Ana Pauker

-activitatea clandestină şi exilul în URSS-

Născută cu numele de Ana Rabinsohn (sau Rabinovici) şi preluând, după

căsătoria cu un reprezentat marcant al primei generaţii de comunişti români, Marcel
Pauker, numele acestuia, Ana Pauker este o figură emblematică a comunismului
românesc, un personaj istoric care a uimit prin ralierea excesivă faţă de politica
Moscovei, fiind, probabil, cel mai mai activ “instrument” al stalinizării României.
Deşi în rândul comunismului timpuriu activau mulţi evrei, Ana Pauker s-a născut
la Codăeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de evrei religioşi, tatăl fiind haham, iar
bunicul rabin, aşadar lipsiţi de ataşament faţă de stânga eşichierului politic. Cu toate
că fraţii ei vor îmbrăţişa sionismul, aceasta, influenţată de personalităţile lui Heinrich
Sternberg şi Christian Racovski, va adera la socialism în 1915 pentru ca, la începutul
anilor 1920, la Geneva, unde se afla pentru a studia medicina, să devină membru activ
al mişcării comuniste.
Încă înaintea experienţei din Elveţia, cea care urma să fie numită de revista
americană “Time” în 1948 drept “cea mai puternică femeie din lume” s-a remarcat
prin organizarea, în 1917, a unor manifestaţii specifice socialismului care, la vremea
respectivă, milita împotriva războiului în desfăşurare. Manifestaţia Anei Pauker avea
la bază sloganul “Ajutor şi pace” şi a mobilizat un număr impresionant de femei
bucureştene.
În anii ‘20 ai secolului al-XX-lea, Ana şi Marcel Pauker, reveniţi în România,
devin notorii pentru militantismul lor pro-comunist şi anti-burghez. Cei doi aveau un
rol deoebit în propagarea crezului comunist, întrucât ambii se numărau printre puţinii
intelectuali autentici de care dispunea Partidul Comunist Român la acea vreme, partid
care intră în ilegalitate după 1924.
Prolifica activitate ilegală a Anei Pauker va fi precedată de o intensă instruire în
spiritul stalinismului chiar “la faţa locului”, în URSS, la Şcoala Politică Internaţională
Lenin. Aceasta va intra în contact cu personalităţi couminste de prim rang, va călători
în multiple capitale europene şi se va afirma ca o mare speranţă în ceea ce priveşte
lupta pentru triumful comunismului. A fost apreciată de legendele vii ale mişcării
comuniste internaţionale, precum activista spaniolă Dolores Ibárruri.

1
 Ana Pauker a desfăşurat o intensă activitate clandestină pro-stalinistă pe teritoriul
României, motiv pentru care va fi arestată în 1935 de către Siguranţă, serviciul intern
de informaţii al României. Deşi multă vreme fusese considerată decedată, întrucât
presa sovietică, prin articolele din “Izvestia”, răspândeau în mod voit aceste zvonuri,
activista comunistă fusese descoperită de autorităţile române într-o casă conspirativă
din Bucureşti, folosind numele fals “Maria Grigoraş”, alături de alţi membri notabili
ai PCR-ului aflat, pe atunci, în ilegalitate. Procesul intentat acestui lot de comunişti
capturaţi în 1935 este finalizat în 1936, la Craiova, unde Ana Pauker este condamnată
la 10 ani de închisoare.
Anii de detenţie o găsesc pe viitoarea “mână de fier” a comuniştilor români în
diverse penitenciare din ţară, precum Văcăreşti, Caransebeş sau Râmnicu Sărat, locuri
în care are ocazia de a intra în contact cu figuri semnificative ale politicii româneşti,
precum viitorul secretar general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau viitorul lider
ţărănist, Corneliu Coposu, ambii întemniţaţi în perioada respectivă.
Exilul în URSS începe în 1941, în urma schimbului încuviinţat de autorităţile
române, care acceptă eliberarea Anei Pauker şi trimiterea sa în URSS cu condiţia
pentru naţionalistul basarabean Ion Codreanu.
Perioada petrecută în URSS nu este în niciun fel marcată de rutină sau de
stagnare. Şederea sa în “inima bolşevismului” coincide cu implicarea sovieticilor în
Al Doilea Război Mondial ca urmare a invaziei naziste din 22 iunie 1941. Viitorul
ministru de externe al României se angajează într-o “fructuoasă” activitate în ceea ce
priveşte propaganda de sorginte comunistă prin coordonarea postului de radio din
oraşul Ufa şi prin munca de convingere pe care o desfăşoară printre ofiţerii şi soldaţii
români deveniţi prizonieri sovietici.
Ana Pauker a intenţionat şi chiar a reuşit să înfiinţeze şi să dirijeze din punct de
vedere politic unităţi militare formate din prizonierii de război români care, cerând
formal acordul lui Stalin, se vor alătura Armatei Roşii cu scopul de a lupta, desigur,
“pentru eliberarea României de sub jugul fascist”. Aceste unităţi, denumite cu emfază
“Tudor Vladimirescu”, respectiv “Horea, Cloşca şi Crişan” pentru a accentua un
paralelism închipuit între personajele istorice din istoria românilor şi cadrele militare
încorporate, prin intermediul acestor unităţi militare, în armata sovietică. În realitate,
deşi ovaţionate din toate punctele de vedere de către istoriografia comunistă, aceste
divizii, care funcţionau din 1943, luptau împotriva armatei române şi reprezentau,

2
practic, instrumente ale implementării comunismului în România, nicidecum ale
eliberării şi apărării independenţei şi suveranităţii naţionale.
Concomitent cu atribuţiile sale de instructor politic al diviziilor militare “Tudor
Vladimirescu” şi “Horea, Cloşca şi Crişan”, Ana Pauker, personaj apreciat în cercurile
conducătoare de la Moscova, în special de către liderii cominternişti, Gheorghi
Dimitrov şi Dimitri Manuilski, a elaborat scenarii laborioase pentru preluarea puterii
de către comuniştii români. Desigur, a existat un nucleu de comunişti români care
activau în acest sens şi care respectau ordine precise de la Moscova, însă “tovarăşa
Ana”, cum era aceasta cunoscută în cercurile bolşevice, pare a fi fost artizanul acestui
proiect care se va concretiza în crearea Blocului Naţional Democrat, o alianţă
electorală prin care, sub masca democraţiei şi a pluralismului politic, comuniştii
români vor prelua puterea legislativă în 1946.
Anii exilului Anei Pauker se încheie odată cu evenimentele de la 23 august 1944,
când România se alătură Naţiunilor Unite în lupta împotriva nazismului. Constatând
precaritatea informaţiilor de care Moscova dispunea cu privire la comuniştii români şi
la situaţia internă a României, în general, liderul cominternist, Gheorghi Dimitrov îi
face Anei Pauker propunerea de a prelua conducerea PCR-ului, propunere pe care
“tovarăşa” nu o putea accepta, aceasta cunoscând mentalitatea românească cu privire
la modelul liderului acceptat la nivel de grup, dar şi la nivel social. Fosta soţie a lui
Marcel Pauker credea că “o femeie, evreică şi intelectuală” nu putea constitui o
variantă viabilă pentru a prelua conducerea unei formaţiuni politice care, deşi
beneficia de susţinerea Moscovei, nu se bucura de popularitate în România.