ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN DIFERITE

PERIOADE ISTORICE DIN EVOLUȚIA

OMENIRII
(antichitate, evul mediu, renaștere, sec. XVII-
XVIII, XIX-XX)

1
 ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR ÎN DIFERITE PERIOADE
ISTORICE DIN EVOLUȚIA OMENIRII(ANTICHITATE,
EVUL MEDIU, RENAȘTERE, SEC.XVII-XVIII, XIX-XX)

Practicata din perioada preistorica arta de a îngriji are un caracter universal, putand fi
acceptata ca o lege naturala. Recunoasterea ca profesie, „utila si unica”, se produce in a
doua jumatate a secolului XX. De-a lungul timpului „arta de a ingriji”, a fost influentata
de specificitatile culturale, etnice, credinta, diferitelor grupuri etnice.

Mesopotamia

Mesopotamienii cautau in valorile etice o unitate de masura care sa le dea o solida baza
morala. Lumea lor nu mai este arbitrara, raul si bolile nu mai sunt considerate simple
intamplari.
La inceputurile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma medicinei
magico-religioase, iar cand acestea dadeau gres se recurgea la serviciile medicului
empiric sau la chirurg.
Medicina magica era practicata de preoti, iar cauza bolilor era pusa pe seama greselilor
savarsite fata de zei. Diferiti demoni, spirite si duhuri erau asociate unor boli si afectiuni.
Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot exorcist numit Asipu.
Preotii se formau in scolile de medicina hieratica, cea mai vestita fiind situata in orasul
Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un sarpe
incolacit pe toiag.
Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente intr-o anumita boala, preotii
Asipu foloseau diferite metode de divinatie, constand in studierea organelor unor animale
sacrificate, a picaturilor intr-un vas cu apa, interpretari astrologice sau interpretarea
viselor.
Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua stiinta, numita catarctica, sau „arta de a
preveni si vindeca bolile si suferintele morale, prin purificarea sufletului si curatenie
corporala”, reusind sa-si dezvolte o medicina empirica pre-stiintifica.
Din codul regelui Hammurabi reiese ca stiinta practicata de medicii empirici se numeste
ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfasura conform unei stricte
etici profesionale, care reglementa atributiile si onorariile ce li se cuveneau.
In orasul sumerian Nippur s-a gasit o tablita care contine texte medicale, in special
elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine vegetala.
Civilizatia asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogata, cu un mare
numar de retete si tehnici terapeutice, din care insa lipsea un element esential: cantitatea
diferitelor produse componente.
Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil, primii
care au reusit sa creeze o medicina empirica.

2
Egipt

Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit in 1873 la
Teba), Papirusul Brugsh (1909 in Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862), Papirusul
Hearst si Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirica a procedeelor
medicale, amestecate cu magia si practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati reprezentanti ai
marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor. Preocuparile medicale erau in
deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau un caracter mistico-religios,
dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica, bazata pe unele proceduri terapeutice
ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si
practica disectiei cadavrelor, se pare ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului
omenesc.
Aflam de la istoricul grec Herodot, ca medicina egipteana avea un oarecare grad de
specializare: „Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru dinti, altii pentru
abdomen, altii pentru boli ascunse.”
Istoricul grec Diodore relateaza despre obligativitatea bolnavilor egipteni, ca odata
insanatositi sa relateze preotilor, simptomele bolii avute si remediile folosite. Se pare ca
vechii egipteni cunosteau semiologia anginei pectorale si a infarctului miocardic.
Incepand din jurul anului 1650 ICh., in Egipt incepe sa se formeze o medicina sociala si o
medicina a muncii. Soldatii primeau ingrijire medicala gratuita, constructorii de piramide
erau supravegheati medical, favorizand astfel dezvoltarea chirurgiei si a ortopediei.
Totusi in vechiul Egipt nu s-a gasit nici o urma a vreunei institutii comparabila cu
spitalul.

India

Experientele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade:

medicina pre-ariana (300-1500 ICh..),
medicina vedica (700 ICh., – pana acum),
medicina ayurvedica (traditionala indiana).
Conceptele medicale ale civilizatiei preariene au putut fi deduse odata cu descoperirea
minelor de la Mohenj-Daro si Harrapa, ai caror locuitori, se pare ca acordau o mare
importanta igienei corporale.
Medicina vedica are la baza o conceptie medicala mitica, bazata pe exorcizare si
demonologie.
Filozofia medicala indiana se bazeaza pe existenta unor canale (nandi, dhamani si hira)
prin care circula forta organica, care va constitui fundamentul pe care se vor construi, atat
medicina ayurvedica cat si tehnica yoga.
Ayurveda, sau „stiinta vietii”, este o conceptie bio-medicala asupra omului sanatos, dar si
bolnav. Cel mai vechi text de medicina ayurvedica este cunoscut sub denumirea de
Carakasamita, reprezentand o colectie de carti in proza si versuri, cuprinzand in mod
separat, cunostinte de anatomie, diagnostic, prognostic si diferite terapii.

