Doamna Directoare,

Stimaţi profesori,
Dragi colegi,

Sărbătorim 155 de ani de la unirea Principatelor Române, un moment de o importanţă

aparte pentru istoria românilor.
Organizarea românilor într-o formaţiune statală unică a fost o dorinţă puternic relevată
de-a lungul veacurilor. Începuturile luptei de unificare naţională pot fi datate la sfârşitul
secolului al-XVI-lea, când voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, printr-un abil
sistem de alianţe, reuşeşte să îi înfrângă pe Andrei Bathory, principele Transilvaniei,
precum şi pe domnitorul filopolon al Moldovei, Ieremia Movilă, devenind, astfel,
domnitor al celor trei provincii locuite de români. Deşi unirea va fi zădărnicită după doar
un an, în 1601, realizarea marelui voievod va deveni un reper pentru generaţiile
următoare. Oameni politici, intelectuali, reprezentanţi ai mediilor militare, precum şi
oameni de rând, cu toţii vor fi conştienţi de originea, obiceiurile, structura de conştiinţă
comună a românilor din toate cele trei provincii româneşti. Unirea devenise un obiectiv
permanent al tuturor ideilor şi programelor politice ale cărturarilor români.
În Epoca Modernă, în acord cu tendinţele politice şi ideologice ale perioadei, în Moldova
şi în Ţara Românească se afirmă un curent de opinie favorabil unificării celor două
principate. Asttfel, la 1848, programele revoluţionare ale paşoptiştilor munteni şi
moldoveni afirmă explicit necesitatea unirii Principatelor. Eşecul revoluţiei nu reprezintă
finalul mişcării pentru unificare naţională, întrucât tinerii revoluţionari exilaţi duc o
intensă luptă diplomatică pentru a convinge marile puteri de necesitatea unirii.
Apariţia unui puternic stat românesc la intersecţia celor trei mari imperii multinaţionale
( Otoman, Ţarist, Habsburgic) nu ar fi putut fi posibilă fără existenţa unui context
european favorabil generat de înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei. Pentru a lipsi
Imperiul Ţarist de dominaţia asupra Moldovei şi Munteniei, românii primesc dreptul de a
decide asupra viitorului lor politic şi naţional. Rezultatele adunărilor ad-hoc sunt
concludente, toate clasele sociale din cele două ţări române susţinând cu tărie unirea. Deşi
în 1858, la Paris, românii primesc dreptul de a se uni, structura statală urma să aibă în
continuare doi domnitori şi majoritatea instituţiilor separate. Doar două instituţii comune
la Focşani, precum şi numele viitorului stat-Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei,
acestea erau singurele prevederi care aminteau de unire.Dubla alegere a lui Cuza a fost
posibilă datorită inteligenţei elitelor politice ale perioadei, care au speculat o inexactitate
din textul Convenţiei de la Paris prin care se stipula alegerea a doi domnitori , nu a două
persoane! Aşadar, o singură persoană putea fi aleasă în două ţări.
În pofida directivelor marilor puteri europene, atât în Moldova la 5 ianuarie 1859, cât şi
în Ţara Românească la 24 ianuarie 1859 este ales domnitor Al.I.Cuza, personalitate
marcantă a istoriei românilor, care, printr-o abilă diplomaţie, va reuşi să obţină
recunoaşterea unificării celor două principate. Astfel, pe harta Europei apare, în sfârşit, un
stat cu numele de România.
Cunoscut ca Mica Unire, actul de la 24 ianuarie 1859 reprezintă, aşa cum aprecia istoricul
Neagu Djuvara, un desăvârşit exemplu de inteligenţă a clasei politice româneşti din a
doua jumătatea a celui de-al-XIX-lea veac, dar şi intensitatea dorinţei de unificare
naţională a românilor.