Mișcarea sionistă

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sionism
Sionismul - de la Muntele Sion (Țion), nucleul așezării davidice în Ierusalim - este
mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere
(în ebraică galut) și revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel (în ebraică Ereț Israel), pentru
restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare, recrearea și consolidarea unui stat
evreiesc. Folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), în 1890 pentru mișcarea
pre-sionistă Hovevei Țion, termenul sionism a fost adoptat de dr. Theodor Herzl la Primul
Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel, în Elveția.
Dorința evreilor de a se reîntoarce în țara strămoșească a rămas o temă universală în
tradiția evreiască de la Marea Revoltă a Evreilor (66-70 - e.n.), revolta față de distrugerea
Ierusalimului de către romani în anul 70, revolta lui Bar Kohba din 135, și
începutul diasporei consecutive a evreilor. Cele trei revolte eșuate tragic precum și alte inițiative
cu rezultat similar, au slăbit încrederea evreilor că visul lor se va împlini ca urmare a unei acțiuni
umane, speranțele lor punându-se din ce în ce mai mult în Providență. Evreii au continuat să
locuiască în Palestina și după revolta lui Bar-Kohba; comunități evreiești au existat acolo
neîntrerupt în ultimele două milenii. Talmudul de la Ierusalim este un exemplu al continuității
culturii evreiești în Palestina. Declinul evreilor palestinieni a fost treptat și s-a întins de-a lungul
mai multor secole, sub influența dominației bizantine, a
cuceririlor arabilor (anii 600), cruciaților (sec. XI), și a ineficientei administrații a Imperiului
Otoman (sec. XV - XX). Spre sfârșitul acestei epoci, fertilitatea pământurilor în Palestina
scăzuse dramatic, iar economia țării înapoiată. În ciuda acestui declin, au existat mai multe
mișcări proto-sioniste, ce au avut ca rezultat revitalizarea anumitor comunități evreiești, cum ar fi
cea din Safed. Populația acesteia se compunea din evrei care au fugit de persecuțiile din partea
regatelor catolice, ce au urmat Reconquistei Peninsulei Iberice. În acea perioadă, de exemplu,
în Portugalia, din ordinul regelui Manuel I, evreii au fost forțați fie să se convertească la
creștinism, fie să plece. În urma acestei politici au apărut evreii „marrano” (conversos).
Termenul sionism a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–
1937, jurnalist evreu-austriac - la Primul congres sionist din 1897 a fost ales secretar general
al Organizației sioniste mondiale) în 1890 pentru mișcarea pre-sionistă Hovevei Țion și adoptat
apoi de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel. Acest congres avea
ca obiectiv soluționarea problemei evreiești, prin crearea (reînființarea) statului evreiesc
în Palestina, ca un unic răspuns rezonabil față de amplificarea anti-semitismului central-european
și francez.
https://ro.ripleybelieves.com/what-is-zionism-movement-3238
În 1896, Theodor Herzl a conceput și a fondat mișcarea sionistă în Basel, Elveția. Herzl și
asociații săi au continuat să definească cine și ce reprezintă un sionist. Ei au declarat că "un
sionist este o persoană care dorește sau sprijină înființarea unui stat evreu în Țara lui Israel, care
va deveni în viitor statul poporului evreu". Astfel, deși un sionist crede în stabilirea unui Statul
evreu din Israel, că sionistul nu trebuie neapărat să trăiască în Israel. Evreii seculari formează

1
majoritatea credincioșilor în sionism, adică cei care cred în separarea statului evreiesc și a
religiei evreiești. În 1919, David Ben-Gurion, care va deveni primul prim-ministru al Israelului
în anii următori, a văzut că arabii nu vor alege să cedeze poporului evreu niciunul dintre
pământurile palestiniene. În 1923, intelectualul evreu rus Ze'ev Jabotinsky a scris, de asemenea,
că era imposibil să se ajungă la un acord cu arabii. De asemenea, problema unei forțe separate de
apărare a comunității evreiești împotriva revoltelor din Palestina a fost refuzată de autoritățile
britanice care aveau atunci jurisdicție asupra regiunii. Ca urmare, o serie de revolte în 1930 au
determinat sioniștii să formeze o forță subterană pentru apărarea lor. Astfel, râul a fost lărgit între
cele două comunități, iar arabii au refuzat să susțină reprezentarea evreiască în cadrul
administrației locale. Mai multe revolte au avut loc, în mare parte inițiate de mufti arabi și
răspândirea zvonurilor false, divizive de ambele părți. În același timp, au fost înființate școli și
servicii, au fost înființate și organizații de muncă din ambele părți.
În 15 mai, 1948, în timpul luptelor din Palestina, evreii au declarat statul Israel în ceea ce
a fost anterior posesiunea britanică a Palestinei care tocmai și-a primit recent independența.
Luptele au escaladat atunci când Siria, Iordania, Irak și Egipt au invadat Palestina, o acțiune care
ulterior a dus la expulzarea arabilor(circa 800,000) de către noile puteri evreiești. Evreii
antisionioni au făcut acuzații că sioniștii au fost responsabili de expulzările în masă, precum și de
masacrele de arabi, zvonuri, la care s-au opus cu vehemență. Sioniștii au relatat că politica lor
preferată este transferul voluntar și chiar au cerut arabilor să rămână. Au existat numeroase
organizații evreiești și grupuri religioase care s-au opus și încă se opun sioniștilor. În mod
evident, acest se datora faptului că sioniștii au pretins că reprezintă toți evreii. Cu toate acestea,
mișcarea evreiască reformată și-a modificat liturghia prin eliminarea surselor care vorbesc despre
Ierusalim și despre Țara Sfântă. De asemenea, evreii ultraortodocși (sau Haredi) nu au fost în
favoarea părerilor seculare ale sioniștilor. Comuniștii evrei sunt, de asemenea, în general
împotriva sionismului. Noam Chomsky s-a opus, de asemenea, sionismului, precum și ultra-
ortodoxiei Neturei Karteh. Adunarea Generală a ONU din 1975 a etichetat sionismul ca fiind
rasist, dar această poziție a fost ulterior revocată în 1991. Mulți considerau sionismul drept o
mișcare colonialistă care considera evreii o rasă superioară, dar, de fapt, teoreticienii sioniști
susțin că ei întotdeauna au privit pe evrei ca pe un grup unic datorită lipsei lor de patrie, mai ales
înainte de -al Doilea Război Mondial.
https://ro.royalmarinescadetsportsmouth.co.uk/zionism

Sionismul este o mișcare pentru a recrea o prezență evreiască în Israel. Numele provine
din cuvântul „Sion”, care este un termen ebraic care se referă la Ierusalim. De-a lungul istoriei,
evreii au considerat anumite zone din Israel sacre - la fel ca și creștinii și musulmanii. Tora,
textul religios evreiesc, descrie povești ale profeților antici care au fost instruiți de Dumnezeul
lor să se întoarcă în această patrie. În timp ce filozofiile fundamentale ale mișcării sioniste există
de sute de ani, sionismul modern a luat rădăcini în mod formal la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În acea perioadă, evreii din întreaga lume s-au confruntat cu un antisemitism în creștere. Unii
istorici cred că o atmosferă din ce în ce mai tensionată între evrei și europeni ar fi putut declanșa
mișcarea sionismului. Într-un incident din 1894, un ofițer evreu din armata franceză numit Alfred

2
Dreyfus a fost acuzat în mod fals și condamnat pentru trădare. Acest eveniment, care a devenit
cunoscut sub numele de „Afacerea Dreyfus”, a stârnit indignare printre evrei și mulți alții.
Evreii persecutați care se luptau să-și salveze identitatea au început să promoveze ideea
de a se întoarce în patria lor și de a restabili o cultură evreiască acolo. Sionismul modern a fost
înființat oficial ca organizație politică de către Theodor Herzl în 1897. Jurnalist evreu și activist
politic din Austria, Herzl credea că populația evreiască nu ar putea supraviețui dacă nu ar avea o
națiune proprie. După Afacerea Dreyfus, Herzl a scris Statul evreu (Statul evreiesc), o broșură
care solicita recunoașterea politică a unei patrii evreiești în zona cunoscută atunci ca Palestina.
În 1897, Herzl a organizat Primul Congres sionist, care s-a întâlnit la Basel, Elveția. De
asemenea, s-a format și a devenit primul președinte al Organizației Sioniste Mondiale. Deși
Herzl a murit în 1904 - cu ani înainte ca Israelul să fie declarat oficial stat - el este adesea
considerat tatăl sionismului modern. Mulți evrei care trăiau în Rusia și Europa au suferit
persecuții și moarte îngrozitoare în timpul pogromurilor rusești și sub stăpânirea nazistă.
Majoritatea istoricilor estimează că aproximativ 6 milioane de evrei au fost uciși în Europa în
timpul Holocaustului. În anii anteriori și în timpul celui de-al doilea război mondial, mii de evrei
europeni au fugit în Palestina sau în alte regiuni pentru a scăpa de ostilitate. După încheierea
Holocaustului, liderii sionisti au promovat activ ideea unei națiuni evreiești independente.
Ascensiunea sionismului a dus la imigrația evreiască masivă în Israel. Aproximativ 35.000 de
evrei s-au mutat în zonă între 1882 și 1903. Alți 40.000 s-au îndreptat spre patrie între 1904 și
1914.
Majoritatea evreilor - aproximativ 57% dintre ei - trăiau în Europa în 1939. Cu toate
acestea, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, doar aproximativ 35% din populația
evreiască locuia încă în țările europene. În 1949, peste 249.000 de coloniști evrei s-au mutat în
Israel. De când a început în urmă cu mai bine de 120 de ani, sionismul a evoluat și au apărut
diferite ideologii - politice, religioase și culturale - în cadrul mișcării sioniste.
https://ziare.com/magazin/obiceiuri/dosarele-istoriei-sionismul-i-1041209
Poate ca nu exista un alt subiect, discutat mai mult, interpretat mai greșit, capabil să
producă dezbateri violente sau luări de poziții greu de susținut, decât subiectul Sionismului. De
la aura unei "conspirații evreiești", până la un caracter similar nazismului, totul a fost pus - pe
nedrept - în seama acestei mișcări, dar pentru a o înțelege corect, trebuie să te uiți, întâi, la tot,
printr-o perspectivă istorică. Sionul este un deal de langa Ierusalim, simbolul iudaismului.
Principiul de baza al sionismului e reîntoarcerea în Israel și dezvoltarea unei națiuni evreiești,
moderne, "acasă".
Theodor Herzl, in 1897, a condus primul Congres Sionist, la Basel, unde s-a creat
Organizația Internațională Sionistă (WZO - World Zionist Organization), care propunea, de
urgență, stabilirea unui stat evreiesc, în Palestina. WZO a început o serie de negocieri cu
Imperiul Otoman, care deținea Palestina, dar fără succes. Aceasta i-a determinat pe evrei să
înceapă o timida mișcare de emigrare spre Israel, la o scară modestă.

3
 În timpul Primului Război Mondial, centrul sionist se afla la Berlin, iar evreii, in
majoritate, au sprijinit Germania intr-un razboi contra Rusiei. Imperiul Țarist Rus, cu un lung
trecut de stat care organiza acțiuni genocide și de curățare etnică contra everilor, era considerat
de sioniști un inamic al evreilor. Acesta a fost motivul finanțării lui Lenin, pentru a răsturna
țarismul. În 1917, prin așa-numita Declaratie Balfour, sioniștii au primit o promisiune prin care li
se acorda Palestina, ca teritoriu pentru incipientul stat evreiesc. În 1922, printr-o declarație a
Ligii Națiunilor, Palestina a fost mandatată, ca protectorat, Angliei. În 1933, când Hitler a venit
la putere în Germania, prigoana evreilor s-a întețit, iar în 1935, Codul Legal de la Nuremberg a
dat o bază "legală" acestei prigoane. Evreii din Germania, Austria, Polonia si Cehoslovacia au
fost declarati, toti, ca persoane fara cetatenie, "refugiati". Aceste circumstante au accelerat
emigrarea evreilor spre Palestina. Intre 1936 si 1939, arabii din Palestina s-au rasculat, incercand
sa stavileasca imigrarea evreilor. Dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, dupa Holocaust, valuri
masive de emigranti evrei, folosind fel de fel de ambarcatiuni, sfidand regulile interdictive ale
Angliei, s-au indreptat spre Palestina. Englezii, daca interceptau vasele care transportau evrei,
aruncau in inchisorile din Cipru pe toti cei pe care ii puteau prinde. Sionistii americani au pus
presiune pe Congress sa refuze acordarea de ajutor economic Angliei, dupa razboi, atat timp cat
imigrarea evreilor spre Palestina era oprita. La 14 mai 1948, David Ben-Gurion, cunoscut lider
sionist, a declarat formarea statului modern Israel. In aceeasi zi, armatele a sapte tari arabe au
atacat Israelul. Acest conflict armat a rezultat in exodul a 711.000 de arabi din Palestina si
expulzarea a unui numar de peste 850.000 de evrei din tarile arabe.
Sionismul a fost stabilit pe baza unei asociatii sacre intre toti evreii din lume, si tara
sfanta, lacasul iudaismului. Procesul de emigrare spre Israel, numit "aliyah", inseamna in limba
ebraica moderna (ivrit) "ascensiune, ridicare", o tema extrem de populara in literatura israeliana.
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Sionisme
Sionismul este mișcarea națională a poporului evreu pentru crearea unei  patrii a
evreilor - în Țara lui Israel . Mișcarea națională de evreu apare mai ales în Europa Centrală și
de Est în secolul XIX , a început să găsească o realizare a speranțelor sale cu
stabilirea mandatului Palestinei după primul război mondial în 1920, care să permită imigrația
teritoriului evreilor și a dus la crearea statul Israel în 1948 . Mișcarea sionistă modernă sa născut
în xix - lea  secol printre evreii din Europa Centrală și Est , ca răspuns la
creșterea antisemitismului , a pogromurile și ca răspuns la
afirmarea naționalismului și iredentismului în Europa , ci și în Vest Europa , în urma șocului
provocat de afacerea Dreyfus - care este unul dintre motivele lansării Congresului sionist
de către Theodor Herzl .
Deși are caracteristici specifice datorită dispersării evreilor , această mișcare este
contemporană cu afirmarea altor naționalități din Europa . Încă din 1840, Moses Hess s -a gândit
la independența evreiască și a anunțat în 1862 că „renașterea Italiei anunță învierea Iudeii. La
scurt timp, în urma raportului lui Charles Netter privind situația israeliților din est, Alianța
Israelită Universală a deschis în 1870 prima așezare evreiască modernă din Palestina, o școală
agricolă, Mikveh-Israel , lângă Jaffa . Sionismul se bazează pe legătura poporului evreu cu Țara
Israelului prin practica religioasă din timpul exilului, precum și pe idealismul unei renașteri a

4
patriei evreiești în scopuri mesianice . Naționalismul evreiesc apare ca un răspuns la problemele
întâmpinate de Haskalah și este teoretizat ca realizarea unei utopii socialiste ( Hess ), ca o nevoie
de supraviețuire în fața prejudecăților sociale prin afirmarea autodeterminării ( Pinsker ), ca
împlinirea drepturilor și libertăților individuale ( Nordau ), ca fundament al umanismului
ebraic ( Buber ) sau chiar ca mijloc de exercitare a adevăratului spirit al iudaismului ( Ahad
Ha'Am ). În timpul Antichității, populațiile evreiești erau răspândite pe scară largă, mai întâi
în Marea Mediterană și în Orientul Mijlociu , apoi în Europa . După căderea Imperiului Bizantin
în 1453 și expulzarea evreilor din Spania (1492) și Portugalia (1497), mulți evrei au venit în Țara
Sfântă.
Theodor Herzl publică o carte în care definește obiectul mișcării sioniste prin titlul
ei: Statul evreiesc: un eseu pentru o soluție modernă a problemei evreiești și prin cuvintele de
deschidere: „IDEA clădirii„ unui evreu afirmă că expun în această carte ... ». Dar această „idee”
este expusă într-un mod concret. Imediat după „General”, al doilea capitol al său:
„Compania evreiască  ”, detaliază următoarele secțiuni: Afaceri imobiliare - Achiziționarea de
terenuri - Construcții - Locuințele muncitorilor - Muncitori necalificați - 7 ore pe zi etc. Căutarea
unui drept garantat internațional este prioritatea așa-numitului „  sionism politic  ” curent și
caracteristica sionismului propriu-zis, de la Herzl (a se vedea mai sus ) până în zilele noastre.
Uneori pusă sub semnul întrebării de curenții care vizează o acțiune practică imediată, această
idee a prevalat în cele din urmă. Astfel, Chaim Weizmann , care tânăr, în 1901-1905, denigrează
încercările diplomatice ale lui Herzl, va fi cel care se va dovedi apoi cel mai amabil diplomat și
care, între 1917 și 1920, va obține prima recunoaștere internațională: Declarația Balfour de
1917 , Conferința de la San Remo (1920) , Tratatul de la Sèvres (1920) . Ideea că este imposibil
să recreezi un stat în care evreii ar fi în majoritate fără aprobarea Marilor Puteri și convingerea că
este posibil să-și câștige adeziunea prin diplomație , sunt semnele distinctive ale lui Theodor
Herzl. Obținerea unui drept garantat la nivel internațional este prioritatea lui Herzl, ca și a
filosofului Max Nordau . Mișcarea sionistă primește „ Palestina Națională Evreiască”
în Palestina , prin Declarația Balfour ( 1917 ), Conferința San Remo ( 1920 ) și mandatul Ligii
Națiunilor ( 1922 ), împotriva sfaturilor Marelui Mufti din Ierusalim Husseini și adepții săi.
Regiunea este delimitată și plasată sub un mandat britanic: pentru această perioadă vom vorbi
despre „  Palestina obligatorie  ”, în timp ce mișcarea sionistă preferă numele evreiesc „  Eretz
Israel  ”.  Din anul 1918 până la 1948 , în a treia Alya , populația evreiască din Palestina a
crescut de la 83.000 la 650.000. Creșterea sa datorat unei rate ridicate de naștere, dar mai ales la
o imigrație puternică din cauza tulburări politice în Europa. Perioada interbelică , precum și
creșterea antisemitismului în Europa Centrală și de Est din anii 1920 . Acest antisemitism va
culmina cu Shoah .
După marea revoltă din 1936-1939 , Marea Britanie publică o Carte albă și se intensifică
atacurile bandelor armate arabe, în fața cărora yishuvul trebuie să se confrunte
cu Haganah (apărare), renașterea unei lupte armate și activismul organizațiilor sioniste.
Prin Mișcarea Rebeliunii Ebraice , Irgun va merge atât de departe încât să efectueze acte de
sabotaj și atacuri precum cel împotriva hotelului King David provocând 91 de victime , inclusiv
evrei. Britanicii au decis în februarie anul 1947 să predea lor mandat la Organizația Națiunilor
Unite . Sionismul este critica sau opoziția față de sionismului, sub diferite forme, abordări și

5
motivații. În prezent, potrivit specialiștilor [Cine?] Tema este grupată în trei grupuri majore din
societatea israeliană, descrise de specialiști ca fiind separate în post-sionism, neozionism și
sionism:
post-sionismul , care vrea să dea direcția stabili cu Statul Israel, relațiile normaliza cu
palestinienii;
neo-sionismul , moștenitorul sionismul revizionistă și Sionismul religios , susținând caracterul
evreiesc al Israelului pe toată Țara lui Israel.
Sionismul a fost, de asemenea, menționat ca un fel de naționalism etnic sau o formă de
naționalism etnocultural cu componente naționaliste cetățenești.

http://morarup.narod.ru/Subv_evreiasca.htm

În zilele 30 și 31 decembrie 1881 s-a desfășurat la Focșani primul congres sionist al

asociațiilor „Iubitorilor Sionului” (Hibat Țion sau Hovevei Țion) din România.
Scopul acestora era sionismul practic - recolonizarea cu evrei a Țării Israel, cunoscută și
ca Palestina sau Țara Sfântă și aflată atunci sub stăpânire turcească. La congres au participat 56
de delegați care au reprezentat 33 de organizații sioniste locale, reprezentând aproximativ 70.000
de membri.
Președintele congresului a fost Samuel Pineles din Galați și secretarul congresului a fost David
Rintzler. La congresul din Focșani a fost intonat pentru prima oara „Hatikva” - astăzi, imnul
național al Statului Israel, a cărui muzică se bazează pe o melodie populară românească.
Primul val de emigranți sioniști spre Țara Israel a ieșit din România în anul 1882, conduși
de Moșe David Iancovici. Acești emigranți au fondat coloniile Roș Pina și Zihron Iacov.

