Bucur Laura

1 Decembrie
Ziua națională a României

1 Decembrie este Ziua Națională a României și are o

însemnătate specială pentru societatea românească, marcând
unul dintre cele mai importante evenimente istorice. La 1
decembrie 1918 a fost convocată, la Alba Iulia, Adunarea
Naţională a Românilor, lucrările finalizându-se cu hotărârea de
unire necondiţionată a Transilvaniei cu România, votată în
unanimitate (acest act a avut loc după ce, la data de 27 martie
1918, respectiv 28 noiembrie 1918, organele reprezentative ale
Basarabiei şi Bucovinei au votat unirea).

1.UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în
fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în
1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare.

● CONTEXTUL REVOLUȚIONAR

Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a
însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea
identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică
de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în
cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate
românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la
dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final,
unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită
să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza
înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu
sfaturi
 ● UNIREA CU ROMÂNIA

ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o
situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o
pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul
Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei,
modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii
economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul
cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest tuturor
pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că
„Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează
o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică
Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun.
Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de
Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei
austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb
ceea ce nu este al vostru: Basarabia”. În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea
Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească[9], soarta ei
ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care
semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale
Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.[10] Contactele basarabenilor cu factorii

politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”,
„Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind
sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se
întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui
mare pas. Zemsta din Bălţi anticipa timpii şi declară oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul
României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început
discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării.
În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu
şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea
unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi
primul-ministru Alexandru Marghiloman.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii.
Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-ministrul român Alexandru Marghiloman, ca
reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a
permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc,
Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce
va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al
istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de
sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu
excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86
de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu
Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea
dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască
soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vicepreşedinte , Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului
Ţării I. Buzdugan”În mijlocul reclamațiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului
ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a
luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand,
„înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de
apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a
stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină

2.UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Ziua Bucovinei este sărbătorită, în fiecare an, la data de 28 noiembrie. În 1918, Congresul
General al Bucovinei adopta, la Cernăuţi, moţiunea unirii Bucovinei cu Regatul României.La
14/27 octombrie 1918, la iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu a fost
organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din
Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai
populaţiei româneşti. "Reprezentanţii poporului din Bucovina, întrunit astăzi, în ziua de 27
octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă
a acestei ţări româneşti; Constituantă hotărăşte unirea
Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat
naţional independent şi va purcede spre acest scop în
deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi
Ungaria". Totodată sa construit un Consiliul Național
format din 50 de membri , al cărui preşedinte era Dionisie
Bejan. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor
de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi
un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în
componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru
Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu
Sbierea şi L. Tomoioagă. Hotărârile Adunării Constituante
au avut o importanţă deosebită în desprinderea de
Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului
autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.

Renunţarea la guvernare a împăratului Carol I

(1916-1918), în urma înfrângerii Puterilor Centrale, a
aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie, teritoriul
Bucovinei devenind locul de dispută între români şi
ucrainieni. Consiliul Naţional Român a cerut, în această
situaţie, guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe
pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a
admis această cerere, iar la 11 noiembrie, trupele române comandate de generalul Iacob Zadic
au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în
virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii
Bucovine.În aceste împrejurări, la 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului
Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au
participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, şapte ai germanilor,
şase ai polonezilor, precum şi alte câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei.

Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o
hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională
din 144 de ani de stăpânire străină. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au
hotărât: "Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României". Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus
Kwiatkowski, cât şi cel al germanilor, Alois Lebouton, s-au pronunţat în favoarea unirii, conform
lucrării "Istoria românilor"
Regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, prin decretul din 18/31
decembrie 1918, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice, respectiv Iancu Flondor şi
Ion Nistor, au intrat în Guvernul României condus de Ion I.C. Brătianu. Parlamentul român,
întrunit în şedinţă solemnă, la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.

