Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunismului (1944-1965), 2004,

Polirom, 196 p.
Cartea Evreii din România în perioada comunismului constituie unul din textele
fundamentale privitor la cunoaşterea situaţiei comunităţiilor evreişti din această perioadă pe
teritoriul României. Scopul nu este unu persuasiv,ci informativ, deşi se observă implicarea
directă în universul istoriei, un univers anormal din punct de vedere istoric pentru că fenomenul
de migraţie e evreilor era absolut necesar şi pentru că se observă talentul autorului de “detaşare”
faţă de evenimente prin folosirea limbajului denotativ şi de persepectiva relativ neutră. De ce
relativ neutră? Deoarece Liviu Rotman la acea vreme avea în jur de 11-12 ani şi încă de pe atunci
şocat de fenomenul “redeschiderea porţilor” îşi punea întrebarea de ce nimeni nu vorbeşte despre
rudele lui după plecarea lor ca şi cum nici nu ar fi existat.

Liviu Rotman-născut la 11 aprilie 1947, în Bucureşti. Absolvent al Liceului “Mihai

Viteazu” din Bucureşti(1964), licenţiat (1969) şi doctor(1983) al Facultăţii de Istorie din
Bucureşti. Cercetătorul principal la Universitatea din Tel Aviv, unde a condus între anii 1990 şi
2003 Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România. În prezent este şeful unui proiect
complex de cercetare, profesor-invitat la Universitatea Bucureşti, Universitatea “Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti.

După studii de istorie modernă a României şi un doctorat despre activitatea

Municipalităţilor Bucureştilor, în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, Liviu Rotman, se
specializează în istoria evreilor din România, fiind preocupat în special de problematica
socioprofesională şi şcolară. Este autorul uneri cărţi despre Şcoala israelito-română.
Învăţământul evreiesc din România, lucrare apărută în ebraică şi română şi editorul în serie în
cinci volume a Istoriei evreilor din România, lucrare apărută în ebraică între 1997 şi 2003, în
curs de apariţie şi în limba engleză. Ultimii ani şi-a consacrat studiile perioadei recente,
analizând impactul regimului comunist asuprea populaţiei evreieşti, cercetări materializate în
studii publicate în Israel, România şi S.U.A.

O observaţie în sprijinul căreia perspectiva autorului este una de informare o regăsim şi în

titlul lucrării, titlul care este clar, precis de unde reiese dorinţa autorului în mod concis ca
infomaţia să fie pe întelesul tuturor, nu numai unui public avizat. În acelaşi spirit al clarităţii se
observă structurarea materialului pe capitole.

Capitolul introductiv al cărţii vizează dinamica societăţii în perioada comunistă

determinată de: holocaustul-traumă, ce schimbă mentalităţile atât la nivel colectiv cât şi cel de
individ. Al doilea element este proclamarea statului Israel în 1948, al treilea fiind instaurarea
regimului comunist. Principala problemă a evreilor era încercarea de a-şi păstra instituţiile sale
specific, viaţa religioasă şi culturală.
 În capitolul 2, “Coordonate sociale şi demografice ale populaţiei evreişti din România
după Holocaust”. Situţia precară a populaţiei evreişti în urma Holocaustului era următoarea:
90% din copii erau rahitici, iar 25% din bolnavii de diabet erau evrei. Sunt prezentate cauzele
scăderii populaţiei şi anume acelea că după căderea regimului fascist al lui Antonescu, populaţia
evreiască s-a înjumătăţit datorită unei politici de exterminare a evreilor. A doua cauza ar fi
pierderea de teritorii de către România, a Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa; zone cu un
număr mare de evrei.

De ce avem evrei în România?

Pentru că datorită poziţiei geografice, în specia cu Marea Neagră, România este un

obiectiv căutat de evreii din întreaga Europă Centrală şi de Est pentru că portul Constanţa era un
punct de plecare spre Palestina.

Capitolul 3 intitulat “În umbra terorii ”, subliniază elementul comun asupra istoriei
evreo-române şi populaţia evreiască: lichidarea regimului democratic pluri- partit, naţionalizarea,
reforma învăţământului, campanii anti-religioase, izolarea de lumea occidentală, apoi coexistenşa
paşnică, apoi reluarea, în alt plan a perioadei de teroare(1958).

Curios este faptul că fondurile din arhive se opresc în jurul anilor 1964-1965, ceea ce
împiedică demersul autorului către cercetări. Tot de acum începe scăderea populaţie evreieşti din
România datorită desfăşurării cu uşurinţă a emigrării către Israel. Se doreşte ştergerea evreilor
din “memoria istorică a României”.

