DICȚIONAR

ALDEA, Aurel 
(1887-1949), reprezentant al cadrelor Armatei Române care a participat la demersurile
pentru încheierea unui armistițiu cu Aliații (finalizate la 12 septembrie 1944). Era ofițer
de carieră. După studii militare la Iași și în Germania, a participat la al Doilea Război
Balcanic și în Primul Război Mondial. A avut diverse funcții în cadrul Marelui Stat
Major, Ministerului de Război și mai multe unități ale Armatei. Avansat general de
divizie în 1940, a fost trecut în rezervă în 1941 de generalul Antonescu. După 23 august
1944 a fost reintegrat drept cadru militar activ și a devenit ministru de Interne în guvernul
Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). A fost trecut din nou în rezervă de guvernul
Groza, Aldea a organizat, începând din toamna anului 1945, bazele unei mișcări de
rezistență. Descoperit, a fost arestat în 1946. A murit în închisoare, la penitenciarul
Aiud. ↑

Alexianu, Gheorghe
(1897-1946), jurist, profesor universitar, și-a început cariera administrativă ca rezident
al Ținutului Suceava (1938-1939) și Ținutului Bucegi (1939-1940). Guvernator al
Transnistriei (1941-1944), a fost arestat, judecat pentru crime de război în lotul Ion
Antonescu și condamnat la moarte.

ANASTASESCU, Ion (Iancu)

primar al orașului Târgoviște (4 decembrie 1938 – 7 octombrie 1940). De profesie
avocat, a fost prefect al județului Dâmbovița (1921 și 1926-1927) și deputat de
Dâmbovița (1931-1932). În vara anului 1939, ca primar, a primit vizita de studii a
principelui moștenitor Mihai și a Clasei Palatine, precum și a regelui Carol al II-lea, cu
ocazia înaintării în grad a noii promoții de ofițeri a Școlii de ofițeri de Cavalerie „Regele
Ferdinand”, denumită „Promoția Carol I” (în cinstea centenarului nașterii regelui Carol I,
„Promoția Carol I”) [Detalii, la Cornel Mărculescu, EDITORIAL: Casa Iancu
Anastasescu, 13 februarie 2021, Chindia Media]. Vezi Ion Anastasescu. ↑
ANTONESCU, Ion 
(1882-1946), președinte al Consiliului de Miniștri și „Conducător al Statului” de la 5
septembrie 1940 până la 23 august 1944, când a fost demis și arestat de regele Mihai I.
Era ofițer de carieră, născut într-o familie de militari. A absolvit Școala pentru fiii de
militari (1898-1902), Școala Pregătitoare de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie (1902-
1904; șef de promoție), Școala Specială de Cavalerie din Târgoviște (1905-1906) și
Școala Superioară de Război din București (1911-1913). A fost comandant al
Regimentului 1 Roșiori. S-a distins la Galați în timpul Răscoalei din 1907. În timpul celui
de-Al Doilea Război Balcanic, având gradul de căpitan, a fost șef al Biroului de Operații
în Statul Major al Diviziei I de Cavalerie. În timpul Războiului de întregire a fost șef al
Biroului de Operații al Corpului IV Armată, comandant de generalul Constantin Prezan,
și, din decembrie 1916, șef al Biroului Operațiuni al Marelui Stat-Major, comandant de
generalul Prezan. După Marea Unire a fost comandant al Școlii Speciale de Cavalerie de
la Oradea (1920-1922), atașat militar al României la Paris (1923-1924) și Londra (1924-
1926), comandant al Regimentului 9 roșiori „Principesa Elena” (1926-1927), directorul
Școlii Superioare de Război (1927-1928; 1928-1929; 1931-1933), secretar general al
Ministerului Apărării Naționale sub ministeriatul generalului Paul Angelescu (1
octombrie – 9 noiembrie 1928), subșef al Marelui Stat Major al Armatei (1933-1934),
comandant al Diviziei 3 (1933-1937), comandant al Comandamentului 4 Teritorial (1
noiembrie – 28 decembrie 1937), și ministru al Apărării în guvernul Octavian Goga (29
decembrie 1937-10 februarie 1938). Pus la dispoziția Ministerului Apărării Naționale în
urma acuzației „de colaborare și favorizare a legionarilor”. În urma cedărilor teritoriale
din 28 iunie 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), a fost primit în audiență
de regele Carol al II-lea și, în fața atitudinii sale tranșante, i s-a dispus izolarea la
mănăstirea Bistrița. La acel moment și-a prezentat demisia din armată, fiind reîncadrat
drept cadru militar activ după numirea în fruntea guvernului. Inițial, a guvernat cu
sprijinul mișcării legionare dar, în urma evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941
(„rebeliunea legionară”), legionarii au fost înlăturați. În cadrul guvernului său a gestionat,
în anumite perioade, ca interimar, Ministerul Apărării Naționale (4 septembrie 1940 – 22
ianuarie 1942), Ministerul Afacerilor Străine (20 ianuarie – 29 iunie 1941), Ministerul
Culturii Naționale și Cultelor (11 noiembrie – 4 decembrie 1941). În câteva perioade, din
motive de sănătate, a încredințat interimatul conducerii guvernului lui Mihai Antonescu,
vicepreședintele Consiliului de Miniștri (ex. 17 aprilie – 25 iunie 1941). La 22 august
1941 a fost înălțat la demnitatea de Mareșal al României, bastonul de mareșal fiindu-i
înmânat la 8 noiembrie 1941. Arestat la 23 august 1944, a fost judecat în 1946 pentru
crime de război și condamnat la moarte, fiind executat la 1 iunie 1946. („Mareșalul Ion
Antonescu”, în Mareșali ai României, București, Editura Rao, 2013, pp. 298-356)
Vezi Ion Antonescu. ↑

ANTONESCU, Mihai
(1904-1946), avocat, ministru de al Afacerilor Străine şi viceprim-ministru în guvernul
Ion Antonescu din iunie 1941 până la 23 august 1944. A mai fost ministru al Justiției (14
septembrie 1940 – 27 ianuarie 1941) și ministru al Propagandei Naționale (26 mai 1941 –
23 august 1944). A fost condamnat la moarte pentru crime de război şi executat la 1 iunie
1946. ↑

