Problema romă și problema evreiască intre 1940-1944

Ion Antonescu (1882-1946) a preluat puterea în toamna lui 1940 sub titlul de „Conducător al
Statului". A format guvernul împreună cu Garda de Fier a lui Horia Sima, oficializând Statul
Naţional-Legionar. Ulterior se va autoproclama Mareşal al României, iar alianţa cu Adolf
Hitler şi participarea în războiul contra Uniunii Sovietice, îi va aduce în subordine şi
administraţia guvernamentală a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria).

Antonescu este considerat iniţiatorul politicii de purificare etnică şi reprezentantul

Holocaustului în România, prin deportarea şi exterminarea evreilor din teritoriile controlate de
statul român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mareşalul a dispus de puteri depline, iar conducerea statului se făcea prin decrete legi. Presa
era cenzurată, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti reduse, instituţiile democratice desfiinţate, iar
naţional- extremismul şi rasismul au atins apogeul.

În România, persecuția evreilor a început înaintea războiului

Pe teritoriul românesc, primele acţiuni antisemite vor avea loc însă înainte de Antonescu. Între
1937 şi 1938, guvernul Goga-Cuza va adopta mai multe legi anti-evreieşti, retrăgând cetăţenia
română a peste 120 de mii de evrei, limitându-le drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi
interzicând căsătoriile acestora cu persoane de religie creştin-ortodoxă. Aceste decrete erau o
copie tristă în variantă românească a Legilor antisemite de la Nurnberg.

„Înaintea alianţei dintre Antonescu şi Fuhrer-ul de la Berlin, recensământul din 1938

înregistra 756 930 de evrei, iar până la intrarea României în război în vara lui 1941 si-au
pierdut cetăţenia română aproximativ jumătate dintre aceştia, mai exact 387 407 evrei, fie că
le fusese retrasă de către guvernul Goga, fie că deveniseră cetăţeni maghiari sau sovietici,
prin cedarea Transilvaniei de Nord, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei şi Basarabiei"(50)

După preluarea puterii de către Antonescu, mulți evrei vor lua calea imigrației ilegale spre
Palestina. [1] Acest fapt se datorează în mare măsură, atât influenței germane, cât și faptului
că în România, atât legionarii (până în ianuarie 1941), cât și guvernul Antonescu socotesc
evreii ca fiind responsabili de corupția antebelică și de criza economică. Ca și romii, ei îi sunt
prezentați populației (prin presă, prin știrile cinematografice dinaintea oricărui film, prin radio
și expoziții) ca fiind dăunători națiunii și paraziți, pentru a pregăti opinia să accepte ceea ce
mulți istorici aveau s-o numească „perioada cea mai cruntă din istoria evreilor de pe teritoriul
românesc" sau „Curățarea terenului" [2]

„Curățarea terenului", varianta românească a „soluției finale" a naziștilor

Planul de exterminare fizică a evreilor s-a numit „soluția finală" și a fost inventat și condus de
liderul nazist Otto Adolf Eichmann. Astfel, milioane de oameni au fost trimiși în lagărele de
concentrare de la Auschwitz, Buchenwald şi Dachau. În România, mareșalul Antonescu a
început deportarea și extreminarea evreilor mai întâi în Basarabia şi Bucovina, sprijinit de
armată şi jandarmerie. Ordinele speciale erau date direct de către Conducător şi erau
considerate secrete de stat ce trebuiau executate ca atare.

De exemplu, cu doar două zile înainte de a ordona trecerea Prutului, Antonescu le cerea
autorităţilor publice „să fie identificaţi pe regiuni, în Moldova, toţi jidanii, agenţii comunişti
sau simpatizanţi, iar Ministerul de Interne trebuie să-i ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în
măsură să facă ce voi ordona, când va veni momentul oportun."

Basarabia

Deportarea, iar în final masacrarea evreilor din ordinul mareșalului Ion Antonescu a început
mai întâi în Basarabia. Primul mare ghetou de pe teritoriul Basarabiei a fost constituit la
Chişinău, la 4 august 1941, deşi ordinul special pentru acest proiect a fost dat la 8 august,
acest ordin a reglementat regimul de detenţie, a delegat responsabilităţile specifice,
accentuându-se faptul că evreii nu vor fi întreţinuţi pe cheltuiala statului[7]. Ghetoul din
Chişinău a fost cel mai mare de pe teritoriul Basarabiei şi a funcţionat în perioada iulie –
noiembrie 1941. Astfel, evreii au fost adunaţi în limitele ghetoului, un spaţiu demarcat şi
limitat în cadrul unui cartier în care neevreii nu aveau permisiunea de a avea acces, teoretic,
fără acordul autorităţilor care supravegheau zona, instituţia care se ocupa cu paza şi ordinea
fiind Comandamentul Militar al Chişinăului[8].

