O scurtă istorie a evreilor

de Mitoi Eduard

Evreii au o istorie lungă și deosebit de încâlcită, care include sute de triburi și un

amestec unic între conceptele de cultură, națiune și religie.
S-a stabilit că porțiunea de pământ aflată între râurile Eufrat, Tigru și Nil a
fost locul de naștere al poporului evreu. Această zonă se află la punctul de
convergență între civilizația egipteană și babiloniană, și se află în calea vechilor
rute comerciale, evenimente ce au contribuit la înflorirea culturii locale. Tradiția
spune că evreii sunt descendenți ai vechilor israeliți, a căror patrie era Israel și
despre care se spune că se trag din cei 12 fii a lui Iacob, stabiliți în Egipt, urmașii
lor fiind trimiși în sclavie de faraon(Ramses al 2-lea). Tot tradiția spune că
faraonul i-a eliberat pe Israeliți, care au fost conduși de profetul Moise spre
Canaan. Acest exod a reprezantat nașterea poporului lui israel, urmat fiind de
stabilirea în Canaan, unde israeliții s-au împărțit în 12 triburi(după cei 12 fii a lui
Iacob).

După această perioadă, a fost instituită monarhia, condusă la început de Saul, iar
mai apoi de urmașii săi(David și Solomon). După ce domnia lui Solomon s-a
încheiat, poporul s-a împărțit în 2 regate, Israel și Iudeea. Se știe că în secolul 8
i.Hr Israelul a fost cucerit de conducătorul asirian Tukulti-apil-Ešarra. În privința
sorții populației israeliene, formată din 10 triburi, istoria nu oferă decât prea puține
indicii, motiv pentru care sunt numite "cele 10 triburi pierdute a lui Israel". O
soartă asemănătoare a avut-o și Iudeea, cucerită în secolul 6 de către regele
Nabucodonosor, rege al Babilonului. Acesta a exilat o mare parte din populația
locală, iar evreii nu au avut altă posibilitate decât să se îndrepte spre alte țări, de
data asta ca simpli indivizi, și nu ca o populație unitară, păstrându-și însă credința.
În secolul 6 i.Hr Babilonul a fost atacat și cucerit de către perși, conduși de
împăratul Cirus, care a permis popoarelor exilate anterior să se întoarcă în țara lor.
Astfel, o parte semnificativă din populația de evrei s-a întors, recladind
ierusalimul(cucerit de regele David, fiul lui Saul) și Templul, construit în perioada
lui Solomon.

Din nefericire, această perioadă nu a durat foarte mult. Regatul perșilor a fost
cucerit de Alexandru cel Mare, a cărui imperiu a fost împărțit între generalii lui,
după moartea sa, astfel creându-se regatul lui Seleucid. În timp, relațiile dintre
evreii ortodocși și evreii care și-au păstrat religia s-au deteriorat, lucru care l-a
determinat pe regele Antich al 4-lea să interzică anumite practici religioase
tradiționale ale evreilor. Preotul evreu Matitiahu HaHasmonai, împreună cu fii săi
s-au răsculat, conducându-i pe evrei la victoria care avea să ducă la crearea unui
nou regat independent evreiesc, condus de urmașii preotului. Regatul hasmoneilor
a încheiat, din motive politice și economice, o alianță cu Imperiul Roman, lucru ce
a înlesnit creșterea influenței romane în interiorul regatului. Dinastia întemeiată de
Matitahu în 165 i.Hr s-a încheiat în 63 i.Hr, când a izbucnit un război civil, motivat
de dorința oamenilor de a fi guvernați de clerul teocratic, și nu de un rege. În final,
populația a făcut o plângere în acest sens autorităților romane, care au inițiat o
campanie de cucerire condusă de Pompei. Treptat, teritoriul a devenit un stat vasal
aflat sub conducerea directă a Romei.
În perioada în care Iudeea a fost provincie romană, conducerea romană a fost
adesea brutală cu supușii săi evrei. Aceștia s-au revoltat în anul 66 d.Hr, dar revolta
a fost învinsă de împăratul Vespasian. la 4 ani după ce a început inițial revolta,
romanii asediază Ierusalimul și distrug în proporție de 80% Templul. Chiar și după
acest eveniment, evreii au continuat să locuiască în iudeea până în secolul 2, când
Iulius Severus, viitor guvernator al Britaniei, distruge aproape 1000 de sate,
locuitorii fiind uciși sau trimiși în sclavie. O mai mică parte reușește să fugă. Odată
ce Ierusalimul e golit de populația evreiască în mare parte,principala concentrație
de evrei rămâne Galileea.
Evreii nevoiți să-și părăsească tărâmul natal s-au restabilit în diverse provincii
ale Imperiului Roman. Pe lângă asta, au existat destui evrei care nu se întorseseră
în Iudeea după ce împăratul Cirus le permisese să revină, ei intemeiand comunități
evreiești în locurile în care fuseseră exilați de Nabucodonosor. De asemeni, și
evreii luați în sclavie și-au format propriile comunități(ex: romaniotii din peninsula
balcanică). Cercetările recente indică faptul că în Roma antică cel puțin jumătate
din populație, circa 300.000 de oameni, erau sclavi, iar Titus Flavius, istoriograf
evrei care locuia în oraș, da mărturie de aducerea în peninsulă a cel puțin 100.000
de sclavi evrei, care s-au împrăștiat în toată Europa, în special în partea centrală și
de N.