AVAKUMOVIĆ, Aleksandar 
(1896–1954), diplomat iugoslav. A fost ministru plenipotențiar la București (din 1
ianuarie 1939, ambasador), apoi la Stockholm. S-a pensionat în octombrie 1944, dar,
opunându-se comunizării țării, a refuzat să revină în Iugoslavia la sfârșitul războiului.
Fiul său, Ivan Avakumvic (1926-2013), a ajuns în Canada și a devenit un reputat istoric.
Vezi Aleksandar Avakumović. ↑

BÁRDOSSY, László 
(1890-1946), diplomat maghiar. În anii 1934-1940 a fost ministru plenipotențiar la
București. A intrat în serviciul Ministerului Afacerilor Externe al Regatului Ungariei în
anul 1922 ca director adjunct, apoi director al departamentului de presă. În 1930 a fost
consilier al Legației maghiare la Londra, apoi însărcinat cu afaceri. În anii celui de al
Doilea Război Mondial, a fost ministru de Externe în guvernul Pál Teleki (4 februarie – 2
aprilie 1941) și prim-ministru (3 aprilie 1941 – 7 martie 1942), reținând pentru sine
portofoliul Externelor. În timpul mandatului său, a adoptat o serie de măsuri antisemite.
Forțat de regentul Horthy să demisioneze, a rămas activ politic. A fost președinte al Ligii
Unite Faciste Național-Creștine iar, în timpul ocupației naziste asupra Ungariei, a
colaborat cu guvernele pro-germane. A fugit în țară în fața înaintării sovietice și, cu toate
că în aprilie 1945 a obținut viza pentru Elveția și a locuit o perioadă într-o tabără de
refugiați, în mai 1945 a fost deportat în Germania și arestat. În octombrie 1945, la
sfârșitul războiului, a fost extrădat în Ungaria și judecat de un tribunal popular, fiind
condamnat la moarte și executat. Vezi László Bárdossy. ↑

BEDREAG, Panaite
preot paroh al Bisericii Iancu Nou (1917-1965), unde slujea din 1914. ↑

BIANU, Eugen 
(1888-1950), șeful Securității Palatului. A lucrat ca inspector de poliție la Inspectoratul
General de Siguranţã din Transilvania (1920-1930), apoi la Direcţia Generală a Poliţiei,
unde a fost subdirector (1930-1938), director general (1938-1940) și, din nou, subdirector
(1940-1947). După 30 decembrie 1947 l-a urmat pe rege în exil. ↑

BOIȚEANU, Ioan 
(1885-1946), general al Armatei Regale Române în Al Doilea Război Mondial. Avansat
general de brigadă în 1938, apoi general de divizie în 24 ianuarie 1941 și general de corp
de armată în 24 ianuarie 1944. A fost secretar general al Ministerului Apărării Naționale
(1941-1942), comandantul Diviziei a 3-a, Diviziei a 19-a și a Corpului de Cavalerie
(1942-1943), comandant al Corpului 1 Armată (martie 1943-aprilie 1944), directorul
Înaltei Școli Militare (1944). A fost ministrul Culturii Naționale și Cultelor în guvernul
Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). În fine, a fost comandantul Corpului 4
Armată, luând parte la campania României pe frontul de vest. Vezi Ioan Boițeanu. ↑
BRĂILEANU, Traian 
(1882-1947), ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor (14 Septembrie 1940 –
21 ianuarie 1941). Profesor universitar. Urmând studii universitare de filosofie la
Cernăuți, a devenit decan al Facultății de Litere și Filosofie al Universității Cernăuți. Este
autorul mai multor lucrări de sociologie. A fost membru al mișcării legionare. Arestat
după „rebeliunea legionară” în anul 1941 și ulterior achitat, a fost arestat din nou de
autoritățile pro-comuniste în anul 1946 și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit în
închisoare, la penitenciarul Aiud. Este înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri“ din
București. Vezi Traian Brăileanu. ↑

BRĂTIANU, Constantin (Dinu) 

(1866-1951), președintele Partidului Național-Liberal în anii 1934-1947. A fost fiul
omului politic Ion C. Brătianu (1821-1891) și fratele omului politic Ion I.C. Brătianu
(1864-1927). De profesie inginer, a fost ministru de Finanțe în guvernele I.G. Duca și
Angelescu (14 noiembrie 1933 – 3 ianuarie 1934). A fost implicat în demersurile pentru
încheierea armistițiului cu Aliații, în 23 august 1944 devenind ministru fără portofoliu în
primul guvern Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). A fost arestat în 1950, murind
în închisoare. ↑

BUZDUGAN, Gheorghe
Vezi Gheorghe Buzdugan. ↑

Căpățână, Aureliu
(1881-1956), magistrat, doctor în drept cu teza „Publicitatea drepturilor reale
imobiliare”. A fost profesor de drept comparat la Universitatea din Cernăuți (1922-
1926). În 1940 era consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție. După 23 august
1944, a îndeplinit funcția de ministru al Justiției în guvernul Constantin Sănătescu (7
septembrie - 4 octombrie 1944).
CASSULO, Andrea
(1869-1952), Nunțiu Apostolic în România și arhiepiscop al Bisericii Romano-Catolice.
Orânduit în preoție în 1893, a fost episcop al diocezei Fabriano e Matelica (1914-1921),
apoi arhiepiscop de Leontopolis în Augustamnica (din 1921), fiind totodată delegat
apostolic în Egipt (1921-1927). După aceea, a servit ca delegat apostolic în Canada
(1927-1936). În anii celui de al Doilea Război Mondial a fost nunțiu papal în România și
decan al Corpului Diplomatic. Pentru eforturile sale de protejare ale evreilor din
România, Memorialul Victimelor Holocaustului din Israel i-a acordat titlul de „Drept
între Popoare“. În ultimii ani ai vieții sale a fost nunțiu apostolic în Turcia (1947-1952).
Vezi Andrea Cassulo. ↑

