Istoria medicinei

Istoria medicinei se ocupă atât de evoluția medicinei ca știință, cât și de contribuțiile

diverselor personalități în acest domeniu.

Medicina nu a apărut ca știință așa cum o cunoaștem astăzi.

De la arta vracilor și șamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina

sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale
lungă.

Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor
clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât și
cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a condițiilor de
mediu natural și social.

Preistorie

Boala a preexistat apariției omului pe Pământ: la animale cu îmbolnăviri de diferite tipuri,

se înregistrează comportamente care pot fi încadrate printre activitățile tămăduitoare.
Astfel, mamiferele obișnuiesc să-și lingă rănile (prin care se realizeaza și o dezinfecție
datorită antibioticelor din salivă), își expun la soare părțile suferinde, în caz de indigestie
chiar și carnivorele consumă iarbă.

Deci acțiunea de vindecare a existat înainte de apariția omului. Există o filogeneză a

activității vindecătoare.

Se remarcă însă o deosebire esențială între acțiunile vindecătoare din lumea biologică și
cele din medicina umană.

1
Cele din prima categorie sunt instinctive, fiziologice în timp ce acțiunile medicinei
umane se bazeaza pe conștiință, gândire, strategie.

Medicina umană a apărut și evoluat din necesitatea păstrării forței de muncă, necesitatea
îngrijirii nou-născutului și a gravidei, necesitatea combaterii durerii.

Există trei izvoare principale pentru studiul medicinei preistorice:

 paleopatologia: (patologia veche) studiază urme ale proceselor de vindecare și

procese patologice conservate pe scheletele vechi, preistorice, studiate cu mijloace
moderne de investigare. Principala sursă de informație privind această perioadă o
constituie analiza oaselor fosile. Paleopatologia ne arată bolile de care a suferit
omul primitiv dintre care cele mai multe exista și astăzi.

S-au evidențiat leziuni de tip reumatismal, de tip osteomielitic, leziuni osoase

tuberculoase, luetice, leziuni de tumori osoase (osteosarcoame), tuberculoză, sifilis,
fracturi, dar și primele forme de intervenții chirurgicale cum ar fi trepanarea și
amputarea.

 arheologia medico-istorică: cercetează obiecte ce au legatură cu igiena și practica

medicală, instrumentarul medical, obiectele magice etc.
 etnoiatria: studiază conceptele și practicile medicale ale unor populații aflate în
prezent pe treptele inferioare ale dezvoltării sociale (triburi
din Amazonia,Australia, Polinezia).

Astfel, prin metodele specifice etnologiei, studiindu-se anumite grupuri și populații așa-

zis "primitive", putem deduce informații privind practicile medicale preistorice.

De asemenea și prin studiul folclorului ne putem întoarce la origini.

În cadrul primelor culturi tribale, actul medical, care avea și valențe religioase, era
practicat de către vraci și șamani.

2
În mod empiric, se foloseau plantele ca agent tămăduitor, multe din proprietățile acestora
erau descoperite întâmplător.

Speranța de viață a omului primitiv era destul de redusă. Analizându-se scheletele

descoperite în diferite situri arheologice, s-a ajuns la concluzia că omul de Neanderthal,
sau de Cro-magnon, sau cel al mezoliticului în aproape 90% din cazuri nu ajungea la 40
de ani.

Față de sinantrop, care, în peste 70% din cazuri, murea înainte de a avea 15 ani,
înregistrăm un vizibil progres.

Concepția medicala era una animistă, demoniacă, boala fiind vazută ca o parazitare a
organismului de către un demon.

Tratamentul bolii era realizat de către vindecatorii triburilor primitive, care reușeau
eliminarea demonilor cauzatori de boală. În peștera Les trois frères este reprezentat
primul medic, efectuând un dans ritual (paleolitic).

Terapia era un amestec de elemente magico-religioase cu elemente de vindecare

empirice. Strategiile de vindecare diferă în funcție de etiologie: incantații, înșelarea
spiritului malefic etc.

Nu exista etică si deontologie în practica medicală, vindecătorul e doar mediator, nu își

asumă răspunderea actului vindecării (aceasta apare odată cu medicina hipocratica,
medicina științifică.

Partea magică era ajutata și de obiectele magice: amulete (fragmente de os, dinți de
animal, pietre semiprețioase), figurine (antropomorfe, zoomorfe) purtate în scop
profilactic, talismane (cu anumite semnificații), tatuaje, măști etc.