3.UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba
Iulia, oraș în care fuseseră executați prin frângerea cu roata Horea și Cloșca, doi dintre cei trei
capi ai răscoalei țărănești din 1784-1785. Marele Sfat Național Român, organism reprezentativ
cu rol de putere legislativă, a convocat adunarea celor 1228 de delegați în orașul devenit simbol
pentru a redacta rezoluția de alipire la Regatul României. Format din 8 episcopi, între care cel
greco-catolic Iuliu Hossu și cel ortodox Miron Cristea, și din 200 de membri din toate clasele
sociale, Marele Sfat Național și-a asumat misiunea consultării românilor cu privire la viitorul lor
prin vot. Împreună cu Consiliul Național Român, care își asumase o funcție executivă și era
format din 6 membri din partea Partidului Național
Român și 6 membri din Partidul Social Democrat,
Marele Sfat Național a decis că un nou început nu
putea fi pus decât pe bazele

votului universal, vot pentru care partidele

românești și organizațiile naționale din
Transilvania militaseră începând cu anul
1881.Dificultățile organizării unui asemenea
scrutin erau copleșitoare. Primul război mondial,
cu marile sale distrugeri de vieți și destine umane,
abia se încheiase. Transilvania era o provincie
fără stat, Coroana maghiară era în stare de
disoluție, într-o situație de imobilism, nu putea
reacționa. Autoritatea statului maghiar
reprezentată de sistemul juridic, parlament,
guvern, magistrați, armată și funcționari civili, toți cei care asigurau ordinea publică și
suveranitatea Ungariei Mari, nu mai exista. În Austro-Ungaria, primele alegeri pe baza votului
universal aveau loc în 1907 însă numai în partea austriacă a imperiului. Cu un an înainte, în
1906, în timpul împăratului Franz Joseph, fusese adoptată o nouă lege electorală prin care toți
bărbații de peste 24 de ani, fără deosebire de avere și origine socială, aveau drept la vot. Cum
Transilvania și Banatul se aflau în partea maghiară a imperiului, românii nu au putut beneficia
de reforma votului universal în afara românilor din provincia Bucovina, aflată în Austria. În 1907,
cinci deputați români bucovineni mergeau în Parlamentul de la Viena, același număr de deputați
fiind trimiși în legislativul vienez în alegerile din 1911, ultimele înaintea Marelui Război.În situația
de confuzie de la finele anului 1918, românii au reacționat pe bazele principiilor autoguvernării.
Dar acțiunea a fost și politică. Românii care făceau politică pe atunci în două partide cu pondere
relativ egală ca reprezentare în Parlamentul de la Budapesta, Partidul Național Român și Secția
română a Partidului Social Democrat din Ungaria, au organizat acel proces electoral. Daniel
Barbu este istoric și profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București. El a
descris ceea ce a denumit ca singurul proces electoral din epoca contemporană neorganizat de
un guvern sau autoritate publică, organizat de societatea civilă. ”Datele de microistorie pe care
le avem cu privire la alegerea delegaților în fiecare localitate ne arată că s-a folosit mai degrabă
tot un soi de procedură de tip roman, și anume aclamația. De regulă, doi-trei-patru notabili din
satul respectiv, adică preotul, proprietarul funciar, dacă era român, notarul, învățătorul sau un
țăran mai bogat și așa mai departe erau, prin aclamație, prin consens, dotați cu autoritate, care
reprezentau întreaga comunitate locală.”Votul care i-a trimis pe cei 1228 de delegați la Alba Iulia
să se pronunțe pentru unirea Transilvaniei cu România ar fi, după standardele de azi, o
procedură mai puțin democratică. Însă vremurile erau tulburi, sfârșitul primului război mondial
scosese la suprafață așteptări și reacții reprimate în anii predecenți. Daniel Barbu spune că
întâlnirea dintre democrație și votul universal trebuie privită prin ochii celor de atunci care
asistau la revoluțiile bolșevice și la anarhia care se profila, după 4 ani de război sângeros.Votul
pentru unirea Transilvaniei cu România a fost un proces laborios, a durat aproape o lună la
finalul căreia voința unui nou început a fost limpede. A fost efortul unei mari comunități umane
care s-a organizat fără instituții și fără asistență, numai pe baza voinței de a instaura pacea și o
nouă apartenență statală. Pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia era centrul ideii românismului din
Ardeal. Acel sfârșit de an a fost unul glorios, a fost sfârșitul unei epoci, dar a fost și începutul
alteia în care oamenii își construiau alte așteptări.

4.MESAJ PENTRU ROMÂNI SI ROMÂNIA

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei
populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o
situaţie deja existentă, rod al actiunii românilor înşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil
dezvoltării societătii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.