CATARGI, Nelly 
(1896-1997). Doamnă de Onoare a Reginei-Mamă Elena în anii 1940-1947. Născută
Miclescu, era fiica lui Emil Miclescu (director general al Căilor Ferate Române) și a
Alexandrinei Grecianu. A fost soția lui Eugen Catargi. I-a însoțit pe regele Mihai și pe
regina-mamă Elena în exil după 30 decembrie 1947, rămânând în slujba reginei-mame
până la moartea Majestății Sale, în anul 1982. Vezi Nelly Catargi. ↑

CELĂREANU, Constantin 
(1890-1989) General de Aviație al Armatei Regale Române în anii celui de Al Doilea
Război Mondial. Vezi Constantin Celăreanu. ↑

CERNOVODEANU, Dan-Paul 
(1921-1999). Fiul ofițerului Ioan Cernovodeanu. A fost coleg de liceu al principelui
moștenitor Mihai în cadrul Clasei Palatine în primii cinci ani (1932-1937). Licențiat în
Drept, Litere și Filosofie și Istorie, s-a orientat spre o carieră diplomatică. A fost șef de
cabinet al ministrului Producției de Război, Constantin Brătianu (4 noiembrie 1944 – 28
februarie 1945) și a lucrat în cadrul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului (2
aprilie-16 iulie 1945). În februarie 1947, în urma promovării examenului, a fost numit
secretar de legație, clasa a III-a, fiind repartizat în Subdiviziunea Administrativă a
Ministerului Afacerilor Străine. Postul său a fost desființat în septembrie 1947, sub
pretextul economiilor bugetare, fiind concediat împreună cu alte 233 de persoane (în
realitate, o epurare a ministerului). Promisiunea ulterioară pe care i-a făcut-o regele
Mihai, de a-l angaja pe postul de bibliotecar al Palatului, nu a putut fi onorată din cauza
detronării sale, la 30 decembrie 1947. În 1949, Dan Cernovodeanu a fost arestat pentru
tentativă de trecere ilegală a frontierei și condamnat la cinci ani de închisoare (1949-
1954). A doua oară a fost condamnat la încă 8 ani (1959-1967), executând pedeapsa fără
a fi graţiat în 1964, întrucât condamnarea, în termeni legali, nu avea bază politică
(sentința a fost dată pentru „inversiune sexuală”, realitate pe care Ioan Ioanid, care l-a
cunoscut pe Cernovodeanu la penitenciarul Aiud, o atestă în memoriile sale, Închisoarea
noastră cea de toate zilele, dar care era de fapt un prilej de persecuție politică). După
eliberarea din închisoare, a lucrat ca cercetător, membru în Comisia de heraldică,
genealogie și sigilografie de pe lângă Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei de
Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România. Lucrarea sa, Ştiinţa şi arta
heraldică în România (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977), prefaţă de
Aurelian Sacerdoţeanu, este și astăzi un reper pentru cercetătorii în domeniul heraldicii.
În 1978, a reuşit să părăsească ţara şi să se stabilească la Paris, desăvârșindu-și studiile cu
un doctorat la Universitatea Sorbona. În 1982 a participat la înfiinţarea Casei Româneşti
(La Maison Roumaine), ocupându-se de preluarea în custodie a bibliotecii Fundaţiei
Universitare „Regele Carol I” de la Paris. S-a întors în ţară după 1990. A fost fondator și
preşedinte al Partidului Liberal Monarhist. În 1999 a fost membru fondator al Institutului
Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași. Fratele său a fost istoricul și
genealogistul Paul Cernovodeanu (1927–2006). Vezi Dan Cernovodeanu. ↑
CHIRIȚĂ, Eugen

Judecător. Vezi CHIRIȚĂ, Eugen. ↑

CHIABURU, Radion
COCIU, Ioan 
(1896-1997) Prefect al Palatului în anii domniei Regelui Carol al II-lea. Vezi Ioan
Cociu. ↑

COLLAS, Constantin
diplomat elen. Vezi Collas Constantin. ↑

CRAINIC, Nichifor 
(1889-1972) ministru al Propagandei Naționale în guvernele Gigurtu și Antonescu (4
iulie – 14 septembrie 1940). Vezi Nichifor Crainic. ↑

CRETZIANU, George
ministru de Finanțe în guvernul Antonescu (14 septembrie 1940 – 24 ianuarie 1941).
Vezi George Cretzianu. ↑

Daicoviciu, Constantin
(1898-1973), istoric, arheolog și profesor universitar, coordonator al lucrărilor
arheologice din Munții Orăștiei.

DĂMĂCEANU, Dumitru
(1896-1978), aghiotant regal. Vezi Dumitru Dămăceanu. ↑

DEMETRESCU, Ioan
(1883-?), General al Armatei Regale Române în cel de Al Doilea Război Mondial.
Vezi Ioan Demetrescu. ↑

DIMITRIUC, Victor
(?-?), Subsecretar de stat pe lângă Departamentul Economiei Naționale, pentru Petrol și
Exploatări Miniere (14 septembrie 1940 – 24 ianuarie 1941) și Subsecretar de stat la
Ministerul Economiei Naționale pentru Petrol și Exploatări Miniere (27 ianuarie – 26 mai
1941). Vezi Victor Dimitriuc. ↑

DOBRE, Gheorghe
(1885-1959), General al Armatei Regale Române în cel de Al Doilea Război Mondial.
Vezi Gheorghe Dobre. ↑

DRAGOMIR, Nicolae
(1885-1959), General al Armatei Regale Române în cel de Al Doilea Război Mondial.
Vezi Nicolae Dragomir. ↑

DUMITRESCU, Petre
(1882-1950), General al Armatei Regale Române în cel de Al Doilea Război Mondial.
Vezi Petre Dumitrescu. ↑