3
In India educatia medicala se facea in universitati, cele mai cunoscute fiind, Nalanda si
Takasila. Dupa 7 ani de invatatura, „invatacelul” isi desavarsea cunostintele sub
indrumarea unui maestru. Odata dobandit, dreptul de a practica, medicul se obliga sa
inlature suferinta si sa lupte pentru fericirea oamenilor. Ingrijirea medicala era acordata,
deopotriva de catre barbati cat si de femei. Bolile erau diagnosticate prin obsevartie si
examinarea cilinica, medicul luand in observatie trei elemente principale: culoarea
conjunctivei, aspectul limbii si caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe
droguri, vegetale si produse de origine animala, faceau parte: boraxul, sulfatul de cupru,
carbonat de sodiu, mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanta nervoasa, etc.
In esenta medicina ayurvedica poate fi rezumata astfel: este creata de preoti, filozofi sau
medici, fiind practicata de profesionisti; se bazeaza pe o literatura medicala temeinica, ce
contine o semiologie bogata, dar si un arsenal terapeutic medical si chirurgical evoluat,
comparabil cu cel european; in ecuatia sanatate-boala, bolnavul reprezinta factorul pasiv
ce apeleaza la factorul activ pentru a-l salva.

China

Atat civilizatia antica chineza cat si medicina pe care au dezvoltat-o, se bazeaza in special
pe viziunea cosmologica asupra lumii. De aici ideea ca microcosmosul corpului omenesc,
nu reprezinta altceva decat o imagine miniaturala a macrocosmosului. Interzicerea
disectiilor a dus la dezvoltarea unei anatomii sofiste in care se incerca un paralelism intre
alcatuirea corpului si astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deductii aberante. Pe
baza acestor conceptii se va dezvolta medicina traditionala si acupunctura.
Intre secolele XII si XIII ICh, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze pe
ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana
(dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza
cunoscuta este Yi Jing (Cartea Schimbarilor ) atribuita imparatului Fu Xsi (2850 ICh.), ce
reuseste sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-chirurgicale ale
acelor vremuri. Imparatul Sei Nung (2748 ICh.) publica Farmacopeea vegetala Chineza
(Pen Tsao) iar imparatul Huang Ti (2697 ICh.) editeaza o scrisoare medicala celebra,
numita Canonul Medicinei (Nei Ching), in care reuseste sa formuleze principalele
obiective ale artei medicale chineze : „Vindecarea bolnavilor si intarirea sanatatii celor
sanatosi.”
In paralel cu medicina cosmologica se va dezvolta si o medicina empiric-
pragmatica, scolile medicale aparand, se pare, in perioada 800 – 1000 era noastra, unde
medicii erau invatati sa consulte bolnavii cu deosebita minitiozitate.
Terapia prin acupunctura, ce cauata sa aduca redobandirea echilibrelor diferitelor
organe ale corpului prin intepere si presopunctura diferitelor puncte corespondente ale
organelor interne, a reusit sa reziste timpului peste 1200 de ani.

Iudeea

Codul de sanatate cuprins in Vechiul Testament, abordeaza in primul rand aspecte ale
igienei individului, familiei si comunitatii, cu scopul de mentinere a sanatatii si
prelungirea vietii.

4
Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare si ingrijire a bolnavilor la
domiciliu, pentru curatenie fizica si spirituala, atat al celui suferind cat si a familiei sale.
Preotii erau aceia care dadeau vedictul, de curat sau purcat unei persoane, pe baza cartilor
sfinte si tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli contagioase sau reintegrarea
in familie a celor vindecati. Medicina laica era practicata de medici (Rofe) si moase
(Hacania)

Grecia antica

Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru perfectionarea

artei de vindecare a trupului si sufletului. Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepaselor
pe care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau pamantenilor intrati in conflict cu ei.
Apollo era recunoscut in Olimp ca patron al medicinei iar Artemis zeita care ocroteste
campurile, animalele, si vindeca miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile
plantelor medicinale centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de
medici practicieni, printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti,
Asklepios. Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu
al medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac,
alifiile si interventiile chirurgicale. Templele inchinate zeului vindecator erau de regula
asezate in locuri cu clima calda, inconjurate de multa verdeata, unde cei bolnavi erau
adusi pentru a-si mentine o igiena riguroasa si un regim de viata foarte chibzuit. De fapt
sanctuarele lui Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic iar discipolii lui numiti
asklepiazi, sunt considerati primii medici ai antichitatii.
Incepand cu secolul VI ICh. filozofii medici greci renuntand la un empirism fara orizont,
reusesc sa diferentieze o filozofie laica, punand bazele dezvoltarii stiintelor biologice,
inclusiv al medicinei. Interpretarile materialiste asupra lumii, enuntate de filozofii greci,
desi nu aveau o baza experimentala, prezinta importanta datorita gandirii rationale pe
care cauta sa o promoveze.
Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau, elaborand o
conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost Hippocrate din Kos, care
a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul general al filozofiei. Cele
aproximativ 67 de carti medicale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de
„Corpus Hippocraticum”, reprezinta conceptia stiintifica si filozofica a „epocii de aur” a
culturii elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe
urmatoarele teze patogenice:
Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima, phlegma
produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila galbena secretata
de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se dezechilibrului produs intre
aceste umori.
Teza temperamentelor, care sustine ca oamenii aflandu-se sub influenta factorilor cosmici
si geografici formeaza urmatoarele tipuri temperamentale: sangvinic (vioi), flegmatic
(rece), coleric (impetuos), melancolic (timid, trist).
In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul ”Despre aer,ape si
lacuri”: „Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii...
Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor... Natura este primul medic al bolnavilor
si numai favorizand eforturile sale putem obtine oarecare succes.” Observarea atenta a

