VIŞAN-MIU TUDOR

Facultatea de Istorie – Universitatea din Bucureşti, Master „Experimente ale modernităţii”

Românii care au salvat Europa de bolşevism

În anul când sărbătorim centenarul Întregirii românilor, suntem datori să amintim rolul
eroilor naţionali care au participat la actele de unire ale Basarabiei, Bucovinei, Ardealului şi
Banatului. În acelaşi timp, suntem datori să amintim faptul că, prin faptele lor, aceşti
reprezentanţi de seamă ai Generaţiei Marii Uniri au însemnat pagini din istoria lumii, atât prin
consecinţele pe care actele de unire le-au avut în istoria europeană cât şi prin acţiunile la care
au participat, curajos, într-o Europă în care imperiile se destrămau.

1. Cum au devenit Basarabia şi Bucovina frontiere ale „Cordonului Sanitar” cu U.R.S.S.

După lovitura de stat bolşevică din 7 noiembrie 19171, guvernul Lenin a dat „Decretul
asupra naţionalităţilor” din 15 noiembrie 1917, prin care proclama dreptul de autodeterminare
al popoarelor fostului imperiu, incluzând dreptul acestora de a-şi declara independenţa şi de a
forma propriul stat. [Desigur, într-o tradiţie politică pe care comuniştii ruşi au urmat-o cu
consecvenţă până la prăbuşirea regimului, asemenea declaraţii generoase au fost urmate de
fapte contrare]2. Astfel, în ianuarie 1918, Rada Centrală de la Kiev* (organizată în martie
1917) a proclamat independenţa Ucrainei faţă de Rusia 3. Rada Centrală conţinea elemente
revoluţionare de extremă stângă, dar acestea nu erau majoritare 4. În februarie 1918, Republica
Populară Ucraineană a încheiat tratatul de pace cu Puterile Centrale, care prevedea un sprijin
militar german pentru menţinerea suveranităţii sale în schimbul livrării de grâne 5. Chestiunea
este relevantă pentru că Ucraina populară a ajuns să emită pretenţii asupra unui teritoriu
românesc: Basarabia.
La 6 februarie 1918 (24 ianuarie S.V.), Sfatul Țării, prezidat de Ion Inculeţ, a
proclamat independența Republicii Democrate Moldovenești (R.D.M.). Acest lucru a fost
posibil datorită intervenţiei armatei române: în ianuarie 1918, elemente bolşevizate ale fostei
1
Toate datele sunt date pe stilul nou calendaristic. În unele cazuri când data pe stilul vechi este mai cunoscută,
am menţionat-o între paranteze.
2
Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice, traducere, cuvânt înainte şi note de Florin Constantiniu, Bucureşti,
Editura Corint, 2000, vol. I. „De la Lenin la Stalin (1917-1953)”, p. 20.
**
Rada înseamnă „consiliu” în ucraineană, fiind echivalentul sovietului din rusă.
3
Orest Subtelny, Ukraine: A History, Torronto-Buffalo-London, University of Toronto Press, 1988, 3rd edition,
2000, p. 352.
4
Ibidem, pp. 345-346.
5
Ibidem, pp. 352-353.