În Rusia secolului XIX, evreii, pentru că nu renunţau la credinţa iudaică erau, practic, cea mai

discriminată comunitate etnică: 1) nu aveau dreptul să locuiască acolo unde doreau, 2) nu aveau
dreptul să locuiască în sate, 3) nu puteau studia în cele mai prestigioase institute din S.
Petersburg, Moscova, Harkov etc., 4) în gimnazii numărul elevilor evrei era limitat la 3-10 % (în
dependenţă de regiune) etc. Rusia era atunci unica ţară din Europa în care antisemitismul era
politică oficială.
Inclusiv din această cauză, în sânul comunităţii evreieşti, în special în mijlocul tineretului, ia
amploare o mişcare teroristă care viza asasinarea ţarului şi a înalţilor funcţionari ai imperiului
6
rus. Astfel , la 4 aprilie 1866, evreul Dmitrii Karakozov, membrul organizaţiei „Libertate şi
Pământ”, a tras în ţarul Alexandru al II-lea însă a ratat. La 24 ianuarie 1878, evreica I. Zasulici îl
răneşte grav pe F. Trepov, primarul capitalei – oraşul S. Petersburg. La 1 martie 1881, ţarul
Alexandru al II-ea este asasinat de evreii N. Râsakov şi I. Grineviţki, membri ai aceleeaşi
organizaţii „Libertate şi Pământ”.
În 1886, pentru pregătirea atentatului asupra ţarului Alexandru al III-lea, este arestat şi
spânzurat evreul Alexandr Ulianov, fratele mai mare al lui Vladimir Ulianov (viitorul Vladimir
Lenin). Acest fapt i-a creat lui Vladimir Ulianov/Lenin (în faţa tineretului evreiesc de atunci) o
imagine de „mesie”: era “fratele ucigaşului de ţar”. Ceea ce a urmat le-a îndreptăţit aşteptările: în
1918, anume Vl. Lenin a fost acel care a insistat ca împăratul Nicolai al II-lea şi familia sa să fie
omorâţi.
Întrebare: „Revoluţia din Octombrie” a fost, în fapt, o „eliberare” a evreilor în Rusia ?

https://www.art-emis.ro/analize/evreii-si-conducerea-represiunii-bolsevice
Documente secrete declasificate ale KGB vin sa confirme unul dintre cele mai bine pazite secrete
ale lui Vladimir Ilici Lenin: fondatorul Rusiei sovietice avea sange de evreu, din partea bunicului
mamei sale.
Documentele KGB care confirma descendenta lui Lenin au fost expuse recent la Moscova, in
cadrul unui eveniment organizate de Muzeul de Istorie din Capitala Rusiei, scrie revista Time.
Acest detaliu nu este lipsit de importanta, intr-o tara unde antisemitismul a reprezentat o doctrina
de stat, vreme de cateva decenii.
Incepand cu anii '30, regimul sovietic, impulsionat de liderul acestuia, Iosif Stalin, a lansat o
campanie discriminatorie violenta impotriva cetatenilor evrei.
Nascut in 1870, Lenin s-a identificat pur si simplu ca rus get-beget. Biografia sa oficiala
mentioneaza doar originile sale ruse, germane si suedeze. Dar una din dezvaluirile expozitiei
adauga un element cheie povestii vietii sale.
Intr-o scrisoare adresata lui Stalin, in 1932 - la sase ani dupa moartea lui Lenin - Anna Ulianova,
sora sa mai mare, a scris ca bunicul lor "a provenit dintr-o familie de evrei saraci si a fost,
conform certificatului sau de nastere, fiul lui Moses Blank".
Blank s-a nascut in Jitomir, in Ucraina. In acea scrisoare, Anna i-a cerut lui Stalin sa dezvaluie
originile evreiesti ale lui Lenin, concluzionand ca "ar fi gresit sa ascunda asta populatiei".
Cu toate astea, Stalin i-a ordonat Annei Ulianova sa pastreze tacerea privind radacinile evreiesti
ale fratelui sau. Cativa ani mai tarziu, Stalin a inceput sa epureze evreii din randurile liderilor
revolutiei ruse.
Inainte de moartea sa, din 1953, Stalin era pregatit sa trimita toata populatia evreiasca din
Uniunea Sovietica in lagare de concentrare din Siberia.

7
In mijlocul fiecarei piete publice din Rusia, inclusiv in Belarus si Ucraina, exista statui cel
reprezinta pe Lenin. Cultul lui Lenin isi are punctul culminant in Piata Rosie, din Moscova, unde
trupul imbalsamat al lui Lenin este expus permanent intr-un mausoleu.

De la Theodor Herzl la Chaim Weizman şi Ben Gurion s-a ajuns la ceea ce în 1948 s-a numit
Statul Israel

Amos Oz l-a numit „un rege David al zilelor noastre“. I-a impresionat pe contemporanii săi prin
inteligenţă, pregătire (era un „spinozist“), voinţă, dragoste de Sion. L-au interesat Platon,
budismul (făcea „yoga“). Născut la Plonsk (Polonia) în anul 1886, a fost educat în spirit sionist
de tatăl său, a înfiinţat, când era adolescent, Asociaţia „Ezra“. În anii 1904-1906, a fost profesor
la Varşovia participând activ la mişcarea Polei Zion. În 1906, an decisiv pentru viitorul său, a
făcut Alia. A fost muncitor în Galileea. În 1908 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii
din Istanbul, dar îşi întrerupe studiile, este expulzat la Alexandria, iar în 1915 ajunge în S.U.A. A
participat şi condus mişcarea Ha-Haluţ, a militat pentru organizarea unei legiuni evreieşti în
armata britanică, se înrolează şi revine în Palestina, cu scopul de a o elibera de sub ocupaţia
otomană. Înfiinţează partidul muncitoresc unit Ahdut Ha-Avada. În 1920 este cofondator al
Federaţiei Sindicale, Histadrut, existentă şi astăzi, pe care a condus-o între anii 1921-1935, ca
secretar general.

În 1923 a vizitat URSS, dar nu a acceptat comunismul, păstrându-şi poziţia de social-democrat

nemarxist. În 1930 fondează primul partid politic cu reală susţinere populară, Mapai. A încercat
să facă un pact cu Vladimir-Zeev Jabotinsky, partizan al acţiunii militare de înfiinţare a unui
Israel în graniţele biblice. Histadrut şi Mapai nu l-au susţinut. Nici liderii arabi nu erau convinşi
de necesitatea unei colaborări cu sioniştii, ca şi puterea mandatară britanică, obişnuită cu
compromisuri în interesul coroanei britanice.

În 1935, preia conducerea la Jewish Agency, post în care va funcţiona până în 1948. Împreună cu
Chain Weizmann şi Moşe Sharett conlucrează pentru înfiinţarea statului evreu. În 1939, la
Londra, i se respinge propunerea de a oferi un adăpost evreilor refugiaţi din Europa cotropită
parţial de nazişti.

Ben Gurion s-a dovedit un clarvăzător şi un umanist, spre deosebire de unii lideri britanici şi
chiar, unii evrei. Guvernul britanic emite o „Carte albă“ care interzicea imigrarea evreilor în
Palestina. Aceasta nu i-a împiedicat pe unii lideri religioşi şi politici, arabi să colaboreze cu
Germania lui Hitler. În timpul războiului lansează ideea unui „commonwealth“ evreiesc, iar după
război vizitează lagărele de exterminare din Europa. Hotărârea sa şi a colaboratorilor săi devine

8
un scop suprem: crearea Statului Israel împotriva voinţei britanicilor. În 1946 se ocupă de
formarea unor unităţi militare, organizate, aşa cum preconizaseră înainte Jabotinsky, Arlosoroff
ş.a. Astfel a luat naştere Hagana, viitoarea armată israeliană, Tsahal. La proclamarea
Independenţei, Ben Gurion a fost numit prim-ministru şi ministru al apărării. Va fi la conducerea
politică a statului timp de 15 ani, neîntrerupt. Socialist ca formaţie, organizează sistemul
asigurărilor sociale, a serviciilor publice, bancare, de stat. Între 1953-1955 locuieşte în Neghev, o
zonă deşertică, în kibuţul Şde Boker pentru a da exemplu altor cetăţeni. Personalitatea lui Ben
Gurion a pus o amprentă pe relaţiile Israelului cu S.U.A., Europa de Vest (Franţa, Germania,
Anglia), ca şi în politica faţă de vecinii arabi. În 1963, încercând să reformeze partidul Mapai se
loveşte de criticile vechilor colaboratori şi demisionează. Creează un alt partid, Rafi care câştigă
alegerile în 1965. El propune retragerea, după 1967, din teritoriile ocupate, cu excepţia
Ierusalimului şi Înălţimilor Golan. A murit în 1973, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, la
Şde Boker. Amintim că, în tinereţe, Ben Gurion a cunoscut la Petah Tikva şi Zihron Yaacov
olimi (imigranţi) din România, iar secretarul lui avea să fie, mai târziu, Zeev Sharef, originar din
izvoarele Sucevei, ulterior ministru al Finanţelor, Construcţiilor, Comerţului (a vizitat oficial
România, în 1968). Ben Gurion a avut întâlniri oficiale cu Churchill, Adenauer, De Gaulle, John
Kennedy ş.a.

Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează
echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât şi pe cea evreiască
întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenţei
antisemitismului şi pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor
acestuia, se declară sec că el ar fi tradiţional la români (fără a se da o descifrare a acestei
constatări)!
Toată atenţia este concentrată asupra celor ce îşi manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei,
sunt excluşi din cadrul celor ce au format această atitudine.
Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume şi inclusiv în
România, a fost implicarea masivă a evreilor în mişcarea (subversivă) comunistă, în acţiunea de
bolşevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acţiunea comunistă a
fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanităţii în secolul XX.
 
I. Evreii şi „revoluţia” rusă din 1917.
 
„Revoluţia” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (şi nu numai), este privită
actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluţionară a societăţii – o trecere la
„viaţa nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operaţiune de
diversiune, executată de bolşevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură
dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata ţaristă de pe front, să ducă la căderea
regimului şi instaurarea unui guvern pro-german.[2] De asemenea, evenimentele din 1917 din

9
Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de
jefuire a poporului rus,[3] dar şi ca o „Revoluţie evreiască”, etc., etc.
Un lucru este cert: bolşevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau
egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „ţăranii şi
muncitorii” s-au văzut înşelaţi de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim
nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat şi s-a menţinut aproape un
secol numai graţie terorii interne nemaipomenite.
În plan extern, bolşevicii urmau să „exporte revoluţia” în toată lumea, căci să se oprească doar la
Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viaţă lungă dacă guverna
izolat doar într-o singură ţară. Şi au început masivele acţiuni pentru „exportul revoluţiei
proletare”. Erau terorizate, intimidate şi hărţuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune
„fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul şi criminalul regim comunist, care le
promitea „raiul comunist”. În realitate, aceste „intenţii bune” nu erau decât realizarea tendinţelor
comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.
Peste tot, bolşevicii au venit la putere doar prin forţă, ca ocupanţi, pentru a subjuga popoare şi
ţări, faţă de care nu manifestau nici un sentiment de afecţiune, căci erau internaţionalişti şi ateişti.
Mulţi indivizi au îmbrăţişat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alţii de
dragul aventurii sau din dorinţa de a se îmbogăţi, de a face o carieră, de a deţine putere, de a jefui
şi omorî.
Ideea comunistă a atras masiv populaţia evreiască, în special, a atras tineretul israelit. Îi găsim în
postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni, curieri-contrabandişti, etc. O parte din
evrei au îmbrăţişat ideea comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că,
„dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie peste tot acasă”.[4]
Microbul comunist a fost aruncat şi în România. Autorităţile române din perioada interbelică, s-
au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale
(desfăşurate de ucraineni, bulgari, maghiari). Însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a
fost subversiunea bolşevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Şi
peste tot, exponenţii bolşevismului erau în majoritate de origine neromână.
La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm
că, implicarea evreilor în acţiunea de bolşevizare a Basarabiei, (dar şi a altor regiuni şi state ale
Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acţiune s-au implicat şi reprezentanţii altor
minorităţi din Basarabia, căci baza mişcărilor subversive din această provincie românească a fost
clădită de autorităţile ţariste prin colonizarea cu etnici ruşi, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau
fără arma doctrinei bolşevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate faţă de autoritatea
românească. Însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicaţi şi chiar au fost majoritari,
în mai toate acţiunile comuniste din acea epocă.
Şi dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a
atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor faţă de autorităţi şi populaţia
românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de

10
masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mişcarea comunistă.
Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în aşa măsură, încât dăduse naştere noţiunii de „iudeo-
comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de
origine evreiască (în special e vorba de bolşevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia
comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menţiona într-un document de epocă, „pe drept
sau pe nedrept, numele cu rezonanţă evreiască ale unor mari şefi bolşevici făceau opinia publică
să creadă că această mişcare vătămătoare era esenţialmente evreiască. Această teză, în mod abil
exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca şi în alte ţări
ale Europei”.[5] Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia aşa-numitul comunism (dar şi în alte ţări
europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troţki, Kamenev, Zinoviev,
Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva
lumii, prima etapă a căruia era Rusia.
Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc şi mişcarea comunistă
mondială, subliniază, referitor la „revoluţia din Octombrie 1917”, următoarele, „Şi cu toate că, în
ambele revoluţii (din 1904-1906 şi 1917 – n.a.) au luat parte practic toate naţionalităţile şi
grupurile etnice din Rusia, chiar şi cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de
război, cehi, maghiari şi germani, îmi voi permite să expun un raţionament că, după parametrii
esenţiali, care determină caracterul naţional, politic, social şi cultural al revoluţiei, Revoluţia rusă
din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială,
mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie»
definirea revoluţiei, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluţiei, ca
«Rusă»”.[6]
Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este şi următoarea: „Desigur că, în susţinerea
loviturii de stat bolşevice şi a puterii sovietice, a venit şi o parte a păturii de jos din aproape toate
grupurile etnice şi naţionalităţile Imperiului Rus, dar contribuţia lor pentru revoluţie a fost
infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se
considere că, evreii erau dominanţi doar în tabăra bolşevicilor. În conducerea celorlalte partide
socialiste din Rusia – a menşevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari),
comuniştilor anarhişti, nemaivorbind de Bund şi Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau
majoritari.[7]
Dar de ce O. Popov şi alţi autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluţia” din Rusia
din anul 1917 a fost o „Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.
În primul rând, majoritatea „revoluţionarilor de profesie”, care au realizat „revoluţia” şi mai apoi
au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezenţa evreilor şi în
structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la
lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Сталин против евреев” (Stalin împotriva evreilor), a
scris cartea „Полюбил Россию...” (A îndrăgit Rusia...), publicată la Moscova în anul 2001. În
capitolul întitulat Stalin şi evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din
conducerea bolşevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezenţă masivă a evreilor
printre aceştia.

11
Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski,
Rivkin, Ţitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Şklovski, Kneifis,
Ţeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperştein, Kniggisen, Libert,
Şillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă şi următoarele liste: CeKa din Kiev –
Bluvştein – preşedinte, Dehtearenko – locţiitor al preşedintelui şi şef al Secţiei speciale, Şub –
secretar al comisiei, Samuil Ţvibak – şef al Secţiei juridice, Mihail Ţvibak – locţiitor al şefului
Secţiei operative (condusă de Iakov Lifşiţ), Faerman – comendant, Kaţ – şef al Secţiei
penitenciare, Kagan – şef pentru logistică, Gannotski – şef al cancelariei, Finkelştein –
comandant al Detaşamentului special al CeKa, Motea Grinştein – şef al subsecţiei speculaţii
economice, Rabicev – contabil, Şvarţman – locţiitor al şefului Secţiei speciale, Mankin – locţiitor
al şefului Secţiei juridice; Ajutorii comandanţilor districtelor militare pentru educaţie politică
– Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar
Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram
Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul
de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici
Uriţki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk –
Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul Îndepărtat – Lazari Naumovici Aronştam.
Printre funcţionarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul
anilor `30, consideraţi a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kaţnelson, F.
Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaţ, A. Şapiro, L. Şpighelman, M. Pater, N.
Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G.
Abrampolski, I. Veiţman, M. Veiţman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici,
A. Vainştein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldştein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situaţie
similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerţul
Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educaţiei politice din Armata roşie
şi chiar în conducerea superioară a Armatei, etc. [8]
Stanislav Gribanov mai prezintă şi un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Крестный
путь” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a
principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545
de persoane. Dintre ei 447 evrei”.[9]
În primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei
comuniste mondiale”, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei, cu excepţia scurtei perioade
1925-1929, când preşedinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. În rest, din 1919 şi
până în 1943, Komintern-ul era condus de G. E. Buharin-Apfelbaum, I. A. Piatniţkii-Tarşis şi S.
A. Lozovskii-Drizdo.[10]
Chiar şi cei din „casta bolşevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască,
căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască: soţia lui F. Dzerjinski, şeful CeKa-
O.G.P.U., era S. S. Muşkat; ambele soţii ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al
partidului bolşevic şi membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici şi M. Iu. Larina
(Lurie); soţiile ambilor preşedinţi ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov şi V. M.
Molotov, erau respectiv, N. S. Marşak şi P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soţia lui K. E.