5
bolnavului, descrierea simptomelor bolii pentru un diagnostic cat mai exact, fac din
lucrarea „Despre prognoze”, o carte de referinta pentru tripla misiune a medicului: „sa
judece asupra celor petrecute, sa cunoasca cele prezente si sa prevada cele ce vor fi.”
Referindu-se la terapie enunta un pricipiu universal valabil: „nu exista reguli absolute,
caci nu exista boli, ci bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona in mod diferit la
acelasi remediu.”
De la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde îndatoririle
morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe universitati, absolventii
facultatilor de medicina presteaza la sfârşitul studiului juramântul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toti zeii şi zeitele, pe care
îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest juramânt şi poruncile lui, pe cât ma ajuta fortele şi
ratiunea:

- Sa respect pe cel care m-a învatat aceasta arta la fel ca pe propriii mei parinti, sa
împart cu el cele ce-mi apartin şi sa am grija de el la nevoie; sa-i consider pe
descendentii lui ca frati şi sa-i învat aceasta arta, daca ei o doresc, fara obligatii şi
fara a fi platit.
- Sa transmit mai departe învataturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi
numai acelor discipoli care au jurat dupa obiceiul medicilor, şi nimanui altuia.
- Atât cât ma ajuta fortele şi ratiunea, prescriptiunile mele sa fie facute numai spre
folosul şi buna stare a bolnavilor, sa-i feresc de orice dauna sau violenta.
- Nu voi prescrie niciodata o substanta cu efecte mortale, chiar daca mi se cere, şi
nici nu voi da vreun sfat în aceasta privinta. Tot aşa nu voi da unei femei un
remediu avortiv.
- Sacra şi curata îmi voi pastra arta şi îmi voi conduce viata.
- Nu voi opera piatra din başica, ci voi lasa aceasta operatie celor care fac aceasta
meserie.
- În orice casa voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunastarea bolnavilor, ma
voi tine departe de orice actiune daunatoare şi de contacte intime cu femei sau
barbati, cu oameni liberi sau sclavi.
- Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi pastra în secret, pentru
ca aici tacerea este o datorie.
- Daca voi respecta acest juramânt şi nu îl voi calca, viata şi arta mea sa se bucure
de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; daca îl voi trada devenind
sperjur, atunci contrariul."

Roma antica

Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sanatate a caror organizare eficienta a

contribuit la perpetuarea functionarii acestora, chiar dupa destramarea imperiului. In
primul secol al erei noastre, o serie de invatati ai vremii reusesc sa cuprinda in operele lor
sinteza cunostintelor acumulate in diverse domenii.
Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus Cornelius
Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii „De arte medica”, cel care a introdus in
semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: „rubor et tumor cum color et
dolor” si celebrul medic antic, Galenus (129-201), nascut in Pergam, cosnsiderat ultimul

6
mare reprezentant al medicinei antice. Datorita disectiilor si vivisectiilor publice, este
considerat primul mare experimentator al medicinei. In tratatul sau „De simplicum
medicamentorum”, reuseste sa descrie si sa clasifice aproximativ 473 de remedii
vegetale.

Islam

Ingrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza mostenirea medicala hippocratica,

adaptata la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a medicinei arabe a fost
Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai cunoscut sub numele de Avicena.
In tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor Medicale) reda cu rigurozitate
matematica cunostintele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia, diagnosticul, si
tratamentul. A facut primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci si
antraxul (focul persan), a reusit sa faca o diferentiere argumentata intre ulcer, gastrita si
stenoza pilorica precum si intre meningism si meningita.

Renasterea

O perioada in care arta de a igriji incepe sa se impuna ca o practica diferita fata de arta de
a vindeca, in paralel cu progresul stiintei, tehnicii si daramarea barierelor mistico-
religioase, la care au contribuit numerosi invatati.
Andre Vesale (1514-1564) in cele 7 parti ale tratatului sau de anatomie, „De Humani
Corporis Fabrica” (Alcatuirea corpului uman), expune o conceptie noua, bazata pe
observatii directe, cercetare si gandire rationala.
Adevarurile enuntate de Vasale sunt:
• maxilarul inferior este mic
• femurul si humerusul sunt oase drepte nu curbate
• vena azigos se varsa in vena cava superioara nu in cea inferioara
• osul stern este constituit din 3 parti si nu din 7
• uterul este format dintr-o singura cavitate
• ovarul contine corpul galben
• descrie corect anatomia inimii si traiectul venelor
• sustine posibilitatea afoniei dupa sectionarea nervului recurent al colapsului pulmonar
secundar, dupa deschiderea toracelui
• atrage atentia asupra posibilitatilor de stimulare directa a miocardului in timpul opririi
inimii si a supravietuirii bolnvului dupa splenectomie
Miguel Seret (1509-1553) bazandu-se pe studii anatomice reale reuseste sa dea o
descriere exacta a micii circulatii.
Paracelasus (1493-1541), fiu al unui medic elvetian, este considerat un inovator al
gandirii biomedicale. Folosind metoda experimentala a incercat sa fundamenteze
urmatorul concept biomedical: „procesele care se petrec in corpul uman sunt chimice, iar
chimia este sortita sa joace un rol imens in medicina”.
Girolamo Francastoro (1483-1553) in lucrarea sa „De contagione contagionis morbis et
eorum curratione” (Despre contagiune boli contagioase si tratamentul lor) descrie caile de
transmitere a bolilor infectioase, realizand totodata o clasificare a lor. Sustinand ca