Încă din secolul 3 Biserica creștină a adoptat ca politică oficială tentativa de a

creștina evreii, condiția lor în Imperiu deteriorându-se rapid. Izvoarele istorice
atestă faptul că în anul 351 al primului mileniu, evreii s-au revoltat împotriva
presiunilor impuse de Gallus, guvernatorul provinciei Iudeea. Consecința a fost
distrugerea principalelor orașe în care a pornit revolta. Unele din ele, cum ar fi
Tzippori și Lydda(orașe în care au existat 2 mari academii), nu și-au mai revenit în
urmă atacurilor. În ciuda acestor lucruri, aceasta a fost perioada în care s-au
înregistrat și progrese, cum ar fi crearea unui calendar oficial care nu avea nevoie
de observări lunare ale lunii pentru a funcționa, pentru ca credincioșii să identifice
corect perioadele în care aveau loc evenimente religioase. După ce au fost stabilite
lunile, nu mai era nevoie de intervenția autorităților din Iudeea. În același timp,
academia evreiască din Tiberium a început interpretarea și aranjarea diverselor
texte religioase, creându-se astfel așa numitul Talmud de la Ierusalim.

Evreii din Iudeea au trăit o perioadă de toleranță în timpul domniei lui Iulian
Apostatul, între 361 și 363, când au fost încurajați să reconstruiască Ierusalimul.
Din cauza scurtei domnii a lui iulian, această realizare a fost însă imposibil de
atins, iar odată cu numirea lui Ioan Crisostom ca patriarh(389), îndemnurile la
persecuție au reînceput să se manifeste, afectând orașe ca Constantinopol, unde se
înregistra o numeroasă comunitate evreiască.
În secolul 5, împăratul Teodosius a început persecuția oficială a evreilor,
interzicându-le să contruiasca sinagogi sau să cumpere sclavi. De asemeni,
mariajele între un evreu și un non-evreu erau strict intrzise. Drepturile evreilor au
fost restrânse și mai mult în timpul lui Iustinian, înregistrându-se chiar și un caz în
care evreii au fost forțați să se crestineze, iar sinagoga a fost transformată în
biserică(Borium). Chiar și în aceste condiții dificile, evreii au continuat să se
dezvolte. Datorită faptului că nu existau suficiente trupe pentru a impune
reglementările imperiale, în secolul 6 s-au contruit numeroase sinagogi în afara
Iudeei, decorate cu diverse mozaicuri, specifice culturii bizantine în care evreii se
integrasera.
Odată cu expansiunea religiei musulmane în peninsula Arabică, unde locuiau
populații însemnate de evrei, existența lor în această regiune se apropia de sfârșit,
Califatul musulman expulzând Bizanțul din Tărâmul Sfânt, care ocupa teritoriile
statelor moderne Israel, Siria, Libia și Iordan în urma câștigării bătăliei de la
Yarmouk din 636.
Evreii însă nu aveau să dispară; în secolul 7 ei controlau o mare parte din
comerțul practicat în Palestina, iar religia lor a rezistat diverselor restricții. Cu
ocazia primei cruciade(1099), evreii au arătat că preferau discriminările la care
erau supuși de populația arabă, decât măcelul la care erau condamnați de
conducătorii creștini, devenind aliați ai arabilor în încercarea de a apăra Ierusalimul
în timpul invaziei. Chiar și în condițiile în care armata de țărani ce însoțea cavalerii
a rămas în urmă, Ierusalimul a fost cucerit și s-au creat Regatul Ierusalim,
principalitatea Antioch și Edessa.
Deși Europa reprezenta un pericol pentru evrei din cauza chinurilor la care erau
supuși de conducătorii statelor catolice, au existau părți în care aceștia au fost lăsați
în pace, cel puțin pentru o perioadă. Evreii spanioli au constituit una dintre cele
mai mari și prospere comunități evreiești din Europa, atât în timpul conducerii
musulmane, cât și catolice.

