1.

România la începutul secolului XX

-În jurul anului 1900, majoritatea populației României, 90% se ocupa de agricultură..
-Pământul era deținut, în principal, de moșieri, care aveau latifundii de 10.000-15.000 Ha, în
timp ce marea masă a țărănimii nu poseda nici măcar un hectar de familie.
-Odată cu dezvoltarea mașinismului s-a extins extracția petrolului, România având cea mai mare
producție de petrol din Europa.
- Comerțul românesc se baza pe exportul de cereale și petrol, se importau mai ales, coloniale și
articole de lux.
-Leul românesc, având acoperire în aur, era una dintre valutele forțe ale Europei.
-Învățământul superior asigura formarea unor specialiști de elită, Universitățile din Iași și
București bucurându-se de un real prestigiu. Personalități precum Titu Maiorescu, Victor Babeș,
Spiru Haret, Nicolae Iorga erau binecunoscute și apreciate pe plan european. Pe de altă parte,
marea masă a populației (aproape 90%) era analfabetă.

-Elita politică și culturală trăia la nivelul celor mai înstărite familii europene, remarcându-se nu
numai prin avere, ci și prin bun gust. Palatele și conacele din România se impuneau prin eleganță
și confortul lor.

-Spiru Haret, Nicolae Iorga, A.C. Cuza au scris și au pledat pentru ameliorarea vieții de zi cu zi a
plugarilor. Glasul lor nu a fost ascultat => în 1907, România s-a confruntat cu cea mai mare
răscoală țărănească din Europa secolului al XX lea. Ea a fost înăbușită în sânge. Numărul
victimelor nu se cunoaște: regele Carol I aprecia că „ cifra era de ordinul multor mii”, Iar
Alexandru Averescu scria în 1938, că au fost „numai 2500 în toată țara”. Chestiunea țărănească a
dominat viața politică din România până la înfăptuirea reformei agrare, la sfârșitul Primului
Război Mondial.

-România era cel mai mare și cel mai puternic stat din sud-estul Europei. Ea era angajată, din
1883, într-o alianță cu Germania și Austro-Ungaria. Dar „spiritul public” nu agrea un asemenea
aranjament politic, datorită faptului că românii din Bucovina și mai ales cei din Transilvania erau
supuși unei politici de deznaționalizare, extrem de agresivă din partea oficialităților de la Vinea
și Budapesta.

- În 1912 a avut loc primul război balcanic între Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia, pe de o
parte, și Turcia, pe cealaltă parte.

-În 1913 izbucnit cel de-al doilea război balcanic, prin acțiunea militară a Bulgariei împotriva
foștilor aliați. România a decis să intervină, obligând Bulgaria să ceară pace. Conferința de pace
s-a desfășurat la București, fără participarea Marilor Puteri, cu acel prilej România a obținut două
județe din sudul Dobrogei (Cadrilaterul).
2.Marea Unire 1918- reântregirea statului român
-Din vara anului 1918, în conștiința tuturor intelectualilor și oamenilor politici români care se
aflau în fruntea mișcării naționale, s-a plămădit trainic țelul logic al evoluției istorice, efortul
pentru ultima fază a luptei de eliberare, unitate și independență statală

-Alături de conducătorii politici ai mișcării naționale, generația intelectualilor din această

epocă(Vasile Goldiș, Octavian Goga, Traian Vuia) a avut meritul, incontestabil, de a fi fost
perfect pregătită pentru rolul pe care i-l rezerva istoria.

- Prăbușirea monarhiei austro-ungare i-a găsit strâns uniți în așteătarea momentului eliberării și
hotărâți să înfrunte, cu dârzenie, toate obstacolele care îi mai despărțeau de împlinirea aspirațiilor
naționale.

-La 12 octombire 1918, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român adoptă o
declarație – redactată de Vasile Goldiș, care neagă prerogativele parlamenutului și guvernului
maghiar de a se considera reprezentante ale națiunii române și de a-i reprezenta interesele la
congresul de pace.

-hotărârea adoptată la Oradea însemna, de fapt, proclamarea dreptului de autodeterminare a

naținuii române, ce ducea, inevitabil spre despărțirea teritoriilor locuite de români și unirea cu
frații din România liberă.

-Declarația este citită în parlamentul maghiar la 18 octombrie de deputatul Alexandru Vaida.

- În dimineața zilei de 31 octombrie 1918 ia ființă Consiliul Național Român Central compus din
6 reprezentanți ai P.N.R. și 6 reprezntanți ai Partifului Social Democrat.

- În același timp la Viena la 30 octombrie 1918 se înființează Comitetul național al românilor

din Transilvania, sub președinția lui Iuliu Maniu, iar ziua următoare se constituie Senatul Militar
Român din Viena(Sfatul Central al ofițerilor și soldaților români din Ardeal și Bucovina),
organisme care vor trece sub autoritatea C.N.R.C. de la Arad.

-Începând de la această dată, când mișcarea de elibereare națională și de unire cu România se

amplifică, pe întreg teritoriul Transilvaniei iau ființă consilii naționale județene și locale, în
componența cărora au intrat reprezentanți ai P.N.R. , socialiști, intelectuali, meseriași.

-au luat naștere gărzile naționale române, dub comanda supremă a lui Ștefan Cico Pop. Au apărut
ziare care doreau unirea precum Glasul Aredealului.

-Spre mijlocul lunii noiembrie, Consiliul Național Maghiar din Budapesta mai face o ultimă
încercare de salvare a integrității Coroanei Sfântului Ștefan. Trimite la Arad pentru tratative cu
C.N.R.C., o delegație condusă de Jaszi Oszkar. Negocierile au eșuat.
-Fruntașii români s-au înturnit, apoi, în camera de lucru a lui Vasile Goldiș, hotarând convocarea
unei mari adunări naționale pentru consultarea voinței poporului român la Alba Iulia, în ziua de 1
decembrie 1918. Delegația maghiară părăsește Aradul, iar C.N.R.C. se întrunește din nou, la 15
noiembrie, elaborând „regulamentul pentru alegerea deputaților adunării naționale”. La 18
noiembrie 1918 lansează manifestul Către popoarele lumii, prin care afirmă – în fața opiniei
publice mondiale – dorința de unire a Transilvaniei cu Romînia. La 20 noiembrie, tot printr-un
manifest, este convocată – la 18 noimebrie/ 1 decembire 1918 – Marea Adunare Națională la
Alba Iulia, iar după numai alte două zile C.N.R.C. cere, imperativ, guvernului maghiar să-i
recunoască puterea deplină a teritoriului Transilvaniei.

-Datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania, Consiliul Național Român

Central de aici a cerut sprijin guvernului de la Iasi. În consecință, la 18 noiembrie 1918 Marele
Cartier General a dispus ca trupele române să treacă munții și să intre cât mai grabnic în
Transilvania. Îm această vreme s-au precipitat evenimentele și în Bucovina. În toamna anului
1918 se mai vehicula, aici, teza anexării – de către Habsburgi – a Bucovinei la Galiția
răsăriteană, pentru a se constitui o nouă „țară” în imperiu, iar, pe de altă parte, Ucraina ridica
pretenții la stăpânirea provinciei românești și amenința cu intervenția armată. În aceste
împrejurări liderii politici români acționează solidar, iar din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil
Pușcariu s-a convocatla 14/27 octombrie 1918, o mare adunare politică la Cernăuți, cu scopul de
a se proclama Constituanta și de a alege un Consiliu Național, organ reprezentativ al populației
româneti. Principala hotărâre a Adunării Constituante a fost „Unirea Bucovinei cu celelalte țări
românești într-un stat național independent în deplină solidaritate cu românii din Transilavania și
Ungaria.”

-Adunarea constituantă alege un Consiliu național, format din 50 de membri, sub președinția lui
Iancu Flondor, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni. La 28 noimebrie 1918, Congresul
General al Bucovinei, a votat unirea necondiționată cu România. În Transilvania, Banat, Crișana
și Maramureș au fost făcute numeroase adunări pentru alegerea delegaților pentru Adunarea de la
Alba Iulia. În zilele de 29 și 30 noimebrie, într-un entuziasm general care a cuprins întreaga
populație de dincoace de Carpați, zeci de mii de locuitori, intelectuali și muncitori, meseriași,
bărbași și femei, tineri și bătrâni îmbrăcați în straie de sărbătoare s-au îndreaptat spre cetatea
Alba Iulia. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a întrunit în ziua fixată, la 1 decembrie
1918.. Proiectul acesteia a fosti citit de profesorul Vasile Goldoiș și cuprindea 9 articole. Unirea
Transialvaniei cu România a fost, apoi, ratificată, ca și unirea Basarabiei și a Bucovinei, prin
decret-lege și prin Tratatele de pace din 1919- 1920.

3.Răscoala 1907
-Guvernanții național- liberali au început acțiunea de instaurare a linștei prin lansarea unui
manifest regal, conținând un program concetrat de reforme menite , după opinia lor să răspundă
într-o măsură importantă revendicărilor țărănești. Manifestul regal avea în vedere atât obiective
mai largi cât și rezolvări imediat.

-Dintre prevederi se mențtionează : desființarea taxei de 5 lei, desfințarea taxei impuse de stat pe
decalitrul de vin modificarea legii învoielilor agricole. Manifestul-program a fost însoțit de un
apel adresat de D.A. Sturdza tuturor parlamentarilor.

-Partidul Național Liberal și-a inaugurat guvernarea preint-un amplu plan de restabilire a ordinii.
La elaborarea lui au colaborat ministrul de interene I.I.C. Brătianu, și proaspătul general Al.
Averescu, ministrul de război. Întreaga țară a fost împărțită în 12 zone militare, în care aveau să
acționeze circa 150.000 de oameni, cel mai mare număr de ostași care, în condițiile de atunci,
puteau fi mobilizați. Sarcina restabilirii ordinii a fost încredințată celor opt comandanți de
divizie. Paralel cu acțiunea de distribuire a trupelor în diferite regiuni ale țării, unități specialeau
fost investite cu paza unor orașe sau puncte strategice deosebite Capitala și Valea Prahove.

- Judecarea proceselor în care țăranii erau acuzați de participare la răscoală a îmceput încă din
luna martie și a continuat în tot cursul anului 1907. Astfel la 17 august 1907 a fost acordată o
largă amnistie. În fapt amnisita era rezultatul presiunii opiniei publice din țară și din străinătate,
ca și al grevei pasive a țăranilor, tot mai evidentă în vara anului 1907.

-Moșierii și arendașii să ceară acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite în zilele

răscoalei. Presiunile lor aveau să determine chiar prezentarea în dezbaterea corpurilor legiuitoare
a unui proiect de lege privind deschiderea unui credit din bugetul statului menit să satisfacă
asemenea solicitări.

-În sesiunea extraordinară din 1907 a corpurilor legiuitoare a fost prezentată de către ministrul de
finanțe expunerea de motive privind deschiderea unor credite garantate de stat, care să servească
marilor propietari pentru exploatarea moșiilor lor în condițiile grele create de răscoala țăranilor
din 1907.

4.Legislația agrară elaborată de guvernul național-liberal după răscoala

țăranilor din 1907
-Sub presiunea continuă a frământărilor și a mișcărilor țărănești din vara și toamna anului 1907,
precum și a opiniei publice, guvernul național-liberal a supus suita de legi agrare, pentru a fi
cercetate și studiate, unei comisii, constituită atât din reprezentanți ai Partidului Național
Liberal, cât și din ai Partidului Conservator.

-Conform proiectului, moșierii erau obligați să vândă comunelor 1/8 din suprafața de pământ
pentru islaz. În cele din urmă a intervenit însă acordul dintre cele două partide, înlocuindu-se
clauza vânzării obligatorii a unei părți din pământul moșieresc pentru islaz printr-o clauză
prevăzând vânzarea „ de bunăvoie”.
-Prima lege votată a fost legea învoielilor agricole aceasta prevedea o serie de dispoziții precum :
limitara dreptului de arendare la 20 ha, restribuirea muncitorilor agricoli numai în bani și deci
interzicerea sistemului de plată în natură sau în fise, practicat până atunci, limitarea la un an a
contractelor pentru cei care se angajau a efectua munci.

-La 12 aprilie 1908 a fost votată legea pentru mărginirea dreptului de a ține în arendă moșii,
cunoscută și ca leagea împotriva trusturilor arendășești. Legea interzicea luarea în arendă sau în
exploatare a unei suprafețe de pământ mai mari de 4.000 ha cultivabile.

-La 30 decembrie 1907 / 12 ianuarie 1908 legea pentru judecătoriile de ocoale. Această lege
desființa vechile judecătorii, care erau înlocuite prin instanțele de ocol, compuse dintr-un
judecător, dintr-un magistrat stagiar, dintr-un grefier, și din secretarul comunei respective

-La 21 februarie 1908 votată legea pentru înfințarea Casei rurale. Aceasta trebuia să cumpere
moșiile proprietarilor scoase la vânzare să le parceleze și apoi să le vândă în loturi de caîte 5 ha
țăranilor cumpăratori. Mult mai însemnată pentru țărănime a fost măsura care acorda obștilor de
arendare dreptul de a lua în arendă moșiile statului și ale instituțiilor. Prin luarea ăn arendă a
moșiilor statului, țăranii constituiți în obști puteau să obțină venituri mai mari, și în acest fel să-și
îmbunătățească situația. Numărul obștilor de arendare, al membrilor lor și al suprafețelor a sporit
în mod simțitor.

-Legea pentru organizarea comunelor și administrația plășilor prevedea sporirea numărului

plășilor și al agenților puterii executive.

-Prin legea privind jandarmeria principala îndatorire a jandarmeriei trebuia să fie supravegherea
activă, neîntreruptă și o acțiune preventivă și represivă.

5. Guvernarea liberala pana la PRM

A).Numirea noului Guvern. Alegerile:

-In ziua de 10 ianuarie 1914 urma sa se deschida Camera, dar membrii guvernului nu s-au
prezentat, iar sedinta a fost amanata. La 11 ian 1914, a fost deschisa, s-a anuntat demisia
guvernului conservator si numirea celui liberal prin decrete regale citite de I.I.C.Bratianu.

Decretul de numire din 4 ian 1914, a stabilit componenta guvernului liberal:

-I.I. C. Bratianu = presedinte si ministru de razboi, Em. Porumbaru = ministru al afacerilor

straine ,Al. Constantinescu = ministru agriculturii si domeniilor , Al. Radovici = ministrul
industriei si comertului ,dr. C. Angelescu = ministrul lucrarilor publice ,Victor Antonescu =
ministru de justitie ,I.G. Duca= ministrul cultelor si instructiunii publice

-La data de 11 ian. 1914 a fost promulgat decretul de dizolvare a Corpurilor legiuitoare, fixarea
datelor pentru alegeri intre 2-12 feb 1914 si data convocarii noului Parlament la 21 feb 1914.
-Alegerile au avut un caracter razboinic, conservatorii au obtinut mai multe locuri in guvern
decat le-au fost oferite initial.

b. Alegerea Constituantei. Formarea Comisiei de propuneri pentru aplicarea reformelor:

-Dupa dizolvarea Parlamentului a inceput campania electorala. Opzitia conservatoare contra

programului liberal de reforme era puternica si se manifesta in diverse forme. La colegiul I
pentru Senat, guv inregistra pierderi, ceea ce determina pe conservatori sa afirme, in presa, ca
aceasta constituia o infrangere reusinoasa. In realitate se dovedea, o data mai mult, necesitatea
reformei electorale.

-Partidul Conservator era lipsit de perspectiva. Seful sau se afla, de mai multa vreme, in
strainatate, seful partidului fiind plecat in strainatate si refuzand sa se mai intoarca.

-La 4 iun 1914 a fost primita demisia lui T. Maiorescu de la sefia partidului, in sedinta
Comitetului executiv, fiind ales in locul sau, Al. Marghiloman. Maiorescu era incantat de cel
care i-a luat locul, apreciind ca prin alegerea acestuia i s-a dat o lovitura binemeritata lui Take
Ionescu.

- Daca Partidul Conservator mai gasea forte pt a supravietui pe scena politica, pt ca facea unele
concesii adversarilor politici, fostul sau sef, P.P.Carp, se retragea la mosia sa, dupa lupta sa
contra reformelor.

-Sesiunea extraordinara a noului Parlament era deschisa la 5 iunie 1914. In Mesajul Tronului se
exprima increderea ca organul ales va realiza revizuirea Constitutiei. Sesiunea Parlamentului are
numai sarcina pregatirii lucrarilor pt cea din toamna, cand se va legifera.

-In sedintele urmatoare au loc: validarea celor alesi si alegerea organelor de conducere si
sectiilor. Din partea opozitiei faceau parte, ca de obicei, acuzatii de ingeriente si violari de
alegeri. In Senat, proiectul de raspuns a fost adoptat cu 71 de voturi contra 1, iar in Camera cu 92
contra 6.

-Sesiunea extraordinara a Parlamentului s-a incheiat cu alegerea unei comisii pt pregatirea

lucrarilor viitoarei sesiuni, care avea sa legifereze asupra modului de infaptuire a reformelor, s-a
format o comisie din sanul majoritatii parlamentare, s-a stabilit ca din comisie sa faca parte
presedintele, vicepresedintele si chestorii Camerei.

-Izbucnirea PRM, a amanat aplicarea programului de reforme.

6.Declararea neutralității

-În ziua de 21 iulie/ 3 august 1914 când s-a întrunit Consiliul de Coroană, regele comunica
ministrului german la Bucuresti ca a intreprins deja masuri pentru a pregati mobilizarea care va fi
decisa in Consiliu. Carol I se pronunta categoric pentru mobilizare in vederea intrarii in razboi
alaturi de Puterile Centrale.

-Deosebit de imporTant pentru decalrarea neutralitatii Romaniei a fost fara indoiala actul
declararii neutralitatii Italiei in ziua de 21 iulie/ 3 august 1914, care l-a premers si influnetat pe
cel al Romaniei.

-Consiliul de Coroana a avut loc in Catelul Peles. Au participat Carol I, principele Ferdinand,
liderii conservatori Th. Rosetti si P.P. Carp, foști prim-ministrii I.I.C.Bratianu primul ministru in
functie, Victor Antonescu, I.G.Duca s.a. In pofida apelului staruitor al regelui Carol I
participantii la sedinta Consiliului de Coroana, cu exceptia lui P.P.Carp s-au pronuntat fara
echivoc in favoarea neutralitatii

-De fapt in Consiliul de Coroana s-au capturat 3 pozitii: regele secondat de P.P Carp – pentru
alianta in razboi cu Puterile Centrale, guvernul liberal si Al. Marghiloman pentru expectativa
armata, conservatorii-democrati si vechii conservatori pentru neutralitate armata intelegand prin
aceasta excluderea oricarei posibilitati de angajare in conflict alaturi de Puterile Centrale,
indeiferent de succesele lor pe front.

-Dupa moartea regelui Carol I survenita la 27 septembrie , 10 octombrie 1914 s-a dat un
comunicat oficial cu privire la mentinerea in continuare a politicii de neutralitate, stabilita
anterior.

7.Relația României cu Puterile Centrale 1914-1916

-Cu toate asigurarile regelui si ale prim ministrului date ministrilor Puterilor Centrale in legatura
cu pastrarea neutralitatii, Romania era pe calea angajarii definitive in razboi alaturi de puterile
Antantei. Guvernul se straduia sa nege existenta tratativelor cu puterile Antantei in vederea
intrarii in razboi. Argumentele in acest sens nu mai puteau convinge si, in disperare de cauza,
diplomatii austro-ungari si germani contau, in ultima instanta pe rege, pe care il considerau, cu
toate slabiciunile de care dadea dovada in fata guvernului atasat lor. Dar pregatirile militare ale
Romaniei nu puteau trece neobservate pt acesti diplomati, care se foloseau si de o intensa retea
de spionaj.

-La 14\27 august 1916, ca urmare a deciziei luate in consiliul de Coroana intrunit la palatul de la
Cotroceni, ministrul Romaniei la Viena inmana ministrului de externe nota declaratiei de razboi
contra Austro-Ungariei. In nota se arata ca alianta Romaniei cu Puterile Centrale a avut, de la
bun inceput un caracter defensiv. Romania in timpul ultimelor 3 decenii nu a actionat decat
pentru mentinerea pacii, asa cum a procedat si in perioada razboaielor Balcanice. Austro-Ungaria
a declarat razboi Serbiei, fara o prealabila avizare a Italiei si a Romaniei. Drept urmare, Romania
trebuia sa participe la razboi alaturi de cei care vor si pot sa-si asidure realizarea unitatii
nationale.
-Intrarea in razboi a Romaniei alaturi de Antanta a fost, asadar, rezulta directa a unor conditii si
necesitati istorice obiective. In august 1916, guvernul roman nu avea de ales alta cale pt
infaptuirea desavarsirii unitatii statale. Ultimatumul Antantei, pt intrarea in razboi in august
1916, a constituit actul final al unor cauze care au determinat Romania sa paraseasca politica
neutralitatii si sa se angajeze in conflict, cu toata capacitatea sa militara si economica, alaturi de
Anglia, Franta si Rusia, care promiteau satisfacerea dezideratului unitatii sale statale.

