Universitatea “Dunărea de Jos”

Facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti

Specializarea: Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Proiect
Primul război mondial și Europa interbelică.

Realizat:Hantea Sorina Coordonator:

Grupa: RISE, anul 3 Conf.univ.dr
Liusnea Mihaela

Cahul,2019
1
Cuprins

Introducere. Punctarea problematicii studiului...........................................................................................3

Scopul cercetarii..........................................................................................................................................3
Obiectivul general.......................................................................................................................................3
Obiectivele specifice:...................................................................................................................................3
Ipoteza teoretică.........................................................................................................................................3
Literatura de specialitate relevantă.............................................................................................................4
Cauzele declanșării Primului Război Mondial..............................................................................................7
Cronologia Primului Război Mondial...........................................................................................................8
Urmările Primului Război Mondial..............................................................................................................8
 1.Blocada Germaniei..................................................................................................................8
 2.Tratatul de la Versailles...........................................................................................................9
 3.„Gripa spaniolă”......................................................................................................................9
 Consecințe geopolitice și economice..........................................................................................9
 Revoluțiile...................................................................................................................................9
 Rusia.....................................................................................................................................10
 Imperiul Austro-Ungar..........................................................................................................10
 Imperiul Otoman..................................................................................................................12
 Regatul Unit.....................................................................................................................12Î13
 Statele Unite ale Americii.....................................................................................................13
 Franța...................................................................................................................................13
 Italia......................................................................................................................................14
 Traumele sociale.......................................................................................................................14
 Consecințele demografice.........................................................................................................15
 Consecințele socio-economice..................................................................................................15
 Consecințele politice.................................................................................................................17
 Consecințele culturale...............................................................................................................17
Perioada interbelică..................................................................................................................................17
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………………………………25

Bibliografie................................................................................................................................................28

2
Introducere. Punctarea problematicii studiului

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un
război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la
care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni,
mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie.

A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore
politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile
nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război
Mondial 21 de ani mai târziu. Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa
înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent.

Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe
opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-
Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea
nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței.
Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în
război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Puterilor Aliate, în timp
ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.

Scopul cercetarii

Scopul cercetării îl reprezintă investigarea cauzelor declanșării războiului. Aceasta

cercetare are rolul de a comunica și cunoaște consecințele războiului. Un alt scop este acela de a
demonstra cum a fost Europa în perioada dintre războaie-perioada interbelică.

Obiectivul general

Obiectivul general urmărit în cercetarea de față este de a aprofunda cunoștințele legate de

Primul Război Mondial.

Obiectivele specifice:

 Analiza cauzelor războiului;

 Determinarea consecințelor războiului;
 Analizarelațiilor în perioada interbelică.

Ipoteza teoretică

Cercetarea de față pornește de la ipoteza:”Primul Război Mondial și Europa interbelică”.