În a doua parte a secolului 10, prinții și conții Castiliei ajung la putere în

Leon(N-V Spaniei) și încep să distrugă sinagogile și să ucidă profesorii și învățații
evrei. Destul de repede însă, ei ajung să-și dea seama ca nu-și permiteau să-i
întoarcă pe evrei împotriva lor, fiind și-așa înconjurați de dușmani puternici.
Astfel, Garcia Fernandez, conte de Castilia îi poziționează pe evrei la aceelasi nivel
ca cu populația catolică în tratatul intitulat fuero-ul lui Castrojeriz, din 974.
Consiliul din Leon, prezidat de Alfonso al 5-lea, adopta măsuri asemănătoare în
1020. Datorită acestor măsuri, cele 2 culturi au trăit în bună pace și înțelegere.
Îngrijorat de direcția în care mergeau lucrurile, Consiliul din Coyanza a decis, în
1050, să reînvie vechea lege vizigotă care reamintea creștinilor că le e strict interzis
să locuiască în aceeași casă cu evrei sau să mănânce împreună cu ei.
În secolul 11, evreii din Spania se bucurau de o perioadă de înflorire. Regele
Ferdinand I al Castiliei dona Bisericii o parte a taxelor colectate de la evrei, la fel
cum a procedat Alfonso al 6-lea, conducătorul regiunii Toledo(1085). Acesta din
urmă a acordat drepturi egale evreilor, care aveau chiar și posibilitatea de a obține
titluri nobiliare. Alfonso al 7-lea a continuat regimul lejer impus de tatăl sau,
acordându-le noi drepturi și făcându-i responsabili cu colectarea taxelor regale.
 Situația a început să se schimbe în secolul 13, când cruciații au pornit "războiul
sfânt" în Toledo(1212), jefuind și măcelărindu-i pe evrei. Sub Ferninand al 3-lea,
care a unit definitiv regatele Leon și Castilia, evreii au fost obligați să poarte
insigne galbene, care să-i separe de populația catolică. Aceeași măsură a fost
adoptată și pentru evreii din Franța. În aprilie 1250, papa Innocent al 4-lea a
eliberat un edict care spunea că sinagogile nu puteau fi contruite de acum înainte
decât cu permisiune specială. De asemeni, evreii nu aveau dreptul să angajeze
doctori sau servitori catolici, iar catolicii nu aveau voie să folosească medicamente
preparate de un evreu.
În anul 1300, existau aproximativ 120 de comunități evreiești care viețuiau în
Spania condusă de creștini. Ei dețineau proprietăți, aveau pământ pe care și-l
cultivau singuri, ocupau funcții publice, iar datorită cunoștințelor lor își câștigaseră
respectul și aprecierea. Din aceste motive unii au început să fie invidioși pe
succesul lor, care a declanșat și ura clericilor, care au avut de suferit. Unii regi,
cum ar fi cei ai Aragonului, îi tratau pe evrei ca pe obiecte, protejându-i pentru a-i
putea folosi pentru propriile sale scopuri.
Deși evreii erau implicați în diverse domenii economice, bogăția lor se trăgea
mai ales din camătă, pentru ca, așa cum s-a mai spus, creștinii nu aveau voie să dea
bani cu dobândă altor creștini. Evreii cereau în plus față de suma inițială 20-25%
ca dobândă, ceea ce nu era rău deloc, deși trebuie precizat că o parte din acești bani
s-au întors în vistieria regală, în condițiile în care evreii plăteau taxe mai mari decât
frații lor catolici.