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe 
(1901-1965) a fost secretarul general al Partidului Comunist Român, din 1945 până la
moarte. Ministru în guvernul Groza (al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, 6 martie
1945-30 noiembrie 1946; al Economiei Naționale/Industriei și Comerțului, 1 decembrie
1946-14 aprilie 1948; prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, 15 aprilie 1948-2
iunie 1952) și prim-ministru (2 iunie 1952-4 noiembrie 1955). La 21 martie 1961 şi-a
asumat şefia statului, ca președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române,
organism care înlocuia prezidiul Marii Adunări Naţionale. ↑

GHICA, George (Iorgu) 

(1902-1987), prefect al Palatului (1 septembrie 1942-1947) și maestru de vânătoare al
Curții Regelui Mihai I (1 aprilie 1944-1947). Prin tatăl său, Nicolae Ghika (1862-1943),
era nepotul direct al omului politic și diplomatului Ion Ghica (1816-1897) iar, prin mama
sa, Irina Cantacuzino (1869-1906), era nepotul direct al omului politic George
Cantacuzino (1833-1913). A fost căsătorit de trei ori, prima oară, în 1923, cu Simona
Ralet (c. 1923), a doua oară, în 1929, cu Pacifica Assan (verișoara primară a lui Dimitrie
Negel) iar, a treia oară, cu Josée Michaud. Sora sa, Alexandra, a fost soția diplomatului
Robert Bossy. ↑

Ghica, George (Iorgu)

(1902-1987) a fost prefect al Palatului și maestru de vânătoare al curții regelui Mihai
I, începând din 1 septembrie 1942, respectiv, 1 aprilie 1944. Prin tatăl său, Nicolae
Ghika (1862-1943), era nepotul direct al omului politic și diplomatului Ion Ghica
(1816-1897). Căsătoria sa cu Pacifica Assan a fost a doua, după cea cu Simona Ralet
(din 1923), urmată de mariajul cu Josée Michaud. 

GROZA, Petru (1884-1958)
prim-ministrul României (6 martie 1945 – 2 iunie 1952), a condus măsurile întreprinse în
direcţia comunizării României, de la eliminarea opoziţiei politice până la lovitura de stat
din 30 decembrie 1947 care a dus la abdicarea regelui şi proclamarea Republicii Populare
România. Din 1952 până la moartea sa a fost președinte al Prezidiului Marii Adunări
Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului. ↑

GRUIA, Ion 
(1895-1952), avocat, profesor de drept constituțional și administrativ al Facultății de
Drept al Universității din București. A fost ministru al Justiției în guvernul Ion Gigurtu (4
iulie – 4 septembrie 1940) și în guvernul Antonescu (4 – 14 septembrie 1940). În 1949 a
fost arestat și a murit în închisoare, la penitenciarul din Sighetu Marmației. Vezi Ion
Gruia. ↑

Gruia, Ion
(1895-1952), jurist, profesor de drept constituțional și administrativ. A ținut lecții de
drept la clasa palatină în ultimii ani (1938-1940). A fost ministru de Justiție în
guvernul Gigurtu și, menținut interimar în primul guvern Antonescu, a participat la
depunerea jurământului regelui Mihai din 6 septembrie 1940. În 1949 a fost arestat, ca
fost demnitar, și a murit la Sighet.
IONNIȚIU (IOANIȚIU), Mircea 
(1921-1990), secretar particular al regelui Mihai (1 aprilie 1944 – 30 decembrie 1947).
Era fiul lui Nicolae Ionnițiu (1880-?), director al Editurii Cartea Românească. A fost
coleg de Clasă Palatină al principelui moștenitor Mihai, în anii 1932-1940. A urmat
cursurile Facultății de Drept a Universității din București (1940-1944). După 30
decembrie 1947, l-a urmat pe rege în exil împreună cu logodnica sa, Rodica Hațieganu, și
cu fratele său, Nicolae Ionnițiu. Ajuns în exil, s-a căsătorit la Lausanne la 3 februarie
1948, cununia desfășurându-se în 8 februarie la Biserica Ortodoxă Greacă, iar nașii de
cununie fiind Dimitrie Negel, fostul mareșal al Curții Regale, și Nelly Catargi, doamna de
onoare a Reginei-Mame Elena. În același an, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii,
raportând regelui Mihai despre activitățile politice din cadrul comunității românești. A
colaborat cu postul de radio „Vocea Americii” și a editat revista lunară „Cronica
românească” (1950-1956). S-a specializat în aeronautică, iar, începând din 1958, a lucrat
la Rocketdyne (o divizie a North America Aviation fondată în 1955), ca inginer de
analiză a probabilităților de eroare pentru motoare cu rachete. A revăzut România în
septembrie 1990, când a desfășurat ultima sa vizită în țară, reîntâlnindu-se cu colegii săi
(despre această vizită relatează într-o scrisoare adresată regelui Mihai la 6 octombrie
1990). Memoriile sale, Amintiri și reflecțiuni, au fost publicate postum, prin grija soției
sale. Arhiva sa a fost donată de Mircea Carp Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian
Blaga” din Cluj-Napoca. ↑

Ionnițiu, Mircea
(1921-1990), elev al clasei palatine, absolvent al Facultății de Drept a Universității din
București, secretar particular al regelui Mihai (1944-1947); a însoțit familia regală în
exil, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii.