La 1 august 1941 din ordinul Gestapoului au fost ridicaţi 450 de evrei din ghetoul Chişinău,
cu scopul de a fi trimişi la muncă. Ofiţerul german însoţit de trei soldaţi, după ce i-a triat pe
evrei alegând în special femei frumoase şi intelectuali, a plecat cu aceştia. În seara aceleaşi
zile, s-au întors dintre cei plecaţi, un număr de 39 de evrei bătrâni, care au declarat că restul
de 411 au fost împuşcaţi lângă Visterniceni, iar aceştia au fos readuşi pentru a povesti ce s-a
petrecut, printre cei omorâţi a fost şi un creştin, Ion Carmen. Ulterior, acest fapt a fost
confirmat de către preşedintele Comunităţii şi de colonelul Tudose, comandantul militar al
Chişinăului care au fost la groapa comună pentru a verifica acest lucru[9].

Un alt caz a fost acela întâmplat în perioada 7-8 august 1941, când un inspector de drumuri s-
a prezentat în ghetou şi a cerut pentru lucru la şantierul Ghidighici un număr de 500 de
bărbaţi. I-au fost daţi aceşti bărbaţi şi un număr de 25 de femei pentru a pregăti hrană. După o
săptămînă s-au întors 200 de evrei, care deveniseră inapţi pentru muncă, iar restul de 325 nu
s-au mai întors niciodată.[10]

La Chişinău, ca şi în alte lagăre unde evreii aveau bunuri cu ajutorul cărora puteau cumpăra
bunăvoinţa paznicilor, aceştia „închideau ochii”. Ba unii făceau mici servicii evreilor,
procurându-le alimente sau facilitând schimbul de scrisori. Această situaţie este descrisă de
şeful Inspectoratului de Jandarmi din Chişinău de generalul Voiculescu, guvernatorul militar
al Basarabiei, care nota:Personal, ducându-mă la aerodrom, am făcut constatarea că paza
este iluzorie. Trebuie luate măsuri, altfel ne vom pomenii cu toţi jidanii peste noi sau fugiţi.
Unităţile de gardă nu vor sta mai mult de zece zile în ghetou”. [11]

Bucovina

În nordul Bucovinei internarea în ghetou a evreilor din Cernăuți în vederea deportării

acestora în Transnistria s-a executat din ordinul expres al mareșalului la data de 13 octombrie
1941. De precizat că un număr mare de evrei aparținând locului au rămas pe loc aceștia
nemaifiind deportați, aceștia făcând parte din categorii speciale ca tehnicieni și specialiști
considerați necesari pentru buna desfășurare a activității orașului, bătrâni, femeile însărcinate
peste 6 luni, mame cu sugari, pensionarii publici și ofiterii în rezervă precum și alte persoane
care vor reuși să își cumpere locul pe o listă întocmită de comitetul evreiesc[17].

Situația evreilor în teritoriul rămas sau devenit românesc

13 mii de evrei au fost uciși la Iași

La 22 iunie 1941, trupele Armatei Române treceau Prutul, atacând Uniunea Sovietică a lui
Stalin. La câteva zile după intrarea în război are loc în capitala Moldovei, un incident
declanşat de unii soldaţi dezertori care au deschis focul asupra unei patrule militare. Sub acest
pretext, Antonescu a declanşat cel mai mare masacru a populaţiei evreieşti de pe teritoriul
României. Pogromul de la Iaşi din 27-29 iunie 1941 a fost iniţiat din ordinul mareșalului şi
autorităţile locale, împotriva cetăţenilor de etnie evreiască din oraşul de pe malurile
Bahluiului. În cele trei zile de teroare au fost ucişi peste 13 000 de evrei dintre care
aproximativ 3 000 au murit afixiaţi în așa-numitele „trenuri ale morţii" (40)

Evreii au fost acuzaţi că ar fi colaboratori ai bolşevicilor şi că îi ghidează pe aviatorii ruşi prin

intermediul radioului, a semnelor luminoase sau a pânzelor de culoare roşie. Astfel, pe 27
iunie 1941, Antonescu ordona colonelului Constantin Lupu să: „cureţe Iaşiul de evrei." Ceea
ce s-a și întâmplat în zilele următoare. Mulţi evrei au fost ucişi pe loc, acolo unde au fost
găsiţi în oraş, de către patrulele mixte compuse din soldaţi, poliţişti, gardieni, jandarmi
români, dar şi militari germani sau civili fideli ideologiei rasiste.

