ULEIURI VOLATILE

Uleiurile volatile sunt lichide volatile aromatice, obţinute prin distilare. Utilizarea
plantelor cu uleiuri volatile (denumite şi plante aromatice), sau numai a uleiurilor volatile în
lupta contra maladiilor infecţioase sau psihice este cunoscută sub numele de aromaterapie. Mai
recent, termenul se aplică numai pentru terapia cu uleiuri volatile. Deşi sunt numite uleiuri,
aceste substanţe nu conţin materii grase: o picătură pusă pe o foaie de hârtie nu va lăsa nici
o urmă, spre deosebire de uleiurile vegetale.
Uleiurile volatile, numite şi uleiuri eterice, uleiuri esenţiale sau esenţe, sunt produse
lichide complexe, conţinând substanţe volatile lipofile: hidrocarburi alifatice, aromatice şi
hidroaromatice, aldehide, alcooli, acizi, esterii alti compuşi, obţinute din plante prin distilarea
cu vapori de apă sau alte procedee. Dintre toate denumirile, aceea de ulei volatil este cea mai
adecvată, deoarece defineşte volatilitatea acestora, datorită tensiunii de vapori crescute.
Celelalte denumiri sunt improprii: termenul de „uleiuri eterice” ar trebui să caracterizeze
amestecuri de eteri, iar termenul de „uleiuri esenţiale” sau „esenţe” se aplică tuturor
principiilor mirositoare degajate de substanţele naturale.

Răspândire
De obicei, uleiurile volatile se găsesc în plante superioare, apărţinând angiospermelor
sau gimnospermelor. Deşi compuşii terpenici sunt caracteristici regnului vegetal, s-au semnalat
câteva monoterpene biosintetizate de bacterii din sol (de insecte) şi diterpene de origine
animală.
Uleiurile esenţiale se găsesc în perii glandulari sau epidermici, în celulele oleifere interne,
în canalele interne sau rezervoare ale plantei. Se găsesc în numeroase specii şi în unele familii
din care urmează: Pinaceae, Piperaceae, Lamiaceae, Lauraceae, Asteraceae, Rutaceae,
Mirtaceae, Apiaceae.
Se întâlnesc în toate organele, mai rar în tulpini şi scoarţe. Se mai găsesc în formaţiuni
celulare sau ţesuturi specializate cum ar fi canalele rezinifere la conifere, glandele oleifere de
la citrice sau perii glandulari din familia Lamiaceae.
În timpul perioadei de vegetaţie, uleiul volatil iniţial poate suferi transformări profunde.
Uleiurile volatile se găsesc concentrate până la un anumit nivel în planta respectivă.
De exemplu, la Rozmarin pentru extragerea uleiului volatil utilizat în cosmetică şi
parfumerie, recoltarea se face numai până la a patra frunzuliţă.
Localizare
Sinteza şi acumularea de uleiuri volatile au loc fie în exteriorul plantei, în perii glandulari
şi în papile, fie în interiorul ei în celulele secretorii. Uleiurile volatile se pot acumula în toate
organele plantei, însă în cantităţi diferite. Astfel le întâlnim în: rădăcini, rizomi, frunze, flori
sau în scoarţă.
Deşi toate organele unei specii pot conţine ulei volatil, compoziţia acestuia variază în
funcţie de organul în care se găseşe.
De exemplu, din Citrus aurantium cunoscut sub denumirea populară de Portocal amar,
se pot obţine trei feluri de ulei volatil:
 esenţa de Curacao, prin presărea pericarpului proaspat;
 esenţa de Neroli, prin distilarea cu vapori de apă a florilor imature;
 esenţa de portocal amar, prin distilarea cu vapori de apă a frunzelor, ramurilor şi
fructelor imature, proaspete.
Conţinutul în ulei volatil al plantelor se situează de cele mai multe ori sub 1%, rareori
atingând 15% sau chiar mai mult, în produsul uscat. În plante, uleiurile volatile se găsesc ca
atare în stare preformată, sau uleiuri nepreformate care, prin degradare enzimatică, dau naştere
la compuşi cu caracter volatil.

Compoziţia chimică şi proprietăţi fizico-chimice

Compoziţia chimică
Uleiurile volatile sunt amestecuri complexe, în care predomină constituienţii mono
şi sesquiterpenici, dar conţin şi compuşi aromatici, frecvent derivaţi fenil propanici, foarte
rar se întâlnesc diterpene. Compuşii terpenici pot fi hidrocarburi sau derivaţi oxigenaţi
(oxizi, alcooli, aldehide, cetone, acizi), sau produşi de reacţie ai acestora (esteri, eteri).
Monoterpene:
1) Hidrocarburi nesaturate
2) Alcooli
3) Aldehide
4) Cetone
5) Acizi aciclici
6) Peroxizi
7) Eteri
8) Esteri
Sesquiterpene:
 1) Hidrocarburi
2) Alcooli
3) Cetone
4) Aldehide
5) Oxizi
6) Esteri
Compuşi aromatici - sunt mult mai puţin răspândiţi decât terpenoidele:
1) Fenoli
2) Esteri
3) Aldehide
4) Cetone
5) Acizi
6) Fenol metil-eteri.
Din punct de vedere chimic, esenţele şi uleiurile aromatice se împart în:
 hidrocarburi, bogate în special în terpene;
 esenţe oxigenate (uleiul esenţial de Trandafiri, de mentă);
 esenţe sulfurate.
Prin bogăţia în terpene şi în fenoli, în alcoolii aldehide, plantele aromatizante au dovedit
de-a lungul timpului efecte terapeutice antiseptice, bacteriostatice, dar mai ales bactericide,
îndreptate împotriva unei multitudini de agenţi patogeni infectioşi (microbi, ciuperci,
paraziţi). Din bogăţia conţinutului în substanţe active ale plantelor aromatice, în ordine
descrescândă pe scara efectului bactericid se situează fenolii, aldehidele, alcoolii, eteriii în
ultimul rând acizii şi terpenele. O constatare recentă, favorabilă aromaterapiei în competiţia
neantagonică cu alte clase de substanţe antiinfecţioase (antibiotice, chimioterapice), este
aceea că efectul antiseptic al uleiurilor esenţiale nu se diminuează cu timpul, motiv pentru care
utilizarea repetată sau îndelungată în unele boli produse de germenii infecţioşi este nu numai
recomandătă, dar chiar şi preferata altor terapii.

Proprietăţi fizico-chimice
Fiind amestecuri complexe de diferiţi compuşi, uleiurile volatile prezintă o serie de
caracteristici fizico-chimice ale acestora.
Uleiurile volatile sunt lichide fluide, volatile la temperatură ambiantă, incolore sau
slab gălbui, mai rar colorate în galben (Aurantii aetheroleum- ulei esenţial de portocale), în
albastru (Chamomillae aetheroleum- ulei volatil de muşeţel), cu miros aromat caracteristic şi
gust arzător.
Tensiunea mare de vapori explică proprietatea acestora de a fi volatile la temperatura
camerei, antrenabile şi distilabile cu vapori de apă. Sunt nemiscibile în apă, dar prin agitare îi
imprimă acesteia o reacţie slab acidă. Această proprietate stă la baza obţinerii apelor aromate.
Sunt miscibile cu alcoolul concentrat, uneori chiar şi cu cel diluat, cu solvenţii organici
(eter, cloroform). Deoarece sunt uşor degradate în prezenţa aerului, luminii şi căldurii se
păstreaza în vase brune, pline, închise etanş, ferite de lumină, căldură şi umiditate excesivă.

