MITOLOGIILE MORȚII

Clic pentru a adăuga text

De LUNGU ANDREEA-CRISTINA
DACII
        Conform lui Herodot, geto-dacii se credeau
nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de
a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul
subpământean al vegetației și al fertilității. De
aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un
prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau
incinerația pentru morții lor. Peste mormintele
nobililor tarabostes și ale căpeteniilor se ridicau
uneori tumuli.
        Moartea era pentru daci și un mod de
comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci
ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot.
Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor
către Zamolxes, lui încredințându-i-se înaintea
ritualului de sacrificiu cererile, rugămințile,
problemele celorlalți.
 RELIGIA ISLAMICĂ
        Musulmanii cred că moartea vine ca o
amorțeală pe care nu o poți învinge.  Înaintea
morții, este necesar ca o rudă sau un prieten să
stea de veghe la creștetul muribundului și să îi
repete: "Nu există alt zeu în afară de Allah", până
când muribundul va începe să repete aceste
cuvinte.
       Motivul acestui ritual este că, atunci când
mortul este îngropat, va fi vizitat de doi
mesageri ai lui Allah, cu chipuri de îngeri, Nakir
și Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui.
Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu
în afară de Allah" pentru a fi lăsat în pace până la
înviere.
    
 ORIENTUL MIJLOCIU
       În Orientul Mijlociu exista credința că morții sunt încă vii,
moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup.
În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și
suflet. Trupul este văzut ca o parte materială a ființei umane, de
care nu mai este nevoie după moarte. 
       Vechii perși nu își îngropau morții și nici nu îi incinerau,
morții erau duși în așa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta
sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieții.
Oamenii răi sunt sfâșiați în întregime de demoni, conform
profețiilor lui Zarathustra. Sufletele celor drepți sunt duse de 
Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc
unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de 
Rașnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de 
Ahura Mazda și de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.
 EGIPTUL ANTIC
      Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în
mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis,
care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca
lui Atum și este dus la Osiris pentru a fi judecat.           
       Zeița Maat este cea care păzește balanța sufletelor, în care
este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanței se punea
inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiței 
Maat, pană care nu mințea niciodată. Dacă inima era grea,
însemna că ea era plină de păcate, și era înghițită de un
monstru cu cap de crocodil, coamă de leu și corp
de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viață
eternă. Dacă însă balanța rămânea în echilibru, însemna că
inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris accepta să
ofere viață veșnică mortului.
MITOLOGIA NORDICĂ
       În mitologia nordică, Valhalla, este paradisul în
care sunt duși războinicii vikingi după moartea eroică
pe câmpul de luptă de către valkirii.
       Valhalla este palatul lui Odin, care ar avea 540 de
uși. Conform legendelor nordice, în Valhalla pot
mărșălui unul alături de celălalt 800 de soldați. Fiind
palatul preferat de zeul Odin, sufletele războinicilor
morți îi servesc acolo în slujba acestuia.
       Totodată, pe timp de zi, sufletele războinicilor
veniți în Valhalla sunt menite să se antreneze intens
pentru a forma o armată redutabilă  invincibilă până la
sosirea ragnarök-ului, atunci când vor lupta alături de
Odin. 
 GALII ȘI CELȚII
        Celții credeau, la fel ca galii, în reîncarnare.
Ei considerau că din fiecare viață trăită de un om se
învață câte ceva, iar în urma unei succesiuni de
vieți, sufletul atinge cunoașterea supremă și se
întoarce la divinitate.
         În timpul morții, sufletele iși petrec timpul
aprofundând lecțiile învățate în propriile lor vieți și
așteaptă o următoare viață în care să învețe lucruri
noi. Celții aveau chiar o zi de sărbătoare în care
comemorau morții.
GRECII ANTICI
          În mitologia greacă, tărâmul
morților este unul singur, condus de zeul 
Hades. Era un tărâm subpământean
străbătut de cinci râuri: Acheron, râul
tristeții, Cocytus, râul lamentării, Lethe,
râul uitării, Phlegethon, râul focului și 
Styx, râul urii. Grecii aveau așadar o
percepție pesimistă asupra morții.
          Lumea morților era despărțită de
cealaltă lume prin râul Styx, legătura fiind
făcută printr-o barcă condusă de Charon.
Grecii îngropau câteva monede împreună
cu defunctul pentru a avea cu ce să îl
plătească pe Charon
PERSONIFICĂRI ALE MORȚII
         În epoca medievală, în timpul
ciumei negre s-a dezvoltat reprezentarea
morții ca un schelet sau mai multe
schelete, ce dansează. Această alegorie se
numește în artă "dans macabru". 
        O altă personificare a morții este 
psihopompul (însemnând "ghidul
sufletelor"). Acesta este termenul general
pentru îngerul, demonul sau spiritul ce
conduce sufletul omului pe tărâmul
morților, idee ce apare în multe mitologii
și religii.
ZEII ȘI ZEIȚELE MORȚII
Arawn Mitologia celtică
Pluto Mitologia romană
Shinigami Mitologia japoneză
Yan Luo Mitologia chineză
Veles Mitologia rusă
Charon  Mitologia greacă si romană
Phersipnai Mitologia etruscă
 BIBLIOGRAFIE
https://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_(mitologie)
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE! :)