1
armate ţariste terorizau Basarabia, ajungând să ocupe Chişinăul şi să-şi instaleze acolo ştabul
(statul-major). Istoricul Ion Nistor arată că, în seara de 18 ianuarie 1918 (5 ianuarie S.V.),
„blocul moldovenesc, fracțiunea cea mai numeroasă din Sfatul Țării, se întruni în sala de
ședințe a zemstei guberniale din Chișinău, în ședință secretă, și hotărî de a trimite o nouă
delegație la Iași pentru a cere, cu toată stăruința, intervenția armatei românești în Basarabia
contra prăpădului bolșevic”6. În replică, Guvernul român a trimis Divizia a XI-a, sub comanda
generalului Ernest Broșteanu. Tot Nistor a descris intrarea armatei române în Chişinău, în
ziua de 26 ianuarie 1918 (13 ianuarie S.V.): „[armata română] intră în Chișinău la orele 5
seara, fiind primită de populație cu entuziasm indescriptibil. Plângea lumea de bucurie la
privirea ostașului român, care, sub steagurile biruitoare de la Oituz, Mărăști și Mărășești, își
făcea intrarea triumfală în capitala Basarabiei, care nu mai văzuse fâlfăind steagurile
românești din zilele lui Vasile-Vodă-Lupu și Istrati Dabija, întemeietorul orașului Chișinău” 7.
Astfel, Sfatul Țării şi-a putut relua activitatea „sub scutul și ocrotirea armatei române”
(Nistor), declarându-şi independenţa în condiţiile anterior amintite. Or, la începutul
tratativelor de pace de la Buftea-București, guvernul ucrainean, care încheiase pacea separată
cu Puterile Centrale, a ridicat pretenţia asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, afirmând că
„Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic și politic, formează o unitate
indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Guvernul Ucrainei a cerut să fie reprezentat la tratativele
de pace de la Bucureşti, dar, datorită abilităţii delegaţilor români, cererea lor nu a fost admisă,
iar chestiunea Basarabiei nu a mai fost discutată acolo 8. La 9 aprilie (27 martie S.V.), Sfatul
Ţării a proclamat unirea R.D.M. cu România, care a fost consfinţită prin decretul regal din 22
aprilie 1918.
O altă Ucraină decât cea populară a ajuns să emită pretenţii teritoriale asupra
Bucovinei, care, până la declararea independenţei sale, era o provincie a Imperiului Austro-
Ungar. La 16 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei a dat manifestul Către popoarele
mele credincioase, prin care se proclama federalizarea imperiului. La 1 noiembrie (19
octombrie S.V.), Adunarea Națională Constituantă de la Liov, convocată de Consiliul
Național Ucrainean (al ucrainenilor din imperiu), a proclamat Republica Populară a Ucrainei
Occidentale. Noul stat urma să cuprindă Galiția orientală, Rusia subcarpatică din nordul

6
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, cu o prefață de Ioan Silviu Nistor, Cluj-Napoca, Editura Napoca Stat, 2008, p.
297.
7
Ibidem, p. 298.
8
Ion Agrigoroaiei, „Cap. VII. Marea Unire”, în Istoria românilor, vol. VIII, tom 2: „De la independenţă la
Marea Unire, 1878-1918”, coord. Gheorghe Platon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003 (în continuare:
Istoria românilor, vol. VIII), p. 499.

2
Ungariei şi... nord-vestul Bucovinei9. La scurt timp, legiunea ucraineană a început să ocupe
poziții strategice în Bucovina, inclusiv Cernăuţiul. Cu câteva zile în urmă, la 27 octombrie
1918 (14 octombrie S.V.), Adunarea Constituantă de la Cernăuţi adoptase o moţiune prin care
hotăra „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat national
independent” şi alcătuia Consiliul Naţional Român, prezidat de cavalerul Iancu de Flondor.
Văzându-şi capitala sub ocupaţie, Consiliul bucovinean a cerut, ca şi basarabenii, sprijinul
militar al guvernului român. Guvernul generalului Coandă a trimis în Bucovina Divizia a 8-a,
sub comanda generalului Iacob Zadik. La 11 noiembrie 1918, chiar în ziua armistițiului de la
Compiègne, armata română – remobilizată cu o zi înainte – intra în Cernăuţi. În proclamaţia
adresată populaţiei, generalul Zadik afirma că, răspunzând chemării Consiliului bucovinean,
„[armata română] a pășit pe pământul marelui voievod Ștefan pentru a ocroti viața, avutul și
libertatea locuitorilor de orice neam și credință” 10. La 28 noiembrie 1918 (15 noiembrie S.V.),
Congresul General al Bucovinei a proclamat unirea Bucovinei cu România, care a fost
consfinţită prin decretul regal din 31 decembrie 1918.
Unirea Basarabiei şi unirea Bucovinei au fost momente măreţe ale istoriei naţionale,
dar au avut şi o însemnătate europeană. Ştim că, după Primul Război Mondial, Finlanda, ţările
baltice, Polonia şi România au forma un „cordon sanitar” care s-a menţinut până la începutul
celui de al Doilea Război Mondial. Numai că, înainte de stabilirea cordonului, a existat o
breşă care aproape că a permis intrarea bolşevicilor în Europa: Ucraina.
La 22 ianuarie 1919 s-a produs unificarea Ucrainei, prin unirea statului ucrainenilor
din fostul imperiu rus (Republica Populară Ucraineană) * şi a statului ucrainenilor din fostul
imperiu austro-ungar (Republica Populară a Ucrainei Occidentale). Ucraina unită, care se afla
în război cu Rusia sovietică, pierdea teren în favoarea bolşevicilor, care, prin Ucraina,
înaintau spre Marea Neagră11. [„Războiul de independenţă” ucrainean a fost pierdut, iar, în
februarie 1919, Polonia a intrat în războiul cu Rusia sovietică. Varşovia a fost aproape
cucerită de sovietici, în august 1920, fiind salvată cu ajutor aliat. Teritoriul ucrainean a fost
împărţit între Rusia sovietică şi Polonia, graniţa sovieto-poloneză fiind stabilită prin pacea de
la Riga, în martie 1921, până la al Doilea Război Mondial].
Revenind la rolul jucat de România: ştim că, în mai 1919, armata română şi-a reglat
frontiera cu Polonia, blocând astfel o eventuală joncţiune a bolşevicilor de la răsărit cu