Clasificarea uleiurilor volatile

Uleiurile volatile se pot clasifica în trei tipuri după gradul de volatilitate:
1) Puternic volatile
 sunt cele mai volatile substanţe,
 se obţin din citrice: Lămâie (Citrus limoniu), Lămâie verde (Citrus auranthifolii)
, Portocală (Citrus Auranthium), etc
 se evaporă cel mai repede,
 au miros putemic,
 au efect stimulator,
 se absorb repede,
 durează puţin.
2) Mediu volatile
 se menţin timp de 2-3 ore înainte de a se evapora,
 se obţin din flori şi plante cum sunt: Lavanda (Lavandula officinalis), Măghiran
(Majorana hortensis),
 se evaporă moderat,
 au efect asupra organelor.
3) Slab volatile
 au cel mai scăzut grad de volatilitate,
 se obţin din lemn şi răşini cum sunt: Santalul (Pterocarpus santalinus) Mirtul
(Myrtus communis), Tamâia (Boswellia carterii)
 se evaporă foarte greu,
 au o putemică aromă de lemn,
 au un efect relaxant,
 se absorb repede,
 durează mult.
Obţinerea uleiurilor volatile
Obţinerea uleiurilor volatile necesită materii prime, produse vegetale de calitate. În
primul rând recoltarea materialului vegetal trebuie efectuată cu mare grijă, astfel încât să nu fie
impurificat cu alte specii de plante. Uleiurile volatile sunt răspândite în cele mai variate organe
ale plantei, dar mai frecvent se găsesc localizate în flori şi frunze. Materialul vegetal care este
supus hidrodistilarii nu este întotdeauna prelucrat imediat după recoltare.
În general plantele proaspete conduc la obţinerea unor soluţii cu miros mai plăcut şi cu
o acţiune terapeutică mai mare, fac excepţie scorţişoara, florile de tei şi florile de levănţică
(Lavandula officinalis), care se utilizează uscate. Produsele vegetale sunt aduse la un grad de
diviziune convenabil, prin sfărâmare, tăiere, mărunţire, care este ales în funcţie de natura şi
compoziţia sa chimică. Astfel florile şi frunzele se mărunţesc pentru a trece prin sita I, iar
scoarţele, rădăcinile, fructele uscate şi seminţele prin sita II sau III. Fructele proaspete se
zdrobesc, obţinându-se o pulpă, care se supune antrenării cu vapori de apă.
Metode de obţinere a uleiurilor volatile
La baza metodelor de extracţie a uleiurilor volatile din produsele vegetale stau
proprietăţile lor fizico-chimice, în special tensiunea mare de vaporii solubilitatea în solvenţi
volatili neapoşi şi în substanţe grase.
Principalele procedee de extracţie sunt:
 Distilare şi antrenare cu vapori de apă,
 extraţia cu solvenţi apolari volatili,
 extracţia cu grasimi solide sau lichide,
 extracţia cu gaze supercritice,
 presarea.
Produsele supuse extracţiei pot fi atât proaspete cât şi uscate, sau fragmentate (frunze,
ierburi), concasate (organe subterane), sau sub formă de rumeguş (lemnul).
Alegerea metodei adecvate de extracţie se face în funcţie de cantitatea de ulei volatil din
produsul vegetal, de localizarea şi de proprietăţile lui fizico-chimice. De exemplu produsele
vegetale, având un conţinut ridicat de ulei volatil (pericarpul citricelor), se pot supune presării,
pentru produsele vegetale cu conţinut mediu de ulei volatil se preferă distilarea, sau antrenarea
cu vapori de apă, iar pentru cele cu conţinut mic, extracţia cu solvent volatil sau cu substanţe
lipofile. Uleiurile volatile care conţin principii uşor degradabile se extrag la rece. Încălzirea
favorizează carbonizarea produsului vegetal şi formarea unor compuşi volatili, care scad
calitatea uleiului volatil.
 Distilarea cu vapori de apă în circuit deschis
Este cea mai simplă metodă de extracţie a uleiurilor volatile. Principiul metodei constă
în fierberea cu apă a produsului vegetal mărunţit, adus în vasul de distilare împreună cu apă
şi distilarea uleiului volatil împreuna cu aceasta.
Distilarea cu vapori de apă în circuit inchis (aparat Neo-Clevenger)
Acest procedeu permite obţinerea directă a uleiului volatil. În cazul uleiurilor
volatile vâscoase sau mai dense ca apa, colectarea acestora se poate realiza într-un
solvent nevolatil cu densitate mică (xilen, toluen). Metoda poate fi utilizată şi pentru
determinarea conţinutului în ulei volatil al produselor vegetale.
Antrenarea cu vapori de apă
Constă în trecerea vaporilor de apă obţinuţi într-un generator, peste produsul vegetal
mărunţit, amplasat într-un recipient încălzit. Se obţine prin hidrodistilare, din care uleiul
volatil (superior calitativ celui obţinut prin distilare) se separă conform tehnicilor prezentate
la distilare cu vapori de apă sau prin centrifugare ori prin alte procedee (cohobaţie). Cohobaţia
constă în distilarea repetată a hidrodistilatelor până la separarea uleiului volatil.
Extracţia cu solvenţi volatili polari
Se practică în cazul produselor vegetale cu conţinut redus de ulei volatil sau când acesta
este uşor alterabil. Solvenţii folosiţi în mod curent sunt hidrocarburi alifatice sau aromatice.
Pentru purificare se foloseşte etanolul. Dezavantajul acestor procedee constă în lipsa de
selectivitate, alături de uleiul volatil extragându-se şi alţi compuşi lipofili.
Extracţia cu solvenţi nevolatili
Se poate realiza prin macerare sau digestie. Macerarea produselor vegetale (extracţia la
rece) cu grăsimi solide este utilizată pentru obţinerea uleiurilor volatile de cea mai bună
calitate. Se realizează într-un sistem de şasiuri aşezate unul peste altul, în stive şi plasate în
camere răcoroase. Pe fundul de sticlă al şasiului se depune un strat de grăsime solidă, animală
sau de sinteză, cu grosimea de maximum 1cm, peste care se aştem petale de flori proaspete,
lăsându-se la macerat 12-72 de ore, în acest timp aerul din spaţiile şasiurilor se saturează în
produşi volatili degajaţi. Aceştia sunt absorbiţi de stratul de grăsime şi astfel atmosfera devine
nesaturată permiţând degajarea unor noi cantităţi de compuşi volatili. Echilibrul care se
instalează în final corespunde epuizării produsului. Extraţia se face prin difuziune spre corpul
gras.
Extracţia la cald
Această metodă presupune imersia produsului ambalat în saci de pânză, în recipiente cu
solvenţi (grăsime animală, ulei vegetal), la temperaturi de 60-70° C, timp de 12-24 ore.
Extractul astfel obţinut prin ambele procedee se numeşte pomadă florala. Pentru purificarea
uleiului volatil pomezile se extrag prin agitare cu alcool, iar soluţia alcoolică se congelează
prin îndepărtarea grăsimilor. După filtrare se distilează alcoolul sub presiune redusă. În
locul grăsimilor se pot folosi substanţe absorbante cum ar fi: silicagel sau cărbune activ.
Extracţia cu gaze supercritice
Se utilizează de obicei dioxidul de carbon lichid deoarece este produs natural,
neinflamabil ceea ce determină obţinerea de extracte a căror compoziţie este foarte apropiată
de produsele naturale şi permite o separare selectivă. Metoda se aplică îndeosebi la obţinerea
de esenţe picante (paprica), de aromei uleiuri volatile pure sau lipsite de anumiţi constituienţi.
Extracţia prin metode mecanice (presare)
Presarea manuală sau hidraulică se aplică produselor vegetale proaspete cu un conţinut
ridicat de ulei volatil. Se obţine un amestec de ulei volatil şi de suc celular din care uleiul
volatil se separă prin decantare, urmată de deshidratarei filtrare.

