Istoricul ingrijirilor medicale in Romania

Valean Mariana-11.01.2010

Nu se poate stabili perioada in care activitatile medicale au aparut la locuitorii

teritoriilor romanesti , dar se stie ca a existat o stiinta a tamaduirii inca din timpuri foarte
vechi. Un eveniment remarcabil este atestat dupa descoperirea in 1970 a unui craniu pe
raza comunei Livezile din judetul Alba. Acest craniu prezinta o zona decupata , cu
margini precise. Profesorul Horia Ciugudean de la Muzeul de Istorie din Alba Iulia a
colaborat in 2001 cu o echipa de cercetatori scotieni , preocupati de problema craniului.
In urma studiului amanuntit, s-a determinat ca operatia fusese o trepanatie si avusese loc
in preajma anului 2700 i.Hr., in plina Epoca a Bronzului. Cranii cu asemenea urme de
interventie se mai descoperisera dar orificiile produse nu depasesc 3-4 cm. Specialiştii au
mai stabilit că a fost vorba despre o femeie cu varsta intre 35 si 40 de ani si cu
caracteristici mediteranoide. Profesorul Horia Ciugudeam afirma ca instrumentele
folosite erau confectionate din obsidian si silex. Pacienta a supravietuit cel putin patru
luni dupa interventie, depasind socul post operator si eventualele infectii , combatute
probabil prin mijloace proprii epocii, bazate pe produse din plante si minerale.
Prof.Ciugudean mai spune ca operatia s-a facut in stare de semiconstienta, fapt ce
presupune folosirea unor substante halucinogene.
Practicarea trepanatiilor este dovedita si de craniile gasite la Cristesti (lânga Targu
Mures), Decea Mures, Dinias Timis, Holboca (lânga Iasi), Poiana-Barlad, Sarata-
Monteoru (langa Buzau). Interventiile asupra regiunilor frontale si parietale erau mai
frecvente. Ele erau realizate cu ajutorul cutitelor de silex sau cu instrumente din fier.
Scopul lor era fie îndepartarea fragmentelor osoase rezultate în urma ranirii fie eliberarea
persoanei de “spiritele rele care au cauzat boala”. Unele trepanatii prezinta calus,
confirmând succesul operatiei si însanatosirea.
Stiinta medicilor daci nu era una pur empirica. Medicii erau si sacerdoti, si conform
regulilor castei preotilor , a druizilor , precum si a confreriei pitagoreicilor din Grecia,
cunostintele lor erau secrete si se transmiteau prin viu grai de catre maestru catre discipol.
Spre deosebire de medicii daci, cei care practicau medicina in Grecia sau Roma , isi
notau cunostintele. Insusi Hipocrate, considerat parintele medicinei, a stat o vreme în
nordul Traciei, iar unele carti ale sale au fost scrise intr-o greaca tracica (cartile I si II ale
Epidemiilor). (Mircea Eliade, "De la Zamolxis la Ginghis Han”).
In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic
al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la
cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au
stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea
manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente,
hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune
despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca
Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.
Medicii-sacerdoti construisera o teorie despre vindecare, afirmand ca trupul si
sufletul formeaza un tot unitar, si pentru a vindeca un organ sau madular vatamat,
medicul trebuia mai intai sa se ingrijeasca de sanatatea sufletului. Aici practica medicala
se impleteste cu credintele religioase, medicul apeland la descantece pentru tamaduirea si
fortificarea sufletului. Platon, în dialogul său cu Charmides, pomeneste leacurile şi
descantecele medicilor daci, precum si despre credinta unitatii intre trup si suflet , citand
cuvintele unui medic trac, pe care l-a cunoscut in timpul unei expeditii. Acest medic i-ar