Secolul 14 marchează începutul perioadei în care situația evreilor spanioli a

început să devină periculoasă, datorită creșterii în popularitate a anti-semitismului.
La acea vreme, regele Pedro al Castiliei avea o atitudine pozitivă în privința
evreilor, care au atins sub conducerea lui apogeul prosperității și influenței lor.
Pedro, care avea aproape 16 ani când a devenit rege în 1350, era numit eretic, dar
și "crudul Pedro", pentru că nu era prea școlit. Curând, a izbucnit un război civil,
când o ceată, condusă de Henry de Trastamara fratele au atacat partea evreiască a
orașului Toledo, numită Alcana. Lupta din 1355 s-a soldat cu moartea a circa
12000 de evrei de toate vârstele, femei și bărbați.
Pedro avea un frate vitreg iligitim al cărui ură față de evrei creștea pe măsură ce
Pedro dovedea mai multă înțelegere față de ei, lucru care l-a determinat să
invadeze Castilia în 1360, omorând pe parcurs toți evreii ce locuiau în orașul
Najera. Viladiego, Aguilar și multe alte orașe au fost de asemeni distruse de
populația care-l simpatiza pe fratele din flori a lui Pedro, Henry. Sângerosul război
civil și-a avut punctul culminat în asediul de la Toledo, în timpul căruia 8000 de
persoane au murit de foame și din cauza rănilor. Orașul a fost cucerit, iar bunul
frate Henry l-a decapitat pe Pedro, punând astfel capăt războiului, dar și perioadei
de tolerare pentru populația evreiască. Paradoxal pentru acest nou rege care îi ura
pe evrei, Henry a fost nevoit să se folosească de evrei pentru colectarea taxelor și
alte afaceri legate contabilitate, evreii specializându-se de ceva timp în acest
domeniu. În alte zone ale Spaniei conduse de catolici, evreilor le-a fost interzis
dreptul de a ocupa funcții precum cea de agent fiscal, iar uciderea și jefuirea lor pe
stradă era o practică la ordinea zilei, mai ales ca era foarte simplu să identifici un
evreu după insigna galbenă pe care aceștia era obligați s-o poarte.
Deși autoritățile încercau să elimine și să condamne aceste acte de violentă
extremă, liderii evreilor reuniți la Madrid știau încă din ianuarie 1391 ca aveau să
izbucnească revolte la Sevilia și Cordoba. pe 6 iunie prostimea a înconjurat
cartierul Iuderia din Sevilia și a ucis aproximativ 4000 de evrei; singură alternativă
care le-a fost dată pentru a scăpa de moarte a fost trecerea la baptism. Înainte ca
autoritățile să poată interveni, au fost arse zeci de fabrici, ateliere, sinagogi și case,
iar străzile au fost acoperite de sângele și corpurile a mii de evrei, copii, bătrâni,
femei. În perioada imediat următoare, revolte au început și la Toledo, Valencia,
Barcelona- spaniolii declanșaseră un măcel general care avea multe din
caracteristicile unui genocid. Pentru a-i scăpa de moartea iminentă, autoritățile
din Barcelona s-au grăbit să convertească câteva mii de evrei la religia baptistă.
Curtea regală din Madrid era asaltată de plângeri împotriva evreilor, astfel încât
Henry al 3-lea a limitat schimburile comerciale dintre evrei și catolici și a șters
jumătate din sumele de bani datorate evreilor de creditorii lor. Regele a fost foarte
mâhnit, nu din cauza vărsării de sânge sau a persecuțiilor, ci pentru că evreii s-au
mutat în regiunile controlate de musulmani(Almeria, Granada), iar el nu avea să
mai primească banii datorați ca taxe și impozite. în continuare, evreii rămași au
fost forțați de reprezentați ai bisericii catolice să se convertească, și a fost adoptat o
serie de legi menite să-i aducă pe evrei în pragul sărăciei, dar și să-i umilească.
marile sinagogi au fost transformate în biserici catolice, iar evreii au fost izolați în
cartierul Iuderia. Au existat până și restricții vestimentare, femeile fiind obligate să
poarte mantii care le acopereau în întregime și erau fabricate din cel mai prost
material.

