SCOALA POSTLICEALA SANITARA SFANTUL NECTARIE BUCURESTI

Profilul : Asistenţi Medicali Generalişti

Prof. Presler Viorel Cristian

ANUL I

BAZELE STIINTEI NURSINGULUI

SUPORT DE CURS

ARTA DE A INGRIJI

În contextul existenţei sale terestre, omul de la bun început a resimţit o

aplecare spre a-şi purta de grijă şi pentru a-şi satisface nevoile imediate şi
fundamentale ale acestei existenţe. Aceasta pentru simplul motiv că după Creaţie,
omul pierzându-şi dimensiunea sa cosmică atotcuprinzătoare şi stăpânitoare a
întregului univers creat, dintr-o dată s-a văzut redus la o simplă existenţă materială,
mişcându-se într-un mediu terestru şi foarte ostil pentru el.
Pe baza coordonatelor istorice se poate observa, că omul încă din vechimile
milenare ale pământului şi ale sale, s-a confruntat cu nenumărate vicistitudini
naturale, dar şi de ordin existenţial. Omul, este astfel nevoit să se apere de
agresiunile de ordin climatic, al animalelor, care îi devin dintr-o dată potrivnice şi
deasemenea se vede pus în faţa rezolvării propriilor sale probleme ce ţin de
existenţa sa terestră, satisfacerea nevoilor sale fundamentale, de a comunica, a
mânca, a bea, a se proteja, de a procrea, etc.
Avem dovezi certe, că încă din epoca neolitică, sub aspectul condiţiilor de
sănătate şi al prevenţiei acesteia apar deosebiri notabile, faţă de paleolitic. Odată cu
folosirea vaselor de lut ars, care permiteau o coacere ceva mai completă a
alimentelor, apare şi inconvenientul major că odată cu prepararea hranei se distrug
atât constituenţii nutritivi naturali, cât şi vitaminele, ceea ce determină apariţia
avitaminozelor, care au dus la boli ca rahitismul, pelagra, scorbutul şi altele;
deasemenea, avem de a face şi cu apariţia cariilor dentare. Dar, odată cu
dezvoltarea primelor aglomerări umane, se nasc şi primele aşezări de tip nou –
satele, care astfel au favorizat în mod firesc procesul de contaminare şi contagiune.
Examenele osteologice efectuate pe schelete din epoca neoliticului, atestă faptul că
tuberculoza era destul de răspândită în acea vreme.
Atât în mezolitic cât şi în neolitic apare o nouă patologie, cea a boloilor
sistemului nervos, pentru tratarea cărora intervin “neurochirurgii”, adică vracii,
care efectuau trepanaţii pe viu. Acest fapt fiind dovedit prin cercetarea zecilor de
cranii din necropola de la Cueva de la Pastora (Spania), unde 14% din cranii
poartă urmele acestor trepanaţii. Diferitele cercetări cu caracter antroplologic şi
antropometric atestă faptul, că acestea erau făcute în zone ale craniului, astfel încât
să se evite riscul hemoragiilor, iar cel al infecţilor să fie cât mai redus. Faptul că
unele cranii prezintă o cicatrice perfectă al conturului osos dovedeşte cel puţin că
bolnavii respectivi au supravieţuit acestei operaţii. Cu siguranţă acest procedeu
dovedeşte a fi mai repede unul cu aspecte ritual-magice, dar care nu exclude ipso

1
facto şi un oarecare efect terapeutic pozitiv. Această terapie magică se baza pe
concepţia, că boala, dar mai ales cea a sistemului nervos se datora în principal,
acţiunilor oculte ale unor forţe malefice, ce stăpâneau şi se manifestau înlăuntrul
fiinţei omului şi care trebuiau exorcizate în condiţiile unei terapii speciale, de ordin
magico-religios.
Cam acesta ar fi descrierea, în câteva cuvinte, a aspectelor ce se referă la
sănătatea şi la îngrijirea oamenilor, ce se pot distinge din descrierea perioadei de
început a istoriei umanităţii, numită epoca preistorică.
Practicată încă din perioada preistorică, această vocaţie a omului de a se îngriji pe
sine , dar şi pe ceilalţi semeni, pe care o putem defini generic, ca artă de a îngriji,
a avut un caracter universal, putând fi acceptată şi înţeleasă ca lege naturală în
viaţa de zi cu zi a oamenilor. Recunoaşterea ei, ca profesie utilă şi unică, se va
produce odată cu începutul perioadei antice şi se va continua până în a doua
jumatate a secolului al XIX lea, când practic se va produce o dezvoltare proprie a
acţiunilor de îngrijire, faţă de cel al actului medical propriuzis, cu care se
confundase. Acest fapt se datorează în special, marii personalităţi care a fost,
Florence Nightingale, cea care în 1860 înfiinţa la Londra Şcoala de Nursing
Nightingale, în cadrul spitalului Saint Thomas.

„ Arta de a ingriji ”, a fost influenţată de diferitele specificităţi etnice, de

credinţă şi culturale, ale diferitelor grupări umane, ce s-au dezvoltat structural şi
ierarhizat de-a lungul întregii istorii a umanităţii, până în zilele noastre.

Perioada antică :

Dacă perioada preistorică este dominată de convieţuirea socială, în condiţiile

satului, ca structură de organizare socială; în cadrul satului preistoric vaiţa socială
era structurată în familii, ginţi şi triburi.
În schimb pentru perioada antică a istoriei umanităţii, care este dominată o
sociatate de tip sclavagist şi în care convieţuirea socială se goagulează în jurul
marilor aglomerări umane, ce apar sub forma oaşului cetate, a polisului, şi a unei
structurări sociale ierarhizate în clase sociale dominante şi clase sociale dominate.
Viaţa socială nu se mai manifestă prin posesia bunurilor în devălmăşie(în comun),
ci acum devine funcţională posesia prin acumulare a bunurilor, a pământurilor, dar
şi a oamenilor; apar marii latifundiari şi stăpânii de sclavi. Tendinţa este aceea de
manifestare a forţei, prin orice mijloace posibile.

