Marea Unire, cea mai sublimă pagină a istoriei românești

Tudose Mihai
Prof. Gheorghe Valentin
Liceul Teoretic „Carol I” Fetești, jud. Ialomița

Marea Unire a României de la 1 decembrie 1918 a reprezentat visul milenial

al locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic. Unirea provinciilor românești
sub un singur steag, un singur nume și un singur conducător a fost rezultatul unui
proces de lungă durată.
Populația aborigenă a încercat de-a lungul timpul să se unească într-o
singură organizare statală. Cea mai veche tendință de unire, cunoscută în istorie, a
avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, liderul
geto-dacilor, vechii locuitori ai acestor meleaguri, are loc formarea primului stat
care se întindea pe toată aria României de astăzi. Unirea din timpul regelui geto-
dac a constituit o moștenire simbolică la care se vor raporta și la care vor visa mai
toți liderii care s-au perindat la conducerea diferitelor provincii românești.
La peste 1500 de ani distanță față de înfăptuirea regelui Burebista, are loc un
alt eveniment important în cristalizarea conștiinței române.
În timpul domniei lui Mihai Viteazul, la 27 mai 1600, s-a realizat prin
strălucite campanii militare și eforturi diplomatice, pentru prima dată unirea
politică a celor trei țări românești sub un singur conducător. În punctul cel mai
înalt al destinului său, Mihai Viteazul se intitula într-un hristov emis la 27 mai:
„Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, realizând pentru prima dată
unirea unui teritoriu apropiat ca întindere de cel al României de astăzi, fiind
perceput de mulţi români ca unul dintre cei mai importanţi eroi naţionali.
Deși unirea provinciilor din spațiul românesc a fost de scurtă durată,
reușita domnitorului a fost o faptă care a menținut viu idealul locuitorilor autohtoni
ai acestui spațiu.
Începând cu veacul al XVIII-lea, în sentimenul românilor apare ideea
națională. Românii, prin elitismul politic și intelectual, sunt tot mai conștienți de
originea latină și continuitatea populației românești în vechile teritorii ale Daciei.
În toate provinciile românești, românii încep să se jertfească pe altarul sfânt al
românismului. Printre aceștia îi regăsim pe Horea, Cloșca și Crișan, Tudor
Vladimirescu, Avram Iancu.
La jumătatea secolului al XIX-lea, un val revoluționar va cuprinde întreaga
Europa, ideile iluministe afirmându-se și în spațiul românesc.

1
 Revoluția de la 1848 a permis să apară noi voci de români care să ceară
dreptate pentru neamul românesc asuprit. Nevoia de unire era aclamată tot mai
răspicat, atât în interiorul provinciilor românești, dar și pe plan internațional.
Mișcarea de eliberare națională se transforma încetul cu încetul într-un tăvălug ce
nu mai putea fi oprit.
Mugurii Unirii care avea să fie înfăptuită câteva decenii mai târziu apar în
timpul revoluției pașoptiste din țările Române. Având loc întâlniri în țară și
străinătate, în care discursurile oamenilor politici se axează pe apărarea drepturilor
tuturor moldo-valahilor. Intelectualii și figurile reprezentative ale celor 3 mari
provincii românești, printre care Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, se întâlnesc pe
Câmpia de la Blaj, unde hotărăsc să lupte împotriva alipirii Transilvaniei la
Ungaria. Fără sacrificiul lor și al altor conaționali, flacăra românismului s-ar fi
stins și poate nici nu ar fi existat anul binecuvântat al românilor, 1918.
Un alt punct important în evoluția țărilor române și avansarea spre idealul de
unire, este domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Prin dubla alegere din 1859 ca domn
al Moldovei și al Țării Românești și prin reformele socio-politico-economice,
provinciile românești pășesc pe drumul spre Marea Unire. Prin diverse metode
politice și diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite,
menținând prin aceste acțiuni conștiința apartenenței la un singur neam.
Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus și
Imperiul Otoman. În același an, în 21 mai, parlamentul României declară
independența absolută a României. Independența, sfințită prin luptele la care au
participat armatele române, a fost recunoscută și consfințită în mai toate
cancelariile străine. Astfel, calea spre Marea Unire continua .
Primul Război Mondial aduce cu sine mai multe schimbările la nivelul
politicii și a factorilor de putere în spațiul european. Datorită unui context intern și
extern favorabil, la 9 aprilie 1918, Sfatul Țării se reunea la Chișinău și decidea
unirea Basarabiei cu mama sa România, “de-a pururi și pentru totdeauna”, astefel
Basarabia se declară unită cu România. Câteva luni mai târziu, în 28 noiembrie
1918, are loc unirea Bucovinei cu Regatul României. Unirea provinciilor românești
cu Regatului României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania. La 1 decembrie
1918, la Alba Iulia, are loc o Adunare Națională a tuturor românilor din
Transilvania, Banat și Ungaria. În cadrul plebiscitului care are loc la Alba Iulia,
populația venită în număr foarte mare din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș
își alege reprezentanții și formează Marele Consiliu Național Român.
Într-o atmosferă plină de încredere și speranță și în prezența a peste 100.000
de oameni , cei 1228 de delegați aveau să hotărască unirea pe vecie a Transilvaniei
cu Vechiul Regat, votând în acest sens o Rezoluție, ce conținea, la insistenta
social-democraților din Consiliul Național, şi anumite cerinţe: deplina libertate a
naționalităților conlocuitoare şi drept de reprezentare proporţională a acestora în
Parlament şi Guvern; egalitatea şi libertatea confesională; instituirea unui regim

2
democratic şi vot universal, direct, egal şi secret; libertatea presei, de asociere și
întrunire, libertatea de expresie; o reformă agrară radicală și drepturi pentru
muncitori asemănătoare celor din Occident.
Consiliul numește un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
condus de Iuliu Maniu. Câteva zile mai târziu, consiliul trimite la București o
delegație condusă de Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declarația
de la Alba Iulia. La 24 decembrie Ferdinand I promulgă decretul prin care este
confirmată legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.
Unirea Transilvaniei cu România va fi actul care va încununa opera
desăvârșirii unității naționale. De aici înainte toate eforturile națiunii vor fi
concentrate în direcția recunoașterii, pe plan extern, a Marii Uniri prin sistemul
Tratatelor de Pace de la Versailles (1919-1920), iar pe plan intern, în direcția
înfăpturii unificării administrative și legislative.
Din păcate, frumoasa istorie a Marii Uniri nu este scrisă până la final nici
până astăzi. După al Doilea Război Mondial, Basarabia și Bucovina au fost smulse
din trupul sfânt al țării de către vitregia istoriei și așa au rămas până în prezent.
Acum, la începutul secolului XXI, când România își sărbătorește Ziua
Națională în sânul familiei Europei Unite, poate este timpul să privim și spre
viitorul nostru ca națiune. Un viitor, mai exact o zi, în care frații noștri de peste
Prut vor reveni în matca firească, în mijlocul României. Din acest punct de vedere,
1 Decembrie ar putea fi și un moment de reflecție asupra idealurilor noastre ca
națiune, ca cetățeni ai aceleiași cetăți numită România Mare. Viitorul în care toți
românii vor fi din nou împreună nu este departe! Românii de astăzi sunt la fel de
hotărâți ca cei de ieri să refacă Marea Unire.

„Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei
româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera
niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a
întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile
conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l
călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.” – Florin Constantiniu