Lagărul de Concentrare de la Auschwitz

Turcu Isabela Petronela

clasa a-VII-a

În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare

centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la
Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca
nimeni să poată face nimic. Lagărul de Concentrare de la Auschwitz a fost eliberat
în 1945 de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la
jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia
pe 27 ianuarie.
Baza lagărului de concentrare de la Auschwitz a fost constituită din 22 de
barăci din cărămidă construite înaintea războiului în suburbiile oraşului polonez
Oświęcim, aflat la 50 de kilometri vest de Cracovia, la confluenţa râurilor Vistula şi
Soła. În timp, lagărul s-a extins – atât în termeni organizaţionali, cât şi spaţiali. La
momentul apogeului dezvoltării sale, anume în vara lui 1944, Auschwitz deţinea 40
de kilometri pătraţi, unde erau deţinuţi aproximativ 135.000 de oameni, ceea ce
însemna numai 25% din numărul total al oamenilor închişi în întreg sistemul
lagărului de concentrare.
Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a
schimbat mult:de la un lagăr al cărui raison d’êtreera izolarea elementelor sociale
considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în
1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde
prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare,
muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare
imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform
acestor etape, poate fi împărţită astfel:de la fondare, din 1940, până în primele luni
ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai
munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din
1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar,
simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor,
polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.
Întrucât era greu de administrat un complex atât de mare, lagărul a fost
împărţit în trei divizii, pe 22 noiembrie 1943, fiecare beneficiind de un anumit grad de
autonomie.
 Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz .În august 1944, aici trăiau
aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte
etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul
garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi
comandanţi . De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu
provizii şi a atelierelor de muncă.

Lagărul Auschwitz II – Birkenau

Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la
Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a
început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de
război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a
funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din
1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la
muncă în industria germană.
 Aproximativ 90% dintre victimele
Lagărului de Concentrare de la Auschwitz
au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau
evrei. De asemenea, şi peste 70.000 de
polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau.

Prima menţiune a fondării unui lagăr la

Brzezinka, un sat din apropiere de
Auschwitz, este conectată cu prima
inspecţie făcută de Heinrich Himmler la
Auschwitz, pe 1 martie 1941. Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a
consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei
sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi
crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.
Primele planuri pentru noul lagăr ofereau o capacitate de 100-125.000 de
prizonieri, dar acest concept a fost modificat de numeroase ori pe parcursul anului
1942. S-a dorit apoi o dublare a capacităţii. Lagărul urma a fi divizat în patru părţi,
adesea numite segmente de construcţie (Bauabschnitte), numerotate cu cifre
romane. Primul segment a fost proiectat pentru 20.000 de prizonieri, iar celelalte trei
pentru 60.000 fiecare. Întreaga suprafaţă a lagărului avea 71 de hectare.
Conform planurilor originale, prizonierii de război care ar fi fost închişi la
Birkenau, erau nevoiţi să construiască singuri lagărul. În acest scop, 10.000 de
prizonieri de război sovietici au fost aduşi de la Neuhammer am Quais şi probabil şi
de la Lamsdorf în octombrie 1941.
Când Armata Roşie a ajuns la linia
Vistula-Wisłoka, în iulie-august 1944,
la mai puţin de 200 de kilometri de
Oświęcim, conducerea germană avea
în perspectivă două opţiuni cu privire
la soarta lagărelor de concentrare:fie
sunt lichidate în cazul unui succes
continuu al Armatei Roşii, fie sunt
păstrate în circumstanţe favorabile
naziştilor. Aşadar, precauţi, germanii au început o serie de paşi pentru evacuarea şi
lichidarea (eventuală) a lagărului, fază care a durat până la jumătatea lunii ianuarie
1945.
În a doua jumătate a anului 1944 şi în primele două săptămâni din ianuarie 1945,
aproximativ 65.000 de prizonieri – dintre care aproape toţi polonezii, ruşii şi cehii
rămaşi în lagăr – au fost evacuaţi şi trimişi la diverse fabrici din inima Reich-ului.
Dar alţi 65.000 de prizonieri au fost ţinuţi în continuare la Auschwitz, până în
ultimul moment.
 Majoritatea lucrau în fabrici
din zona industrială a Sileziei
Superioare şi alte centre
apropiate, esenţiale pentru a
menţine potenţialul de război al
Germaniei. Pe 11 decembrie
1944, oficialii germani din
industria chimică discutau la
Katowice modalităţile de a
creşte productivitatea
prizonierilor de la Auschwitz care munceau în fabricile lor. La începutul lui ianuarie,
înainte ca Armata Roşie să ajungă în Silezia Superioară, prizonierii de la nou-
fondatul sub-lagăr Hubertshütte încă munceau la un combinat siderurgic din Bytom-
Łagiewniki.

Exterminarea în masă a evreilor în camerele de gazare a încetat în noiembrie 1944.

Majoritatea au fost trimişi la muncă în crematoriu, iar echipele care lucraseră în
camerele de gazare au fost lichidate în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie
pentru ca ar fi fost martori la exterminare. Peste 400 de evrei au murit în această
perioadă în timpul unei revolte a unei echipe de la crematoriu, pe 7 octombrie 1944.
Crematoriul IV, avariat în timpul
revoltei, a fost distrus la sfârşitul lui
1944. În noiembrie şi decembrie,
germanii s-au ocupat de pregătirile
pentru distrugerea a celorlaltor trei
clădiri ale crematoriilor:au dezinstalat
echipamentul tehnic din camerele de
gazare şi cuptoarele crematoriilor II şi
III şi l-au trimis în Germania. Au
păstrat, totuşi, crematoriul V şi
camerele de gazare până în a doua
jumătate a lunii ianuarie 1945.
În Auschwitz I, Birkenau şi Monowitz aşteptau eliberarea aproximativ 7.000 de
deţinuţi. Alţi 500 de prizonieri au fost eliberaţi ulterior din taberele Lagărului. Peste
230 de soldaţi sovietici, inclusiv comandantul Regimentului 472, Col. Simen Lvovich
Besprozvanny, au murit în luptă încercând să elibereze Auschwitz I, Birkenau,
Monowitz, precum şi oraşul Oświęcim.
În lagăr, soldaţii au găsit numeroase urme ale crimelor comise:mai întâi, 600 de
cadavre ale prizonierilor împuşcaţi în timp ce ofiţerii SS se retrăgeau sau care
decedaseră din cauza bolilor. Câţiva soldaţi au suprins primele imagini ale lagărului
eliberat pe film, documentarul cu titlul „Cronica Eliberării Lagărului” putând fi
vizionat în cadrul Muzeului de la Auschwitz-Birkenau.
Prizonierii găsiţi în viaţă au primit ajutor atât de la soldaţii şi medicii sovietici,
dar şi de la locuitorii oraşului Oświęcim şi ai localităţilor învecinate. Apoi au sosit şi
alţi voluntari, majoritatea de la Crucea Roşie din Polonia. Prizonierii care erau într-o
condiţie fizică relativ bună au părăsit Auschwitz imediat după sosirea armatei
sovietice. Dar majoritatea celor internaţi în spital au fost nevoiţi să aştepte trei sau
patru luni până să fie capabili să plece acasă.