8. Tratativele cu puterile Antantei. Incheierea conventiei politice si militare

-Conventiile au fost semnate la 4\17 august 1916 de catre Bratianu si ministrii Frante, Angliei,
Rusiei si a Italiei la Bucuresti. Si prevedeau intrarea Romaniei in razboi alaturi de Antanta si
recunoasterea dreptului Romaniei de a reuni la patria mama teritoriile din Imperiul austro-ungar
locuite de romani. Puterile semnatare se angajau sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei
si viitoarele frontiere ale acesteia ixate in articolul 4. Romania se angaja sa declare razboi si sa
atace Austro-ungaria in conditiile stipulate in conventia militara si sa inceteze orice relatii
economice cu Puterile Centrale.

-Partile semnatare s-au angajat sa nu incheie pace separat, ci numai impreuna si concomitent,
Romania avand aceleasi drepturi ca si aliatii ei. In Conventia militara se preciza atacarea Austro-
Ungariei, in cel mai tarziu 15/28 august 1816. Rusia se angaja sa intreprinda o ofensiva puternica
pe tot frontul, pentru a facilita intrarea armatei romane in razboi. De asemenea flota rusa trebuia
sa asigure securitatea portului Constanta.

-In Consiliul de Coroana din 14/27 august 1916, s-a luat hotararea intrarii Romaniei in razboi.

-Tratatul aliantei Romaniei cu Antanta se dovedea a fi unul dintre cele mai mai succese ale
diplomatiei romanesti de pana atunci.

9. Romania in 1916, campania militara

-Dupa receptarea declaratiei de razboi, Germania a facut cauza comuna cu Austro-ungaria. La
15/28 august 1916 ea a declarat razboi Romaniei. Ministrul german de la Bucuresti- von dem
Busche- a parasit imediat Romania

-Dupa Germania, a declarat razboi Romaniei si Turcia, la 17/30 august 1916. Urmand Bulgaria
la 19 august/1 septembrie.

-Germania dupa declararea starii de razboi, la insarcinat pe generalul Erich Falkenhayn cu

comanda Armatei a IX-a, care urma sa inceapa ofensiva in Transilvania, si pe generalul
Mackensen cu comanda armatelor germano-bulgare la sud. Desi frontul de vest avea nevoie de
forte serioase, generalul germat a retras divizii intregi de aici si le-a trimis pe frontul romanesc,
pentru ca aveau nevoie de graul si petrolul romanesc.
-Bulgaria in ceea ce priveste declararea razboiului a fost greu de explicat. Rusia considera totusi
ca o simpla prezenta a trupelor ruse in Dobrogea va avea un efect de pace, dar Bulgaria a suprins
din nou si a atacat capetele de pod romane de pe malul de sud a Dunarii, intrand pe teritoriul
Dobrogei. Rusia a trimis ceva trupe mai slab pregatite in Dobrogea in acel moment.

-Pentru anul 1916, conducatorii Puterilor Centrale au hotarat sa mute, din nou, efortul pe frontul
de vest, unde au declansat atat ofensiva de la Verdun, cat si cea de pe frontul italian. In acelasi
timp, insa, Puterile Antantei au hotarat trecerea la ofensiva generala pe fronturile franco-englez,
italian si rus.

-Scopul general al razboiului era mentionat in primul capitol al planului de campanie: ,,realizarea
idealului nostru national, adica intregirea neamului.

-Pe Transilvania era prevazuta o singura strategie, ofensiva, dar pe fruntul sudic planul era
format din doua etape, prima de aparare si a doua de ofensiva.

-Armata I urma sa actioneze fie in Banat, contra fortelor inamice existente in aceasta zona, fie sa-
si combine actiunea cu a unei armate aliate franco-anglo-sarbe, care, eventual, ar fi trecut la
ofensiva din Serbia spre Dunare. Un detasament de valoarea unei divizii trebuia sa actioneze in
valea inferioara a Muresului, pentru a mentine legatura cu fortele proprii din raionul Oradea
Mare-Bekescsaba si a se opune unei eventuale inaintari inamice din raionul Szeged spre est.
Pentru aceasta etapa se apreciau ca necesare 9 zile.

-Prevederile planului de campanie roman din 1916 erau in acord cu stipulatiile tratatului de
alianta si cu prevederile conventiei militare care garantau asigurarea concentrarii fortelor
romane. Cu toate lipsurile si greutatile cunoscute, armata romana a trecut frontiera in noaptea de
14/27 spre 15/28 august 1916 si s-a angajat in ofensiva din Transilvania, care desi la inceput se
arata promitatoare, nu a fost condusa suficient de energic. Dupa 12 ore de ofensiva, Marele
Cartier General a ordonat oprirea, pentru ca nu inaintau destul de repede.

-In tot acest timp, evenimentele interesante se aflau pe frontul de sud. Trupele germano-bulgare
trecusera la ofensiva si obtinusera unele victorii locale. Sub influenta lor, comandamentul roman
a dat un ordin telegrafic de oprire a ofensivei generale din Transilvania.

-Actiunile inamice din Dobrogea, care, conform planului comandamentului german, urmareau sa
atraga cat mai multe divizii romane de pe frontul transilvan, isi atinsesera scopul. Ofensiva
romana din Transilvania fusese oprita, creandu-se astfel timpul necesar concentrarii fortelor
Armatei a IX-a germane care, impreuna cu trupele austro-ungare din contact, urmau sa treaca la
actiune impotriva trupelor romane aflate la vest de Carpati.

-Batalia de la Arges-Neajlov, care mai este denumita si Batalia de la Bucuresti, reprezinta cea
mai ampla actiune angajata de trupele romane in campania din anul 1916. Pregatierea pt aceasta
batalie a inceput la 12/25 noiembrie 1916. Luptele ofensive au inceput in ziua de 15/30
noiembrie 1916, pe un front de aprox 150 km.

-Desi comandamentul roman a facut mari eforturi, pentru a castiga batalia, in seara zilei de
20.11/3.12 1916 generalul Prezan, a dat ordin de retragere generala spre est. Pentru acest rezultat
au fost gasite anumite cauze: dotarea deloc corespunzatoare a trupelor in ceea ce priveste
armamentul si alte mijloace de lupta, lipsa se unitate dintre comandamentul rus si cel roman dar
si opozitia genralului Alexeev de a participa la aceasta batalie.

-La 21.11/4.12 1916, ca o consecinta la aceasta batalie, armata romana a fost obligata sa inceapa
retragerea generala spre est. Desi armata romana a incercat sa ii tina departe pe germani, trupele
acestora intra in capitala la 23.11/6.12 1916, in jurul orei 12:00.

-Cocomitent, trupele romane ale grupului Vrancea-Oituz au dus lupte deosebit de crancene
pentru interzicerea directiilor de la Casin si Oituz. Timp de aprox 9 zile aceste porti de intrare in
Moldova au fost stralucit aparate de eroica Dvizie a 15-a comandata de generalul Grigorescu. In
luna dec a lui 1916 a inceput si replierea unitatilor ruse din Dobrogea, 4 corpuri de armata si
cateva divizii de cavalerie ruse se strangeau in fata catorva divizii inamice. La 10/23 dec 1916
adversatul atinsese linia Tulcea-Isaccea, iar dupa 10 zile trupe germane, bulgare si turcesti intrau
in Macun. In decurs de 3 saptamani, trupele evacuasera si partea de N a teritoriului dobrogean.
La 23 dec 1916/ 5 ian 1917, ultimele unitati de ariergarda treceau la N de Dunare, in zona Galati.

-Armatele adversare se aflau, in ultimele zile ale anului 1916, la limita eforturilor, iar
aliniamentul pe care ajunsesera va ramane un front stabilizat in tot timpul iernii anului 1916-
1917. La 28 dec 1916/10 ian 1917 comandamentul german a fost obligat sa dea ordinul de
trecere in aparare. Dupa 4 luni si jumatate de lupte cutremuratoare, campania de pe frontul
roman se incheiase. Enormele sacrificii ale romanilor nu au fost zadarnice.

-Intrarea Romaniei in razboi a avut urmari insemnate in viata politica a tarii. La cateva ore dupa
Consiliul de coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand și primul ministru Brătianu aveau
să înceapă tatonări pentru construirea unui guvern de concentrare națională, care să aibă
asentimentul tuturor forțelor politice. Dar reprezentanții Partidului Conservator Democrat aveau
să accepte aceasta propunere abia în octombrie 1916.

-La 26 septembrie/9 octombrie 1916, Brătianu s-a adresat din nou lui Marghiloman,care îi
promisese regelui că la nevoie ii va sta la dispoziție solicitandu-i intrarea în guvern cu dreptul de
a mai desemna un partizan politic al său, deci doua portofolii. Marghiloman a cerut timp pentru a
vorbi cu prietenii sai și să îl vadă pe rege, iar Brătianu i-am promis imediat o audienta cu acesta,
însă nici acum reprezentanții Partidului Conservator nu aveau să intre în guvern, ajungând la
concluzia că: Propunerea lui Brătianu era inacceptabilă , Marghiloman să arate regelui că e vorba
de o îndreptare militară , Daca Brătianu nu mai putea îndrepta situația militară atunci sa se
retragă , In niciun caz regele și guvernul să nu se refugieze în Rusia.
Pe măsură ce teritoriul țării era amenințat de a fi cotropit autoritățile au luat masuri in vederea
evacuării ministerelor în Moldova. Încă din septembrie 1916 guvernul examinase necesitatea de
a părăsi Bucureștiul dar s-a lovit de opoziția formală a regelui. La mijlocul lunii noiembrie 1916
se evacuează Ministerul de război, Statul Major, Parlamentul, Curtea de casație ce nu s-a putut
evacua a fost distrus. Ocuparea Dobrogei, Olteniei și Munteniei a dus la refugierea a unei
însemnate părți a populației în Moldova, retragere făcută într-o manieră destul de dificilă. Unde
aveau și așa o situație dificilă, iarna fiind grea, alimentele puține și combustibilul la fel.

10.Situatia politica sociala si militara a Romaniei in anul 1917

ACTIVITATEA GUVERNULUI LA IAȘI:

-La puțin timp după stabilirea la Iași, guvernul lui Brătianu de teama opoziției in parlament, l-a
înlocuit pe generalul Iliescu (era acuzat de insuccesele din anul 1916) cu generalul Prezan. In
ședința Camerei deputaților din 11/24 dec 1916 a fost discutat proiectul de lege pentru crearea
unor posturi de miniștri fara portofolii și votat cu 66 voturi pentru contra 1. După votarea acestei
legi primul ministru a anunțat constituirea noului guvern: ,Brătianu președinte al consiliului și
ministru al afacerilor străine , Pherekyde ministru fără portofoliu ,Take Ionescu ministru fără
portofoliu ,Istrati ministrul industriei și comerțului ,Greceanu ministrul lucrărilor publice
,Constantinescu ministru de interne ,Costinescu ministrul finanțelor ,Cantacuzino ministru al
justitiei , Duca ministru al infrastructurii și cultelor ,Vintilă Brătianu ministru de război,
Mârzescu ministru al agriculturii și domeniilor.

-S-a adoptat în schimb proiectul de lege privitor la administrarea patrimoniului sătenilor

mobilizați. O altă măsură adoptată a fost acordarea unor pensii și ajutoare militarilor grade
inferioare pt infirmități dobândite în serviciul armatei

-A reintrat în atenția conducerii problema agrară. Guvernul a dat ostașilor, majoritatea țărani,
pământ și drept de vot. S-a făcut o reformă electorală, pentru alegerea deputatului exista votul
egal, universal și direct + obligatoriu, pentru cetățenii care împliniseră vârstă de 20 de ani.

11. Armistitiul de la Focsani

-Armistițiul de la Focșani a fost un acord internațional încheiat între guvernele român și rus - pe
de o parte - și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal suspendarea ostilităților pe
Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9
decembrie 1917 la Focșani. Din partea română a fost semnat de generalul Alexandru Lupescu,
iar din partea Puterilor Centrale de generalul Curt von Morgen. Acordul de armistițiu prevedea
suspendarea ostilităților începând cu data de 26 noiembrie/9 decembrie 1917, orele 23.30,
prevăzând totodată și interdicția de a se retrage trupe de pe front. Dintre conditiile acestui
armistitu trebuie sa fie subliniate:

 Este un armistitu provizoriu

  Ambele parti renunta la reluarea ostilitatilor
 9. Era interzisa slabirea unitatilor dispuse in prezent pe front, prin retrageri individuale
sau colective, in scopul de a intari alte fronturi.

-Germaniii nu erau de acord cu punctul 9 al armistitiului. Dar politicieni romani au vazut in

acesta un pas inainte, iar la 30 dec 1917/12 ian 1918 la Braila s-a incheiat o conventie de
armistiu referitoare la operatiunile maritime.

-La 26 ian/8 feb 1918 cabinetul lui Bratianu demisioneaza si este insarcinat de catre regele
Ferdinand cu formarea noului guvern generalul Averescu.

-14/27 feb, Ferdinand se intalneste cu Cazernin in Racaniuni. Cazernin ii prezinta cererile sale pt
pace:

 Dobrogea
 Dunarea (fluviul german)
 Severinul
 Brosteni-Mircesti
 Trecatorile
 Dezarmarea armatei
 Drumurile de fier
 Trecerea germanilor prin tare, contra Rusiei
 Petrolul pe 80 de ani

- La aflarea acestor doliante regele a convocat un al doilea Consiliu de Coroana, dar nu s-au
putut luat hotarari, ceea ce a dus la formarea unui al treilea Consiliu de Coroana la 16 feb/4
martie 1918. In cele din urma la 20 feb/ 5 martie 1918 Argentoianu, semneaza pacea de la
Buftea, cu reprezentantii aliantei: Czernin, Kuhlman, Taalat-Pasa si Mencicoff. In esenta el
prevedea:

 Romania era obligata sa cedeze puterilor aliate dobrogea pana la dunare, iar puterile
centrale urmau sa amenajeze pentru romania un drum comercial pana la constanta, la
mare.
 Admiterea unor rectificari de frontiera in favoarea Austro-Ungariei, admiterea unor
raporturi economice conform situatiunii
 Romania urma sa demobilizeze cel putin 8 divizii din armata ei actuala, aceasta
demobilizare trebuia sa se faca in intelegere cu Mackensen
 Romania era obligata sa sprijine trecerea trupelor puterilor centrale prin Moldova si
Basarabia, spre Odessa
 Romania se obliga sa licentieze pe toti ofiterii straini si inamici puterilor aliate si a
imputernicitilor lor.
 Tratatul trebuia pus in functiune dupa 4 zile, incepand cu 5 martie.
  Se vor incheia tratate speciale cu fiecare putere in baza acestui tratat incheiat la buftea.

12- Incheierea procesului de formare a statului Român

-In noile conditii create de victoriile obtinute de trupele Antantei, cand se punea problema
reluarii luptei de catre armata romana, existent unei echipe guvernamentale conduse de Al.
Marghiloman nu mai era de actualitate, regale insusi facand totul pentru a determina demisia
guvernului Marghiloman pt formarea unui nou guvern care sa se alature aliatilor, sa lichideze
starea de ocupatie sis a elibereze teritoriile romanesti de sub dominatia straina.

- Astfel, la 24oct./6noi.are loc demisia guv Marghiloman, regele incredintand formarea unui nou
cabinet generalului C-tin Coandă. Acesta isi include in guvern, militari: gen. Eremia Grigorescu-
ministru de razboi, si ad-interim la industrie si comert, gen.Arthur Văltoianu-ministru de interne
si ad-interim la justiție, Petre Poni-ministru al cultelor si instrucțiunii publice, Fotin Enescu-
ministru al agriculturii si domeniilor si ad-interim la finante, Anghel Saligny-minstru al lucrarilor
publice, Ion Inculeț și Giugureanu-ministri fara portofoliu. Coandă mai detinea si portofoliul
externelor.

- Acesta a beneficiat si de sprijinul liberalilor.

- Noul guvern avea sarcina de a dizolva camerele constituite sub Marghiloman si anularea actelor
fosutlui guvern, dupa care urmau sa decrete legi agrare si electorale asa cum fusesera ele inscrise
in constitutia modificata din 1917.

-Extern, guvernul trebuia sa pregateasca armata pt reintrarea in lupta alaturi de Anranta. La

28oct./10 noi. 1918, cand trupele aliatilor treceau Dunarea pe la Giurgiu, regele dadea o noua
proclamatie armatei pt a reintra alaturi de Antanta in lupta.

- Trupele au primit ordin sa treaca simultan in Transilvania, Muntenia si Dobrogea. In perioada

respectiva, trupele germane se aflau pe teritoriul romanesc dar ramasesera izolate, intrucat
armata germana infranta pe campul de lupta din Franta, ceruse incetarea ostilitatilor si cautau sa
se intoarca in Germania. Pentru siguranta lor, Macekensen, caruia I se daduse ultimatumul de a
parasi Romania in 27oct/9 noi.1918, cerea generalului Eremia Grigorescu printr-o telegrama sa
nu se reactioneze impotriva trupelor sale aflate in retraggere mentionand ca era in interesul
Romaniei ca acestea sa se deplaseze normal, in caz contrar va fi nevoit sa distruga podul
Cernavodă.

-La 29oct./11 noi,.1918, ca urmare a armistitiului de la Compiegne, ostilitatile au incetat pe toate

fronturile =>trupele germane si-au continuat retragerea. Dar in timpul evacuarii Munteniei,
acestea au comis acte care contraveneau conditiilor incetarii ostilitatilor. Se mentioneaza
distrugerea podurilor de sosea si de cale ferata de pe raul Arges, distrugeri in garile Bucuresti si
Chitila, incediind magazile cu cereale + ^sumare executii ale populatiei civile^.
-Divizia 7 infanterie si divizia 1 vanatori, au trecut Carpatii si s-au concentrat in estul
Transilvaniei in zonele: Toplita, Ditrau, Gheorgheni, Sândominic, Dănesti, Miercurea Ciuc,
conform armistitiului semnal la Belgrad intre Antanta si Ungaria la 31oct/13noi.1918.

-Cele doua divizii romane in pofida drumurilor acoperite de zapada si a echipamentului subtire,
si-au continuat inaintarea astfel:

-divizia 7 romana intra in Targu Mures la 12/25 noi. Si in Reginul Săsesc la 15/28 noi.

-la sud, divizia 1 vanatori se apropia de Brasov.

-Pentru a se putea face fata eventualelor evenimente, Marele Cartier General român a hotarat
trecerea in Transilvania si a Diviziei 6 infanterie. La sfarsitul lunii noiembrie, coloanele
diviziilor romane au ajuns pe aliniamentul Bistrita-Brasov, iar la sfarsitul lunii decembrie, pe
linia Muresului. Operatiunile aveau sa fie continuate la inceputul lunii ianuarie 1919.

-Aceste actiuni militare se desfasurau intr-o etapa in care situatia tarii era grea dpdv politic si
economic. Tara era secatuita si jefuita de ocupanti, caile ferate erau in mare parte distruse, fara
locomotive sau combustibil. In aceste conditii, Coandă nu s-a putut mentine la putere si chiar a
doua zi dupa incetarea ostilitatilor Puterilor Centrale, adeptii lui Take Ionescu cereau constituirea
unui guvern national cu un presedinte neutru, in timp ce liberalii cereau reeditarea fostului
guvern de colaborare.

-Evenimentele au evoluat in acest cadru. Ca atare, guv.Coandă nu s-a mai putut mentine la
conducerea tarii decat pana la 29noi/12 dec. 1918. La acea data s-a constituit guvernul prezidat
de I. I. C. Bratianu, acesta anuntand pt prima oara alegeri parlamentare pe baza votului universal,
s-a angajat sa infaptuiasca reforma agrară si in general sa continue a depune eforturi noi in
vederea desavarsitii operei nationale pt care Romania intrase in razboi.

13- Guvernarea Ionel Bratianu 29 noi.1918-10 sept.1919

-PNL formeaza la 29 noi. 1918,un nou guvern. Grevele, demonstratiile de strada, adunarile,
intocmirea de memorii se tineau in lant: greve ale muncitorilor ceferisti, metalurgisti, sau din
industria alimentara.

-Pentru pastrarea initiativei reformelor, guvernul liberal publica in 29 noi 1918-decretul de

inlocuire a sistemului cenzitar, prin drept de vot al barbatilor peste 21 de ani, cu reprezentarea
proportionala a minoritatilor nationale, fiind exclusi de la vot-militarii, magistratii si femeile, iar
la 27 dec. 1918- decretul lege pt exproprierea proprietatilor rurale din Vechiul Regat.

-Noua lege electorala, desi largea cercul functionarilor statului care puteau fi alesi deputati fara
sa demisioneze din functie, mentinea aceasta restrictie pentru unele categorii (ingineri, arhitecti)
ca pana in 1920 sa e extinda si asupra preotilor sau invatatorilor. Reforma electorala abolea
sistemul cenzitar si a largit drepturile populatiei si participarea lor la viata politica. Pe de alta
parte, mentinerea dreptului regelui de a dizolva Parlamentul si de a numi guvernul care sa faca
alegerile, reducea dreptul de exprimare libera acordat de votul universal. Reforma corespundea
intereselor burgheziei, datorita faptului ca votul universal lovea conservatorii.

-Constienti ca o confruntare electorala cu partidele noi, le-ar fi fost defavorabila, libealii au

hotarat sa amane de 6 ori alegerile generale. Liberalii se pronuntau pentru dezlegarea reformei
agrare. Decretul pt reforma agrara mentinea mare proprietate, exproprierea se facea pe mosie,
pamantul expropriat era arendat obstilor satesti alcatuite din tarani care aveau mai putin de 5 ha.

