Iuliana Zibileanu

seria D, grupa 35

MEDICINA PRIMITIVĂ
De la arta vracilor și șamanilor, care pretindeau că alungă duhurile rele și de
la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina
modernă este o cale lungă.

Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de

vindecare și procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice,
studiate cu mijloace moderne de investigare. Principala sursă de informație
privind această perioadă o constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia
ne arată bolile de care a suferit omul primitiv dintre care cele mai multe
exista și astăzi. S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip
osteomielitic, leziuni osoase tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase
(osteosarcoame), tuberculoză, sifilis, fracturi, dar și primele forme de
intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și amputarea.
 arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și
practica medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.
 etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații
aflate în prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi din
Amazonia, Australia, Polinezia).

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și

populații așa-zis "primitive", putem deduce informații privind practicile medicale
preistorice.

De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini. În cadrul

primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era practicat
de către vraci și șamani. În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor,
multe din proprietățile acestora erau descoperite întâmplător.

Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se

scheletele descoperite în diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul
de Neanderthal, sau de Cro-magnon, sau cel al mezoliticului în aproape 90% din
cazuri nu ajungea la 40 de ani. Față de sinantrop, care, în peste 70% din cazuri,
murea înainte de a avea 15 ani, înregistrăm un vizibil progres.

Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o

parazitare a organismului de către un demon. Tratamentul bolii era realizat de
către vindecatorii triburilor primitive, care reușeau eliminarea demonilor
cauzatori de boală. În peștera Les trois frères este reprezentat primul medic,
efectuând un dans ritual (paleolitic). Terapia era un amestec de elemente magico-
religioase cu elemente de vindecare empirice. Strategiile de vindecare diferă în
funcție de etiologie: incantații, înșelarea spiritului malefic etc. Nu exista etică si
deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își asumă
răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratica,
medicina științifică. Partea magică era ajutata și de obiectele magice: amulete
(fragmente de os, dinți de animal, pietre semiprețioase), figurine (antropomorfe,
zoomorfe) purtate în scop profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje,
măști etc. Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția
surplusului de produse, apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.

Studiul triburilor actuale care se află, din punct de vedere cultural, în epoca de
piatră oferă o idee despre ceea ce a fost medicina inițială, aceea a timpurilor
preistorice. Desigur, aceste popoare, chiar dacă se comportă ca și cum s-ar afla
încă în condiții preistorice, s-au schimbat față de cele preistorice și de aceea
cercetătorii trebuie să fie prudenți în concluziile lor.

Ceea ce pare esențial la acești oameni în ceea ce privește medicina este ideea
bolii ca fenomen supranatural prin acțiunea demonilor sau prin vrăjitorie datorită
unei greșeli comise de pacient.

Prin urmare, boala are, în mare măsură, o valoare morală. Dar pentru aceasta
trebuie să adăugăm că în acestă medicină primitivă, diagnosticul și tratamentul
sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, compatibile cu această idee de boală
ca fenomen supranatural. Diagnosticul și tratamentul sunt stabilite cu ajutorul
elementelor magico-religioase. Prin urmare, observarea cristalelor, aruncarea
oaselor în aer și stările de transă ale vindecătorului pentru a pune diagnosticul și,

2
prin urmare, și ceremoniile, rugăciunile, formulele magice, lovind pacientul și
atingându-l cu anumite obiecte sunt folosite ca mijloace terapeutice.

Relația dintre medicina primitivă și credințele antice este mult mai adâncă.
Trocul pe mare în Grecia antică, de exemplu, a favorizat și un alt schimb : la nivel
spiritual. A avut loc o migrație a mitologiilor, a credințelor religioase. De exemplu,
Hecate, fiica lui Perses și a Asteriei, protectoare a vrăjitoarelor, vrăjilor, magiei și
descântecelor, descoperă aconitum (plantă otrăvitoare). Și, poate nu întâmplător,
protectoarea farmecelor este cea care descoperă „calitățile” acestei plante, dacă
ne gândim la substratul termenului „farmacie”, care provine din greacă :
„pharmakeia” - leac, descântec. Pe aceeași rădăcină grecească, există
„pharmakon” – descântec, leac, otravă, farmec.