Omul primitiv era mereu în căutarea hranei, dar o dată cu apariția surplusului de produse,
apare și primul medic, un pas catre civilizarea societății.

3
 Antichitate

Metodele de vindecare cele mai cunoscute în antichitate erau:

 luarea de sânge, care era considerată o metodă de vindecare

a hipertensiunii, febrei, migrenei, apoplexiei;
 descântecul;
 poțiunea halucinogenă, care se utiliza în timpul intervențiilor chirurgicale;
 lobotomie, prin care se trata schizofrenia, depresia.

Egiptul antic

Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele
papirusuri medicale.

Unul dintre cele mai celebre este papirusul Edwin Smith (descoperit în 1930).

Alte surse de informații: Odiseea luiHomer, scrierile unor istorici ca Herodot și Diodor

din Sicilia.

Medicina nu era practicată de vrăjitori sau vraci ca în triburile primitive, ci de medici

laici care totuși colaborau cu sacerdoții.

Medicii erau în mare parte specializați pe domenii, fiecare ocupându-se de o grupă de

boli. Aceștia posedau cunoștințe temeinice, redate printr-o impresionantă literatură
medicală și aveau faimă binecunoscută și peste hotare.

Spre exemplu, regii persani Cyrus și Darius au avut în serviciul lor medici egipteni.

4
Intervențiile chirurgicale se limitau doar la deschiderea abceselor și circumcizia.

Totuși chirurgii egipteni antici au fost primii care au suturat rănile.

Medicamentele folosite erau de origine naturală: miere, ulei, ceapă, usturoi etc. sau

minerală: săruri de plumb, de cupru.

Uneori se recurgea și la remedii care astăzi par fanteziste: organe sau excremente de
animale, pilule combinate cu vin, bere etc.

Medicina egipteană a deschis largi perspective celei grecești.

Medicina mesopotamiană

Cele mai vechi texte de medicină sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

În codul lui Hammurabi (sec. al XVII-lea î.Hr.) apar, printre altele, și chestiuni legate de

reglementarea activității medicale: onorarii, riscuri catre pot apărea în cazul eșecului
actului medical.

Începutul școlii medicale poate fi considerat apariția bibliotecii de profil a

lui Assurbanipal (secolul al VII-lea î.Hr.).

Cel mai amplă lucrare de acest gen este un fel de Manual de diagnosticare scris de
medicul Esagil-kin-apli din Borsippa în timpul domniei regelui babilonian Adad-apla-
iddina (1069 î.Hr. - 1046 î.Hr.).

Toate aceste texte arată că babilonienii, ca și egiptenii, utilizau diagnoza, prognoza,

examinarea medicală și prescripțiile.

Medicina indiană

Una dintre cele mai lucrări în domeniu este celebra Ayur-Veda (sec. V î.Hr.), scriere
spirituală hindusă ce derivă din Atharva-Veda (una din cele patru Vede).
Această lucrare de filozofie hindusă relevă principii noi, care formează ceea ce astăzi
numim medicină naturistă".
5
 Medicina persană

Aflată la intersecția mai multor drumuri comerciale, Persia a beneficiat de condiții

propice dezvoltării științei, în particular a celei medicale.

La Academia din Jundishapur s-au format generații de medici.

Savantul persan Rhazes a scris un tratat de medicină, în care a cuprins toate cunoștințele

acelor vremuri și observațiile proprii.

Sunt descrise foarte amănunțit diverse boli printre care pojarul și variola.

Dar cea mai reprezentativă personalitate a medicinei persane este savantul Ibn Sina
(Avicenna).

Tratatul său de medicină rămâne o lucrare standard chiar și pentru Europa până în

perioada Iluminismului.

China antică

Având o vechime de câteva milenii[, medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar
și-a păstrat esența, dată de filozofia taoistă și confucianistă.

Boala apare datorită deteriorării echilibrului dintre cele două principii

fundamentale yin și yang.

Cam prin secolul al XII-lea î.Hr. se realizează diviziunea dintre clasa sacerdotală și cea a
medicilor, primii ocupându-se de aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de
aspectele comune.

Medicii chinezi erau excelenți observatori clinici; pacienții erau supuși la examene
medicale amănunțite. 

Anatomia era punctul slab deoarece, conform învățăturilor lui Confucius, corpul omenesc

era sacru, iar cercetările anatomice erau interzise.