-La 4 ian 1919, a fost publicat decretul lege pt reforma agara in Basarabia.

-In 7 sept. 1919, apare decretul lege pt reforma agrara in Bucovina, potrivit caruia se expropriau
in intregime: proprietatile cetatenilor straini, ale institutiilor de mana moarta, ale absenteistilor si
interzisilor. Daca proprietarul nu era agricultor i se lasau doar 4 ha.

-La 12 sept. 1919, apare decretul lege pentru reforma agrara in Transilvania, elaborat de
Consiliul Dirigent si votat de Marele Sfat National in 12 aug 1919. Potrivit acestuia se
expropriau in intregime: proprietatile supusilor straini, ale persoanelor morale, publice si
particulare care domiciliau in afara Romaniei, precum si terenurile care reprezentau interes pt
stiinta. Pamantul era dat in folosinta taranilor, care plateau o arenda anuala.

-La 26 dec.1918, apare decretul lege prin care se ratifica unirea Transilvaniei cu Romania si se
stabilea modul de conducere a acestei provincii pana la organizarea definitiva a Romaniei
intregite. Serviciile publice din Transilvania erau conduse de Consiliu Dirigent, care trebuia sa
elaboreze in scurt timp proiecte de lege agrara si electorala. Afacerile straine, armata, caile
ferate, posta, telegraful, circulatia financiara, vamile si siguranta statului intrau in atributiile
guvernului general de la Bucuresti, unde Transilvania era reprezentata de 3 ministri.

-1 ian.1919- unirea Bucovinei si Basarabiei cu Romania- conduse de ministere speciale cu 2

ministri in guvernul central de la Bucuresti. Ca in cazul Transilvaniei, problemele de interes
general intrau in compententa guvernului central.

-Se adopta calendarul Gregorian, data de 1 aprilie 1919 devenind 14 aprilie.

-In paralel, guvernul liberal a luat o serie de masuri pe linia unificarii pietei nationale si a
consolodarii capitalului autohton: intreprinderile particulare au fost puse sub supravegherea
statului. Bancile si intreprinderile industriale controlate de capital german si austro-ungar au fost
puse sub sechestru si lichidate.

-Guvernul liberal a incercat acordarea unor revendicari: fixarea unui spor de scumpete tuturor
functionarilor statului, redeschiderea sediilor Partidului Socialist si ale sindicatelor, dreptul de
intrunire si reaparitia ziarului Socialismului.
-Dandu-si seama ca alegerile nu mai puteau fi amanate, liderii PNL s-au gandit ca printr-un
guvenr marioneta si-ar putea asigura majoritatea parlamentara.

-La 10 sept. 1919, in urma presiunilor si hotararii puterilor aliate de a forta Romania sa semneze
Tratatul de Pace cu Austria de la Saint-Germain, guv liberal si-a prezentat demisia.

14. Guvernarea Alexandru Averescu 13 martie 1920-13 dec 1921

-La inceputul anului 1920,au inceput tratative intre liberali si Liga Poporului pe baza carora s-a
format un nou guvern. La aceste tratative, liderii Ligii Poporului au facut promisiunea ca vor
asigura ordinea, ca vor respecta interesele bancilor si intreprinderilor si institutiilor liberale, ca
nu vor trece la legiferarea reformei agrare si ca vor infiinta un minister special pt reforma agrara.

-La 13 martie 1920, a fost adus la putere guvernul Partidului Poporului, al carui presedinte era
generalul Alexandru Averescu, devenit prim ministru. Acesta a organizat alaegeri, castigate de
partidul sau, in intelegere cu liberalii.

-Noul cabinet a luat masuri pt unificarea administrativa a tarii. Astfel in aprilie 1920, au fost
desfiintate organismele de conducere provizorie ale provinciilor unite cu tara (Consiliul Dirigent
din Transilvania, Directoratele din Basarabia si Secretariatele din Bucovina.)

-Guvernul a infiintat Subsecretariatul Refacerii si Organizarii pt refacerea economica a tarii. S-au

adoptat o serie de masuri:

-infiintarea Comitetului Agrar,

-a fost emisa Legea pt reforma agrara in Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea

-a fost promulgata Legea pt reforma agrara in Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si

Bucovina

-a fost elaborata Legea islazurilor comunale- constituirea de locuri de pasunat pt vite in toate
comunele

-se adopta Legea pt reforma agrara in 17 iulie 1921 prin care a fost expropriata 66% din
suprafata pamantului arabil.

-s-au luat masuri in mediul muncitoresc: Legea pt organizarea Ministerului Muncii si Ocrotirilor
Sociale, Legea pt reglementarea conflictelor colective de munca-se interziceau grevele cu
caracter politic, s-a dizolvat Congresul de constituire a Partidului Comunist din Romania, s-a
reintrodus starea de asediu si s-au militarizat anumite intreprinderi, s-a adoptat Legea asupra
sindicatelor profesionale.

-s-au luat masuri si in domeniul financiar:

-Legea pt retragerea din circulatie a coroanelor si rublelor

-Legea pt reforam financiara- initiata de Nicolae Titulescu, unificarea sistemului de impozitare la
nivelul intregii tari si introducerea impozitului progresiv pe venit.

-s-au luat masuri si in politica externa:

-Tratatul de pace cu Ungaria, Trianon, 4 iunie 1920-se recunostea unirea Translvaniei si

Banatului cu Romania

-Tratatul de pace de la Paris, 20 oct 1920-unirea Basarabiei cu patria mamă

-Statutul definitiv al Dunarii- se infiinta Comisia europeana a Dunarii si Comisia internationala a

Dunarii.

Caderea guvernului a fost determinata de urm evenimente succesive:

-proiectul de lege pentru nationalizarea uzinelor Resita, societate cu capital liberal =>conflict
intre Averescu si liberali.

-parasirea lucrarilor parlamentului de catre intreaga opozitie in frunte cu liberalii

-organizarea de intruniri liberale la Bucuresti

-amanarea deschiderii Corpurilor Legiutoare

-initierea unor tratative cu taranistii in vederea revenirii lor in Corpurile Legiutoare

-primirea fruntasilor opozitiei, Bratianu si Maniu, in audienta la rege

-demisia ministrilor Partidului Conservator Democrat- Take Ionescu ministru de externe si

Victor Antonescu ministrul justitiei.

-respingerea de suveran a remanierii guvernului.

-Intr-o ultima tentativa de a-si mentine guvernul, Averescu prezenta demisiile celor doi ministry
nu ca o criza de guvern ci ca o defectiune interna, regele Ferdinand respingand posibilitatea
remanierii, indicand ca guvernul trebuie sa se retraga pentru a pune capat luptelor dintre partide
=> Take Ionescu este primit la palat si este insarcinat cu formarea noului guvern.

Subiectul 15- Guvernarea liberală a lui Brătianu 1922-1926

-După ce regele Ferdinand I consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922,
Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. De fapt, şi când se afla pe băncile
opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de şeful
statului. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa
că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand
s-a lăsat dominat de Brătianu.
-Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, Partidul Naţional Liberal decide să îşi
urmeze programul de guvernare, care menţiona închinarea tuturor puterilor pentru consolidarea unităţii
naţionale. Astfel, la doar patru zile de la instalarea cabinetului, este emis decretul-regal de dizolvare a
Corpurilor legiuitoare, în vederea declanşării alegerilor pentru Adunarea Naţională Constituantă.

-Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia de
încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea
că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.

-Partidul Naţional Liberal se consolidează prin absorbţia Partidului Ţărănesc din Basarabia (gruparea
Inculeţ) şi Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (gruparea Nistor) pe 21 ianuarie 1923, formându-se
astfel o suficient de puternică majoritate pentru a fi înaintat spre dezbaterea Parlamentului proiectul noii
Constituţii. Liderii opoziţiei aduceau argumente neserioase pentru a împiedica adoptarea legii
fundamentale. În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a
României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Dotarea ţării cu o lege
fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a devenit una dintre
problemele fundamentale ale statului român.

-Dar, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia
monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai
ales externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la
începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea
Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29
martie 1923 ca operă liberală.

-În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi
care se raliau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi Primul Război Mondial.

-Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de
refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă, ale cărei efecte s-au
resimţit şi în prima parte a guvernării ţărăniste, până la declanşarea „marii recesiuni” globale din 1929.
Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat
încurajarea promovarea şi apărarea industriei naţionale. Iniţiatorul acestor politici a fost Vintilă Brătianu.
El a promovat o serie de acte legislative precum legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor
de stat economice ale statului (7 iunie 1924) , legea energiei (4 iulie 1924), dar cea mai importantă
măsură a fost adoptarea legii minelor (4 iulie 1924).
-Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice:
legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru organizarea şi exproprierea căilor ferate,
legea privind repaosul duminical şi sărbătorile legale, legea pentru învăţământul primar din 26 iunie 1924
(caracter „unitar, obligatoriu şi gratuit”, durata fiind de 7 ani), legea organizării judecătoreşti (25 iunie
1925), prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei României (25
februarie 1925), legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române (4 mai 1925). Pentru unificarea
administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea
caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative. Această măsură stabilea împărţirea
teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau
mai multe sate) şi urbane (oraşele).

-Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se
referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea
sistemul „primei majorităţi”.. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât,
gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între
grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Această lege
afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai
mare decât cele ale grupărilor minoritare. O altă măsură importantă a fost „legea Mârzescu”, care
cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit
temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român, până la lovitura de palat
din 23 august 1944.. Diplomaţia românească avea la bază preocuparea pentru asigurarea independenţei,
suveranităţii naţionale, apărarea păcii şi a status quo-ului teritorial.

-Un moment important pentru ameninţarea dominaţiei politice a liberalilor s-a consumat în iunie 1924,
când Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au ajuns la un acord de colaborare în vederea unei
viitoare fuziuni pe baza unui program comun..

-Aflat la Paris, principele Carol s-a întâlnit cu amanta sa, Elena Lupescu, iar de aici au plecat amândoi la
Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru
a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea
fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l
determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie,
Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a
adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de
Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui
Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui
Mihai ca principe moştenitor al României”. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este
„o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” , toţi liderii politici prezenţi
la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el
nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării
tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

-În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta
renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul
tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge
pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

-Acest act era considerat ca fiind unul impus de primul ministru liberal.

-Cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului
liberal. Sfârşitul regelui era tot mai aproape, căci boala lui se agrava, lui Brătianu i se prevedea o lungă
dominaţie la putere. Nimeni nu putea să prevadă la acel moment turnura spectaculoasă pe care o vor lua
evenimentele din România în numai câţiva ani. După încheierea celor patru ani legitimi de guvernare,
Ionel Brătianu îşi depune mandatul de prim-ministru pe 27 martie 1926. Pe 30 martie 1926, se formează
un nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist.

Subiectul 16- Guvernarea lui Iuliu Maniu 10 noiembrie 1928- 7 iunie 1930
-Presiunile opoziţiei şi situaţia grea economică prin care trecea ţara noastră i-au slăbit poziţia lui Vintilă
Brătianu la conducerea Consiliului de miniştri. El s-a arătat dispus să îşi depună mandatul, cu condiţia
formării unui cabinet de uniune naţională care să asigure o politică guvernamentală de continuitate sub
Nicolae Titulescu.

- Regenţa n-a dat curs propunerilor formulate, astfel că Vintilă Brătianu şi-a prezentat demisia în ziua de
3 noiembrie 1928. Pe 7 noiembrie, Regenţa l-a desemnat pe Nicolae Titulescu să alcătuiască un cabinet
de concentrare, însă tentativa a eşuat căci Maniu a rămas ferm pe poziţii. Astfel, pe 8 noiembrie
1928, Iuliu Maniu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. În baza mandatului
primit, pe 10 noiembrie Iuliu Maniu a depus jurământul în faţa Regenţei. La alegerile
parlamentare din 12 decembrie, PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată
de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%.
-Guvernarea Maniu s-a caracterizat prin iniţierea unor proiecte de lege care să transpună în viaţă
programul şi doctrina Partidului Naţional Ţărănesc. Criza economică mondială a afectat grav România,
iar Maniu nu a găsit soluţii pentru stoparea scăderii producţiei. Speranţele puse în sprijinul capitaliştilor
străini s-au dovedit iluzorii, deoarece politica „porţilor deschise” nu a putut ameliora situaţia României,
dar a dus la o creştere vertiginoasă a datoriei externe, cu consecinţe pe termen lung pentru finanţele ţării.
Pentru plata acesteia, Maniu a promovat o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor
româneşti scăzuseră pe piaţa mondială.

-Pe plan extern, relaţiile deveneau din ce în ce mai tensionate, astfel că primul ministru s-a preocupat de
dotarea armatei române, care la acea vreme se găsea într-o stare deplorabilă. Totodată, Maniu a promovat
o politică de continuitate, apreciind că România trebuie să fie un membru activ al Societăţii Naţiunilor, să
contribuie la consolidarea Micii Înţelegeri şi a relaţiilor cu Marea Britanie şi Franţa. Ca urmare a
deteriorării situaţiei economice s-au înregistrat ample mişcări sociale. Înăbuşirea în sânge a grevei
muncitorilor de la Lupeni din august 1929, în urma căreia s-au înregistrat 22 de morţi şi 58 de răniţi, a
generat un adevărat şoc pentru cei care speraseră că naţional-ţărăniştii vor inaugura „o eră nouă” în istoria
României. În acest context, mulţi români au început să aprecieze că situaţia putea fi redresată de
principele Carol.

-În paralel, instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din imagine în faţa opiniei publice şi a liderilor
politici. La 7 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a încetat din viaţă, ceea a provocat destabilizarea
formulei iniţiale a Regenţei. Întrunit două zile mai târziu, Parlamentul trebuia să aleagă un nou regent. La
sugestia lui Iuliu Maniu, în această funcţie a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Curtea de
Casaţie. Această alegere a nemulţumit profund partidele de opoziţie. Aşadar, prestigiul Regenţei suferea
încă o gravă lovitură, atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au
contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie
subordonată partidului aflat la putere. Tensiunea socială şi politică din ţară era pe cale de a atinge punctul
culminant.

-La rândul lor, carliştii au devenit foarte activi, susţinând că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i
lipseşte un stăpân, care să rămână un arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice. Deşi Maniu nu se
împotrivea revenirii fostului principe pe tron, el a căutat să impună anumite condiţii, vizând în special
viaţa personală a lui Carol.

- Carol a sosit inopinat la Bucureşti pe 6 iunie 1930 şi a fost primit cu multă bucurie de principele Nicolae
la Palatul Cotroceni. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din
discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4
ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei
cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu
se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici. În acest sens, pe
parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu majoritatea liderilor politici, toţi exprimându-se pentru
anularea actului de la 4 ianuarie, cu excepţia fruntaşilor liberali. Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au
instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de
ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa
l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua
de duminică, 8 iunie 1930.

-În ziua de 8 iunie 1930, cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea
ca rege al României.

Subiectul 17- Guvernarea Alexandru Vaida Voevod 14 ianuarie- 14 noiembrie

1933
-Pe 10 octombrie 1926 are loc istorica fuziune dintre PNR şi PŢ, noua formaţiune intitulându-se Partidul
Naţional Ţărănesc. Vaida-Voevod se impune imediat ca unul dintre liderii acestui partid.

-În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste (1928 - 1931), Vaida-Voevod este numit ministru de
Interne (10 noiembrie 1928 - 8 octombrie 1930, cu o scurtă pauză între 7- 13 iunie, în perioada
restauraţiei carliste).

-După ce la alegerile parlamentare din iulie 1932, PNŢ a câştigat cu greu alegerile, deşi se afla la putere
(40,3% din voturi), Iuliu Maniu a decis să revină la conducerea formaţiunii. După unele neînţelegeri cu
Nicolae Titulescu, Vaida-Voevod şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu,
care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în
conducerea treburilor statului.

-Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-
a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin
Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion
Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a
solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile
mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod.

-La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu
afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie
1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor
comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-
ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la
cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale
această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de
preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu
membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei
sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a
continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp
de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a
dat rezultate.

-Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ,
Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că
„în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21
noiembrie. În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul
intereselor superioare ale ţării şi ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegaţii au
acceptat în unanimitate.

Subiectul 18- Guvernarea Gheorghe Tătărăscu 5 ianuarie 1934- 28 decembrie

1937
-În interiorul PNL, anii '30 au fost dominaţi de permanentul conflict dintre gruparea tinerilor liberali,
reprezentată de Gheorghe Tătărescu şi Victor Iamandi, şi gruparea „bătrânilor liberali”, reprezentată de
Dinu Brătianu şi Constantin Angelescu.

-După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe
Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al
partidului la 4 ianuarie 1934.

-În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu
preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl
numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. În ciuda acestui fapt, Dinu
Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful
guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional
Liberal.
-„Bătrânii” se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională
-„Tinerii” s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de
Credit
-În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai
important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). Pentru sprijinul acordat
dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al
Academiei Române pe 22 iunie 1937.

-De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări
din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern. Deşi s-a consumat multă energie, nici una
dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte.

-La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice,
şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în
cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe
Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei.

-Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste
condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima
misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937.

-Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte
violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12
decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernlui,
astfel că adunarea nu a mai putut continua.

-Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie,
pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor,
pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară.

-Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să
obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune
politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent.
Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga,
preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.

Subiectul 19- Regimul autoritar al lui Carol II 10 februarie 1938- 6

septembrie 1940
-Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu
înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin
- Roma.

-Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un acord
secret cu Corneliu Zelea Codreanu.

- Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv
pentru atingerea obiectivului său politic.

- Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de
miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.

- Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă leege fundamentală care a fost
promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi prerogative executive şi legislative
(vezi Constituţia din 27 februarie 1938).

-Prin aceste două acte a avut loc o schimbare a formei de guvernământ din România. Monarhia îşi asigura
o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea.
-Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat
decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. Formaţiunile slabe şi cele fidele
lui Carol au decis să-şi înceteze activitatea, iar celelalte au trebuit să-şi o restrângă considerabil. În
aceeaşi zi a fost constituit Consiliul de Coroană ca organ consultativ cu membri numiţi de rege.

-În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau
numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei
comandant suprem era regele , presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938
s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică
fiind considerată clandestină.

- Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în
posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea
întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a
statului”. Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi
electorale pe 9 mai 1939. În alegerile parlamentare din 1 - 2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii
FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în
Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.
-Prima victimă a vendetei legionare a fost Armand Călinescu. Acesta a fost instalat în funcţia de
preşedinte al Consiliului de miniştri pe 7 martie 1939, după decesul patriarhului Miron Cristea. Călinescu
era cunoscut pentru manifestările sale violente împotriva curentelor extremiste, în special împotriva
Gărzii de Fier, era colaborat apropiat al şefului statului şi era considerat vinovat principal de legionari
pentru decesul căpitanului lor. Pe 21 septembrie 1939, în timp ce se deplasa de la minister spre casă într-
un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil. Din el au coborât mai mulţi
oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să
fugă rănit. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe.

-Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război
Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau
cunoscute.

-Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari.
O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu
era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale
României odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv
pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei
Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, care avea astfel un
nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară, iar nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima
pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov,
Horia Sima şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

-A doua zi, Carol l-a numit pe generalul Gheorghe Argeşeanu în funcţia de preşedinte al Consiliului de
miniştri pentru a coordona operaţiunile de represalii, plănuite din timp de şeful statului. În acelaşi cabinet,
ministru de Interne a fost desemat generalul Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale. Ziua
următoare atentatului, asasinii lui Călinescu au fost capturaţi, aduşi la locul atentatului şi executaţi în
public pentru a fi daţi ca exemplu, cadavrele lor fiind lăsate în stradă. Totodată, în toată ţara au fost
executaţi aproximativ 300 de fruntaşi legionari. Ordinul a fost ca în fiecare judeţ din ţară să fie executaţi
câte 3 legionari, iar cadavrele lor să fie expuse în piaţa publică.

-După o săptămână de la îndeplinirea obiectivului, Argeşeanu a depus mandatul guvernului, însă aceste
represalii nu au rămas fără urmări, adâncind şi mai mult rănile legionarilor şi alimentând dorinţa lor de
răzbunare.

-La sfârşitul anului 1939, regele a iniţiat politica de „reconciliere internaţională”, cerând tuturor românilor
să colaboreze pentru apărarea intereselor ţării. Astfel, în primăvara acelui an, s-a trecut la eliberarea în
masă a legionarilor din lagăre şi închisori. Acest lucru se datora acceptării Gărzii de Fier de a colabora cu
regimul carlist.

-Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei
(Acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat
continuu.

-În toamna anului 1938, Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra şi Paris, iar pe 24 noiembrie a
avut întrevedere şi cu Adolf Hitler. Acesta a încercat să îl intimideze pe regele României, adresându-i-se
în termeni ultimativi. Fuhrerul cerea ca ţara noastră să se retragă din Societatea Naţiunilor, să încheie un
tratat de alianţă cu Germania şi să-şi reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să
fie adusă la putere. Carol nu a acceptat aceste cerinţe. Evenimentele de la începutul anului 1939
prevesteau izbucnirea iminentă a unui conflict.

-Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat
între Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două
state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al
Germaniei pentru Europa sud-estică.

-Câteva zile mai târziu, pe 1 septembrie, Germania invadează Polonia, iar Franţa şi Maria Britanie,
onorându-şi obligaţiile faţă de aliatul său, au declarat război Reich-ului=> Astfel s-a declanşat Al Doilea
Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis „observarea strictă a
regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”.

-Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică.

- Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În
acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea
acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul
de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul
de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie,
ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.

-Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe
4 iulie cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. Seful statului l-a desemnat în funcţia
de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari.
Încă din prima zi, Gigurtu a declarat că orientarea României spre Axă este „un fapt împlinit”. Formarea
acestui guvern a fost influenţată de bunele relaţii economice pe care inginerul Ion Gigurtu le avea cu
oamenii de afaceri germani.

- Totodată, au fost luate unele măsuri prin care se urmărea câştigarea încrederii Germaniei şi sprijinul
legionarilor, precum decretul-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, care îi lipsea
pe aceştia de dreptul de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consilii de administraţie, de a dobândi
proprietăţi rurale sau de a fi militari de carieră.

-În prima săptămână de la formarea guvernului Gigurtu, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să
le încredinţeze întreaga putere. De asemenea, Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte
din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi
Bulgariei pe seama României.

-Pe 15 iulie, fuhrerul a adresat o scrisoare lui Carol al II-lea prin care făcea un aspru rechizitoriu la adresa
politicii externe a ţării noastre: Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, şi poate în foarte scurt timp, va fi
chiar distrugerea României. Pentru a evita acest fapt, România trebuia să pornească imediat pe calea
„înţelegerii” cu Ungaria şi Bulgaria, punând la bază cesiuni teritoriale în favoarea acestora.

-Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au soldat cu eşec pentru ţara
noastră, astfel că linia teritorială dintre cele două state a fost stabilită pe linia existentă în 1912.

-La Turnu Severin, între 16 şi 24 august s-au desfăşurat negocierile cu Ungaria=> nu s-a putut ajunge la o
înţelegere.

-Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor
agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa
româno-maghiară.

- În ziua de 29 august, la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţilor

români şi celor maghiari că discuţiile erau inutile, deoarece nu se va putea ajunge la un acord. Aşadar,
decizia va fi luată de „arbitri”, reprezentând puterile Axei. În discuţiile cu reprezentanţii României,
Ribbentrop şi Ciano i-au avertizat că, în caz că nu vor accepta hotărârile arbitrajului, ţara noastră va fi
invadată şi ştearsă de pe harta Europei.

-În noaptea de 29 spre 30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte arbitrajul
Germaniei şi Italiei. Dimineaţa, celor două delegaţii prezente la Viena li s-a prezentat hotărârea, graniţa
între cele două state fiind stabilită chiar de Hitler cu trei zile înainte.
- Noaptea, Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană, iar după intense discuţii s-au admis
hotărârile arbitrajului cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de
către Germania şi Italia a noilor graniţe. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul
Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj.

-În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Antonescu era considerat de
Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Generalul se bucura de
autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu
manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia.

- Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri.

În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi
iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care
Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.

-Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare.

- Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice,
avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal.
Carol al II-lea abdica si Mihai a depus jurământul prin care devenea din nou rege al României.

Subiectul 20- Regimul antonesciano legionar- 6 septembrie 1940- 17 ianuarie

1941
-Ca și celelalte țări europene, România a cunoscut unele mișcări naționaliste sau unele radicale.

-Mișcarea legionară a început în anul 1922 prin persoana lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta a
fost conducătorul mișcării, fiind intitulat drept ,,Căpitanul”. Astfel de titulaturi aveau și
conducătorii mișcărilor radicale din celelalte țări (Fuhrer, Il Duce, Tătucul). Caracterul
programului său, fiind pornit de către studenții de la București, era unul naționalist, antisemit,
promova protejarea neamului românesc și eliminarea elementelor, mai ales cele străine, care
atentau la integritatea României.

- În această perioadă, generalul Antonescu era atașat politic în Londra și Paris. El era la curent
cu situația internă din România și cunoștea acțiunile legionarilor . Odată ajuns în țară, ajunge să
se întâlnească cu conducătorul Legiunii, Codreanu în iarna anului 1936. Deși intrați în unele
situații nefavorabile create de asasinarea lui I.G. Duca (PNL), ucis la Sinaia în 1933, își reiau
activitatea politică începând cu anul 1935
-Întrevederea dintre Antonescu și Codreanu avea ca scop atragerea primului în mișcare.

-Antonescu a acceptat oferta deoarece considera Legiunea un organ politic pur care nu era pătat
asemenea partidelor cu vechime de la acea vreme. Codreanu dorea un guvern în care, la putere să
fie generalul Antonescu, iar legionarii să formeze majoritatea membrilor. Antonescu a văzut în
Legiune o bază pentru acapararea puterii, în detrimentul celorlalte partide care erau catalogate
drept corupte și incapabile să gestioneze treburile statului. Un alt motiv al colaborării s-a datorat
și împărtășirii de către ambii a ideilor politice care erau predominate de dorința de orientare spre
puterile Axei.

-Din ordinul regelui Carol al-II-lea, Antonescu a devenit ministrul Apărării Naționale în timpul
guvernului Goga început în anul 1937. Politica generalului la această vreme a fost încheierea
unei colaborări dacă nu exista șansa unei alianțe între partidele Maniu-Codreanu-Goga. Acest
eveniment a fost urmat de demisia guvernului Goga și formarea unui cabinet condus de către
patriarhul Miron Cristea.

- Liniștea nu a durat mult, astfel că a izbucnit un conflict între Codreanu și Nicolae Iorga, care a
dus la arestarea primului. Antonescu s-a opus arestării invocând demisia sa. După o scurtă
guvernare, cabinetul patriarhului Cristea cade pentru o scurtă perioadă, dar se va reface, de data
aceasta fără Antonescu=> Seria acestor evenimente culminează cu judecarea lui Codreanu și
asasinarea lui în anul 1938.

-Anul 1940 a venit cu unele evenimente care au reprezentat o amintire neagra românilor de la
acea vreme și până astăzi: cedările teritoriale (Basarabia, N. Bucovinei și a Ținutului Herței
pentru URSS, N. Transilvaniei pentru Ungaria și Cadrilaterul pentru Bulgaria).

- Aceste cedări au creat o stare de nemulțumire în rândul populației care nu mai avea încredere în
clasa politică, în guvern și în armată. În urma unei întrevederi cu regele Carol al-II-lea,
Antonescu sfârșește a fi arestat și închis la Bistrița.

- Anexarea nordului Transilvaniei a dus la o înrăutățire a opiniei populației care a dus la proteste
și lozinci răzbunătoare si militare asupra deciziei Dictatului de la Viena.
-Aceste evenimente îl forțează pe Carol să îl readucă pe Antonescu pe scena politică cu un
guvern propriu. Carol îi oferă lui Antonescu, după multe reconsiderări, conducerea guvernului cu
puteri dictatoriale prin Înaltul Decret nr. 3052/1940 la data de 5 septembrie 1940.

-Odată ajuns șeful statului, pentru a calma situația internă referitoare la protestele violente ale
poporului în Capitală, Antonescu îi pune în față regelui, cererea de abdicare.

-După mai multe ore de gândire și consfătuiri cu cei alăturați în care a primit sfaturi pentru
ambele răspunsuri posibile, regele Carol al-II-lea acceptă și abdică pe data de 6 septembrie 1940
la ora 06:10 dimineața. Pe data de 8 septembrie, Mihai, voievod de Alba Iulia, viitorul rege
Mihai I, depune jurământul de credință față de generalul Antonescu. Acesta, la rândul său, a
ordonat armatei să jure credință viitorului rege. Totuși, decretul 3052/1940, pe lângă punerea lui
Antonescu în fruntea statului, încă ii oferea regelui Mihai următoarele prerogative importante:
dreptul de a fi capul armatei și dreptul de a încheia tratate.

-Printr-un comunicat la data de 14 septembrie 1940, Președinția Consiliului de Miniștri

comunică formarea statului național legionar prin unirea generalului Antonescu cu legionarii.

-Caracterul noului stat este:România devine stat național legionar, mișcarea legionară va fi
singurul partid existent, Antonescu este conducătorul statului și al regimului legionar, iar Horia
Sima va fi generalul Legiunii și al doilea om în stat. În perioada următoare abdicării regelui, apar
fricțiuni între Antonescu și Sima care prezentau acest eveniment diferit în funcție de motivele
politice ale acestora.

- În urma unui Consiliu de Miniștri la data de 18 septembrie, Antonescu și Sima au continuat

promovarea orientării politice externe în direcția Axei.

- Deși colaborarea dintre cei doi părea că întâmpină dificultăți, Sima va cere legionarilor, printr-
un manifest la Predeal pe data de 15 septembrie, supunere față de Antonescu. A urmat o
acaparare de către legionari a funcțiilor în stat. Aceste ocupări s-au făcut prin demiterea
funcționarilor vechi și cu experiență pentru a face loc tinerilor legionari, mulți fără experiență.

-Totuși, ministerele economice și militare au fost puțin ocupate sau chiar deloc de către legionari.
De obicei, Sima propunea candidații pentru funcții, iar Antonescu îi accepta. În acest moment se
desfășura o colaborare strânsă între cei doi, colaborare ,,armonioasă”, cum o numea și dorea
Antonescu. Au fost recrutați noi membri în rândurile legionarilor care vor forma trupe
paramilitare, poliția legionară etc..

-Se instaurează un sistem de teroare, îndreptat mai ales împotriva evreilor. Legionarii s-au
răspândit în armată și în școli unde promovau o puternică propagandă legionară. Cele mai
afectate zone de această propagandă erau cele rurale, unde sătenii nu auzeau de Antonescu, ci
doar de Sima. Acesta a recunoscut și aprobat Corpul Muncitorimii Legionare, format din
comuniști aflați sub Dumitru Groza. Corpul Muncitoresc Legionar, ajuns la un număr de 20000
de membri, a sprijinit politica Legiunii de mișcare revoluționară.

-Comunismul a prins putere în cadrul Legiunii prin propaganda lansată de revista ,,Muncitorul
legionar” .Antonescu, deși era capul Legiunii, nu a avut o putere reală asupra lor=> Astfel, nu a
putut împiedica înarmarea acestora în secret. Astfel, poliția legionară care aparținea, la început
partidului, putea trece nestingherită la abuzuri care se vor putea înfăptui nestingherite pentru o
perioadă de timp.

- Acapararea tot mai multă a Legiunii de către comuniști s-a datorat politicii Rusiei sovietice de a
controla România printr-o instabilitate politică internă. Mai mult, rușii aduceau trupe la graniță și
chiar aveau schimburi de focuri cu grănicerii români.

-Comuniștii de sub Dumitru Groza urmăreau eliminarea clasei politice și a intelectualității .

-Mișcarea legionară avea un caracter antisemit dur. Pornită ca o prigoană împotriva evreilor,
seria de abuzuri s-a răspândit și la comunitățile de români, greci și armeni. Acest lucru a arătat
caracterul anarhic al mișcării. Ziarul ,,Universul” din 6 februarie 1941 a prezentat o listă cu
morții și răniții din timpul rebeliunii: 346 de români și 144 de evrei. Antonescu a dus și el o
politică dură împotriva evreilor, mai ales datorită alianței cu Germania nazistă.

-Până în octombrie 1940, legionarii duceau o politică de teroare care a fost, la început, criticată
de către Antonescu în ședințe. Acest lucru a creat un sentiment de ripostă în rândul legionarilor.

-Deși colabora cu Antonescu, Sima nu a oprit aceste sentimente, ba chiar le-a mai și ajutat. S-a
ajuns la o perioadă de criză creată de poliția legionară: abuzuri, arestări ilegale, descinderi,
deposedări de averi și violențe fizice. Acestea au avut la bază răzbunări politice create de
uciderea lui Codreanu și a altor legionari uciși la Râmnicu-Sărat. Erau vizați până și politicienii
străini. Această teroare a culminat cu masacrul de la pușcăria Jilava din 26-27 noiembrie unde au
fost uciși numărați deținuți politici și intelectuali (N. Iorga și Virgil Madgearu).

-Vorbind despre cumpărări forțate de imobile, voi aminti două cazuri: 6 întreprinderi în
Timișoara în valoare de 110.000.000 lei, au fost cumpărate cu 20.000.000 lei, din care s-au plătit
8.000.000 lei. Sau în Arad: imobile, prăvălii, trăsuri, cai și acțiuni în valoare de 76.098.987 lei,
au fost cumpărate cu 10.974.000 lei, din care au fost achitați 2.616.000 lei. În toată țara s-au
înregistrat astfel de vânzări în valoare de 1.018.624.911 lei, cumpărate cu 216.750.483 lei, din
care au fost achitați 52.176.763 lei. Din nou, aceste vânzări s-au întâmplat înainte de rebeliune.

-Noaptea de Anul Nou era pregătită a fi Noaptea Sfântului Bartolomeu legionar prin asasinarea
tuturor politicienilor care nu erau legionari. Însă, acest plan a fost dejucat de către subsecretarul
de stat, Roșianu, pe data de 29 decembrie.

-În urma unor plângeri ale lui Antonescu cu privire la abuzurile legionarilor, a urmat un schimb
de corespondență cu Sima, care încerca să acopere aceste fapte.

-Într-o scrisoare de la data de 28 octombrie 1940, Sima punea vina pe guvern și pe Antonescu
pentru întârzierea programului legionar. Antonescu a început o serie de anchete supra vinovaților
de abuzuri asupra patriarhului. Acesta intervine și în cazuri în sistemul de învățământ și
problema evreiască. După o vizită în țările Axei, unde vede modelul fascismului italian,
Antonescu convoacă un Consiliu de Miniștri la data de 18 noiembrie.

- Atentatul de la Jilava l-a făcut pe Antonescu să ia măsuri mai dure, tot acum apar tot mai multe
suspiciuni legate de Sima și de locotenenții lui. Antonescu a înființat o Comisie specială de
anchetă criminală pentru judecarea legionarilor răspunzători de abuzuri. Legionarii au făcut un
nou jurământ față de Antonescu.

- A urmat desființarea poliției legionare, fiind urmată de introducerea pedepsei cu moartea pentru
actele de trădare (referitoare la funcționarii corupți).

-A urmat un ordin de schimbare a primarilor din România, fie ei legionari sau nu.

-A fost dat un ordin de dezarmare a tuturor legionarilor care nu făceau parte din unități. La 10
ianuarie 1941, într-un Consiliu de Miniștri, Antonescu s-a plâns de nerespectarea ordinelor sale.
--La 11 ianuarie a fost ultima ședință a guvernului legionar. Nu a mai durat mult până la
deznodământ.

-Lovitura de stat avea următoarele prerogative: executarea unei propagande de amploare prin
Horia Sima în provincie, înarmarea la București sub gen. Petrovicescu, Al. Ghica și Maimuca și
înarmarea în provincie prin dezarmări sau cumpărări de arme din fabrici.

-Rolul lui Sima se făcea printr-un turneu în țară: 14 decembrie la Constanța, 21 decembrie la
Pătârlagele-Buzău, 25 decembrie la Timișoara, Lugoj și Caransebeș și 3 ianuarie la Predeal.

-Scuza înarmării era apărarea împotriva masonilor și evreilor.

- În ianuarie au loc întâlniri ale legionarilor pentru a pregăti rebeliunea. În capitală, maiorul
german, Doering, este asasinat.

-Pe data de 19 ianuarie, printr-un comunicat radio se anunță desfășurarea planului. Pe data de 20
au apărut mișcări în Piața Universității. Rebeliunea a început pe data de 21 ianuarie și a durat
până pe data de 23 ianuarie.

-S-au dat lupte sângeroase pe străzile Bucureștiului, dar și în țară. Legionarii doreau ocuparea
instituțiilor fidele lui Antonescu și păstrarea celor fidele lor. Astfel, legionarii înarmați, au ocupat
Siguranța Generală, Prefectura Poliției Capitalei, Cazarma Gardienilor Publici, Ministerul
Economiei Naționale, Primăria de Albastru și alte clădiri din Capitală. Revoluția a fost susținută
și de comuniști. Legionarii doreau eliminarea celor catalogați drept trădători: Antonescu,
Roșianu, directorul general Cristescu etc.. Rebeliunea a fost pregătită cu multă vreme înainte, nu
a fost o idee de moment. Ea a fost planificată foarte discret, până și cei implicați nu cunoșteau
toate detaliile, dacă chiar deloc. Rebeliunea a fost suprimată violent. Sima a fost dat dispărut încă
de la începutul ei, pe străzi au luptat recruții, până și capii rebeliunii au stat ascunși.

Subiectul 21- Regimul antonescian 27 ianuarie 1941- 23 august 1944

-Timp de două zile, în special în Bucureşti, au avut loc lupte de stradă crâncene. Au avut loc jafuri, crime,
masacre. Au fost devastate 3.400 de imobile şi de instituţii, iar aproximativ 1.000 de civili, soldaţi, ofiţeri
sau oameni nevinovaţi au fost omorâţi.

- Prin intervenţia directă a Armatei Române sub comanda lui Antonescu, ordinea a fost restabilită la 23
ianuarie 1941. Circa 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse. Cu toate
acestea, Antonescu nu a împiedicat plecarea în Germania a unui grup de 700 de legionari, printre care şi
Horia Sima.

-Cu privire la acest eveniment, legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu
care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta de la putere, în
timp ce gruparea antonesciană a afirmat că armata a intervenit pentru a restabili ordinea publică.

-La 27 ianuarie 1941, generalul Antonescu a constituit un nou guvern de militari şi tehnicieni.
Vicepreşedinte al Consiliului de miniştri a fost numit Mihai Antonescu, prieten, dar nu rudă cu generalul.

-La 14 februarie 1941, statul naţional-legionar a fost desfiinţat. În continuare, Antonescu nu a permis
amestecarea regelui în treburile statului.

-La Palatul Regal a fost creată o adevărată reţea de informatori, iar personalul era obligat să raporteze
conducătorului statului orice „acţiuni suspecte”, convorbirile telefonice fiind interceptate şi imprimate.

- În ziua de 2 martie 1941, Antonescu a organizat un plebiscit, „lipsit de libertate şi sinceritate” în opinia
lui Iuliu Maniu, pentru a obţine aprobarea politicii promovate de el, ceea ce a legitimat instaurarea
dictaturii militare.

-La 10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost
înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului

-La 22 iunie 1941, Hitler a decis să pună în aplicare „operaţiunea Barbarossa”, planul de invadare a
Uniunii Sovietice. Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei.
La comanda lui Antonescu, Ostaşi vă ordon, treceţi Prutul!!, Armata Română a trecut Prutul cu scopul
declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul anterior. Douăsprezece divizii
româneşti au fost angajate în luptă.

-Deşi regele Mihai era „capul oştirii”, el nu a fost consultat în legătură cu această decizie. La 5 iulie 1941
a fost eliberat oraşul Cernăuţi, iar la 16 iulie Chişinăul. Ofensiva la est si nord de Prut, desfăşurată în
cooperare cu Armata 11 Germană, la flancurile căreia au acţionat diviziile şi brigăzile române, au ajuns la
frontierele de est ale României interbelice. Trupele sovietice au fost respinse dincolo de Nistru până la 26
iulie 1941.

-Regele Mihai şi Antonescu au făcut împreună inspecţii pe front. În seara zilei de 8 iulie, Antonescu i-a
telefonat regelui la Sinaia şi i-a spus să fie gata în două ore ca să plece într-o inspecţie pe front. La miezul
nopţii, Mihai a plecat spre Bucureşti, iar a doua zi dimineaţă s-a deplasat în zona frontului. Cu prilejul
eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Mihai a rostit o alocuţiune la radio, în care a elogiat acţiunea
armată, iar la 24 iulie a efectuat împreună cu Antonescu o vizită la Cernăuţi.

-Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941 de către regele Mihai. Anturajul din
preajma Palatului şi liderii partidelor istorice nu erau de acord cu continuarea războiului dincolo de
Nistru.

-În schimb, Antonescu a declarat că i-a promis lui Hitler că îl va sprijini în continuarea războiului şi nu
dorea să îşi încalce cuvântul dat. De asemenea, mareşalul spera că prin această atitudine va reuşi să creeze
condiţiile necesare în vederea eliberării nord-vestului Transilvaniei.

-Între 1 şi 15 septembrie 1941 a avut loc bătălia de pe Nipru dusă de Armata a III-a română, condusă de
generalul Petre Dumitrescu, iar până la 11 octombrie 1941 a fost purtată bătălia de la Marea Azov. Cea
mai cruntă luptă a fost cea pentru cucerirea Odessei între august - octombrie 1941. Operaţiunea a fost
comandată de generalul Nicolae Ciupercă.

- La 8 august 1941, Antonescu a dat dispoziţie să se cucerească Odessa „din mers”, însă realitatea nu a
corespuns cu aceste planuri. Sovieticii au reuşit să reziste timp de două luni. Deşi la 16 octombrie 1941,
Armata Română pătrundea victorioasă în Odessa, campania s-a dovedit dezastruoasă deoarece s-au
înregistrat 92.545 de pierderi (17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 daţi dispăruţi) din aproximativ
340.000 de combatanţi.