9
Istoria românilor, vol. VIII, p. 500.
10
Ibidem, p. 504. Cf. Ion Nistor, Istoria Bucovinei, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, București, Editura
Humanitas, 1991, p. 386.
**
Din decembrie 1918, Republica Populară Ucraineană se eliberase de sub ocupaţia germană.
11
Gheorghe Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina corespondenței diplomatice a
lui Ion I.C. Brătianu, ediție îngrijită și prefață de Șerban Papacostea, București, Editura Corint, 2001, p. 47.

3
bolşevicii din Ungaria. Acest moment cheie a dus la înfrângerea republicii bolşevice ungare,
în august 1919 (voi reveni asupra subiectului în partea a 3-a), dar şi la stabilirea „Cordonului
Sanitar”. Într-o istorie contrafactuală12, dacă Basarabia şi Bucovina nu s-ar fi unit cu România,
ci ar fi fost ocupate de Ucraina sau devastate de bolşevici, între România şi Polonia s-ar fi
aflat un teritoriu ucrainean prin care ruşii ar fi putut să înainteze până în Ungaria. Dovadă au
fost permanentele provocări bolşevice de la graniţa României, Iorga amintind că „Un moment
se pierduse chiar Hotinul”13.
De bună seamă, ne putem, astfel, întreba: Cine ştie care ar fi fost soarta Europei dacă
românii, unindu-se într-un singur stat, nu ar fi fost o pavăză contra bolşevicilor? Ajungem,
astfel, la ceilalţi români care, unindu-se cu Regatul, au salvat Europa: românii din
Transilvania.

2. Ardelenii care au salvat Viena şi Praga de bolşevism

Ardelenii au răspuns rapid manifestului împărătesc Către popoarele mele
credincioase: la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, unde Alexandru Vaida-
Voievod a citit declarația de auto-determinare a românilor din imperiu (bazându-se pe „Cele
14 puncte” ale preşedintelui S.U.A.). Urmare a acestei declaraţii, la 30 octombrie 1918,
românii din Transilvania au înfiinţat Consiliul Național Român Central. „Braţul armat” al
acestei organizaţii a fost „Sfatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi
Bucovina”, soldați şi ofiţeri români din armata Austro-Ungară adunaţi de Iuliu Maniu, cu
ajutorul generalului baron Ioan Boeriu, şi aduşi în Transilvania. Chiar Maniu, evocând
momentul, afirmă că aceştia erau „singura forță militară disciplinată în Viena, unde între timp
izbucnise revoluția”14.
Ionel Pop, nepotul de soră al lui Maniu, explică contextul acestei acţiuni: „La sfârșitul
războiului, în toamna anului 1918, când a început destrămarea armatei austro-ungare, Maniu
era sublocotenent pe frontul italian. Pleacă de pe front, vine la Viena și, în numele națiunii
române, ocupă o parte a Ministerului de Război și, de acolo, secondat de o mână de ofițeri
români, organizează acțiunea de strângere a ostașilor români care se întorceau de pe front.
Astfel se formează, la Viena, primele unități disciplinate ale unei armate române ardelene care
avea ca scop să secondeze acasă acțiunea politică ce urma să ducă la decretarea Unirii. (La

