Analiză comparatistă cu privire la ”lumea de dincolo” în Odiseea și Eneida

Atât în Odiseea, cât și în Eneida, coborârea în Hades reprezintă o experiență unică, sacră,
destinată unor oameni aleși de către zei. Astfel, ambele descinderi constituie condiția supremă a
ascensiunii umane. Pentru a putea accede la cele mai nobile virtuți omenești și pentru a se
desăvârși ca oameni, ambii protagoniști trebuie să cunoască și obscuritatea ființei, monștrii ce se
ascund în interiorul sufletului fiecăruia.

În această ordine de idei, Odiseea reprezintă prima operă valoroasă care propune scena
coborârii în Infern. În comparație cu Eneas, pentru care această călătorie reprezintă o inițiere în
viață, un nou început, care îl îndrumă spre a fonda Roma, Ulise coboară în lumea tenebrelor
pentru a-și afla viitorul și probele pe care le va avea pe drumul de întoarcere spre Itaca. Astfel,
acest traseu nu este semnificativ în dezvoltarea personală a protagonistului, având mai mult un
caracter simbolic. Pentru a putea pătrunde în Hades, era necesară trecerea printr-o multitudine de
rituri. Astfel, îmbunarea zeităților demonice și a sufletelor defuncților se realiza printr-o serie de
jertfe animalice și făgăduințe. Vietățile sacrificate erau în deplină concordanță cu mediul spre
care se aspira a ajunge, acestea fiind sterpe sau de culoare neagră (vaca stearpă”, ”berbec cu totul
negru”, ”sânge negru”). Această credință provine din timpuri ancestrale, închinarea jertfelor către
sufletele decedaților considerându-se a fi singura cale de a domoli puterile fabuloase ale morților.
Se observă, de asemenea, un element cardinal care facilitează atât invocarea celor din lumea
inferioară, cât și conversația cu aceștia: sângele. În acest fel, sângele devine agentul anamnezei,
spiritul redobândindu-și memoria după gustarea acestuia. (Tiresias își recapătă puterea profetică,
Anticleea devine conștientă de starea în care se află, câștigând și capacitatea, întrucâtva fatidică,
de a cunoaște și realitatea cotidiană a acelui moment, existentă în lumea celor vii, nu doar
trecutul, conștiința fiind doar adormită, nu și pierdută odată cu intrarea în Hades a sufletului. Prin
comparație, cheia intrării în Infernul vergilian nu este sângele, ci ramura de aur, o creangă de
vâsc cu puteri supranaturale, care deschidea porțile Iadului și conferea nemurirea. Astfel, această
ramură îi oferă lui Eneas capacitatea de a explora tărâmurile sumbre fără a fi în pericol.

Infernul homeric este unul al haosului și al neconturării. Sufletele sălășluiesc în lugubrul

întuneric pentru o eternitate, fără un scop, fără un spațiu exact. ”Arătările” sunt indefinit
configurate, aproape ca o umbră, păstrându-și totuși aparența din timpul vieții. Plutrah consideră
că ființa se alcătuiește din trei elemente, sufletul, spiritul și trupul, care trebuie să-și sufere
fiecare moartea proprie. După decesul trupului, sufletul și spiritul se duc pe lună, care, în
viziunea lui Homer, spune Plutarh, ar reprezenta Hadesul. Ulterior, spiritul se îndreaptă către
soare. Însă, dacă trupului nu i se atribuie un ritual funerar, urmat de ridicarea unui mormânt,
sufletul nu are acces în Hades, urmând ca acesta să peregrineze pe la porțile Iadului sau să
bântuie visele celor apropiați, rămași în viață. Odată cu oficierea ritului de înmormântare,
sufletului îi este permisă intrarea în Hades, moment în care cei vii stopează orice fel de ritualuri,
considerându-se că această intrare este permanentă, iar defuncții nu se mai pot întoarce sub
formă de strigoi. Această suspendare între lumi este prezentă și în cazul Eneidei, sufletele care
nu au avut parte de ceremonie fiind obligate să rătăcească vreme de o sută de ani, pentru a
accede, într-un sfârșit, la locul de veci.