-În seara zilei de 22 octombrie, mai mulţi sovietici au aruncat în aer clădirea comandamentului trupelor
române din Odessa, omorând 16 ofiţeri români, 46 soldaţi şi subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofiţeri
germani de marină.

-După Odessa a urmat bătălia din peninsula Crimeea. Aspra iarnă rusească a fost în avantajul sovieticilor,
obişnuiţi cu o asemenea climă, reuşind să reziste până în primăvara anului 1942. La 4 iulie 1942, după 8
luni de asediu ale trupelor germano-române, Sevastopolul, singurul bastion de apărare sovietic din
peninsula Crimeea este ocupat. În vara anului 1942 a fost pornită ofensiva spre Stalingrad, la care au
participat din partea României Armata a III-a şi a IV-a. De asemenea, 7 divizii româneşti s-au angajat în
confruntările din Caucaz. În noiembrie 1942 a fost atacată linia exterioară de apărare a Stalingradului.
Trupele sovietice au reuşit să respingă ofensiva, iar armata română a fost decimată în bătăliile de la cotul
Donului şi din stepa Calmucă. Suferind pierderi de aproximativ 100.000 de morţi şi dispăruţi (80% din
totalul efectivelor angajate în luptă), trupele române au fost nevoite să se retragă.

-Antonescu a folosit mijloace de propagandă pentru a induce opiniei publice ideea că regele este de acord
cu continuarea războiului. La sfârşitul lunii iulie 1942, Mihai a făcut o nouă vizită pe front în Crimeea,
unde armata română suferise grele pierderi, fiind însoţit permanent de înalte oficialităţi hitleriste. Treptat,
Mihai a început să se delimiteze faţă de poziţiile lui Antonescu. Din acest moment relaţiile dintre cei doi
au început să se răcească considerabil.

-Din iarna 1942/1943 războiul a luat o întorsătură neaşteptată. Trupele germane au fost surpinse de iarna
siberiană în retragere de pe frontul de Stalingrad. Astfel, armata germană era decimată, iar costurile
ridicate ale campaniei duse de Hitler în URSS au întors războiul în favoarea Aliaţilor.

-În acest context, liderii democratici au intensificat acţiunile de protest, precum şi contactele externe în
vederea negocierii condiţiilor pentru ieşirea României din război. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu
Brătianu, preşedintele PNL, trimiteau memorii mareşalului prin care cereau scoaterea ţării din război şi
restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice. Cei doi s-au adresat regelui Mihai, în speranţa că îl vor
putea atrage de partea lor împotriva regimului antidemocratic. La 22 august 1943, ei s-au adresat pentru
prima dată regelui.

-Odată cu înfrângerea germanilor la Stalingrad, Armata Roşie a trecut la ofensivă. Între octombrie 1943 şi
mai 1944, sovieticii au recucerit Crimeea. Din cei 60.000 români angajaţi la începutul operaţiunii militare
au revenit în ţară 42.250.

-La 24 martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar două zile mai târziu pe cursul superior al Prutului.
Armata română se afla într-o situaţie dramatică, majoritatea soldaţilor având moralul foarte scăzut. În
acest context, atât liderii opoziţiei, cât şi guvernul Antonescu au purtat tratative pentru ieşirea României
din război.

-Victor Antonescu a întreprins o acţiune diplomatică personală, însă negocierile de la Ankara întârziau să
aducă vreun rezultat favorabil. Cu acordul lui Antonescu, în martie 1944, Maniu şi Brătianu l-au trimis pe
Barbu Ştirbey la Cairo pentru a negocia condiţiile de armistiţiu. Importanţa acestor tratative au fost
supraevaluate, ele neaducând nici un rezultat.

- La Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), SUA, Marea Britanie şi URSS au decis
să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi sateliţii ei, ci să impună formula capitulării necondiţionate.
=>Astfel, pe 12 aprilie, condiţia armistiţiului pentru delegaţia română a fost „capitularea necondiţionată”.
-Antonescu purta tratative de armistiţiu la Stockholm încă din noiembrie 1943, însă acestea erau
tergiversate, deoarece mareşalul îşi exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor şi dorea să obţină
certitudini că România va recupera toate teritoriile pierdute în vara anului 1940.
-Pe lângă liderii democratici, într-o discuţie cu Mihai de la sfârşitul lunii aprilie 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu
a declarat că Partidul Comunist, deşi era republican, era hotărât să conlucreze cu monarhia şi să o sprijine
în orice acţiune destinată să scoată România din război.

-În perioada următoare au avut loc numeroase consfătuiri secrete la Palatul Regal între Mihai, membri
apropiaţi din cercul Curţii, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, liderul PSD, şi Lucreţiu
Pătrăşcanu, reprezentantul PCR. Ideea demiterii lui Antonescu şi formarea unui guvern capabil să scoată
ţara din război era acreditată tot mai des, însă Iuliu Maniu a refuzat constant să preia conducerea ţării,
argumentând că Antonescu este singurul îndrituit să realizeze acest lucru.

-La 20 iunie 1944, s-a semnat actul de fondare a Blocului Naţional Democrat, o coaliţie între PNŢ, PNL,
PSD şi PCR, prin care acestea se angajau să acţioneze pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite,
înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional democratic.

-În perioada următoare, întâlnirile la Palat între regele Mihai şi liderii celor patru partide s-au intensificat.
În cadrul acestora s-a discutat modalitatea de răsturnare a mareşalului şi problema noului guvern.

Subiectul 22 Actul de la 23 august 1944

-La 20 august 1944, armata sovietică a declanşat ofensiva la vest de Prut împotriva Armatei a IV-a
române, şi la sud de Tiraspol, la joncţiunea dintre Armata a VI-a germană şi Armata a III-a română.

-Moralul slab al soldaţilor a făcut ca în două zile, Armata Roşie să ocupe Basarabia şi Moldova, zdrobind
Grupul de armate „Ucraina de Sud”.

-Armata română s-a retras pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila pentru a opri ofensiva Armatei
Roşii. România se apropia de catastrofă.

-În noaptea de 21 august 1944 a avut loc o nouă reuniune secretă la Palatul Regal, cu acest prilej fiind
confirmată data de 26 august 1944 pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea
devansării acestei acţiuni, optându-se pentru 24 august.

-În urma unor tratative purtate la Stockholm, mareşalul obţinuse promisiunea creării unei zone neutre şi a
unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane. Tot în seara de 22 august 1944, Antonescu a
sosit la Bucureşti de pe front şi a avut o discuţie cu Ion Mihalache.

-A doua zi dimineaţa, a prezidat o şedinţă de cabinet, în cursul căreia a anunţat că după amiaza va pleca
din nou front. Telegrama prin care URSS accepta condiţiile de armistiţiu a sosit la Ministerul de Externe
în aceeaşi dimineaţă, dar a fost reţinută de Grigore Niculescu-Buzeşti şi a arătat-o lui Maniu. La rândul
său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei. Maniu a insistat să se mai facă un nou
demers pe lângă mareşal pentru a i se cere în mod imperativ ca el să încheie armistiţiul, precizându-i că
opoziţia îl va sprijini în acest sens.

- Într-o întrevedere de la Snagov, Gheorghe Brătianu i-a cerut lui Antonescu să încheie armistiţiul, dar
acesta a cerut să i se prezinte garanţii în scris. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat acest lucru. La ora
10:30, Antonescu l-a însărcinat pe şeful cabinetului său militar să ceară o audienţă la rege pentru orele
16:00. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliui de miniştri, a cerut şi el o audienţă personală pentru
orele 15:30.

-Întrucât nu ştiau motivul pentru care mareşalul ceruse audienţă, Mihai împreună cu generalul Aurel
Aldea, generalul Constantin Sănătescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Stârcea şi Mircea
Ioaniţiu au discutat atitudinea ce trebuia adoptată. S-a hotărât devansarea trecerii la arestarea lui
Antonescu, în cazul în care nu ar accepta să încheie armistiţiul.

-Mihai Antonescu a sosit la Palat la ora stabilită şi i-a expus regelui dorinţa de a amâna încheierea
armistiţiului, informându-l despre demersurile diplomatice întreprinse pe cont propriu, care ar putea
aduce României condiţii mai avantajoase. Suveranul nu a dat nici un răspuns dar i-a cerut să rămână şi la
audienţa acordată mareşalului.

-Ion Antonescu a sosit la orele 16:05, fiind întâmpinat de colonelul Emilian Ionescu, care l-a direcţionat
spre salonul galben de la parterul Casei Noi.

-La întâlnire au participat: regele Mihai, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin
Sănătescu. Regele a luat cuvântul: „Am auzit că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri
intenţionaţi să luaţi”. Antonescu a recunoscut că ruşii înaintează, dar că această înaintare fusese prevăzută
şi va oprită la timpul şi locul oportun. Regele a intervenit: „Situaţia este critică. Nu avem timp de pierdut
şi cred că trebuie să cereţi armistiţiul imediat”. „Voi cere armistiţiul numai cu anumite condiţii. Să mi se
garanteze că nu voi pierde Basarabia şi Transilvania” a răspuns mareşalul.

-Mihai protestează, declarând că „nu putem începe să ne tocmim la această oră târzie şi situaţia în care ne
aflăm”. Intervenţiile şi comentariile regelui îi creau lui Antonescu o vizibilă stare de nervozitate. El a
continuat: „Dacă nu mi se dau garanţii, voi continua lupta. Voi retrage armata până la Carpaţi şi cu
ajutorul germanilor voi organiza o fortăreaţă de rezistenţă pe care ruşii nu o vor lua niciodată”. Mihai
replică din nou: „Ceea ce înseamnă că întreaga ţară va fi ruinată. Propunerile dumneavoastră nu au sens şi
nu le pot accepta. Trebuie să cereţi armistiţiul”!

-Derutat pentru câteva secunde de această expresie de autoritate, Antonescu a declarat: „Niciodată!! Cum
o să las ţara pe mâinile unui copil”!!
- Atunci, Mihai a ieşit din cameră spunând că se duce să bea un pahar cu apă. După o ultimă consultare cu
sfătuitorii de la palat, regele a revenit în salon: „Am ascultat expunerea dumneavostră asupra situaţiei. Nu
sunt de acord cu propunerile. Consider situaţia extrem de gravă, deoarece pune în pericol existenţa ţării şi
a neamului românesc.

-Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”! După ce a rostit aceste cuvinte, Mihai
a părăsit salonul. Imediat a intrat în salon echipa de militari care avea misiunea de a-l aresta pe mareşal.
Surprins şi enervat, Antonescu duce mâna la buzunar, probabil pentru a-şi scoate batista, însă plutonierul
Dumitru Rusu îl prinde de coate, imobilizându-l, crezând că vrea să scoată pistolul. Indignat, mareşalul se
uită la Sănătescu: „Cum îndrăzneşte un plutonier să pună mâna pe conducătorul statului”? Din obişnuiţa
lui de general, Sănătescu ordonă: „Plutonier, ia mâna de pe domnul mareşal”! Promt intervine Emilian
Ionescu: „Executarea”!!, înţelegându-se ordinul de arestare a celor doi Antonescu.

-Spre seară, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului
de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Sesizat de cele întâmplate,
Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei, s-a prezentat la Palat pentru a cere explicaţii privind
soarta lui Antonescu. Mihai i-a confirmat că mareşalul a fost arestat şi a afirmat că „voinţa întregii ţări
este aceea de a ieşi din războiul împotriva Naţiunilor Unite”. După plecarea lui Killinger, a sosit Emil
Bodnăraş cu o echipă care să-i transporte pe cei arestaţi într-o casă conspirativă a comuniştilor. Regele a
fost de acord, cerând doar să nu fie împuşcaţi. Începând cu orele 22:12 s-a transmis la radio proclamaţia
regelui Mihai către ţară:

„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu
este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la catastrofa totală: ieşirea noastră din alianţa cu
puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. [...]
Români,
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul erei
noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu
ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept pentru a
elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la
dreptul nostru de a hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul
neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere,
puternice şi fericite”.
-La miezul nopţii, Hitler a dat ordin armatei germane din România de a suprima puciul, a-l captura pe
rege şi camarila de la palat şi a constitui un guvern filogerman în caz că mareşalul Antonescu nu ar mai fi
disponibil.

- În aceeaşi noapte, Mihai a fost dus la Dobriţa, judeţul Gorj. În zorii zilei a fost executat un masiv
bombardament asupra Capitalei, distrugând numeroase clădiri şi avariind grav Palatul Regal situat pe
Calea Victoriei.

-După lupte grele, pe 26 august, armata română a reuşit să respingă atacul, după care a continuat acţiunea
de alungare a hitleriştilor de pe teritoriul naţional. Pe 31 august, au fost repuse în vigoare 37 de articole
din cele 138 ale Constituţiei din 1923. După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost
deţinut timp de aproape doi ani în URSS.

-Conform planului stabilit, regele Mihai a revenit la Bucureşti pe 10 septembrie 1944. Trei zile mai târziu,
guvernul numit la 23 august a depus jurământul în faţa suveranului.

-Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut
internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei
hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei
româno-sovietice din 28 iunie 1940. Însuşi Maniu a observat că textul acestuia nu corespunde condiţiilor
negociate la Cairo şi nici măcar zona neutră promisă de Molotov lui Antonescu nu mai exista. Astfel,
România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate.

-La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra
în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%. În perioada următoare, efortul principal a fost
îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în
Bucureşti.

Subiectul 23 Cadrul general de evaluare a culturii a României unite 1918-1940

-Marea Unire a deschis noi orizonturi şi vieţii spirituale, înregistrându-se în perioadainterbelică o
dezvoltare fără precedent. Înlăturarea barierelor politico-naţionale a permis accesul larg la valorile culturii
româneşti; totodată, noul spaţiu statal a beneficiat de contribuţia neîngrădită a tuturor provinciilor.

-Constituirea statelor naţionale în centrul şi sud-estul Europei a dat naţiunilor respective posibilitatea
afirmării lor mai hotărâte în concertul european. Au dispărut unele complexe provinciale, societatea
românească s-a eliberat în mare măsură de ceea ce s-au numit atunci problemele locale, regionale,
lărgindu-şi accesul la viaţa spirituală mondială.
-Ţara noastră a devenit aptă să intre în marele dialog universal al culturilor, aducându-şi cu mai multă
rodnicie contribuţia la reformularea sau soluţionarea unor probleme cheie ce confruntau conştiinţa
umanităţii.

-Intelectualitatea, implicată puternic în înfăptuirea Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în
istoria neamului şi că menirea oamenilor de cultură şi ştiinţă era de a edifica o cultură superioară, care să
fie la cotele cele mai ridicate ale realităţilor umanităţii, să contribuie la progresul universal şi să se
remarce prin pecetea particulară a geniului naţional românesc. În primul număr al săptămânalului
„Mişcarea literară”, în calitate de director, Liviu Rebreanu îi combătea, într-un articol-program, pe cei
care „ridică din umeri cu dispreţ când e vorba de viaţa literară română contimporană”, incapabili să vadă
roadele noii etape.

-Efervescenţa intelectuală s-a manifestat printr-o veritabilă explozie a tipăritului, ziare, reviste, cărţi etc..
După depăşirea greutăţilor generate de război şi, mai apoi, de criza din 1929-1933, dezvoltarea economiei
naţionale, rezultatele obţinute în modernizarea unor ramuri, excedentele bugetare înregistrate din 1923-
1927 şi 1935-1939 şi sumele importante acordate de stat educaţiei şi culturii au constituit un suport solid
asigurat vieţii spirituale.

-Învăţământul, cultura şi artele, cercetarea ştiinţifică au fost încurajate şi prin sprijinul primit din partea
unor prefecturi şi primării, instituţii şi întreprinderi, persoane juridice şi fizice, organisme
neguvernamentale etc.

-Democratizarea societăţii, reforma agrară, acordarea votului universal, chemarea la viaţă politică a
milioane de oameni au avut ca efect creşterea interesului pentru viaţa publică. dorinţa de instruire, de
ridicare a nivelului de cultură.

-Munca intelectuală era bine apreciată şi plătită, condiţia socială a intelectualului îi asigura un statut
corespunzător pregătirii sale, realizării materiale şi spirituale. Participarea activă a României la viaţa
internaţională, la schimbul de valori, a asigurat reluarea şi dezvoltarea legăturilor cu centrele culturale ale
Occidentului. Completarea studiilor, documentarea şi perfecţionarea în multiple domenii, participarea la
conferinţe internaţionale, publicarea unor rezultate valoroase în străinătate etc., au asigurat o prezenţă
numeroasă a tinerilor, a unor personalităţi marcante la viaţa universitară, ştiinţifică şi culturală a vremii.
Această circulaţie permanentă a ideilor şi a valorilor a contribuit substanţial la valorificarea potenţialului
cultural-ştiinţific la cote înalte şi, în acelaşi timp, la afirmarea mai puternică, faţă de perioada anterioară
Marii Uniri, în câmpul creaţiei originale. Factorul cultural a căpătat dimensiuni deosebite în cadrul
politicii statului, făcând dificilă o delimitare a celor două domenii. Numeroşi intelectuali de vază au
deţinut funcţii înalte, după cum cei mai mulţi oameni politici aveau o serioasă pregătire în diferite
specialităţi ale ştiinţei ş culturii. Dincolo de căutări, împliniri şi eşecuri, exponenţi de frunte ai culturii au
avut un rol activ, mult mai mare ca până atunci, în viaţa statului, iar statul, prin diferitele sale pârghii a
sprijinit material şi moral creaţia ştiinţifică, tehnică, artistică. Academia Română, universităţile (pe lângă
universităţile din Iaşi şi Bucureşti, universităţile româneşti de la Cernăuţi şi Cluj), alte institute de
învăţământ superior şi institute de cercetări au avut un rol mai mare ca până atunci în dezvoltarea ştiinţei
româneşti. După o fază de organizare, de asimilare, din care n-au lipsit realizările ştiinţifice de valoare, se
intră după 1918 într-o nouă etapă, în care cercetarea originală capătă o amploare deosebită, cu rezultate de
valoare naţională şi universală.

-Asistăm la o modernizare a predării şi cercetării în strânsă legătură cu lumea ştiinţifică de peste hotare.
S-au format însemnate şcoli ştiinţifice, curente literarartistice pe lângă unele catedre, laboratoare,
institute, staţiuni, cenacluri, reviste de prestigiu, în diferite centre ale ţării, având în frunte mari oameni de
cultură şi artă, deschizători de drumuri în domenii de cea mai mare importanţă. Deosebit de semnificativă
pentru frământările izvorâte din grija de a înnoi societatea românească şi de a contribui mai activ la
modernizarea ei a fost înfiinţarea la Iaşi, în martie 1918, în zilele grele ale războiului, a Asociaţiei pentru
studiul şi reforma socială, de către un grup de intelectuali în frunte cu D. Gusti, Vasile Pârvan, Virgil
Madgearu, care s-a transformat, imediat după război, la Bucureşti, în Institutul Social Român. Numai
cunoaşterea directă, sistematică, profundă a realităţii – s-a afirmat în acest cadru – putea să formeze o
temelie sigură la regenerarea desăvârşită a statului român, întrucât numai o cunoaştere exactă a situaţiei
de fapt putea să îndrume transformarea societăţii româneşti pe căile unei dezvoltări prospere. În acest
spirit, o contribuţie deosebită au adus cercetările pe teren, mai ales la sate, a echipelor studenţeşti, sub
îndrumarea unor specialişti din diferite domenii.

-S-a închegat un dialog cultural între reprezentanţii naţiunii majoritare şi cei ai minorităţilor naţionale, o
colaborare în diferite medii şi instituţii (şcoli, teatre, redacţii de ziare şi reviste, societăţi şi fundaţii
culturale etc.), sa manifestat un pluralism cultural autentic, cum erau puţine în Europa acelei perioade.

-Exista o bogată presă în limbile minorităţilor naţionale. În anul 1922 se tipăreau în România un număr de
657 ziare şi 524 reviste, din care 181 ziare şi 75 reviste în limbile minorităţilor naţionale. .

-O analiză statistică pentru anii 1917-1927 ne arată că în Basarabia au apărut 58 de gazete, dintre care 24
în limba română, iar 34 în limba rusă; din primele, 10 erau cotidiene, iar din categoria a doua – 32. O
bună parte din cotidienele ruseşti din Basarabia erau conduse de români basarabeni. În 1935 ziarul „Viaţa
Basarabiei” constata că, în timp ce publicaţiile în limba română întâmpinau greutăţi financiare.

-Împreună cu învăţământul, s-a dezvoltat în Basarabia o puternică acţiune menită să aşeze la locul cuvenit
valorile culturii româneşti.
-Universitatea Populară s-a înfiinţat în februarie 1919 la Chişinău, din iniţiativa unui grup de intelectuali
basarabeni şi a celor veniţi din vechiul Regat, Ardeal şi Bucovina: Pan. Halippa, O. Ghibu, I. Nistor, Şt.
Ciobanu, Gh. Murgoci ş.a. Universitatea a contribuit, pe lângă activitatea culturală, la realizarea
obiectivelor politico-naţionale de importanţă primordială pentru românii basarabeni, constituind un factor
activ în procesul de integrare a Basarabiei în statul întregit.