12
Neagu Djuvara propune exerciţiul acestei metode (counterfactual conditions) pentru a înţelege consecinţele
unei hotărâri istorice. Vezi Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei.
Eseu de epistemologie, Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia a V-a, 2011, pp. 42-51.
13
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. X. „Întregitorii”, volum îngrijit de Georgeta Filitti, Gheorghe Buzatu,
București, Editura Enciclopedică, 2011, p. 288.
14
Unirea Ardealului, evocată de Iuliu Maniu, Cluj, Tipografia Națională, 1934, p. 16.

4
cererea autorităților orașului Viena, aceste formațiuni disciplinate românești au preluat pentru
câteva zile apărarea Vienei împotriva plebei și criminalilor, care au început să jefuiască și să
omoare)”15. Zaharia Boilă, într-o relatare mai detaliată, prezintă dialogul purtat de Maniu, la 2
noiembrie 1918, cu ministrul de Război austro-ungar, generalul Stöger-Steiner; fiind întrebat
de acesta dacă „credeţi că puteţi pune aceste trupe la dispoziţia noastră pentru a susţine
ordinea în Viena?”, Maniu a răspuns că vor colabora cu autorităţile „pentru susţinerea ordinii
şi garantarea siguranţei persoanelor”, dar a afirmat că soartea monarhiei austro-ungare va fi
decisă de puterile victorioase, aşa încât datoria tuturor era de a urmări ca „lichidarea trecutului
să se facă prin cât mai puţine sacrificii şi pierderi”16.
Nu numai Viena a fost salvată de români de pericolul bolşevizării, ci şi capitala unui
stat abia format. La cererea Consiliului Naţional Ceh, Maniu a trimis o parte din trupele
româneşti, sub comanda colonelului Alexandru Simon, pentru a elibera Praga17. [La 28
octombrie 1918, Cehoslovacia îşi proclamase indepedenţa].
Un alt aspect de reţinut este faptul că ardelenii, care au readus ordinea la Viena şi
Praga, nu au avut nevoie, ca şi basarabenii sau bucovinenii, de ajutor din partea armatei
române pentru apărarea capitalei lor. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România, consfinţită prin decretul regal din 24
decembrie 1918. Abia apoi, Armata Regală Română, venind în sprijinul ardelenilor, şi-a
început înaintarea în Transilvania, pentru a securiza graniţa cu Ungaria.
În martie 1919, la Budapesta, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Iorga
consideră că forţele politice maghiare i-au îngăduit lui Béla Kun „să puie mâna pe putere
pentru opera de refacere a Ungariei milenare, fie și sub steagul roșu, care trebuia să aducă o
înțelegere cu bolșevicii ruși și un atac al României și de la Răsărit” 18. Iorga arată că „cu greu
se ajunse la o nouă linie de demarcație, care lăsa la o parte orașele din vest: Satu Mare,
Oradea, Careii Mari, Aradul, unde se pregătea, cu secui feroci, atacul contra românilor” 19.
Apăruse, iată, cea mai mare provocare a statului român, care abia se întregise.

15
Ionel Pop, Bătrânii noștri, în Amintiri despre Iuliu Maniu, ediție îngrijită de Livia Titieni Boilă, cuvânt înainte
de Ana Blandiana, postfață de Toader Nicoară, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 14.
16
Zaharia Boilă, Momente culminante și amintiri din viața publică a lui Iuliu Maniu în Amintiri despre Iuliu
Maniu, pp. 52-55.
17
Ibidem, pp. 55-56.
18
Nicolae Iorga, Istoria românilor, pp. 288-289.
19
Ibidem, p. 288.

