MAREA UNIRE DE LA 1918

Contextul istoric. România a intrat în Primul Război Mondial pentru a elibera teritoriile
românești aflate sub ocupația Austro-Ungariei. În condițiile situației dramatice din anii 1917-
1918, guvernul de la Iași a continuat acțiunile diplomatice pentru susținerea cauzei românești. În
mai multe capitale aliate au fost trimise delegații formate din politicieni, oameni de cultură,
personalități din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Ca urmare a slăbirii forței militare a
Austro-Ungariei s-au intensificat și acțiunile românilor din Transilvania și Bucovina. Pe plan
internațional, acțiunea pentru Unire a basarabenilor a fost favorizată de Declarația drepturilor
popoarelor din Rusia, iar cea a ardelenilor și bucovinenilor de Declarația în 14 puncte a
președintelui SUA, W. Wilson. Constituirea României mari este integrată într-un proces istoric
care a cuprins centrul și estul Europei, prin care s-au întregit ori au reapărut țări pe harta Europei,
ca urmare a destrămării Austro-Ungariei și a schimbării sistemului politic în Rusia. Calea aleasă
de români pentru unirea provinciilor cu Regatul României a fost rezultatul unor consultări
intense între liderii mișcării naționale din Basarabia, Bucovina, Transilvania cu guvernul de la
Iași.
Unirea Basarabiei cu România. Acțiunile românilor basarabeni au fost influențate de etapele
revoluției ruse, de evoluția războiului pe frontul de est și de atitudinea guvernului de la Iași.
Interdependența acestor factori a condus la unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918. Un prim
moment important a fost constituirea Partidului Național Moldovenesc, la Chișinău, la 3/16
aprilie 1917. La 20 octombrie/2 noiembrie 1917, s-a desfășurat Congresul Soldaților Moldoveni,
la Chișinău, care a hotărât ca Basarabia să se bucure de autonomie teritorială și politică, a adoptat
un program de reforme democratice și a decis constituirea Sfatului Țării, cu rol administrativ. La
2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării adoptă Declarația prin care se proclamă Republica
Democratică Moldovenească Autonomă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu al
Directorilor Generali. Situația din Basarabia s-a agravat în următoarele săptămâni. Armata
română a intrat în Basarabia, la 10/23 ianuarie 1918, la solicitările repetate ale oficialităților de la
Chișinău. Drept consecință, guvernul sovietic a rupt relațiile diplomatice cu România și a
confiscat tezaurul românesc, aflat la Moscova. Ritmul evenimentelor s-a accelerat. Sfatul Țării
adoptă, la 24 ianuarie/6 februarie, Declarația prin care se proclamă independența Republicii
Moldovenești. Legăturile politice dintre Iași și Chișinău se intensifică. La 27 martie/9 aprilie,
Sfatul Țării a votat Hotărârea prin care se proclamă Unirea Republicii Democratice
Moldovenești cu România. La 9/22 aprilie regele și guvernul ratifică actul unirii Basarabiei cu
România, printr-un Decret-lege.
Unirea Bucovinei cu România. Procesul de unire a cunoscut o serie de trăsături specifice.
Structura etnică era defavorabilă românilor (ruteni, germani, polonezi, maghiari, armeni,ș.a).
Bucovina a fost teatru de război, fiind ocupată de trei ori de trupele țariste și recucerită de cele
austro-ungare. Divizarea elitei politice românești, între adepții unirii cu România și cei care
propuneau o înțelegere cu ucrainenii, în vederea împărțirii provinciei între România și
Ucraina(foarte puțini). Lupta românilor bucovineni s-a intensificat din vara și toamna anului
1918. La Iași s-a desfășurat o adunare a românilor emigrați din Austo-Ungaria, la 6/19
octombrie, care a adoptat o Declarație de respingere a încercărilor de federalizare a imperiului.
La 14/27 octombrie 1918, s-a desfășurat la Cernăuți o adunare națională a românilor din
Bucovina unde s-a adopta o moțiune prin care adunarea se declara constituantă. S-a ales un
Consiliu Național alcătuit din 50 de membri, cu un Comitet Executiv condus de Iancu Flondor.
