Sunteți pe pagina 1din 7

CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ

China este ţara cu cea mai veche cultură şi cu cea mai veche naţiune. Originea rasei rămâne un
mister în lipsa dovezilor.

Practica medicală a fost influenţată de trei curente importante: Taoism şi Confucianism –


curente indigene şi Budism – importat din India. Aceste religii s-au suprapus credinţelor primitive,
animismului.

Taoism (pronunţie tao-ism în chineză tao = cale, drum) este o direcţie principală a filozofiei
antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat două curente: unul materialist
şi altul idealist, după interpretarea dată noţiunii de tao înţeleasă ca ordine universală, proprie
fenomenelor naturii, vieţii sociale şi gândirii omeneşti. Este o formă de religie chineză care a existat
până în sec. XVII şi care a avut la bază concepţia tao, constituind un amalgam al cultului spiritelor
naturii şi ale strămoşilor, al ideilor lui Lao-dzî şi a diverselor credinţe.

Taoismul din sec. VI î.Hr., combina tehnici magice şi mistice şi urmărea combaterea spiritelor
rele producătoare de boală. Astfel se administrează bolnavilor un ceai cu cenuşă, apă fierbinte sau
alte lichide terapeutice sau se împrăştie în jurul persoanei sau casei.

Mai târziu, această religie a urmărit descoperirea elixirului vieţii sau alchimia (obţinerea aurului)
fapt ce va duce la apariţia chimiei în evul mediu.

După Confucius (551-479 î.Hr.) era importantă solidaritatea familială, respectul celor vârstnici,
veneraţia celor ce studiază. Interzicerea disecţiei a determinat lipsa de cunoştinţe în domeniul
anatomiei, fiziologiei, patologiei şi chirurgiei. Confucius dorea să înlăture orpimarea ţării prin
reînvierea obiceiurilor antice. Rolul femeii era văzut ca inferior mult rolului bărbatului, valoarea ei fiind
determinată de numărul fiilor născuţi. De altfel, abia în 1913 s-au dat primele permisii de efectuare a
autopsiilor în China.

Până în 1734 toţi medicii de la curte şi oficialii colegiilor medicale trebuiau să fie de faţă la
sacrificii.

Budismul arată că păcatul reprezintă cauza bolilor şi că vine de la zei.

Arta îngrijirilor cuprindea sacrificii, superstiţii, speriatul spiritelor rele prin zgomote de fond
sau împuşcături sau diferite băuturi.

Teoria Yan Yu oferea o anume bază ştiinţifică pentru explicarea bolilor (Yan = bărbat, Yu =
femeie). Viaţa constă în interacţiunea acestor principii. Echilibrul era egal cu sănătatea, iar
dezechilibrul îl reprezenta boala.

Chinezii vechi au pus bazele filozofiei Yang şi Yin. Yang reprezenta forţa musculară, activitatea
pozitivă a universului, Yin reprezintă forţa feminină, pasivă, negativă.
Aceste două forţe erau întotdeauna opuse şi complementare una alteia. Practicile de sănătate
se concentrau asupra profilaxiei şi părtrării sănătăţii rezultate din echilibrul dintre Yang şi Yin.

Poziţia socială redusă a femeii a făcut ca numeroşi nou născuţi de sex feminin să fie abandonaţi,
o parte fiind preluaţi de misionari creştini.

Un obicei de nedorit, la care ulterior s-a renunţat, era deformarea picioarelor sau legarea
picioarelor femeilor.

De frica vechiului rău, sugarii băieţi, pentru a nu fi recunoscuţi, erau îmbrăcaţi cu haine de fetiţe
şi erau botezaţi cu nume de fete.

Nici o credinţă n-a fost pusă în istoria pacientului ca instrument de diagnosticare, iar diagnoza
se făcea pe baza unei complicate teorii a pulsului. Chinezii au elaborat Materia medicală şi multe din
medicamentele pe care ei le foloseau – de exemplu efedrina folosită şi în medicina modernă.

Prea puţin s-a vorbit de spitale. Wu şi Wong au enumerat aşa numitele haluri de vindecare
(stare nespus de rea) în jurul anului 651 î.Hr. Berdol Edw sublinia că spitalele nu au fost numeroase
pentru că era o ruşine pentru familie şi prieteni să nu aibă grijă de bolnavi.

Fondatorul medicinii chineze este considerat împăratul Shen Nung (aprox. 2698 î.Hr.) care s-a
preocupat pentru investigarea laborioasă şi experimentarea plantelor medicinale. Se presupune că
numeroase medicamente le-a încercat pe el.