12
Voroşilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii
comunişti de atunci, doar câţiva nu aveau soţii evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin şi M. P.
Tomskii (Efremov).[11]
Mulţi dintre ei aveau strânse relaţii de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movşevici
Sverdlov, primul preşedinte al guvernului sovietic, (care era „eminenţa cenuşie” a regimului
bolşevic şi iniţiatorul asasinării familiei ţariste şi a declanşării „Terorii roşii”[12]), Ida Averbah,
era căsătorită cu Gh. Iagoda, şeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verişor cu tatăl lui Iagoda.
[13]
A. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „În Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele sunt
complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti... Dar această
mascaradă pe nimeni nu înşela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanţii grupului etnic (evreiesc
– n.a.) cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile
importante, în toate domenii de activitate a ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Acelaşi lucru îl
recunoşteau şi unii publicişti evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la
începutul anilor `20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia şi evreimea rusă (Россия и русское
еврейство): „Rusul vede că, ...acum evreul e în toate colţurile şi pe toate treptele puterii. Rusul îl
vede şi în conducerea superioară din Moscova, şi în fruntea capitalei de pe Neva, şi în fruntea
Armatei Roşii... Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul şi prezentul, se convinge de
ideea că, puterea actuală este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul
evreimei”.[14]
De menţionat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le
convenea evreilor americani şi europeni cu viziuni liberale şi socialiste. Nu în zadar, la mijlocul
anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comunişti şi socialişti americani, care visau la
realizarea revoluţiei mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.[15]
Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituţia cea mai importantă a autorităţii
bolşevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a
„tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar
erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici, etc.
V. Bespalov, în studiul său, întitulat Componenţa etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-
N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică), publicat la Sankt-
Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare maşină de represiune din istoria omenirii –
GULAG –, creată pe timpul şefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh
Gherşenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaţionali de-ai săi: şeful
Direcţiei Generale a lagărelor şi aşezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locţiitorul
acestuia era S. G. Rapoport. Şef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor
Belomorsko-Baltiisk (deţinuţii cărora erau implicaţi în construcţia canalului „Belomorsko-
Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieşire în Marea
Baltică) era S. G. Firin, al Direcţiei Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H.
Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kaţnelson, apoi Baliţki, al
lagărelor din regiunile de Nord era Finkelştein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Şklear,

13
al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Şabo,
apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea
Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea
Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din
Başkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Deribas şi al lagărelor din
Belorusia era Leplevskii.[16]
În general, conaţionalii lui Iagoda au condus şi au realizat represiunile regimului sovietic în 95%
din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaţilor din aceste lagăre îl formau ruşii, ucrainenii,
bieloruşii, caucazienii şi reprezentanţii altor etnii. Printre aceştia şi rudele acestora erau opinii şi
discuţii precum că, evreii – şefii instituţiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalţi cetăţeni
ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendinţelor antisemite.
În V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., şi în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr
destul de mare de funcţionari de origine etnică evreiască. În perioada lui Iagoda, când
represiunile aveau un caracter de masă şi erau extrem de dure, şefii subdiviziunilor de bază ale
O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1
ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporţie de 7,4%, în timp ce
în cadrul conducerii superioare, situaţia era cu totul alta: 45% evrei şi 55% ruşi şi alte
naţionalităţi – şeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans;
şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov;
împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul
Kremlinului era P. P. Tkalun; şeful Secţiei Externe a Direcţiei Securităţii Statului din N.K.V.D.
al U.R.S.S. era A. A. Sluţki; şeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; şeful Secţiei Speciale
a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevski; şeful
Secţiei a 3-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; şeful Direcţiei a 3-a
din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; şeful Secţiei a 7-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al
U.R.S.S. era L. I. Reihman; şeful Direcţiei Centrale de Comerţ din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M.
B. Şneerson; şeful Secţiei a 5-a a Direcţiei 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; şeful
Secţiei 1-a a Direcţiei Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; şeful Secţiei a 9-a a
Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Şapiro; şeful Secţiei
de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locţiitorul şefului N.K.V.D. al U.R.S.S.
era M. D. Berman; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinştok; şeful
Secţiei a 2-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K.
Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; şeful
Secţiei Operative a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G.
Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S.
(organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era
V. E. Ţesarskii; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Staţevici; secretar
operativ al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.
[17]
„Reieşind din faptele şi circumstanţele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să
tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporţional cu

14
numărul lui din cadrul populaţiei ţării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al
U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a
cekiştilor-evrei (securiştii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza
«metode inadmisibile de investigare» faţă de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea
omorului lui Leiba Davidovici Bronştein (Troţki) de către cekiştii Şpighelglass şi Ăitingon, şi
echipa lor (...)”.[18]
Anume aceşti bolşevici, din organele de represiune, „torturau populaţia a 1/6 din lume, denumită
pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.[19]
S. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârşitul anilor `30 şi problema
naţională, scria: „Şaptezeci de ani în urmă, poporul rus ştia bine doar un singur nume dintre cele
sus menţionate – pe sângerosul şef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherşenovici, el a
dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era
întuneric şi ceaţă. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de
asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Şi iată că, doar recent,
istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret şi sinistru. Materialele se
acumulau, întunericul şi ceaţa începând treptat să se disperseze şi urmaşii (jertfelor lor – n.a.) în
sfârşit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani,
tabloul s-a cristalizat în totalitate şi multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine şi
ce prezintă”.
Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruşi, 4 letonieni, 2 polonezi şi 2
georgieni. Exprimată în procente, situaţia se prezintă astfel: 51% evrei şi 27% (slavi din
U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul
populaţiei, iar slavii – peste 80%.[20]
Despre contribuţia evreilor la activităţile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern –
funcţionari, agenţi, informatori) a mai scris relativ recent şi L. Averbuh. În lucrarea sa, Sorţi
desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L.
Averbuh subliniază că, importanţa evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare,
căci „Nu sunt puţine personalităţile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în faţa
lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuzneţov, poate din contra, le depăşesc. Chiar şi cititorului neiniţiat îi
este clar din ce cauză numele acestora, faţă de cele menţionate, nu sunt cunoscute nici în prezent,
decât unui număr restrâns de oameni”.[21]
Treptat, procentul evreilor din organele de stat şi de partid a scăzut. Dar, în organele de
represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de
existenţă a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60%
până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a
constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939,
din cei 30 de funcţionari ai aparatului central al N.K.V.D. (şefi de secţii şi de birouri), erau doar
3-4 evrei, adică 10-11%. În 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% şi a
fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.[22]

15
În al doilea rând, finanţarea „revoluţiei”, precum şi a partidului bolşevic, s-a făcut de Marele Stat
Major german, dar şi în mare parte, de bancherii americani şi europeni de origine evreiască. Nu
există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia
comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere:
dacă sunt sau nu în interesul evreilor.
Văzând că bolşevicii au reuşit să distrugă Imperiul Rus şi au creat un regim, în care evreii
ocupau cele mai înalte poziţii, bancherii şi industriaşii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest
proces. Implementând legea evreiască, de a-ţi sprijini conaţionalii, bancherii evrei au asigurat
financiar şi revoluţia, şi regimul bolşevic, înfiinţat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în
aceste condiţii, „lupta de clasă” ceda în faţa solidarităţii evreieşti.
Odată cu preluarea puterii, bolşevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar
demonstra că finanţarea partidului bolşevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat şi cele
particulare evreieşti. Însă, unele documente au scăpat de distrugere şi sunt o dovadă la cele sus
menţionate.[23]
În al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolşevică se considera străină de poporul rus
(având în vedere şi faptul că, foarte mulţi bolşevici au venit în Rusia din America şi Europa
Occidentală, pentru a face aici „revoluţie”). În opinia lor, „revoluţia” a fost o lovitură necesară,
care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanşată revoluţia mondială,
fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane şi naturale ale Rusiei.
Acţiunile noului regim erau îndreptate împotriva populaţiei, mai bine zis împotriva populaţiei
majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolşevicii au lichidat, la propriu, ceea ce ruşii
aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost iniţiatorul asasinării monarhului rus şi a familiei
acestuia, era evreul Iankel Movşevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminenţa cenuşie” a
regimului bolşevic şi fost iniţiatorul declanşării „Terorii roşii”[24]), „preşedinte” al regimului
comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Şaia
Goloşciokin, preşedintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar şi execuţia lui Nikolai al II-
lea şi a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.[25]
A fost grav lovită spiritualitatea şi sentimentele naţionaliste ruse. După cum scria cercetătorul A.
I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populaţia autohtonă, desigur că, era privită de
evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viaţa de stat şi posibilitatea de a
rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populaţiei autohtone şi de a pierde posturile de
conducere din viaţa politică şi culturală din ţara în care ei trăiesc la momentul dat. Toţi evreii,
din toate ţările, această situaţie o înţeleg destul de bine şi de aceea orice manifestare de mândrie
naţională şi patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o ameninţare pentru ei şi
poziţiile lor din această ţară”.
Bolşevicii ruşi au condamnat orice manifestare de patriotism şi au distrus tot cu ce se puteau
identifica băştinaşii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile
rămâneau neatinse şi bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate
manifestări şi acţiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreieşti. Antisemitismul a fost
declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” şi era văzut

16
de autorităţile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar
„cel ce este împotriva poziţiei puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva
muncitorilor şi pentru capitalism”. Declaraţia Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27
iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mişcarea antisemită şi pogromurile împotriva evreilor, ca
fiind moartea cauzei revoluţiei”. Adică, puterea sovietică identifica revoluţia cu etnosul evreiesc.
Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era
trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunţat
împotriva „discreditării” istoriei şi culturii ruse.[26]
În 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea,
îi era lor străin şi ei chiar se comportau ca învingătorii într-o ţară cucerită”. Iar eserul S. S.
Maslov considera că, ura generală din Rusia faţă de evrei era determinată de „identificarea
puterii sovietice cu cea evreiască. (...) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanţelor şi
intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtaşii şi susţinătorii ei fierbinţi; în al doilea rând, puterea
de fapt se află în mâna evreilor”.[27]
Mulţi dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Şafarevici, O.A.
Platonov şi alţii), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din
Rusia, din primele sale decenii de existenţă, şi epoca Judecătorilor în Împărăţia Iudeilor din 1
mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate
baza ideologică şi de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăşi
doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit
cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizaţiei ruse ortodoxe,
pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.[28]
În al patrulea rând, bolşevicii în acţiunile lor nu au vizat şi „burghezia” evreiască. În contradicţie
cu programele lor, de a avea aceeaşi atitudine faţă de toţi „burghezii”, bolşevicii au dat dovadă
de selecţie în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluţie” şi
naţionalizarea tuturor proprietăţilor, mulţi dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuşi
represiunilor, din contra, au fost agreaţi, aducându-şi contribuţia la consolidarea aparatului de
stat sovietic.
După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date şi izvoare în privinţa execuţiei evreilor
pe criteriul apartenenţei la «burghezie». În schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când
capitaliştii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre
exemplu (industriaşii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinştein şi alţii. Iar evreii-burghezi care nu au
emigrat, necătând la trecutul lor burghez, şi-au aranjat foarte bine situaţia sub puterea sovietică,
deseori ajungând în posturi de răspundere”.[29]
După cum am mai spus, potrivit planului bolşevic, revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din
revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze
revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi
continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi
Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele
guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii.[30]

17
Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii
lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se
arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.[31] Identificarea evreilor
cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către
1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei
evreieşti.[32]
Şi dacă în Rusia evreii au fost discriminaţi de ţarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi
determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolşevică, atunci în Austro-Ungaria şi în
Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcţii importante în
toate domeniile vieţii: economic, financiar, academic şi chiar în conducerea acestor ţări. Atunci
care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii
comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendinţa
mesianică de a duce popoarele lumii în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo
era nevoie de putere, de putere nelimitată şi absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o
în Rusia.[33]
Iată ce scria în ajunul revoluţiilor din Rusia şi Germania, unul din liderii comunişti germani,
Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber:
„Devotamentul cauzei evreieşti este cauza întregii umanităţi”.[34]
Asemenea idei sunt enunţate, în mod deschis, şi în prezent. Pe unul din posturile de televiziune
ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist
M. Laitman. Când se discuta problema securităţii regionale, acesta a subliniat că, este posibilă
izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar şi a celui de-al IV-lea Război Mondial), care
se poate declanşa chiar în Orientul Apropiat. Şi numai evreii, „poporul ales”, au misiunea
mesianică de a preveni acest război şi a salva omenirea. Anume pentru această misiune,
Dumnezeu i-a ales pe evrei şi le-a dat învăţătura necesară. Şi omenirea vede că evreii au ceva
deosebit – această învăţătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce şi constituie izvorul antisemitismului.
Şi antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu îşi vor realiza „misiunea”, care în linii
mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul
animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuţi din ce în ce
mai tare”. În opinia aceluiaşi kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană,
căci este dictat de ideea că, cheia soluţionării tuturor problemelor este la evrei. În subconştient
fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.[35]
Discursul este asemănător intenţiilor bolşevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.
În anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat şi de partid din
România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949,
personalul Securităţii era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte
naţionalităţi.[36] Mulţi din comuniştii români veniţi după 23 august 1944 din U.R.S.S. în
România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice şi au
instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt
chiar memoriile rabinului-şef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial,

18
Alexandru Şafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (şi consecinţele
acestuia), „atitudinea românilor faţă de noi (evreii – n.a.) a fost în acelaşi timp ambiguă şi
dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe nişte învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe
de altă parte, ne asociau cu noii învingători, ruşii, şi ne priveau cu antipatie...”.[37]
„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la
putere în aceste ţări au venit comuniştii (majoritatea veniţi din refugiul din U.R.S.S., odată cu
trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători
Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste şi salvarea lor de la exterminarea fizică.
În mod corespunzător şi conducerea partidelor comuniste din aceste ţări era în mare măsură
evreiască şi a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.[38]
 
II. Evreii din România la sfârşitul Primului Război Mondial.
 
La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a
fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau
evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în
mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război.[39]
Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea Statul român în 1917, o bună parte
din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia.
La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare
au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.[40]
După război a urmat Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918).
În Basarabia, atitudinea unei bune părţi a evreilor faţă de acest eveniment, a fost, am putea
spune, una antiromânească (atunci ei erau în număr de 270.000, adică 9,8% din totalul populaţiei
Basarabiei[41]), care s-a manifestat, atât în cadrul Sfatului Ţării (organ legislativ al provinciei
autonome), care a votat unirea, cât şi în sânul populaţiei de rând.
În perioada 23-27 octombrie 1917, s-au desfăşurat lucrările Congresului ostaşilor moldoveni,
care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi a decis crearea Sfatului Ţării,
ca organ reprezentativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din
partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile
profesionale. La 2 noiembrie 1917, la Chişinău, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru
constituirea Sfatului Ţării. În total, au fost desemnate 156 de mandate de deputaţi, distribuite din
punct de vedere etnic, în felul următor: 105 deputaţi români-moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8
găgăuzi, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.[42]
La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării şi-a început lucrările. În această şedinţă, de rând cu alţi
vorbitori, a cuvântat şi M. Kogan, reprezentantul socialiştilor revoluţionari, E. Grinfeld,
reprezentantul Partidului Social-Democrat şi G. Kovarski, reprezentantul „Bund”-ului.[43] Unii
vorbitori, inclusiv M. Kogan, E. Grinfeld şi G. Kovarski, deşi făceau parte din formaţiuni politice

19
diferite, au exprimat în cuvântările lor interesele imperiale ale Rusiei. Ei au cerut pentru ruşi şi
evrei dreptul să-şi formeze unităţile lor proprii teritoriale, cu independenţa deplină a culturii şi a
intereselor lor naţionale, egalitatea limbilor, etc. („deplină egalitate a limbilor şi garanţia deplină
a autonomiei personale, culturale şi naţionale”).[44]
Pe lângă lupta acerbă desfăşurată între cele trei fracţiuni din Sfatul Ţării (1. Blocul Moldovenesc,
majoritar, evidenţiindu-se o fracţiune militară şi un Bloc Socialist al Ţăranilor moldoveni;
2) Fracţiunea minorităţilor, mai puţin consolidată, din care uneori pe anumite chestiuni se
degajau cu poziţii aparte o fracţiune mică ucraineană şi una evreiască; 3) Blocul Socialist Unit –
filiale ale Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, Partidul Socialist-Revoluţionar din
Rusia, „Bund”-ul, Comitetul Executiv Gubernial şi Comitetul Chişinău al Sovietului de deputaţi
ai muncitorilor şi soldaţilor, Partidul Socialist-Revoluţionar al ucrainenilor, Partidul Socialist
Popular din Rusia, Organizaţia unită a evreilor socialişti şi a Partidului Socialist-Democrat Poalei
Sion[45]), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei,[46] în provincie existau şi alte forţe
politice, economice şi militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti
(Basarabia), împotriva mişcării de eliberare naţională. Baza socială a acestor forţe o alcătuiau
ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste
forţe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-
Peterburg, partidelor cadeţilor, eserilor, bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de
deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român. Printre cei
mai de vază bolşevici locali erau: I. Iakir, A. Krusser, M. Meerson, K. Zilberman, A. Hristev ş.a.
[47]
În şedinţa Sfatului Ţării, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România,
reprezentanţii populaţiei evreieşti s-au pronunţat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora
au părăsit sala în semn de protest. Deputatul Grinfeld, în ziua în care Sfatul Ţării solicitase
ajutorul Armatei române, pentru potolirea anarhiei bolşevice din provincie, a declarat de la
tribună: „Între bolşevici, pe care-i urăsc din tot sufletul şi români, îi prefer pe primii”. Această
atitudine a deputatului evreu, se bucura de sprijinul evreilor, unii dintre ei luptând efectiv
împotriva unităţilor Armatei române.[48]
Aşadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat
83 de deputaţi moldoveni şi 3 reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un
rus şi un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au abţinut –
11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2 germani.[49]
O asemenea atitudine ostilă a manifestat şi o bună parte din evreii din Bucovina şi
Transilvania. În raportul subinspectoratului general al Poliţiei Cernăuţi către Direcţia Poliţiei şi
Siguranţei Generale din februarie 1920, se spunea următoarele: „Cunoscutele sentimente
antiromâneşti de care sunt animaţi evreii bucovineni, încă de la ocuparea acestei provincii de
către armata română, i-a determinat ca în tot acest interval de timp (1918-1920 – n.a.), să lucreze
pe toate căile contra intereselor româneşti, influenţând guvernele străine, şi pe trimişii lor în
Bucovina, cum şi Conferinţa de Pace (de la Paris – n.a.) cu tot felul de proteste mincinoase
pentru a discredita statul român, făcând astfel mari greutăţi la consolidarea lui”.[50]