5
3. Ziua când trupele române au eliberat Budapesta de bolşevism – 4 august 1919
„Maniu ne comunică că atrocitățile ungurești continua zilnic”, scria la un moment dat
preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu20. „Armistițiul a făcut să înceteze
războiul, dar nu pentru noi… Suntem campionii ordinii în folosul tuturor și, în loc să fim
ajutați, se tolerează călcarea armistițiului de către vrăjmașii noștri, în favoarea bolșevicilor.
Cum de nu se înțelege că noi apărăm cauza care e aceea a lumii civilizate?”21.
La 20 martie 1919, colonelul Fernanx Vyx, reprezentantul militar al Aliaților la
Budapesta, a înmânat preşedintelui Ungariei, contele Károlyi, somația de a-și retrage trupele
pe noua linie de demarcație, care să pună la adăpost populația românească a Munților
Apuseni. Dar – scrie istoricul Gheorghe Brătianu – „atunci se produse o nouă lovitură de
teatru. Károlyi, care prevăzuse asemenea eventualitate, își dădu demisia, lăsând puterea în
mâinile sovietului revoluționar condus de Béla Kun”. Adaugă: „Noul regim nu era decât o
anexă a Sovietelor din Moscova, cu care stabilea de îndată o legătură de strânsă colaborare.
Între ostilitatea comuniștilor la răsărit și la apus, situația României devenea tot mai critică” 22.
Chiar prim-ministrul României afirma că „marele pericol în ceasul acesta e cel al luptei
împotriva bolșevicilor la ambele noastre hotare. De rezultatul ei depind și viitoarele noastre
granițe”23.
Ion I.C. Brătianu, care la acel moment participa la conferinţa de pace de la Paris,
comentează situaţia: „Evenimentele de la Pesta au pus în lumină dreptatea punctului nostru de
vedere. (...) Se poate nădăjdui că, o data cu primejdia bolșevică, întreaga situație a României
capătă însemnătatea ce trebuie să o aibă” 24. Consiliul de Miniștri, întrunit sub președinția
Regelui, a hotărât înaintatea armatei în vestul Transilvaniei. Înainte ca acţiunea românească să
poată începe, în noaptea de 15 spre 16 aprilie, ungurii au atacat posturile româneşti înaintate
pe tot frontul Munților Apuseni. Românii au lansat, cu succes, o contraofensivă.
Într-un articol din aprilie 1919, Iuliu Maniu scria: „Astăzi, când această conştiinţă
istorică a decretat nu numai libertatea şi independenţa naţională ci drept consecinţă şi
desăvârşita unitate naţională, când întreaga ginte latină nu numai că înţelege, ci protejează,
ajută şi întăreşte această unitate şi azi, când armata română din Vechiul Regat, totdeauna
glorioasă, înfrăţită şi mână în mână cu trupele române din Ardeal, luptă victorioasă pentru a
zdrobi pentru totdeauna putinţa duşmanilor noştri de a împiedeca existenţa neconturbată a