Aconitum, ca simbol al Hecatei, este întâlnit destul de des în scrierile antice,

având atât rol curativ cât și distructiv. Planta era folosită la prepararea
unguentelor halucinogene, recomandate împotriva durerilor. Extractul de
aconitum era întrebuințat și ca otravă pentru săgeți. În doze foarte mici, în apă
fierbinte, planta era întrebuințată în răceli, dar devenea letală în fierturi cu
destinație exactă.

În general, până să apară școlile medicale care au legătură cu direcțiile

filosofice, putem vorbi despre „tămăduitori”. Școlile filosofice vor trasa o direcție
științifică. Asistăm la o delimitare progresivă a elementului mistic, deși încă se mai
întâlnesc reminiscențe ale acestuia.

Despre aceasă știință, Andre Bonard afirmă : „(...)medicina se lovea încă, în

secolele V și VI, de prejudecăți religioase și populare, care o împiedicau să
progreseze în direcția cunoașterii exacte a organelor corpului omenesc și
funcțiilor lor. Disecția corpului după moarte era riguros interzisă pretutindeni în
Grecia. Aristotel, care a disecat animale în număr mare, era obligat, pentru a-și
reprezenta funcționarea mecanismului nostru corporal, să tragă concluzii pornind
de la alte mamifere, ceea ce lăsa mult loc unor ipoteze aventuroase.”

Primul filosof care se orientează spre metodele experimentale, dovedindu-se a

fi, mai degrabă, fizician și medic, este Alkmaion, format la Școala Pitagoreică.

3
 Iubind în special disecția, specializându-se în făurirea pieselor care aduceau
împliniri metodei lui, Alkmaion este primul care, în privința aparatului circulator,
distinge între venele phlebes și arterele pneuma. Ca orice elev format de
pitagoreici, Alkmaion era adeptul moderației, considerând că orice exces poate
declanșa o boală.

Unele percepte filosofice grecești, care au favorizat, printre altele, dezvoltarea

medicinii, se întâlnesc în teoriile hipocratice. Bunăoară, se pare că ideea
contrariilor dezbătută în Efesos de Heraklit a fost preluată de Hippocrate, care și-a
construit teoria dezechilibrului umoral.

Din acest punct, cercetarea cunoaște o orientare raționalistă. În tratatul

„Despre răul sacru” (”Nosos hiera”) se vorbește despre natura epilepsiei: „Cred că
epilepsia, numită și boala sfântă, nu are nimic mai divin și nu este mai sfântă
decât celelalte. Natura ei este aceeași. Oamenii i-au dat, mai întâi, o origine și o
cauză divină, din neștiință, uimiți de efectele sale, care nu seamănă cu acelea ale
bolilor obișnuite. Ei au perseverat, apoi, să-i adauge o idee oarecare de divinitate,
neștiind să-i deslușească natura, și îi aplică tratamentul potrivit cu neștiința lor...
Socotesc pe cei care au sacrificat epilepsia ca pe niște oameni de aceeași speță cu
magii, cu vrăjitorii, cu șarlatanii, cu impostorii, cu toți oamenii care vor să facă să
se creadă că ei sunt extrem de pioși și știu mai mult decât restul oamenilor. Au
aruncat mantia divinității asupra neputinței în care se află de a aduce ceva
folositor bolnavilor lor.”