Proprietăţi şi mecanisme de acţiune

1. Proprietăţi antiinfecţioase:
 antiseptice (distrugerea germenilor infecţioşi),
 antibacteriane (neutralizare a bacteriilor şi a toxinelor lor),
 antivirale (distrugerea virusurilor),
 antimicotice,
 antiparazitare (acţiune asupra paraziţilor).
Se folosesc uleiuri esenţiale de: Cimbru (Thymus vulgaris), Salvie (Salvia officinalis),
Eucalipt (Eucaliptus globus)(Eucalipthus globus ), Lămâi (Citrus limonium) , Levănţică
(Lavandula officinalis) (Lavandula officinalis) , Lemn de ceai (Artemisia abrotanum)
(Artemisia abrotanum).
Proprietăţile antiinfecţioase se datorează capacităţii unor constituienţi de a distruge
germenii infecţioşi (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi) şi de a se opune proliferarii lor în
organismele vii sau în mediul înconjurător.
Proprietăţile antiseptice antibacteriene sunt proporţionale cu liposolubilitatea
constituienţilor. Ele au fost demonstrate cu ajutorul aromatogramelor, se folosesc în diverse
răni, arsuri, plagi.
Cineolul din uleiurile volatile de Rozmarin (Rozmarinus officinalis ) este frecvent activ
pe Staphylococus aureus, iar piperiton-oxidul din uleiul volatil de Mentă (Mentha piperita)
pe Esherichia coli şi Staphylococus aureus.
 Estragolul, anetolul sunt în general activi asupra mai multor surse microbiene. Se
admite ca aceştia, sub acţiunea unor enzime bacteriene, regenerează fenolul care acţionează
ca bactericid.
Estragolul are proprietăţi bactericide mai ales la nivelul căilor urinare (la eliminarea
renală), iar anetolul inhibitor al fermentaţiei intestinale (acţiune carminativă). Estragolul se
foloseşte în bolile autoimune, în tratamentul poliomelitei şi hepatitei virale. După distrugerea
virusurilor trebuie asigurată o potecţie celulară contrainfectării sau reinfectării virale.
Alcoolii şi aldehidele monoterpenice au proprietăţi antivirale.
Linalol-oxidul este activ asupra virusului respirator, agentul major al bronşitelor nou-
născuţilor şi asupra altor virusuri care determină bronşitele virale ale copiilori adulţilor.
S-a constatat că pacienţii supuşi tratamentului cu uleiuri volatile capătă rezistenţă la
infecţiile virale.
2. Proprieţi şi insecticide
Sunt imprimate de camforă, citronelal, eugenol. Proprietăţile insecticide sunt îndreptate
împotriva lipitorilor, puricilor, căpuşelor, scabiei, ţânţarilor, furnicilor, paianjenilor. Se folosesc
uleiuri esenţiale de: Eucalipt (Eucaliptus globus), Usturoi (Allium sativum) , Cuişoare
(Caryopyllus aromaticus) , Camfor, Citronella (Cymbopogon Nardus), Levănţică (Lavandula
officinalis), Lemn de ceai (Artemisia abrotanum) (Artemisia abrotanum).
3. Proprietăţi cicatrizante
Uleiurile sunt folosite în arsuri şi plăgi. Se folosesc uleiuri volatile din: Levănţică
(Lavandula officinalis) (Lavandula officinalis), Muşetel (Matricaria chamomilla) , Trandafir
(Rosa L) .
4. Proprietăţi insectifuge
Imprimate de camforă, citronelal, eugenol. Se folosesc uleiuri volatile din: Lemn de
ceai (Artemisia abrotanum) (Artemisia abrotanum) , Levănţică (Lavandula officinalis),
Citronella (Cymboogon nardus).
5. Proprietafi hormonale
Estrogene, antitiroidiene, antisuprarenale.
6. Influenţa asupra unor funcţii fiziologice
Stomahice, hepatoprotectoare, colecistokinetice.
Există o serie de constituienţi ai uleiurilor volatile care influenţează o serie de funcţii
fiziologice, stimulându-le sau inhibându-le.
Carvona din Carum carvi (Chimenul), au proprietăţi mucolitice (dizolvă complexul
coloido-lipidic de pe mucoasele apăratului respirator şi genital feminin, în care se ascund
germeni patogeni).
Îmbolnăvirea căilor respiratorii superioare (nas, gât) şi inferioare (bronhii, alveole)
beneficiază de tratamente aromaterapeutice sub formă de inhalaţii, gargare, poţiuni sau siropuri.
Prin inhalare, ueiurile esenţiale ajung în circulaţia sanguină mult mai rapid decât pe cale
orală.
În faza de cocţiune a tusei, pentru acţiunea lor antiinflamatorie, precum şi în sinuzite,
în bronşite şi în astmul bronşic se recomandă uleiurile esenţiale de Eucalipt, Conifere, Lemn
de santal şi Anason care sunt foarte active.
Asupra mucoaselor digestive unii constituienţi acţionează ca eupeptici (stimulează
digestia), fie prin creşterea secreţiilor alivare, gastrice, intestinale pancreatice (acţiune
stomahică), fie prin înlăturarea proceselor ferMentătive intestinale (acţiune carminativă) sau
prin activarea secreţiei biliare (acţiune coleretică) şi grăbirea eliminării ei (acţiune colagogă).
Ca antispastice (în durerile stomacale, intestinale) în indigestii sau în combaterea
anorexiei sunt larg utilizate uleiurile esenţiale din Muşetel, Anason, Mentă, Scorţişoară.
Uleiurile esenţiale obţinute din rădăcina de Angelică, din fructe de Anason, din Busuioc,
Muşeţel, Mentă se folosesc ca substanţe carminative în
aerofagie, greaţă, vărsături. Pentru efectele coleretice (creşterea secreţiei biliare) şi colagoge
(favorizante ale eliminării bilei prin stimularea contracţiilor vezicii biliare) sunt
recomandăte uleiurile esenţiale de Chimion, Levănţică (Lavandula officinalis), Mentă.
În congestia ficatului şi în ictere se recomandă uleiurile esenţiale de Lămâi, Rozmarin,
Mentă, Portocal. Funcţiile hepatice şi renale sunt influenţate de aldehide, ele activând
procesele enzimatice implicate în mecanismul de detoxifiere şi de biosinteză, iar ftalidele
stimulează procesele de detoxifiere hepatică şi funcţiile renale eliminatorii.
Bolile metabolice care beneficiază de tratament cu uleiuri volatile sunt: guta, celulita,
obezitatea. În aceste situaţii se recomandă uleirile volatile de Ienupar care acţionează la nivelul
nefronului, mărind excreţia de acid uric.
Uleiul esenţial de Iasomie are influenţă favorabilă deosebită asupra sistemului de
reproducere, acţionând bine în tulburările ciclului menstrual, a infecţiilor genitale şi în
dificultăţile de realizare a actului sexual normal.
Alte uleiuri esenţiale conţin hormoni vegetali corespondenti a1 hormonilor umani.
Este cazul uleiurilor esenţiale de Hamei, Salvie, Fenicul, Anason, care conţin compuşi
estrogeni care pot avea efect favorabil în tulburările ciclului menstrual. Durerile ce
însoţesc ciclul menstrual, pot fi ameliorate apelând la uleiurile esenţiale de Muşeţel,
Măghiran, Salvie, Iasomie şi Levănţică (Lavandula officinalis). Pentru a favoriza instalarea
ciclului menstrual se recomandă uleiurile esenţiale din Muşetel, Anason, Isop, Ienupar, Mentă
şi Măghiran dulce. În sarcina şi în menoragii (exces al fluxului menstrual) se recomandă
uleiurile esenţiale de Salvie, Iasomie, Trandafir şi Lemn de ceai (Artemisia abrotanum).
7. Proprietăţi antiinflamatorii
În funcţie de stadiul evolutiv manifestă unii compuşi care prezintă proprietăţi antialergice.
8. Proprietaţi deodorante
În transpiraţie excesivă şi în plăgi purulente se utilizează uleiurile esenţiale de Bergamot,
Levănţică (Lavandula officinalis), Cimbru, Ienupar, Salvie, Chiparos.
9. Efecte asupra apăratului cardio-circulator
Uleiurile esenţiale se resorb uşor prin spaţiile intercelulare ale pielii ajung în fluxul
sanguin, iar pe această cale difuzează în întregul organism. Efectele analgezice ale unor
uleiuri esenţiale înlătură senzaţia de durere la nivelul muşchilor, pielii şi articulaţiilor.
Numeroase uleiuri esenţiale au proprietăţi de a diminua inflamaţiile locale, de a stimula
resorbţia serozitaţilor în exces sau eliminarea acestora. Un bun exemplu este cel al uleiului de
Isop, care are proprietăţi de a restabili şi a regla activitatea aparatului circulator în întregul lui,
reducând presiunea sanguină crescută şi aducând-o în limitele normale. Pentru acţiunea
hipotensivă, dar şi antiaritmică, împotriva stării de stres şi de anxietate se recomandă uleiul de
Ylang Ylang. Pentru acţiunea inversă de ridicare a tensiunii arteriale (în hipotensiune) se
recomandă uleiurile esenţiale de Rozmarin, Lavandă, Eucalipt, Mentă şi Cimbru de cultură.
10. Proprietăţi rubrefiante
Se folosesc în special în bolile reumatismale, în sciatică, lumbago. Se utilizează uleiurile
esenţiale obţinute din piperul negru şi piperul alb, care nu sunt numai condimente, ci şi plante
medicinale. Uleiul esenţial obţinut din această plantă-condiment, activează circulaţia
periferică şi prin aceasta îndepartează durerea. Uleiurile esenţiale au acţiune rubefiantă (de
înroşire a pielii) sau cele cu încălzire locală, nu numai că activează circulaţia locală a sângelui,
dar influenţează favorabil şi organele interne.
Uleiul de Muştar în diluţii mari, este un rubefiant dar este şi un puternic iritant pentru
piele dacă este folosit în concentraţie mare.
Pentru efect rubefiant se recomandă şi uleiurile de Ienupar, Rozmarin, Camfor şi
Măghiran dulce.
11. Acfiune depurativă (antitoxică)
În artrite, artroze, gută, congestii ale pielii, erupţii se utilizează uleiurile esenţiale de
Ienupar, Lămâi, Anason, Fenicul, Leuştean.
12. Proprietăţi vasculotrofice
 În flebite şi în varice se recomandă uleiul esenţial de Coada şoricelului.
13. Stimulantă a sistemului circulator limfatic
În celulite, în obezitate, în retenţii de lichide se recomandă uleiurile esenţiale de
Grapefruit, Lămâi, Mesteacăn alb obţinute prin distilare sau prin antrenare cu vapori de apă.
14. Proprietăţi galactogoge
Pentru efectul lor de creştere a secreţiei lactate se recomandă uleiurile esenţiale de
iasomie. În „furia laptelui" în schimb se recomandă uleiul esenţial de Salvie, Mentă, Pătrunjel.
15. În stimularea sistemului imunitar
În special pentru îmbunătăţirea hematopoezei (creşterea numărului de limfocite) sunt
recomandate uleiurile de Peliniţă (Artemisia annua) şi Geranium.
16. Afrodiziac
În impotenţă şi frigiditate se recomandă uleiurile de Piper negru, Salvie, Iasomie,
Trandafir şi Ylang Ylang.
17. Anafrodiziac
Pentru reducerea poftei sexuale exagerate şi agresivităţii femeilor isterice se recomandă
uleiurile esenţiale pe baza de Hamei,Măghiran dulce, Camfor.
18. În combaterea unor tulburări ale glandelor endocrine Uleiurile esenţiale de
Busuioc, Geranium, Rozmarin, Salvie, Borneol sau cele din conifere sunt stimulente ale
glandelor suprarenale sau tiroidiene.