MEDICINA în MESOPOTAMIA :

Atunci când facem referire la medicina mesopotamiană, în care de altfel sunt

incluse cele două regate, sumerian şi cel akkadian, fără a-l exclude pe cel asirian,
care practic se derulează în jurul marelui polis antic Babilonul, în mod cert vorbim
de un domeniul prioritar al ştiinţelor în Mesopotamia antică, ceea ce ne dă

2
posibilitatea să facem de la bun început, deosebirea netă între vrăjitor şi medic(fapt
ce se întâmplă pentru prima oară în istoria civilizaţiei).
Medicul şi vraciul au fiecare activiatea sa proprie, bazată pe concepţii şi
metode diferite, niciunul nedorind să se substitue celuilalt. Aceste două specializări
diferite corespundeau în aceiaşi măsură a două acţiuni terapeutice diferite, una ceva
mai orientată spre aspectele concrete şi pozitive ale existenţei mundane, iar cealaltă
limitată la reţetele magice. Din studierea atentă a Codului lui Hammurabi s-a
dovedit cu prisosinţă, că medicul se bucura în socitate de o deosebită considerare;
faima medicilor din Mesopotamia fiind recunoscută pe întreg arealul Orientului
Apropiat, din epoca antică. Acest cod de legi prevedea foarte clar şi explicit sumele
datorate medicului pentru diverse servicii în funcţie de starea socială. Astfel, pentru
o operaţie de salvare a unui ochi, sau oricare alta ce se putea dovedi vitală, pentru
medicul ce efectua această operaţie, pacientul din clasa superioară trebuia să
plătescă 10 sicli, cel din clasa medie, doar 5 sicli, iar un clav plătea numai 2 sicli(un
siclu de argint avea echivalentul a 8 gr.). Atât în acest cod precum şi în alte culegeri
de texte care nu prescriau reţete magice, se păstra totuşi o legătură între boala fizică
şi viaţa morală, cauzele care defineau tabloul patologiei respective, puteau fi
definite prin numirea generică de shĕrtu, ceea ce ar putea avea acelaşi înţeles cu
păcat, mânia zeilor, impuritate, pedeapsă. Se considera că fiecare boală se datora
acţiunii unui anumit demon, iar vindecătorul îşi putea exprima anumite preziceri
contextuale, care prevalau asupra prognosticului terapeutic. De exemplu, în cazul în
care videcătorul mergea spre casa celui bolnav şi întâlnea un şoim zburând spre
stânga sa, atunci sigur bolnavul se vindeca; sau dacă cumva zărea vreun licurici,
care ar fi zburat de la dreapta spre stânga bolnavului, acesta din urmă, avea să
moară, iar în cazul când o şopârlă ar fi căzut pe patul bolnavului, acesta cu
siguranţă se vindeca chiar în acea zi.
Cercetările efectuate asupra unui tratat de practică terapeutică babiloniană,
datat imediat mileniului al IIIl ea î. d. Hr., reliefează o redactare cu totul deosebită,
oferind descrieri foarte clare şi concise; de asmenea sunt descrise principalele
domenii ale practicii medicale, cu delimitări precise în ceea ce privea
simptomatologia, etiologia, diagnosticul şi chiar prognosticul bolilor.
Încă din perioada asiriană, medicii ofereau o importanţă specială dietei,
uncţiilor, dar şi a băilor locale, a loţiunilor, precum şi a cataplasmelor,
pansamentelor, a bandajelor. Atitudinea terapeutică era completată şi de purtarea
diferitelor amulete, dar şi practica rugăciunilor şi a exorcismelor. În diferite texte cu
caracter medical ce aparţin Babilonului antic, întâlnim foarte des noţiuni cum ar fi:
examinarea clinică a bolnavului, noţiune care are conotaţie asemănătoare cu cel de
diagnostic, tratament sau care ar putea defini un prognostic, precum şi noţiune care
ar defini pe cel de simptomatologie(cu descrieri deosebit de precise), etiologie, etc.
La sfârşitul mileniului al III lea î.d.H. s-a constituit prima corporaţie de
vindecători. Din secolul al XVIII lea, î.d.H. avem datat un ansamblu de texte
medicale, ce se structurează practic un tratat unitar, de genul corpus-ului
hipocratic, conţinând 40 de capitole, grupate în 5 secţiuni şi tratând despre boli
clasate după regiunile afectate ale corpului, făcându-se referiri la evoluţia
diverselor maladii, bolile la femei, boli ale sugarului, etc. În cadrul farmacopeei
mesopotamiene regăsim nenumărate plante şi minerale, pentru care medicii
dovedeau o cunoaştere corectă a proprietăţilor terapeutice ale acestora: astringente,
3
sudorifice, laxative, revulsive, vomitive si multe altele. Textele medicale respective
nu indicau metode chirurgicale clare şi nici nu descriau vreo operaţie, dar se cunosc
cazuri în care chirurgii efectuau intervenţii foarte dificile, cum ar fi: incizarea unui
abces al ficatului, drenajul prin puncţie al unei pleurezii purulente, operaţii
cezariene, chiuretaje profunde, operaţii de cataractă şi de asemenea efectuarea
multor trepanaţii craniene. Cu certitudine se obţineau rezultate positive, căci altfel
nu ar fi fost consemnate astfel de intervenţii. Un alt aspect de certitudine este şi
acela că în practica medicală aceşti medici babilonieni se coduceau prin respectul
faţă de nişte principii fundamentale, care sunt valbile şi în zilele noastre. Şi anume,
că ei considerau medicina ca pe o ştiinţă exactă bazată pe observarea
simptomatologiei; dădeau o mare importanţă tabloului clinic precum şi evoluţiei
bolii, iar în unele cazuri încercau să pună un diagnostic diferenţiat.

Mesopotamienii căutau în valorile etice, o unitate de măsură, care să le dea o

solidă bază morală. Lumea lor nu mai apare ca una arbitrară; răul şi bolile nu mai
sunt considerate simple intâmplări.
La inceputurile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma
medicinei magico-religioase, iar când acestea dădeau greş se recurgea la serviciile
medicului empiric sau la chirurg.
Medicina magică era practicată de preoţi, iar cauza bolilor era pusă pe seama
greşelilor săvârşite faţă de zei. Diferiţi demoni, spirite şi duhuri erau asociate unor
boli şi afecţiuni. Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot
exorcist numit Asipu. Preoţii se formau în şcolile de medicină hieratică; cea mai
vestită se afla la acea vreme în oraşul Bosippa. Patronul medicinei mesopotamiene
era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un şarpe încolăcit pe un toiag.
Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente într-o anumită
boală, preoţii Asipu foloseau diferite metode de divinaţie, constând în studierea
organelor unor animale sacrificate, a picăturilor de sânge într-un vas cu apă, dar şi
interpretări astrologice sau chiar ale viselor.
Cu timpul asiro-babilonienii au dezvoltat o nouă ştiintă, numită catarctica,
sau „arta de a preveni şi vindeca bolile şi suferintele morale, prin purificarea
sufletului şi curăţenie corporală”, reuşind să-şi dezvolte o medicină empirică pre-
ştiinţifică.
Din codul regelui Hammurabi reiese faptul că ştiinţa practicată de medicii
empirici se numea ASUTU, iar practicianul era numit ASSU. Activitatea medicilor
se desfaşura conform unei stricte deontologii profesionale, care reglementa
atribuţiile şi onorariile ce li se cuveneau.
În oraşul sumerian Nippur s-a găsit o tăbliţă care conţne texte medicale, în
pecial elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de
origine vegetala.
Civilizatia asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogata, cu
un mare numar de retete si tehnici terapeutice, din care insa lipsea un element
esential: cantitatea diferitelor produse componente.
Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost
probabil, primii care au reusit sa creeze o medicina empirica.