3
Literatura de specialitate relevantă

Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al

Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo
Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când
Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate
de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în
război, iar conflictul se răspândea în curând în întreaga lume.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-
25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea
generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat.
Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est,
Rusia a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.
Termenul "primul război mondial" a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de
biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că "nu există nici o îndoială că cursul
și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul
deplin al cuvântului "citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie
1914. Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii
Marelui Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind " războiul care
trebuia să pună capăt războiului " sau "războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor",
datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-
al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului
Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul "Primul Război Mondial".
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: "Unele războaie se autonumesc.
Acesta este Marele Război". Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911
războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea
lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte,în care afirmă: "Această declarație de
deschidere va provoca o serie de nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui
Război aplicat ferm la primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de
1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea
Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815. " 
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii
Spaniole (1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte
Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783),
petrecute pe fronturile a două-trei continente.
În Germania denumirea "Marele război" a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani
din 1618-1648, cunoscut și sub numele de "Marele război german" sau "Marea schismă". Una
dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane
de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, marea majoritate a acestora din
statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile
proporționale din Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de
durată este parțial rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de
4
terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în memoria germană, așa cum s-a
demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918.
Primul Război Mondial a izbucnit după o perioada de pace de 50 de ani în vestul Europei.
La originile acestui război a stat Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, Alsacia și Lorena fiind
preluate de la francezi și alipite Germaniei. Franța pierduse poziția de putere hegemonică în
Europa și a fost nevoită să plătească daunele de război. Germania și întreaga Europă au intrat în
perioada diplomatică denumită "bismarkiana" (1870-1895), în timp ce pe plan social și cultural,
Europa și Imperiul Britanic traversau Epoca Victoriană. Germania era cea mai mare putere
europeană din perspectiva demografică, tehnologică și economică, în timp ce Imperiul Britanic
era cel mai mare imperiu colonial și deținea supremația navală. Germania deținea cea mai mare
armată cu cel mai performat echipament conform tradiției prusace ce se manifestă și în alte
domenii. Armata domină societatea germană ce era ierarhică și disciplinată.
Economic, Germania depășise Anglia, iar produsele germane concurau puternic cu cele
britanice. În 1905, în Rusia, a izbucnit o revoluție ce a fost înfrântă, însă pe fondul acesteia a
izbucnit războiul cu Japonia, fiind pierdut de ruși, distrugând astfel mitul supremației rasei albe.
Flota rusă făcuse ocolul pământului pentru a-i atacă pe japonezi, iar în bătălia de la Tsushima,
rușii pierd în fața japonezilor.
În 1907, Franța, Anglia și Rusia au încheiat o alianță, punând bazele Antantei datorită
dezechilibrului cauzat de creșterea puterii și pretențiile teritoriale și economice ale Germaniei. Se
considera în mentalitatea epocii că războiul este o metodă de a rezolva conflictele într-o Europa
aristocratică.
Astfel, pe 28 iunie 1914, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand al
Austriei, a fost asasinat la Sarajevo. Folosind asasinarea ca pretext, Austro-Ungaria a declarat
război Serbiei,războiul luând amploare și escaladandu-se rapid într-un război european.
Britanicii ezitau să între în război până la ocuparea Belgiei de către germani. Planul de ocupație
germană a Europei a fost conceput de Alfred von Schlieffen în 1905. Conform planului, inima
Franței era considerată a fi între Sedan și Verdun, astfel, germanii au plănuit să învăluie armata
franceză, planul fiind inspirat dintr-o bătălie antică, Bătălia de la Cannae. Dar francezii au folosit
planul al XVII-lea, ce presupunea un atac vijelios în Alsacia și Lorena. Schlieffen știa că
Germania va lupta pe două fronturi și consideră că Rusia nu va reuși să-și mobilizeze armata în
timp util. În realitate, rușii s-au mobilizat rapid. În urmă Bătăliei de la Marna a început declinul
armatei germane.
Primul Război Mondial a durat patru ani, însă rezultatul a fost decis în primele săptămâni
după eșecul germanilor de a cuceri rapid Franța. Serbia s-a dovedit a fi un adversar puternic,
eliberându-și teritoriul de trupele austro-ungare. Intrând în război, Imperiul Otoman a purtat
succese împotriva rușilor și britanicilor în Caucaz. Britanicii au debarcat în Golful Persic, însă
planul a eșuat. Au adus trupe din Nouă Zeelandă care au fost înfrânte la Gallipoli.
În 1915, după ezitări, Italia a intrat în război, însă s-a dovedit slabă, pe cursul râului
Isonzo purtându-se 12 bătălii cu un rezultat nul. Bulgaria a intrat în război de partea Puterilor
Centrale după ce a investit sume mari în armata în urmă războiului din 1878, devastând Serbia
care nu a putut face față pe două fronturi, liderii sârbi plecând în exil în Corfu. În 1916, România
intră în război, într-un moment favorabil pe frontul de est, în timp ce armata rusă condusă de
Drusilov, înainta puternic. După înfrângerea de la Marna, germanii au aplicat o nouă strategie,
5
aplicând planul de învăluire al lui Schlieffen, încercând să găsească un punct pentru a continuă
încercuirea, o goană nebună continuând până în Marea Nordului.
Frontul de Vest capătă imaginea tipică de "război static de tranșee". Pe frontul din est,
armata rusă, care suferise înfrângeri în 1914, s-a refăcut repede, însă s-au creat premizele unei
revoluții. În 1915, germanii au schimbat strategia și de aceea au etanșeizat frontul de vest și au
atacat în est, obținând victorii importante, ocupând Varșovia și o parte din Ucraina, ajungând
până în Țările Baltice. Dar văzând că nu pot scoate Rusia din război, au atacat în vest, schimbând
tactică în cea de război de distrugere. Germanii au plasat un număr impresionant de tunuri,
vizând o zona restrânsă, în sudul frontului, în 1916, desfășurându-se lupte devastatoare la
Verdun. Francezii au folosit tactici similare, și astfel, în urmă Bătăliei de la Verdun, 600 000 de
soldați au murit în ambele tabere.
În 1916, germanii au început o nouă ofensivă împotriva britanicilor, care aduceau tot mai
mulți soldați și au introdus serviciul militar obligatoriu. A urmat Bătălia de pe Somme (1916),
soldată cu 600 000 de victime. România a fost supusă unui asalt al celor patru puteri centrale, 2/3
din țară fiind ocupate.
În 1917, Rusia iese din război, marcată de revoluția bolșevică, frontul de est dispărând,
moment favorabil pentru germani. Balanță puterii avea să se schimbe însă odată cu intrarea
Statelor Unite ale Americii în război. Războiul a escaladat, devenind astfel un război mondial.
În 1918, efortul principal al germanilor s-a mutat pe frontul de vest. Profitând de pe urmă
răgazului de pe frontul de est, austro-ungarii au beneficiat de sprijinul german în ceea ce a urmat
să fie cunoscut drept dezastrul de la Caporetto, Austria devastând Italia. Germania era însă
sufocată economic, iar în octombrie 1918, germanii au fost complet copleșiți și îndepărtați de pe
teritoriile ocupate. Puterile Centrale au capitulat succesiv. Pe 29 septembrie, Bulgaria a fost
prima care a capitulat. Pe 30 octombrie, a capitulat Imperiul Otoman. Pe 3 noiembrie capitulează
Austro-Ungaria în fața italienilor. Pe 11 noiembrie Germania a capitulat. Ultima putere centrală
care a capitulat a fost Ungaria pe 13 noiembrie.
Primul Război Mondial a implicat țări din toate continentele, însă s-a concentrat cel mai
mult în Europa. Era gândit că un război de scurtă durata, însă a durat mai mult. Se consideră că
până de Crăciun, soldații aveau să se întoarcă acasă învingători. Erau însă generali care au
prevăzut că războiul avea să fie lung. S-a dovedit a fi un război industrializat, fiind utilizate arme
noi, ca tunurile care trăgeau la peste 30 de kilometri, prototipurile de avioane de război, tancurile
(care nu aveau tunuri, fiind doar infanteriști aflați în acestea ce trăgeau în inamici), armele
chimice și submarinele introduse de germani. S-a dovedit a fi un Război Total, fiind unul dintre
războaiele cu cele mai mari mobilizări: Franța a mobilizat 5 milioane de soldați (1/8 din
cetățeni), Rusia-12 milioane de soldați, Germania-7 milioane de soldați, toți aceștia mobilizați
prin propagandă de război. Au fost comise abuzuri asupra civililor, pentru că nu se mai făceau
diferențe dintre militari și civili, orașele fiind astfel bombardate.
A fost un război al naționalismului, fiindcă , dincolo de mobilizarea societăților, au fost
mobilizate statele naționale, făcând uz de valori naționale și a conceptelor naționaliste. În urmă
războiului și înfrângerii Germaniei, naționalismul extremist a luat amploare.
Primul Război Mondial a fost un război de poziții, un război de tranșee.