Mecanism de acţiune
Uleiurile volatile pot acţiona fie direct, asupra microorganismelor patogene (bacterii,
virusuri, fungi), a unor funcţii fiziologice (hormonale, imunitare, etc) sau a metabolismului
prin anumiţi constituienţi sau metaboliţi ai acestora, fie indirect prin intervenţia asupra unor
procese biologice, modificând terenul local, cu repercusiuni în starea întregului organism.
Mecanism de acţiune direct - acţiunea antiinfecţioasă, antiseptică, antibacteriană,
antimicotică, antiparazitară, cicatrizantă insecticidă, insectifugă, antivirală. Asupra unor
funcţii fiziologice: digestive (hepatoprotectoare, eupeptice, stomahice, coleretice,
carminative, colagoge), hormonale (endocrinoreglatoare), respiratorii (expectorantă,
mucolitică), boli metabolice (gută, celulită, obezitate). Prin compuşi apropiaţi structural
de anumite substanţe biologic umane, prin metaboliţi obţinuti prin biotransformare cu structura
asemănătoare.
Mecanism de acţiune indirect - inhibiţia pătrunderii calciului în celule. Constituienţi ai
uleiurilor volatile sunt foarte apropiaţi structural de anumite substanţe biologice umane
(sclareolul din Salvia sclarea, prezintă o analogie de structură cu estradiolul).
Metaboliţii ce acţionează asupra receptorilor nervoşi şi neurotransmiţătorilor,miristicina
din seminţele speciei Myristica fragrans, prezintă o acţiune de stimulare nervoasă (amfetamine
naturale), euforizantă.

Plante medicinale care conţin uleiuri esenţiale

Speciile de plante aromatice, producătoare de ulei volatil sunt numeroase şi se cultivă
pe suprafeţe mari, în vederea extragerii industriale a uleiului, restul sunt specii spontane sau
sălbatice.

Tabel nr.3.1 Plante aromatice

Anason Angelică Bergamot
Busuioc Camfor Chimen
Cimbru Citronella Coriandru
Coada şoricelului Coriandru Crăiţe
Cuişoare Dafin Echinaceea
Eucalipt Fenicul Gălbenele
Geranium Ghimpe Grapefruit
Hamei Iasomie Ienupăr
Isop Jneapăn Lavandă
Lămâi Lemn de ceai (Artemisia Lemn de Santal
abrotanum)
Lemn dulce Leuştean Măghiran
Melisă Mentă Mesteacăn
Mirt Muşeţel Obligeană
Pătrunjel Pelin Pin
Piper Plop Portocal
Pufuliţă Roiniţă Rozmarin
Salvie Santal Scorţişoară
Sovarf Sulfină Tarhon
Tămâie Tei Trandafir
Valeriană Violete YlangYlang

Plante medicinale aromatice cultivate

 l. Pimpinella anisum L. - Anason - Anisi fructus
Rădăcina este pivotantă, relativ slab dezvoltată.
Tulpina este erectă, glabră, striată, ramificată în partea superioară, ramificațiile
terminîndu-se cu inflorescențe.
Frunzele sunt diferențiate după etaj; cele 2—3 frunze inferioare dispuse altern sunt
întregi, lung pețiolate, ovate, cu margine dințată; cele superioare de asemenea puține, sesile, de
2—3 ori penat sectate, cu foliole liniar lanceolate.
Florile sunt dispuse în 7—15 umbele compuse, fără involucru, cu câte 5—15 flori,
lipsite de caliciu, 5 petale albe ciliate pe margine, în vârf cu un lobușor îndoit spre interior, lungi
de 1–5 mm.
Fructele sunt diachene mărunte, ovoide, cu jumătățile greu separabile, cu câte 5 coaste
puțin proeminente, de culoare mai deschisă.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic de anetol, gust
aromatic şi uşor arzător.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (1,5-5%), din care: anetol, estragol, aldehida
anisica.
Utilizări

Anasonul are numeroase proprietati, din care amintim: tonic, antispasmodic, diuretic,
aperitiv, vermifug, emenagog, galactogen. El este indicat in astenie, reumatism, migrena,
ameteala, tuse (astm, tuse convulsiva), voma psihogena, dureri gastrice, digestii lente,
flatulenta, spasme intestinale, menstre insuficiente si dureroase.
Anasonul, ca plantă medicinală, are multe proprietăți, multe dintre care sunt
neconfirmate:
Se folosește la tratarea anumitor afecțiuni digestive ( în special ale intestinului) și
respiratorii; Afecțiuni ale căilor urinare; Slab efect laxativ. galactogogă.

2. Ocimum basilicum L.- Busuioc- Basilici herba

Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gust puternic
aromat, uşor amar.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,2-1%), din care: linalol, acetat de linalil,
estragol, eugenol, cineol.
Acţiune terapeutică: antibacteriană, antifungică, antiinflamatoare, antiseptică,
antispastică, stomahică, carminativă, galactogogă, febrifugă.
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este
o plantă ierboasă originară din Asia tropicală.
Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu
lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile sunt de culoare albă, aranjate
într-o terminație numită racem. În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine
și pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După
polenizarea entomofilică (adică polenizare cu ajutorul insectelor), corola cade și ulterior se
dezvoltă patru achene în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al
anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte
sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune
de busuioc sunt plante anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul
sacru thailandez, sunt perene.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros aromat, înţepător, pătrunzător, gust
iute, puţin amar şi răcoritor.
Componente chimice
Diferitele varietăți de busuioc au arome diferite datorită faptului că planta conține un
număr variabil de uleiuri esentiale (numite și uleiuri volatile sau uleiuri eterice), care sunt
combinate în diferite proporții pentru diferite soiuri. Aroma puternică de cuișoare a busuiocului
dulce este dată de eugenol, care e aceeași substanță chimică prezentă și în cuișoare. Aroma de
lămâie a busuiocului lămâios și a celui „limă” este dată de faptul ca aceste două soiuri au un
conținut mai mare de citral, care produce aceste efecte la mai multe plante, incluzând menta-
lămâie și limonen, dând și cojii de lămâie aroma-i specifică. Busuiocul albastru african are o
puternică aromă camforată, datorită proporției mari de camfor și de camfen. Busuiocul-licorice
conține anetol, substanță chimică ce face ca anasonul să amintească de Glycyrrhiza glabra și
să justifice numele de busuioc-anason.

Alte substanțe chimice care participă la producerea aromelor distincte ale multor soiuri
de busuioc, în funcție de proporția în care se găsesc în fiecare specie specifică, sunt:
- cinamat (același compus ca în scorțișoară)
- citronelol (același compus găsit în geranium, trandafir)
- geraniol (ca în geranium)
- linalol (o aromă florală prezentă și în coriandru)
- metil-cavicol (care dă aroma tarhonului )
 - mircen (dafin, mirt)
- pinen (care, după cum spune și numele, este substanța ce dă aroma
uleiului de pin)
- ocimen
- terpineol
Acţiune terapeutică: analeptica respiratorie, cardiacă şi centrală, rubefiantă, revulsivă.
Busuiocul reprezintă un remediu natural pentru tratarea și vindecarea diverselor afecțiuni:
bronșită, afecțiuni gastrointestinale, febră, gută, dureri de stomac. Infuzia preparată din frunze
de busuioc se recomandă în cazul în care pacientul suferă de crampe, infecții urinare, dureri de
cap, laringită, faringită, gripă, vomă, fiind și un excelent stimulator al poftei de
mâncare.[necesită citare] Consumul zilnic al acestei infuzii ajută și la tratarea și vindecarea
cefaleei, colicilor intestinale, ulcerului gastric, colitelor de fermentație.[necesită citare]
Înțepăturile de insecte, rănile și eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu
frunze de bucuioc sau cu tinctură de busuioc. De asemenea, pentru stimularea poftei de mâncare
se recomandă a se administra vin de busuioc

3. Carum carvi L. - Chimion. Chimen - Carvi fructus

Planta are un aspect similar cu cel al mărarului, cu frunze fin ramificate, care cresc pe
tulpini de 20–30 cm. Pețiolul florii are 40–60 cm, iar florile sunt mici, de culoare albă sau roz.
Frunctele (numite eronat semințe) sunt achene în formă de semilună, de aproximativ 2 mm
lungime.
Planta preferă locațiile calde, însorite și solul bine drenat.
Chimenul (în engleză caraway) (în Moldova este numit secărică) nu este același lucru cu
chimionul (Cuminum cyminum, în engleză cumin). De la chimen se folosesc în general fructele
sau rădăcina, iar de la chimion se folosesc atât semințele cât și fructele. Semințele de chimion
sunt mai iuți, mai deschise la culoare și mai mari decât fructele chimenului.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic, gust picant aromatic.
Compoziţia uleiului volatil: uleivolatil (3-7%), din care: carvona, limonen.
Acţiune terapeutică: spasmolitica, stomahica, carminativa, colagogă, galactogogă,
antifungică.