Dar asta era doar începutul. Evreii nu aveau voie să dețină funcții, nu aveau
dreptul să mănânce carne și nici dreptul de a studia Talmudul. Mai pe scurt, evreii
nu aveau nici un drept. Urmarea firească a acestor măsuri a fost că numeroase
regiuni din Spania au sărăcit, afectând întreaga economie. Măria sa regina Maria,
care avea funcția de regent pentru ca soțul ei Alfonso al 5-lea era încă minor, a
decis să reinfloreasca economia adoptând anumite măsuri: în primul rând a impus
taxe mai mari pentru evreii care vroiau să părăsească țara, și le-a acordat anumite
privilegii ca să-i păcălească pe cei care reușiseră să fugă, ademenindu-i înapoi în
țară.
În ceea ce-i privește pe miile de evrei care se convertiseră pentru a scăpa de
furia spaniolilor, putem spune că nici ei nu au avut o soartă prea fericită. În secolul
15, casele neo-creștinilor din Toledo, Cordoba și alte orașe au fost atacate, iar
proprietarii au fost transati de spaniolii avizi de sânge.
Pe 31 martie 1492 regii Ferdinand Isabela au hotărât e vremea dea evreilor ,
sub unui edict de expulzare, care prevedea ca în 4 luni toți evreii să dispară de pe
pământul spaniol. Ca o dovadă de milă și considerație, evreilor li s-a permis să-și
ia posesiunile cu ei, cu condiția ca ele să nu includă bani, aur, argint, diamante sau
alte lucruri valoroase. Numărul de evrei care au părăsit Spania în aceea perioada se
situează în jurul valorii de 250.000, dintre care 90.000 au emigrat în Imperiul
Otoman, iar 20.000 în Maroc.
În acea vreme, Imperiul Otoman(Turcia de astăzi), era condus de Baiazid al
2-lea, care a fost chiar mulțumit de afluxul de evrei imigranți. Evreii au început să
se ocupe de comerțul de care turcii musulmani nu erau interesați, satisfăcând astfel
anumite nevoi comerciale din imperiu și atrăgând capital în provinciile
europenizate din imperiu, cum ar fi Istanbul, Adrianopol și Sarajevo, unde trăia
majoritatea populației evreiești. Istanbul, de exemplu, avea o populație de circa
33.000 de persoane, care se rugau la mai mult de 40 de sinagogi împrăștiate prin
tot orașul. Nu vrem să exagerăm spunând ca aceștia aveau un statut privilegiat
printre minorități, dar în Imperiu evreii erau cu adevărat liberi să-și desfășoare
comerțul și să-și practice religia. Deși existau anumite restricitii privind locurile de
muncă și zonele în care puteau călători, aceste restricții erau valabile și pentru alte
minorități, precum și pentru otomanii de o altă religie decât cea musulmană. Lucrul
cel mai important e că scăpaseră de ura de care se loviseră în Europa.
Între 1300 și 1600, evreii s-au bucurat de o relativă stare de prosperitate, ei
constituid o putere în ceea ce privește comerțul și diplomația, mai ales pentru că nu
mai erau discriminați ca în Occident, fricțiunile între ei și musulmani fiind aproape
inexistente. De fapt, singurul lucru care nu i-a avantajat pe evrei în această
perioadă a fost lipsa de coeziune internă din comunitatea evreiască. Acest lucru s-a
datorat faptului ca în Imperiu trăiau comunități provenind din diverse zone ale
Europei, iar evreii italieni, spanioli și francezi se distingeau prin anumite obiceiuri
și păreri.
Decăderea comunităților de evrei din Imperiul Otoman a venit cu decăderea
Imperiului însuși, iar evreii s-ar întors până la urmă tot în Europa.