IORGA, Nicolae (1871-1940)
istoric, profesor universitar și om politic. Este autorul unei vaste opere istorice și literare,
precum și fondator al unor instituții precum Institutul de Istorie Universală (din 1941,
„Nicolae Iorga”). Cursurile sale de la Vălenii de Munte aveau parte de o mare audiență,
printre cursanți numărându-se, în anii 1912-1913, și principele moștenitor Carol. A fost
un promotor activ al cauzei unității naționale, activând în Liga Culturală pentru Unitatea
Românilor și sprijinind cu entuziasm moralul populației în anii Războiului de Întregire,
inclusiv prin articole în revista sa, „Neamul Românesc” (fondată la 10 mai 1906).
Discursul rostit, ca deputat, la tribuna Adunării Deputaților din cadrul Parlamentului
refugiat la Iași, în ședința din 14 decembrie 1916, a avut un puternic efect mobilizator. În
timpul controversei create de căsătoria clandestină a principelui moștenitor Carol cu
Ioana Lambrino, profesorul Iorga a publicat o broșură în apărarea reputației elevului său
(Prinţul Carol, mărturii pentru cine nu-l cunoaşte şi totuşi îl judecă, culese de Nicolae
Iorga, Iași, Editura Societăţii „Cultura neamului românesc”, 1918). După Marea Unire a
fost președinte al Adunării Deputaților (9 decembrie 1919 – 26 martie 1920). A sprijinit
revenirea în țară și întronarea regelui Carol al II-lea, căruia i-a fost un permanent
sfătuitor. La 12 august 1930, vizitând Vălenii de Munte, regele Carol al II-lea declara: „În
mine bate acelaşi suflet românesc şi, după pilda voievozilor români susţinători ai culturii
neamului românesc, îmi iau angajamentul să fiu şi un Voievod al Culturii
Româneşti (s.n.)”. În timpul domniei regelui Carol al II-lea a fost președintele Consiliului
de Miniștri (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932) iar, după instaurarea regimului de autoritate
monarhică din februarie 1938, a fost consilier regal și membru al Senatului. Profesorul
Iorga a contribuit, din postura de sfătuitor al regelui Carol al II-lea, la alcătuirea Clasei
Palatine a Principelui Moștenitor Mihai, căruia i s-a înfățișat și din postura de pedagog,
profesorul Iorga predând elevilor palatini mai multe lecții, inclusiv în cadrul excursiilor
în țară. În cadrul ședințelor Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 (desfășurate în
aceeași cu proba finală a examenului de bacalaureat a Principelui Moștenitor Mihai),
Nicolae Iorga s-a opus cedării în fața ultimatumului sovietic pentru evacuarea Basarabiei
și nordului Bucovinei, votând pentru rezistență. După abdicarea regelui Carol al II-lea a
fost pensionat forțat din cadrul Universității din București. În ziua de 27 noiembrie 1940,
a fost ridicat de la casa sa de la Sinaia de un comando legionar, fiind împușcat lângă
Strejnic. Trupul său neînsuflețit, descoperit în dimineața următoare, a fost îngropat în
cimitirul Bellu din București. Are o bogată operă memorialistică, ultimul său jurnal fiind
publicat prin grija nepotului său, istoricul Andrei Pippidi (Jurnalul ultimilor ani: 1938-
1940: Inedit, București, Editura Humanitas, 2019). Vezi Nicolae Iorga. ↑

JOCU, Filaret 
(1882-1947; n. Florea), preot slujitor al Catedralei Patriarhale. Provenind dintr-o familie
de țărani, a fost atras de viața călugărească iar, în anul 1901, a fost tuns în monahism. În
anul 1910 a fost numit diacon la Catedrala mitropolitană din București. Absolvind
Facultatea de Teologie (1914), a fost hirotonit ieromonah (1917). Și-a completat studiile
la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena (1919-1921), unde a oficiat, alături de
clerul grec, la cununia principelui moştenitor Carol al României cu principesa Elena a
Greciei (ulterior, a devenit un apropiat al viitoarei regine-mame Elena). În 1924 a devenit
doctor în Teologie. În 1923 a fost numit mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane (din
1925, Catedrala patriarhială), până în 1932. Din 1930 până în 1936, a fost exarh al
mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor. În anul 1941 a fost ales de Congresul
Național Bisericesc ca episcop al Argeșului, dar alegerea sa a fost invalidată de Sfântul
Sinod. Conform unei cercetări inedite, călătoriile sale în străinătate au avut și rolul de a
aduna informații, de pildă privind atitudinea poporului elen față de eventualitatea
restaurării monarhiei în Grecia [Pentru detalii, vezi Paul-Ersilian Roşca, Archimandrite
Filaret Jocu – a Life Between Serving God and Espionage, în „Astra Salvensis – revista
de istorie si cultura”, nr. 15/2020, pp. 97-108]. Vezi Filaret Jocu. ↑

LUPU, Gheorghe Dimitrie

jurist, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (1940-1944). Vezi Gheorghe
Lupu. ↑

MANIU, Iuliu (1873-1953)
om politic, președintele Partidului Național Român din Transilvania începând din 1919,
după moartea lui Gheorghe Pop de Băsești, și, după fuziunea cu Partidul Țărănesc din
1926, președintele Partidului Național-Țărănesc în anii 1926-1933, 1937-1947. A fost
prim-ministrul României (10 noiembrie 1928 – 6 iunie 1930; 13 iunie – 9 octombrie
1930; 20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933). A fost implicat în demersurile pentru
încheierea armistițiului cu Aliații, în 23 august 1944 devenind ministru fără portofoliu în
primul guvern Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). A fost arestat la 14 iulie 1947
în urma „înscenării de la Tămădău”, murind în închisoare la penitenciarul din Sighetu
Marmației.↑

MANOLESCU, Alexandru
(1885-?), administrator al Domeniului Coroanei (15 februarie 1941-11 iulie 1942). Era
ofițer. Fiul negustorului Grigore Manolescu, care a fost primar al orașului Sinaia, a urmat
Școala de Ofițeri de Rezervă și Școala Specială de Infanterie. A luptat în al Doilea
Război Balcanic și în Primul Război Mondial. În perioada interbelică a fost profesor de
sport al Liceului Militar „Nicolae Filipescu”, apoi instructor al Institutului Național de
Educație Fizică. În 1927 a devenit adjutant al comandantului Batalionului Vânători de
Munte „Principele Nicolae” iar, în 1928, a fost numit de principele Nicolae drept
aghiotant regal și mandatar al bunurilor sale (calitate pe care a îndeplinit-o până în 1947).
În 1931 a demisionat din armată, redevenind cadru militar activ în 1940. După 1947 a
fost arestat.↑