4
 MEDICINA în EGIPTUL ANTIC :

În perioada antică medicina egipteană s-a bucurat de un foarte bun renume.

În termenii aceştia plin de admiraţie vorbeşte îndelung Herodot, despre medicii
egipteni. Hipocrat a studiat la Memfis, unde a avut posibilitatea să cunoască
scrierile ce se păstrau în marea bibliotecă a Templului lui Imhotep.
În mod firesc, egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni, dar nu şi
pentru fracture sau răni. Cele două profesiuni, medicina şi magia erau cu totul
distincte, iar reprezentanţii lor se respectau şi nu căutau să fie în conflict unii cu
alţii.

Pe unul din cele zece papirusuri descoperite şi care fac referiri clare la
apectele medicale, Papirusul Ebers (mijlocul mileniului al II lea î.d.H), unde
pe110 coloane se vorbeşte de tot felul de reţete grupate pe boli, mai găsim
deasemenea un mic tratat de fiziologie, indicaţii de igienă şi multor fomule magice.
Deasemenea pe Papirusul Smith, mai conţin 48 de paragrafe referitoare la diferitel
răni şi fracture, incluzând şi indicaţiile terapeutice al acestora. Un aspect foarte
semnificativ şi de luat în seamă este acela că medicii în Egiptul antic erau formaţi
în şcoli de medicină, care funcţionau pe lângă marile temple şi erau împărţiţi pe
specialităţi, cum ar fi: internişti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi, etc. Reţetele
prescrise de aceşti medici erau foarte complexe, conţinând o mulţime de substanţe
vegetale şi minerale, precum şi părţi uscate şi măcinate din diferte animale sau
insecte; toate aceste substanţe erau prescrise în doze extrem de precise şi combinate
după o tehnică farmaceutică foarte bine stabilită. Medicii egipteni cunoşteau destul
de bine anatomia externă a corpului uman, sub aspect intern cunoşteau bine oasele
şi organelle interne ale organismului, în afară de rinichi şi nu făceau o distincţie
clară între muşchi, nervi, vene şi artere. Aveau explicaţii complexe şi corecte pentru
muşchiul cardiac, inima fiind percepută ca centrul motor al întregului organism, iar
ficatul era foarte puţin băgat în seamă. Oftalmologii şi ginecologii erau deasemenea
o categorie medicală foarte importantă şi cu cazuistică deosebit de bogată.
Şi dacă vorbim de chirurgii egipteni, aceştia erau deosebit de pricepuţi; în
acest sens putem aminti de un tratat de chirurgie osoasă, ce datează încă din
mileniul al III lea î.d.H., în care sunt expuse 48 de cazuri de fracture, luxaţii,
entorse, contuzii, etc. Tot în cazul chirurgiei, trebuie făcută precizarea că aceşti
specialişti nu prescriau medicamente şi tot ei sunt primii care au practicat punctele
de sutură, pentru închiderea marginilor unei răni şi primii care au folosit atelele în
cazul fracturilor.
Aceste cunoscute scrieri medicale egiptene cum sunt: Papirusul Ebers
(descoperit in 1873 la Teba), Papirusul Brugsh (1909 in Memphis), Papirusul
Edwin Smith (1862), Papirusul Hearst si Papirusul Chester Beatty. Studiul lor
releva baza empirica a procedeelor medicale, amestecate cu magia si practicile
religioase.
Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati
reprezentanti ai marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor.
5
Preocuparile medicale erau in deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau
un caracter mistico-religios, dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica,
bazata pe unele proceduri terapeutice ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul
timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si practica disectiei cadavrelor, se pare
ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului omenesc.

Aflam de la istoricul grec Herodot, ca medicina egipteana avea un oarecare

grad de specializare: „Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru
dinti, altii pentru abdomen, altii pentru boli ascunse.”
Istoricul grec Diodore relateaza despre obligativitatea bolnavilor egipteni, ca
odată insanatoşiţi sa relateze preoţilor, simptomele bolii avute si remediile folosite.

Se pare ca vechii egipteni cunoşteau destul de bine semiologia anginei pectorale si

a infarctului miocardic.
Incepand din jurul anului 1650 ICh., in Egipt incepe sa se formeze o
medicina sociala si o medicina a muncii. Soldatii primeau ingrijire medicala
gratuita, constructorii de piramide erau supravegheati medical, favorizand astfel
dezvoltarea chirurgiei si a ortopediei. Totusi in vechiul Egipt nu s-a gasit nici o
urma a vreunei institutii comparabila cu spitalul.

MEDICINA în INDIA ANTICĂ :

Încă din antichitate practica medicală indiană a ajuns la rezultate notabile.

Chiar din epoca vedică găsim menţionate foarte multe maladii şi foarte multe nume
de plante medicinale. Deasemenea nomenclatura anatomică indiană indica nu doar
părţile vizibile ale corpului, darşi pe cele invizibile ale acestuia. Originea maladiilor
era explicată drept o pedeapsă a zeilor, sau ca rezultat al acţiunii malefice a
demonilor ori al vrăjitorilor, iar terapeutica se baza de regulă pe practicile magice.
E de remarcat faptul, că în concepţia medicală se admitea că unele manifestări
patologice puteau fi datorate, atât influenţei climatice, accidentelor, viermilor
paraziţi, cât si afecţiunilor congenitale sau factorilor ereditari.
Pe parcursul ultimilor 7 secole î.d.H., s-a elaborat o doctrină medicală, care
oferea anumite explicaţii destul de superficiale, dar raţionale cu privire la
descrierea maladiilor; progrese remarcabile pentru gândirea şi practica medicală s-
au făcut începând cu secolul al V lea î.d.H., ce s-au datorat în special activităţii unei
adevărate şcoli de medicină, întemeiată şi condusă de Atreya, considerat a fi cel
mai mare medic al antichităţii indiene. Un alt moment de mare prestigiu, îl
reprezintă secolul al II lea d.H., pe parcursul căruia sunt consemnate cele douăb
tratate medicale, scries în sanscrită, ale Çaraka şi respectiv Susruta. Cele două
tratate impart maladiile în: exogene - determinate de accidente, lovituri, căderi,
muşcături, arsuri şi altele; şi endogene - cauzate de perturbări ale echilibrului
elementelor ce constitue material corpul şi care îl animă. Din punct de vedere al
etiologiei, Çaraka în tratatul său vorbeşte despre febre, tumori interne, tulburări
renale, boli ale pielii, caşexie, tulburări psihice; la acest tablou clinic Susruta
adăuga hemoroizii fistulele anale, erizipelul, ulcerele şi altele. Amândoi medicii
6
abordează şi explică în mod raţional chiar epilepsia, tetanosul, sau diversele
patologii convulsive, boli care pentru Europa Evului Mediu, dar şi ceva mai târziu,
vor continua să fie privite strict ca boli determinate de posedarea demoniacă. În
acţiunea de diagnosticare medicina indiană, foarte rar admitea influenţa factorului
supranatural, sau de natură divină, gândirea medicală indiană rămânând profund
ataşată de raţionalitatea autonomă a omului.
Au fost consemnate rezultate positive şi notabile pentru acea perioadă în
terapeutica chirurgicală, în ceea ce priveşte litiaza biliară, în reducerea cataractelor,
în embriotomia pe un fetus mort, în suturarea perforaţiilor abdominale. S-a încercat
şi uneori chiar cu bune rezultate, închiderea plăgilor intestinale, făcând ca buzele
alăturate ale plăgii să fie muşcate de furnici mari, al căror cap era imediat tăiat, iar

