I.

Istoria Medicinei Indiene

Medicina indiană susținea ideea că ombilicul era sediul central al vietii umane. De
asemenea ea a conturat și tabloul clinic al febrelor, ftiziei, leprei, icterului, a descris
amănunțit apariția și tratarea hemoragiilor, variola, cât și o timpurie boală a
încheieturilor identificată ulterior cu probleme de grad reumatismal.  

Medicina indiană se împarte pe o perioadă a două epoci distincte, și anume

medicina preariană în 3000-1500, și medicina vedică, din 700 î. Chr. până în zilele
noastre. Nu se poate vorbi de medicina indiană fără să se facă referință la
civilizația preariană de la Mohenjodara. Principala concepție medicală indiană era
balneoterapeutica. Ca mărturie a acestei concepții este găsirea de arheologi a unor
coarne de cerb, cu scop terapeutic.  

Tot în întărirea acestei concepții vine și găsirea unei substanțe în care s-a
recunoscut silagitul, extras din rocile himalayene, utilizat ulterior în tratarea unor
afecțiuni dispeptice și hepatice. De asemenea și găsirea unor oase de sepie
conservate în vase de pământ au dus la concluzia că acest remediu ayurvedic, cu
utilizare în tratarea afecțiunilor oftalmologice, otice și dermatologice, ar proveni
din această perioadă.  

Prima atestare arheologică a acestor practici ayurvedice o reprezintă găsirea unei

statuete. Aceasta statuetă a fost interpretată în urma constatării poziției ochilor și a
posturii ca fiind o reinterpretare a zeului yoghin Shiva. Principiul medical după
care se ghida medicina indiană constă în echilibrul dintre cele 3 elemente
importante necesare susținerii vieții, și anume; aerul, secrețiile și bila. 

Medicina indiană susținea ideea că ombilicul era sediul central al vieții umane.
De asemenea ea a conturat și tabloul clinic al febrelor, ftiziei, leprei, icterului, a

3
descris amănunțit apariția și tratarea hemoragiilor, variola, cât și o timpurie boală a
încheieturilor identificată ulterior cu probleme de grad reumatismal.

Tot medicina indiană a fost prima care a conectat diagnosticarea diabetului cu

gustul urinei.

Chirurgia indiană avea un grad dezvoltat, medicii ayurvedici punând întâi accent
pe profilaxia rănilor și implicit evitarea complicațiilor. Ca exemple concrete de
tehnici chirurgice folosite, sunt următoarele; amigdalectomii,extragerea calculilor
renali pe cale perineală, amputații, reducerea luxațiilor, tratamentul fracturilor cât
și suturi intestinale.

Ca metodă antiseptică, în medicina indiană se foloseau cu succes rășinile unor

plante pe care le gasim azi sub denumirea de ficus indica, rhamnus jujuba. Deși a
avut o vastă arie de cercetare în toate aspectele vieții medicale, medicina indiană se
afirmă cel mai puternic în specializarea suturilor, făcute cu ace drept sau fire
vegetale dar și cu păr de animale, respectiv de cal.