7
infectia este produsa de particule mici invizibile poate fi considerat ca pionierul
epidemiologiei. A fost primul care a diferentiat ciuma de tifosul exantematic.
Ambroise Pare (1509-1590) va introduce in tratamentul plagilor un antiseptic format din
galbenus de ou, solutie alcoolizata si terebentina, acoperite de fese din bumbac. A
imaginat tot felul de proteze mecanice pentru ranitii suferinzi de amputari.
William Harvey (1578-1657), cu studii de medicina la Cambridge si Padova, publica
lucrarea „Excitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus” (Cercetarea
anatomica asupra miscarii inimii si sangelui la animale). Socotita ca apogeu al
descoperirilor Renasterii, descrierea circulatiei sanguine reprezinta o lovitura definitiva
data medicinii dogamatice traditionale. El este cel care va pune bazele embriologiei prin
dezvoltarea epigenezei: „Omne vivum ex ovo” (tot ceea ce este viu provine din ou).
Printre pionierii politicilor de sanatate comunitare este si William Perry, care a emis ideea
ca doar controland bolile transmisibile s-ar putea ameliora mortalitatea materno-infantila.
Spitalele vremii devin locuri unde pe langa ingrijirea bolnavilor se studia si se invata arta
medicala. Arta de a ingriji incepe sa se diferentieze fata de arta de a vindeca.
Saint Francisc De Sales (1567-1662) infiinteaza o asociatie voluntara a „vizitatorilor
prieteni”, care mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordand ingriiri. Asociatia a
reprezentat o forma timpurie de „ingrijiri tip nursing” la domiciliu.
Saint Vincent de Paul (1581-1660) este considerat un alt precursor al dezvoltarii
ingrijirilor de sanatate si al ajutorului social. In 1617 organizeaza la Paris „Confreria
caritatii”, organizatie formata din tinere credincioase laice, ce se consacra ingrijirilor la
domiciliu.
Camille de Lelis, militar de cariera, se converteste la catolicism si se dedica ingrijirii
bolnavilor, in special a celor atinsi de ciuma. Dupa canonizare a fost ales ca patron al
infirmierelor.
Crearea centrelor de primire destinate bolnavilor si a celor saraci, va institutionaliza
functia de ajutor social si de ingrijire, creand premisele aparitiei functiei de ingrijitor de
sanatate.

Revolutia industriala

Epidemiile care au bantuit Europa secolelor XVII-XVIII au influentat radical modul de

gandire, de la conceptia fatalista la instituirea carantinelor si intensificarea controlului
sanitar aspra vietii publice. Dezvoltarea industriala a dus la cresterea populatiei urbane, la
o rata crescuta a mortalitatii infantile, abandonul si ucideraea sugarilor, conditii grele de
munca, cresterea exponentiala a imbolnavirilor profesionale si o crestere a incidentei
bolilor mintale. Printre cei care au pregatit reforma conceptiilor privind bolnavii mintalise
numara si scriitorii Fracncoise-Marie Voltaire(1694-1778), Diderot (1713-1784) si H.G.
Mirabeau (1749-1791). Printre primii reformatori a sistemului psihiatric se numara
Vncenzo Chiarugi (1759-1820), care reueste sa introduca in 1788 la Spitalul Sf.
Bonifacio din Florenta, un sistem in care nurse instruite corespunzator, ingrijeau bolnavii
psihici sub directa supraveghere a medicilor. In lucrarea „De morbis artificum” (Despre
bolile meseriasilor), Bernardino Ramazzini (1633-1714) descrie peste 50 de profesii
expuse noxelor. Eforturile moderne privind sanatatea publica au aparut in Anglia odata cu
Legea Elisabetana pentru saraci, din 1601, ce garanta asistenta medicala si ingrijire de
nursing pentru saraci, orbi, si handicapati.