mandibulele acestora rămâneau să servească drept agrafe de sutură, până la

absorbţia lor totală.
Experientele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade trei
perioade: medicina pre ariana (300-1500 ICh..), medicina vedica (700 ICh., –
pana acum), medicina ayurvedica (traditionala indiana). Conceptele medicale ale
civilizatiei preariene au putut fi deduse odata cu descoperirea minelor de la
Mohenj-Daro si Harrapa, ai caror locuitori, se pare ca acordau o mare importanta
igienei corporale.
Medicina vedica are la baza o conceptie medicala mitica, bazata pe
exorcizare si demonologie.
Filozofia medicala indiana se bazeaza pe existenta unor canale (nandi,
dhamani si hira) prin care circula forta organica, care va constitui fundamentul pe
care se vor construi, atat medicina ayurvedica cat si tehnica yoga.
Ayurveda, sau „stiinta vietii”, este o conceptie bio-medicala asupra omului
sanatos, dar si bolnav. Cel mai vechi text de medicina ayurvedica este cunoscut sub
denumirea de Carakasamita, reprezentand o colectie de carti in proza si versuri,
cuprinzand in mod separat, cunostinte de anatomie, diagnostic, prognostic si
diferite terapii.
In India educatia medicala se facea in universitati, cele mai cunoscute fiind,
Nalanda si Takasila. Dupa 7 ani de invatatura, „invatacelul” isi desavarsea
cunostintele sub indrumarea unui maestru. Odata dobadit, dreptul de a practica,
medicul se obliga sa inlature suferinta si sa lupte pentru fericirea oamenilor.
Ingrijirea medicala era acordata, deopotriva de catre barbati cat si de femei. Bolile
erau diagnosticate prin obsevartie si examinarea cilinica, medicul luand in
observatie trei elemente principale: culoarea conjunctivei, aspectul limbii si
caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe droguri, vegetale si produse
de origine animala, faceau parte: boraxul, sulfatul de cupru, carbonat de sodiu,
mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanta nervoasa, etc.
In esenta medicina ayurvedica poate fi rezumata astfel: este creata de preoti,
filozofi sau medici, fiind practicata de profesionisti; se bazeaza pe o literatura
medicala temeinica, ce contine o semiologie bogata, dar si un arsenal terapeutic
medical si chirurgical evoluat, comparaabil cu cel european; in ecuatia sanatate-
boala, bolnavul reprezinta factorul pasiv ce apeleaza la factorul activ pentru a-l
salva.
7
 MEDICINA în CHINA ANTICA :

Atat civilizatia antica chineza cat si medicina pe care au dezvoltat-o, se

bazeaza in special pe viziunea cosmologica asupra lumii. De aici ideea ca
microcosmosul corpului omenesc, nu reprezinta altceva decat o imagine
miniaturala a macrocosmosului. Interzicerea disectiilor a dus la dezvoltarea unei
anatomii sofiste in care se incerca un paralelism intre alcatuirea corpului si
astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deductii aberante. Pe baza acestor
conceptii se va dezvolta medicina traditionala si acupunctura.

Intre secolele XII si III ICh, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze

pe ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana
(dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza
cunoscuta este Yi Jing (Cartea Schimbarilor ) atribuita imparatului Fu Xsi (2850
ICh.), ce reuseste sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-
chirurgicale ale acelor vremuri. Imparatul Sei Nung (2748 ICh.) publica
Farmacopeea vegetala Chineza (Pen Tsao) iar imparatul Huang Ti (2697 ICh.)
editeaza o scrisoare medicala celebra, numita Canonul Medicinei (Nei Ching), in
care reuseste sa formuleze principalele obiective ale artei medicale chineze :
„Vindecarea bolnavilor si intarirea sanatatii celor sanatosi.”
In paralel cu medicina cosmologica se va dezvolta si o medicina empiric-
pragmatica, scolile medicale aparand, se pare, in perioada 800 – 1000 era noastra,
unde medicii erau invatati sa consulte bolnavii cu deosebita minitiozitate.
Terapia prin acupunctura, ce cauata sa aduca redobandirea echilibrelor
diferitelor organe ale corpului prin intepere si presopunctura diferitelor puncte
corespondente ale organelor interne, a reusit sa reziste timpului peste 1200 de ani.

IUDEA şi ştiinţele medicale :

Codul de sanatate cuprins in Vechiul Testament, abordeaza in primul rand

aspecte ale igienei individului, familiei si comunitatii, cu scopul de mentinere a
sanatatii si prelungirea vietii.
Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare si ingrijire a
bolnavilor la domiciliu, pentru curatenie fizica si spirituala, atat al celui suferind cat
si a familiei sale.
Preotii erau aceia care dadeau vedictul, de curat sau purcat unei persoane, pe
baza cartilor sfinte si tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli
contagioase sau reintegrarea in familie a celor vindecati. Medicina laica era
practicata de medici (Rofe) si moase (Hacania)

MEDICINA în GRECIA ANTICĂ :