4. Thymus vulgaris L.- Cimbru de cultura- Thymi herba

Caracteristici
Cimbru de câmp este o plantă multianuală care își dezvoltă în primele stadii de dezvoltare
o rădăcină pivotantă puternic ancorată în pământ. În următorii ani, rădăcina se va ramifica iar
din ramificații vor pleca în vegetație alte plante dând naștere unei tufe, alcătuită dintr-o rădăcină
și mai multe tulpini[2].
Florile sunt de culoare lila-roz, câte 3—6, în verticil terminal sau în axa frunzei, deseori
în spic[1].
Frunzele sunt liniare până la eliptice, scurt-pețiolate, cu marginea rulată, tomentoase pe
partea inferioară, glabre pe cea superioară[1].
Tulpina este bogat ramificată, până la 30 centimetri înălțime, dreaptă, aromatică.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic, gust aromatic.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,8-2,5%), din care: timol, carvacrol,
monoterpene.
Acţiune terapeutică: antibacteriana, antiinflamatoare, antispastică, expectorantă,
antitusivă, antihelmitică, rubefiantă.

5. Coriandrum sativum - Coriandru - Coriandri fructus

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală din familia
umbeliferelor, exclusiv de cultură, înaltă de 30–100 cm, exalând un miros neplăcut de ploșniță
, cu flori albe sau roz și fructe în formă de globulețe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care
semințele uscate se întrebuințează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept
condiment. Poartă și denumirile de puciognă, buruiană-pucioasă sau piper-alb.
Caractere morfologice
Rădacina este pivotantă, subțire, slab ramificată .
Tulpina este cilindrică, glabră, fin brăzdată, ramificată numai la partea superioară .
Frunzele sunt verzi-deschis, glabre, foarte diferențiate după nivelul la care se află : cele
bazale în rozetă sunt lung pețiolate, întregi, cu margine crenată sau trilobate până la trifoliate
(se observă numai în stadiul de plantulă, deoarece se usucă repede), cele mijlocii, alterne, o dată
sau de două ori penat sectate, cu lacinii late, inegal penat lobate ; frunzele superioare sunt sesile,
de trei ori penat sectate cu lacinii rare, înguste, filiforme.
Florile sunt grupate în umbele compuse, lung pedunculate, cu 3—7 radii și lipsite de
involucru ; ele sunt pe tipul 5, cu petale albe sau ușor roz-violacei, inegale la florile de la
marginea inflorescenței la care petala externă este mult mai mare (până la 4 mm) .
Fructele sunt diachene sferice, cu diametru de 2–6 mm, galben-brune sau brune, cu cele
două jumătăți unite, pe fiecare mericarp cu 5 coaste ondulate și 4 mai pronunțate, păstrînd la
vârf resturile caliciului și cele două stigmate, miros plăcut la maturitate .
 Caractere organoleptice ale produsului vegetal: gust şi miros aromat.
Compoziție chimică
Principalii constituienți ai coriandrului sunt 0,20—1% ulei volatil format din 60—70%
d-linalol sau coriandrol, geraniol, cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid petroselinic
etc. ; 15—20% lipide, 10% amidon, 4—5% substanțe minerale, pectine etc.
Utilizări terapeutice : Acțiune carminativă și stomahică, utilizat și corectiv pentru unele
medicamente (uleiul volatil).
Are proprietăți bactericide și fungicide.

Având acțiune vermifugă, se folosește la combaterea viermilor intestinali. Intră în

compoziția ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 și în ceaiul tonic aperitiv.
Intră și în compoziția apei aromatice cu care se prepară apoi tinctura de malat de fier.
Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos.
Utilizat în industria alimentară ca aromatizant și condiment.

6. Eucalyptus globulus- Eucalipt- Eucalypti folium

Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gust amar,
astringent, aromat răcoritor.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,5-3,5%), din care: eucaliptol, pinen, camfen,
limonen, linalool.
Acţiune terapeutică: expectorantă, antibacteriană, antifungică, antivirală, vermifugă,
antireumatică, antinevralgică, febrifugă, astringentă.

7. Foeniculum vulgare - Fenicul - Fenicule fructus

Morfologie
Este o plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cilindrică, fin striată longitudinal,înaltă până la
doi metri și ramificată începând de la bază. Frunzele, prevăzute la bază cu o teacă dezvoltată,
sunt alungit-triunghiulare și multipenat-partite. Florile sunt mici, galben-aurii, dispuse în
umbele mari, terminale. Fructele mature sunt de culoare cenușie sau brun-verzuie, au miros
plăcut și gust dulceag. Se aseamănă cu mărarul, cu care poate poleniza încrucișat, rezultând
semințe lipsite de aromă. Uleiul volatil determină acțiunea farmacologică : antispastică,
sedativă, carminativă, expectorantă.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic, gust dulceag,
aromatic picant şi uşor înţepător.
 Compoziția chimică

Fructele de fenicul, numite și fructe de anason dulce, conțin 2-7% ulei volatil format din
anetol, transanetol și cisanetol, limonen, alfa-pinen, fenconă, metilcarvicol, extragol; lipide,
aleuronă, derivați cumarinici, flavonoide (cvercitin, camferoglicozid, flavonol-3-glucuronid),
zaharuri, substanțe minerale, ceruri, mucilagii, stigmasterină.
Feniculul (Foeniculum vulgare) este folosit în tratarea a numeroase afecțiuni datorită
proprietăților acestuia: antispastic, tonic nervos, dezinfectant. În medicina populară, feniculul
era utilizat pentru vindecarea constipației, balonărilor, calmarea colicilor.
Există câteva preparate pe bază de fenicul apreciate ca excelente remedii naturale: ceaiul
de fenicul, necesar în vindecarea bronșitei, laringitei, amigdalitei, faringitei, oboselii fizice și
psihice. Pulberea preparată din semințe de fenicul ajută la tratarea celulitei, depresiilor,
amenoreei, digestiei lente, durerilor de cap.
Vinul preparat din fructele de fenicul reprezintă un remediu natural excelent. Fructele de
fenicul au proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură și se pot utiliza sub forma de
diverse preparate.

8. Lavandula angustifolia - Lavanda- Lavandulae flos

Levănțica sau lavanda (Lavandula angustifolia Mill.,[2] sinonime: Lavandula officinalis
Chaix, Lavandula spica L., Lavandula vera DC.) este o specie de plante din genul Lavandula,
familia Lamiaceae. Este o plantă aromatică și medicinală, cu tulpini ramificate în tufă, înaltă de
30–50 cm, frunze mici, înguste și flori albastre parfumate. Originară fiind din regiunile
calcaroase și muntoase mediteraneene, în România crește cultivată și înflorește toată vara.
În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau
toată inflorescența, când corola nu este complet deschisă (Flores Lavandulaes). După recoltare
se usucă la umbră, în strat subțire fără a fi presate.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros fin şi pătrunzător, gust aromatic,
uşor amărui.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,8-1,5%) din care: linalool, acetat de linalil,
cineol, camfor, geraniol.
Acţiune terapeutică: spasmolitică, carminativă, colagogă, antitumorală, insecticidă,
antifungică.
Proprietăți
Intern
 - puternic aromatizant cu acțiune antiseptică locală și ușor antispastică
datorită componentelor din uleiul volatil
- calmant al sistemului nervos central
- diuretic și colagog
- florile au acțiune carminativă
Extern
- calmant și analgetic
Indicații
Intern: în migrene, cefalee, afecțiuni cardiace cu substrat nervos, boli de rinichi și de ficat,
tulburări digestive, balonări abdominale, reumatism, stări de anxietate; ca aromant și corectiv
Extern: masaj cu oțetul obținul din florile de levănțică în caz de răceală, gripă și stări
febrile.

9. Mentha piperita- Mentă- Menthae folium

Descriere
Plantă erbacee, perenă, erectă, înaltă de până la 1 m, cu frunze opuse, scurt pețiolate, cu
peri secretori de ulei etiric și cu flori mici (sub frunză) de culoare roșu-violaceu, grupate în
cime, dispuse într-o inflorescență speciformă conică. Se cultivă în scopuri farmaceutice dar
crește și spontan în locuri cu soluri ușoare, bogate în materii nutritive, în locuri aluvionare,
turboase și desecate. Înflorește începând cu luna iunie și până în septembrie.[2]

În scopuri medicinale se recoltează în perioada de înflorire, frunzele.

Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gustul este
iute, intepator i racoritor.
.
Componenți principali
Ulei volatil 0.5 – 4 % (cu componenta principală, mentolul), mentone, mento-furan, alfa
pinen, fenandren, limonen, cadinen, cincol, aldehidă acetică, alcool (amilic și izomilic),
carvacrol, timol, tanin, substanțe antibiotice, substanțe minerale, hipericină, acid piruvic,
polifenoli
Indicaţii terapeutice
Preparatele fitoterapeutice din mentã sunt utile în boala diareicã, bolile vezicii biliare,
pentru combaterea greţurilor sau colicilori nclusiv în cazul colonului iritabil. Mentolul în
soluþie diluatã poate fi administrat ca antiseptic, analgezic şi decongenstionant în afecţiunile
inflamatorii ale nasului, sinusurilor şi cãilor respiratorii.
Extern, uleiul esenţial ajută la calmarea iritaţiilor pielii şi a muşcăturilor de insecte. În
inhalaţii, este util în tratarea răcelilor şi a gripei. Poate fi folosit şi ca apă de gură pentru tratarea
infecţiilor orale.
De asemenea, se pare că vindecă durerile de cap. În scop comercial, principala utilizare a
mentei este aromarea gumei de mestecat.

Menta - Precauţii şi contraindicaţii

Utilizarea frunzelor, proaspete sau uscate, nu prezintă nici un risc. Totuşi, uleiul esenţial
trebuie administrat intern doar sub supraveghere medicală.
Uleiul esenţial este contraindicat copiilor mici.
Uleiul esenţial poate exacerba problemele de reflux gastric.
Uleiul de mentã şi preparatele de uz extern derivate din acesta nu se aplicã în zona ochilor,
deoarece pot duce la fenomene iritativeale mucoasei oculare. Uleiul volatil de mentã se va folosi
cu prudenţã, deoarece supradozarea poate duce la apariţia unor fenomene nedorite ca greaţã,
vãrsãturi sau alte fenomene toxice.
Ceaiul de mentã nu este indicat în doze mari în ulcerul gastric sau duodenal. Ceaiul de
mentã nu se va folosi permanent sau pe perioade îndelungate, deoarece produce obişnuinţã.
Nu se recomandă în sarcină şi alăptare.

10. Matricaria chamomillae - Musetel - Chamomillae flos

Prezentare
Musețelul este o plantă erbacee, anuală, spontană, atingând o inălțime între 20 și 60 cm.
și mult ramificată, cu flori grupate în capitule terminale. Marginea fiecărui capitul este ocupată
de flori albe, iar în regiunea lui centrală se găsesc numeroase flori tubuloase, galben-aurii.
Receptaculul capitulului, plan la începutul înfloririi devine conic și gol la interior, ceea ce
permite deosebirea florilor de mușețel adevărat de florile recoltate de la specii înrudite dar care
nu au proprietăți terapeutice. Mușețelul este o plantă originară din sudul și sud-estul Europei,
astăzi întâlnită în aproape întreaga lume. În România, are o mare arie de răspândire întâlnindu-
se aproape peste tot, de la câmpie unde apare masiv pe solurile sărăturoase, pâna în toate locurile
însorite și mai umede de pe lângă drumuri, căi ferate, pajiști, fânețe, cu predilecție pe solurile
nisipoase ușoare.Înflorește începând cu lunile aprilie-mai până la sfârșitul lunii august, uneori
înflorește și a doua oară în septembrie. Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este atunci
când majoritatea inflorescențelor au petalele marginale dispuse orizontal, în această fază de
înflorire, florile au cel mai mare conținut în ulei esențial. Recoltarea se face numai după ce s-a
ridicat roua și numai pe timp însorit, de obicei o singură dată pe an, în lunile mai-iunie.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic, putemic aromat,
gustul amar.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,3-1,5%) din care: ∝-bisabolol, bisabolol oxizii
A, B, C, camazulenă, substanțe amare de natură sescviterpenică, flavonoide, substanțe de natură
cumarinică, colină, mucilagii, acid salicilic, fitosterine, substanțe glicozidice,acid clorogenic,
camilină, vitamine, săruri minerale.
Acţiune terapeutică: antiinflamatoare, spasmoliticăa, ulceroprotectoare, carminativă,
antiseptică, antibacteriană, fungicidă, antitoxică.

11. Melissa officinalis - Roinita - Melissae folium

Descriere
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă,
frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se
aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu
totul diferite. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și
ele exud o aromă plăcut mirositoare asemănătoare lămâii atunci când sunt presate între degete.
Roinița este o plantă meliferă și inflorescența ei este vizitată de numeroase insecte; de asemenea
din cauza mirosului pronunțat care atrage albinele este folosită de apicultori atunci când
capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și
denumirea plantei (de la roi de albine).
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: mirosul este aromat, asemănător celui
de Lămâie, gust aromat, uşor amărui.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,02-0,3%) din care: citronelal, citral, citronelol,
geraniol, nerol.
Acţiune terapeutică: sedativă, spasmolitică, carminativă, antibacteriană, antivirală.
Roinița reprezintă o plantă medicinală cunoscută pentru efectele ei terapeutice asupra
afecțiunilor stomacului (calmează spasmele stomacale, elimină gazele din stomac), calmează
stările nervoase, înlătură diareea, mărește secreția biliară, echilibrează digestia, și stimulează
pofta de mâncare.
Ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la
calmarea durerilor de cap, tratarea amețelilor, pierderea temporară a cunoștinței. Pentru o
eficiență maximă acest ceai trebuie administrat în fiecare zi.
Roinița mai poate fi utilizată și pentru vindecarea rănilor (sub formă de băi) datorită
proprietății acestei plante de cicatrizant, dar și la tratarea diskineziilor biliare.

12. Rosmarinus officinalis - Rozmarin - Rosmarini folium

Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) este o specie de plante lemnoase, perene, aparținând
familiei Lamiaceae, cu frunze totdeauna verzi, în formă de ace și cu flori albastre, albe sau roșii.
Se întrebuințează în medicină și în industria parfumurilor. Este originar din regiunile
mediteraneene și din Uruguay. Există specii de rozmarin care cresc pe verticală, atingând 1,5
metri înălțime și specii târâtoare. Lungimea frunzelor este de 2–4 cm, iar lățimea de 2–5 mm,
având culoarea verde în partea superioară și culoarea albă în partea inferioară, cu perișori scurți,
deși și lânoși. Florile au culori variabile: alb, roz, roșu închis sau albastru.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros plăcut camforat, gust înţepător,
amar, aromat.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (1-2,5%) din care: cineol (eucalipton), ∝-pinen,
camfor, acetat de bornil, borneol, camfen, limonen, cariofilen, mircen.
Acţiune terapeutică: stomahică, spasmolitică, carminativă, coleretică, colagogă,
coronarodilatatoare, diuretică, antimicrobiană, antivirală, antiinflamatoare, revulsivă.

13. Salvia officinalis - Salvie - Salviae folium

Planta medicinala de cultura, subarbust stufos, ramificat, care poate atinge aproximativ
un metru inaltime, exclusiv de cultura la noi in tara. Frunzele sunt acoperite cu peri fini si au
culoare argintie sau verde cenusie. Florile sunt mari ca dimensiune, grupate in forma de spic,
de culoare violet-albastra, rareori alba. Fructul este o tetraachena. Planta infloreste din luna mai
pana in luna iulie. Salvia are un miros placut, puternic si gust usor amarui.
In scop medicinal se recolteaza frunzele inainte de perioada de inflorire.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros puternic aromat, caracteristic, gust
picant, amar, astringent.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (1-2,5%) din care: tuiona, cineol. Planta mai
contine, alfa si beta pinen, camfor, borneol, cineol dar si tanin, acid oleaonic, sitosteroli,
substante estrogene, azotat de potasiu, principiu amar (picrosalvina), acid nicotinic, acid cafeic,
acid fumaric, rezine, substante estrogene, vitamina B1 si C, saruri de potasiu.
Salvia are proprietati coleretice, antimicrobiene, sedative, depurative, antitermice,
expectorante, tonice, antiinflamatoare, antispastice, carminative, antiseptice, estrogene,
astringente.
Planta se utilizeaza si in gastronomie pentru aromatizarea preparatelor culinare.
Uz intern:
- hipovitaminoze, boli de ficat, inflamatii gastrointestinale, laringita, faringita, amigdalita,
constipatie, nervozitate, paralizii, dereglari hormonale, menstruatii neregulate, hiperhidroza
palmo-plantara, flatulenta, ulceratii, depresie, frigiditate, impotenta, convalescenta, afrodisiac,
astenie, afectiuni ale cailor biliare, galactoree, sialoree, astm – sub forma de infuzie, decoct.
Uz extern:
- intepaturi de insecte, gingivite, stomatite, afte bucale, micoze bucale, abcese dentare,
ulcere venoase, contuzii, eczeme, seboree, ten ridat, acnee, alopecie difuza, leucoree,
degeraturi, entorse, luxatii – sub forma de compresa, bai locale, cataplasma.
Contraindicatii:
- Consumul de salvie este interzis in timpul sarcii intrucat determina contractii uterine.
Este interzis si in timpul lactatiei (reduce secretia lactata).
Efecte adverse:
- Supradozajul poate duce la iritatii gastrointestinale si convulsii.