8
Spre sfarsitul perioadei industriale opinia publica isi va schimba optica fata de persoanele
care prestau activitati de nursing. Aceste grupuri constituite in special din persoane de sex
feminin si sprijinite de cele mai multe ori de ordine religioase, vor fi treptat inlocuite de
femei murdare, betive, necinstite, numite „drojdia societatii”. Nursa era considerata cea
mai umila dintre servitori, fiind obligata sa desfasoare o munca zilnica obositoare si prost
remunerata. Aceasta perioada a fost denumita „epoca neagra a nursingului”.
Una dintre cele mai importante descoperiri ale acestei perioade se refera la imunologia
practica si anume la vaccinarea antivariolica. Inocularea copilului James Phipps cu vaccin
antivariolic, la 14 mai 1796, de catre medicul generalist englez Edward Jenner a deschis
cea mai importanta era in lupta cu microbii.

Secolul XIX
Un secol in care oamenii de stiinta continua sa aduca remarcabile contributii in diferite
domenii de activitate, inclusiv in medicina.
Georges Cuvier (1769-1832) intemeietorul anatomiei comparate si paleontologiei, Robert
Brown (1873-1913) descrie existenta nucleului in celulele animale si vegetale, Mathias
Schleiden (1804-1881) si Theodor Schwann (1810-1882) elaboreaza „teoria celulara” ca
baza de organizare a structurilor animale si vegetale. Chimistul Louis Pateur (1822-1895)
a reusit cateva descoperiri esentiale in microbiologie (teoria microbiana a bolilor
infectioase), chimie (fermentatii, cristalografia) si imunologie, realizand vaccinuri
impotriva holerei aviare, antraxului si turbarii. Robert Koch (1843-1905) a daruit
medicinei importante descoperiri in domeniul mediilor de cultura a bacteriilor, etiologia
antraxului, tuberculozei si holerei. Romanul Victor Babes (1854-1926) impreuna cu
patologul Victor A. Cornil (1837-1908) publica prima carte de bacteriologie din lume.
Tot el a fost descoperitorul fenomenului imunitatii pasive, perfectionand tratamentul
antirabic prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. In aceeasi perioada I.I. Mecinikov
(1845-1916) si Paul Ehrlich (1854-1915) au descris principalele mecanisme de aparare a
organismului in caz de infactie, punand bazele imunologiei.
Dezvoltarea stiintelor va duce la aparitia unor mari clinicieni precum Rene T. Laennec
(1781-1826) care introduce metoda aculatatiei in examinarea clinica. El a fost si cel care
a inventat si a construit primele stetoscoape auriculare. Chirurgia va fi puternic
influentata de 3 mari descoperiri: anestezia atribuita lui W.T. Morton (1819-1868),
sistemul antiseptic introdus de Joseph Lister (1827-1912) si asepsia pasteuriana in 1893.
Secolul XIX reprezinta o epoca importanta in formarea cadrelor sanitare si popularizarea
cunostintelor medicale inclusiv pe teritoriul Romaniei de azi. In 1811 se infiinteaza la
Bucuresti, Spitalul Filantropia, in 1838 este inaugurat Spitalul Brancovenesc iar sub
conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va infiinta o scoala de moase. El va redacta
pentru elevele sale manualul „Mestesugul mosirii pentru invatatura moaselor la Institutul
maternitatii din Bucuresti”. Printre promotorii organizarii sanitare moderne se numara si
medicii Carol Davila (1828-1884) si Nicolae Kretzulescu (1812-1900) initiatorul Scolii
de mica chirurgie de la Spitalul Coltea.
In America prima asociatie de voluntari pentru sanatate, „Societatea doamnelor
milostive” se constituie in prima jumatate a secolului al XIX-lea in New York si isi
propunea intr-ajutorarea bolnavilor si saracilor.
In 1877, Comitetul de femei al Misiunii din New York o angajeaza pe Francesca Root,
absolventa primei clase de nursing Bellevue, pentru a acorda bolnavilor saraci, ingrijiri de