8
 În cadrul istoriei profesiunii medicina grecilor antici a jucat un rol de mare
însemnătate, pentru că a stimulat, influenţat şi îndrumat pozitiv medicina europeană
şi arabă deopotrivă. De la începuturile ei ş chiar mai târziu, medicina greacă a fost
legată, atât de fenomenul religios al credinţei, dar şi de cel practicilor magice. Se
poate vorbi întradevăr de o medicină pozitivistă, odată cu epoca homerică, când în
practica medicală începe să se acorde o atenţie cuvenită simptomatologiei şi prin
descrierea riguroasă a cazuistcii, ţinânâdu-se seama de cunoştiinţele de
anatomie(dar destul de rudimentare încă).
În Grecia secolului al V lea î.d.Hr. existau mai multe şcoli de medicină. Cele
mai renumite dintre aceste şcoli erau: cea din Crotona, în sudul Italiei, reprezentată
de primul mare medic grec, Alcmeon (n., cca. 540 î.d.H.); cea din Cirene, în nordul
Africii; şcoala din insula Rodos; şcoala din Knidos, în sudul Anatoliei;

şcoala din insula Kos, în apropierea Asiei Mici, reprezentată de marele mentor al
ei, ilustrul medic şi profesor Hipocrat. Un aspect comun şi fundamental pentru
aceste şcoli îl reprezenta buna organizare al acestora, precum şi acel spirit
remarcabil de solidaritate şi responsabilitate profesională, socială şi umană reliefat
şi exprimat, prin ceea ce cunoaştem până astăzi ca fiind jurământul lui Hipocrat.
Medicii erau adunaţi în corporaţii, care stabileau pentru membrii lor norme ce
trebuiau respectate foarte riguros. Profesiunea medicală nu avea un caracter
sedentar, deaceea medicii străbăteau ţinuturi întinse şi de regulă când ajungeau într-
un oraş, puteau fi doi, trei sau chiar mai mulţi în acelaş loc. În peregrinările lor
medicii erau însoţiţi întotdeauna de ajutoarele lor, care astfel îşi desăvârşeau
pregătirea de viitori medici, dar şi de sclavi.
Marea majoritate a informaţiilor referitoare la medicina greacă din sec. al V
lea î.d.H. se regăsesc într-un ansamblu de aproximativ 70 de lucrări medicale,
adunate în aşa numita Colecţie hipocratică. Referitor la cele două mari şi renumite
şcoli, cea din Knidos şi cea din Kos, se cunoaşte faptul că aveau profiluri diferite.
Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru
perfectionarea artei de vindecare a trupului si sufletului. Pentru eleni bolile erau
rezultatul pedepaselor pe care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau
pamantenilor intrati in conflict cu ei. Apollo era recunoscut in Olimp ca patron al
medicinei iar Artemis zeita care ocroteste campurile, animalele, si vindeca
miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor medicinale
centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de medici practicieni,
printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti, Asklepios.
Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu al
medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac,
alifiile si interventiile chirurgicale. Templele inchinate zeului vindecator erau de
regula asezate in locuri cu clima calda, inconjurate de multa verdeata, unde cei
bolnavi erau adusi pentru a-si mentine o igiena riguroasa si un regim de viata foarte
chibzuit. De fapt sanctuarele lui Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic
iar discipolii lui numiti asklepiazi, sunt considerati primii medici ai antichitatii.
Incepand cu secolul VI î. de Hr. filozofii medici greci renuntand la un
empirism fara orizont, reusesc sa diferentieze o filozofie laica, punand bazele
dezvoltarii stiintelor biologice, inclusiv al medicinei. Interpretarile materialiste

9
asupra lumii, enuntate de filozofii greci, desi nu aveau o baza experimentala,
prezinta importanta datorita gandirii rationale pe care cauta sa o promoveze.
Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau,
elaborand o conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost
Hippocrate din Kos, care a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul
general al filozofiei. Cele aproximativ 67 de carti meduicale atribuite lui
Hippocrates, cunoscute sub numele de „Corpus Hippocraticum”, reprezinta
conceptia stiintifica si filozofica a „epocii de aur” a culturii elene. Principiile
generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe urmatoarele teze
patogenice:
Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima,
phlegma produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila
galbena secretata de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se
dezechilibrului produs intre aceste umori.
Teza temperamentelor, care sustine ca oamenii aflandu-se sub influenta
factorilor cosmici si geografici formeaza urmatoarele tipuri tempramentale:
sangvinic (vioi), flegmatic (rece), coleric (impetuos), melancolic (timid, trist).
In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul ”Despre aer,ape
si lacuri”: „Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara
interventia naturii... Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor... Natura
este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale putem obtine
oarecare succes.” Observarea atenta a bolnavului, descrierea simptomelor bolii
pentru un diagnostic cat mai exact, fac din lucrarea „Despre prognoze”, o carte de
referinta pentru tripla misiune a medicului: „sa judece asupra celor petrecute, sa
cunoasca cele prezente si sa prevada cele ce vor fi.” Referindu-se la terapie enunta
un pricipiu universal valabil: „nu exista reguli absolute, caci nu exista boli, ci
bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona in mod diferit la acelasi remediu.”
De la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde
îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe
universitati, absolventii facultatilor de medicina presteaza la sfârşitul studiului
juramântul lui Hippocrate:

"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toti zeii şi zeitele,

pe care îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest juramânt şi poruncile lui, pe cât
ma ajuta fortele şi ratiunea:
 Sa respect pe cel care m-a învatat aceasta arta la fel ca pe propriii mei parinti,
sa împart cu el cele ce-mi apartin şi sa am grija de el la nevoie; sa-i consider pe
descendentii lui ca frati şi sa-i învat aceasta arta, daca ei o doresc, fara obligatii
şi fara a fi platit.
 Sa transmit mai departe învataturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului
meu şi numai acelor discipoli care au jurat dupa obiceiul medicilor, şi nimanui
altuia.
 Atât cât ma ajuta fortele şi ratiunea, prescriptiunile mele sa fie facute numai
spre folosul şi buna stare a bolnavilor, sa-i feresc de orice dauna sau violenta.
 Nu voi prescrie niciodata o substanta cu efecte mortale, chiar daca mi se cere,
şi nici nu voi da vreun sfat în aceasta privinta. Tot aşa nu voi da unei femei un
remediu avortiv.
10
 Sacra şi curata îmi voi pastra arta şi îmi voi conduce viata.
 Nu voi opera piatra din başica, ci voi lasa aceasta operatie celor care fac
aceasta meserie.
 În orice casa voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunastarea bolnavilor,
ma voi tine departe de orice actiune daunatoare şi de contacte intime cu femei
sau barbati, cu oameni liberi sau sclavi.
 Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi pastra în secret,
pentru ca aici tacerea este o datorie.
 Daca voi respecta acest juramânt şi nu îl voi calca, viata şi arta mea sa se
bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; daca îl voi trada
devenind sperjur, atunci contrariul."