14. Valeriana officinalis - Valeriana - Valerianae radix et rhizoma

Descrierea plantei
Se mai numește popular si odolean sau gușa porumbelului. Este o plantă ierboasă, înaltă
de un metru - un metru și jumătate, care crește spontan, în locurile umede, cu pământ afânat,
din zonele de deal și de munte. Are florile de un roz palid, cu un miros slab-dulceag, la fel ca
și frunzele. Rădăcina este puternică și bine dezvoltată (în ea sunt depozitate peste iarnă
substanțele de rezervă), având și ea un miros specific: dulceag-înțepător și destul de neplăcut,
ușor emetic (vomitiv). Rădăcina se recoltează la sfârșitul lui septembrie, începutul lui
octombrie. Se dezgroapă cu cazmaua, apoi se spală în curent de apă rece, se despică pe lungime
în patru și se întinde la uscat, în locuri bine ventilate și lipsite de umiditate. Când rădăcinile
devin casante și se rup cu un pocnet sec, procesul de uscare s-a încheiat și planta se depozitează
în săculeți de hârtie, în locuri uscate, întunecoase și reci.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gust dulceag
camforat, picant, amărui şi dezagreabil.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,3-2,5%) din care: borneol acetat, izovalerianat
de bornil, camfen, pinen, cariofilen, valerona, valerianol.
 Acţiune terapeutică: sedativa, antispastica, tonic cardiaca, miorelaxanta,
anticonvulsivanta.
Tratamente cu valeriana
Insomnie - intr-un studiu german efectuat in anul 2001 se afirmau, in mod categoric,
urmatoarele: "Multe plante si remedii naturale pot fi recomandate contra insomniei, insa doar
in cazul valerianei eficienta poate fi garantata". Intr-adevar, nenumarate teste clinice, facute pe
pacienti de toate varstele si care sufereau de diferite tipuri de tulburari de somn, au dovedit
eficienta valerianei ca sedativ si somnifer. Administrarea tincturii de valeriana inlatura
dificultatea in a adormi, micsoreaza semnificativ procentul de treziri nocturne, favorizeaza
aparitia fazei de somn profund fara vise (etapa cea mai odihnitoare a somnului). Cu alte cuvinte,
valeriana ajuta la marirea perioadei de somn si - foarte important - imbunatateste calitatea
acestuia. Se fac tratamente de cate 6 saptamani, in care se administreaza seara, la ora 7, si apoi
inainte de culcare, cate o lingurita de tinctura, diluata cu putina apa. Efectele evidente de
imbunatatire a somnului apar dupa 3 saptamani de administrare, in cazul valerianei efectul fiind
cumulativ.
Crampe musculare - valeriana are calitati relaxante asupra muschilor. Se administreaza,
atunci cand este nevoie, cate 1-2 cani de infuzie combinata pe zi, pe o perioada nu mai lunga
de trei zile. Este eficienta in combaterea contracturii musculare dureroase, care apare datorita
supra-efortului fizic si, mai ales, datorita incordarii psihice.
Gastrite care apar pe fond de stres, de suprasolicitare nervoasa - se administreaza infuzie
combinata de valeriana, cate o cana (300 ml), care se bea in reprize, pe parcursul unei zile. Un
tratament dureaza 12 zile, cu 5-10 zile de pauza. Se foloseste conjunctural, in perioadele cu
stres intens, substantele active din valeriana intervenind la nivelul creierului, pentru eliberarea
unor substante (neurotransmitatori) care induc stari de calm, multumire, relaxare. De asemenea,
are efect sedativ, ajutand la diminuarea durerilor gastrice.
Spasme gastrointestinale - valeriana are calitati relaxante asupra musculaturii netede,
fiind eficienta in colici si in spasme intestinale. Se administreaza sub forma de infuzie
combinata, cate 2 cani pe zi. Tratamentul dureaza 3-7 zile.
Adjuvant in sindromul premenstrual - se face un tratament de o saptamana cu tinctura de
valeriana, din care se iau cate 2-3 lingurite pe zi. Tratamentul incepe cu aproximativ 5 zile
inaintea menstruatiei si se prelungeste pana in a doua zi a ciclului menstrual. Inlatura starile de
iritare si de excitabilitate nervoasa, diminueaza durerile de sani, durerile din zona ovarelor,
senzatia de tensiune sau de greutate in bazin.
Crampe in timpul menstrelor - se administreaza o doza soc, de 2 lingurite de tinctura de
valeriana, care are efect rapid antispastic si sedativ. Suplimentar, se pot face bai fierbinti cu
valeriana la membrele inferioare, ale carei substante active ajunse in circulatia sanguina
periferica au efecte antispastice si calmante rapide.
Aritmie cardiaca, ischemie cardiaca - cu ajutorul valerianei se trateaza in mod special
tulburarile cardiace care apar pe fond de stres si de anxietate. Un studiu efectuat in SUA, pe un
lot de 480 de persoane, a demonstrat ca administrarea de valeriana, cate 30 de picaturi de
tinctura de trei ori pe zi, diminueaza rata bolilor cardiace care apar pe fond de stres, in special
a aritmiei si a ischemiei cardiace. De asemenea, administrarea valerianei a redus sentimentul
subiectiv de stres.
Anghina pectorala - un studiu facut in China arata ca tratamentul cu valeriana a avut efecte
benefice pentru 88% din pacientii supusi testului. Se administreaza de trei ori pe zi cate o
lingurita de tinctura, in cure de 40 de zile, cu 7-10 zile de pauza. Valeriana reduce semnificativ
frecventa si intensitatea crizelor de anghina pectorala, imbunatateste activitatea inimii (actiune
pusa in evidenta prin analizarea evolutiei electrocardiogramelor celor tratati).
Anxietate - valeriana este (alaturi de o planta exotica - kava-kava) cel mai bun remediu
natural anti-anxietate. Rezultatele cele mai evidente apar dupa 4 saptamani de tratament, care
va consta in administrarea unei jumatati de lingurite de pulbere, de 4 ori pe zi. Tratamentul se
face vreme de doua luni, cu 14-21 de zile de pauza. Are efecte similare ca intensitate cu cele
ale medicamentelor anxiolitice de intensitate slaba si medie, dar fara efectele adverse majore
ale acestora.
Depresie - se recomanda o cura de 15-30 de zile cu valeriana, pentru pacientii ce duc lipsa
de exercitiu fizic ori mental, precum si pentru cei care nu au parte de o relaxare adecvata,
manifestand din aceasta cauza stres asociat cu depresie si astenie. Se administreaza cate o
jumatate de lingurita de pulbere dimineata la ora 8, seara la ora 19 si cu putin timp inainte de
culcare.
Adjuvant in sindromul colonului iritabil - se face un amestec in proportii egale de pulbere
de radacina de valeriana si de seminte de fenicul. Se administreaza cate o jumatate de lingurita
de patru ori pe zi din acest amestec, in cure de cate doua saptamani.
Precautii si contraindicatii la administrarea valerianei
In doze normale, valeriana da foarte rar reactii adverse, care constau in somnolenta si -
uneori - usoara senzatie de vertij. Depasirea acestei doze produce insa efecte cum ar fi: senzatii
de ameteala, lipsa de concentrare si coordonare, dureri de cap etc. Un studiu facut in Statele
Unite pe 102 voluntari a aratat ca administrata in doze mari, seara, valeriana poate da dimineata
incetineala de reactie, de decizie, si poate slabi concentrarea. Contra acestor simptome se
administreaza sunatoare, care pastreaza efectele calmante, dar are totodata si o actiune
invioratoare. Ca somnifer si calmant, doza la care valeriana isi face efectul nu depinde neaparat
de greutatea corporala sau de varsta, cantitatea optima pentru obtinerea efectelor terapeutice
fiind gasita prin incercare, insa fara a depasi doza maxima admisa. Merita mentionat in acest
context ca, in conformitate cu mai multe studii recente, marirea dozei de valeriana nu inseamna
neaparat si marirea efectului terapeutic

Plante medicinale aromatice spontane

1. Juniperus communis - Ienupar - Juniperi fructus
Ienupărul (Juniperus communis - L.) este un conifer care aparține genului Juniperus din
familia Cupressaceae. Fructele uscate de ienupăr (boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în
bucătărie drept condiment, în special în marinade, pentru vânat sau varză, și ca ingredient la
fabricarea ginului.
Specia crește în întreg lanțul carpatic la 700–1400 m, adesea în tufărișuri și pâlcuri, în
poieni, pășuni, rariști, putând crește pe solurile cele mai sărace
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gust dulceag,
aromat şi iute.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,5-2%) din care: pinen, limonen, terpineol,
borneol, geraniol, cadinen.
Acţiune terapeutică: diuretică, antispastică, stomahică, carminativă.
Ienupărul reprezinta o plantă medicinală ale cărei proprietăți terapeutice sunt utilizate în
tratarea multor afecțiuni și boli: tratează și vindecă reumatismul, răceala, bronșita, bolile de
piele, elimină piatra existentă la nivelul vezicii urinare. Fructele de ienupăr constituie și ele un
remediu natural pentru anemie, lipsa poftei de mâncare, artrită, asigurând o funcționare optimă
a organismului. Pulberea rezultată din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficientă în
tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de
ienupăr calmează tulburările digestive și balonările. Important de menționat este că fructele de
ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate și de persoanele cu leziuni ale căilor
urinare. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficientă în
vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație.
Confuzii
Se pot produce cu pseudobacele de Juniperus sabina L. (cetină de negi) care sunt toxice.
Deosebiri:
- pseudobacele au o cicatrice în formă de stea cu 3 colțuri (la Juniperus
 sabina cu 4 colțuri), de regulă cu 3 semințe (la Juniperus sabina numai 1-2 semințe);
- frunzele sunt aciculare, pungente, dispuse în verticile de câte 3 (la
Juniperus sabina sub formă de solzi imbricați).