MARDARI, Socrate 
(1894-1954), ca șef al Casei Militare Regale și mareșal al Curții Regelui Mihai I (martie
1941-februarie 1942). Era ofițer de carieră. A fost preceptor și aghiotant al regelui Mihai
în timpul Regenței (1927-1930). După revenirea regelui Carol al II-lea, în 1930, a fost
comandant al Regimentului 21 Infanterie, profesor de tactică generală și director al Școlii
Superioare de Război. Revenit în serviciul Palatului în 1941, cariera lui militară a
continuat cu funcția de subșef al Statului Major General (1942-1945). După război a fost
disponibilizat, iar în 1948 arestat. A murit în închisoare.↑

Marinescu, Florian
(1888-?) a intrat în serviciul Curții în decembrie 1918, în funcția de contabil. Până în
1927 promovase în funcția de șef al contabilității și director al contabilității și
casieriei. În iunie 1930 a devenit administrator general al Casei Regale. La 1
octombrie 1938 – aparent, din cauza neînțelegerilor cu Urdăreanu – a fost redus la
rolul de „administrator al listei civile”. A revenit ca administrator general în
septembrie 1940, deținând acest rol până în septembrie 1942, când a fost înlocuit de
economistul Vasile Vasiliu. În iulie-august 1942 a fost numit mandatar și
administrator-sechestru al bunurilor fostului suveran Carol al II-lea, îndeplinind acest
rol până la 23 august 1944. A fost și contabil al societății Jockey Club. 

MOCSONYI (MOCIONI) – STYRCEA (STÂRCEA), Ioan 

(1909-1991), secretar particular al regelui (1 aprilie 1942-1 aprilie 1944), mareșal al
Curții Regale (11 august 1942-1 aprilie 1944; 24 august – 3 noiembrie 1944) și mare
maestru al Vânătorilor Regale (1 aprilie 1944 – 3 noiembrie 1944). Era fiul natural al lui
Ioan Stârcea (1867-1944), mare maestru de ceremonii al Curții Regale sub domnia regilor
Ferdinand I și Carol al II-lea. În 1937 a fost înfiat de Anton Mocsonyi (1882-1943),
baron de Foen, care, neavând copii, a dorit ca numele familiei sale să fie purtat mai
departe. Tatăl său adoptiv a fost marele maestru de vânătoare al Curții Regale sub domnia
regilor Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I. Ioan Mocsonyi-Stârcea a intrat în
diplomație, lucrând la Legația Română de pe lângă Liga Națiunilor. A fost rechemat în
țară în anul 1940, lucrând în cadrul Ministerului Afacerilor Străine până la numirea sa,
prin detașare, la Curtea Regală. În 1943, a intermediat cumpărarea de către regele Mihai a
domeniului și conacului de la Săvârșin, suveranul dorind să aibă o proprietate în
Transilvania. După 1944, părăsind serviciul Palatului, a continuat să lucreze în cadrul
Ministerului Afacerilor Externe, până la epurarea sa în 1946. În perioada următoare, s-a
dedicat administrării moștenirilor sale. În septembrie 1947 a fost arestat, fiind eliberat în
1962, cu stabilirea domiciliului forțat la Câmpulung Muscel. În 1964 a primit viza pentru
Elveția contra unei sume de bani plătite de soția sa (care se stabilise acolo încă din
1944). A revenit în anturajul regelui, dar nu a desfășurat o activitate în cadrul Exilului
românesc.↑

MOCSONYI (MOCIONI), Anton 

(1882-1943), baron de Foen, a fost marele maestru de vânătoare la curtea regelui
Ferdinand I și a regelui Carol al II-lea, demnitate pe care a păstrat-o la curtea regelui
Mihai I, până la moartea sa. Provenind dintr-o familie de bănățeni care au militat pentru
drepturile românilor în cadrul Imperiului Austro-Ungar, a fost membru al Partidului
Național Român din Transilvania. În 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României,
iar ulterior a fost cooptat ca ministru de stat pentru Banat și Ardeal în guvernul Averescu
(13 martie – 1 noiembrie 1920).↑

MUNTEANU, Nicodim 
(1864-1948), Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în anii 1939-1948. Vezi Nicodim
Munteanu.↑

NEGEL, Dimitrie 
(1890-1969), administrator al Domeniului Coroanei (22 iulie 1942-2 ianuarie 1948) și
mareșal al Curții Regelui Mihai I (4 noiembrie 1944-30 decembrie 1947). Era nepotul
industriașul George Assan (1821-1866), întemeietorul Fabricilor Assan. Licențiat în
Drept la București, cu un doctorat în Drept la Paris, a lucrat în serviciul îndreprinderilor
Assan. În 1938 a fost numit președinte al Secției Industrie a Camerei de Comerț și
Industrie din București. Sub noul regim Antonescu, a fost subsecretar de stat la
Ministerul Economiei Naţionale, pentru aprovizionare (26 mai-17 noiembrie 1941), fiind
demis după ce reluase legăturile cu întreprinderile Assan, ca președinte al Consiliului de
Administrație al societății. După 23 august 1944, a fost ministrul Agriculturii și
Domenilor în guvernul Sănătescu (23 august 1944-3 noiembrie 1944) şi ministru
interimar al Justiţiei (4 octombrie – 3 noiembrie 1944). După 30 decembrie 1947, l-a
urmat pe rege în exil, unde nu a desfășurat o activitate politică. În schimb, a publicat o
serie de broșuri privind agricultura românească.↑

Pălăngeanu, Emil
(1891-1953), ofițer de vânători de munte, instructor al Oficiului Național pentru
Educație Fizică, președinte al Federației Române de Atletism (1933-1935, 1939-
1940), profesor de educație fizică al clasei palatine (1932-1936). A condus organizația
paramilitară Munca Tineretului Român (1942-1944), în timp ce fratele său, generalul
Nicolae Pălăngeanu (1899-1950), a fost prefect al Poliției Capitalei (1942-1944). A
fost arestat în 1952 și a murit în lagărul de la Capul Midia.