ROMA ANTICA şi MEDICINA :

Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sanatate a caror organizare

eficienta a contribuit la perpetuarea functionarii acestora, chiar dupa destramarea
imperiului. In primul secol al eri noastre, o serie de invatati ai vremii reusesc sa
cuprinda in operele lor sinteza cunostintelor acumulate in diverse domenii.
Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus
Cornelius Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii „De arte medica”, cel care a
introdus in semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: „rubor et
tumor cum calor et dolor” si celebrul medic antic, Galenus (129-201), nascut in
Pergam, cosnsiderat ultimul mare reprezentant al medicinei antice. Datorita
disectiilor si vivisectiilor publice, este considerat primul mare experimentator al
medicinei. In tratatul sau „De simplicum medicamentorum”, reuseste sa descrie si
sa clasifice aproximativ 473 de remedii vegetale.

MEDICINA ANTICA în ISLAM :

Ingrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza mostenirea medicala

hippocratica, adaptata la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a
medicinei arabe a fost Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai
cunoscut sub numele de Avicena. In tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor
Medicale) reda cu rigurozitate matematica cunostintele medicale ale vremii:
anatomia, fiziologia, diagnosticul, si tratamentul. A facut primele descrieri clinice
ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci si antraxul (focul persan), areusit sa faca
o diferentiere argumentata intre ulcer, gastrita si stenoza pilorica precum si intre
meningism si meningita.

PERIOADA RENASTERII :

11
 O perioada in care arta de a igriji incepe sa se impuna ca o practica diferita
fata de arta de a vindeca, in paralel cu progresul stiintei, tehnicii si daramarea
barierelor mistico-religioase, la care au contribuit numerosi invatati.
Andrè Vesales (1514-1564) in cele 7 parti ale tratatului sau de anatomie, din
1543 intitulat „De Humani Corporis Fabrica” (Alcatuirea corpului uman),
expune o conceptie noua, bazata pe observatii directe, cercetare si gandire
rationala.
Adevarurile enuntate de Vasale sunt:
maxilarul inferior este mic;

femurul si humerusul sunt oase drepte nu curbate;

vena azigos se varsa in vena cava superioara nu in cea inferioara;
osul stern este constituit din 3 parti si nu din 7;
uterul este format dintr-o singura cavitate;
ovarul contine corpul galben;
descrie corect anatomia inimii si traiectul venelor;
sustine posibilitatea afoniei dupa sectionarea nervului recurent;
al colapsului pulmonar secundar dupa deschiderea toracelui;
atrage atentia asupra posibilitatilor de stimulare directa a miocardului in timpul
opririi inimii;
a supravietuirii bolnavului dupa splenectomie.
Miguel Seret (1509-1553) bazandu-se pe studii anatomice reale reuseste sa
dea o descriere exacta a micii circulatii.
Paracelasus (1493-1541), fiu al unui medic elvetian, este considerat un
inovator al gandirii biomedicale. Folosind metoda experimentala a incercat sa
fundamenteze urmatorul concept biomedical: „procesele care se petrec in corpul
uman sunt chimice, iar chimia este sortita sa joace un rol imens in medicina”.
Girolamo Francastoro (1483-1553) in lucrarea sa „De contagione
contagionis morbis et eorum curratione” (Despre contagiune boli contagioase si
tratamentul lor) descrie caile de transmitere a bolilor infectioase, realizand totodata
o clasificare a lor. Sustinand ca infectia este produsa de particule mici invizibile
poate fi considerat ca pionierul epidemiologiei. A fost primul care a diferentiat
ciuma de tifosul exantematic.
Ambroise Parè (1509-1590) va introduce in tratamentul plagilor un
antiseptic format din galbenus de ou, solutie alcoolizata si terebentina, acoperite de
fese din bumbac. A imaginat tot felul de proteze mecanice pentru ranitii suferinzi
de amputari.
William Harvey (1578-1657), cu studii de medicina la Cambridge si
Padova, publica lucrarea „Excitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in
animalibus” (Cercetarea anatomica asupra miscarii inimii si sangelui la animale).
Socotita ca apogeu al descoperirilor Renasterii, descrierea circulatiei sanguine
reprezinta o lovitura definitiva data medicinii dogamatice traditionale. El este cel
care va pune bazele embriologiei prin dezvoltarea epigenezei: „Omne vivum ex
ovo” (tot ceea ce este viu provine din ou).
Printre pionierii politicilor de sanatate comunitare este si William Perry,
care a emis ideea ca doar controland bolile transmisibile s-ar putea ameliora
mortalitatea materno-infantila.
12
 Spitalele vremii devin locuri unde pe langa ingrijirea bolnavilor se studia si
se invata arta medicala. Arta de a ingriji incepe sa se diferentieze fata de arta de a
vindeca.
Saint Francisc De Sales (1567-1662) infiinteaza o asociatie voluntara a
„vizitatorilor prieteni”, care mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordand
ingriiri. Asociatia a reprezentat o forma timpurie de „ingrijiri tip nursing” la
domiciliu.
Saint Vincent de Paul (1581-1660) - este considerat un alt precursor al
dezvoltarii ingrijirilor de sanatate si al ajutorului social. In 1617 organizeaza la

Paris „Confreria caritatii”, organizatie formata din tinere credincioase laice, ce se

consacra ingrijirilor la domiciliu.
Camille de Lelis, militar de cariera, se converteste la catolicism si se dedica
ingrijirii bolnavilor, in special a celor atinsi de ciuma. Dupa canonizare a fost ales
ca patron al infirmierelor.
Crearea centrelor de primire destinate bolnavilor si a celor saraci, va institutionaliza
functia de ajutor social si de ingrijire, creand premisele aparitiei functiei de
ingrijitor de sanatate.

REVOLUTIA INDUSTRIALA :