6
Cauzele declanșării Primului Război Mondial

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului

austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac.
Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate
secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de
anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și
ocuparea violentă  provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial,
cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și
a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de
fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate,
precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-
europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în
comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda
populațiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-
Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind
deja, la acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică
de nemți și unguri. La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau
cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și
din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al
Serbiei.
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în
interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul
secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua. Popoarele aflate în interiorul
imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de
modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare. De
altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest
drept al popoarelor la autodeterminare. În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații
care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau
contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a
frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă
provincie cu populație diversă religios și etnic.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau
7
versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon,
plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o
ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută
de Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza
este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei,
în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a
fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang
Mommsen și V.R. Berghahn.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la
formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea
vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față
de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii
Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania
din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla
Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

Cronologia Primului Război Mondial

 1 august1914 , Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară

neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de
război cu Austro-Ungaria.
 4 august1914 Anglia cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca
precondiție la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primește
toate regiunile istorice românești de la Austro-Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.

Urmările Primului Război Mondial

Luptele din Primul Război Mondial s-au încheiat la ora 11:00 a zilei de 11

noiembrie 1918, după semnarea convenției de armistițiu.

Prin urmările sale, încheierea Primului Război Mondial a afectat profund ordinea

politică, socială și culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în conflagrație.
Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau și-au modificat radical
granițele, au fost înființate organizații internaționale, iar noi idei politice și economice și-au
câștigat locul în lume.

8
 1.Blocada Germaniei

Deși fusese semnat un armistițiu, Aliații au menținut o blocadă navală împotriva

Germaniei, blocadă care fusese impusă încă din timpul războiului. Termenii armistițiului
permiteau transporturile de alimente pe cale maritimă către Germania. Aliații au pretins ca
Germania să asigure vapoarele necesare transportului. Guvernului german i s-a cerut să-și
folosească rezervele de aur, după ce nu a reușit să obțină un împrumut de la Statele Unite.[1]
Unii istorici merg până acolo, încât afirmă că proasta aprovizionare cu alimente cu mijloacele
navale a fost una dintre principalele cauze ale izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Există însă și acum voci care afirmă că tratamentul aplicat de Aliați Germaniei trebuia să fie mai
aspru.

Blocada maritimă nu a fost ridicată până în iunie 1919, când Tratatul de la Versailles
fusese semnat de majoritatea națiunilor participante la conflict.

2.Tratatul de la Versailles

După ce negocierile Conferinței de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost semnat
Tratatul de la Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt războiului.
Între cele 440 de articole ale tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-și asume în mod
oficial responsabilitatea pentru declanșarea conflagrației și ca ea să plătească despăgubiri de
război foarte ridicate. Tratatul privea numai Germania, pentru celelalte țări membre ale alianței
Puterilor Centrale fiind semnate după câtăva vreme tratate separate. Tratatul includea o clauză
pentru crearea Ligii Națiunilor. Senatul Statelor Unite nu a ratificat niciodată tratatul, iar Statele
Unite nu a făcut niciodată parte din Liga Națiunilor, în ciuda faptului că președintele american
Woodrow Wilson a fost cel mai mare susținător al acestei organizații internaționale. Statele
Unite au negociat o pace separată cu Germania, semnată în august 1921.

3.„Gripa spaniolă”

Un eveniment separat, dar legat de conflagrația mondială, a fost pandemia de gripă. O

tulpină nouă de gripă, originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost
adusă în mod accidental în Europa de militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot
continentul american și european, iar până la urmă pe tot globul. Unul din patru americani s-a
îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morților nu este cunoscut, dar este apreciat ca fiind între
20 și 40 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005, conform unui studiu, „virusul din 1918
dezvoltat la păsări a fost similar cu «gripa aviară» care ne amenință cu o nouă epidemie
mondială”.

Consecințe geopolitice și economice

Revoluțiile

Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă
din 1917. Un val de revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări
europene începând din 1917, cele mai importante fiind cele din Germania și Ungaria.

Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au

atacat și învins armatele rusești, obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea
tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunțe la toate
pretențiile asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra așa-
numitei Polonii a Congresului aflată sub control rusesc), și asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la
latitudinea Germaniei și Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor teritorii în
9
înțelegere cu populațiile locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la teritoriile poloneze
ocupate ca urmare a ultima împărțiri a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat polonez să
ceară restaurarea granițelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce
Germania a fost înfrântă în 1918, lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai
mare problemă interbelică.

Rusia

Rusia, care suferise deja mari pierderi umane și economice, a fost răvășită de un cumplit
război civil, în cursul căruia se apreciază că au fost uciși 15 milioane de oameni. În timpul
revoluției ruse și a războiului civil care a urmat, mai multe națiuni neruse și-au cucerit
independența, unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară Ucraineană și
Republica Populară Belarus au avut fost state efemere, ocupate la scurtă vreme după
proclamarea independenței de Rusia Bolșevică. Finlanda, după proclamarea independenței, a
trecut prin războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-1940 și
1941-1944) pentru ca Finlanda să-și asigure în mod definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia și
Estonia și-au cucerit o independență care părea definitivă. În 1939, Uniunea Sovietică avea să
anexeze țările baltice, care nu aveau să-și recucerească independența decât după prăbușirea
Uniunii Sovietice.

România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia și

Moldova, s-a reîntregit prin unirea Basarabiei cu Țara în martie 1918.

Armenia, Georgia și Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului.

În 1922, aceste republici au fost invadate de URSS și au fost transformate în republici sovietice.
Evenimente asemănătoare s-au petrecut și în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au
fost ocupate și anexate de Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului
Rus, a avut șansa ca Imperiul German să piardă războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care
consfințea mari pierderi teritoriale și de populație pentru Rusia, fiind, astfel, anulat.

Imperiul Austro-Ungar

Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale, populația

Imperiului Austro-Ungar și-au pierdut încrederea în aliați și în victorie, și chiar mai înainte de
semnarea armistițiului din noiembrie, naționalismul radical dusese la proclamarea mai multor
declarații de independență (septembrie – octombrie 1918). Dacă, la început, Aliații au sperat să
mențină Austro-Ungaria (eventual cu un teritoriu redus) pentru contrabalansarea puterii
Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte proclamate de președintele american
Woodrow Wilson ca pe o invitație la federalizarea Austro-Ungariei, evenimentele care s-au
precipitat au dus la dezintegrarea imperiului și proclamarea unei serii de state independente
(Cehoslovacia, Austria, Ungaria) și la o importantă creștere teritorială a altora (Regatul
României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitoarea Iugoslavie).

Redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Cum guvernul

central austro-ungar a încetat să mai fie capabil să controleze periferiile, respectivele regiuni s-au
trezit fără nicio autoritate care să păstreze ordinea, numeroase grupuri încercând să pună mâna pe
putere. În aceeași vreme, în toate regiunile se manifestau lipsurile în aprovizionarea cu alimente,
iar populația era demoralizată de pierderile aduse de război. Diferite partide, mergând de la
extrema stângă la cea dreaptă, au încercat să formeze guverne pe principii naționale pentru unele
dintre regiunile imperiului. Transilvania era socotită de românii din Regat ca un teritoriu care s-
ar fi cuvenit să se unească cu Țara, sentiment care era împărtășit de majoritatea populației din
10
provincie. Astfel de evenimente au creat guverne de facto și au pus în fața faptului împlinit pe
diplomați, pe idealiști și pe cei mai pragmatici politicieni aliați.

Aliații occidentali trebuiau în mod oficial să ocupe vechiul imperiu, dar nu au avut
suficiente trupe pentru a duce la bun-sfârșit această operațiune. Trupele aliate au trebuit să se
descurce cu programele diferitelor autorități locale, care, deseori, difereau de programul
guvernului de la Viena. La conferința de pace, diplomații au trebuit să împace aceste autorități cu
cererile naționaliștilor, cu interesele politico-economice imediate sau pe termen lung ale Aliaților
și cu dorința de a implementa cu adevărat cele 14 puncte wilsoniene.

De exemplu, pentru a asigura dreptul la autodeterminare (în conformitate cu prevederile

declarației „celor 14 puncte”) al germanilor, atât din Germania, cât și din Austria, aceștia ar fi
trebuit să fie capabili să-și exprime dorința cu privire la noua lor formă de guvernare și țara în
care ar fi trebuit să trăiască. Dar Franța era deja îngrijorată de formarea unei Germanii Mari (care
să cuprindă atât teritoriile germane, cât și pe cele austriece), care să devină o amenințare pentru
securitatea europeană. Mai mult, delegații cehi, sloveni și polonezi aveau cereri importante
pentru cuprinderea în viitoarele lor state naționale a unor teritorii cu populație vorbitoare de
limbă germană.

Rezultatul a fost un tratat care încerca un compromis între diferitele dorințe, reușind să
nemulțumească pe toată lumea, stabilind o nouă ordine în regiune. Oamenii trăitori în zonă au
sperat că noile state naționale vor permite apariția unei noi noi ere de prosperitate și pace, liberă
de conflictele naționaliste care marcaseră ultimii 50 de ani. Din păcate, aceste așteptări aveau să
se dovedească mult prea optimiste.

Schimbările teritoriale de după Primul Război Mondial includ:

-Constituirea unor noi republici – Austria și Ungaria – rupând orice continuitate cu fostul
imperiu. Familia Habsburg a fost exilată pentru totdeauna.