-În urma Marii Uniri, tabloul cultelor a devenit mult mai complex decât cel din perioada anterioară. În
conformitate cu recensământul din 1930, populaţia României se repartiza astfel, după religie: ortodoxă
13.108.227 (72,6%), greco-catolică 1.427.391 (7,9%), romano-catolică 1.234.151 (6,8%), mozaică
756.930 (4,2%), reformată-calvină 710.706 (3,9%), evanghelicăluterană 398.759 (2,2%), islamică
185.486 (1%), unitariană 69.257 (0,4%), baptistă 60.562 (0,3%), lipoveană 57.288 (0,3%) şi cu procente
sub 0,1: adventistă 16.102, armeanogregoriană 10.005, armeano-catolică 1.440, alte religii şi secte 7.434,
liber-cugetători 6.604, nedeclarată 6.686.

- Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928 clasifica cultele în culte istorice, culte noi şi
asociaţii religioase, ultimele două supuse unor condiţii speciale de recunoaştere. Erau considerate culte
istorice: cultul ortodox, cultul greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), cultul
reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu
riturile sale), cultul mahomedan. Toate cultele, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale.

Subiectul 24 Constituția din 1923- principalele prevederi

-Constituţia din 1923 formula mult mai bine şi mai clar principiul suveranităţii naţionale, prin declararea
statului român ca stat naţional, unitar şi indivizibil, al cărui teritoriu este inalienabil, prin interdicţia
colonizării teritoriului naţional cu populaţii sau grupuri etnice străine, prin declaraţia că puterea politică
aparţine naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii aleşi de corpul electoral prin vot universal, direct,
egal, obligatoriu şi secret.

-Urmând structura Constituţiei anterioare, aşezământul elaborat în 1923 a cuprins prevederi normative în
legătură cu organizarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale între cetăţeni, grupuri şi categorii sociale, precum
şi cele cu privire la poziţia şi statutul individului în cadrul societăţii.

-Toate aceste aspecte s-au reflectat pe larg în Titlul al II-lea, cel mai amplu, însumând 27 de articole
referitoare la Drepturile românilor. El proclama de la început, cu formulări adecvate noii situaţii în care se
afla ţara reîntregită, principiile libertăţii şi egalităţii tuturor românilor, fără deosebire de origine etnică, de
limbă, religie, naştere sau clasă socială, statuând că „deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de
origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice
şi a le exercita”(art.7).

-În acelaşi context s-a introdus art. 126, care prevedea că „limba românească este limba oficială a statului
roman.

-În ceea ce priveşte drepturile civile ale femeilor, se preciza că ele se vor stabili pe baza deplinei egalităţi
a celor două sexe şi că legile speciale „votate cu majoritate de două treimi vor determina condiţiile sub
care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.”

- Garantând libertate şi protecţie tuturor cultelor, noua Constituţie înscrie că Biserica ortodoxă rămâne
biserica dominantă în stat, ea fiind religia marii majorităţi a românilor, iar cea greco-catolică – cu
precizarea că este o biserică românească – are întâietate faţă de celelalte culte.

-Libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă a fost menţinută în
formulările anterioare, cu introducerea unor noi alineate sau revizuirea altora, referitoare îndeosebi la
răspunderea în materie de presă şi judecarea delictelor în acest domeniu.

-Un articol cu mai multe alineate proclama, pentru prima dată, că „zăcămintele miniere, precum şi
bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului” (art.19) şi că „o lege specială a minelor
va determina normele şi condiţiunile de punere în valoare a acestor bunuri.”

-Erau, de asemenea, redefinite şi extinse noţiunile de „domeniu public”, ce includeau căile de

comunicaţie, spaţiul atmosferic, apele navigabile şi flotabile şi „bunuri publice” care aveau în vedere
„apele ce pot produce forţă motrice şi acele ce pot fi folosite în interes obştesc” (art.20).

-Constituţia din 1923 includea în Titlul al III-lea articolele referitoare la Puterile statului, preluând în
proporţie covârşitoare textul din legea fundamentală anterioară. Principiul de bază, potrivit căruia
naţiunea, în întregul ei, este deţinătoarea puterii politice, având dreptul să controleze activitatea tuturor
organelor statului, era înscris în articole cu prevederi clare că „membrii Adunărilor reprezintă naţiunea” şi
că „toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.”

-În ceea ce priveşte modalitatea concretă de alcătuire şi funcţionare a organelor statului, aşezământul
constituţional preciza că „puterea legislativă se exercită colectiv de rege şi reprezentanţa naţională”
alcătuită din două corpuri legiuitoare: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
-Astfel, corpul electoral al Adunării Deputaţilor nu mai era format pe baza fostului sistem censitar şi
capacitar, ci prin vot universal, egal, direct şi secret al cetăţenilor majori, bărbaţi, cu recunoaşterea – acum
– şi a principiului reprezentării minorităţii.

-Despre cel de al doilea Corp legiuitor, Senatul, Constituţia din 1923 a înscris mai multe articole. Mai
întâi, el se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Prima categorie era aleasă de cetăţeni români,
bărbaţi, care aveau vârsta de 40 de ani împliniţi, prin vot universal, egal, direct şi secret, repartizaţi pe
circumscripţii electorale, care nu puteau fi mai mari decât un judeţ şi care alegeau un număr de senatori
proporţional cu populaţia. Se mai prevedea ca membrii aleşi în consiliile judeţene şi membrii aleşi în
consiliile comunale urbane şi rurale, întruniţi într-un singur colegiu să aleagă prin vot obligatoriu, egal,
direct şi secret câte un senator de fiecare judeţ. Un articol special prevedea ca fiecare universitate să
aleagă din sânul său, prin votul profesorilor săi, câte un senator.

-Senatorii de drept erau împărţiţi în două categorii:

1) Categoria acelora care deveneau senatori „în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi biserică” –
moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, el avea drept de vot de la vârsta de 25 ani împliniţi;
mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai Bisericilor Ortodoxe Române şi Greco – Catolice; capii
confesiunilor recunoscute în stat, câte unul de fiecare confesiune, dacă au fost aleşi sau numiţi conform
legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi, precum şi reprezentantul superior
religios al musulmanilor din Regat; preşedintele Academiei Române. Mandatul acestor senatori înceta
odată cu calitatea sau demnitatea care le atribuie dreptul.

2) Deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, care aveau o vechime de patru
ani în această funcţie; foştii miniştri, care aveau o vechime de cel puţin şase ani întruna sau mai multe
guvernări; foştii preşedinţi ai Corpurilor legislative, care au exercitat această demnitate cel puţin în cursul
a opt sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi, independent de durata
lor; foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au ocupat această funcţie sau pe aceea
de preşedinte la Casaţie cinci ani; generalii în rezervă şi în retragere; cei care au exercitat comanda unei
armate în faţa inamicului, ca titulari, timp de cel puţin trei luni; cei care au îndeplinit funcţia de şef al
Marelui Stat Major sau de inspector general de armată (comandant de armată), în timp de pace, cel puţin
patru ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au declarat
Unirea.

-Constituţia din 1923, prin prevederile sale reflecta deplin că România continua să fie un stat cu regim
monarhic – constituţional, în care regele ocupa un loc central în sistemul politic al ţării.
- În acest sens, articolele din secţiunea a I-a a Capitolului al II-lea, „Despre rege”, păstra în totalitate
prerogativele regale din vechea Constituţie, care avea la bază principiul potrivit căruia „regele domneşte,
dar nu guvernează”. În fond, însă, nu exista ramură a activităţii de stat în care monahul să nu fie implicat.
Conducerea treburilor curente ale statului era asigurată de guvern. Capitolul al III-lea al actului
fundamental cu titlul „Despre miniştrii” era inaugurat de articolul ce prevedea că „Guvernul exercită
puterea executivă în numele regelui.”

- Modul de alcătuire a guvernului nu era clar stabilit, dar se preciza că „Miniştri întruniţi alcătuiesc
Consiliul de Miniştri, care este prezidat cu titlul de preşedinte al Consiliului de Miniştri de acela care a
fost însărcinat de rege cu formarea guvernului”. În legătură cu persoana pe care regele o putea desemna
pentru constituirea guvernului se păstrau cele două interdicţii înscrise în Constituţia din 1866.

Constituţia din 1923 (martie)

– aveau drept de vot bărbaţii majori (de la 21 de ani în sus)

– forma de guvernământ a României era monarhia constituţională

– “Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”

– înfiinţarea contenciosului administrativ, care acorda puterii judecătoreşti controlul actelelor

puterii executive

– înfiinţa Consiliul Legislativ

– proiectul constituţiei a aparţinut P.N.L.

Subiectul 25 Constituţia din 1938

-Noua Constituţie a fost promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal, în prezenţa
tuturor membrilor guvernului, la 27 februarie 1938.

-De la această dată, Constituţia anterioară, din 1923. a fost abrogată şi s-a oficializat în baza noii
Constituţii, noul regim politic, în care regele participa efectiv şi legal la activitatea de guvernare.
Constituţia din 1938 prelua multe din articolele şi titlurile Constituţiei precedente, dar prin conţinutul,
concepţia şi ideologia care au stat la fundamentarea ei şi-a definit propria identitate de aşezământ
constituţional al unui regim de autoritate monarhică.

-Monarhul era proclamat pentru prima dată în sistemul constituţional românesc drept „ cap al statului”
(art. 30); cele două puteri politice, cea legislativă şi cea executivă, erau încredinţate regelui, care le
exercita diferit ; pe cea dintâi prin Reprezentanţa naţională (art.31), pe cea de a doua – prin guvern
(art.32), iar hotărârile judecătoreşti se executau în numele său. Regalitatea devenea, în acest fel, prima şi
cea mai însemnată instituţie constituţională. În primul rând, Adunările Legiuitoare nu se mai întruneau la
o dată fixă, iar sesiunile lor nu mai durau în mod obligatoriu cinci luni. Noul aşezământ constituţional
conferea regelui dreptul absolut de a convoca Adunările, cu o singură limită, aceea de a le convoca cel
puţin odată pe an, cât şi dreptul nelimitat de a determina durata lor sau de a amâna ţinerea lor. A fost
extins dreptul regelui de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele. Din cei doi factori ai
puterii legislative, Regele este cel principal şi permanent, iar Reprezentanţa Naţională este al doilea, cu
rol de colaborare, dar a cărui funcţionare este intermitentă şi supusă.

-Cu toate că Parlamentul era alcătuit ca şi în trecut din două Camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul,
organizarea şi funcţionarea lor se modifica radical prin introducerea criteriului profesional în structurarea
corpului electoral. Astfel, Adunarea Deputaţilor urma să se compună din „deputaţi aleşi de cetăţeni
români, care au vârsta de 30 ani împliniţi şi practică efectiv o îndeletnicire intrând într-una din
următoarele trei categorii: 1) agricultura şi munca manuală; 2) comerţul şi industria; 3) ocupaţii
intelectuale” (art.61). Iar pentru a fi eligibil se cerea îndeplinirea a patru condiţii: cetăţenia română,
capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi politice, vârsta de 30 de ani şi domiciliul în România.

-O serie de modificări au fost înscrise şi în compunerea şi organizarea Senatului. Senatorii erau împărţiţi
în trei categorii, în loc de două: 1) senatorii de drept, desemnaţi în aceleaşi condiţii ca în prevederile
Constituţiei din 1923, cu excepţia foştilor demnitari ai statului, al căror mandat înceta odată cu încetarea
funcţiei; au fost, însă, introduşi în categoria senatorilor de drept „toţi principii familiei regale majori”. Se
renunţa la mandatele de senator de drept pentru cei prevăzuţi la art.73 din Constituţia precedentă. 2)
senatori aleşi, însă numai dintre „membrii corpurilor constituite în stat”. 3) senatorii „numiţi de rege” –
desigur ei erau dintre persoanele apropiate monarhului, camarilei regale etc. şi care „ în raport cu cei
aleşi, este de jumătate” (art.63).

-Noua Constituţie nu mai prevedea alegerea corpului electoral al Adunărilor Legiuitoare prin vot
universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, ci doar prin „vot secret, obligator şi exprimat prin scrutin
uninominal, pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor” (art.61),
ceea ce constituia o restrângere însemnată a masei alegătorilor şi eligibilităţii deputaţilor.

-Puterea executivă avea în noua Constituţie o covârşitoare importanţă, căci ea asigura atât aplicarea
legilor, cât şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Ea era „încredinţată Regelui, care o exercită prin
Guvernul Său în modul stabilit de Constituţie” (art. 32) Pe lângă drepturile prevăzute în Constituţia
precedentă, acum se recunoşteau expres regelui şi alte două drepturi. Este vorba de dreptul de a declara
războiul şi de a încheia pacea şi dreptul de a încheia tratate politice şi militare cu statele străine (art. 46).
-Noua Constituţie prevedea, apoi, că miniştrii nu mai au răspundere politică faţă de Parlament, ci numai
faţă de rege, în numele căruia ei exercitau puterea executivă. Principiul neresponsabilităţii din Constituţia
precedentă, capătă acum o nouă formulare în sensul că „actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de
un ministru, care prin aceasta însăşi, devine răspunzător de ele”. Se excepta numirea primului-ministru
„care nu va fi contrasemnată” (art.44). Însemnătatea deosebită acordată puterii executive a atras noi
îndatoriri pentru miniştri: ei trebuiau să fie români „de cel puţin trei generaţii”, cu excepţia „celor care au
fost miniştri până acum” (art.67), iar, după încetarea calităţii lor, „nu pot face parte din consiliile de
administraţie ale întreprinderii cu care au încheiat contracte, în cei trei ani următori”, sau dacă au fost
miniştri de justiţie, nu pot „exercita profesiunea de avocat timp de un an de la data ieşirii” ( art.70).

-Puterea judecătorească era organizată în acelaşi mod ca şi în Constituţia precedentă, fiind menţinute
principiile de bază, la care s-au adăugat unele prevederi şi reaşezări. Astfel Curtea de Juri urma să fie
desfiinţată, după cum inamovibilitatea judecătorilor să fie statornicită printr-o lege specială „ care va
interveni cel mai târziu în termen de şase luni de la promulgarea prezentei Constituţii” (art.76), încetând
deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la discreţia judecătorului ordinar.

-Accentuând preponderenţa „datoriilor” românilor, aşezate înaintea drepturilor, Constituţia din 1938,
introduce prin art.4-9 o serie de dispoziţii imperative în privinţa obligaţiilor. În această ordine de idei se
înscria şi prevederea că „nu este îngăduit niciunui român a propovădui prin viu grai sau scris schimbarea
formei de guvernământ a statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta
de clasă”. Totodată, două noi şi grave sancţiuni asigurau observarea acestor îndatoriri şi menţinerea
ordinii sociale: 1) pedeapsa cu moartea care se aplica în timp de război, ca şi în trecut, potrivit codului de
justiţie militară dar care se prevedea a se aplica şi în timp de pace în urma unei decizii a Consiliului de
Miniştri „pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, şefilor statelor străine şi
demnitarilor statului”, precum şi în cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic (art.15); 2) pedeapsa
confiscării averilor în cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici (art.16).

-În ceea ce priveşte revizuirea în totalitate sau în parte a Constituţiei, iniţiativa aparţinea în mod exclusiv
monarhului, drept condiţionat însă de „consultarea prealabilă a Corpurilor Legiuitoare, care urmează a
indica şi textele de revizuit” (art.97).

Constituţia din 1938 (februarie)

– elaborată în în timpul domniei regelui Carol II

– redactată de Istrate Micescu

– punea bazele monarhiei autoritare în România

– regele era declarat “capul statului” (art.30)

– a fost supusă unui plebiscit asemenea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

– s-a acordat drept de vot femeilor

– dreptul de vot era ridicat la 30 de ani şi era numai pentru ştiutorii de carte

Subiectul 26 Tranziția spre comunism 1944-1947

-După ce Armata Roşie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticilor le-au fost suficiente câteva
luni pentru a impune regimul comunist.

-La 6 martie 1945 a fost anunţată componenţa guvernului dr. Petru Groza, guvern impus de A.I. Vâşinski,
în care Partidul Comunist deţinea 7 posturi, P.N.L.Tătărescu – 7 posturi, P.S.D. – 4 posturi, Frontul
Plugarilor – 3 posturi, P.N.Ţ.-Alexandrescu – 3 posturi, Uniunea Patrioţilor – 2 posturi, Consiliul General
al Muncii – 2 posturi, Uniunea Preoţilor Democraţi – 1 post, la care se adăugau 4 militari. Cu toate că
Regele a refuzat să aprobe lista propusă de Petru Groza şi a cerut colaborare cu P.N.L. şi P.N.Ţ., cu noul
guvern va debuta cea mai neagră perioadă din istoria României, sovietizarea ţării noastre.

-A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie a avut loc întâlnirea Anei Pauker cu
Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de comunizare al României. Planul conţinea
directivele care urmau a fi urmate de către comunişti în următorii ani, pentru preluarea totală a controlului
asupra României: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor,
dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti, suprimarea relaţiilor
economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor
politice, abdicarea Regelui, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor
Vladimirescu” şi „Avram Iancu”, poliţie de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România.

-Ca bonus, pentru instaurarea guvernului dorit de sovietici, la 9 martie a avut loc retrocedarea Ardealului
de Nord.Mijloacele de preluare a puterii de către comunişti au fost extrem de diverse.

-Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de organizaţiile de masă
(Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946 în Partidul Naţional Popular –,
Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din România etc.), sindicate, diverse asociaţii
profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate
sectoarele vieţii, de la politic, la social, economic şi cultural. P.S.D. a fost dezagregat prin infiltrarea
comuniştilor în structurile de conducere, iar din partidele tradiţionale s-au desprins fracţiuni care au făcut
jocul partidului comunist.
-Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor de a-şi
întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se opuneau ascensiunii
lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-
lege pentru „purificarea administraţiei publice”. Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii
cu simpatizanţi ai guvernului: Nicolae Carandino cu N.D. Cocea la direcţia teatrelor, iar în Consiliul
Consultativ al Ministerului Propagandei au fost incluşi Elena Pătrăşcanu, Şerban Voinea, Mihai Beniuc,
Scarlat Calimachi, Pompiliu Macovei.

-Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal al politicii
promovate de guvernul Groza. Tribunalul Poporului a judecat 9 mari procese, marcate în presa vremii şi
consacrate în literatura de specialitate ca loturi: lotul Macici, lotul ziariştilor, lotul criminalilor de la
Râbniţa şi Iampol etc.Politica economică a noului guvern a mers pe două mari direcţii: reforma agrară şi
crearea sovromurilor.

-Pe 23 martie 1945, prin noua reformă agrară, au fost expropriate peste 1.468.000 ha teren, cu care au fost
împroprietărite 900.000 familii.

- Limita maximă a proprietăţii individuale a fost fixată la 50 ha, iar pentru fermele model la 100 ha. Prin
această lege marea proprietate a dispărut, pământul arabil fiind fărâmiţat în loturi de sub 5 ha.

-Principalii beneficiari ai reformei, noii împroprităriţi nu vor avea însă timp să se bucure de pământ,
pentru că în 1949 va debuta colectivizarea agriculturii.Sovromurile au reprezentat o altă formă de
expoliere a României de către U.R.S.S., atâta vreme cât la patrimoniul acestora sovieticii veneau cu
bunuri rechiziţionate din România. La acestea s-a adăugat etatizarea Băncii Naţionale la 18 decembrie
1946.

-Nerecunoaşterea guvernului Petru Groza de către puterile occidentale l-a încurajat pe Regele Mihai să
ceară un guvern reprezentativ. Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie nu putea fi destituit, motiv
pentru care Regele refuză să mai ia parte la viaţa publică şi declanşează, ceea ce istoriografia va numi
„greva regală”.

-Un moment de cotitură a avut loc la 8 noiembrie 1945, când manifestanţii P.N.L. şi P.N.Ţ. veniţi în Piaţa
Palatului să-l aniverseze pe Rege, au intrat în conflict cu simpatizanţii comuniştii, în urma ciocnirilor
dintre cele două tabere înregistrându-se victime. Greva a încetat la începutul lunii ianuarie a anului 1946,
odată cu „concesia” făcută de comunişti, includerea în guvern a lui Emil Haţieganu şi Mihail
Romniceanu, reprezentanţi ai partidelor politice din eşalonul doi.
-Alegerile au reprezentat o prioritate pentru guvernul Petru Groza, atât ca mod de legitimare, cât şi ca
îndeplinire a unei condiţii puse de către aliaţi încă din 1945. Partidul Comunist dorea prezentarea unită în
alegerile parlamentare a tuturor forţelor democratice componente ale guvernului democrat instaurat la 6
martie 1945, în timp ce liderul P.S.D., Constantin Titel Petrescu, milita pentru o prezenţă separată pe
listele electorale.La 17 mai 1946, prin intermediul presei, este făcută publică Platforma-program propusă
de Partidul Comunist în vederea alegerilor. Textul este structurat în 9 capitole la care se adaugă o parte
introductivă în care sunt menţionate realizările guvernului Groza. Multe din promisiunile făcute de
comunişti ascund adevărate capcane. „Întărirea aparatului de stat” va sta la baza epurărilor, iar „Reforma
jandarmeriei şi poliţiei” va duce la deblocarea tuturor ofiţerilor şcoliţi în perioada interbelică şi socotiţi
nesiguri de către noul regim politic de la Bucureşti. În plus, prin reducerea efectivelor jandarmeriei şi
modificarea componenţei acesteia se contura o pârghie importantă pentru asigurarea victoriei în
alegeri.Cinci zile după publicarea Platformei – program, pe baza adeziunii la aceasta, se va constitui
Blocul Partidelor Democrate din: Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Liberal – Gheorghe
Tătărescu, Partidul Frontul Plugarilor, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Popular şi Partidul
Naţional Ţărănesc – Anton Alexandrescu. Cele 6 formaţiuni politice îşi păstrează ideologia şi programul
propriu, iar reprezentarea se va face „în condiţii de egală îndreptăţire a primelor patru partide mai sus
enumerate”. Pentru realizarea „comandamentului unic” pe perioada alegerilor se va constitui o Comisie
Centrală Electorală (compusă din reprezentanţii celor 6 partide) cu scopul centralizării şi coordonării
activităţii B.P.D. în campania electorală.