2. Acorus calamus - Obligeana -Calami rhisoma

Caracteristici
Rădăcina este sub formă de rizom articulat, cărnos, spongios, târâtor, puternic înrădăcinat.
Este lungă de 50 - 150 cm și are o culoare gălbuie. Rizomii (calamii rhizoma) se recoltează
toamna și se utilizează ca tonic în industria farmaceutică. Conțin ulei volatil (bogat în azaronă),
tanin și principii amare (acorină), care au proprietăți antibacteriene și insecticide.
Tulpina este aeriană, înaltă de 100 - 150 cm, roșiatică la bază. Are patru muchii și poartă
o singură frunză, lungă de 20-80 cm.
Frunzele sunt alterne, lungi, uniforme, cu vârful ascuțit, așezate pe 2 rânduri.
Spadicele (cocean, știulete) este tubulos, lung de până la 22 cm.
Florile sunt hermafrodite, de culoare galbenă. Apar într-o inflorescență cărnoasă, de
formă cilindrică. Perigonul este cu 6 foliole verzui și androceul cu 6 stamine.
Fructele sunt sub formă de bace alungite, de culoare roșiatică, de obicei sterile.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros plăcut aromat, gust condimentat.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (1,5-3,5%) din care: azarona, izoeugenol, pinen,
mircen, limonen, camfen.
Acţiune terapeutică: tonic digestiva, carminativă, antispastică, diuretică, stomahică,
antiemetică, sedativă, antidepresivă, revulsivă.
Utilizări
Datorită proprietății rădăcinilor și frunzelor se utilizează în industria farmaceutică și
cosmetică pentru aromatizare. În cantități mari este halucinogen. Se folosește și pentru
decorarea parcurilor.

Tratamente naturiste cu obligeană:

Obligeana (Acorum calamus) reprezintă un excelent remediu natural, utilizat cu succes
în stimularea secrețiilor gastrointestinale și ca diuretic cu eliminare de acid uric.
De la obligeană se folosesc în scopuri terapeutice rădăcinile, care ajută în curățarea
intestinelor de mucozități, calmează sistemul nervos, și ajută în tratarea balonărilor, artritei,
diareei, tulburărilor digestive, anemiei, ulcerului stomacal, hiperacidității gastrice și stărilor de
greață și vomă, hipermetabolism, hipotonie intestinala, hidropizie, împotriva fumatului, cancer
pulmonar, boli de splină, ficat, pancreas, diaree. ux extern : degerături, circulația periferică
scăzută la mâini și picioare.

3. Arthemisia absinthium - Pelin - Absinthii herba

Descriere generală
Pelinul este o plantă perenă, ierboasă. Poate atinge o înălțime de 1 - 1,2 m. Frunzele bazale
sunt tripenat sectate, cu o lungime de până la 20 cm, iar cele tulpinale, cu lungimi nu mai mari
de 10 cm, se simplifică treptat spre vârf. Florile sunt galbene pal și foarte mirositoare. Înflorește
în perioada iulie-septembrie. Fructul este o achenă. Este răspândit în Eurasia și Orientul
Mijlociu, crescând în special pe terenuri necultivate. Pelinul alb(Artemisia absinthium) sau
popular “pelinul de mai”plantă erbacee, perena cu frunze compuse,păroase,spintecate, verzi-
cenușii pe față ,argintii-cenușii pe dos și cu flori galbene, aromate, grupate în capitule mici
Compoziţie
Ca materie prima vegetala se foloseste herba de pelin (Herba Absinthii).
Herba contine cca 8% substante minerale, compuse din macro si microelemente, ca: K,
Na, Ca, P, Fe, Mn, Zn, Cu, Mo. Mai contine substante amare, care sunt lactone sescviterpenice
din grupa guaianolidelor, din care absintina este principala substanta amara, impreuna cu
izomerul ei anabsintina (un amestec de patru substante amare). In herba se mai gasesc acetat
tujilic, rasini, acizi tanici, acid ascorbic, vit B6, artabazina, legaturi flavonice, acizi organici.
Inca din secolul al XVII-lea, in urma distilarii pelinului s-a obtinut ulei volatil.
Uleiul volatil din herba, a carui culoare variaza de la verde inchis la albastru si la brun, se
gaseste in proportie de 0,25-1.32 %. Componentul lui principal este tujona (amestec de alfa si
beta tujona) in proportie de 25-70%. In ulei au mai fost pusi in evidenta alfa-tujolul, beta-
felandren, cadinen, cineol, alfa si beta pinen, para-cimen, precum si azulene.
Azulenele nu preexista in herba. Ele se formeaza, in timpul distilarii, din
prochamazulenele existente (artabsina), care trec in acest proces in dihidrochamazulene,
produsi intermediari. Prin oxidarea acestora se formeaza chamazulenele.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: gust puternic amar aromat, miros
caracteristic.
Fitoterapia actuala recomanda preparatele din pelin ca tonice, stimulente generale,
aperitive, coleretice, calmante ale durerilor de menstruatie, vermifuge, dezinfectant si
antiinflamator digestiv, antivomitiv, diuretic cu eliminare de urati, usor laxativ.
Frunzele proaspete, infuzia si decoctul prezinta o actiune cicatrizanta, bacteriostatica,
hemostatica si chiar hipotensiva. Din cauza tuionei, uleiul volatil este un toxic nervos. In aceeasi
masura trebuie luat in considerare ca abortiv.

5. Pinus silvestris- Pinul - Turiones pini

Descriere
Acest arbore poate atinge 25 - 30 m înălțime uneori chiar 40-50 m și un diametru de 1 -
1,4 m; înrădăcinarea este variabilă în funcție de solul pe care vegetează; tulpina mai puțin
dreaptă decât la celelalte rășinoase, scoarța formeaza un ritidom gros, cenușiu. Lemnul acestuia
este maro-închis, foarte rezistent. Frunzele sunt aciforme, lungi de 4 cm, grupate câte două.
Conurile au o formă conică, pedunculate, de culoare cenușie și o lungime de până la 8 cm.
Apofiza este rombică, cu umbelic nemucronat. Coroana, inițial piramidală, devine la vârste
inaintate tabulara cu ramuri neregulat ramificate.
Caractere organoleptice ale produsului vegetal: miros caracteristic aromat, gust dulce,
lipicios.
Compoziţia uleiului volatil: ulei volatil (0,2-0,6%) din care: pinen, felandren, cadinen,
rasini, principii amare, acetone, alcooli, pinipicrozida, pinitol, coniferozida, aldehida anisica,
caproica, acetat de bornil, taninuri, fitoncide, substante antibiotice, vitamina C, bioflavonoizi.
Indicaţii terapeutice
Pinul este recomandat în caz de infectii respiratorii acute, infectii urinare, candidoză,
răceală, nas înfundat.
Administrare:
- infuzie (se prepara dintr-o lingurita de muguri proaspeti sau uscati la o cana de apa
clocotita; se beau 2- 3 cani pe zi)
- sirop din muguri de pin (se prepara din 100 grame muguri zdrobiti si 100ml alcool de
70 de grade, care se pun la macerat intr-un borcan inchis ermetic timp de 12 ore, apoi se adauga
500 ml apa clocotita si se mai lasa 6 ore la macerat; Se face un sirop din 250 grame zahar care
se fierbe pana se ingroase, apoi se amesteca cu celalat extract alcoolic, se mai fierbe putin, se
strecoara si se imbuteliaza. Se administreaza cate 2 - 3 lingurite inainte de masa, pentru
stimularea apetitului, combaterea avitaminozei C, tratarea bronsitei etc.)
- tinctura (se administreaza cate 10-15 picaturi diluate in putina apa de 3 ori pe zi pentru
boli respiratorii, urinare, impotenţă)
- gemoderivat din muguri de pin (se administreaza cate 50 picaturi de 2 ori pe zi)
- ulei volatil (folosit în aromoterapie)
Precauţii şi contraindicaţii
Până în prezent, nu s-au semnalat efecte adverse în tratamentul cu muguri de pin. Nu
administraţi intern uleiul esenţial fără aviz specializat. Nu folosiţi extern pinul dacă sunteţi
predispuşi la alergii