-Granițele noii Ungarii independente nu cuprindeau două treimi din teritoriile fostului Regat al
Ungariei, deși includea cele mai multe teritorii locuite majoritar de etnicii maghiari.

-Împărțirea Austro-Ungariei după Primul Război Mondial

Boemia, Moravia, Silezia cehă, Slovacia și Rutenia Carpatică au format noua Cehoslovacie.

-Galiția a fost transferată Poloniei.

-Tirolul de Sud și Triestul au fost oferite Italiei.

-Bosnia-Herțegovina, Croația-Slavonia, Dalmația, Slovenia și Voivodina au fost unite cu Serbia

și Muntenegru pentru a forma Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitorul Regat Iugoslav.

-Transilvania și Bucovina s-au unit cu România.

Aceste schimbări au fost recunoscute, dar nu cauzate, de Tratatul de la Versailles. Ele au

fost mai apoi recunoscute în tratatele care au fost semnate mai târziu la Saint-Germain și la
Trianon.

Noile state apărute în Europa Răsăriteană aveau pe teritoriile lor importante minorități
naționale. Mai multe sute de mii de germani s-au trezit peste noapte minoritari în noile state
naționale apărute. Un sfert dintre unguri se aflau în afara Ungariei independente.

11
 Anii interbelici au fost grei pentru evreii din regiune. Mulți naționaliști nu aveau
încredere în evrei, pe care îi considerau incomplet integrați în comunitățile naționale. Spre
deosebire de vremurile monarhiei austro-ungare, evreii au fost deseori ostracizați și discriminați.
Deși atitudinile antisemite erau răspândite și în timpul domniei Habsburgilor, evreii nu trebuiau
să facă față discriminării oficiale, în principal pentru că se dovediseră unii dintre cei mai ardenți
sprijinitori ai statului și monarhiei multinaționale austro-ungare.

Problemele economice generate de război și sfârșitul uniunii vamale austro-ungare au

creat greutăți în diferite regiuni ale fostului imperiu. Deși cele mai multe state apărute după
război s-au organizat ca democrații parlamentare, una câte una au eșuat sub o formă oarecare de
autoritarism. Unele dintre aceste state s-au aflat în competiție, fără a se ajunge la conflicte cu
adevărat importante (cu excepția războiului polono-sovietic). Mai târziu, după reînarmarea
Germaniei, statele naționale sud-est europene au fost incapabile să reziste atacurilor naziste și au
căzut sub o dominație mai grea decât cea a Imperiului Austro-Ungar.

Imperiul Otoman

La sfârșitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbușit complet și a fost împărțit între
puterile victorioase ale Antantei, după semnarea Tratatului de la Sèvres de pe 10 august 1920.
Prăbușirea imperiului a dus la crearea Orientului Mijlociu modern. Liga Națiunilor a oferit
Franței mandate asupra Siriei și Libanului, iar Regatului Unit mandate asupra Irakului și
Palestinei (formată din două regiuni autonome: Palestina și Transiordania). O parte a teritoriilor
otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce sunt azi Arabia Saudită și Yemen. Italia și
Grecia au primit, de asemnenea, părți importante din Anatolia. La sugestia lui Woodrow Wilson,
Republica Democrată Armeană a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre,
ca despăgubire pentru genocidul armenilor. Kurzilor le-a fost promis un teritoriu autonom.

Până în cele din urmă, revoluționarii turci conduși de Mustafa Kemal Atatürk au respins
prevederile cu privire la împărțirea Anatoliei și au respins trupele grecești și armenești, cele
italiene neajungând încă să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace. Atatürk a înăbușit
tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-și proclama independența. După ce
revoluționarii turci au preluat ferm controlul asupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost
înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a pus capăt în mod oficial tuturor ostilităților și a dus la
crearea Republicii Turce moderne. Noul tratat recunoștea mandatele Națiunilor Unite din
Orientul Mijlociu, cedarea de teritorii otomane din Peninsula Arabică și suveranitata britanică
asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat definitiva frontierele nord-estice ale Turciei cu
Uniunea Sovietică, așa cum fuseseră determinate prin Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars
stabilea că bolșevicii cedau fostele provincii armenești și georgiene Kars, Iğdır, Ardahan și
Artvin Turciei în schimbul Adjariei. Tratatul a fost semnat la Erevan pe 11 septembrie 1922,
după ce restul Armeniei devenise parte a URSS-ului.

Regatul Unit

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, finanțând războiul, a ajuns să aibă probleme
economice și sociale importante. Regatul s-a transformat din cel mai mare investitor în
străinătate în cel mai mare debitor internațional, cu rate ale imprumuturilor externe care
reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile bugetare. Inflația a crescut de mai mult de
două ori între 1914 și 1920, în timp ce valoarea lirei sterline [3] a scăzut cu 61,2%. Reparațiile de
război germane plătite în natură sub formă de cărbune au adus mari greutăți industriei locale,
precipitând izbucnirea grevei generale din 1926.