Epidemiile care au bantuit Europa secolelor XVII-XVIII au influentat radical

modul de gandire, de la conceptia fatalista la instituirea carantinelor si
intensificarea controlului sanitar aspra vietii publice. Dezvoltarea industriala a dus
la cresterea populatiei urbane, la o rata crescuta a mortalitatii infantile, abandonul si
ucideraea sugarilor, conditii grele de munca, cresterea exponentiala a
imbolnavirilor profesionale si o crestere a incidentei bolilor mintale. Printre cei
care au pregatit reforma conceptiilor privind bolnavii mintali se numara si scriitorii
Fracncoise-Marie Voltaire(1694-1778), Diderot (1713-1784) si H.G. Mirabeau
(1749-1791). Printre primii reformatori a sistemului psihiatric se numara Vncenzo
Chiarugi (1759-1820), care reueşeşte sa introduca in 1788 la Spitalul Sf. Bonifacio
din Florenta, un sistem in care nurse instruite corespunzator, ingrijeau bolnavii
psihici sub directa supraveghere a medicilor. In lucrarea „De morbis artificum”
(Despre bolile meseriasilor), Bernardino Ramazzini (1633-1714) descrie peste 50
de profesii expuse noxelor. Eforturile moderne privind sanatatea publica au aparut
in Anglia odata cu Legea Elisabetana pentru saraci, din 1601, ce garanta asistenta
medicala si ingrijire de nursing pentru saraci, orbi, si handicapati.
Spre sfârşitul perioadei industriale opinia publică îşi va schimba optica faţă
de persoanele care prestau activităţi de nursing. Aceste grupuri constituite in special
din persoane de sex feminin si sprijinite de cele mai multe ori de ordine religioase,
vor fi treptat inlocuite de femei declasate, betive, necinstite, numite „drojdia
societatii”. Nursa era considerată cea mai umilă dintre servitori, fiind obligată sa
desfăşoare o muncă zilnică oboasitoare şi prost remunerată. Această perioadă a fost
denumită de istoriografi „ epoca neagră a nursingului ”.
Una dintre cele mai importante descoperiri ale acestei perioade se referă la
imunologia practică şi anume la vaccinarea antivariolică. Inocularea copilului
13
James Phipps cu vaccin antivariolic, la 14 mai 1796, de către medicul generalist
englez Edward Jenner a deschis cea mai importantă eră in lupta cu microbii.

SECOLUL al XIX lea :

Un secol in care oamenii de stiinta continua sa aduca remarcabile contributii

in diferite domenii de activitate, inclusiv in medicina.

Georges Cuvier (1769-1832) intemeietorul anatomiei comparate si

paleontologiei, Robert Brown (1873-1913) descrie existenta nucleului in celulele
animale si vegetale, Mathias Schleiden (1804-1881) si Theodor Schwann (1810-
1882) elaboreaza „teoria celulara” ca baza de organizare a structurilor animale si
vegetale. Chimistul Louis Pateur (1822-1895) a reusit cateva descoperiri esentiale
in microbiologie (teoria microbiana a bolilor infectioase), chimie (fermentatii,
cristalografia) si imunologie, realizand vaccinuri impotriva holerei aviare,
antraxului si turbarii. Robert Koch (1843-1905) a daruit medicinei importante
descoperiri in domeniul mediilor de cultura a bacteriilor, etiologia antraxului,
tuberculozei si holerei. Romanul Victor Babes (1854-1926) impreuna cu patologul
Victor A. Cornil (1837-1908) publica prima carte de bacteriologie din lume. Tot el
a fost descoperitorul fenomenului imunitatii pasive, perfectionand tratamentul
antirabic, prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. In aceeasi perioada I. I.
Mecinikov (1845-1916) si Paul Ehrlich (1854-1915) au descris principalele
mecanisme de aparare a organismului in caz de infactie, punand bazele
imunologiei.
Dezvoltarea stiintelor va duce la aparitia unor mari clinicieni precum Rene
T. Laennec (1781-1826) care introduce metoda aculatatiei in examinarea clinica.
El a fost si cel care a inventat si a construit primele stetoscoape auriculare.
Chirurgia va fi puternic influentata de 3 mari descoperiri: anestezia atribuita lui
W.T. Morton (1819-1868), sistemul antiseptic introdus de Joseph Lister (1827-
1912) si asepsia pasteuriana in 1893.
Secolul XIX reprezinta o epoca importanta in formarea cadrelor sanitare si
popularizarea cunostintelor medicale inclusiv pe teritoriul Romaniei de azi. In 1811
se infiinteaza la Bucuresti, Spitalul Filantropia, in 1838 este inaugurat Spitalul
Brancovenesc iar sub conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va infiinta o
scoala de moase. El va redacta pentru elevele sale manualul „Mestesugul mosirii
pentru invatatura moaselor la Institutul maternitatii din Bucuresti”. Printre
promotorii organizarii sanitare moderne se numara si medicii Carol Davila (1828-
1884) si Nicolae Kretzulescu (1812-1900) initiatorul Scolii de mica chirurgie de la
Spitalul Coltea.
In America prima asociatie de voluntari pentru sanatate, „Societatea
doamnelor milostive” se constituie in prima jumatate a secolului al XIX-lea in New
York si isi propunea intr-ajutorarea bolnavilor si saracilor.
In 1877, Comitetul de femei al Misiunii din New York o angajeaza pe Francesca
Root, absolventa primei clase de nursing Bellevue, pentru a acorda bolnavilor

14
saraci, ingrijiri de sanatate si asistenta religioasa. In 1866 in Philadelphia ia nastere
„Asociatia Nurselor Vizitatoare” ce presta ingrijiri la domiciliul bolnavilor.
In jurul anilor 1840 apar primele departamente locale de sanatate iar in 1878
se infiinteaza Serviciul Spitalelor de Marina, o institutie care sa ofere ingrijiri
marinarilor bolnavi si infirmi, reusind in timp sa devina un model pentru
organizarea serviciilor de sanatate publica in S.U.A.
Lillian Wald si Mary Brewster, ambele nurse instruite, au reusit in 1893,
organizarea unui serviciu pentru vizitarea la domiciliu a bolnavilor saraci. Lillian
Wald considerata prima nursa pentru sanatate din SUA, implicandu-se activ in
folosirea metodelor epidemiologice in campaniile de politica sociala pentru
promovarea sanatatii, a condus la infiintarea companiilor de asigurari, care sa
plateasca serviciile de nursing, iar impreuna cu Lee Fraskel a initiat primul
program de nursing comunitar pentru muncitori, la Compania de Asigurare
Metropolitana. Serviciul de nursing infiintat de Lillian Wald a avut o contributie
importanta in organizarea nursingului comunitar, prin ingrijirile acordate la
domiciliu platibile in rate, stabilirea unui sistem de salarizare pentru nurse,
folosirea anunturilor publicitare in recrutarea de noi nurse, scaderea indicatorilor de
morbiditate si mortalitate.
In 1862, omul de afaceri Henry Durant publica cartea „O amintire de la
Solferino”, cu aceasta ocazie propunand infiintarea in fiecare tara a unor societati
de ajutorare a militarilor raniti in confrutarile armate. La 17 februarie 1863 la
Geneva, impreuna cu bancherul Gustave Moynier, generalul G.H. Dufour,
medicii Louis Appia si Theodore Maunoir formeaza un comitet cu scopul de a
pregati o Conferinta internationala, in vederea discutarii unor aspecte legate de
sprijinirea serviciilor sanitare si la acordarea de ajutor tuturor militarilor raniti. In
luna octombrie 1863 reusesc organizarea acestei conferinte, ocazie cu care
„Comitetul celor 5” se transforma in Comitetul International al Crucii Rosii,
avand ca deviza: „pregatirea in timp de pace, pentru a fi de ajutor in timp de
razboi”.
La 8 august 1864 reusesc sa convoace, cu ajutorul guvernului elvetian, o
Conferinta diplomatica, la care au luat parte 11 tari europene si SUA. Textul
pregatit de Comitetul International, cunoscut sub numele de „Conventia pentru
ameliorarea soartei militarilor raniti din armatele in campanie”, marcheaza o data
importanta in istoria umanitatii. Conventia stipula: „Ambulantele, spitalele militare,
personalul sanitar vor fi recunoscute ca neutre si ca atare vor fi protejate si
respectate de catre beligeranti. Militarii raniti sau bolnavi vor fi luati in ingrijire de
catre natiunea carei îi apartin.” Totodată s-a adoptat si semnul distinctiv, o cruce
rosie pe fond alb, reprezentand culorile inversate ale steagului federatiei elvetiene,
ca un omagiu adus neutralitatii Elvetiei.
In timpul razbiolui ruso-turc din anul 1876, guvernul turc va inlocui cruce cu
o semiluna rosie, fiind apoi urmata de majoritatea tarilor musulmane. In urmatorul
deceniu 22 de state vor adera la aceasta conventie, fiecare dintre ele infiintandu-si
Societati Nationale de Cruce Rosie.
In aprilie 1919, cu prilejul Conferintei medicale internationale de la Cannes
se va adopta propunerea ca activitatea Crucii Rosii sa se desfasoare inclusiv pe
timp de pace. Astfel la initiativa lui H.P. Davison, va lua nastere la Paris in data de
5 mai 1919, Liga Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, ca federatie a
15
Societatilor Nationale, avand ca deviza: „ Per Humanitatem ad Pacem ” (Prin
umanitate spre pace).

