Constructivismul

Paul D. Williams (ed.), Security Studies: An introduction, Ed. Routledge, 2008,

pag. 59-72
Abstractul-anunţa în linii generale tema abordata, respectiv constructivismul, o teorie
sociala.
Studiul analizat ii apartine lui Matt McDonald si isi propune sa descifreze
semnificatiile constructivismului, implicatiile acestuia, precum si presupunerile teoriei
constructiviste cu privire la domeniul relatiilor internationale.
Partea I: Autorul plaseaza constructivismul in sfera teoriilor sociale, intrucat acesta nu
este in mod necesar asociat relatiilor internationale. Matt McDonald evidentiaza
conceptia constructivista despre lume, care ar avea la baza interactiuni intersubiective,
iar politica lumii ar fi, la randul ei, emanatia socialului, caci puterea politica e
influentata de factori precum normele, ideile si identitatile diverselor grupuri sau
comunitati.
De asemenea, demersul autorului vizeaza separarea constructivismului de teoriile
critice sau de realism. Este sesizabila critica lui McDonald fata de perspectiva realista
asupra constructivismului si a nefocalizarii excesive a acestuia asupra securitatii
internationale. Dimpotriva, constructivismul ofera o intelegere complexa a dinamicii
securitatii, sfarsitul Razboiului Rece constituind un punct de sprijin pentru afirmatia
conform careia nu armele si resursele militare sunt unicele elemente definitorii pentru
securitate, ci mai ales actorii strategici produc schimbari structurale.
Fragmentul conspectat se opreste asupra unei presupuneri constructiviste dintre cele
mai cunoscute, aceea ca securitatea este, de fapt, o constructie sociala. In acest sens
este argumentata ideea ca securitatea se poate reliefa prin pastrarea valorilor
fundamentale ale unei comunitati,dar aceasta definitie este incompleta, deoarece nu
ofera o imagine holistica asupra securitatii, iar elementele care fac ca securitatea sa
prinda forma pot fi date de raspunsurile la intrebarile care vizeaza precizarea acelor
valori fundamentale ale grupurilor, identificarea amenintarilor la adresa acestor valori
sau a modalitatilor prin care aceste valori pot fi conservate.
Securitatea este o constructie pe fundamente identitare.
Un cercetator, Hopf, crede ca nu pot fi formulate principii abstracte sau general
valabile asupra amenintarilor care apar in politica globala. El se sprijina in
argumentarea sa pe cazul lui Saddam Hussein si a amenintarii iminente pe care o
constituia, in opinia SUA si a aliatilor sai, posibilitatea ca acesta sa produca arme
nucleare, in timp ce alte state ale lumii aveau deja aceste arme “in dotare”.
Modalitatea in care a fost “demonizat” regimul lui Hussein din Iraq nu se baza pe
amenintarea in sine, ci pe experienta pe care anglo-americanii o aveau deja cu regimul
politic irakian din timpul razboiului din Golf si pe cunoasterea mecanismului si a
metodelor de operare ale factorilor politici irakieni. Rezulta ca binomul securitate-
identitate este de o importanta capitala in teoria constructivista. Factorii non-materiali,
care se leaga de idei, sunt cei care stau la baza construirii securitatii mondiale.
Factorii non-materiali includ si normele, nu doar identitatea. Politica lumii este in
mod indisolubil legata de existenta normelor care sunt percepute a fi asteptarile cu
privire la comportamentul pe care indivizii, grupurile sau statele care isi asuma o
anumita identitate trebuie sa il releve.
Statele-membrii-cheie ai societatii internationale
Exista norme internationale care incearca sa stabileasca limite in ceea ce priveste
comportamentele sau practicile politice acceptabile, care nu reprezinta amenintari la
adresa securitatii.
Saddam Hussein si interventia din Iraq din 2003- perceptia generala a fost accea de
amenintare, Iraq-stat paria din cauza rolului pe care normele si identitatea le au in
constructia conceptului de securitate si de practica politica acceptabila.
Legitimitatea-perceputa in functie de aderenta la aceleasi norme.
Amenintarile la securitatea globala sunt aduse in existenta, sunt identificate si
infierate mai degraba decat stabilirea riguroasa a unor criterii pe baza carora o
anumita actiune poate fi considerata amenintare, nu exista set de reguli precise care sa
duca la identificarea amenintarii securitatii globale.
Roxanne Lynn Doty aduce, in acest sens, cazul comportamentului guvernului SUA in
cazul refugiatilor din Haiti. 1991-1994-diferite discursuri cu privire la securitate,
diferite perceptii ale amenintarilor, diferite abordari si practici politce.
Ceea ce pretuim si consideram a fi o valoare pentru noi influenteaza modul in care
dezvoltam modalitati speciale de gandire cu privire la ceea ce inseamna o amenintare
la adresa valorilor in care credem.
Trebuie evitata focalizarea asupra unui mod strict, exclusiv a ceea ce securitatea
inseamna.