Un alt împărat care a adus contribuţii în dezvoltarea medicinii Huang-ti (2698-2598 î.Hr.) despre
care se spune că a scris Canonul medicinii Neiching. Acesta stipula că sunt 4 etape în stabilirea
diagnosticului: observaţia, ascultaţia, palpaţia – priveşte, ascultă, întreabă şi simte. Palparea se
referea la puls, chinezii fiind pregătiţi să observe chiar variaţiile sale în stadiul de sănătate şi boală.

Alţi doctori renumiţi: Tsang Kung (primul secol î.Hr.), Chang Chung-Ching (sec II e.n.) care a lăsat
evidente impresii şi sugestii de tratament şi Hua Tio (sec. II e.n.) un recunoscut chirurg care a
descoperit şi utilizat anestezia la operaţie.

Istoricii sunt de acord asupra ingeniozităţii chinezilor în dezvoltarea elementelor terapeutice:


moxa, ventuze, cauterizări, masaje, acupunctură.

Moxa – o formă dureroasă a contrairitaţiei, consta în aplicarea unui material încins (înroşit) pe
anumite puncte.

Wong şi Wu arată că Neiching spunea: când locul suferinţei se află în muşchi, foloseşti punctura
– în vase de sânge moxa, în tendoane foloseşti cauterizarea.

Acele, din silex la început, au fost apoi făcute din metale începând cu epoca de bronz. Cordonul
ombilical era tăiat cu cioburi de ceramică.

Punctura a început să se transforme cu timpul în acupunctură şi a devenit curând un panaceu


universal. Acul introdus era uşor rotit în zona dureroasă. În zilele noastre, în China, asistenta medicală
are în atribuţii efectuarea acupuncturii.

Masajul a fost dezvoltat în mod deosebit.


Lepra era bine cunoscută şi tratată chiar cu un ulei special.

În secolul al III-lea e.n., variola era cunoscută, iar metoda vaccinării aplicată (prin insuflarea prin
suluri de bambus în nările oamenilor a crustaceelor). Exista şi credinţa privind rolul hotărâtor, deţinut
de măştile cu aspect înfricoşător, în prevenirea variolei.

China antică suferise numeroase epidemii de holeră.

Plantele medicinale marine, bogate în iod erau folosite sub formă de bulion pentru combaterea
guşei. Era folosit macul (opium), o plantă ce conţine efedrină numită Ma Hua-ng. De altfel Gin Seng –
plantă cu valori deosebite, binecunoscută în prezent, era utilizată şi în acele vremuri.

Cu scop terapeutic erau utilizate şi organele animalelor – ficat, tiroidă. Organele de broască a
căror secreţii conţineau adrenalină, erau folosite ca plasture şi indicate în muşcătura de câine,
furuncule, ulcere, inflamaţii de orice fel. Mai erau folosite oase de tigru sau şarpe, şopârlă păstrate în
vin etc.

Pentru stabilirea prognosticului bolnavului era folosită mingea vrăjitoarei alcătuită din 12 sfere
acuplate, din fildeş, introdu-se una în alta, şi care era studiată în corelaţie cu poziţia stelelor şi a altor
influenţe astrale.

Medicul purta la curea o cutie care conţinea medicamente.


NEVOIA DE A BEA ŞI A MÂNCA

 Necesitate a fiinţei umane de a absorbi alimente de bună calitate şi


în cantitate suficientă, pentru a-şi asigura dezvoltarea, întreţinerea
ţesuturilor şi energia indispensabilă unei bune funcţionări.

 MANIFESTĂRI DE INDEPENDENŢĂ
 Cavitatea bucală:
- să aibă dentiţie bună sau proteza bine adaptată,
- mucoasa bucală roz şi umedă,
- limba roz şi gingii roz şi aderente la dinţi;
 Masticaţia:
- să fie usoară,
- eficace cu gura închisă;
 Reflexul de deglutiţie (inghiţire):
- prezent;
 Digestia:
- lentă şi nestingherită;
 Deprinderi alimentare:
- orarul meselor regulat;
- 3 mese principale, plus două gustări (ora 10, pauza nocturnă).
 Apetit:
- poftă de mâncare – senzaţie agreabilă, tradusă prin dorinţa de hrană;
 Foame:
- senzaţie dezagreabilă, tradusă prin nevoia de a mânca.
 Saţietate:
 - senzaţie de plenitudine, resimţită de individ atunci când nevoia de hrană este
satisfacută.
 Hidratare:
- nevoia de lichide în funcţie de necesităţi;
 Gust şi valoare acordate mâncării:
- deprinderile individului privind alegerea alimentelor;
- servirea meselor;
- tradiţia.
Principii Aimentare

Glucidele (hidraţii de carbon) reprezintă sursa principală energetică a organismului. Digerarea şi


asimilarea lor nu solicită organismul prea mult, de aceea este bine ca 50% din necesităţile calorice
ale organismului să se asigure prin hidraţii de carbon, dacă nu există o contraindicaţie în ceea ce
priveşte aportul lor (diabetul zaharat, obezitate). La copii, aportul de glucide trebuie mărit în boli
febrile, caşexie, denutriţie, afecţiuni hepatice şi renale.

