBMBOR, București, 2005;
28. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om, Editura Cristal, București, 1995;
29. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și duhovnicia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005;
30. Vernant, Jean-Pierre, Mit și religie în Grecia antică, trad. rom. de Mihail Gramatopol,
Editura Meridiane, București, 1995;
31. Wulff, Henrik R., The language of medicine, in Journal of the Royal Society of Medicine,
2004, apr. 97 (4);
32. Zizioulas, Ioannis, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. rom. de pr. dr. Valentin Istrati și
Geanina Chiriac, Editura Basilica, București, 2009.

36