Investițiile particulare în străinătate erau solide, aproximativ 550 de milioane de lire. În

timpul războiului se făcuseră investiții noi de 250 de milioane de lire. Pierdrile financiare nete
12
erau de aproximativ 300 de milioane lire.[1] Pierderile materiale erau considerate "moderate":
cea mai importantă fiind considerată scufundarea de către submarinele germane a 40% din flota
de vase comerciale. Cele mai multe vapoare scufundate fuseseră înlocuite cu altele noi în timpul
războiului și imediat după război.[2] Istoricul militar Correlli Barnett a afirmat că "adevărul
obiectiv este că Marele Război nu a produs în niciun fel distrugeri devastatoare Angliei", dar
războiul "a schilodit doar psihologic Anglia... ".

Printre schimbările mai puțin vizibile s-a numărat creșterea încrederii în propriile puteri a
națiunilor din Commonwealth. Bătălii precum cel de la Gallipoli pentru Australia și Noua
Zeelandă, și de la Vimy pentru Canada au avut ca rezultat creșterea mândriei naționale, dar și a
împotrivirii la subordonarea față de britanici, ceea ce a dus la creșterea în deceniile următoare a
autonomiei diplomatice. Dominioanele care erau tradițional loiale, precum Newfoundland, au
fost puternic deziluzionate de aparenta indiferență a britanicilor față de soldații lor, ceea ce a dus
în cazul Newfoundlandului la unirea cu vecinul Confederația Canadiană. Colonii precum India
sau Nigeria au devenit din ce în ce mai conștiente de puterea lor și de fragilitatea crescută a
metropolei.

În Irlanda, întârzierile în rezolvarea problemei autonomiei provinciei, cauzate, în parte, de

război, dar și de Răscoala de Paște din 1916 și de încercara eșuată de recrutare a irlandezilor, au
crescut sprijinul pentru separatiștii radicali și au dus în mod indirect la izbucnirea războiului
anglo-irlandez din 1919.

Statele Unite ale Americii

În Statele Unite, populația, deziluzionată de refuzul politicienilor europeni de a sprijini

idealurile de pace ale președintelui Woodrow Wilson, a ales izolaționismul ca cea mai potrivită
politică externă. După câțiva ani de recesiune economică, americanii s-au bucurat de câțiva ani
de prosperitate crescândă în deceniul al treilea, până la Crahul de pe Wall Street din 1929. În
ciuda izolaționismului, capitalul american a finanțat reconstrucția Germaniei și plata
despăgubirilor de război, cel puțin până la izbucnirea Marii Crize Economice. Legăturile
economice foarte strânse dintre americani și germani au devenit oarecum stânjenitoare după
preluarea puterii de către naziști în 1933.

Franța

Franța a obținut regiunile Alsaciei și Lorenei, care fuseseră anexate de Prusia în timpul
războiului franco-prusac din 1870. În timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919, obiectivul
urmărit de președintele Georges Clemenceau era acela de a se asigura că Germania nu va căuta
să se răzbune în anii care urmau să vină. Pentru a asigura îndeplinirea acestui obiectiv,
feldamareșalul Ferdinand Foch a cerut ca, pentru protecția viitoare a Franței, râul Rin să devină
granița dintre Germania și Franța. Ținând seama de precedentele istorice, feldmareșalul era
convins că Germania va redeveni un pericol, iar la aflarea prevederilor Tratatului de la
Versailles, care lăsa Germania aproape neatinsă, el a declarat vizionar: " Aceasta nu este o Pace.
Acesta este un Armistițiu pentru 20 de ani."

Distrugerile suferite de Franța urmau să fie acoperite de despăgubirile de război negociate

la Versailles. Acest imperativ financiar a dominat politica externă franceză de-a lungul
deceniului al treilea, ducând în 1923 la ocuparea Ruhrului pentru a forța Germania să-și
plătească datoriile. Totuși, Germania s-a dovedit incapabilă să plătească uriașele despăgubiri de
război și a obținut sprijinul SUA pentru reglementarea situației. Astfel, a fost negociat, după
ocuparea regiunii industriale Ruhr, Planul Dawes, iar în 1929, Planul Young.

13
 Foarte importantă în război a fost participarea trupelor coloniale franceze – din Senegal,
Indochina Franceză, Africa de Nord și din Madagascar – fără aportul cărora Franța ar fi
întâmpinat dificultăți insurmontabile în apărarea teritoriului național. Când acești soldați din
colonii s-au întors în patriile lor și au continuat să fie tratați ca cetățeni de mâna a doua, au
devenit rapid membri ai nucleelor grupurilor proindependentiste.

Sprijinul socialiștilor francezi pentru guvernul de uniune națională (Alexandre Millerand

fiind ministru de război) a marcat reorientarea politică a partidului către social democrație și
participarea la "guvernarea burgheză", în ciuda retoricii socialiste a lui Léon Blum.

Italia

După război, Italia nu a reușit să anexeze Dalmația, ceea ce a făcut ca unii dintre
politicienii peninsulari să vorbească despre o "victorie mutilată".

Se poate aprecia că, dintre Puterile Aliate, Italia a fost cea mai câștigată după încheierea
războiului. Regatul Unit și Franța aveau în Germania un potențial adversar, care păstrase cam
80% din potențialul economic și industrial, fiind capabil de revanșă în câțva ani. În schimb, Italia
scăpase pentru totdeauna de inamicul secular, Imperiul Austro-Ungar, care se împărțise într-un
număr de state mici, care nu mai puteau reprezenta un pericol, unele dintre acestea chiar căzând
în sfera de influență italiană.