20
Gheorghe Brătianu, op. cit., p. 46.
21
Ibidem, p. 47.
22
Ibidem, p. 48.
23
Ibidem, p. 50.
24
Ibidem, p. 49.

6
României întregite, deja înfăptuite (s.m.), putem striga cu cucernicie, dar cu puternic glas: a
înviat neamul românesc”25.
Într-un raport către prim-ministrul Franţei, mareșalul Foch a susținut menținerea
trupelor rămână pe Tisa, până ce Ungaria va fi dezarmată cu adevărat și va da garanții că nu
mai are intenții agresive: „Dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranța ei este
compromisă și cu ea se pune din nou în pericol pacea din întreg sud-estul Europei” 26. Între
timp, Consiliul Suprem al Aliaţilor de la Paris căuta să ajungă la o înţelegere cu Ungaria
bolşevică. „La 23 iunie, cedând cu abilitate presiunilor Conferinței, Béla Kun își retrăgea
trupele de pe frontul cehoslovac; părea deci posibil să se stabilească cu el un modus
vivendi”27. Nimic mai fals: de la 19 iulie, tunurile ungurești bubuiau pe întregul front al Tisei.
Ofensiva lui Béla Kun începuse. Apărarea românească a fost promptă, iar, peste nici o
săptămână, trupele maghiare înfrânte se retrăgeau dincolo de Tisa. A urmat acţiunea decisivă:
trecerea Tisei de către Divizia I de vânători, comandată de generalul Gheorghe Mărdărescu,
sub privirile Regelui Ferdinand I, Reginei Maria şi ale prim-ministrului Ion I.C. Brătianu.
[Gheorghe Brătianu aseamănă acest moment cu trecerea Dunării, în 1877, sub privirile
Regelui Carol I şi ale prim-ministrului Ion C. Brătianu]28.
La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta. Bela Kun părărise, de trei
zile, capitala, iar românii au fost primiţi cu urale de către populaţia locală. Era a treia capitală
în care românii au adus ordinea, după Viena şi Praga. Astfel stând lucrurile, putem – într-un
nou exerciţiu de istorie contrafactuală – să ne gândim cum ar fi arătat Europa centrală dacă
trupele române nu ar fi fost organizate exemplar de Iuliu Maniu (spre deosebire de debandada
trupelor ungare), sau dacă Transilvania nu s-ar fi unit cu România, permiţând astfel înaintarea
armatei române până la Tisa şi acţiunea de succes contra regimului bolşevic de la Budapesta?

4. Ce pot face românii astăzi pentru ei şi pentru Europa?

Doamna Ana Blandiana, în discursul ţinut la decernarea titlului de Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Cluj, amintea de mărturisirea lui Lech Walesa, care aprecia că, în
tranziţia de la totalitarism la democraţie, „de libertate răul profită mai mult decât binele”.
Doamna Blandiana explică că „țările membre ale Uniunii Europene care au trecut prin
experiența traumatizantă a comunismului sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice
decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se

25
„Patria”, an I, nr. 55, din 20 aprilie 1919, apud Mihail Dăescu, Tipuri de argumentare în discursul politic al lui
Iuliu Maniu (1919-1928), în „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”, nr. 3/2011, p. 462.
26
Gheorghe Brătianu, op. cit., pp. 91-92.
27
Ibidem, p. 91.
28
Ibidem, p. 100.

7
întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și
de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul
programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele (s.m.)”29. Iată cum românii, trecuţi prin 42
de ani de totalitarism, pot, împreună cu ceilalţi est-europeni, să transforme suferinţele atâtor
generaţii într-o formă de apărare, care să le permită, cum a spus doamna Blandiana, „să
descopere răul programat”.
În următoarele rânduri voi încerca să prezint o viziune despre cum va arăta România
şi ce pot face românii în următorii o sută de ani.
Anticipez şi nădăjduiesc că:
 românii vor continua să trăiască într-o democraţie şi vor păstra piaţa liberă – sisteme
care cu greu îşi vor găsi o înlocuire, şi îşi vor păstra religia creştină.
 în privinţa confesiunii, se vor face paşi în direcţia unirii bisericilor ortodoxe şi a
Bisericii Romane.
Estimez că:
 prima limbă străină cea mai vorbită a românilor va continua să fie engleza.
Cred că:
 suveranismul va fi menţinut ca o condiţie a proiectului european, iar România va
rămâne un stat suveran.
Intuiesc că:
 urmărind întărirea suveranităţii, românii vor alege o formă de guvernământ monarhică,
mandatând Casa Regală pentru a fi păstrătoarea valorilor şi tradiţiilor statale (aşa cum
Biserica este păstrătoarea valorilor şi tradiţiilor spirituale, iar Academia păstrătoarea
valorilor şi tradiţiilor culturale).
Apreciez că:
 România îşi va păstra orientarea pro-europeană, menţinând o strânsă colaborare cu
puterile euro-atlantice, dar, în acelaşi timp, va consolida relaţii cu toate celelalte state
relevante politic şi economic din restul lumii.
 În acelaşi timp, Rusia va deveni un stat corect cu vecinii săi şi se va deschide mai mult
spre Occident, dar numai după recunoaşterii vinovăţiei sale istorice şi repararea
nedreptăţilor pe care le-a produs.
Sunt convins că:
 până la bicentenarul Marii Uniri, România va avea un vecin mai puţin, pentru ca
Republica Moldova se va reuni cu ţara.