20
Chiar şi atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în
Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiţionată a Bucovinei cu
Patria-Mamă, aceştia au protestat vehement contra acestei declaraţii, denumindu-l pe I. Hecht
trădător şi ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune.[51]
În 1920, în unele localităţi din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abţine în mod
ostentativ de la orice manifestaţie românească. Această poziţie era influenţată de propaganda
studenţimii evreieşti din Cernăuţi şi de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era
tendinţa de a se afirma, cu orice ocazie, ca o naţiune aparte, fără a se integra în sânul poporului
român.[52] Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuţi, cu tentă socialistă, a ţinut mai multe
şedinţe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaţionala a III-a comunistă.[53]
În Transilvania, la fel ca şi în Basarabia şi Bucovina, evreii s-au arătat neîncrezători faţă de
autorităţile româneşti şi aşteptau revenirea vechii administraţii maghiare. Într-un raport al
Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale din 1920, se sublinia că, „Până în prezent toţi locuitorii
de naţionalitate evrei din Transilvania, oportunişti din fire, au urmat în noul stat faţă de noua
conducere o politică de rezistenţă pasivă, păstrând o neutralitate expectativă, având convingerea
fermă în restaurarea Ungariei în vechile ei frontiere, sprijinind în acest scop toate acţiunile
interne şi externe faţă de stăpânirea românească”.[54]
Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorităţii româneşti, doar atunci când
bolşevismul din Ungaria a fost zdrobit, iar populaţia Budapestei şi-a dezlănţuit furia faţă de
comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea
evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinţei
de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român şi nu în a celui maghiar. Această trecere a
fost dictată de interesul comunităţii evreieşti de a ocupa o poziţie cât mai comodă în noile
condiţii create. Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Uniunii Naţionale a Evreilor ardeleni, 90% din
evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia şi s-a declarat loială faţă de Statul român.[55] Însă,
concomitent, se aliaseră populaţiei maghiare împotriva autorităţii româneşti; spre exemplu,
atunci când rabinul Chalem Şor din Bucureşti a sosit la Oradea Mare şi a ţinut o slujbă religioasă,
în care şi-a îndemnat conaţionalii „să se alipească cu trup şi suflet de cei din Regat, care sunt
egali în drepturi cu ceilalţi cetăţeni”, cea mai mare parte din evrei s-a manifestat împotriva lui,
spunând că rabinul din Bucureşti este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate.[56]
În privinţa aprobării deciziilor de la Alba Iulia de către evreii ardeleni, Siguranţa conchidea:
„Oricâte grupări ar fi, şi oricâte manifestări de unire şi alipire ar arăta la suprafaţă, faţă de
România Mare, toate acestea sunt numai jocuri de formă, cunoscută fiind în fond toată atitudinea
duşmănoasă a evreilor din Transilvania pentru ca să-şi poată mai bine ajunge scopurile lor
personale. În orice acţiune, care ar avea de aparenţă o manifestare favorabilă noii stări de lucruri,
în realitate, nu e decât o tendinţă spre independenţa lor naţională, din orice stat ar fi, şi o solidară
uniune defensivă şi ofensivă, pe orice teren – bine înţeles numai cel militar, nu – a tuturor
evreilor din complexul de state ale lumii acesteia în care trăim”.[57]
În urma Unirii de la 1918, ponderea populaţiei evreieşti din România a crescut, ea aproape
triplându-se, mai ales prin contribuţia Basarabiei şi Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din

21
Vechiul Regat, s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania.[58] În 1919, minoritatea evreiască pe provincii era reprezentată astfel: Vechiul
Regat (inclusiv Dobrogea) – 330.000, Transilvania – 196.000, Basarabia – 141.000, Bucovina –
100.000, în total – 767.000, adică 4,8% din totalul populaţiei României. Proporţia cea mai mică
rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%).[59] Potrivit recensământului din 1930, populaţia
evreiască din Basarabia constituia 206.958 din 2.864.402 (7,2%) de locuitori, în Bucovina –
93.101 din 853.009 (10,8%), în Transilvania – 81.503 din 3.217.988 (2,4%), în Oltenia – 3.523
(0,2%) din 1.513.175, în Muntenia – 94.216 (2,1%) din 4.029.008, în Dobrogea – 4.031
(0,5%) din 815.475, în Moldova – 162.268 (6,5%) din 2.433.596, în Banat – 14.043
(1,2%) din 939.958, în Crişana şi Maramureş – 97.287 (6,4%) din 1.390.417, în
total 756.930 (4,0%) din 18.057.028 (100%) – populaţia României.[60]
Numărul evreilor a fost în continuă creştere, prin refugiaţii veniţi din Ungaria, Polonia şi
Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de
frica represiunilor declanşate de regimul hitlerist.
Important e că, mulţi au venit ilegal în ţară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926.
[61] Iat potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secţia Studii şi Informaţii din cadrul
Ministerului pentru Minorităţi român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un
număr de 139.823 de evrei, „a căror existenţă pe teritoriul României nu-şi poate afla nici o
explicaţie în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”.[62]
După venirea bolşevicilor la putere în Rusia şi eşuatele revoluţii sovietice din Europa (Ungaria,
Germania, Finlanda), în care elementul evreiesc a fost destul de prezent, semnul egalităţii între
„evreu” şi „comunist” se pune peste tot din ce în ce mai des. Din considerentul că, evreii aveau
legături strânse cu bolşevicii ruşi, fiind „oameni de deschidere”, autorităţile iugoslave şi ungare
s-au ferit să acorde cetăţenii acestei minorităţi, mai mult chiar, i-a izgonit de pe teritoriul lor.
Aceştia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetăţeni
români, născuţi în teritoriile alipite la România, prezentând dovezi de indigenitate, eliberate „cu
o prea mare uşurinţă de autorităţile administrative din Transilvania şi Bucovina”. Această acţiune
a autorităţilor româneşti, care alterna între toleranţă excesivă şi superficialitate în serviciu,
trebuia oprită, căci risca „să prefacă România într-o ţară internaţională”.[63]
Numărul destul de mare de elemente alogene (unele originare, iar altele venite în România după
Primul Război Mondial), era pentru administraţia românească a României Mari, una din cele mai
importante probleme, în special din punct de vedere al siguranţei statului. După cum remarca
geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în anul 1919, în
Transilvania „Ei (alogenii – n.a.) au controlul asupra tuturor marilor proprietăţi, ei sunt
funcţionarii, ei sunt proprietarii caselor de comerţ, numai ei practică meseriile libere de avocat,
medic, ziarist, etc. […] călătorul care merge din oraş în oraş, fără a vizita satele, nu aude
vorbindu-se decât maghiara sau germana; la hotel, în magazine, la poştă, la gară, în tren”.[64]
Într-un articol publicat la Chişinău, la 4 iunie 1919, referitor la situaţia minorităţilor naţionale din
România întregită, se spunea că, „suportăm cel mai mare număr de străini înlăuntrul
organismului nostru de stat (se estima, pe toată România Mare, un număr de circa 1.500.000 de

22
evrei, 700.000 de ruşi şi ruteni, 100.000 de bulgari, 1.700.000 de unguri, 800.000 de germani,
350.000 de alte naţionalităţi – n.a.), dintre toate ţările Europei. De asemenea, avem în casă la noi
cel mai ridicat procent din lume de evrei pentru economia noastră naţională mărginită”.
[65] Aceştia, ancoraţi în tradiţiile lor, în cea mai mare parte, se considerau membri ai minorităţii
naţionale evreieşti şi nicidecum „români de religie mozaică”.[66]
 
III. Evreii şi Conferinţa de Pace de la Paris.
 
„Problema evreiască”, era la începutul anilor `20, de actualitate nu numai în România, „dar chiar
şi în statele occidentale, o chestiune la ordinea zilei, o problemă cu repercusiuni internaţionale,
care cere o rezolvare într-un fel sau altul şi faţă de care trebuie să avem o deosebită atenţiune”.
[67] Şi această rezolvare s-a încercat la Conferinţa de Pace de la Paris. Atunci au avut loc agitaţii
intense din partea evreilor, care au urmărit obţinerea unor situaţii confortabile pentru
coreligionarii din statele Europei. Tot atunci, mulţi dintre ei s-au opus Unirii Basarabiei cu
România, în favoarea Rusiei. Se spera într-o decizie favorabilă Rusiei. Serviciul de Siguranţă de
la Chişinău deţinea informaţii că, în rândul populaţiei evreieşti din Leova, jud. Cahul, se
răspândiseră ştiri că în curând Basarabia va fi cedată Rusiei.[68]
O importantă problemă discutată la Conferinţa de Pace de la Paris, se referea la acordarea
cetăţeniei române pentru evrei. Înainte de asta, în cursul anului 1918, o dată cu ratificarea prin
decretele regale a actelor de Unire a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, toţi locuitorii din
aceste teritorii au devenit, automat, cetăţeni români. O situaţie specială s-a creat pentru
minoritarii evrei: cei din teritoriile unite erau cetăţeni români, în timp ce evreii din Vechiul Regat
puteau obţine cetăţenia, potrivit Constituţiei modificată în 1878, în urma unor cereri individuale,
aprobate de Parlament. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări, s-a făcut prin decretul-lege
din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi
care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul acestor
drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi
unui stat străin”. Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre
judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea,
la 28 mai 1919, s-a publicat un alt decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai Vechiului
Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au
fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti,
dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au
bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi
de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească
drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”. În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie
tuturor evreilor din Vechiul Regat, înlăturându-se orice discriminare pe criterii etnice.[69]
Acordarea cetăţeniei române pentru evrei, după cum am mai spus, a fost oglindită şi în tratatele
postbelice (în special tratatul cu Austria (al minorităţilor))[70] pe care România le-a semnat.
Aceste drepturi (de cetăţean român) pentru populaţia evreiască, au fost cerute de Marile Puteri,

23
ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliaţi faţă de evrei; la 14 iunie 1919, în şedinţa
guvernului, Victor Antonescu (în perioada 5 noiembrie 1918 – 20 decembrie 1919, a fost trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris, primind şi împuterniciri ca
plenipotenţiar la Conferinţa de Pace), explica această situaţie: „Aliaţii au făgăduit evreilor să
reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de
mahomedani. Atunci alianţa israelită internaţională a căutat să impună crearea în favoarea
evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenţie a fost însă privită de presa mondială cu
atâta indignare şi protestaţii, încât s-a ajuns la formula de azi, garanţii sub protecţia celor mari în
favoarea minorităţilor”.[71]
 
IV. Evreii în România interbelică.
 
Cadrul legal românesc, format după Marea Unire, a asigurat tuturor minorităţilor, inclusiv
evreilor, drepturi şi posibilităţi egale cu cele ale românilor. Aveau dreptul să se implice în
activitatea politică, social-economică şi culturală – să constituie societăţi şi asociaţii, să editeze
ziare şi cărţi, să deschidă şcoli de predare în limba lor maternă, etc.
Prezenţa evreilor în viaţa economică, era una masivă: un tabel statistic, întocmit în 1920, indica
în capitalele de judeţ ale Basarabiei 1.155 de patroni evrei ai întreprinderilor industriale (dintre
care 1.112 erau de religie mozaică), din totalul de 1.693 de patroni. Per total, în Basarabia, erau
1.609 patroni evrei ai întreprinderilor industriale (1.574 de religie mozaică), din totalul de 3.816
patroni.[72]
Aceiaşi libertate exista şi în domeniul confesional: pe tot teritoriul României, potrivit unei
circulare a Subsecretariatului de Stat de pe lângă Ministerul de Interne din 2 iunie 1922, erau
considerate recepiate, confesiunea ortodoxă orientală, greco-catolică, romano-catolică, reformată
(calvină), luterană, unitară şi cea israelită (mozaică), care îşi puteau ţine adunările lor bisericeşti,
fără nici o autorizare prealabilă din partea autorităţilor poliţieneşti sau administrative.[73] La
sfârşitul anilor '20, în Basarabia existau 366 sinagogi şi case de rugăciune (66 în Chişinău, 60 în
Soroca, 49 în Bălţi, 44 în Orhei, 31 în Tighina, 22 în Cahul, etc.), funcţionau şcoli primare şi
medii cu predare în ebraică şi idiş, liceul Moghen-David cu predarea în ebraică, se dezvolta
reţeaua de licee Tarbut cu predarea în idiş, erau numeroase biblioteci şi ligi culturale ale evreilor.
Din 1922, a început să apară cotidianul Unsere Zeit. În Chişinău activa organizaţia sionistă He
Haluţ, asociaţia sportivă Maccaby, etc.[74]
În faţa ascensiunii extremei drepte româneşti, guvernele României au luat mai multe măsuri de
protejare a minoritarilor evrei faţă de excesele acesteia. Organele Ministerului de Interne,
inclusiv Siguranţa, aveau misiunea să prevină şi să combată orice acţiune antisemită. La 4
ianuarie 1923, inspectorul general al Siguranţei, Eugen Bianu, a dat, cu nr. 279, ordin tuturor
structurilor din subordine, în privinţa prevenirii şi combaterii oricărei acţiuni antisemite:
„Conform ordinului strict al Ministerului de Interne, nu se admite şi nu se tolerează sub nici un
motiv, nici un fel de demonstraţie sau manifestaţie (antisemită – n.a.), precum nu se admite

24
agitaţiune cu acest caracter, fie în localuri sau în orice loc, de mai mulţi sau un singur individ, în
consecinţă veţi lua toate măsurile împreună cu celelalte autorităţi executive din localitatea şi
sectorul dvs. ca acest ordin să se execute întocmai cu toată rigoarea, cunoscând că pentru orice
greşeală, întârziere, moliciune şi neglijenţă, sunteţi responsabili şi pasibili de cele mai severe
pedepse. În copie, acest ordin, conform ord.[inului] domnului ministru de interne îl veţi aduce la
cunoştinţa prefecturilor şi poliţiilor din sectorul dumneavoastră”.[75]
Ministerul de Interne îşi atenţiona subdiviziunile teritoriale în preajma şi în timpul sărbătorilor
evreieşti, să-şi sporească vigilenţa, căci puteau izbucni diverse manifestaţii antisemite. Un astfel
de ordin a fost dat în septembrie 1927: „În vederea sărbătorilor evreieşti, nefiind exclusă
posibilitatea ca antisemiţii să provoace acte de răzbunare contra evreilor, de comun acord cu
celelalte organe veţi lua măsuri ca ordinea să nu fie turburată, raportând la timp cazurile eventual
petrecute. Agresorii vor fi anchetaţi şi înaintaţi justiţiei”.[76]
În cazul executării parţiale a unor asemenea ordine sau în cazul producerii de incidente între
studenţi (de obicei) şi populaţia evreiască, în care organele de ordine nu interveneau, şefii
structurilor poliţieneşti erau traşi la răspundere.[77]
În primăvara anului 1930, I.R.P. Chişinău semnala organelor din subordine că, „în ultimul timp
se observă o vădită creştere în mişcarea antisemită din această provincie, unde până în prezent
elementele turbulente nu-şi întinsese activitatea decât la oraşe şi în mică măsură. Astfel, în
judeţele Bălţi şi Soroca activează în mod intens L.A.N.C., care prinde teren şi care a reuşit în
ultimul timp să înjghebeze o organizaţie serioasă ce s-a afirmat în alegerile parţiale”.[78]
În legătură cu intensificarea instigaţiilor antievreieşti, au avut loc mai multe incidente cu caracter
antisemit, pe parcursul verii 1930, în Cojuşna (Lăpuşna), Căpreşti şi Temeleuţi (Soroca), Orhei,
Bălţi.
Astfel, în oraşul Bălţi, conflictul izbucneşte la 10 mai 1930, prelungindu-se mai multe săptămâni
şi atingând punctul culminant la 16 iunie 1930. Acţiunea cuzistă, condusă de Petre Stati, profesor
la liceul de băieţi, şi Vladimir Noviţchi, a început prin lunile februarie-martie 1930 şi era
desfăşurată mai ales de tineri. La 10 mai 1930, în timpul festivităţilor oficiale, unul din adepţii
lui P. Stati, la îndemnul acestuia, a smuls din mâinile purtătorului un steag naţional evreiesc, cu
care defila (alături de tricolor) liceul particular evreiesc. În continuare, au început încăierările
sistematice, care aveau loc mai ales la periferiile oraşului şi mai ales între tineri, aşa încât, se
arăta într-un raport al Chesturii Municipiului Bălţi, „evreii, prinzând noaptea câte un creştin, îl
băteau într-o parte a oraşului, iar creştinii, prinzând câte un evreu, îl băteau în altă parte a
oraşului”.241 În aceste circumstanţe, a fost necesară implicarea inspectorului regional al Poliţiei
Basarabiei, care la 24 iunie 1930, a plecat personal la Bălţi pentru a lua măsurile de ordine ce se
impuneau.242 În toamnă situaţia în oraş se liniştise, dar nu şi în judeţ, unde propaganda cuzistă
se bucura de succes, mai ales din cauza dificultăţilor economice ale ţăranilor.[79]
În judeţul Soroca, spiritele erau, de asemenea, extrem de agitate. După cum se arăta într-un
raport al organelor de ordine, la aceasta contribuia mult „faptul că toate satele sunt acoperite de
păienjenişul cămătarilor, care, profitând de recolta anului în curs, au început urmăririle contra
debitorilor săi. Preţurile scăzute ale grânelor şi lipsa oricărei mişcări în comerţul de cereale, iar