9
sanatate si asistenta religioasa. In 1866 in Philadelphia ia nastere „Asociatia Nurselor
Vizitatoare” ce presta ingrijiri la domiciliul bolnavilor.
In jurul anilor 1840 apar primele departamente locale de sanatate iar in 1878 se
infiinteaza Serviciul Spitalelor de Marina, o institutie care sa ofere ingrijiri marinarilor
bolnavi si infirmi, reusind in timp sa devina un model pentru organizarea serviciilor de
sanatate publica in S.U.A.
Lillian Wald si Mary Brewster, ambele nurse instruite, au reusit in 1893, organizarea unui
serviciu pentru vizitarea la domiciliu a bolnavilor saraci. Lillian Wald considerata prima
nursa pentru sanatate din SUA, implicandu-se activ in folosirea metodelor
epidemiologice in campaniile de politica sociala pentru promovarea sanatatii, a condus la
infiintarea companiilor de asigurari, care sa plateasca serviciile de nursing si impreuna cu
Lee Fraskel a initializat primul program de nursing comunitar pentru muncitori, la
Compania de Asigurare Metropolitana. Serviciul de nursing infiintat de Lillian Wald a
avut o contributie importanta in organizarea nursingului comunitar, prin ingrijirile
acordate la domiciliu platibile in rate, stabilirea unui sistem de salarizare pentru nurse,
folosirea anunturilor publicitare in recrutarea de noi nurse, scaderea indicatorilor de
morbiditate si mortalitate.
In 1862, omul de afaceri Henry Durant publica cartea „O amintire de la Solferino”, cu
aceasta ocazie propunand infiintarea in fiecare tara a unor societati de ajutorare a
militarilor raniti in confrutarile armate. La 17 februarie 1863 la Geneva, impreuna cu
bancherul Gustave Moynier, generalul G.H. Dufour, medicii Louis Appia si Theodore
Maunoir formeaza un comitet cu scopul de a pregati o Conferinta internationala, in
vederea discutarii unor aspecte legate de sprijinirea serviciilor sanitare si la acordarea de
ajutor tuturor militarilor raniti. In luna octombrie 1863 reusesc organizarea acestei
conferinte, ocazie cu care „Comitetul celor 5” se transforma in Comitetul International al
Crucii Rosii, avand ca deviza: „pregatirea in timp de pace, pentru a fi de ajutor in timp de
razboi”. La 8 august 1864 reusesc sa convoace, cu ajutorul guvernului elvetian, o
Conferinta diplomatica, la care au luat parte 11 tari europene si SUA. Textul pregatit de
Comitetul International, cunoscut sub numele de „Conventia pentru ameliorarea soartei
militarilor raniti din armatele in campanie”, marcheaza o data importanta in istoria
umanitatii. Conventia stipula: „Ambulantele, spitalele militare, personalul sanitar vor fi
recunoscute ca neutre si ca atare vor fi protejate si respectate de catre beligeranti. Militarii
raniti sau bolnavi vor fi luati in ingrijire de catre natiunea carei îi apartin.” Totodat s-a
adoptat si semnul distinctiv, o cruce rosie pe fond alb, reprezentand culorile inversate ale
steagului federatiei elvetiene, ca un omagiu adus neutralitatii Elvetiei.
In timpul razbiolui ruso-turc din anul 1876, guvernul turc va inlocui cruce cu o semiluna
rosie, fiind apoi urmata de majoritatea tarilor musulmane. In urmatorul deceniu 22 de
state vor adera la aceasta conventie, fiecare dintre ele infiintandu-si Societati Nationale de
Cruce Rosie.
In aprilie 1919, cu prilejul Conferintei medicale internationale de la Cannes se va adopta
propunerea ca activitatea Crucii Rosii sa se desfasoare inclusiv pe timp de pace. Astfel la
initiativa lui H.P. Davison, va lua nastere la Paris in data de 5 mai 1919, Liga Societatilor
de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, ca federatie a Societatilor Nationale, avand ca deviza:
„Per Humanitatem ad Pacem” (Prin umanitate spre pace).

10
Secolul XX
Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltarii fara precedent, in toate sectoarele de
activitate, inclusiv in medicina si arta ingrijirilor de sanatate.
La o luna de zile dupa ce W.C. Roentgen (1845-1923) descopera razele X, Henry
Bequerel (1852-1908) pune in evidenta fenomenul radioactivitatii naturale. Marie Curie
(1864-1934) impreuna cu sotul ei Pierre Curie (1859-1906), studiind fenomenul
radioactivitatii, vor descoperi radiumul. Atat radiologia cat si izotopii radioactivi,
reprezinta progrese fara precedent, care vor revolutiona metodele de diagnostic si
tratament, ducand la dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum ftiziologia,
traumatologia, urologia, angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea segregarii genetice,
postulata de botanistul W.J. Johannsen (1857-1917), va revolutiona biologia celulara iar
postularea transmiterii ereditatii la nivelul celular, de catre T.H. Morgan (1866-1945) si
echipa sa, genetica moleculara va evolua considerabil. Descrierea in anul 1900 a grupelor
sanguine si a factorului Rhesus (Rh) de catre K. Landsteiner si a reactiei de fixare a
complementului de catre Jules Bordet (1870-1960) si P.O. Gengnon (1875-1957), vor
duce la dezvoltarea unor sectoare medicale precum imunologia, hematologia, genetica,
antropologia, medicina judiciara.
Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia, imunogenetica,
imunopatologia, vor atrage dupa sine una dintre cele mai spectaculoase realizari ale
secolului XX: transplantul de organe. Profesorul Cristian Barnard reuseste in 1967
efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior chirurgia transplantului extinzandu-se si la
alte organe interne ca rinichi, ficat, grefe intestinale, si de membre, etc. Descoperirea
culturilor de tesuturi pusa la punct de Alexiss Carel (1873-1955) va deschide calea
cercetarii in inframicrobiologie. Datorita tehnicilor culturilor de celule, s-a reusit
obtinerea vaccinului antipoliomielitic. Dupa descoperirea sulfamidelor in anul 1938 de
catre Gerhard Domagk (1895-1964), in 1944 o echpa a Universitatii Oxford, condusa de
Sir Alexander Fleming (1881-1955), va reusi sa izoleze si sa stabilizeze primul antibiotic
operant, penicilina, ce va atrage dupa sine sinteza unui numar important de alte
antibiotice, revolutionand terapia bolilor infectioase.
In paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei in secolul XX vor incepe
sa se dezvolte in toate tarile europene scoli pentru formarea asistentelor medicale.
Fondatorii acestor scoli alaturi de puterea publica, vor cauta sa-si finalizeze initiativele de
formare a cadrelor medicale si recunoasterea profesiei de asistent medical.
Dupa Primul Razboi Mondial tarile beligerante se vor confrunta cu multe si complexe
probleme de sanatate a populatiei lor. Desi timide si sporadice la inceput, semnalele
trimise de catre lumea medicala guvernelor cu privire la starea precara de sanatate a
populatiei din majoritatea tarilor europene, incep sa sensibilizeze opinia publica. Vor lua
nastere asociatii nationale de lupta impotriva diferitelor maladii, ce aveau nevoie de
profesionisti, capabili sa dezvolte strategii si sa intervina prompt in teren. Se va face apel
la sistentele medicale, ale caror cunostinte profesionale vor cauta sa fie completate cu noi
discipline precum fiziopatologia, epidemiologia, educatia sanitara, etc. In acest context
campul de activitate al asistentelor medicale incepe sa se largeasca si in afara mediului
spitalicesc, dand nastere la profesia de asistenta medicala. Necesitatea existentei unei
astfel de specialitati va determina scolile sa-si diversifice oferta, formand si acest gen de
profesionisti.
Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial s-au produs schimbari majore in educatia de
nursing, fiiind infiintate si extinse programele de nursing practic.