6
 În ceea ce privește terapeutica, chinezii cunosteau destul de bine plantele medicinale, dar
utilizau și extracte din țesuturi sau organe animale și substanțe minerale (compuși
chimici).

Alte metode terapeutice originale: gimnastica medicală, masajul, acupunctura.

Grecia antică

Învățații Greciei antice pot fi considerați fondatorii medicinei occidentale moderne, ei

realizând separarea definitivă de magie și supranatural.

Hippocrate, părintele medicinei, caracteriza bolile ca: acute, cronice, endemice și

epidemice. Boala era considerată ca un dezechilibru dintre elementele clasice (umori).

Roma antică
Romanii au inventat numeroase instrumente chirurgicale cum ar fi: forcepsul, scalpelul,
speculum, acul chirurgical.
Ei au fost pionierii chirurgiei cataractei.
Școala elenisto-romană
Cel mai de seamă reprezentant a fost Galen din Pergam.
Acesta a executat multe operații îndrăznețe pentru acea epocă, aparținând chirurgiei
cerebrale și celei oculare.

Evul mediu

Medicina islamică

Arabii au dus mai departe realizările grecilor și romanilor. Al-Razi, în al său tratat de

medicină, studiază rujeola și variola.

Este primul care încearcă să demonstreze teoria umorilor și teoria elementelor clasice a

lui Aristotel.

Dar cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna.

7
Lucrările sale, Tratat canonic de medicină (1020) și Cartea vindecării(secolul al XI-lea),
rămân adevărate standarde în cadrul universităților de medicină ale zonei islamice, dar și
ale Europei până în secolul al XVII-lea.

Renașterea și iluminismul

Personalități importante ale acestei perioade au fost:

 Guy de Chauliac - considerat unul din precursorii chirurgiei moderne, după

chirurgul islamic Al-Zahrawi;
 Realdo Colombo - anatomist și chirurg care a contribuit la explicarea micii
circulații;
 Michael Servetus - considerat primul european care a descoperit circulația
pulmonară a sângelui;
 Ambroise Paré - a sugerat utilizarea ligaturii în locul cauterizării;
 William Harvey - a descris circulația sângelui;
 John Hunter - chirurg;
 Amato Lusitano - a descris valvele ventriculare și funcționarea acestora;
 Garcia de Orta - primul care a descris holera și alte boli tropicale, precum și
remediul vegetal;
 Percivall Pott - chirurg;
 Thomas Browne;
 Thomas Sydenham - supranumit Hippocrate al englezilor

Primele elemente de medicină apar în mânăstiri.

Au existat călugări specializați la nivelul medicinei populare.

8
 Prima școală de medicină propriu-zisă, laică, dinEuropa Occidentală este școala
medicală din Salerno, în apropierea mânăstirii Monte Casino, unde călugărul Benedict a
întemeiat primul spital din Occident și un ordin călugăresc pentru asistența bolnavilor.

Medicina modernă

Din punct de vedere medical, sec. XVII este un secol dominat de medicina engleză, doar
Franta mai remarcându-se în acest domeniu prin cele două facultăți importante (Paris si
Montpellier), dar care se mențin pe pozitii Galeniste și se opun marilor descoperiri din
domeniul medicinei.

Principalele doctrine medicale sunt iatrochimia (Paracelsius), care se dezvoltă în Țările

de Jos și Germania, și iatromecanica, introdusă de Harvey, și care devine doctrina
dominantă în Anglia și Italia.

Saltul calitativ este făcut prin introducerea metodelor noi de calcul, a metodelor inductive
de cercetare (Francis Bacon) precum și a celor instrumentale, experimentale.
Descoperirile recente ale fizicii (frații Bernoulli au fost medici), studiile pe modele in
vitro au ajutat mult progresul medicinei.

Principala descoperire a secolului al XVII-lea este circulația sângelui, Harvey tipărind

cartea sa Despre mișcarea inimii la Frankfurt pe Main în 1628.

Deși fusese descoperit, Harvey nu a utilizat microscopul în studiile sale, preferând o lupă
foarte puternică.

Astfel, el nu a observat capilarele și nu a descris o circulația limfatică.

Gasparazelius, un italian contemporan cu el, a publicat în 1626 prima lucrare dedicată

circulației limfatice.

9
 Medicina actuală

Medicina actuala este bazata pe cercetare .Majoritatea bolilor au tratament,dar altele inca
mai asteapta sa fie descoperite si "tratate".

10