25
pe de altă parte, scumpetea produselor de manufactură şi altor mărfuri orăşeneşti împiedicând
aprovizionarea satelor, dau loc la inevitabile ciocniri individuale care ameninţă, mâine, să devină
mişcări de mase, cu consecinţe inerente unor asemenea stări de lucruri”.[80]
În judeţul Orhei situaţia era mai calmă, dar, după cum apreciau organele de poliţie, „lipseşte
numai o scânteie ca focul să se aprindă în furie”.
În judeţul Tighina, pe lângă activitatea naţionaliştilor, contribuiau mult la neliniştirea spiritelor
existenţa senatorului evreu Zipstein şi „propaganda, aproape deschisă, a comuniştilor. În mai
multe părţi aveau loc ciocniri între elementele din extrema dreaptă şi stângă”.[81]
Din cauza scăderii preţurilor la grâne situaţia la sate era atât de alarmantă, încât în luna
octombrie 1930, reprezentanţii autorităţilor superioare din Basarabia au adresat ţăranilor
chemări, publicate în mii de exemplare şi trimise prin toate satele şi oraşele basarabene, în care
se explicau cauzele scăderii preţurilor la grâne. Acest fenomen, se spunea în unul din aceste
apeluri, era devastator atât pentru agricultori, cât şi pentru producătorii de pâine, aşa încât nu
exista nici un temei pentru a-i învinovăţi de căderea preţurilor pe producătorii de pâine evrei.
Ţăranilor li se recomanda să nu creadă persoanele care răspândesc asemenea zvonuri.[82]
Deşi, deseori autorităţile române erau catalogate drept „fasciste”, acestea nu au intervenit
niciodată împotriva întrunirilor evreieşti, în cadrul cărora erau condamnate excesele antisemite,
atât din România, cât şi din exterior. Spre exemplu, autorităţile nu au intervenit atunci când un
mare grup de evreii din Bucureşti (cca. 15.000 de persoane), în frunte cu liderii comunităţii
evreieşti, s-au întrunit, la 3 aprilie 1933, în sala Izbânda din capitală, unde şi-au unit „protestul
lor cu al evreilor din întreaga lume, contra urgiei dezlănţuite din Germania” condusă de A.
Hitler, împotriva evreilor germani.[83] Din contră, Guvernul român s-a pronunţat şi el împotriva
politicii promovate de autorităţile de la Berlin, prin interzicerea la 7 iulie 1934, a mişcării
naţional-socialiste germane din România.[84] Dar şi înaintea acestei decizii guvernamentale, toţi
cei ce promovau ideile extremiste, chemând la acţiuni antievreieşti, erau traşi la răspundere. Spre
exemplu, Tribunalul Soroca i-a condamnat pe studenţii Mihail Cicălteu, Nicolae Novoţchi şi
Dimitrie Iamba, la câte 10 zile de închisoare, pentru faptul că, în ziua de 22 aprilie 1933, defilau
pe străzile oraşului Soroca, îmbrăcaţi în uniforme hitleriste şi strigau: „Jos jidanii!”. Condamnaţii
au făcut apel la Curtea de Apel Chişinău, Secţia I-a, dar le-a fost respins. În acelaşi fel, au
procedat autorităţile şi în alte cazuri. Erau supravegheate îndeaproape de organele poliţieneşti şi
sancţionate manifestările antisemite ale extremei drepte româneşti şi a naţional-socialiştilor,
inclusiv al celor din sudul Basarabiei.[85]
Evreii au participat activ la viaţa politică a ţării, având reprezentanţii săi în organele legiuitoare.
Spre exemplu, în alegerile parlamentare din 3-6 noiembrie 1919, au fost aleşi, atât în Adunarea
Deputaţilor, cât şi în Senat, Nathan Lerner (Hotin), Iancu Melic Meilicsohn (Hotin), Ilie
Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Rabinul Tirelsohn a candidat la
Chişinău pe lista întitulată Gruparea Naţională Evreiască, fiind ales deputat. Dacă evreii nu ar fi
fost recunoscuţi ca cetăţeni români, ei nu ar fi putut participa la alegeri şi cu atât mai puţin a
deveni parlamentari.[86] În mai-iunie 1920, în urma altor alegeri parlamentare, mai mulţi evrei

26
au devenit parlamentari: Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuţi), Alexandru
Dobrogeanu-Gherea (Prahova), Levi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici (Cernăuţi).[87]
Unii, aderând în special la Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal, au ocupat
diverse funcţii, de prefecţi, subprefecţi, primari, adjuncţi de primar, etc.[88]
Uniunea Evreilor Pământeni, constituită în 1909, şi-a continuat activitatea după Marea Unire. La
Congresul Uniunii Evreilor Pământeni, desfăşurat la Bucureşti în zilele de 19-20 februarie 1923,
s-a hotărât ca aceasta să-şi ia numele de Uniunea Evreilor Români, alegându-l în funcţia de
preşedinte pe Wilhelm Filderman. Uniunea se definea ca „o organizaţie politică românească în
care toţi evreii, independent de opiniile lor generale, vor putea lupta împreună”. Aceasta a militat
pentru apărarea şi promovarea drepturilor culturale, religioase, politice şi economice ale evreilor,
împotriva antisemitismului, a organizaţiilor şi persoanelor care-l promovau; coordona întreaga
activitate a comunităţilor locale. Organul central de presă al Uniunii Evreilor Români
era Curierul israelit, tipărit în idiş şi în română. Uniunea nu s-a transformat în partid politic,
preferând să încheie acorduri electorale cu partidele româneşti, de care se simţea mai apropiată.
A colaborat mai ales cu Partidul Ţărănesc şi cu Partidul Naţional-Ţărănesc, dar au existat şi
perioade de colaborare cu Partidul Naţional-Liberal.[89]
În mai 1931, din iniţiativa lui Mayer Ebner şi Teodor Fischer, a fost înfiinţat Partidul
Evreiesc, care şi-a ţinut primul congres în noiembrie 1933. Partidul milita pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, îşi exprima solidaritatea cu naţiunea română şi
încrederea în democraţie şi cerea reprimarea curentelor extremiste. După un relativ succes la
alegerile parlamentare din iulie 1932 (2,26% – 5 mandate în Adunarea Deputaţilor),[90] în 1933
partidul a cunoscut un recul şi nu a mai reuşit să intre în corpurile legiuitoare. După acest eşec, a
militat pentru coalizarea tuturor comunităţilor evreieşti din România, reuşindu-se la 29 ianuarie
1936, formarea Consiliului Central al Evreilor din România – ca organ reprezentativ suprem al
evreilor români (alcătuit din reprezentanţii Uniunii Evreilor Români, Partidului Evreiesc şi
reprezentanţii cultului mozaic în Senatul ţării). Consiliul l-a ales ca preşedinte pe W. Filderman
şi avea drept obiectiv central, apărarea drepturilor evreilor prevăzute de Constituţia din 1923.[91]
În cadrul comunităţii evreieşti, cunoaşte o mare ascensiune curentul sionist, care viza crearea în
Palestina a unui stat evreiesc.[92] Uniunea Sionistă din România era afiliată la Centrala
Mondială Sionistă, cu sediul la Londra. Toate organizaţiile sioniste de pe întreg teritoriul ţării,
aveau drept scop colectarea de fonduri pentru procurarea terenurilor palestiniene, construirea pe
ele a locuinţelor, a căilor de comunicaţii, etc. şi crearea Palestinei evreieşti.[93] Adică, în urma
colonizării Palestinei arabe (formarea de colonii evreieşti) şi a expansiunii treptate, urma să aibă
loc înfiinţarea Statului evreiesc.
O parte a evreilor, dând dovadă de oportunism, a susţinut de fiecare dată partidele aflate la
guvernare. Acest oportunism s-a manifestat şi mai înainte, în mai multe ţări. În acest context, M.
Eminescu remarca ironic, încă în 1882: „Dacă China ar cuceri Ungaria, cei dintâi care s-ar
pretinde chinezi, ar fi evreii şi advocaţii, credem”.[94] Acelaşi oportunism s-a manifestat şi în
1916, când ocupanţii germani au fost primiţi cu flori de către evreii din Bucureşti,[95] iar în

27
1940, evreii au întâlnit în acelaşi fel, trupele sovietice de ocupaţie în Basarabia şi nordul
Bucovinei.
Alţii, indiferent din ce provincie istorică proveneau, se încadrau în activităţile extremei stângi,
ostile României. Societatea evreiască devenea o pepinieră importantă pentru mişcarea
revoluţionară bolşevică.
 
V. Evreii şi mişcarea subversivă din Basarabia.
 
Spre finele secolului al XIX-lea, evreii din Basarabia, spre deosebire de alte naţiuni, aveau
propriile partide politice, deşi regimul autocrat ţarist nu permitea desfăşurarea unor activităţi
politice legale în cadrul Imperiului Rus. Formaţiunea politică care se bucura de o largă adeziune
a populaţiei ebraice era Partidul Socialist Evreiesc (Bund). Acest partid opta în principal pentru
autonomie naţional-culturală şi deşi colabora cu adepţii lui V. I. Lenin, îşi menţinea o poziţie
independentă. Spre deosebire de mişcarea sionistă, care propaga ideea reîntoarceri evreilor în
Palestina sau emigrarea în S.U.A., Bund-ul lupta pentru o situaţie mai bună a populaţiei evreieşti
în Imperiul Rus. Pentru mulţi evrei opţiunea Bund-ului era mai atrăgătoare decât promisiunile
liderilor mişcării sioniste. Rusia cu toate privaţiunile ei oferea evreilor mai multă stabilitate decât
mult disputatul pământ al Palestinei.[96]
Filiala Bund-ului din Basarabia s-a format în 1903. Constituirea organizaţiei politice evreieşti la
Chişinău a fost determinată şi de pogromul din martie 1903. Fiind în ilegalitate, Bund-ul era
nevoit să-şi camufleze activitatea sub masca unei societăţi de caritate. Poliţia ţaristă nu a reuşit să
descopere caracterul revoluţionar al organizaţiei, deoarece statutul acesteia nu prevedea nimic
periculos contra Statului rus.
O bună parte din evreii basarabeni nu au împărtăşit ideile revoluţionare. După cum sublinia
principele S. D. Urusov, guvernatorul Basarabiei, „În societatea evreiască basarabeană se
întrevedea o evidentă dezbinare între generaţia mai în vârstă, care se gândea la un minim de
existenţă, şi cea tânără, pasionată de ideea participării active la revoluţie. În general, Israelul
chişinăuean nu era agresiv, şi mi s-a creat convingerea că printre evreii noştri erau mai răspândite
existenţa burgheză paşnică şi indiferenţa faţă de aspectul ideologic al oricărui gen de politică,
decât la celelalte popoare care trăiesc în Rusia. În orice caz, în Chişinău, revoluţionarii evrei
proveneau din păturile sărace şi erau în majoritate minori”.
Aşadar, evreii conservatori, care trăiseră experienţa persecuţiilor, nu reacţionau la noile
provocări ale vremii. Ei rămâneau în continuare fideli tradiţiei mozaice şi loiali statului.
Raporturile dintre evrei – indiferent de generaţie – şi restul populaţiei basarabene erau paşnice.
Resentimentele faţă de evrei, atât de frecvent întâlnite în saloanele mondene din capitala
provinciei, nu-şi găseau manifestare în mediul rural. În timpul prigoanei ţariste, românii-
basarabeni deseori i-au pus la adăpost pe evrei. Ţăranul basarabean era indignat de aceste acţiuni
ale autorităţilor ţariste, deoarece evreul îi răspundea în mai multe rânduri nevoilor gospodăreşti.
Mai mult, în comunităţile în care domnea analfabetismul, aversiunea faţă de evrei nu-şi găsea

28
manifestare. La fel, „inteleghenţia” basarabeană formată în seminariile ruse, cu convingeri de
stânga, nu putea să fie antisemită, dimpotrivă ea vedea în elementul evreiesc un aliat fidel
împotriva regimului autocrat. Bund-ul a fost un sprijin esenţial pentru mişcarea naţională dintre
Prut şi Nistru. Evreii, buni cunoscători ai vieţii publice, au ajutat basarabenii în propagarea
ideilor naţionale, la organizarea congreselor, chiar şi a Sfatului Ţării; îmbrăţişau ideea
autonomiei culturale, susţineau învăţământul în limba naţională pentru moldoveni, precum şi
autonomia Basarabiei în cadrul Imperiului Rus,[97] dar nu şi unirea Basarabiei cu România.
După lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, Bund-ul s-a împărţit în două facţiuni: de
dreapta şi de stânga, iar tineretul evreiesc vedea în bolşevici pe cei mai hotărâţi apărători ai
„noilor valorilor”, pe cei mai siguri internaţionalişti. Egalaţi în drepturi cu naţiunea titulară,
evreii deveniseră acum alături de velicoruşi, cei mai înflăcăraţi susţinători ai statului unitar rus.
Pentru ei, destrămarea Imperiului Rus în autonomii, însemna împărţirea naţiunii evreieşti între
popoarele de la periferiile imperiului, ceea ce nu putea fi acceptat. Aşa că, o parte din evrei, au
contribuit din plin la menţinerea graniţelor imperiale ruse (şi chiar la extinderea lor), îmbrăţişând
bolşevismul şi luptând pentru victoria lui, fapt despre care nota însăşi V. I. Lenin: „Un mare
serviciu a adus revoluţiei faptul că, din cauza războiului, o parte considerabilă a intelectualităţii
evreieşti de mijloc s-a pomenit în oraşele din Rusia. Aceştia au zădărnicit acel sabotaj general, cu
care ne-am confruntat imediat după revoluţia din Octombrie şi care devenise pentru noi deosebit
de periculos. Elementele evreieşti, deşi nu în întregime, sabotau acest sabotaj şi cu aceasta au
ajutat revoluţia într-un moment greu al ei”.[98]
Despre Bund-ul din Basarabia, Zinovie Husărescu nota următoarele: „În organizaţiile
comuniste din Basarabia aproape unanimitatea elementelor locale erau recrutate
dintre minorităţi.
Evreii aveau organizaţia lor deosebită numită Bund cu caracter politic, social, revoluţionar, a
cărei acţiune prin evoluţia ce a suferit, se identifică cu mişcarea subversivă comunistă. La
începutul anului 1919, secţia din Basarabia, fusese paralizată prin arestările efectuate în mai
multe localităţi, fapt care a determinat o puternică acţiune de reorganizare a numitei societăţi.
Noul comitet bundist după numeroasele consfătuiri a început propaganda printre lucrători şi
foştii bundişti, formând grupuri de agitaţie în preajma fabricilor şi în târguşoarele cu populaţie
evreiască. Se redactau manifeste revoluţionare în limba şi cu caractere evreieşti, care erau
răspândite pe străzile oraşului Chişinău şi în alte centre populate.
Cităm dintr-un manifest bundist: «Tovarăşi muncitori evrei! Sub jugul apăsător al reacţiunii
negre române, a treia oară vom sărbători, ziua noastră, liniştiţi în cercurile noastre strâmte. Şi
aceasta să fie greva de la 1 Mai, ca expresie protestului nostru; greva de la 1 Mai să declare
reacţiei române şi burgheziei basarabene că noi nu vom tăcea veşnic, că noi aşteptăm cu
nerăbdare ziua răsplatei, ziua răzbunării pentru victimele noastre (subl. n.). Prin fronturile oastei
noastre, prin munţi şi mări se întinde mâna noastră spre voi tovarăşi din toată lumea, care vă
găsiţi în luptă cu inamicul nostru comun, cu burghezia internaţională. Ştiţi tovarăşi că
proletariatul conştient basarabean nu şi-a pierdut spiritul chiar în anul neajunsurilor, ştiţi tovarăşi
că noi ne adunăm puterile noastre, că noi necontenit ne preparăm pentru luptă, pentru revoluţia
socială, să trăiască bundul evreiesc comunist muncitoresc» (ss) Bundul evreiesc din Chişinău.

29
În alt manifest bundist: «Lucrători din Chişinău, Luni 7, iunie 1920, trebuie să faceţi o grevă
politică, ca protest contra inchiziţiilor reacţiei; toată lumea nu trebuie să lucreze ca să fie ştiut că
şi noi avem putere a duce o luptă contra lor. În ziua de grevă nu are voie nimeni să lucreze: apa,
electricitatea, uzina, tramvaiele să înceteze, să rămână pustii. Nu trebuie să sosească gazete,
brutarii, croitorii, cizmarii, modistele, sculptorii, etc., care au făcut în mai multe rânduri greve
economice, trebuie să facă acum la fel ca să se vadă că noi cu toţii suntem organizaţi, etc». În alt
manifest se spune: «Oligarhia română deprinsă până în prezent a domina fără nici un control, atât
asupra poporului său propriu, cât şi asupra evreilor, a şi început politica de constrângere faţă de
cele câteva milioane de alte naţionalităţi care trăiesc în teritoriile anexate. Tratatul de pace sub
care Wilson vrea să constrângă România ca să-l iscălească, a ajuns pentru guvernul român ca un
bici; şi ca un hoţ, guvernul caută să scape de obligaţiile sale şi caută în toate părţile ajutor; astfel
de ajutor i-a venit de la burghezia evreiască din Basarabia (subl. n.)»”.[99]
În alte manifeste, bundiştii îşi criticau conaţionalii care au organizat la Chişinău, Comitetul
ucrainean pentru ajutorarea victimelor pogromurilor, pe care autorităţile române l-ar fi folosit
pentru a „scăpa de controlul internaţional, reţinându-şi Basarabia contra voinţei populaţiei”. Îi
acuzau de faptul că, „sărută cu servilitate picioarele oprimatorilor români şi sânt gata a trâmbiţa
în lumea întreagă că România este cea mai fericită ţară pentru evrei, ei au uitat însă de câte ori
reacţia română a înecat ţăranii revoltaţi în sânge evreiesc”.[100]
Conducerea sioniştilor din România era, la rândul ei, acuzată de faptul că, „primeşte zeci de mii
din sutele trimise din America, sume câştigate de muncitori cu sânge, spre a merge ca agent
român la conferinţa de pace din Paris şi acolo să pledeze în folosul intereselor române” şi să
arate „că naţiunile ne-române nu au nevoie de nici un control sau ocrotire internaţională, că
minorităţile naţionale nu au voie de autonomie şi că Basarabia trebuie neapărat să rămână
României”.
Erau adresate diverse apeluri către evrei, precum: „Tovarăşi şi cetăţeni, autonomia noastră
naţională este în pericol. Burghezia evreiască este gata a o distruge, deci, noi vă chemăm la luptă.
În interesele maselor populare evreieşti, în momentul pericolului, vechiul Bund se scoală şi striga
să vă adunaţi sub drapelul roşu al budului”.[101]
Cu toate că, programul de acţiune al Bund-ului era practic identic cu cel al comuniştilor,
organizaţia bundistă avea relaţii încordate cu membrii Partidului comunist basarabean, deoarece
se menţinea separat de mişcarea comunistă şi mesajele îi erau adresate exclusiv evreilor. La toate
acestea, comuniştii basarabeni se vedeau ameninţaţi de tendinţele de acaparare a rolurilor
principal în mişcarea subversivă de către bundişti.
Dar văzând că acţiunile Siguranţei pot anihila întreaga activitate comunistă din Basarabia, în anul
1920, Bund-ul a trimis o delegaţie la Odessa să ia instrucţiuni de la Komferband (este vorba de
secţia evreiască de pe lângă biroul meridional al Internaţionalei III-a din Odessa, care avea ca
scop contopirea tuturor organizaţiilor evreieşti – Bund-ul, Poalei Sion, Liga culturală
evreiască, care în mare parte au fost comunizate – în una singură, etc.). Delegaţia a fost sfătuită
ca Bund-ul, să se unească cu celelalte organizaţii comuniste evreieşti şi să formeze o secţie pe