 Necesarul: 4-6 g/kg corp/24 h.

Proteinele reprezintă materialele plastice ale organismului, ele înlocuind substanţele distruse prin
uzura fiziologică sau patologică. Ele reprezintă, în acelaşi timp, o sursă importantă de energie şi
constituie materia primă a enzimelor şi a hormonilor.

 Necesarul: 1-1,5 g/kg corp/24 ore.


 Aportul insuficient de lungă durată al substanţelor proteice determină scăderea
proteinelor plasmatice, distrugerea parenchimului hepatic, apariţia unei anemii şi prin
reducerea presiunii coloid-osmotice a sângelui, retenţia apei în organism cu formarea de
edeme.
 Creşterea cantităţii de proteine este indicată în sarcină şi alăptare, arsuri, anemii,
evacuări pleurale şi abdominale, postoperator. Scăderea cantităţii de proteine este
indicată în boli renale, afecţiuni febrile.

Lipidele – au valoare calorică mare, acestea având calităţi energetice mari, într-un volum mic. Pe
lângă rolul energetic, lipidele intră şi compoziţia ţesutului nervos şi a stromei eritrocitare, iar sub
formă depozitară, reprezintă rezervele de energie ale organismului şi ţesutul de susţinere pentru
organele interne.

 Necesarul: este de 1-2 g/kg corp/24h.


 Raţia de grăsimi se va reduce în insuficienţa hepatică, nefroza lipoidică, DZ, obezitate,
boli febrile. Raţia de grăsimi se măreşte în stări de subnutriţie, hipertiroidism.

Vitaminele – sunt necesare menţinerii metabolismului normal al organismului, nevoia de vitamine


creşte în majoritatea bolilor.

 Necesar de:
- vitamina c=150mg;
- vitamina b1=25mg;
- vitamina b6=6mg;
- vitamina pp=8mg;
- vitamina k=20mg.

Necesarul lor se asigură prin consumarea fructelor, legumelor, salatelor, sucurilor de fructe.
Apa În Organism
 Apa este lichidul solvent al tuturor substanţelor chimice, organice şi anorganice necesare
unei bune funcţionări a organismului.
 Diluează toţi produşii rezultaţi din metabolismul intermediar.
 Se găseşte în organism în 2 stări:
- liberă-circulantă;
- fixă-structurală.
 Apa liberă reprezintă 70% din greutatea organismului.
- 50% în interiorul celulelor = lichid intracelular
- 15% în spaţiile lacunare = lichid interstiţial
- 5% circulă în vase = lichid plasmatic
 Apa menţine în soluţie o serie de săruri minerale.
 Sărurile minerale menţin presiunea osmotică a lichidelor din organism.

 Necesităţile de apă zilnică sunt 2500-3000 ml/24 h

 Necesităţile de:
 Na 4 g/24 h
 K 3,4 g/24 h
 Ca 2 g
 Mg 0,15 g
 Fe, I – cantitate mai mică

 Necesarul de apă şi săruri minerale creşte în :


- transpiraţie abundente
- diaree, vărsături
- Hemoragii
- Plasmoragii (arsuri întinse)
- Diureză exagerată
- Boli febrile

 Pierderile de apă se completează cu ape minerale, supe, sucuri, soluţie Ringer


 Pierderile de săruri se completează cu soluţii hipertonice de săruri minerale
 Deci necesităţile calitative ale organismului cuprind compoziţia chimică şi starea de
agregare a alimentelor (lichide, semilichide, solide)
 Alimentele supuse proceselor de pregătire suferă transformări calitative în compoziţia lor
chimică:
- prăjirea grăsimilor eliberează acizi graşi greu suportaţi în afecţiuni duodenale,
vezicale, interzişi în boli ulceroase;
- prin prăjire carnea îşi păstrează toate substanşele componente
- prin fierbere carnea pierde substanţe organice şi minerale;
- alimentele preparate la cald rămân sărace în vitamine.

Digestia….(aici scrie sit u despre digestive putin ce gasesti


pe net pt ca eu nu am gasit in carte)