După anexarea orașelor Trento, Triest și Zara, a regiunilor Tirolul de Sud, Friuli, Istria și
a câtorva insule din Marea Adriatică, Italia își încheiase expansiunea teritorială și se putea baza
pe granițe sigure. Mai mult, suveranitatea Italiei asupra insulelor Rodos și Dodecaneze a fost
recunoscută în mod oficial, la fel ca și interesele speciale ale Italiei în Albania. Dacă diplomații
italieni ar fi dat dovadă de mai multă pricepere în negocierile Conferinței de pace de la Paris, e
de presupus că Italia ar fi putut, de asemenea, să obțină părți din fostele colonii germane. Toate
aceste câștiguri evidente nu au fost luate în seamă de politicienii italieni, iar mitul "victoriei
mutilate" s-a dezvoltat, alilmentând propaganda fascistă și facilitând ascensiunea lui Benito
Mussolini.

În timpul războiului, Italia a suferit pierderi omenești mai mici decât cele britanice și
incomparabil mai mici decât cele franceze, iar problemele sociale cărora a trebuit să le facă față,
(industria de război care trebuia să se convertească la producția civilă, invalizii incapabili de
muncă, noul rol al femeii, etc), erau comune tuturor participanților la război, dintre care numai
Italia s-a îndreptat rapid către un regim autoritarist. Se poate aprecia că mitul "victoriei mutilate"
a fost elementul care a făcut diferența și a provocat, cel puțin în parte, deplasarea politică a Italiei
către fascism în 1922.

Traumele sociale

Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate
țările participante la conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei
care au luptat în război au devenit cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost
niciodată capabili să-și revină după grozăviile suportate pe front. În timpul acestui război, pentru
prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în luptă mai mulți oameni decât de boli, numărul
celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor uciși în luptă au
fost ridicate monumente în mii de orașe și sate.

14
 Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați de
naționalismul pe care îl considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile
materiale și de aceea s-au orientat spre o politică bazată pe internaționalism prin intermediul
organizațiilor internațonale precum Liga Națiunilor. O altă orientare politică, pacifismul a
devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă categorie de oameni, care au
acționat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte și forța armată pot asigura
protecția într-o lume haotică și inumană care nu respecta niciuna dintre valorile recunoscute ale
civilizației. S-a manifestat tot mai acut un sentiment profund de deziluzie și de cinism.
Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea perioadă. Mulți
oameni considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în acel
moment, aducând colapsul capitalismului și imperialismului. Mișcările socialiste și comuniste
din toată lumea s-au întărit foarte mult, plecând tocmai de la prezumția de mai înainte,
bucurându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci. Aceste simțăminte erau mai pronunțate
în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din Europa Centrală, Rusia și Franța.

Europa încă juca pe plan politic un rol considerabil la nivel global, statele europene încă
își mențineau imperiile coloniale, și de asemena, Europa deținea un primat asupra culturii. Au
apărut noi centre de putere, noi state extraeuropene au fost industrializate, țări ca Japonia intrând
pe piețele din China, Asia de Sud-Est și India. Relațiile dintre metropole și colonii s-au
deteriorate însă. Militarea lui Woodrow Wilson pentru suveranitatea popoarelor și tezele
marxiste anti-imperialiste au dus la începutul mișcărilor de emancipare poltica. SUA a avut cel
mai de câștigat, dublându-și venitul național și producția de oțel, și crescând flota comercială,
împrumutând beligeranților 11-12 miliarde $ și câștigând competiția investițiilor în America
Latină, preluând prima poziție ca superputere la nivel global. Conform lucrării lui "Hugh
Thomas-A History of the World", au fost patru mari consecințe ale Primului Război Mondial:
 Colaborarea dintre industrie, forța de muncă și guvern au inspirat
ideologia, ideile statului corporatist și dezvoltarea lor în
regimurile totalitare și regimurile democratice.
 Amploarea și duritatea propagandei au lăsat urme vizibile
 Ruinarea sistemului de credit antebelic
 Mutarea puterii și influenței democratice ca sistem politic în SUA

Consecințele demografice

Numărul victimelor a fost enorm, estimat la 16-30 milioane de morți și 22 de milioane de

răniți, majoritatea fiind europeni. Franța a înregistrat 1,7 milioane de morți și dispăruți,
reprezentând 4-5 % din populație, plus 130 000 de oameni mutilați pe viață. Germania: 2,8
milioane de morți, reprezentând 3-4% din populație. Austro-Ungaria: 2 milioane de morți, Rusia:
2,8-3 milioane de morți (2 % din populație), numărul crescând la 5 milioane după instaurarea
regimului bolșevic. Marea Britanie și Italia pierd trei sferturi de milion de oameni, 2-4% din
populație. Se mai adaugă un număr neprecizat de civili care au murit datorită operațiunilor
militare, datorită condițiilor precare de igiene ce au favorizat epidemiile
ca tuberculoza, tifosul, dizenteria și gripa spaniolă care a ucis 50-100 de milioane de oameni,
adică 3-5 % din populația globală. Cele mai afectate clase de vârstă au fost cele cuprinse între
15-40 de ani, ceea ce a rezultat o diminuare a natalității. Milioane de oameni au fost nevoiți să se
deplaseze de pe teritoriile pierdute, ca germanii ce au fost forțați să părăsească Alsacia și Lorena.
În Ungaria, 400 000 de maghiari veniți din Transilvania, Slovacia și Serbia și-au găsit refugiul.