PĂTRĂȘCANU, Lucrețiu 
(1900-1954), avocat, profesor universitar, a fost membru al Partidului Comunist din
România (trecut în ilegalitate în anul 1924) și reprezentant al comuniștilor, împreună cu
Emil Bodnăraș, în grupul care a pregătit ieșirea României din alianța cu Axa. A fost
ministru al Justiției în guvernele Sănătescu, Rădescu și Groza (23 august 1944 – 7
septembrie 1944, apoi 4 noiembrie – 23 februarie 1948). În 1948 a fost arestat, acuzat
fiind de devierea de la principiile comuniste, și ulterior executat pentru înaltă trădare și
crime împotriva păcii. ↑

POPESCU, Stelian
Vezi Stelian Popescu. ↑

RĂDESCU, Nicolae 
(1874-1953), președintele Consiliului de Miniștri (6 decembrie 1944-28 februarie 1945),
forțat, sub presiunea sovietică, să-și prezinte demisia. Era ofițer de cavalerie. A participat
la al Doilea Război Balcanic și la Primul Război Mondial. În 1920 a devenit aghiotant
regal al reginei Maria. A fost atașat militar al României la Londra (1926-1928),
comandant al Brigăzii 4 Roșiori (1928-1929), ajutor al comandantului Inspectoratului
General al Cavaleriei (1929-1931) și comandant al Diviziei 1 Cavalerie (1931-1933). În
1933 a demisionat din armată, devenind membru al Partidului Poporului condus de
mareșalul Alexandru Averescu. În timpul celui de al Doilea Război Mondial s-a opus
trecerii Nistrului, atitudinile sale făcându-l indezirabil pentru regimul Antonescu. De
acest fapt a profitat reputația lui după 23 august 1944. A devenit șef al Marelui Stat
Major la 14 octombrie 1944. După căderea guvernului său a fost trecut în rezervă, în anul
1946 a părăsit țara, înainte de a fi condamnat la închisoare în contumacie. A devenit
primul președinte al Comitetului Național Român (1948-1950), demisionând din cauza
unor neînțelegeri și formând Liga Românilor Liberi, pe care a condus-o până la moarte. ↑

Rădulescu, Ion
a fost contabil al Casei Regale, devenind, în 1930, directorul contabilității și casieriei.
La 1 octombrie 1938, regele Carol al II-lea l-a numit administratorul bunurilor sale
particulare în locul lui Florian Marinescu. În septembrie 1940, după abdicarea regelui
Carol al II-lea, Rădulescu a intrat în conflict cu restul administrației, cerând
intervenția mareșalului Curții. La 15 noiembrie 1940, regele Mihai l-a pus la
dispoziția mareșalului Curții ca administrator-delegat al sechestrului asupra bunurilor
fostului suveran Carol al II-lea.

RĂDULESCU, Savel 
(1885-1970) era diplomat de carieră. S-a remarcat ca un colaborator al lui Nicolae
Titulescu, pe care l-a secondat la Londra, la Societatea Națiunilor sau în cadrul
Ministerului Afacerilor Străine, ca subsecretar de stat. În septembrie 1944 a fost numit
președintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, dar, din cauza atitudinii
sale de contestare a abuzurilor trupelor de ocupație, a fost demis și înlocuit cu Mihail
Ghelmegeanu. În 1946 a făcut parte din delegația română de la Conferința de Pace de la
Paris.  A fost arestat în aprilie 1948, fiind eliberat în 1954. ↑

RÂMNICEANU, Mihail 
(1890-1957), șef al Casei Militare Regale și mareșal al Curții Regelui Mihai I în perioada
septembrie 1940-martie 1941. Era ofițer de cavalerie. A luptat în Primul Război Mondial,
fiind decorat de regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ulterior, a
devenit aghiotant regal la curtea regelui Carol al II-lea. ↑

Râmniceanu, Mihail
(1890-1957), ofițer de cavalerie, a luptat în Războiul de Întregire în cadrul
Regimentului 5 Roșiori, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. A
intrat în slujba Casei Regale ca adjutant regal (1933-1935), atașat reginei Maria.
Unchiul său, generalului Theodor Râmniceanu (1860-1932), a fost șeful Casei
Militare Regale în anii 1918-1920. A devenit șeful Casei Militare al regelui Mihai I în
septembrie 1940, având gradul de colonel; a îndeplinit și atribuțiile mareșalului Curții.
Serviciul său la Palat s-a încheiat în februarie 1941, iar cariera lui militară a continuat
la comanda unor unități de cavalerie, între care Brigada 8 Cavalerie, care a luptat pe
frontul de est. După război a fost disponibilizat.

ROSETTI-SOLESCU, Teodor
(1888-1957), mareșalul Curții Regale (1 martie-10 august 1942). Era fiul diplomatului
Gheorghe Rosetti-Solescu (1853–1916), ministrul plenipotențiar al României la Sankt
Petersburg în anii 1895-1911. A urmat studii de Drept la Sankt-Petersburg (unde servea
tatăl său), studii de Litere la Bucureşti și un doctorat în economie politică la München.
Pasionat alpinist și schior, în 1931 a fost ales președinte al Federației Române de Schi.
După război a lucrat ca traducător de literatură. ↑

SĂNĂTESCU, Constantin 
(1885-1947), șef al Casei Militare Regale (20 martie 1943-23 august 1944) și mareșal al
Curții Regelui Mihai I (1 aprilie-23 august 1944). Era ofițer de carieră, asemenea tatălui
său. A luptat în Primul Război Mondial, iar în perioada interbelică a îndeplinit diverse
funcții în cadrul Marelui Stat Major, Ministerului de Război etc. În mod deosebit merită
amintit că a fost atașat militar în cadrul Legației României de la Londra (1928-1930),
comandant al Regimentului de Escortă Regală (1930-1933) și șef al statului major al
Inspectorului General al Cavaleriei (1933-1934). În 1940 a devenit comandant militar al
Capitalei, funcție din care a condus operațiile de lichidare a rebeliunii legionare din 21-23
ianuarie 1941 (moment care i-a câștigat încrederea generalului Antonescu). La scurt timp,
a preluat comanda Corpului IV Armată, prezent în luptele de la Odessa și Cotul Donului.
După 23 august 1944, a condus două guverne (al doilea, format la 4 noiembrie, a căzut la
5 decembrie). După aceea, a fost șef al Marelui Stat Major până la la 20 iunie 1945, când
a devenit inspector general al Armatei la nivelul Inspectoratului 2 Armată din București.
A murit de cancer în noiembrie 1947, iar jurnalul său a fost publicat postum. ↑
Stavăr, Gheorghe
(1890-?), ofițer de cavalerie, a fost prefect al Palatului (1936-1940) și secretar general
al Casei Regale (1938-1940). Intrând în serviciul Casei Regale în 1935 prin detașarea
din Armată, a intrat în rezervă în 1938. Cariera sa la Palat a fost strâns legată de
Ernest Urdăreanu, pe care îl cunoscuse în cadrul Regimentului de Escortă Regală.