Au urmat trei zile în care populaţia evreiască a fost terorizată prin percheziţii, jafuri, violuri şi
asasinate iar cei care au supravieţuit masacrului din curtea Chesturii de Poliţie, au fost
înghesuiţi în vagoane de marfă închise ermetic pentru a fi deportaţi spre Călăraşi sau Podul
Iloaiei. Iată, de exemplu, mărturia unui supravieţuitor evreu de atunci:

„Am fost băgaţi în vagoane şi oamenii mureau ca muştele în primele zile. Când trenul s-a
oprit prima oară, pentru a grăbi moartea, m-am aruncat din vagon crezând că soldaţii mă
vor împuşca, dar când şi-au dat seama că vreau să mor împuşcat au început să mă tortureze,
lovindu-mă cu paturile armelor şi călcându-mă în picioare până am leşinat şi m-au crezut
mort...m-am trezit când doi oameni m-au apucat de mâini şi de picioare, m-au dezbrăcat şi
m-au aruncat într-un camion cu cadavre ...apoi am fost dus din nou spre vagoane şi silit să
calc peste un morman de oameni morţi care au rămas înăuntru o zi şi o noapte şi care
fierbeau din cauza căldurii insuportabile, fără apă şi fără aer ceea ce a înmulţit numărul
cadavrelor."

Convoaiele cu deportați circulau cu viteză redusă, iar mulţi evrei au murit asfixiaţi sau
deshidrataţi. În gări nimeni nu avea voie să se apropie de garniturile morţii, pentru a nu
deschide uşile vagoanelor şi a ajuta deţinuţii. Era interzis să li se acorde apă, alimente sau
ajutor medical, iar cadavrele au fost aruncate în gropi comune din jurul gărilor unde au
staţionat aceste „trenuri ale morţii". (30)

Lagărele morții din Transnistria

După ce armatele române au trecut Prutul, Ion Antonescu a ordonat „curăţirea terenului" prin
evacuarea sau deportarea evreilor şi a romilor în Transnistria. Cei mai mulți proveneau din
Basarabia şi Bucovina şi au fost închişi în lagărele de muncă forţată.
Multe dintre aceste ghetouri erau alcătuite din barăci insalubre asemenea grajdurilor de
animale, fără ferestre şi fără uşi, cu acoperişuri de paie, expuse gerului şi zăpezii în timpul
iernii şi caniculei din timpul verii, Aproape toţi care ajungeau să fie prizonieri ai grajdurilor
vor muri de foame şi boli precum tifosul, antraxul, dezinteria sau malaria. (31)

În total, în cei trei ani ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, între 250 000 și
300 000 de evrei şi circa 20 000-25 000 de romi din toată ţara, şi-au pierdut viaţa sau au fost
deportaţi în aceste ghetouri ale morţii de pe teritoriul cuprins între Nistru şi Bug. Cele mai
multe dintre victime au murit nu atât în urma uciderii în masă, cât a tratamentului inuman şi
plin de cruzime la care au fost supuse. Marşurile epuizante de zeci de kilometri la care
participau copii, tineri şi bătrâni, executarea celor care nu puteau continua, masacrarea de
către trupele SS a celor care treceau râul prin partea de sud-est şi bolile au ridicat numărul
victimelor.

Spânzurați în piața publică din Odessa

Masacrul de la Odessa a fost declanşat în seara zilei de 22 octombrie 1941, pentru a pedepsi
populaţia civilă în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român de pe strada
Engels. În urma exploziei și-au pierdut viaţa 16 ofiţeri români, inclusiv comandantul militar al
oraşului, generalul Ion Glogojanu, 35 de soldaţi, 9 civili şi 4 ofiţeri ai marinei germane.

Mareşalul a ordonat şefului Marelui Stat Major, să treacă imediat la represalii pentru a
pedepsi vinovaţii. Asta deși atentatul fusese pus la cale de partizanii sovietici. Succesorul lui
Glogojanu, generalul Constantin Trestioreanu, a ordonat spânzurarea a aproximativ 5 mii de
civili, din care majoritatea erau evrei. Crimele s-au petrecut în pieţele publice, iar spânzuraţii
erau atârnaţi de balcoanele clădirilor sau felinarele publice. În ziua de 23 octombrie, soldaţii
români au executat alţi 19 mii de evrei civili printre care se aflau femei, bătrâni şi copii. Mulţi
dintre ei au fost împuşcaţi în plutoane de câte 40-50 de persoane, alţii însă vor fi spânzuraţi,
dinamitaţi sau stropiţi cu benzină şi arşi de vii. Apoi peste 45 000 au fost trimişi în lagărul de
concentrare de la Bogdanovka unde au fost asasinaţi două luni mai târziu, povesteşte și
istoricul Dennis Deletant. (27)

Conform altui istoric, Raul Hilberg, Antonescu îşi justifica crimele de la Odessa ca o
consecinţă a războiului, întrucât „evreii au fost aceia care au insistat ca trupele ruseşti să
opună o rezistenţă îndârjită şi inutilă, numai ca să aducă mari daune armatelor române". Cei
aflaţi la conducerea Odessei în toamna lui 1941 vor fi acuzaţi de genocid, judecaţi şi
condamnaţi la moarte după terminarea războiului de către Tribunalul Poporului de la
Bucureşti.