Din punctul de vedere al cercetărilor, la bază a stat literatura de specialitate şi informaţiile

primare arhivistice. Mă aplec asemeni autorului Liviu Rotman importanţei materialului
documentar menţionând lucrările care constituie o bază obligatorie pentru orice referire a
perioadei de maximă teroare comunistă. Prima este lucrarea Laviniei Betea-unde tratează
explorarea exhaustivă a problematicii din jurul grupului lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Următoarea
lucrarea este ce a lui Robert Levy-se ocupă cu destinul Anei Pauker în P.C.R, o prezentare a
întregii problematici a luptelor pentru putere în P.C.R. Expune în mod psihologic decizia Anei
Pauker de a abandona lupta pentru funcţia supremă în partid din cauza faptului că era evreică. Şi
utima lucrare a lui Pavel Câmpeanu-se ocupă de perioada regimului totalitarist până la decăderea
lui(22 dec. 1989).

“Comunitatea evreiască”, capitolul 4 arată că speranţa revenirii la democraţie, atât a

evreilor cât şi a românilor se dovedeşte a fi una spulberată de venirea al conducere a lui
Gheroghe Gherorghiu Dej şi înaine de asta a guvernului Petru Groza ce va avea rolul de trecerea
României de la regimul democratic la communist. Monopolul ideologic era bazat pe stalinism
având ca ideologie unică marxism-leninismul exercitându-se prin: multe mănăstiri închise,
interzicerea propagandei religioase, monopolizarea învăţământului de stat. Aceasta din urmă
fiind şi cea mai importantă, pentru că prevedea îndoctrinarea tineretului prin intermediul
manualelor cu privire la antisemitism, dar şi prin presă :UTC(Uniunea Tineretului Comunist),
Pionerii şi Şoimii Patriei. În ceea ce priveşte rebodândirea locuinţelor, Lucreţiu Pătrăşcanu şi
Constantin Sănătescu s-au opus acesteia, Sănătescu definindu-o astfel: “ chestiunea nu este
numai de ordin juridic, dar şi de social”.

Au existat metode de educare în spiritual antiseminitsmului ?

Da! Prin manual şcolare şi prin intremediul mass-mediei, în care publicau unii
intelectuali ce au stârnit nemulţumiri.

În continuare este tratat interesul vizibil al partidului communist, după moartea lui Stalin
având loc o relativă relaxare a terorii datorată distanţării de Moscova. În 1955 are loc Adunarea
de la Helsinki pentru pacea mondială, de interese reciproc, “într-o lume despărţită în doua
blocuri polictice”: a războiului rece şi a unor focare “calde”.

Organizaţia Joint Distribution Committee a avut o bogată activitate în România, este

marcată şi marcantă ca activitate prin citatul Anei Pauker: “ Joint-ul nu este nuami o organizaţie
de spionaj, ci el pregăteşte posture de rezervă, grupe diversioniste pe care, la momentul oportun,
reacţiunea să le poată folosi: apparent, are scopuri filantropice, dar toţi cei care primesc pomana
lor sunt informatori, de multe ori inconştienţi”.

În încheiere, capitolul “O ideologie veche în haine noi: antisemitismul comunist”, conţine

diverse planuri pe care s-a dizolvat antisemitismul: cel tradiţional, al atacurilor fizice, al
profanării cimitirelor sau de sinagogi, dar şi cel ce constă în manipularea “dirijată” a zvonurilor,
de altfel o cale tradiţională de marginalizare a populaţiei evreişti în felurite moduri şi promovarea
imaginii negative a evreului, precum cea a “evreului parazit”.

Subliniez faptul că în opinia mea lucrarea este bazată pe o antiteză dintre cele două
comunităţi: evreii, care erau autonomi şi românii, care erau sub un regim totalitar. De aici
provine şi relaţia de paralelism între cele două. Bineînteles trebuie subliniat şi faptul că interesul
clar vizibil al P.C.R-ului era de renaşte antisemitismul, care vine de la partidele istorice şi o va
manipula în acest sens. Reprezentativ pentru acesta este citatul lui Iuliul Maniu: “ Nu suntem
exclusivişti, nu suntem şovini. Suntem naţionalişti. Nu dorim să persecutăm pe cineva, dar iubim
poporul nostru, iubim tradiţia românească, istoria, limba, obiceiurile şi dorim fericirea şi
prosperitatea acestui vrednic popor pe care soarta l-a încercat atât de greu. Respectăm drepturile
tuturor celorlalte naţionalităţi, cetăţeni ai statului nostru, dar nu putem îngădui persecutarea în
propria noastră ţară a propriilor ei fii”(adresându-se tinerilor naţional-tărănişti, enumerând
principiul de bază al partidului său).