11
Virginia Henderson (1897-1996) descrisa ca fiind prima doamna a nursingului, scripter,
cercetator avid, vizionar, este considerata de multi cea mai importanta figura a
nursingului secolului XX. A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv
(inlocuind persoana), suplimentar (ajutand individul), si complementar (lucrand cu
individul). Toate acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul sa se descurce, pe cat
posibil singur.
Incepand din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de definitii in cadrul
carora functia principala o are asistenta. Una dintre acestea, clasica, este: “ asistenta face
pentru altii, ceea ce ar face acestia, daca ar avea puterea, dorinta si cunostiintele
necesare”; asistenta trebuie sa-l faca pe pacient sa devina independent de ea cat de repede
posibil.
In ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie stiintifica, caracterizandu-se prin
sporirea cercetarilor in randul profesionistilor si alcatuirea unei baze conceptuale de
parctici.

12
ANTICHITATE
Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:[1]

• luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare

a hipertensiunii, febrei, migrenei, apoplexiei;
• descântecul;
• poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul intervențiilor chirurgicale;
• lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.

Egiptul antic
Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici
laici care totuși colaborau cu sacerdoții. Medicii erau în mare parte specializați pe
domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice,
redate printr-o impresionantă literatură medicală și aveau faimă binecunoscută și peste
hotare. Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici
egipteni.
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia. Totuși
chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.
Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau
minerală: săruri de plumb, de cupru. Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par
fanteziste: organe sau excremente de animale, pilule combinate cu vin, bere etc.
Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.

China antică
Având o vechime de câteva milenii[5], medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar
și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă. Boala apare datorită
deteriorării echilibrului dintre cele două principii fundamentale yin și yang.
Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a
medicilor, primii ocupându-se de aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de
aspectele comune.
Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene
medicale amănunțite. Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor
lui Confucius, corpul omenesc era sacru, iar cercetările anatomice erau interzise.
În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar
utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși
chimici).
Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.
13
Grecia antică
Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei
realizând separarea definitivă de magie și supranatural.
Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și
epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

EVUL MEDIU

Medicina islamică
Arabii au dus mai departe realizările grecilor și romanilor. Al-Razi, în al său tratat de
medicină, studiază rujeola și variola. Este primul care încearcă să demonstreze
teoria umorilor și teoria elementelor clasice a lui Aristotel[6].
Dar cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna. Lucrările
sale, Tratat canonic de medicină (1020) și Cartea vindecării (secolul al XI-lea), rămân
adevărate standarde în cadrul universităților de medicină ale zonei islamice, dar și
ale Europei până în secolul al XVII-lea.

RENAȘTEREA ȘI ILUMINISMUL
Personalități importante ale acestei perioade au fost:

• Guy de Chauliac - considerat unul din precursorii chirurgiei moderne, după chirurgul
islamic Al-Zahrawi;
• Realdo Colombo - anatomist și chirurg care a contribuit la explicarea micii circulații;
• Michael Servetus - considerat primul european care a descoperit circulația pulmonară
a sângelui;
• Ambroise Paré - a sugerat utilizarea ligaturii în locul cauterizării;
• William Harvey - a descris circulația sângelui;
• John Hunter - chirurg;
• Amato Lusitano - a descris valvele ventriculare și funcționarea acestora;
• Garcia de Orta - primul care a descris holera și alte boli tropicale, precum și
remediul vegetal;
• Percivall Pott - chirurg;
• Thomas Browne;

14
• Thomas Sydenham - supranumit Hippocrate al englezilor
Primele elemente de medicină apar în mănăstiri. Au existat călugări specializați la nivelul
medicinei populare. Prima școală de medicină propriu-zisă, laică, din Europa Occidentală
este școala medicală din Salerno, în apropierea mănăstirii Monte Cassino, unde
călugărul Benedict de Nursia a întemeiat primul spital din Occident. Primul spital atestat
pe teritoriul României este Vechiul Spital din Sibiu, înființat în secolul al XIII-lea.