-La nivel teritorial, pe acelaşi principii, vor fi create comisii electorale judeţene, subordonate comisiei
centrale. Desemnarea candidaţilor se va face tot cu acordul comisiei centrale.Acordul va fi semnat de
liderii celor 6 partide. Toată lumea e pregătită pentru alegeri, se fac şedinţe peste şedinţe, se oferă soluţii
propagandistice, dar legea electorală nu fusese încă promulgată.

-Reprezentanţii S.U.A. şi ai Marii Britanii în România remit note prin care cer urgentarea alegerilor, în
timp ce guvernul României poartă discuţii interminabile pe baza anteproiectului legii electorale, a cărui
constituţionalitate este contestată de reprezentanţii celor două partide istorice din guvern: Emil Haţieganu
şi Mihail Romniceanu. In plus Biroul Electoral are atribuţii prea largi, iar primarul, prefectul şi în general
oamenii cu funcţii implicaţi în organizarea alegerilor au fost numiţi de guvern şi nu aleşi, fapt ce ar putea
duce la lipsa de imparţialitate a acestora, iar modul concret de votare era prea liber, încurajând frauda
electorală.Pentru a împiedica electoratul fidel al partidelor tradiţionale să voteze, comuniştii au găsit
numeroase subterfugii: netipărirea cărţilor de alegător pentru cei despre care ştiau sigur că nu-i vor vota,
netrecerea pe listele de votanţi ale simpatizanţilor opoziţiei, constituirea de centre de votare la distanţe
mari de localităţile rurale. În plus campania electorală a partidelor istorice a fost boicotată, numeroşi lideri
locali fiind arestaţi sub pretexte diverse: posesie de armament, distribuire de manifeste subversive etc.

-În caz de necartelare se estima că B.P.D ar obţine 52% din sufragii, P.N.Ţ – 30%, P.N.L. – 12%, alte
formaţiuni – 4% (un procent de 2% sunt estimate ca nule), iar dacă se va realiza cartelul electoral, B.P.D.
ar avea 54% din voturi în timp ce opoziţia ar primi 40% din opţiunile electoratului.Coaliţia B.P.D., în
urma fraudării alegerilor, a obţinut 71,80% din voturi. Chiar dacă Iuliui Maniu şi C.I.C. Brătianu au cerut
regelui să denunţe alegerile, la 1 decembrie 1946, Regele Mihai a citit mesajul tronului la deschiderea
noului parlament unicameral.

- Anul 1947 este cel al scoaterii în afara scenei politice a partidelor istorice prin intermediul unui
simulacru de proces intentat conducerii P.N.Ţ.Teroarea declanşată împotriva opoziţiei a atins punctul de
maxim în preajma semnării tratatului de pace, când în la nivelul întregii ţări au loc arestări, percheziţii,
confiscări de documente. Această campanie a produs o mare panică în rândul membrilor partidelor
istorice, mulţi dintre ei fugind de la domiciliu.

-Faţă de tratamentul diferenţiat aplicat membrilor fostelor partide politice, liderii acestora din urmă vor
protesta adresând o serie de memorii, atât regelui cât şi guvernului Groza. Chiar şi guvernele celor două
mari puteri occidentale (S.U.A. şi Marea Britanie) au protestat faţă de arestarea populaţiei în lipsa unor
culpe reale.

-Pe 17 iulie este anunţată arestarea liderilor ţărănişti, notă completată de o fotografie şi un articol de fond
în numărul din 18 iulie al ziarului „Scânteia”.

-Două zile mai târziu este ridicată imunitatea parlamentară a celor 6 persoane de la Tămădău, pentru ca a
doua zi să înceapă anchetele. Imediat după arestarea liderilor, la nivelul teritoriului sunt făcute arestări
masive în rândul elitei locale.

-La nivelul ţării, în cadrul armatei, la nivelul ofiţerimii a existat o anumită pasivitate faţă de proces, în
timp ce la nivelul trupei se înregistrează o solidaritate făţişă cu sentinţa. În ţară, mai ales în Ardeal,
populaţia a conştientizat rolul de victimă a sistemului a lui Maniu şi că procesul a fost o înscenare

-Sentinţa lui Iuliu Maniu a fost de temniţă grea pe viaţă, degradare civică timp de 10 ani, confiscarea
averii şi plătirea cheltuielilor de judecată. Însuşi guvernul S.U.A. a cerut anularea acesteia. În luna
decembrie este anunţată condamnarea celorlalte persoane din lotul fugarilor de la Tămădău, dar impactul
acestui proces este aproape inexistent în comparaţie cu cel al liderilor .

-Anul 1947 poate fi considerat începutul sfârşitului pentru democraţia românească, atât prin desfiinţarea
partidelor politice, cât şi prin abdicarea Regelui.
-Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai şi Regina mamă Elena i-au primit în audienţă pe Petru Groza şi
Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-au cerut imperativ lui Mihai I să semneze actul de abdicare. În aceeaşi zi,
la ora 19 a avut loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor unde a fost citite actul de abdicare şi Proclamaţia
guvernului către ţară prin care a fost anunţată noua formă de stat din România – Republică Populară. Prin
legea nr. 363, prin care s-a proclamat R.P.R., a fost abrogată şi Constituţia din 1923 şi a fost ales un
Prezidiu provizoriu compus din C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere şi Ion Niculi,
care să conducă ţara până la adoptarea unei noi legislaţii. Pe 31 decembrie Regele Mihai a plecat la Sinaia
de unde, pe 4 ianuarie, a părăsit ţara, începând o lungă perioadă de exil.

Subiectul 27 Constituțiile comuniste 1948, 1952, 1965

Constituția din 1948
-PMR avea nevoie în mod deosebit de o constituţie pentru a legitima schimbările petrecute şi mai ales
cele pregătite, pentru a da un sens istoric transformărilor în direcţia marxism-leninismului şi pentru a le
oferi, de asemenea, un temei juridic. Obiectivul fundamental al constituţiei era de a oferi cadrul legal al
implementării modelului sovietic. La 8 aprilie, preşedintele Consiliului de Miniştri prezenta în cadrul
Marii Adunări Naţionale un proiect de Constituţie, ce fusese anterior redactat şi dezbătut la nivelul
conducerii de partid, sub îndrumarea consilierilor sovietici. La 13 aprilie, deputaţii au adoptat în
unanimitate de voturi proiectul propus, care a fost de îndată promulgat prin Decretul nr. 729, din 13
aprilie 1948. Constituţia conţinea 10 titluri şi 105 articole şi a rămas în vigoare doar o scurtă perioadă de
timp, respectiv patru ani.
-Primul Titlu se referă la Republica Populară Română, declarată la primul articol drept „stat popular”,
ceea ce reprezintă o noutate în istoria constituţională a României, fără însă ca sensul juridic al expresiei să
fie lămurit. În această direcţie putem doar să deducem că sensul este cel marxist-leninist, prin care
termenul „popor” se referea de fapt nu la naţiune, ca întreg, ci la clasa muncitoare.
-Al doilea articol precizează modul în care s-a format republica, prin lupta dusă de popor, în frunte cu
clasa muncitoare, împotriva „fascismului, reacţiunii şi imperialismului”. Practic, statul este definit prin
prisma unei finalităţi revoluţionare, derivată din ideologie, fără însă ca aceasta să fie explicitată, aşa cum
se va întâmpla în următoarea constituţie. Celelalte articole se referă la putere, care – ca şi în vechile
constituţii – „emană de la popor”, este exercitată prin organe reprezentative, alese prin vot universal.
-Al doilea Titlu este o inovaţie deplină faţă de structura tradiţională a unei constituţii româneşti şi se
referă la structura social-economică. Articolul 5 explică proprietatea asupra mijloacelor de producţie, iar
următorul se referă la bogăţiile solului şi subsolului, precum şi la altele, care sunt declarate ca aparţinând
statului, în calitatea lor de bunuri comune ale întregului popor. Este vorba despre: resurse minerale, ape,
păduri, infrastructura feroviară şi rutieră, dar şi servicii precum poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul.
Exprimând clar programul de viitor, articolul preciza, de asemenea, că acele bunuri enumerate ce nu se
aflau încă în proprietatea statului, urmau a fi trecute. Două luni mai târziu s-a procedat la naţionalizarea
efectivă, prin Legea nr. 119, din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare,
de asigurări, miniere şi de transporturi.
-Constituţia din 1923 se referea doar la drepturi, însă aceasta nu mai reprezenta modelul, ci mai degrabă
Constituţia „stalinistă” a Uniunii Sovietice, adoptată în 1936, şi care la capitolul X cuprindea exact
aceeaşi formulare ca şi în Constituţia română de la 1948: „drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor”. Articolele cuprinse în cadrul acestui Titlu prevedeau drepturi precum cel de a alege şi a fi
ales, coborând vârsta la care se dobândea dreptul de vot la 18 ani, dreptul la libertatea religioasă şi de
conştiinţă, dreptul la petiţie, la libertatea cuvântului, inviolabilitatea domiciliului şi corespondenţei. Mai
era menţionată şi egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, indiferent de etnie sau sex.
-Un element de noutate era înscrierea în Constituţie a dreptului la muncă, la articolul 19, pe care statul se
angaja să-l asigure prin „dezvoltarea planificată a economiei naţionale”. În deplină concordanţă cu acest
articol, dreptul la muncă era însoţit în articolul 20 de dreptul la odihnă, pe care statul îl garanta, de
asemenea, prin concedii plătite şi reglementarea orelor de muncă.
-Controlul statului asupra religiei va fi intensificat la scurt timp prin publicarea Decretului nr. 177/1948
pentru regimul general al cultelor religioase164. Sub noul cadru legislativ, cultele religioase intrau sub
controlul direct al statului, exercitat prin intermediul Ministerului Cultelor.
-Un alt aspect întrucâtva legat era cel al învăţământului, care a fost reglementat la 3 august acelaşi an,
prin Decretul nr. 175 privind reforma învăţământului. Acesta reorganiza întreg sistemul de învăţământ, în
primul rând prin trecerea acestuia (orice nivel, orice profil) sub conducerea statului şi, în al doilea rând,
prin copierea structurii şi nivelurilor existente în învăţământul sovietic.
- Guvernului îi era rezervată puterea executivă. Dacă în Constituţia din 1923 însă, articolul 92 preciza că
guvernul exercită puterea executivă (în numele regelui), Constituţia din 1948 mai adăugase pe lângă
„executiv” şi „administrativ”, exact aşa cum apărea în articolul 64 din Constituţia sovietică de la 1936.
Formularea, care în prima Constituţie comunistă a României apărea la articolul 66, era următoarea:
„organul suprem executiv şi administrativ al R.P.R. este guvernul”. Din nou, este evidentă sursa de
inspiraţie sovietică. Guvernul era compus din Preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi
vice-preşedinţi şi din miniştri.
-Acelaşi proces de imitare fără discernământ a normelor sovietice se poate constata şi din analiza
prevederilor constituţionale referitoare la puterea judecătorească. Aşa-numita „reformă a justiţiei”
demarată de regim, sub conducerea ministrului justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu încă din 1945, viza în final
aservirea acesteia partidului, transformarea ei în „justiţie de clasă”, în care aplicarea legii nu se mai făcea
după principii obiective, ci după principii politice şi ideologice. Astfel, vechea Curte de Casaţie şi Justiţie,
născută odată cu statul român modern, era înlocuită de Curtea Supremă, titulatură preluată din Constituţia
sovietică. Instanţele judecătoreşti erau: Curtea Supremă, curţile, tribunalele şi judecătoriile populare.
Articolul 88 preciza, imitând articolul 103 din Constituţia sovietică, faptul că la toate instanţele, cu
excepţia Curţii Supreme, judecarea se făcea cu asesori populari. Membrii Curţii Supreme, ca şi Procurorul
General al Republicii Populare Române erau numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale.
Constituţia din 1948 (aprilie)
– alcătuită după modelul constituţiei sovietice din 1936
– prima constituţie a Republicii Populare Române (R.P.R.)
– conţinea un titlu special intitulat “Structura social-economică”
– se constituie Marea Adunare Naţională (exercita puterea legislativă)
– cetăţenii puteau fi aleşi în Marea Adunare Naţională începând cu vârsta de 23 de ani
Constituția din 1952
-Agravarea climatului internaţional a determinat în mod direct consolidarea controlului sovietic asupra
liderilor comunişti din ţările Europei centrale şi de răsărit, control ce urmărea în special evitarea unor
disidenţe, de orice fel, în sfera de influenţă sovietică, în condiţiile în care un nou război mondial nu părea
deloc exclus. Pe plan ideologic, o nouă abordare este impusă prin intermediul Cominform-ului, respectiv
„bolşevizarea partidelor comuniste”. Bolşevizarea pleca de la premisa că nu exista decât o singură cale
către socialism şi că socialismul nu se putea construi decât printr-un singur model, cel bolşevic. Modelul
bolşevic era singurul experimentat şi verificat din punct de vedere istoric, ceea ce impunea aplicarea sa în
toate „democraţiile populare”. Aceasta presupunea adoptarea tuturor practicilor politice bolşevice, a
întregii organizări politice, sociale şi economice specifice Uniunii Sovietice, fără nici un fel de
diferenţiere în funcţie de specificul naţional.
-Constituţia adoptată în 1952 o abroga pe cea adoptată în 1948 şi era alcătuită din 105 articole grupate în
10 capitole. Mai departe, „Capitolul introductiv” declara explicit că prietenia cu Uniunea Sovietică şi
„ajutorul ei dezinteresat” erau singura garanţie a apărării independenţei României şi a dezvoltării acesteia.
Alte două pasaje mai precizau faptul că politica externă a României avea la bază prietenia cu Uniunea
Sovietică şi alte state „iubitoare de pace” – această ultimă sintagmă făcând, în contextul epocii, trimitere
directă la statele cu regim communist.
-Următoarele capitole veneau să detalieze din punct de vedere tehnic principiile ideologice puse la baza
legii fundamentale. Primul capitol se referea la „Orânduirea socială”, copiind întocmai capitolul I, cu titlu
similar, din Constituţia sovietică de la 1936. În 15 articole, capitolul se referea, în cadru ideologic, la
drepturile cetăţenilor, la relaţia acestora cu statul, dar în mod special la rolul şi misiunea statului, văzute
în context marxist-leninist. Încă de la primul articol se preciza că România era un „stat al oamenilor
muncii” şi, detalia articolul 2, baza puterii populare a statului era reprezentată de „alianţa clasei
muncitoare cu ţărănimea muncitoare”. Delimitând astfel doar două clase sociale, se aplica principiul
„dictaturii proletariatului”, care implica reprimarea claselor exploatatoare de către oamenii muncii în
perioada tranziţiei la socialism. Articolul 3 relua ideea din capitolul introductiv privind originea
regimului, născut ca rezultat al „eliberării ţării” de către Armata sovietică în contextul celui de-al doilea
război mondial.
-Articolul 5 explica faptul că economia naţională a R.P.R. cuprindea trei formaţiuni: cea socialistă, cea
capitalistă şi mica producţie de mărfuri. Articolul 7 stipula că aparţineau statului toate bogăţiile solului şi
subsolului precizate la articolul 6 din precedenta Constituţie, la care se adăugau – în plus faţă de
documentul din 1948–, fabricile şi uzinele, gospodăriile agricole de stat, fondul de locuinţe şi altele care
intraseră în proprietatea statului, între timp, prin legea naţionalizării. Articolul 12 se referea la dreptul de
proprietate, şi acesta modificat şi interpretat din perspectivă ideologică: era garantată de către stat în
primul rând proprietatea asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, a locuinţei, a obiectelor
casnice şi de uz personal.
-Capitolul al II-lea al Constituţiei se intitula „Orânduirea de stat” şi cuprindea referiri cu caracter general,
politic, privind natura statului, detaliind funcţiile sale. Astfel, articolul 16 se referă la „regimul de stat”
din Republica Populară Română şi preciza că acesta era „regimul democraţiei populare”. Articolul 17
descrie, pe mai multe litere, funcţiile statului. Republica Populară Română este declarată ca fiind un stat
unitar, suveran şi independent, dar, ca şi Constituţia de la 1948, nu mai cuprinde precizarea tradiţională
din Constituţiile anterioare despre caracterul naţional al statului. Articolele 18, 19, 20 şi 21 se refereau la
organizarea administrativ teritorială a Republicii Populare Române, organizare ce cunoscuse transformări
dramatice în cursul anilor precedenţi, impuse de alinierea la modelul administrativ teritorial sovietic.
Constituţia din 1952 adăuga unele modificări la structura administrativ-teritorială existentă, în primul
rând prin reducerea numărului regiunilor la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara şi
Regiunea Autonomă Maghiară. În fapt, existenţa acestei ultime regiuni era o altă mare modificare atât a
Legii nr. 5/1950, cât şi a tradiţiilor administrativ-teritoriale româneşti, care nu au cuprins niciodată în
perioada modernă autonomii locale pe criterii etnice. Regiunea Autonomă Maghiară, preciza Constituţia,
era formată din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară, în zona secuiască, şi avea o conducere
administrativă autonomă, aleasă de populaţia regiunii.
-Capitolul al III-lea al Constituţiei se referea la organul suprem al puterii de stat în R.P.R., respectiv
Marea Adunare Naţională. Aleasă pentru un mandat de patru ani, ea reprezintă „unicul organ legiuitor”,
adoptând legi cu majoritate simplă. Marea Adunare Naţională numeşte Guvernul, aprobă bugetul de stat,
hotărăşte în probleme de război şi pace. În plus faţă de vechile atribuţii, noua Constituţie conferă acestui
organ dreptul de a stabili planurile de dezvoltare ale economiei naţionale, pe baza proiectelor elaborate de
Comitetul de Stat al Planificării, precum şi dreptul de a modifica împărţirea administrativ-teritorială a
României. Prezidiul Marii Adunări Naţionale îndeplineşte funcţiile ce decurg din şefia statului (acordă
decoraţii, medalii, amnistii, grade militare, ş.a.), dar ţine şi locul organului legiuitor în intervalul dintre
sesiuni. În această calitate, Prezidiul putea emite decrete, declara mobilizare sau stare de război, numea şi
revoca miniştrii etc..
-Capitolul al IV-lea se referea la organele administraţiei de stat ale Republicii Populare Române,
cuprinzând referiri şi explicaţii privind rolul şi funcţiile îndeplinite de organul executiv. Puterea executivă
este reprezentată de Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române, constituit de către Marea
Adunare Naţională.
-Capitolul al VI-lea trata organizarea instanţelor judecătoreşti şi a tribunalelor, care se schimba în mod
corespunzător odată cu modificarea organizării administrative. Conform articolului 64, justiţia se
înfăptuia în România, de către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Tribunalele regionale
şi Tribunalele populare. Conform articolului 64, sarcina principală a justiţiei era de a „apăra regimul de
democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor”, precum şi „legalitatea populară”. Numirea
instanţei supreme de către Marea Adunare Naţională, asesorii populari, caracterul public al şedinţelor,
precum şi alte prevederi ale Constituţiei din 1948 erau păstrate.
-Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor extrase din legea fundamentală a U.R.S.S. şi stipulate în vechea
Constituţie sunt confirmate: dreptul la muncă, la odihnă, la învăţământ, la asigurare în caz de boală sau
accident, egalitatea naţionalităţilor şi a sexelor, pretinsa libertate de conştiinţă, toate acestea erau
transcrise în noul text. Constituţia din 1952 mai cuprinde un capitol, al VIII-lea, şi care era dedicat
sistemului electoral din România. Acest capitol nu-şi găsea un echivalent în Constituţia de la 1948, însă
îşi găsea o corespondenţă perfectă în Constituţia sovietică. Capitolul venea să reglementeze alegerile de
deputaţi atât pentru Marea Adunare Naţională, cât şi pentru Sfaturile Populare. Alegerile se făceau, după
cum preciza articolul 93, prin vot universal, egal, direct şi secret. Vârsta de la care se dobândea dreptul de
vot era 18 ani, iar cea de la care un cetăţean putea fi ales în aceste organe era de 23. Articolul 96 explicita
în mod deosebit faptul că femeile au dreptul de a alege şi de a fi alese, la fel ca şi bărbaţii., fără deosebire
de sex.

