CAPITOLUL I Unirea Basarabiei cu România

A avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii
provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima
provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la
28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-
Molotov.

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o
situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace
umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu
trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea
graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe
cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile

armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a
tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că
„Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu
teritoriul Ucrainei”.  Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne
independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu
periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei.
Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru,
adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura
soluţie pentru tânăra republică moldovenească[9], soarta ei ca stat independent fiind periclitată de
intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea
presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea
Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.  Contactele basarabenilor cu factorii

politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”,
„România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de
proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1
martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva
din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi
administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos.  În acest context, la Iaşi au început
discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În
cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi
Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în
Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-
ministru Alexandru Marghiloman.
 În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea
unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca
reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite
desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost
cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă
hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra
umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După
exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au
declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi
36 abţineri.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,
ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric
şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi
înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării
I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoștința primului ministru

Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de
Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis
care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a
fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a
românilor aflaţi sub stăpânire străină.

CAPITOLUL II Unirea Bucovinei cu România

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul

Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult
din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni
din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o
provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forțe pro-ruse căutau înființarea Carpatorusiei,
care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care
revendicau Moldova întreagă.[1]

La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia,

Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret,
Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de
grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”,
după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti,
Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi
Dornele româneşti până la Broşteni.
 La 3/16 octombrie, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să
recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor
din Imperiu continua să fie foarte incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-
Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea
românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la

Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a
produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau
intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie a apărut la
Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni
publică editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă

legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare
unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional,
ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi,
Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale
provinciei.

În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918
la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au
venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor
conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu
Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate
zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în
aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc
ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

CAPITOLUL III Unirea Transilvaniei cu România

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii

Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat
pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon,
pe 4 iunie 1920

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare

Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit
al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au
primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări [4].
Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni
româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două
partide româneşti, PNR şi PSD. În paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la Alba Iulia
în număr cât mai mare[5].

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1

decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost
aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de
delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care
„decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea
Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între
râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” [6] şi proclamă libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate
confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentare proporţională în parlament,
precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii [7]a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor
peste 100.000 de participanţi. În final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat
Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea
viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv,
numit Consiliul Dirigent[8].

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite
din toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. Singurele fotografii care s-au păstrat
de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galtiu, pentru că fotograful
oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine sas, nu s-a prezentat la manifestări.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/