Medicina modernă
Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol dominat de medicina engleză, doar
Franta mai remarcându-se în acest domeniu prin cele două facultăți importante (Paris si
Montpellier), dar care se mențin pe pozitii Galeniste și se opun marilor descoperiri din
domeniul medicinei.
Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvoltă în Țările
de Jos și Germania, și iatromecanica, introdusă de Harvey, și care devine doctrina
dominantă în Anglia și Italia. Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de
calcul, a metodelor inductive de cercetare (Francis Bacon) precum și a celor
instrumentale, experimentale. Descoperirile recente ale fizicii (frații Bernoulli au fost
medici), studiile pe modele in vitro au ajutat mult progresul medicinei.
Principala descoperire a secolului al XVII-lea este circulația sângelui, Harvey tipărind
cartea sa Despre mișcarea inimii” la Frankfurt pe Main în 1628. Deși fusese descoperit,
Harvey nu a utilizat microscopul în studiile sale, preferând o lupă foarte puternică. Astfel,
el nu a observat capilarele și nu a descris o circulația limfatică. Gasparazelius, un italian
contemporan cu el, a publicat în 1626 prima lucrare dedicată circulației limfatice.

MEDICINĂ ACTUALĂ
Medicina actuală este bazată pe cercetare, numită medicină bazată pe dovezi. Majoritatea
bolilor au tratament, dar altele încă mai așteaptă sa fie descoperite și tratate.

15
 SISTEME DE ÎNGRIJIRE

POPULAȚIE - PLATĂ DIRECTĂ PENTRU SERVICII

. DE SĂNĂTATE

 Sistemul de asigurări sociale de sănătate de tip Bismark, după numele omului de stat
Otto von Bismark (1815-1898) care l-a introdus în Germania la sfîrşitul secolului XIX,
sistem bazat pe prime de asigurare obligatorie ce depind de venitul realizat şi nu de starea
de sănătate a persoanelor asigurate
 Sistemul naţional de sănătate numit şi Beveridge după numele economistului englez
William Henry Beveridge (1879-1963) care l-a introdus în Anglia în 1948, principala
sursă de finanţare fiind impozitele, modelul fiind preluat ulterior şi în Spania, Portugalia,
Italia, Irlanda, Canada şi ţările scandinave.
 Sistemul de asigurări private de sănătate în care finanţarea se bazează pe prime de
asigurare stabilite în funcţie de starea de sănătate, respectiv de riscurile persoanelor
asigurate (SUA).

Compartimentele unui sistem de îngrijire de sănătate:

 Producerea şi dezvoltarea de resurse( resurse umane, facilităţi sanitare, bunurile
sanitare, cunoştinţele)
 Suport financiar
 Organizarea de programe
 Managementul ( planificarea, administrarea, reglementarea, evaluarea)
 Furnizarea de servicii sănătate preventive, curative, de îngrijire şi recuperare.
În funcţie cum sunt finanţate programele de sănătate, putem avea un SIS liberal (de
asigurări private), de asigurări publice obligatorii sau sistem naţional de sănătate bazat pe
impozite şi taxe.

Modelul din Statele Unitate ale Americii este bazat pe asigurări private.
1. Serviciu Naţional de Sănătate (S.N.S.) : imaginat de britanici, funcţionează în
Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Portugalia, Spania
,Anglia.
Caracteristici:- sursa de finanţare: taxe generale;- controlat de guvern;
- dispune de buget de stat;
- există şi un sector privat;
- acces liber la servicii pentru toţi cetăţenii;
- acoperire generală a populaţiei cu servicii de sănătate;
- conducere prin autorităţile de stat;
- medicii sunt: - salariaţi sau plătiţi în funcţie de numărul pacienţilor înscrişi pe listele lor
(capitaţie);
16
- se practică o co-plată a unor părţi din costul unor prestaţii.

Avantaje:- impact pozitiv asupra stării de sănătate;

- relativ neoneros (nu este greu de suportat de către populaţie).
Dezavantaje:- liste lungi de aşteptare pentru anumite acte medicale
- medicii – lipsiţi de stimulente
- doză mare de birocraţie;

2. Sistemul de Asigurări Sociale de Sănătate (S.A.S.) :

– funcţionează în ţări ca Austria, Franţa, Olanda, Germania, Belgia.

Caracteristici:
- finanţat, în general, în contribuţia obligatorie a salariaţilor şi patronilor (cotizaţii), în
funcţie de venit şi din taxe generale;
- acoperire largă, dar nu totală (rămân neasigurate persoanele care nu lucrează);
gestionarea fondurilor se realizează prin agenţii;
- agenţiile contractează cu spitalele şi medicii de familie sau medicii generalişti
serviciilece urmează a fi oferite asiguraţilor;
- contractele cu practicienii au la bază taxa/serviciu, taxa/prestaţie, iar cu spitalele prin
bugete globale.

17