30
lângă Partidul comunist din Basarabia. De la Odessa, grupul de delegaţi a mai adus cele mai noi
broşuri comuniste traduse de Komferband în limba ebraică, pentru a le răspândi în Basarabia.
La finele anului 1920, Siguranţa a descoperit în Chişinău o casă conspirativă, unde „se afla o
întreagă arhivă şi bibliotecă bundistă, ziare clandestine locale şi de peste Nistru, revolvere, o
mare cantitate de litere, caractere ruseşti, destinate pentru instalarea unei tipografii clandestine,
etc”. Cu acea ocazie, s-a constatat că nu toată literatura comunistă în limba ebraică era adusă de
la Odessa, căci Bund-ul din Chişinău traducea şi el în limba evreiască broşuri comuniste şi le
răspândea prin oraş.
Bundiştii foloseau în activităţile lor, metode similare celor practicate de comunişti: „la gazdele
conspirative, se găsiră blanchetele cu ştampile şcolare, care erau utilizate în locul biletelor de
identitate. Agenţii se îmbrăcau în uniformă de liceu şi cu astfel de bilete se sustrăgeau de sub
controlul şi urmărirea autorităţilor, mulţi posedau diplome false de absolvire a cursurilor
secundare pe numele unor licee particulare. Posesorii acestor diplome le utilizau fie trecând peste
graniţă şi cerând echivalarea lor la universităţi străine, fie rămânând în ţară pe la universităţile
noastre numai de formă fără a frecventa cursurile, ci pentru a induce în eroare autorităţile şi a se
sustrage de la îndatoririle militare. În general însă, de astfel de certificate se foloseau agenţii
comunişti cu deosebire în acţiunea lor de propagandă subversivă prin rândurile studenţimii şi în
masele muncitoreşti. La percheziţia domiciliară făcută la un tipograf din Chişinău s-a găsit un
mare număr de astfel de diplome parte în alb, parte completate, pentru agenţii comunişti care
urmau a sosi de peste Nistru. S-a mai găsit un sigiliu de metal al unui liceu evreiesc, cum şi
plăcile zincografice care serveau la imprimarea diplomelor”. De asemenea, „Agenţii se foloseau
în acţiunea lor de bilete de mobilizare false şi alte acte militare tot false, din care reieşea că ar
face parte din armata română, purtau chiar uniforma soldaţilor noştri. Alţii la sosirea lor în
localitate, în special curierii, făceau uz de carnete de membru de la diferite sindicate muncitoreşti
pe care le primeau în alb. Când se rătăceau unii de alţii din pricina urmăririlor sau arestărilor,
spre a se putea întâlni din nou, se indica localitatea unde se găsesc, utilizau presa, dând anunţuri
cu numele lor conspirativ”.[102]
Imediat după „revoluţie”, o bună parte din tineretul evreiesc din Basarabia a trecut peste Nistru şi
s-a pus în serviciul regimului bolşevic. Atragerea tineretului de partea revoluţiei constituia o
pârghie de mare importanţă în organizarea partidului bolşevic. Tineretul, prin flexibilitatea şi
uşurinţa judecăţii, constituia elementul cel mai necesar pentru a lupta cu entuziasm pentru
„dictatura proletariatului” şi „exportul revoluţiei”. Mulţi evrei basarabeni care au trecut atunci
Nistrul, au obţinut funcţii importante în Armata roşie şi în administraţia sovietică. Au întreţinut o
intensă corespondenţă cu rudele lor de „acasă”, încercând să propage „flacăra revoluţiei” şi în
Basarabia, iar pentru tinerii „revoluţionari” basarabeni erau modele de urmat.[103]
Autorităţile române au luat măsuri de prevenire şi combatere a acţiunilor bolşevice, care
periclitau ordinea publică şi puneau în pericol siguranţa statului. Descoperirile Siguranţei arătau
că, o bună parte din activişti erau de origine evreiască. În 1923, în Basarabia, în com. Cubei, jud.
Cahul, au fost arestaţi 26 de ruşi şi evrei dotaţi cu armament, muniţii, literatură comunistă,
instrucţiuni teroriste elaborate la Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8
organizaţii sovietice de spionaj militar şi terorism, inclusiv la Chişinău (39 ruşi şi evrei),

31
Puhăceni, jud. Tighina (3 indivizi), Ţipova, Horodişte, jud. Orhei (10 ruşi şi 2 români
basarabeni), Cetatea Albă (8 ruşi şi 3 evrei), etc., etc.[104]
Mulţi dintre cei antrenaţi în acţiunea subversivă şi compromişi în faţa autorităţilor, îşi căutau
refugiul peste Nistru, la cei în favoarea cărora lucrau. În Darea de seamă pe luna februarie 1933,
Biroul Poliţiei de Siguranţă Orhei comunica despre descoperirea unei reţele de contrabandă şi
trafic de refugiaţi din Basarabia în Uniunea Sovietică. În special, era vorba despre etnici evrei,
care doreau să plece în ţara „comunismului victorios”. Această organizaţie era condusă de fraţii
Vasile şi Grigore Jucov, din Orhei, ajutaţi de contrabandistul Marcel Palie din com. Văşcăuţi,
jud. Orhei, fără concursul căruia nu se făcea nici o trecere. Pentru fiecare trecere clandestină,
Marcel Palie primea câte 2.000 de lei, indiferent de numărul persoanelor traficate. În 1931, fraţii
Jucov au intrat în legătură cu un alt contrabandist, Iacob Cereşnicenco din Chişinău, care în
schimbul unor sume de bani, înlesnea trecerile frauduloase „a diferiţilor indivizi evrei, de la noi
din ţară în Rusia Sovietică, indivizi urmăriţi şi de către Siguranţa Statului pentru activitatea lor
subversivă”. Transportarea evreilor certaţi cu legea, de la Chişinău la Orhei, era efectuată de
câţiva căruţaşi angajaţi în mod permanent.
Înainte de descoperirea acestei organizaţii, ultima operaţiune de traficare avusese loc la 4
februarie, când au fost trecuţi peste Nistru în Ucraina 9 evrei.[105]
În aceiaşi Dare de seamă, se aducea la cunoştinţă despre arestarea altui contrabandist, care
îndeplinea şi oficiul de rezident al spionajului sovietic la Chişinău. Era vorba de refugiatul
Toader Dima, arestat împreună cu soţia lui Tecla, care au fost condamnaţi în contumacie la 10 de
închisoare. Aceştia, încă din 1928, intrase în serviciul G.P.U.-ului de la Tiraspol şi în schimbul
unor sume de bani, culegeau şi transmiteau sovieticilor diverse date din Basarabia. Culegerea
informaţiilor o făcea prin Şura Cuşniţchi din serviciul Corpului 3 Armată român şi Nicolae
Deducenco din Chişinău, iar la Tiraspol le transmitea prin curierii Ivan Dima, Iacob Racu şi alţii.
În timpul interogării lui Toader Dima, acesta i-a denunţat pe toţi, iar de Deducenco a mărturisit
că, a avut de la spionajul sovietic oferta, de a intra în serviciul lui, contra unei recompense lunare
de 100 de dolari S.U.A. A mai spus că, în serviciul G.P.U.-ului din Tiraspol era S. Neiman,
fratele avocatului A. Neiman din Orhei, Toader Dima transportând ocazional corespondenţa
dintre cei doi fraţi. În vederea arestării avocatului A. Neiman, pentru presupusele acţiuni
subversive împotriva Statului român, Siguranţa din Orhei a luat măsuri pentru supravegherea lui.
În aceiaşi lună Brigada de Siguranţă Orhei i-a arestat pe comuniştii Eugenia Secară, Mariam
Muşcinschi, Malovater Raţa, Iţic Iaruga din Orhei, pe Avrum Fiş, Şura Iugrah, Polea Goldman
din Bravicea, pe Dvoira Voloh şi Estera Cruteanschi din Teleneşti.[106]
Potrivit descoperirilor Siguranţei, activităţi subversive bolşevice au desfăşurat şi multe din
organizaţii culturale evreieşti din Basarabia. Acestea activau în favoarea vecinului de peste
Nistru, fiind puternic alimentate şi sprijinite de către acesta.
După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Bund-ul, în mare parte comunizat, trebuia
să se adapteze noii realităţi politice, transformându-se în Liga Culturală Evreiască (1919) – cea

32
mai importantă organizaţie de acest gen din Basarabia. Existau şi alte organizaţii culturale
evreieşti, precum: Tarbut, Allam Aleyhem, Maccaby, etc.
Conform statutelor, aceste ligi şi societăţi culturale evreieşti, urmăreau scopuri identice:
răspândirea limbii ebraice în toate localităţile populate de evrei, dezvoltarea culturii evreieşti,
asistenţă mutuală în diverse probleme, etc. Pentru realizarea acestor scopuri, s-a decis
deschiderea de grădiniţe pentru copii, şcoli populare, universităţi populare, spitale etc. Însă,
multe din obiectivele propuse nu au fost realizate, deoarece imperativul tuturor societăţilor era cu
totul altul – comunizarea Basarabiei.
Fiecare organizaţie culturală evreiască avea în fruntea ei un comitet condus de un preşedinte.
Comitetele de conducere erau alcătuite în mare parte din revoluţionari evrei, de obicei foşti
membri ai Bund-ului.
Aceste organizaţii se bazau pe tineretul evreiesc, precum şi pe minoritarii angajaţi în acţiunea
subversivă, precum şi pe mulţi români-basarabeni (orăşeni) nemulţumiţi de situaţia în care trăiau;
în Basarabia interbelică numărul acestora era destul de mare. Erau şi foarte multe femei. În
filialele din Bălţi şi Orhei femeile chiar predominau. În general, comunistele evreice au fost piese
importante în mişcarea comunistă din Basarabia. În unele organizaţii activau familii întregi:
părinţi şi copii, fraţi şi surori trudeau la „readucerea” Basarabiei la sânul patriei-mame, Rusia
Sovietică.
Organizaţiile culturale evreieşti au instituit filiale în toate oraşele din Basarabia. Febra
„activităţilor culturale” cuprinsese aproape în totalitate tineretul evreiesc. Se cunosc cazuri când
o singură persoană era fondatoare a mai multor filiale sau chiar ligi. Dr. Iosif Brikman, originar
din Tighina, fost membru al Bund-ului, a participat la formarea Ligii evreieşti din Chişinău, apoi
a creat o întreagă reţea de organizaţii subversive în judeţul Hotin. El făcea parte din aşa-numitul
grup Matius. După descoperirea grupului respectiv, el a reuşit să fugă în Ucraina, fiind angajat în
G.P.U.-ul din Harkov, sub numele conspirativ de Tamin.
Comitetele de conducere ale organizaţiilor culturale evreieşti, depuneau eforturi pentru a-i atrage
în mişcarea subversivă şi pe ţăranii basarabeni, dar aceştia rămâneau pasivi şi nu reacţionau. Mai
mult chiar, erau refractari şi îi denunţau autorităţilor pe agenţii bolşevici.
Zonele compact locuite de minoritari din sudul şi nordul Basarabiei, erau, în mare parte, cuprinse
de activităţile comuniste. Partea de nord, s-a dovedit a fi mai organizată, cu acţiuni mai intense,
unde numărul organizaţiilor subversive era mai mare decât în sud. Această situaţie s-ar fi datorat
faptului că, în sudul Basarabiei, în special, în Cetatea Albă, mişcarea legionară a absorbit o mare
parte a elementului rus,[107] dar şi unei atenţii sporite din partea autorităţilor abilitate pentru
aceste regiuni, în special, după „răscoalele” de la Tighina şi Tatar-Bunar; considerând aceste
sectoare mai vulnerabile, Dumitru Husărescu, şeful Brigăzii de Siguranţă Ismail, la 30
septembrie 1928, atenţiona superiorii săi că, „Pentru Tighina şi Ismail, unde sunt cele mai
importante Brigăzi de Siguranţă, necesită personal bun şi cu pregătire specială pentru aceasta”.
[108]

33
Fiecare filială a organizaţiilor culturale evreieşti dispunea de bibliotecă, sediul căreia servea ca
local pentru întrunirile membrilor din localitate[109] sau ca loc de întâlnire cu curierii bolşevici
veniţi de peste Nistru. În acest sens, Zinovie Husărescu scria că, „De obicei, ca loc de întâlnire
(curierii – n.a.) întrebuinţează biblioteci ruseşti şi evreieşti, care sunt foarte frecventate de
membrii organizaţiilor comuniste”.[110]
În urma descinderilor efectuate de Siguranţă, s-a constatat că, fondurile bibliotecilor aveau în
mare parte literatură cu caracter comunist, provenită din străinătate: Lvov, Varşovia, Praga,
Berlin, Viena, Paris, Riga, şi chiar New York.[111] Acelaşi lucru ni-l confirmă şi capitolul
„Evreii” din Buletinul informativ al M.St.Major din 2 februarie 1933, înaintat Inspectoratului
General al Jandarmeriei, referitor la starea de spirit a minorităţilor din România: „Minoritate
primejdioasă, dând procentul cel mai mare de comunişti. Bibliotecile (evreieşti – n.a.) aşa-zise
culturale din Basarabia, în special, sunt focare pentru [i]radierea ideilor revoluţionare. Se
manifestă prin diferite adunări culturale, naţionale şi politice, pentru susţinerea intereselor lor.
Cei din Ardeal simpatizează cu maghiarii şi participă la toate manifestaţiile lor”.[112]
Organizaţiile culturale evreieşti din Basarabia aveau legături cu mişcarea comunistă
internaţională, fiind susţinute masiv de „bancherii bolşevici” stabiliţi în marile capitale ale
Europei şi ale Americii. Simpatia societăţii evreieşti din S.U.A. faţă de mişcarea comunistă era
foarte bine cunoscută în epocă şi desigur că, şi de aici venea un ajutor considerabil pentru
bolşevicii din Basarabia.[113]
La 23 octombrie 1921, ministrul de Război, I. Răşcanu, a înaintat preşedintelui Consiliului de
Miniştri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetărilor efectuate asupra activităţii
societăţilor americane pentru ajutorarea evreilor din Basarabia. Constatările făcute indicau
asupra faptului că, aceste societăţi erau „conduse de idei subversive şi n-au alt scop decât
întinderea comunismului în România”. Aceste societăţi de ajutorare, în marea lor majoritate, nu
erau oficiale, dar simple societăţi particulare, care, motivând că ajută evreii basarabeni,
întreţineau strânse relaţii cu Liga Culturală Evreiască Bund şi cu alte organizaţii similare,
alimentându-le cu bani. Acestea, la rândul lor, propagau ideile socialiste şi comuniste. Din
comitetele lor, făceau parte cunoscuţii comunişti – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein
Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia, în 1918, îndemna populaţia la revoltă, iar
apoi a devenit reprezentantul sioniştilor în România şi era membru al comitetului
american Jodicani), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia,
urma să devină guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul societăţilor americane, în Basarabia şi
în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit).
Despre faptul că, aceste societăţi americane de ajutorare a evreilor din Basarabia, propagau ideile
comuniste, vorbea şi raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în
care se spunea că, aceste societăţi „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”.
De asemenea, Subinspectoratul de Siguranţă de la Chişinău arăta că, atât comitetele americane
evreieşti, cât şi Liga Culturală Evreiască şi alte societăţi evreieşti din Basarabia, au ca scop
„întinderea comunismului în România”.

34
La comitetele americane de ajutorare a evreilor sinistraţi, veneau tot felul de refugiaţi din
Ucraina, unii dintre ei suspecţi pentru organele de Siguranţă, iar „delegaţii evreo-americani
stabilesc strânse legături cu cei mai cunoscuţi revoluţionari din Basarabia”.
Se susţinea că, în luna februarie 1920, din îndemnul unui comitet american şi al Komferband-
ului din Odessa, toate organizaţiile evreieşti din Basarabia, ca Poalei Sion, Bund, Sionish,
Tarbut, Societatea culturală evreiască, etc., s-au unit pentru a forma Komferband-ul afiliat la
Partidul Comunist din Basarabia.
Deoarece activităţile acestor organizaţii prezentau pericol pentru siguranţa statului, se cereau
măsuri pentru interzicerea lor, iar conducătorii străini ai acestora, să fie siliţi să părăsească ţara.
[114]
O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel
Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor evreieşti din Cernăuţi sau Chişinău. O altă parte a
literaturii comuniste se aducea de peste Nistru. Bibliotecile societăţilor culturale evreieşti puneau
la dispoziţia cititorilor operele scriitorilor evrei – membri activi şi simpatizanţi ai Partidului
Comunist: Sulim Aleiheim, Sulim Asch, Bucharow, etc. Deoarece tipăriturile erau în bună parte
în limba ebraică, Siguranţa rareori reuşea să descopere caracterul lor comunist.
În broşurile difuzate membrilor organizaţiilor culturale se făcea apologie Uniunii Sovietice,
politicii Statului sovietic faţă de Biserică, se aduceau explicaţii asupra simbolurilor şi
calendarului sovietic, etc. Un important număr de cărţi se referea la viaţa muncitorilor sovietici.
Organizaţiile culturale erau abonate la ziare de limbă ebraică şi rusă din Occident şi S.U.A.
(Vorwotz, Derduh, Fierum). Multe dintre aceste publicaţii erau redactate în U.R.S.S. sau în
Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest îi plătea din belşug pe ziariştii cu notorietate
occidentali, ca aceştia să scrie despre realizările frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandă
regimul sovietic din Rusia urmărea să-şi creeze o imagine bună în Occident, să inducă în eroare
şi să atragă cât mai mulţi simpatizanţi în acţiunea de „export al revoluţiei”, în care scop se
cheltuiau imense sume de bani.
Periodic, organizaţiile culturale evreieşti organizau manifestări culturale – conferinţe,
simpozioane, spectacole etc., – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În
cadrul cercurilor de citire se făceau comentarii pe marginea „lucrărilor politice” (de instruire) şi
„apolitice”; se invoca pericolul burgheziei, se argumenta necesitatea înlăturării monarhiei ca pas
primordial în înfăptuirea revoluţiei etc., etc. Piesele teatrale constituiau un mijloc eficient în acest
sens. Întreaga dramaturgie rusă din această perioadă era pusă în serviciul Statului sovietic.
Regizorii sovietici V. Vronski şi A. Verner erau bine primiţi la Chişinău. Spectacolele montate
după piesele marilor scriitori ruşi – L. Tolstoi, M. Gorki ş.a. –, necesare propagandei bolşevice,
se bucurau de un real succes. Ele puneau în evidenţă modelul revoluţionarului, care a rupt
legăturile cu trecutul, cu lumea şi morala veche; erau elogiaţi tinerii sovietici, comsomoliştii care
au îmbrăţişat viaţa nouă. Teatrele sovietice efectuau turnee prin oraşele Basarabiei, iar
organizaţiile culturale evreieşti le asigurau cu local şi spectatori. Realităţile sovietice prezentate
în scenă nu puteau să nu influenţeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu
manifestări de amploare pro-sovietice. Iată cum aprecia un agent al Siguranţei atmosfera din