Constituţia din 1965

-La 7 martie 1965 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare Naţională care, odată întrunită, a înfiinţat o
Comisie pentru elaborarea unui proiect de Constituţie, cu scopul de a evidenţia atât succesele obţinute
până în acel moment în construcţia socialismului, cât şi pentru a explicita liniile directoare ale politicii
partidului. Proiectul de Constituţie a fost aprobat de Plenara Comitetului Central care a avut loc pe 28
iunie 1965 şi dat publicităţii chiar a doua zi. Aceasta era prima Constituţie adoptată în anii regimului
comunist şi care nu mai era în mod direct produsul presiunilor externe. Dacă multe din prevederile
fostelor Constituţii se păstrează încă, aceasta se întâmplă pentru că regimul din România şi le asumase şi
credea în valabilitatea lor, deoarece la momentul 1965 nu mai existau de mult consilieri sovietici.
-Constituţia din 1965 cuprinde 9 titluri ce conţin 121 de articole. Primul Titlu se referă la stat, denumit
din 1965 Republica Socialistă România, în locul vechii denumiri de Republică Populară. România era
declarată „stat al oamenilor muncii”. La nivel de stat, poporul îşi exercita puterea prin organele alese,
respectiv Marea Adunare Naţională şi consiliile populare, toate instituţiile statului fiind puse sub controlul
primei. Articolul 5 stipulează faptul că economia României era una socialistă, bazată pe proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producţie, ceea ce nu mai permitea în România exploatarea omului de
către om, înlocuită de principiul repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. Articolul 11 garanta cu
generozitate proprietatea ţăranilor care nu erau asociaţi în cooperative asupra pământului pe care îl lucrau,
precum şi proprietatea meşteşugarilor asupra atelierelor proprii.
-Al doilea Titlu al Constituţiei se referea la drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. rticolele
incluse în acest titlu preiau marea majoritatea a prevederilor existente la capitolul cu acelaşi nume din
cadrul Constituţiei de la 1952, oferind detalieri suplimentare în cazul unora şi reformulări în cazul altora.
Astfel, sunt prevăzute egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, dreptul la muncă, dreptul la odihnă,
asigurări sociale şi de boală, dreptul la învăţătură, gratuitatea acestuia din urmă, dreptul la proprietate,
dreptul la moştenire, libertatea conştiinţei, dreptul la întrunire, libertatea de exprimare, precum şi multe
altele.
-Titlul al III-lea al Constituţiei era dedicat organelor supreme ale puterii de stat. Marea Adunare Naţională
era declarată unicul organ legiuitor, cu aceleaşi atribuţii prevăzute în 1952 (modificarea Constituţiei,
problemele războiului şi păcii, adoptarea planului de dezvoltare a economiei, organizarea celorlalte
structuri ale puterii de stat precum puterea executivă, cea judecătorească sau organele locale, ş.a.). Pe
parcurs, prin revizuiri, au fost adăugate noi atribuţii sau retrase altele. Prin articolul 50, instituţia avea
dreptul de a-şi alege un Birou al Marii Adunări Naţionale, compus dintr-un preşedinte şi patru
vicepreşedinţi. Erau păstrate, de asemenea, dreptul Adunării de a interpela membrii Guvernului şi de a
controla celelalte instituţii pe linie de stat, precum şi imunitatea deputaţilor şi organizarea lucrului în două
sesiuni. Mandatul, fixat iniţial la patru ani, la fel ca în Constituţia precedentă, a fost modificat în 1972
printr-un amendament care prelungea la cinci ani atât mandatul Marii Adunări Naţionale, cât şi al
consiliilor populare. La articolul 62, Consiliul de Stat era declarat „organ suprem al puterii de stat cu
activitate permanentă” şi era aşezat în subordonarea Marii Adunări Naţionale. Sarcinile sale erau de a
stabili data alegerilor (atât pentru Marea Adunare Naţională, cât şi pentru Consiliile Populare), gradele
militare, decoraţiile, ratifica şi denunţa tratatele internaţionale. Consiliul de Stat se compunea din
preşedinte, vicepreşedinţi şi membri, fiind ales de către Marea Adunare Naţională la începutul mandatului
său şi funcţionând până la începutul următorului mandat al M.A.N., când un nou Consiliu de Stat era ales.
Modul său de lucru consta în adoptarea de decrete şi hotărâri, pentru care răspundea, însă, în faţa Marii
Adunări Naţionale, conform articolului 70. În intervalul dintre sesiunile Adunării, puterile Consiliului de
Stat erau semnificativ sporite: acesta putea emite norme cu putere de lege, ce urmau să fie supuse
aprobării Adunării la prima sa întrunire, putea numi şi revoca primul-ministru, Consiliul de Miniştrii şi
Tribunalul Suprem, declara mobilizarea sau războiul în funcţie de situaţie, controla aplicarea legilor.
Consiliul de Stat, conform articolului 64, putea exercita aceste atribuţii şi în timpul sesiunilor Marii
Adunări Naţionale, dacă în situaţii de excepţie se impunea o decizie ce nu putea aştepta până la reunirea
în plen a M.A.N. Desigur că situaţia avută în vedere în acest caz era războiul.
-Titlul al IV-lea al Constituţiei se referea la organele centrale ale administraţiei de stat. Ca şi în 1952,
articolul 77 al legii fundamentale declara Consiliul de Miniştri ca fiind „organul suprem al administraţiei
de stat”. Acesta era numit de Marea Adunare Naţională la începutul sesiunii sale şi funcţiona pe durata
legislaturii, fiind compus din prim-ministru, vice-prim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţi ai altor organe
centrale ale administraţiei de stat. Atribuţiile Consiliului de Miniştri erau în bună măsură asemănătoare
cu cele deja existente, conform vechii Constituţii: coordonarea ministerelor, conducerea politicii interne şi
externe, asigurarea executării legilor, elaborarea planului de dezvoltare economico-socială, precum şi a
bugetului de stat, aplicarea şi realizarea acestora, asigurarea ordinii publice şi a apărării naţionale.
-Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat erau descrise în cadrul Titlului al V-lea al Constituţiei.
Sarcinile lor, aşa cum preciza articolul 86, erau complexe, precum conducerea activităţii locale din punct
de vedere economic, administrativ etc., dar printre acestea se număra ca o noutate şi apărarea „legalităţii
socialiste”. Efectiv, sfatul popular se ocupa cu adoptarea şi aplicarea planului economic şi a bugetului
local, cu îndrumarea activităţii economice pe plan local, cu asigurarea ordinii publice, cu controlarea
organelor de administraţie locală, ierarhic inferioare.
-Titlul al VI-lea se referea la organele judecătoreşti. Organizate în funcţie de unitatea administrativă,
iniţial la nivel raional şi regional, apoi judeţean, judecătoriile şi tribunalele aveau în fruntea lor Tribunalul
Suprem, cu rol de îndrumare. Tribunalul Suprem, la fel ca în 1952, era ales de către Marea Adunare
Naţională, dar se preciza în plus şi faptul că era răspunzător în faţa acesteia. Erau păstrate, ca în
Constituţia din 1952, caracterul public al şedinţelor de judecată, dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba
maternă în instanţe, asesorii populari, al căror rol era lăsat a fi explicat prin lege, şi se mai stipula, de
asemenea, faptul că judecătorii erau aleşi, fără a se explica însă cum.
-Titlul al VII-lea îl completa pe precedentul, referindu-se la organele procuraturii. Procuratura Republicii
Socialiste România avea ca sarcină, conform articolului 112 din Constituţie să „supravegheze activitatea
organelor de urmărire penală şi a organelor de executare a pedepselor”, precum şi „apărarea orânduirii
socialiste, a drepturilor şi intereselor legitime ale organizaţiilor socialiste, ale celorlalte persoane
juridice,precum şi ale cetăţenilor”. e. În fruntea Procuraturii era aşezat Procurorul General, ales de către
Marea Adunare Naţională, răspunzător în faţa acesteia şi ocupând această funcţie pe durata mandatului
Adunării. În subordinea sa se aflau Procuratura Generală, procuraturile judeţene, locale şi militare.
-Titlul al VIII-lea se referea la însemnele statului şi reglementa chestiuni precum stema, rămasă în aceeaşi
structură ca în 1952, inclusiv cu steaua în cinci colţuri, cu simpla modificare a denumirii ţării, culorile
steagului, imnul naţional şi sigiliul statului.
-Ultimul Titlu cuprindea dispoziţiile finale, inclusiv cele privind abrogarea Constituţiei din 1952 începând
de la data publicării noii legi fundamentale. Cea mai importantă modificare a Constituţiei din 1965 s-a
petrecut în 1974, odată cu înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Republicii Socialiste România.
Constituţia din 1965 (Constituţia Republicii Socialiste România)
– constituirea Consiliului de Stat ca instituţie executivă în R.S.R.
– modificată în 1968 – reorganizarea administrativ-teritorială a R.S.R – judeţele nou înfiinţate înlocuiau
plasele şi ţinuturile
– modificată în 1974 – era instituită funcţia de preşedinte al R.S.R.
– rolul conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea Partidului Comunist Român.

Subiectul 28 Revolutia din 1989

-Din cauza politicilor sale, la începutul anilor '80, România a intrat într-o profundă criză economică şi
socială, datoria externă ajungând la 10,2 miliarde de dolari. În mod neobişnuit, Ceauşescu a hotărât
achitarea întreagă a datoriei externe până în 1990, decizie care a avut un impact catastrofal asupra
populaţiei. Producţia internă a fost reorientată spre export, în timp ce restul cetăţenilor a fost au fost
privaţi de alimentele şi bunurile de consum de bază. S-a motivat că că nu e sănătos ca un adult să
consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, iar alimentele de bază au fost raţionalizate şi reduse progresiv
până la un kilogram de zahăr, ulei, carne, făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de
mălai de persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate. Totodată, populaţia petrecea
nenumărate ore la cozile interminabile din faţa magazinelor alimentare. Întreruperile în alimentarea cu
apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite
prin sistemul public de termoficare. În aceste condiţii, cetăţenii obişnuiţi au ajuns să trăiască la limita
subzistenţei, având loc treptat majorări de preţuri în ciuda lipsei de alimente. În ciuda acestor dificultăţi,
proiectele megalomanice nu au fost abandonate, ele consumând uriaşe rezerve bugetare. Proiectul
industrializării şi urbanizării forţate a continuat, ignorând dificultatea economică. Pe lângă aceste
probleme a intervenit şi o acută criză morală datorată creşterii fenomenului corupţiei şi a lipsei de
încredere în instituţiile statului. Totodată, măsurile represive ale organelor de Securitate s-au înăsprit,
provocând teamă în rândul populaţiei şi limitând libertatea de exprimare. Pe plan internaţional, această
perioadă este caracterizată de o izolare a României, atât faţă de lagărul socialist, cât şi de lumea
occidentală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică (1985) a deschis calea spre
reformă a sistemului socialist. Liderul sovietic a înţeles că că vechiul tip de socialism bazat pe pe
constrângere şi centralizare excesivă nu mai funcţiona. Prin măsurile glasnost (transparenţă) şi perestroika
(reconstrucţie), Gorbaciov anunţa reforme structurale sociale şi economice, propunând descentralizarea,
reducerea controlului partidului asupra puterii politice şi a societăţii, renunţând şi la dorinţa de a controla
ţările din blocul comunist. Deşi nu a reuşit să oprească degradarea economico-socială, deschiderea faţă de
Vest a condus la o mai bună colaborare între cele două blocuri şi sfârşitul Războiului Rece. Toate
celelalte state comuniste, cu excepţia României, s-au arătat disponibile să înceapă procesul de reformă şi
schimbare. Rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare, Ceauşescu se dovedea adversarul oricărei
schimbări.
-Mişcarea disidentă din România a fost aproape inexistentă în mare parte din cauza măsurilor opresive
dure ale organelor de securitate, dar şi a lipsei de solidaritate. Se înscriu în această mişcare intelectuali
precum Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Petre Mihai Băcanu, Ion
Ioanid, Neculai Munteanu, Vlad Georgescu, care au refuzat să adreseze elogii cuplului Ceauşescu.
Represiunea a determinat plecarea multora în exil, iar cei care au rămas în ţară au fost permanenţi
supravegheaţi de organele de securitate. De asemenea, în exil, lipsa de unitate nu a făcut posibilă
conturarea unei voci puternice a disidenţei româneşti. Pe plan politic, personalităţi precum Corneliu
Coposu şi Ion Raţiu au încercat apropierea faţă de mişcările politice occidentale, iar la Europa Liberă şi
BBC, prin glasul disidenţilor români, se făcea cunoscută opiniei publice internaţionale situaţia internă a
României, degradarea economico-socială, sistemul opresiv şi lipsa libertăţilor cetăţeneşti. În ţară, regimul
a reuşit să înăbuşe orice formă de opoziţie, precum greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi
manifestaţiile de stradă ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roşu” şi „Tractorul” din Braşov
(noiembrie 1987). Primul semn al căderii regimului a fost „scrisoarea celor şase” din 11 martie 1989.
Acesta era un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt, Gheorghe Apostol, şi semnat
de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu,
Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea critica politica urmată de regimul Ceauşescu şi a fost
publicată pe posturile de radio BBC şi Europa Liberă. În scurt timp, semnatarii scrisorii au fost reţinuţi,
interogaţi şi puşi în stare de arest la domiciliu. La sfârşitul anului 1989, valul schimbărilor a ajuns la
graniţele României. Căderea zidului Berlinului din 9 noiembrie a marcat eşecul sistemului politic al
blocului răsăritean. Rând pe rând, în Europa de Est, regimurile comuniste au fost înlăturate prin revoluţii
care au îmbrăcat forme diferite de la o ţară la alta: „masa rotundă” în Polonia, „compromisul politic” în
Ungaria, „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia.
-În România, revoluţia a cunoscut forma sa cea mai radicală şi violentă, deoarece Nicolae Ceauşescu nu
s-a arătat dispus să schimbe nimic din sistemul pe care îl conducea cu autoritate. Congresul al XIV-lea al
PCR din 20/24 noiembrie 1989 a ilustrat izolarea în care se afla liderul român. În plin proces de
destrămare a sistemului comunist în Europa de Est, fără participarea a nici unui reprezentat din celelalte
partide comuniste, după ce a fost ales din nou secretar general, Ceauşescu a citit timp de şase ore un
raport total nerealist cu evenimentele ce se desfăşurau pe plan intern şi internaţional. El a acuzat violent
un complot al Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici şi anunţat că va continua
edificarea socialismului pe baza valorilor marxist-leniniste. A făcut o prezentare nerealistă a marilor
realizări din epoca socialistă, subliniind creşterea nivelului de trai şi progresul tehnologic. De asemenea, a
anunţat achitarea completă a datoriei externe, iar în cincinalul următor se prevedeau obiective imposibil
de realizat având în vedere situaţia internă.
-Revoluţia a început la Timişoara pe 16 decembrie 1989, când protestul a câtorva sute de credincioşi
reformaţi împotriva evacuării pastorului maghiar Laszlo Tokes din locuinţa sa s-a transformat într-un
protest împotriva autorităţilor comuniste. S-a format un lanţ viu în jurul Bisericii şi au început să fie
scandate lozinci anticomuniste. Protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în
centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare,
apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie,
Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi. Noaptea, Ceauşescu autorizează
în caz de necesitate deschiderea focului, iar generalii Vasile Milea, Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu
stabilesc măsurile care trebuie luate pentru a-i intimida pe protestatari. Următoarea zi, au avut loc lupte de
stradă violente între manifestanţi şi trupele de ordine, rezultând 59 de morţi şi numeroşi răniţi.
Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de
propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. La Bucureşti, în şedinţa CPEx
s-au aprobat măsurile radicale de represiune, Ceauşescu admonestându-i pe cei trei generali pentru reacţia
slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii. Pentru a se asigura succesul represiunii sunt
trimişi la Timişoara mai mulţi generali, printre care Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu. În
dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială, deja programată, în Iran,
lăsând situaţia la conducerea lui Manea Mănescu şi a Elenei Ceauşescu. Următoarele trei zile sunt
caracterizat de lupte de stradă sângeroase la Timişoara, iar forţele armatei se dovedesc incapabile să
instaureze ordinea. Ziua de 20 decembrie marchează victoria revoluţiei la Timişoara, acesta fiind declarat
primul oraş liber. Peste 100.000 de oameni scandează în Piaţa Operei, se elaborează primul program
democratic, se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului. Întors din Iran, Ceauşescu susţine un
discurs la radio şi televiziune în care pune evenimentele de la Timişoara pe seama unor „elemente
huliganice de tip fascist”, instigaţi de „cercurile reacţionare imperialiste”, şi anunţă convocarea unui mare
miting a doua zi la Bucureşti.
-Pe parcursul evenimentelor de la Timişoara, Europa Liberă şi BBC a transmis şi a făcut cunoscută
opiniei publice desfăşurarea ostilităţilor. În după amiaza zilei de 21 decembrie, la mitingul convocat în
Piaţa Palatului, Ceauşescu spera să demonstreze sprijinul populaţiei faţă de regim. El a acuzat încă odată
evenimentele „huliganice” de la Timişoara, acuzând cercurile revizioniste şi imperialiste de amestecare în
treburile interne ale ţării, exprimând hotărârea de a pune capăt acţiunii ilegale, de restabili ordinea şi a
asigura construcţia victorioasă a socialismului. În timpul cuvântării, un zgomot de petardă a creat panică
în rândul participanţilor, creându-se o stare de dezordine. Soţii Ceauşescu eşuează în tentativa de a
restabili calmul, iar Nicolae Ceauşescu îşi reia grăbit discursul anunţând unele măsuri precum creşterea
pensiilor şi a alocaţiilor, menite a ridica nivelul de trai al populaţiei. Adunarea era deja spartă, iar înainte
de a se întrerupe transmisiunea televizată, oamenii au putut observa eşecul mitingului. După terminarea
discursului, Piaţa Palatului a fost evacuată, însă o parte din manifestanţi au rămas în stradă scandând prin
centrul Capitalei lozinci anticomuniste. Evenimentele au luat amploare, iar numărul celor ieşiţi în stradă a
crescut continuu. În seara de 21/22 decembrie au avut loc ample lupte de stradă în zona centrală între
manifestanţi şi forţele de ordine. Măsurile de represiune au fost radicale, iar armata a deschis focul
împotriva populaţiei civile.
-Dimineaţa un număr mare de muncitori de pe platformele industriale s-au alăturat manifestanţilor
ocupând Piaţa Universităţii. La ultima şedinţă a CPEx atmosfera este foarte tensionată, iar generalul
Milea este acuzat de trădare. O oră mai târziu, acesta se sinucide. Noul ministru al Apărării, Victor
Stănculescu, dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Spre după-
amiază, manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi se forţează intrarea în clădirea Comitetului Central. Într-o
ultimă încercare de a linişti spiritele din piaţă, Ceauşescu este întâmpinat cu huiduieli. Revoluţionarii
pătrund în clădire, moment în care generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, ia iniţiativa solicitării unor
elicoptere cu care să fie evacuaţi soţii Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Când primii revoluţionari au ajuns pe
platforma clădirii CC, un militar i-a somat să se oprească, astfel că elicopterul în care se aflau soţii
Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu a putut decola. La ora 12:06, zecile de mii de manifestanţi din
Piaţa Palatului au putut privi părăsirea Comitetului Central de către Nicolae Ceauşescu, fapt ce a
simbolizat victoria revoluţiei române şi prăbuşirea regimului dictatorial.
-După unele peripeţii, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt arestaţi la Târgovişte şi duşi la Miliţia Judeţeană
Dâmboviţa. În jurul orelor 19:30, la Televiziune se anunţă capturarea cuplului dictatorial şi se exclamă
victoria revoluţiei române. Totodată, s-a declanşat „psihoza teroriştilor” anunţându-se că un grup de
cetăţeni neidentificaţi, fideli regimului, continuă să tragă în populaţia civilă. Treptat, ei au devenit cel mai
periculoşi inamici ai revoluţiei, însă niciodată ei nu au putut fi identificaţi. În zilele următoare s-a
declanşat o adevărată vânătoare de terorişti şi oricine, civil sau militar, putea fi suspectat. În noaptea de
22 decembrie, un grup de disidenţi, revoluţionari şi foşti membri ai nomenclaturii opozanţi ai regimului
au alcătuit un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Frontul Salvării Naţionale. La
Televiziune şi Radio, Ion Iliescu transmite „Comunicatul în ţară” al CFSN, în care erau anunţate primele
elemente program ale noului regim: separarea puterilor în stat, pluralismul politic, organizarea de alegeri
libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, reorganizarea economiei naţionale, ş.a. Printr-un
decret al CFSN a fost constituit un Tribunal Militar Excepţional. Într-o instanţă de judecată improvizată,
procesul are loc pe 25 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul declarând că nu dau
socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale şi refuză să comunice cu anchetatorii. După un proces
sumar, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt găsiţi vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de
diversiune şi subminarea economiei naţionale. Sentinţa de condamnare la moarte a fost dusă la îndeplinire
prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte. Pe 30 decembrie, cei doi sunt
înmormântaţi în cimitirul Ghencea.
29.Constituția din 1991
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele,
principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor și autoritățile publice fundamentale. Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința
Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul
național din 8 decembrie 1991.

Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a Constituției României,
aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată în vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României.

Constituţia din 1991 (noiembrie)

– revizuită în 2003 (octombrie)

– reinstaura principiile vieţii democratice

– puterea legislativă exte exercitată de Parlament