În 1942, regimul Antonescu a refuzat predarea evreilor români către Germania nazistă
(inclusiv în însăși Germania sau în țările ocupate de aceasta), cerută de plenipotențiarul SS
Gustav Richter, sub motivul că „România este perfect în stare să asigure ea însăși soluționarea
problemei evreiești”. Radu Lecca și Mihai Antonescu au creat Centrala Evreilor din România,
pentru a contrabalansa Confederația Societăților Evreiești din România, condusă de Wilhelm
Filderman,[19] socotită prea independentă, și care, împreună cu Crucea-Roșie, aducea
deportaților din Transnistria merinde și medicamente, ba chiar obținea rapatrierea unora dintre
ei.[20]

Holocaustul romilor

În timpul lui Antonescu, nu numai evreii au avut de pătimit, ci și romii. La început, Mareşalul
a dorit doar expulzarea acestei etnii din Bucureşti şi construirea unor sate rome în zona
Bărăganului. Și-a schimbat planurile o dată cu deportarea evreilor din toamna lui 1941, când a
considerat că Transnistria este o destinație potrivită și pentru romi.

Mişcarea legionară şi-a pus problema adoptării unei politici rasiste faţă de romi abia după
venirea la putere. Într-un articol publicat în “Cuvântul”, oficiosul Gărzii de Fier, la 18 ianuarie
1941 (deci cu câteva zile înaintea rebeliunii legionare), se afirma “precăderea problemei
ţigăneşti” faţă de multe altele şi se cerea interzicerea prin lege a căsătoriilor între români şi
romi, iar apoi izolarea treptată a romilor, într-un fel de ghetou (37). În timpul guvernării
legionare, nu au fost luate, însă, nici un fel de măsuri împotriva romilor.

„Jandarmeria va organiza un recensământ care diviziona etnia romilor în: ţiganii nomazi
cum ar fi lingurarii sau căldărarii şi ţiganii sedentari precum condamnaţi, recidivişti sau
infractori care erau consideraţi un pericol social. Listele cuprindeau peste 40.000 de membrii
dintre care 9.471 erau nomazi, iar 31.438 erau stabili. Aproximativ 25.000 de romi vor fi
deportaţi în Transnistria." (32)

Deportarea acestora a cuprins două etape pe tot parcursul anului 1942, iar odată ajunşi în
Transnistria au fost așezaţi în sate care purtau numele de colonii în partea de sud-est a
teritoriului, pe malurile Bugului. Locuiau în colibe săpate sub pământ, bordeie sau corturi
improvizate, iar când unele sate ucrainiene au fost evacuate, romii au ocupat casele părăsite.
Romii nu au fost executați, ci pur şi simplu lăsaţi să moară prin înfometare sau din cauza
lipsei de asistenţă sanitară sau de epidemii. Doar jumătate din cei deportaţi vor supravieţui.

[1] Raul Hilberg, tomul II, pp. 1411 – 1468

[2] ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945)
- Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
[7]Raport Final, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, p. 134

[8]Florin Stan, op.cit.p. 57

[9]Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, Vol.
III, Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice „Dacia Traiană”, Bucureşti, 1947, p. 63

[10]Ibidem

[11]Florin Stan, Portul Constanţa. Poartă deschisă a evreilor spre „ţara promisă”. Studii
privind „problema evreiască” în România. 1938 – 1944. Editura Muzeului Marinei Române,
Constanţa, 2007, p. 113

[17]Apud, Dorel Bancoș, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura
Eminescu, 2000, p. 161

19. ^ Willi Filderman, colegul de liceu al Mareșalului în Evreii care l-au influentat pe
Antonescu (2) - Dosare ultrasecrete, Ziua - 24 iunie 2006, pe [2].

20. ^ Hilberg, TII, pp. 1453-55.

27 Dennis Deletant
Aliatul uitat al lui Hitler
Ion Antonescu si regimul sau. 1940-1944

Humanitas

30 Jean Ancel, Preludiu la asasinat: pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, 2005)

31 ) J.Ancel în The History of Holocaust in Romania, Ierusalim, 2011.

32 Viorel Achim, Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria, Bucureşti, 2004

37 L. Stan, Rasism faţă de ţigani, în “Cuvântul”, S.N., nr.53 din 18 ianuarie 1941, p.1, 9.

40 Radu Ioanid în The Antonescu Era-The Tragedy of Roumanian Jewry.

50 Matatias Carp în lucrarea Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România (1940-1944)