35
aceste localuri: „Ceea ce se întâmplă la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor şi demonstraţiei
publicului... este, pe de o parte o provocare, o palmă trasă culturii şi demnităţii româneşti, iar pe
de alta, vorbeşte despre progresarea propagandei ruseşti care capătă proporţii largi”. Banii
obţinuţi din organizarea acestor manifestări erau destinaţi „fondului roşu”, care subvenţiona
tipărirea literaturii de propagandă, organizarea manifestărilor de protest, acţiunile de spionaj, etc.
[115]
Deseori, societăţile culturale evreieşti organizau demonstraţii la Călăraşi, Bălţi, Chişinău, Ismail.
De multe ori aceste acţiuni erau prezentate drept răspuns la unele manifestări cu caracter
naţionalist al naţiunii titulare, iar unele acţiuni antinaţionaliste, au avut chiar un caracter extrem
de violent.[116] Spre exemplu, la 1 decembrie 1926, la Iaşi, a avut loc Congresul general (anual)
al studenţilor. A doua zi, la 2 decembrie 1926, un grup de studenţi, participanţi la congres, au
pornit spre Chişinău. Această vizită se datora faptului că, o parte din studenţi, în special cei din
Ardeal, care nu văzuseră Basarabia, au dorit să se folosească de prilejul că se aflau în apropiere
de Chişinău şi să vadă acest oraş, mai ales că aveau invitaţia Î.P.S. Arhiepiscop Gurie pentru a
vizita Facultatea de Teologie, inaugurată la 8 noiembrie 1926.[117]
Numeroşi evrei, în majoritate tineri, membri ai societăţii Maccaby şi ai Ligii Culturale Evreieşti,
aflând din ziare despre venirea studenţilor, au stat în grupuri prin staţiile de trenuri interimare,
afişând atitudini provocatoare. La sosirea trenului în gara Călăraşi, studenţii, care cântau cântece
patriotice, cum era obiceiul la astfel de manifestări, au fost atacaţi de tinerii evrei, care aveau la
ei bastoane, cuţite, revolvere. În urma atacului, au avut de suferit mai mulţi studenţi.
Într-o notă-sinteză referitoare la aceste evenimente, întocmită de Siguranţă, se menţiona: „De
altfel, faptul acesta nu poate surprinde pe acei care cunosc caracterul celor două societăţi, precum
şi mentalitatea evreilor din Basarabia. Maccaby, care sub formă de asociaţie sportivă pregăteşte
tineretul evreiesc pentru rezistenţă, agitaţie şi chiar luptă împotriva populaţiei creştine, formează
pe drept cuvânt puterea armată a evreilor, iar Liga Culturală Evreiască, sub aspectul unei
instituţii de cultură, ascunde idei, planuri şi acţiuni subversive. Aproape în toate descoperirile
teroriste şi comuniste care s-au făcut în decurs de 9 ani în această provincie, s-a dovedit
amestecul, fie ca colaboratori, fie ca conducători ai membrilor Ligii Culturale Evreieşti”.[118]
La Chişinău, congresiştii au asistat la un Te-Deum, oficiat la Catedrală, au fost la o recepţie la
Î.P.S. Gurie, apoi au vizitat diferite instituţii din oraş. Pe tot parcursul vizitei, populaţia evreiască
se postase în grupuri compacte pe la toate colţurile străzilor pe unde urmau să treacă studenţii şi
îi urmăreau zgomotos sau îi huiduia de îndată ce-i vedea de departe. În aceeaşi zi, studenţii au
fost şi atacaţi pe străzile Chişinăului. Pe drumul de reîntoarcere la Iaşi, în gara Visterniceni, un
alt grup de evrei, a tras focuri de armă asupra vagoanelor cu studenţi. La Călăraşi, studenţilor li
s-a organizat o întâmpinare la fel de fierbinte. Măsurile luate de forţele de ordine faţă de agresori
s-au dovedit a fi ineficiente. Mai mult, membrii ligilor evreieşti nu se temeau de urmări, căci
beneficiau de o asistenţă intensă din partea avocaţilor evrei, care erau şi ei membri ai ligilor sau
chiar conducători – Abraham Neimnan, Iosif Rabinovici, Moise Ravici ş.a.[119]

36
La plecare, în drum spre gară, studenţii au fost atacaţi, iar doi dintre ei au fost răniţi (inclusiv
conducătorul congresiştilor, Ilie Gârneaţă, preşedintele Uniunii studenţeşti şi unul din viitorii
fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail).
La trecerea trenului congresiştilor prin halta Visterniceni, un grup de tineri evrei au tras asupra
lui mai multe focuri de armă, iar în timpul staţionării în Călăraşi s-a produs o încăierare.
„Studenţii îndârjiţi şi surescitaţi peste măsură de atitudinea permanent ostilă a evreilor, de modul
cum au fost întâmpinaţi în Chişinău, unde prima dată veniseră în vizită la fraţii lor, indignaţi de
atacul de la Visterniceni, de rănirea însăşi a conducătorului lor şi de manifestările provocatoare
ale evreilor din Călăraşi atât la venirea, cât şi la înapoierea lor prin această localitate, un grup din
ei s-au dat jos în timp ce trenul staţiona şi a ripostat împotriva provocatorilor evrei, care erau
înarmaţi cu ciomege şi bolovani. În învălmăşeala produsă s-au stricat geamurile la câteva prăvălii
de lângă gară şi au fost răniţi 4 studenţi şi 2 evrei”.[120]
După plecarea studenţilor congresişti, evreii din târgul Călăraşi „cutreierau în grupuri compacte
străzile şi terorizau pe locuitorii creştini”, iar mai mulţi dintre aceştia au fost insultaţi şi atacaţi.
Aşa, de exemplu, doi învăţători au fost agresaţi de grupuri de evrei, strigându-le: „Jos România!
Plecaţi din Basarabia cu Ferdinand al vostru, că altfel vă dăm noi afară”. O serie de acte de
violenţă au fost comise şi asupra studenţilor din Chişinău.[121]
La 8 februarie 1927, cu nr. 2.245, inspectorul general al Siguranţei basarabene, Z. Husărescu,
raporta la Bucureşti despre o altă agresiune din partea unui grup de evrei sionişti, împotriva unor
cetăţeni români creştini, care a fost de o cruzime deosebită. În aceeaşi adresă a raportat şi despre
agresiunile evreilor asupra studenţilor de la Iaşi: „La ordinul telegrafic nr. 5.882 din 5 februarie
1927, raportăm: indivizii Abram Cleiman, Aron Chigel, Iosif Galter şi Leizer Paghiş, evrei, toţi
originari din comuna Călăraşi, judeţul Lăpuşna, în etate între 16-19 ani, fără profesie, membri în
organizaţia evreiască sionistă din acest oraş. În seara zilei de 16 ianuarie 1926, la plecarea
trenului personal 750 din staţia Călăraşi, au încercat o agresiune asupra călătorilor creştini.
Intervenind impiegatul de mişcare, a fost insultat de Iosif Galter, urmărit până în biroul staţiei de
către acesta şi indivizii mai sus arătaţi, unde a fost bătut grav şi cu un corp dur i-a scos 2 dinţi,
rupându-i limba. Transportat la spital, în urma operaţiei făcute, s-a însănătoşit, provocându-i însă
o incapacitate de lucru de 3 săptămâni. Indivizii au fost daţi judecăţii [...].
Cu ocazia vizitei studenţilor creştini (la Chişinău – n.a.), raportate cu nr. 23.454 din 2 decembrie
1926, un grup de evrei din societatea Maccaby şi Liga Culturală Evreiască au aruncat cu pietre în
grupul studenţesc ce mergea spre gară, lovind uşor pe prefectul Poliţiei şi rănind la cap pe
studentul Ion Gârneaţă din Iaşi şi Niculae Cocea din Bucureşti. În urma cercetărilor ce s-au făcut,
imediat au fost dovediţi vinovaţi evreii: Monea Ramov, Boruschor, Gherş, Cleiman şi Sums
Leib, tineri originari din Chişinău, fără profesie, membri în societăţile menţionate. Cu acte
dresate au fost înaintaţi Consiliului de Război (spre judecată – n.a.) [...]”.[122]
În cazul în care apărătorii ordinii publice erau mai severi cu evreii reţinuţi, se declanşa neapărat
un scandal, iar agenţii de poliţie riscau să-şi piardă posturile („Pentru a intimida organele de
cercetare, comuniştii se folosesc de persoanele influente, cărora le dau informaţii false, pentru a
provoca intervenţii sau protestări”[123]). Mai mult, în asemenea cazuri, autorităţile române erau

37
vehement atacate de organizaţiile mondiale evreieşti, care distorsionând adevărul, învinuiau
autorităţile că încurajează acţiunile antisemite.
În 1929, la Briceni, jud. Hotin, a fost descoperită o organizaţie comunistă. „Şedinţele” şi le ţinea
noaptea, într-o casă izolată, cu ferestrele acoperite cu pături. Aici, tinerii evrei şi ruşi, de ambele
sexe, toţi membri ai ligii evreieşti din localitate, practicau clandestin prostituţia. După reţinerea
lor, Parchetul a dispus examinarea medicală, care a stabilit că, majoritatea erau bolnavi de boli
venerice. Pentru că, autorităţile au descoperit acest „centru cultural”, s-a declanşat o campanie
furibundă în presă, care a făcut ca şeful centrului de informaţii din Briceni, detectivul C. Ciornei,
să fie disponibilizat. De asemenea, au fost concediaţi procurorul şi pretorul de Briceni.
De subliniat că, din rândul membrilor organizaţiilor evreieşti se recrutau agenţi pentru serviciul
de spionaj sovietic. În 1928, s-a descoperit o întreagă reţea de spionaj. Nisim Boi, student evreu,
însoţit de un specialist al serviciului de spionaj militar din Moscova, au sosit în preajma
încorporării la Chişinău şi au recrutat din sânul tineretului comunist cele mai bune şi devotate
elemente. Aceştia, după încorporarea în unităţile Armatei române, urmau să execute anumite
însărcinări în materie de spionaj.
În general, organizaţiile evreieşti adăposteau o adevărată armată de spioni, fanatici, care aveau
misiunea de a procura informaţii pentru Statul sovietic. De notat că, unii evrei plecaţi peste
Nistru după 1917, au fost angajaţi, în special, în organele de spionaj sovietic. În această privinţă,
elocvente sunt cazurile Kogan, Brikman, Matius, Nahman, Preluţki ş.a. Tatăl Isaiei Kogan,
preşedinta ligii evreieşti din Cetatea Albă, deţinea funcţia de rezident al spionajului sovietic
pentru judeţele Cetatea Albă şi Ismail. Însăşi, Isaia Kogan a sprijinit activ spionii sovietici. În
urma descinderilor efectuate de organele de siguranţă româneşti, la domiciliile conducătorilor
organizaţiilor culturale evreieşti, au fost găsite informaţii cu caracter militar, hărţi militare ale
României, instrucţiuni privind organizarea de manifestaţii, ruble sovietice, etc.
Oficial, societăţile evreieşti din Basarabia au funcţionat până în 1936, când, din cauza activităţii
conspirative, majoritatea au fost închise. Ele însă şi-au continuat activitatea în afara legii,
apropiind de zor „eliberarea” sovietică a Basarabiei şi a nordului Bucovinei.[124]
La 22 mai 1937, în raportul adresat D.G.P., inspectorul regional de Poliţie, V. Gustav, relata
despre atitudinea manifestată pe parcursul ultimilor ani de o bună parte a evreilor din România:
„Aceşti cetăţeni de religie mozaică, se arată în raport, cu toate eforturile făcute pentru a-i apropia
şi a face din ei cetăţeni loiali ai statului român, educaţia, religia şi diferite alte motive îi ţin
departe de aspiraţiile şi spiritul neamului românesc.
Prin diferite manifestări publice... [ei] ţin cu orice preţ să apară ca o populaţie bine distinsă, ca o
rasă superioară băştinaşilor, ca un popor bine organizat în mijlocul altui popor, având alte
ideologii, alte tendinţe şi alte aspiraţiuni, dintre care unele cu mult potrivnice statului nostru...
Evreii [cer], în acelaşi timp, drepturi egale, însă pretind să li se impună cât mai puţine
îndatoriri ...Această minoritate are organizaţii care [o] administrează, [o] conduce şi [îi] împarte
dreptate, [are] asociaţii internaţionale, care [o] inspiră şi îi dă indicaţii cum trebuie să lucreze
pentru a putea penetra mai adânc în puterea conducătoare a statului... Ceea ce produce coeziunea

38
aspiraţiilor lor este ideea sionismului, care, însă, nu este decât un pretext pentru a-i ţine strâns
uniţi, fiindcă nimeni aproape dintre propagatorii acestei idei nu pleacă spre Palestina...
Principalul element periculos organizaţiei de stat în Basarabia sunt evreii şi societăţile lor.
Versiunile răspândite din cercurile acestora se răspândesc vertiginos, starea de lucruri de peste
Nistru este descrisă ca demnă de invidiat şi comunismul se întreţine şi se propagă mai ales prin
mijlocirea tinerilor evrei.
Pentru satisfacerea intereselor lor în Basarabia, au la dispoziţie şi presa minoritară rusă pe care o
întreţin şi o conduc...”.[125]
După cum am mai spus, o bună parte din componenţii bandelor criminale din Basarabia (agenţi
comunişti, tâlhari, spărgători, contrabandişti) erau formate din etnici evrei, care în multe cazuri
au atacat şi omorât reprezentanţii autorităţilor române, au provocat panică în sânul populaţiei.
[126]
În „Darea de seamă” pe luna februarie 1933, Biroul Poliţiei de Siguranţă Orhei comunica despre
descoperirea unei reţele de contrabandă şi trafic de refugiaţi din Basarabia în Uniunea Sovietică.
În special, era vorba despre etnici evrei, care doreau să plece în ţara „comunismului victorios”.
Această organizaţie era condusă de fraţii Vasile şi Grigore Jucov, din Orhei, ajutaţi de
contrabandistul Marcel Palie din com. Văşcăuţi, jud. Orhei, fără concursul căruia nu se făcea nici
o trecere. Pentru fiecare trecere clandestină, Marcel Palie primea câte 2.000 de lei, indiferent de
numărul persoanelor traficate. În 1931, fraţii Jucov au intrat în legătură cu un alt contrabandist,
Iacob Cereşnicenco din Chişinău, care în schimbul unor sume de bani, înlesnea trecerile
frauduloase „a diferiţilor indivizi evrei, de la noi din ţară în Rusia Sovietică, indivizi urmăriţi şi
de către Siguranţa Statului pentru activitatea lor subversivă”. Transportarea evreilor certaţi cu
legea, de la Chişinău la Orhei, era efectuată de câţiva căruţaşi angajaţi în mod permanent.
Înainte de descoperirea acestei organizaţii, ultima operaţiune de traficare avusese loc la 4
februarie, când au fost trecuţi peste Nistru în Ucraina 9 evrei.[127]
În aceiaşi „Dare de seamă” se aducea la cunoştinţă despre arestarea altui contrabandist, care
îndeplinea şi oficiul de rezident al spionajului sovietic la Chişinău. Era vorba de refugiatul
Toader Dima, arestat împreună cu soţia lui Tecla, care au fost condamnaţi în contumacie la 10 de
închisoare. Aceştia încă din 1928 intrase în serviciul G.P.U.-ului de la Tiraspol şi în schimbul
unor sume de bani, culegeau şi transmiteau sovieticilor diverse date din Basarabia. Culegerea
informaţiilor o făcea prin Şura Cuşniţchi din serviciul Corpului 3 Armată român şi Nicolae
Deducenco din Chişinău, iar la Tiraspol le transmitea prin curierii Ivan Dima, Iacob Racu şi alţii.
În timpul interogării lui Toadre Dima, acesta i-a denunţat pe toţi, iar de Deducenco a mărturisit
că, a avut de la spionajul sovietic oferta, de a intra în serviciul lui, contra unei recompense lunare
de 100 de dolari S.U.A. A mai spus că, în serviciul G.P.U.-ului din Tiraspol era S. Neiman,
fratele avocatului A. Neiman din Orhei, Toader Dima transportând ocazional corespondenţa
dintre cei doi fraţi. În vederea arestării avocatului A. Neiman, pentru presupusele acţiuni
subversive împotriva Statului român, Siguranţa din Orhei a luat măsuri pentru supravegherea lui.