De asemenea, niciunul dintre cele doua Inferne nu reprezintă un spațiu al pedepsei, ci o

continuitate a vieții. Spiritele trăiesc aici în aceeași manieră în care au făcut-o și în timpul vieții,
cu aceleași suferințe și preocupări. O excepție a Hadesului este Hercule, care este prezent cu
partea cea mai pură a sufletului și în Paradis.

La Homer, tărâmul umbrelor este un spațiu a cărui topografie, plasată la capătul lumii,
este incertă, fiind singurul loc care scapă sapienței umane, descoperirea acestuia realizându-se
doar de oameni aleși sau ghidați de zei. Cadrul infernal homeric este aflat la extremitatea
Oceanului, râul imuabil care înconjoară suprafața Pământului, acolo unde zeii își găseau
sfârșitul. Geografia Hadesului homeric este una aproape inexistentă, fiind prezentă un singur
indiciu cu privire la înfățișarea lumii inferioare, anume ”livada de asfodel”. Pe această pajiște, în
concepția lui Pluton, sufletele sunt condamnate de către judecătorii lumii tenebrelor Minos,
Radamante și Eac. Acest spațiu reprezintă un punct de tranzit către Hades. Asfodelul are, de
asemenea, semnificație ritualică, fiind folosită ca ofrande pe mormintele celor decedați. La polul
opus se află însă Indul vergilian, primul ghid turistic al Infernului, cu coordonate spațiale
concrete, bine delimitate. Intrarea in lumea subterana este plasata de Vergiliu in Campania, lângă
Cumae, unde se afla mlaștina Aheronului, râu infernal, despre care se credea ca se revarsă în
aceasta zonă. Din punctul de vedere al geografiei interne, Infernul lui Vergiliu este unul mult mai
complex, organizat, fiind împărțit în compartimente, in care sunt repartizați răposații in funcție
de ceea ce au pătimit in timpul vieții. La intrare se găsesc doi cerberi, câini demonici cu trei
capete fiecare, paznicii Iadului. Deși menționați vag și în Odiseea ”câinele Hadesului”, Vergiliu
îi conturează cu mai multă precizie. Urmează apoi un vestibul, prelungirea Infernului pe Pământ,
unde sunt adunate atât slăbiciuni tipice vieții, precum Jelania, Frământările, Bătrânețea, Spaima,
Foamea, cât și monștri mitologici, e.g. Centaurul, Scilele, Himera, Gorgonele și mulți alții. La
punctul de pornire propriu-zis al lumii umbrelor se află țarcul pruncilor morți prematur, suflete
nevinovate. În apropierea lor sunt cei condamnați la moarte pe nedrept, dar și sinucigașii care ar
vrea să mai vadă lumina zilei. După, urmează ”Câmpiile Jelirii”, care adăpostesc pe cei răniți in
dragoste. Se observă și bifurcarea drumului infernal, acesta prezentând o cărare care duce spre
câmpiile Elizee, spațiul celor fericiți, iar cealaltă poteca se afundă in Tartar, tărâmul celor
pedepsiți. Niciunui suflet pur nu îi este îngăduit accesul în această parte întunecată. In acest loc
se afla trufașii, care au dorit putere egală cu cea a zeilor, asupritorii propriilor părinți, avarii,
desfrânații, mincinoșii, trădătorii de patrie etc. Pentru fiecare, Vergilius imaginează un tip de
tortura, unii rostogolesc o stânca, alții sunt trași pe roată. Cei care sunt pe Câmpiile Elizee se
delectează cu tot felul de activități- întreceri sportive, dansuri, compuneri de versuri, cântece,
observându-se astfel o influență homerică — sufletele își continuă și după moarte ocupațiile
practicate in timpul vieții. La Vergiliu, sufletele sunt pe deplin conștiente de starea pe care o au,
își amintesc propria viață, propriile suferințe, neavând nevoie de niciun ajutor magic, în speță
sânge sacrificial, pentru a redobândi capacitatea memoriei.

În concluzie, se pot observa o multitudine de asemănări și diferențe între cele două opere,
Vergiliu preluând elemente de la Homer și prelucrându-le, transformând imaginarul homeric
într-unul mai complex.