Moartea

În diferite culturi
Introducere:

Moartea este un subiect care a dus la crearea a numeroase opere de artă.Din cele mai
vechi timpuri,oamenii
au fost preocupati si interesati de sfarsitul vietii cautand raspunsuri pentru intrebarile
lor.
Frica de necunoscut este izvorul tuturor fobiilor cunoscute de la paienjeni la moarte.
Creierul uman este conceput pentru a descoperi lucruri noi inabilitatea de a o face
determina unul dintre cele mai puternice sentimente, frica.
In unele culturi, moartea este considerat un subiect tabu, dar cei mai multi oameni
accepta ideea de parasire a vietii chiar daca nu exista o explicatie stiintifica despre ce
se intampla dupa aceea.
Moartea în cultura greaca
Dacă în multe culturi și mitologii găsim o divizare a lumii în două, Paradis și Iad, în mitologia greacă, tărâmul
morților este unul singur, condus de zeul Hades. Era un tărâm subpământean străbătut de cinci râuri: Acheron, râul
tristeții, Cocytus, râul lamentării, Lethe, râul uitării, Phlegethon, râul focului și Styx, râul urii. Grecii aveau așadar o
percepție pesimistă asupra morții. În unele legende tărâmul morților se divide și apar structuri separate ca Tartarul,
tărâmul damnaților și Câmpiile Elizee, tărâmul eroilor. Lumea morților era bine delimitată de lumea celor vii,
pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă. Acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori
prin intermediul lui Heracles, dar și al lui Orfeu. Lumea morților era despărțită de cealaltă lume prin râul Styx,
legătura fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Grecii îngropau câteva monede împreună cu
decedatul pentru a avea cu ce să îl plătească pe Charon, altfel mortul rămânea un an întreg pe mal, între viață și
moarte. Câinele cu trei capete, Cerber, eriniile, spirite feminine ale răzbunării, kerele, entități ale morții și ale
distrugerii apărau ținutul morților de intruși. Zeul grec al morții era Thanatos, fratele lui Hipnos, zeul somnului și
apărea deseori înaripat. El aparținea generației preolimpiene și nu ținea seama de puterile celorlalți zei, ci
îndeplinea totul după bunul său plac.

Literatura grecilor antici nu oferă o imagine unitară a lumii de apoi. Deși ideea existenței sufletului sau a unei
individualități de după moarte era străină credințelor grecilor, mișcări influențate de traci, egipteni sau orientali
cum au fost orfismul, pitagorismul și cultul zeităților Demetra și Dionis s-au bazat pe aceste concepții.
Moartea in mitologia egipteana
Intruchiparea mortii in mitologia egipteana este Osiris care ironic reprezinta si agricultura
fertilitatea.
Simbolul lui egiptean se numeste djed si intruchipeaza o coloana vertebrala insemnand
stabilitate.
Osiris precum in alte mitologii este juriul ce stabileste pedeapsa (devorarea sufletului) si
recompensa (trecerea in viata de apoi).
In trecut egipteni aveau propriile mouri de inmormantare care asigurau drumul spre Osiris
(cartea raului nopti) si resurse pentru a ajunge la el. Aveau metode de imbalsamare,
mumificare si ingropare.
Ra, zeul soarelui, inainte sa se retraga (obligat de Isis) conducea barca soarelui in fiecare
noapte trecand pe raul noptii care avea niste oriri numite case pentru fiecare ora.
Acesta de obicei lua morti si ii ducea la Osiris (Casa 8-Tribunalul Mortii)
Osiris este intruchiparea reciclari, astfel sufletele umane se recicleaza si ajung in viata de
apoi.
Moartea in mitologia nordica

În mitologia nordica moartea era vazuta ca despartirea eterna a omului

decedat de Midgard, termenul folosit de popoarele germanice si
scandinave pentru Terra.
Paradisul acestor popoare era Valhalla, locul din Asgard- locuinta
zeilor- in care ajungeau cei care mureau vitejeste in lupta. Cei care
mureau de batranete sau boala ajungeau in Helheim ( termen care a
dus la rearea cuvantului Hell din limba engleza).
Dacii:
Daci credeau ca moartea ii duce la Zalmoxis astfel era un eveniment
de bucurie. Acestia la fiecare 5 ani sacrificau un tanar pentru a fi solul
omenirii. Acestuia ii spuneau probleme lor si dorintele.
 Moartea in cultura asiatica
• Seppuku desemneaza un mod de sinucidere prin spintecarea
pantecelui cu pumnalul sau sabia, practicat mai ales de samuraii
japonezi. Practica a fost abolita in 1868.
• Seppuku este o ceremonie sacra care isi are radacinile in perioada
antica a Japoniei si care a ramas rezervata doar clasei privilegiate a
samurailor. Cand un conducator murea, subordonatii il urmau prin
seppuku pentru a-si arata loialitatea si demnitatea fata de el.
Seppuku mai era folosit si ca mijloc de corectare a unei greseli printr-
o moarte onorabila.
• In Japonia moderna, actul de sinucidere a capatat noi forme si
intelesuri. De asemenea este interzisa vorbirea in public in Japonia
despre depresie si sinucidere. Dar japonezii inca mai respecta actul
acesta, astfel existand o padure numita Aokigara, supranumita
padurea spanzuratilor. Cred ca intelegeti scopul padurii.
Imagni asociate cu moartea
Multumim pentru atentie!