1
mai fi spus : “ Caci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli
este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit[…]Aceasta este
greşeala pe care, acum, o savarşesc oamenii, încercand să vindece o parte fara
cealalta”
In afara de Platon, despre stiinta tamaduirii dacilor mai exista si alte izvoare scrise.
Herodot scrie despre Zamolxis ca acesta ar fi trait pe langa Pitagora, mai intai ca sclav,
iar apoi ca prieten si discipol al lui. Intorcandu-se bogat si cu multa invatatura printre ai
sai, Zamolxis a impartasit cetatenilor de vaza experienta sa, inclusiv stiinta vindecarii
bolilor. Strabon scrie in "Geografia" despre ascetismul dacilor, iar un alt scriitor antic,
Iordanes, scrie in "Getica" despre geto-daci ca sunt oameni viteji si ca, intre doua
razboaie, unii studiaza filozofia, unii poezia cerului, iar altii "proprietatile ierburilor si
arbustilor". Si Dioscoride ne informeaza despre stiinta lor, mentionand 42 de plante
medicinale cu nume dacice. Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n.,
în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte
terapeutice existente în Dacia.Multe din aceste plante sunt utilizate şi astăzi în arsenalul
fitoterapeutic.
Tradiţia medicinei sacerdotale s-a păstrat de-a lungul timpului pe teritoriul dac, şi
chiar dacă astăzi religia predominantă nu mai este cea de atunci, trecerea de la o religie la
alta s-a făcut lin, fără conflicte majore şi cu siguranţa ceea ce astăzi cunoaştem sub
numele de medicina isihastă este urmaşa medicinei sacerdotale dacice. Esenţa terapiei
isihaste este, după cum spune Vasile Andru „concepţia de bază, hieratică (numită astăzi şi
holistică), în care trupul este văzut ca un întreg fizic şi spiritual”. Şi ieromonahul
Ghelasie Gheorghe, terapeut isihast, spune că „sacroterapia înseamnă terapie – vindecare
dublă prin suflet şi prin corp[…]Sacroterapia se apropie de religie, de aceea cei mai puţin
religioşi vor fi respingători ai acestei medicini isihaste”.
Partea empirica a medicinei daco-getilor s-a transmis pe aceeasi cale orala in randul
populatiei , prin intermediul vindecatorilor. La inceputuri nu se punea problema unei
autorizari sau acceptari in baza unei rutine sau calificari. Vindecatorii erau acceptati ca
atare si in virtutea prestatiilor lor erau primiti sau respinsi de catre obste. Astazi vorbim
de leacuri babesti , care sunt efectul unor asemenea practici.
Alta cale de evolutie a medicinei a fost cea bazata pe cercetare si cunoasterea
legilor naturii. De acum incolo se despart cele trei curente : medicina isihasta, practicile
tamaduitorilor si cercetarea medicala care a evoluat distinct pana in zilele noastre.
Locatiile in care se studiau sau se aplicau tehnicile medicale s-au specializat cu timpul,
ajungandu-se la o institutionalizare a acestora, medicina fiind recunoscuta ca stiinta si
ocupatie independenta .De pilda,la batranete, Stefan cel Mare isi angaja cu incredere
doctori francezi si italieni, acestia fiind deja constituiti in scoli sau curente .
In secolele XIV-XV, medicina populară se practica in bolniţele din cele mai multe
manastiri, cum ar fi Tismana, Bistriţa(Oltenia), Neamţ, Prislop (Moldova), in care se
foloseau plante medicinale recoltate din flora spontana din jurul manastirii sau cultivate
in grădinile proprii. Bolile erau cunoscute prin denumiri populare : aprindere (congestie
pulmonara), oftica (tuberculoza), rac (cancer), blanda (urticarie), brancă (erizipel),
buboaie (furunculoza), cartiţe (varice), dalac (antrax), galbinare (icter), lungoare (febra
tifoida), vatamatura (hernie), tranji (hemoroizi), galci (amigdalita).
Domnitorii din acele vremuri incurajau utilizarea plantelor medicinale.Alexandru
cel Bun a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel
Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413), pentru a se aduce produse

2
farmaceutice din plante şi condimente procurate din strainatate (tamaie, piper, şofran,
scorţişoara, cuişoare, nucşoara, ghimbir).
Printre cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi
aromaterapiei se numără manuscrisul intitulat Folosirea plantelor de leac, datat din
secolul al XVI-lea şi conservat în Arhivele Statului din Bucureşti.
În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de
primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau
extracte, siropuri şi uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi soc. La
sfârşitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite
„specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în timp ce plantele aromatice erau distribuite de
aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594. În „Pravila“ lui Vasile Lupu (1646),
aromatorii se mai numeau „vraci“, iar în timpul lui Dimitrie Cantemir erau denumiţi
„apotecari“ (în greacă, apotheke înseamnă depozit). 
Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone a
fost construit în Bucureşti, lângă mânăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza
planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate
bolnavilor săraci, care erau trataţi cu diferite plante tămăduitoare. În timpul lui Grigore al
III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi (1757), în care
tratamentele pentru toate bolile îmbinau folosirea plantelor de leac cu rugăciunea pentru
vindecarea suferinţelor şi iertarea păcatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiţerul
Anton Faermann, decedat cu întreaga sa familie în timpul ciumei din anul 1770.
Un alt lăcaş bisericesc orientat spre folosirea plantelor în tămăduirea bolnavilor a
fost Mănăstirea Obedeanu, în incinta căreia s-a infiinţat spitalul din Craiova în anul 1777.
In Transilvania, la Sibiu se gaseste primul spital atestat in principatele romane, in
1292. Pana la inceputul secolului al XVIII-lea - intre viata medico-sanitara a comunitatii
orasului Sibiu si viata medico-militara nu se poate face nici o distinctie; locuitorii erau
organizati in bresle si aveau atributii de corporatii militare, aparandu-si cetatea, deci
locuitorii insisi ai acestei cetati formau Garnizoana Sibiu. Primele date despre Spitalul
Militar de Garnizoana Sibiu, dateaza din anul 1742. La ora actuala Spitalul Militar de
Urgenta Sibiu este o unitate de elita a medicinei militare romanesti.
Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii "Grigore Alexandrescu" din Bucuresti este
cel mai vechi spital de copii din Europa de Est, si a fost construit in anul 1886, dupa un
proiect englez. Spitalul de Psihiatrie Câmpulung Moldovenesc functioneaza într-o cladire
care a fost construita în anul 1885. Din datele istorice se distinge clar perioada secolului
XIX , in care a luat avant constructia de spitale si modernizarea activitatii in asistenta
medicala romaneasca. In 1876 apare Crucea Rosie romana, afiliata la organizatia
internationala de Cruce Rosie, bazata pe munca de voluntariat. Imediat dupa infiintare,
membrii sai au primit botezul focului, participand cu o ambulanta cu voluntari la razboiul
sarbo-turc. Aceasta organizatie s-a distins prin activitatea ei in Razboiul de Independenta,
Razboiul de Intregire, Al Doilea Razboi Mondial si in perioada imediat urmatoare,
acordand asistenta medicala si ajutoare in medicamente si alimente populatiei vatamate
de foametea din 1946.
Pe parcursul istoriei, s-a observat pornind de la tehnicile de tamaduire pana la
medicina moderna, o asezare pe perioade a evolutiei acestui domeniu de activitate intre
practicile originale si impresionante ale medicilor sacerdoti daci pana la importul de
cunostinte, rutine si tehnologii din zonele mai evoluate, precum si aportul personalitatilor
românesti la cunoasterea medicala mondiala.

3
4