SECOLUL al XX lea :

Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltarii fara precedent, in toate

sectoarele de activitate, inclusiv in medicina si arta ingrijirilor de sanatate.

La o luna de zile dupa ce W.C. Roentgen (1845-1923) descopera razele X,

Henry Bequerel (1852-1908) pune in evidenta fenomenul radioactivitatii naturale.
Marie Curie (1864-1934) impreuna cu sotul ei Pierre Curie (1859-1906), studiind
fenomenul radioactivitatii, vor descoperi radiumul. Atat radiologia cat si izotopii
radioactivi, reprezinta progrese fara precedent, care vor revolutiona metodele de
diagnostic si tratament, ducand la dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum
ftiziologia, traumatologia, urologia, angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea
segregarii genetice, postulata de botanistul W.J. Johannsen (1857-1917), va
revolutiona biologia celulara iar postularea transmiterii ereditatii la nivelul celular,
de catre T.H. Morgan (1866-1945) si echipa sa, genetica moleculara va evolua
considerabil. Descrierea in anul 1900 a grupelor sanguine si a factorului Rhesus
(Rh) de catre K. Landsteiner si a reactiei de fixare a complementului de catre
Jules Bordet (1870-1960) si P.O. Gengnon (1875-1957), vor duce la dezvoltarea
unor sectoare medicale precum imunologia, hematologia, genetica, antropologia,
medicina judiciara.
Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia,
imunogenetica, imunopatologia, vor atrage dupa sine una dintre cele mai
spectaculoase realizari ale secolului XX: transplantul de organe. Profesorul
Cristian Barnard reuseste in 1967 efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior
chirurgia transplantului extinzandu-se si la alte organe interne ca rinichi, ficat, grefe
intestinale, si de membre, etc. Descoperirea culturilor de tesuturi pusa la punct de
Alexiss Carel (1873-1955) va deschide calea cercetarii in inframicrobiologie.
Datorita tehnicilor culturilor de celule, s-a reusit obtinerea vaccinului
antipoliomielitic. Dupa descoperirea sulfamidelor in anul 1938 de catre Gerhard
Domagk (1895-1964), in 1944 o echpa a Universitatii Oxford, condusa de Sir
Alexander Fleming (1881-1955), va reusi sa izoleze si sa stabilizeze primul
antibiotic operant, penicilina, ce va atrage dupa sine sinteza unui numar important
de alte antibiotice, revolutionand terapia bolilor infectioase.
In paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei in secolul XX
vor incepe sa se dezvolte in toate tarile europene scoli pentru formarea asistentelor
medicale. Fondatorii acestor scoli alaturi de puterea publica, vor cauta sa-si
finalizeze initiativele de formare a cadrelor medicale si recunoasterea profesiei de
asistent medical.
Dupa Primul Razboi Mondial tarile beligerante se vor confrunta cu multe si
complexe probleme de sanatate a populatiei lor. Desi timide si sporadice la inceput,
semnalele trimise de catre lumea medicala guvernelor cu privire la starea precara
de sanatate a populatiei din majoritatea tarilor europene, incep sa sensibilizeze
opinia publica. Vor lua nastere asociatii nationale de lupta impotriva diferitelor
16
maladii, ce aveau nevoie de profesionisti, capabili sa dezvolte strategii si sa
intervina prompt in teren. Se va face apel la sistentele medicale, ale caror
cunostinte profesionale vor cauta sa fie completate cu noi discipline precum
fiziopatologia, epidemiologia, educatia sanitara, etc. In acest context campul de
activitate al asistentelor medicale incepe sa se largeasca si in afara mediului
spitalicesc, dand nastere la profesia de asistenta medicala. Necesitatea existentei
unei astfel de specialitati va determina scolile sa-si diversifice oferta, formand si
acest gen de profesionisti.
Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial s-au produs schimbari majore in
educatia de nursing, fiiind infiintate si extinse programele de nursing practic.
Virginia Henderson (1897-1996) descrisa ca fiind prima doamna a
nursingului, scriitoare, cercetatoare avidă şi vizionară, este considerata de multi cea
mai importanta figura a nursingului secolului XX. A descris rolul asistentei
medicale ca fiind substitutiv (inlocuind persoana), suplimentar (ajutând individul),
si complementar (lucrând cu individul). Toate acestea cu scopul de a ajuta
individul/pacientul sa se descurce, pe cat posibil singur.
Incepand din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de
definitii in cadrul carora functia principala o are asistenta. Una dintre aceste,
definiţii devenită clasică, este: asistenta face pentru altii, ceea ce ar face acestia,
daca ar avea puterea, dorinta si cunostiintele necesare ; asistenta trebuie sa-l faca
pe pacient să dobândească independenţă faţă de ea, cât de repede posibil.
In ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie stiintifica,
caracterizandu-se prin sporirea cercetarilor in randul profesionistilor si alcatuirea
unei baze conceptuale de parctici.

17