Huysmans: securitatea-intelegerea particulara a relatiilor cu natura, cu ceilalti oameni
si cu noi insine.-articulari de gandire diferite, diferite definitii si acceptiuni ale
conceptului de securitate, cadru larg de semnificatie pentru securitate care duce la
diferite definitii ale comunitatii politice si ale valorilor de baza ale acesteia.
Securitatea: loc de negociere ( intre liderii politici si publicul local) si de contestare
( intre diversi actori care elaboreaza diferite viziuni ale valorilor “noastre” si ale
felului in care trebuie sa actionam).
O idee strict constructivista: securitatea ca un loc de negociere intre factorii decidenti,
cei ce pretind ca vorbesc in numele unui grup si membrii grupului in sine. E o
diferenta in acest punct intre constructivism si realism, teorie care considera ca masele
nu au sau au un rol minuscul in negocierea cu elitele, sau intre constructivism si post-
structuralism care vede masele ca pe o tinta pasiva a discursurilor elitelor.
Constructivismul vede publicul ca fiind un factor puternic in influentarea politicilor
de securitate si a practicilor politice. Aici, desigur, ar trebui sa intervina contributia
actorilor non-statali care ar trebui sa genereze schimbari in contextul normativ in care
elitele politice actioneaza.
Relatia dintre liderii politici si publice important rolul reprezentarii. Dotty: insasi
conferintele de presa si discursurile oamenilor politici sunt concepute intr-o
modalitate demna de a fi luata in serios si de a se plia cu ceea ce masele considera
corect si dezirabil, intr-un cuvant: real.
Deci securitatea si politica de securitate este legata de valori, iar discursurile care
vizeaza reprezentarea acestor politici trebuie plasate intr-un anumit context
semnificativ. Exista studii care lanseaza intrebarea daca indivizii se autoidentifica
drept membri ai unei comunitati ale carei valori sunt enuntate si reprezentate de elite
si politicile acesteia. In cazul in care masele sustin actiunea politica a elitelor, atunci
securitatea insasi devine loc de contestare. Contestatari vor fi acei actori care incearca
sa-si impuna propria paradigma asupra cailor de urmat.
Atat securitatea, cat si amenintarea reprezinta doua concepte ale caror definitii pot fi
contestate, puse sub semnul intrebarii, mentinerea lor in directia dorita fiind rodul
unui imens efort ideologic, considerandu-se ca exista trei elemente sunt esentiale in
construirea conceptului de securitate, acestea fiind elita politica, mass-media si cultura
populara. Guvernele, de exemplu, au propriile naratiuni de securitate, iar factorii de
mai sus au un rol important atat in reproducerea, cat si in contestarea acestora.
In constructivism exista o relatie bine determinata intre agenti, structuri si schimbari.
Pentru Alexander Wendt, agentii ( identificati prin state) pot influenta continutul si
efectele structurii (identificate prin anarhie, numita principala trasatura a sistemului
international de catre sociologul Kenneth Waltz) prin modul de actiune. Agentii si
structurile sunt reciproc constituiti, convingerea ca exista reciprocitate intre cei doi
factori si in natura social constituita a politicii globale determina constructivistii sa
afirma ca schimbarea este mereu posibila.
Credinta ca structurile sunt constructe sociale implica posibilitatea schimbarii
acestora, un exemplu in acest sens, sfarsitul Razboiului Rece si M. Gorbaciov care a
schimbat insasi natura structurii. Cooperarea europeana in privinta securitatii a fost
posibila mai ales dupa 1945 prin dezvoltarea si institutionalizarea normelor. Acest
accent se bazează în mod similar pe recunoașterea faptului că dilema de securitate și
asumarea neîncrederei reciproce pe care se bazează nu reprezintă o caracteristică
inevitabilă a politicii mondiale produse de anarhie. Ar trebui privita ca un construct
social specific unor anumite perioade sau evolutii istorice.
Sintetizand, constructivismul vede securitatea ca pe un construct social insemnand
lucruri diferite in contexte diferite. De asemenea, securitatea este văzută
ca un loc de negociere și contestație, în care actorii concurează pentru a defini
identitatea și valorile unui anumit grup, astfel încât să pună bazele acțiunii politice.
Identitatea și normele sunt văzute ca fiind esențiale pentru studiul securității, oferind
împreună limitele unei acțiuni politice fezabile și legitime. În cele din urmă, agenții și
structurile sunt reciproc constituite și, pentru că lumea este una din propriile noastre
realizări, chiar și schimbările structurale sunt întotdeauna posibile chiar dacă sunt
dificile. Nu există distincții nesemnificative între abordările constructiviste critice și
convenționale față de conceptual și
aspecte empirice, inclusiv epistemologie și identitate, dar angajamentul comun de
bază în ideea de securitate ca o construcție socială permite o discuție a unei "abordări
constructiviste a securității".
În timp ce constructiviștii sunt de acord că securitatea este o construcție socială,
încercările de a indica mai explicit modul în care funcționează securitatea și modul în
care am putea studia construcția ei sunt mai controversate. Majoritatea
constructiviștilor au evitat
această întrebare, însă Școala de la Copenhaga a încercat să dezvolte o teorie mai
coerentă pentru studiul securității și, prin urmare, merită explorată în profunzime.