Adunarea ucrainenilor de la Cernăuți a hotărât, la 3/16 noiembrie, încorporarea celei mai mari
părți a Bucovinei în Ucraina. Consiliul Național Român a solicitat Guvernului României sprijin
militar. Divizia a 8-a a intrat în Cernăuți, la 11/24 noiembrie, și a restabilit ordinea. Astfel, la
15/28 noiembrie, s-a desfășurat, la Palatul Mitropolitan, Congrsul General al Bucovinei, la care
au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai comunelor ucrainene, 7
ai populației germane și 6 ai populației poloneze. Congresul a votat în unanimitate Declarația de
Unire cu România, prezentată de către Iancu Flondor. Au fost adresate telegrame guvernelor
Antantei pentru a se face cunoscută hotărârea de unire cu România. O delegație s-a deplasat la
Iași unde a prezentat regelui Ferdinand Actul de Unire. La 19 decembrie/1 ianuarie 1919 a fost
publicat Decretul-lege, privind recunoașterea unirii Bucovinei cu România.
Unirea Banatului, Crișanei, Maramureșului și Transilvaniei cu România. După realizarea
dualismului austro-ungar și incuderea Transilvaniei în Ungaria, lupta românilor pentru
autonomie și unire s-a intensificat. Inflexibilitatea guvernului de la Budapesta față de
revendicările românilor, Memorandumul adresat împăratului în 1892, a radicalizat programul
fruntașilor Partidului Național din Transilvania, care au exprimat cu hotărâre dorința unirii cu
România. Unirea de la 1 Decembrie 1918 are o serie de trăsături specifice: armata română nu a
fost prezentă, solidaritatea națională a funcționat la cel mai înalt nivel, alegerea celor 1228 de
delegați printr-o procedură democratică, prevederile Rezoluției de unire demonstrează
maturitatea și europenismul elitei politice românești. Cronologia faptelor dovedește arzătoarea
dorință de unire a românilor. În aprilie 1918 s-a constituit Comitetul Național al Românilor din
Transilvania și Bucovina, la Paris. În iunie s-a format Comitetul de Acțiune al Românilor din
Transilvania, Banat și Bucovina, în Italia. În aceeași lună s-a înființat Liga Națională Română, la
Washington. La 29 septembrie/12 octombrie, Conferința Comitetului Executiv al Partidului
Național Român a adoptat la Oradea o Declarație prin care se exprima dorința românilor din
Ungaria și Ardeal de a-și hotărî soarta în urma unei adunări naționale. La 18/31 octombrie s-a
format Consiliul Național Român Central, la Budapesta. A avut loc un amplu proces de înființare
a consiliilor naționale române pe întreg teritoriul Transilvaniei. Marele Sfat Național, în 7/20
noiembrie, a lansat convocarea pentru Adunarea Națională de la Alba-Iulia, în 18 noiembrie/1
decembrie 1918. La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de delegați(din
toate categoriile sociale), au hotărât unirea cu România, Rezoluția de Unire, prezentată de Vasile
Goldiș, fiind votată în unanimitate. O delegație s-a deplasat la București pentru a prezenta regelui
Ferdinand și guvernului actul unirii. Actul istoric de la Alba-Iulia s-a consfințit printr-un decret-
lege, publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie.
Recunoașterea internațională. România a participat la Conferința de Pace de la Paris,
fiind inclusă în categoria statelor cu interese limitate. Delegația română, condusă de
I.I.C.Brătianu, apoi de Al. Vaida-Voevod, s-a confruntat cu mari dificultăți în apărarea
independenței și suveranității țării, recunoașterea contribuției la război. Al. Vaida-Voevod a
semnat Tratatul cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, la 10 decembrie 1919, prin care se
recunoștea unirea Bucovinei cu România. Delegații României au semnat Tratatul cu Ungaria, la
Trianon, la 4 iunie 1920, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia. La 28 octombrie 1920
s-a semnat la Paris un tratat de către Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia și România, prin care
cele patru mari puteri recunoșteau unirea Basarabiei cu România.