Pentru o perioadă foarte lungă de timp, mijloacele medicale rămân, totuși,

rudimentare. De pildă, operațiile în Evul Mediu erau îngrozitor de dureroase.
Chirurgii aveau prea puține cunoștințe de anatomie, tehnici de anestezie și
tratamentele antiseptice necesare pentru a proteja rănile și inciziile de la infecții.
Chirurgii de la începutul epocii medievale erau de cele mai multe ori călugări,
deoarece ei erau cei care aveau accesul la literatura medicală provenită din
spațiul arab. Dar în 1215, Papa a decis că preoții nu mai aveau voie să practice
chirurgia, așa că aceștia i-au instruit pe țărani să efectueze diverse operații.
Fermierii, care nu prea aveau alte experiențe medicale în afară de procedeele de
castrare a animalelor, au ajuns să facă tot felul de operații, de la extracții dentare

4
la operații de cataractă. Arheologi englezi au găsit rămășițele unui țăran ce a trăit
în jurul anului 1100. Acesta avea craniul spart, iar cercetările au scos la iveală că
bărbatul fusese supus unei operații considerate foarte complicată pentru
vremurile acelea:craniul i-a fost perforat pentru a putea elimina fragmentele de
os spart și pentru a permite eliminarea presiunii intracraniene. Ne putem doar
imagina cât de dureros trebuie să fi fost procesul de vindecare fără niciun fel de
anestezic.

În Evul Mediu, medicii recurgeau la operații doar în situații foarte grave

deoarece nu cunoșteau niciun anestezic suficient de bun pentru alinarea durerii
cauzate de procedurile nu tocmai rafinate. Unele poțiuni folosite pentru ușurarea
durerilor sau pentru inducerea somnului pentru perioada operației puteau fi ele
însele letale. O astfel de poțiune se obținea prin amestecarea sucului de salată
verde, fiere de vier, opiu, măselariță, suc de cucută și oțet. Acest amestec era pus
în vin și abia apoi ”oferit” pacientului. Cuvântul din engleza veche folosit pentru a
descrie această poțiune anestezică era ”dwale”. Chiar și numai sucul de cucută din
acest amestec putea fi letal, și deși anestezicul putea induce un somn profund
pacientului pentru a permite desfășurarea operației, exista posibilitatea ca acesta
să nu se mai trezească deloc.

Medicina medievală timpurie era adeseori o combinație între ritualuri păgâne,

religioase și cunoștințe științifice. Odată cu răspândirea controlului bisericii în
toate aspectele vieții publice și private, ritualurile păgâne au fost condamnate și
au dispărut treptat din practica doctorilor. Un astfel de ritual, pentru care puteai fi
sever pedepsit, era următorul:

”Când vindecătorul se apropie de casa în care trăiește bolnavul, dacă el

găsește o piatră în apropiere, întoarce piatra și dacă sub ea trăia vreo creatură,
dacă vindecătorul găsește un vierme sau o muscă sau o furnică sau orice creatură
vie, atunci bolnavul se va vindeca.”

Persoanele care se îmbolnăveau de ciumă bubonică trebuiau să efectueze

penitențe și să-și mărturisească păcatele. Li se spunea că vor scăpa cu viață dacă
își mărturiseau corect toate păcatele.

5
 Putem conclude că, deși medicina actuală nu este perfectă și nu dispune de
tratament pentru toate afecțiunile cu care se confruntă contemporanitatea,
progresele pe care umanitatea le-a atins de-a lungul secolelor în domeniul
medicinii sunt uimitoare. Faptul că actualmente se pot trata atât de ușor și
elegant afecțiuni care în trecut costau vieți omenești sau cel puțin un mare
procent din calitatea vieții umane, nu poate decât să ofere speranța și motivația
necesară tinerilor medici în ceea ce privește viitorul. Întrebarile fără răspuns de
astăzi își așteaptă rezolvarea, iar aceasta poate fi mai aproape decât ne-am putea
aștepta.

6
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE :

 A. Bonard, „Civilizația Greacă”, vol. III, Ed. Științifică, Buc. 1969, p.217
 Dărămuș Lucia, „Mituri și legende ale antichității”, ed. Ideea Europeană,
2008
 https://www.historia.ro
 http://publicacionesmedicina.uc.cl
 http://www.wikipedia.org