La începutul anilor ’90, sub impactul schimbărilor majore aduse de sfârșitul
Războiului Rece, ia naștere în cadrul dezbaterii constructiviste un cadru teoretic
pentru pentru aplicarea acestei paradigme în domeniul studiilor de securitate. Această
nouă abordare și-a propus și, consider eu că a și reușit, să impună un nou mod de
abordare a securității, unul care să țină pasul cu noile realități post 1990. Lucrarea
definitorie pentru noile viziuni și concepte aduse de Școala de la Copenhaga[6] a fost
publicată în 1998, și i-a avut ca principali autori pe Barry Buzan, Ole Waver și Jaap
de Wilde, purtând titlul: Security: A New framerwork for Analysis. Viziunea de bază
a securității din prisma Școlii de la Copenhaga este aceea că securitatea este un
construct social, această școală de gândire preocupându-se în principal de definirea
modului în care securitatea capătă sens prin procese intersubiective, cât și de
consecințele politice ale acestor construcții de securitate.
Lumea de după Războiul Rece avea nevoie de viziuni și concepte mai largi. Odată cu
trecere de la un sistem bipolar la unipolarism, viziunile de ”ieri” deveneau brusc
insuficiente, inaplicabile sau depășite. În ceea ce privește studiile de securitate,
accentul pus în mod legitim în perioada Războiului Rece pe latura militară şi politică
a securității nu mai putea fi tratat în continuare în același mod tradiţional și asta
pentru că noua realitate impunea includerea pe agenda de securitate a statelor a unor
subiecte tratate complet marginal până în 1990, precum schimbările climatice, sărăcia
sau drepturile omului.
Abordarea securităţii din perspectiva Şcolii de la Copenhaga se axează pe trei
concepte centrale dezvoltate de Ole Weaver (2004): ”sectoarele” (securităţii),
”complexele regionale de securitate” şi conceptul de ”securitizare”.  Referitor la
primul concept, Barry Buzan, definea sectoarele ca domenii[7] care comportă anumite
tipuri de interacţiuni de securitate. Al doilea concept cheie subliniază importanţa
nivelului regional de analiză în perspectiva constructivistă şi afirmă faptul că există
regiuni într-atât de interconectate încât dilemele de securitate ale actorilor sau ale
unităţilor ce o formează nu mai pot fi abordate în mod independet, ci necesită o
abordare unitară (Buzan and Weaver, 2003: 44). Totuşi, conceptul cel mai dezbătut al
acestei paradigme este cel al securitizării.
Securitizarea, descrisă mai întâi în detaliu de Wæver în 1995, se referă la
construcție discursivă a amenințării. Mai precis, securitizarea poate fi
definit ca un proces în care un actor declară o problemă particulară, dinamic sau
actor să fie o "amenințare existențială" pentru un anumit obiect referent. Dacă este
acceptat ca atare de un public relevant, acest lucru permite suspendarea politicii
normale și folosirea măsurilor de urgență pentru a răspunde crizei percepute.
Securitatea, în acest sens, este un loc de negociere între vorbitori și public, deși unul
este condiționat în mod semnificativ de măsura în care vorbitorul se bucură de o
poziție
de autoritate din cadrul unui anumit grup. În cele din urmă, Wæver (1995: 57)
sugerează că securitizarea cu succes tinde să implice doar articularea amenințării
dintr-un anumit loc, într-o voce instituțională, de către elite ".
La modul practic, procesul de securitizare se desfășoară sub forma unor construcții
discursive (”speech acts”). Acestea nu trebuie confundate cu emiterea unor viziuni
proprii sau a unor preferințe a unui actor oarecare asupra unui obiect de referință, ci ar
trebui înțelease în cheia descrisă mai sus, aceea a mutării obiectului de referință într-o
umbră amenințătoare care pretinde o legitimare a utilizării forței sau a oricărui alt
mijloc necesar pentru a o bloca (Weaver, 1995: 55). Unul dintre cele mai sugestive
exemple de securitizare poate fi identificat în legitimarea intervenției americane în
Afghanistan din 2002. Oricine studiază, chiar și superficial, discursul de atunci a lui
George W. Bush[10], va observa accentul făţiş pus pe amenințarea imediată la adresa
SUA pe care o reprezenta ”axa răului”, formată din Iran, Coreea de Nord și Irak. De
menționat de asemenea este conceptul de „desecuritizare”, un concept opus celui de
„securitizare”, și pe care constructiviştii îl preferă în pofida celui din urmă. Așa cum
se poate intui, acest concept presupune retragerea unor anumite problematici din
tărâmul securităţii, către domeniul „politicilor normale” (Dislaya, 2013)
Trei studii de caz: unul despre Yithzak Rabin si Acordul de Pace de la Oslo, unul
despre termenii de baza folositi in cadrul Scolii de la Copenhaga si unul despre
constructivismul critic si constructivismul conventional.