39
În aceiaşi lună, Brigada de Siguranţă Orhei i-a mai arestat pe comuniştii Eugenia Secară, Mariam
Muşcinschi, Malovater Raţa, Iţic Iaruga din Orhei, pe Avrum Fiş, Şura Iugrah, Polea Goldman
din Bravicea, pe Dvoira Voloh şi Estera Cruteanschi din Teleneşti.[128]
 
VI. Evreii şi lobby-ul antiromânesc din Occident.
 
Problema pretinselor persecuţii antisemite întreprinse de Guvernul român, era agitată periodic şi
cu multă insistenţă de către organizaţiile mondiale evreieşti, încă de la sfârşitul Primului Război
Mondial. Scopul lor era de a obţine, prin presiuni calomnioase continue, o situaţie cât mai bună
pentru evrei (dacă se putea un stat în stat).
Deşi curentul antisemit în Basarabia era destul de slab în anii `20 (la alegerile parlamentare din
25 mai 1926, L.A.N.C. a avut rezultate modeste în Basarabia – 2,03%), acest fapt nu a
împiedicat diferite organizaţii şi publicaţii evreieşti de peste hotare, mai ales din S.U.A., să
desfăşoare o campanie activă în legătură cu pretinsele atrocităţi îndreptate împotriva evreilor din
România, inclusiv din Basarabia.[129]
Spre exemplu, la 17 ianuarie 1927, Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris a intervenit la
Societatea Naţiunilor cu o petiţie, în care învinuia România de antisemitism – lezarea drepturilor
evreilor prin acte legislative şi administrative, în contradicţie flagrantă cu Tratatul Minorităţilor
şi încurajarea exceselor antievreieşti, „care au îmbrăcat un caracter de pogromuri”. Petiţia aducea
„acuzaţii generale” guvernelor României, „fără a aduce nici o precizare şi nici o documentare”.
[130]
În aprilie 1927, a urmat răspunsul Guvernului român la această „notă”. Autorităţile române
subliniau din start că, această petiţie nu putea fi luată în consideraţie, deoarece acel comitet nu
avea nici o calitate „de a se face purtătorul de cuvânt al evreilor din România”. Cu toate acestea,
Guvernul român a dat răspuns petiţiei, „pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna, campaniei
calomnioase contra României, care apare periodic, în special în America, având ca subiect
pretinsele persecuţii îndreptate contra evreilor din România”. Prezentând la început un scurt
istoric al evreilor din România (Problema evreiască în România înainte de război; Originea
evreilor din România; Problema evreiască după război), Guvernul român, în răspunsul său la
petiţie, conchidea că:
1.    intervenţia Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris la Societatea Naţiunilor este
neîntemeiată, fiind „respinsă în mod energic de dr. Niemerower, mare rabin al României, ...de
numeroşi parlamentari evrei, de directori de ziare, de scriitori, etc.”;
2.    „legile şi reglementările din ţară garantează un tratament egal tuturor cetăţenilor, fără
diferenţă de rasă, de limbă sau de religie”;
3.    „A vorbi de pogromuri într-o ţară (România – n.a.) care a dat de curând, adăpost zecilor de
mii de refugiaţi evrei din Rusia, constituie o afirmaţie calomnioasă în plus”;

40
4.    Guvernul român „nu contestă că n-ar fi existat (unele excese antisemite – n.a.), din contra, în
ultimul timp, [au avut loc] unele incidente izolate pe care le dezaprobă şi pentru care a făcut totul
spre a le face să înceteze”;
5.    „în ce a constat aportul evreilor din România în această supremă încercare (de intrare a
României în Primul Război Mondial, în scopul realizării idealului său naţional ? – n.a.), despre
aceasta se cuvine, poate, să nu vorbim”; „Guvernul român, inspirându-se mereu din sentimentul
naţional de bunătate, propriu poporului său, a acordat o largă amnistie pentru crima de ofensă
adusă patriei (de un număr mare de evrei – n.a.) şi n-a publicat nici o dispoziţie specială contra
profitorilor războiului”;
6.    „În acelaşi timp, în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare
parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni,
agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.
7.    În condiţiile social-economice ale României de după război, „la Bucureşti ca şi în alte oraşe
ale Regatului vedem o armată de gheşeftari, de speculaţi, de «rechini» cum sunt numiţi în Italia,
etalând un lux insolent şi provocator. Acest fenomen nu este propriu României, bineînţeles, dar
nicăieri în altă parte nu avem, printre traficanţi şi profitori, atât de puţini conaţionali (etnici
români, cea mai mare parte fiind evrei – n.a.)”.
8.    Guvernul român „nu poate admite ca acestea (excesele antievreieşti – n.a.) să fie prezentate
ca manifestări ale poporului român luat ca masă, îndreptate contra populaţiei evreieşti şi atentând
la securitatea acesteia din urmă”.
În final, Guvernul român a examinat incidentul produs în decembrie 1926, în Basarabia, între
studenţii de la Iaşi şi tineretul evreiesc, caz prezentat de noi mai sus şi care a făcut „obiectul
principal al petiţiei Comitetului de la Paris”. Concluziile autorităţilor române, faţă de acele
evenimente, pe care le-a prezentat forului internaţional, au fost următoarele: „1. Pe data de 2
decembrie 1926 au avut loc la Chişinău, incidente regretabile, fără ca totuşi să li se poată atribui
caracterul tragic de pogrom. 2. Minimul care poate fi spus este acela că studenţii au fost
provocaţi şi că victimele se găsesc mai degrabă în rândurile lor. 3. Guvernul, ca şi autorităţile
locale, au încercat să liniştească spiritele şi să împiedice ca violenţele să ia proporţii mai mari”.
[131]
În şedinţa Societăţii Naţiunilor din 14 iunie 1917, petiţia Comitetului Delegaţiilor Evreieşti de la
Paris, precum şi răspunsul Guvernului român dat acestei petiţii, au fost examinate, luându-se
decizia „că nu este locul a da curs acestei petiţiuni”.[132]
Aşadar, evreii români (indiferent de orientarea lor politică) s-au bucurat de un puternic sprijin
financiar şi politic din partea coreligionarilor lor din Europa şi S.U.A. De multe ori, acest sprijin
lua forma unor presiuni intense asupra guvernelor române, pentru respectarea drepturilor
minorităţilor conlocuitoare, care se pretindea că erau încălcate, şi anihilarea curentelor
antisemite. O bună parte din pretenţiile invocate au fost cu totul nefondate.

41
Evreii din provinciile României, în mai multe rânduri au fost vizitaţi de conaţionalii lor
occidentali, care veneau să se documenteze asupra situaţiei lor şi în eventualitatea constatării
unor nereguli, să le semnaleze forurilor internaţionale pentru luarea măsurilor adecvate.
În februarie 1920, comunitatea evreiască din Cernăuţi, Naţionalrat, a fost vizitată de misionarul
american James Becker, care avea misiunea să ajute evreii păgubiţi de război. Acesta a adus
sinistraţilor suma de 1,5 mil. de coroane, care, în urma instrucţiunilor societăţii de ajutor
american Joint distribution Commitee of Bukowina, trebuia să fie distribuită nevoiaşilor evrei.
[133]
În martie 1927, s-a aflat la Chişinău colonelul american L. G. Ament, cu scopul de a vedea la
faţa locului care era situaţia evreilor din Basarabia. În ziua de 16 martie, a luat parte la şedinţa
consiliului comunal Chişinău, la care a declarat că, „de o bucată de vreme, se duce o vie
campanie în America, în contra ţării dumneavoastră, din cauza chestiunii evreieşti, căci toate
ziarele sunt pline cu informaţii că evreii sunt maltrataţi în România. […] Opinia publică
americană a fost foarte mult indignată de necontenitele istorii de atrocităţi comise în Basarabia”.
De aceia, a venit în România, ca observator imparţial, pentru a cerceta la faţa locului
veridicitatea acuzelor aduse. În urma unei documentări preliminare, colonelul a conchis că,
faptele relatate de presa americană despre situaţia evreilor din România, „nu sunt de crezut”, căci
„nu a fost posibil să găsească un fapt care să îndreptăţească această campanie”, iar în consiliul
comunal a venit pentru a asculta şi impresiile consilierilor în această problemă.
Marele rabin al Basarabiei, Iehuda-Leib L. Tirelsohn, preşedinte de onoare al comunităţii
israelite din Chişinău, deputat în anii 1922-1926 şi senator în anii 1926-1928, a cerut ca această
problemă să fie discutată într-o şedinţă secretă. Majoritatea participanţilor la şedinţă s-au
pronunţat contra acestei solicitări, căci „într-o şedinţă secretă niciodată nu se spune adevărul, ci
numai la lumina zilei”. Colonelul american era de aceiaşi părere, spunând că în S.U.A. „nu există
o şedinţă secretă pentru asemenea chestiuni”. Rabinul Tirelsohn, însă, a declarat că, are multe de
spus la acest subiect şi în public nu ar fi bine, solicitând măcar o audienţă la colonel. Dar şi
această solicitare i-a fost respinsă, colonelul insistând asupra dezbaterii publice a chestiunii.
Imediat a luat cuvânt avocatul evreu Rosenhaupt, care a subliniat că, evreii basarabeni în nici un
fel nu sunt discriminaţi de autorităţi şi din 1918, se bucură de drepturi egale cu cele ale
românilor: „Adevărul adevărat este acesta: în Consiliul comunal din Chişinău, din 36 de
consilieri, 18 sunt evrei. Ceea ce înseamnă că, evreii se bucură de plenitudinea drepturilor lor
politice. […] De când au venit românii (autorităţile române în Basarabia – n.a.), li s-au acordat
evreilor ca şi celorlalţi cetăţeni, aceleaşi drepturi fără nici o excepţie. În ce priveşte tratamentul
(autorităţilor faţă de evrei – n.a.), toate legile, toate regulamentele, toate dispoziţiile şi toate
ordinele care se dau, nu conţin nimic care să facă vreo deosebire între cetăţenii evrei şi ceilalţi.
Va să zică, nici un fel de excepţie nu se face din punct de vedere oficial şi administrativ şi nu
există absolut nici o deosebire între evrei şi creştini”. Avocatul a mai declarat că, de atrocităţi
comise împotriva evreilor nici nu poate fi vorba, iar opinia publică americană este informată
greşit „din sursa unor persoane interesate”. Acţiunea tineretului român de extremă dreaptă, „nu a
pornit din partea păturii conducătoare româneşti, nici din partea poporului român”. Ea a avut un

42
caracter izolat, fără a fi vorba de atrocităţi, iar acei ce susţin acest lucru, spun „ceva cu totul
exagerat”.
La întrebarea colonelului Ament, dacă este de aceeaşi opinie cu vorbitorul, rabinul Tirelsohn a
răspuns şovăielnic: „Da, am auzit ce a spus dumnealui”.
Directorul Şcolii Comerciale, Eberwein, i-a vorbit colonelului Ament că, „peste tot (în şcoli
– n.a.) se primesc elevi fără nici o restricţie, fără nici o deosebire”.
În finalul şedinţei, colonelul american a declarat că, „s-a convins că nu există nici un conflict
violent între populaţia indigenă şi minorităţile din Basarabia” şi va încerca să influenţeze opinia
publică americană favorabil României.[134]
După vizita din Basarabia şi Bucovina, colonelului Ament a comunicat presei despre situaţia
mişcării antisemite din România, subliniind că, „dările de seamă, publicate în ziarele americane,
privitoare la pretinsele atrocităţi împotriva evreilor din România, sunt neîntemeiate, nedrepte şi
neconforme cu realitatea”.[135]
Guvernele României, în mai multe rânduri, au primit vizite (spre exemplu a American
Committee on the Rights of Religious Minorities – Comitetul American pentru Drepturile
Minorităţilor Religioase[136]) şi petiţii din partea organizaţiilor evreieşti din lume (Comitetul
Delegaţiilor Evreieşti de la Paris[137]), care în cea mai mare parte se menţineau „pe terenul uşor
şi vag al generalităţilor”.[138]
 
VII. Evreii şi activităţile comuniste de la Odessa.
 
La Odessa, la fel ca în Basarabia sau Bucovina (teritorii de la periferiile fostului Imperiu ţarist),
numărul evreilor era destul de mare, metropola din nord-vestul litoralului Mării Negre fiind
considerată în mare parte un oraş evreiesc (1/3 din populaţie erau evrei).
În 1917, viaţa evreiască de acolo a cunoscut o situaţie înfloritoare: de către organizaţiile sioniste
şi Bund, se editau ziare şi reviste în limbile rusă şi idiş, se deschideau şcoli evreieşti, societăţi
sportive (Maccaby), asociaţii muzicale (Ha-Zamir), se filmau filme cu tematică evreiască
(studioul Mizrah). În 1917-1919, Odessa devenise centru editorial al cărţilor în ebraică: din 188
de titluri de carte apărute în Rusia, 109 au fost tipărite la Odessa. Şcoala Mişcării tineretului Ha-
Haluţ îi pregătea pe primii colonizatori ai Palestinei, care au şi plecat din Odessa în 1919, în
număr de 630 de emigranţi.
Activ s-au implicat evreii şi în activităţile bolşevice din Odessa: Comitetul revoluţionar-militar şi
Consiliul Comisarilor Poporului din Odessa din anii 1918-1919, erau conduse de Iudovski, iar
Gamarnik, în anii 1920-1923, era preşedinte al Comitetului gubernial al Partidului Comunist.
„Problemele evreieşti” din U.R.S.S. erau în competenţa secţiunilor evreieşti ale Partidului
Comunist (evsekţia, de la aglutinarea cuvintelor еврейская секция – secţiunea evreiască).
Conformându-se tendinţelor comuniste, de desfiinţare a naţiunilor, comuniştii evrei au atentat

43
chiar şi la limba şi cultura evreiască: ebraica a fost declarată limbă „reacţionară”, religia mozaică
– religie a întunericului, sinagogile – transformate în cluburi ale tineretului proletar evreiesc, ziua
de sâmbătă, zi liberă la evrei, a fost transformată în „subotnik” – zi de lucru, au fost închise mai
multe societăţi evreieşti, etc. Comuniştii evrei au încercat să distrugă valorile evreieşti, pe care
doreau să le înlocuiască cu cele comuniste, dar cu specific evreiesc. Se intenţiona adaptarea
culturii evreieşti ideilor comuniste. Se încerca chiar instituirea culturii proletare a idişului. Auto-
izolarea, caracteristică comunităţii evreieşti, s-a manifestat şi în cazul comuniştilor evrei, care au
încercat separarea de Partidul Comunist, printr-o secţie evreiască (evsekţia).
În Odessa a fost deschisă Universitatea proletară evreiască, cu secţiunile de ştiinţe social-
economice şi tehnico-biologice. Pentru admiterea la studii în această instituţie, era suficient
candidatul să poată citi şi scrie în evreieşte şi să cunoască cele patru operaţiuni ale aritmeticii.
În special, sub regimul comunist, Odessa devenise locomotiva evreimei din U.R.S.S. Limba idiş
se vorbea în multe instituţii, în şcoli, în biblioteci, în şcolile pedagogice, în şcoala evreiască de
partid, chiar şi în judecată şi la miliţie; se publicau ziare, iar la Universitatea din Odessa a fost
deschisă facultatea de idiş. La aniversarea a zece ani de la „Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie”, la 7 noiembrie 1927, a fost deschis muzeul culturii evreieşti. Din 1935, funcţiona
Teatrul evreiesc din Odessa.
Către sfârşitul anilor `30, toate aceste instituţii începură să dispară, iar evreii erau îndemnaţi să se
identifice ca fiind de „naţionalitate sovietică”. Această politică de sovietizare, prin închiderea
sinagogilor, şcolilor şi societăţilor de cultură evreieşti, nu a întâlnit nici o rezistenţa din partea
evreilor. Mulţi evrei subsemnau intenţiei autorităţilor de a transforma sinagogile în case de
cultură, cluburi ateiste. Dar asta nu o făceau din cauză că ar fi fost rusificaţi sau deznaţionalizaţi,
textul solicitării, scris în limba rus, fiind semnat în idiş. Desigur că o făceau din oportunism;
mulţi evrei îmbrăţişaseră comunismul şi ateismul din oportunitate.
Puterea sovietică a dizolvat conservatismul caracteristic comunităţii evreieşti, lichidând şi
tendinţele de marginalizare a evreilor, oferindu-le posibilitatea să activeze şi să se manifeste în
diverse domenii: spre exemplu, la începutul anilor `20, pe timpul N.E.P.-ului (Noua politică
economică, prin care s-a dat o relativă libertate comerţului şi meşteşugurilor), majoritatea
comercianţilor şi meseriaşilor din Odessa erau evrei; evreii au venit să muncească şi la
întreprinderile industriale ca muncitori, unde nu avuseseră niciodată această calitate; aproape
jumătate din intelectualitatea Odessei era evreiască.[139]
Odessa, de rând cu Tiraspolul şi Harkovul, au fost în perioada interbelică importante centre ale
Puterii sovietice de „export al revoluţiei proletare” în România şi implicit, în Basarabia. Printre
cei ce au pus umărul la realizarea acestei politici, au fost numeroşi evrei comunişti din structurile
sovietice de stat şi de partid, agenţi de spionaj şi propagandă, curieri, contrabandişti, care au
atentat la integritatea şi suveranitatea Statului român prin acţiunile lor subversive.
 
---oOo---
 

44
„Loialitatea minorităţii evreieşti faţă de statul român modern a fost una conjuncturală, în funcţie
de interesele ei de moment sau de perspectivă. Izvoarele vorbesc despre boicotarea
recensămintelor şi dificultăţi în perceperea impozitelor pe seama acestei comunităţi. În situaţie
de război (1877, 1916-1919) statisticile dau cifre extrem de scăzute despre participarea evreilor
pe front. Iar faţă cu acţiunile de politică externă ale României, «chestiunea evreiască» a fost
agitată mereu ca un factor de presiune, fie că e vorba de recunoaşterea internaţională a
independenţei, fie a Marii Uniri. Nu putem să nu amintim că ostilitatea evreilor din teritoriile
româneşti unite cu Regatul, a mers până la lupta deschisă, armată şi diplomatică, împotriva
idealului naţional românesc”.[140]
În interbelic, minoritatea evreiască a avut un rol central în mişcarea subversivă bolşevică din
Basarabia. Tineretul evreiesc s-a angajat în acţiunea de aducere a comunismului rusesc (a
ocupaţiei sovietice) în teritoriile româneşti, organizând diverse manifestări comuniste, reţelele de
spionaj, etc., văzându-şi obiectivul realizat doar în urma ultimatumurilor sovietice din 1940,
adresate guvernului român.
În iunie 1940, în sfârşit s-a realizat ceea pentru ce luptau parte din evreii basarabeni şi
bucovineni – Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică şi sovietizate.
Bucuria pentru noua autoritate de ocupaţie, era însoţită de furia faţă de administraţia românească
în retragere. În sfârşit, a erupt acel vulcan furios, care atâta timp a fost oprit de autorităţile de
siguranţă româneşti. În sfârşit, evreii se puteau manifesta deschis, având în spate tancurile
ruseşti, batjocorind Biserica creştină, Armata şi Administraţia română.
După anexarea teritoriilor dintre Prut şi Nistru la U.R.S.S., unii evrei din Regat au manifestat
dorinţa de a se stabili în Ţara Sovietelor, făcând demersurile necesare. Iar alţii, de prin zona
Bârladului şi a Galaţiului au fost bătuţi de ostaşii români, evacuaţi din Basarabia şi nordul
Bucovinei, ca răzbunare, pentru înjosirea şi insultele la care au fost supuşi de evreii basarabeni,
bucuroşi de noua stăpânire sovietică.
Au urmat apoi, arestările în masă, operate de ocupant, a basarabenilor şi bucovinenilor,
deportarea lor în Siberii, înrobirea în jugul sovietic. În 1941, au loc pogromurile antisemite de la
Iaşi, Dorohoi, Odessa. De către regimul Antonescu s-a executat deportarea evreilor în
Trananistria. Iar soldaţii români, care peste un an de zile, în iunie 1941, au revenit în Basarabia şi
Bucovina, s-au răzbunat pentru evenimentele de anul trecut, pentru excesele evreilor bolşevici
împotriva românilor. Aceste evenimente, mai nou, sunt cunoscute ca holocaust împotriva
evreilor din România. Iar crimele comuniste din România, încă mai rămân nerecunoscute – ca
holocaust împotriva poporului român.
 

45