29
Ana Blandiana, Istoria ca viitor. Discurs rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj, 24 martie 2016.

8
 O astfel de Românie integră va putea, chiar şi o sută de ani mai târziu, să aducă o
importantă contribuţie la edificarea europeană.
La finalul acestei expuneri, se cuvine să-i elogiem pe fruntaşii basarabeni, bucovineni,
ardeleni şi bănăţeni care au decis unirea cu Ţara, precum şi deciziile curajoase ale fruntaşilor
din Regat, în frunte cu Suveranii Întregitori, care au determinat acţiunile curajoase din partea
generalilor români. Cinste lor!

Concluzie
În 1918 şi în 1919, românii au reuşit să împlinească dezideratul întregirii iar, în
acelaşi timp, să construiască o pavăză contra celui mai mare pericol pentru pacea şi ordinea de
pe continent. Este, poate, o dovadă în plus că, la acel moment, binele era de partea românilor.
În 2018, urmaşii întregitorilor, sărbătorind Centenarul Marii Uniri, au şi o altă
moştenire de preluat: salvarea Europei de bolşevism – numit de atâţia autori ca fiind o altă
faţă a imperialismului rusesc. Astăzi, când armata rusă încă se află în Transnistria, pe
teritoriul statului moldovenesc, nu trebuie uitate cuvintele lui Coposu: „Unirea cu Basarabia
este a 11-a poruncă a decalogului românesc”.

BIBLIOGRAFIE
1. Blandiana, Ana, Istoria ca viitor. Discurs rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris
Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, 24 martie 2016.
2. Brătianu, Gheorghe, Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina
corespondenței diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, 1939; ediţia a II-a, îngrijită și prefață
de Șerban Papacostea, București, Editura Corint, 2001.
3. Dăescu, Mihail, Tipuri de argumentare în discursul politic al lui Iuliu Maniu (1919-
1928), în „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”, nr. 3/2011, pp. 461-467.
4. Djuvara, Neagu, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei.
Eseu de epistemologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, ediţia a V-a, 2011.
5. Ionel Pop, Zaharia Boilă, Matei Boilă, Amintiri despre Iuliu Maniu, ediție îngrijită de
Livia Titieni Boilă, cuvânt înainte de Ana Blandiana, postfață de Toader Nicoară, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1998.
6. Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. X. „Întregitorii”, volum îngrijit de Georgeta Filitti,
Gheorghe Buzatu, București, Editura Enciclopedică, 2011.
7. Istoria românilor, vol. VIII, tom 2: „De la independenţă la Marea Unire, 1878-1918”,
coord. Gheorghe Platon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

9
8. Nistor, Ion, Istoria Basarabiei, cu o prefață de Ioan Silviu Nistor, Cluj-Napoca, Editura
Napoca Stat, 2008.
9. Nistor, Ion, Istoria Bucovinei, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, București, Editura
Humanitas, 1991.
10. Subtelny, Orest, Ukraine: A History, Toronto-Buffalo-London [Toronto-Buffalo-Londra],
University of Toronto Press [Editura Universităţii din Toronto], 1988, ediţia a III-a, 2000.
11. Unirea Ardealului, evocată de Iuliu Maniu, Cluj, Tipografia Națională, 1934 (conferință
ținută la Radio-București în 24 ianuarie 1934, cu două anexe: 1. Raport despre activitatea
Consiliului Dirigent; 2.Tabloul principalilor conducători ai primei organizații de stat
românești din Ardeal și Banat).
12. Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice, traducere, cuvânt înainte şi note de Florin
Constantiniu, Bucureşti, Editura Corint, 2000, vol. I. „De la Lenin la Stalin (1917-1953)”.

10