STEVENSON, Donald F.
(1895-1964), șeful Secției Britanice a Comisiei Aliate din România și șeful misiunii
militare britanice. A fost aghiotantul regelui George al VI-lea în anii 1939-1940 și un
comandant al Aviației Regale Britanice în timpul celui de al Doilea Război Mondial. ↑

ȘTIRBEI, Barbu 
(1872-1946) era fiul omului politic Alexandru Știrbei (1837-1895) și nepotul lui Barbu
Știrbei (1799-1869), domnitor al Țării Românești în anii 1849-1853 și 1854-1856. A fost
administratorul Domeniului Coroanei (21 decembrie 1913-9 decembrie 1919) și
administrator al Casei Regale în anii 1916-1918. Prim-ministrul unui guvern de scurtă
durată (4-21 iunie 1927), a fost trimis într-un exil forțat odată cu revenirea regelui Carol
al II-lea, în 1930. În anii celui de al Doilea Război Mondial a fost trimis într-o misiune
diplomatică specială la Cairo pentru a desfășura tratative cu Aliații pentru încheierea
armistițiului. În 1945, după căderea guvernului generalului Nicolae Rădescu, regele l-a
mandatat cu formarea guvernului, dar presiunile autorităților de ocupație sovietice s-au
impus în favoarea numirii lui Petru Groza, la 6 martie 1945. ↑

SUSAIKOV, Ivan Zaharovici 

(1903-1962), general-colonel sovietic, care, din februarie 1945, a fost vicepreședinte al
Comisiei Aliate de Control din România în locul generalului-locotenent Vladislav
Vinogradov (1899-1962) și locțiitor al președintelui Comisiei, prezidată nominal de
mareșalul Rodion Malinovski. ↑
TĂTĂRESCU, Gheorghe 
(1886-1957) își începuse activitatea politică în cadrul Partidului Național Liberal, în 1919
fiind ales deputat de Gorj. A fost subsecretar de stat la Interne în guvernele liberale
(1923-1926, 1927-1928) iar, după asasinarea președintelui PNL I.G. Duca, regele Carol
al II-lea i-a încredințat în mai multe rânduri președinția Consiliului de Miniștri (1933-
1937, 1939-1940).  În 1945, a revenit în prim-planul vieții politice în cadrul Guvernului
Groza, ca vicepreședinte al Consiliului de miniștri și ministru de Externe. În noiembrie
1947 a fost demis. Arestat în 1950, a fost eliberat în 1955. ↑

Teodorescu, D.M.
(1881-1947), arheolog, colaborator al lucrărilor din Munții Orăștiei.

TOLBUHIN, Fiodor 
(1894-1949), comandant al Armatei Sovietice în timpul celui de al Doilea Război
Mondial. În anii 1945-1947 a fost comandant al Grupului de Armate Sud, ale cărui trupe
ocupau România și statele balcanice. În unele surse este menționat ca „președinte al
Comisiei Aliate de Control din România” (deși șeful nominal al Comisiei, reprezentat de
un locțiitor, era mareșalul sovietic Rodion Malinovski). ↑

Urdăreanu, Ernest
(1897-1985), ofițer de cavalerie, a servit în Regimentul de Escortă Regală, intrând în
serviciul Palatului ca ofițer de ordonanță. A fost șef al parcului de automobile și
grajdului regal (1932-1934), adjutant regal (1934), prefect al Palatului (1935-1936),
vicemareșal al Curții (1936-1937), administrator al bunurilor regale (4 septembrie - 25
octombrie 1937), mare șambelan (1937-1938), ministru al Casei Regale (1938-1940)
și, din 1938, consilier regal. L-a însoțit pe fostul suveran Carol al II-lea în exil, fiindu-
i alături până la moartea acestuia, în 1953. Prin tatăl său, era văr primar cu Nicolae
Titulescu.
VÎȘINSKI, Andrei 
(1883-1954), politician, jurist și diplomat sovietic. A fost vicepremier al guvernului
U.R.S.S. în 1939-1944 și ministru sovietic adjunct pentru afaceri străine sub Viaceslav
Molotov în 1940-1949, căruia i-a luat locul în această funcție în 1949-1953. ↑

WECK, René de 

(1887-1950), diplomat elvețian, romancier, eseist, critic literar. Născut într-o familie
aristocratică originară din Fribourg, a urmat studii superioare în Franța și Germania. Și-a
susținut teza de doctorat privind reprezentarea diplomatică a Elveției (1911). În 1913, și-a
început cariera diplomatică la Direcția Afacerilor Externe din cadrul Departamentului
Politic din Berna. A fost atașat al Legației elvețiene la Londra (1913-1917), secretar al
Legației elvețiene de la Paris (1917-1923), apoi consilier al aceleiași legații (1923-1933).
A fost ministru plenipotențiar al Elveției în România, Grecia și Iugoslavia, cu sediul la
București (1933-1945), apoi în Italia (1945-1950). Jurnalul său din anii 1939-1945 a fost
editat în traducere românească la Editura Fundației Culturale Române (2000), precum și
în original, Journal de guerre (1939-1945): un diplomate suisse à Bucarest.