15
200 000 de bulgari s-au deplasat de pe teritoriile pierdute. 1 milion de greci au emigrat
din Turcia.
Germania nu mai era cea mai puternică țară din Europa. Franța, care avea ambițiile ei, îi
sunt limitate de Marea Britanie.
Războiul a întrerupt progresul rapid în privința infrastructurii sanitare, ceea ce a dus și la
creșterea mortalității infantile, în Franța înregistrându-se o creștere de la 17 % în 1914 la 22 % în
1918. Pierderile umane au afectat economia, ce a fost privată de producători și consumatori. În
urma războiului a crescut numărul familiilor dezorganizate, au rămas milioane de văduve și
orfani, contribuind la sentmentul de îmbătrânire constant ce a dominat Europa în anii 20’.

Consecințele socio-economice

Numai în Franța au fost distruse 300 000 de case, 3 milioane de hectare de sol fertile, iar
producția industrială a înregistrat o scădere de 35%. Germania și-a redus producția de cărbune cu
45%, iar producția agricolă-50%. La scară continentală, potențialul agricol s-a diminuat cu 35%,
și cel industrial-40 %. Deficitul bugetar a crescut de 10-20 de ori față de nivelul antebelic. În
1914, Franța și Anglia erau marii creditori ai lumii. În 1918, Franța și Anglia datorau miliarde de
dolari SUA. O estimare globală arată că Primul Război Mondial a costat 338 de miliarde de
dolari.
Distrugerile materiale au fost considerabile, mai ales că au fost afectate unele dintre cele
mai prospere regiuni din Europa de dinainte de război: Belgia, nordul Italiei, Polonia, vestul
Ucrainei. Dacă înainte de război, Europei i se datorau milioane de dolari de către SUA, după
război ,Europa le datorau 11-12 miliarde $ americanilor, iar cei care s-au împrumutat cel mai
mult fiind britanicii. Monedele de aur și argint au dispărut.
Lipsa monedelor, alimentelor și bunurilor de consum au dus la creșterea inflației și a
prețurilor, precum și la deprecierea monedelor europene, francul pierzând 50% din valoarea sa,
lira sterlină-10 % , iar marca germană-90%. Prețurile au crescut de 5 ori în Franța și de 12 ori în
Germania. Au fost înființate ministere speciale care acordau o mare parte din bugetul național
văduvelor, orfanilor de război și veteranilor. S-a pus problema reparațiilor, și s-a considerat că
Germania va fi cea care va plăti sume uriașe. A urmat o criză financiară ce a destabilizat
monedele europene și a crescut prețurile.
S-a creat un tip social nou-"veteranul", ce cuprindea milioane de europeni individualiști
deveniți solitari, educați sau analfabeți, întorși din război, marcați de traume. Războiul i-a învățat
camaraderia, unitatea, ierarhia și ascultarea față de superiori, dezvoltând însă o ostilitate față de
clasa politică și instituțiile parlamentare considerate vinovate pentru izbucnirea războiului. Unii,
idealizați și transformați în eroi de război, au căutat aceleași valori în viață cotidiană pe care le
învățaseră în război , dezvoltând grupări paramilitare ca Crucea de Foc în Franța sau Căștile de
Oțel în Germania, iar tinerii alienați de transformările sociale și politice, au îngroșat rândurile
adepților partidelor extremiste ca cel nazist sau fascist.
S-au creat relații sociale tensionate, iar averile producătorilor și intermediarilor, a
fabricanților de arme și marilor comercianți au sporit, devenind noii îmbogățiți. Francezii
producători de artilerie și vehicule ca Schneider, Citroen și Renault sau italieni ca Ansaldo sau
Fiat ori patronii siderugiei germane din Ruhr au avut mult de câștigat pe urmă războiului, alături

16
de micii negustori. La polul opus erau sărăciții, victimele războiului și a inflației, având venituri
fixe pe care nu le-au putut reevalua, suferind de pe urma deprecierii monetare și îndurând
loviturile din exterior. Mici depunători au ajuns ruinați în urmă loviturilor de stat în Rusia sau în
urma desființării caselor regale. Clasa de mijloc a fost pauperizată agresiv. Puterea de cumpărare
a salariaților s-a depreciate masiv: Franța-15%, Marea Britanie-20%, Germania-25%. Foarte
mult de suferit au avut agricultorii în urma inflației . Războiul chiar a accelerat exodul rural
provocat de necesitatea forței de muncă în industria de armament, producând o populație
dezrădăcinată, îndepărtată de viață tradițională. În Europa de Est au fost aplicate reforme agrare
și au apărut partide politice țărănești.
Războiul a produs disocierea structurilor tradiționale, antrenând extinderea muncii
femeilor, care până atunci, erau angajate în sarcini domestice și în sectorul serviciilor, lucrau în
uzine, ocupând 35% din locurile de muncă industriale. Din război a rezultat milioane de văduve
sau divorțate, doar în Germania și Franța, numărul divorțurilor dublându-se, în Marea Britanie
crescând de 4 ori. Transformările sociale au dus la amploarea agitațiilor sociale și nemulțumirilor
sociale ceea ce au dus la accesiunea și extinderea mișcărilor extremiste, dar și la mișcări
sindicale create în urma grevelor ca cea din 1920 din Franța care a paralizat transportul.
Muncitorii puteau să lucreze doar 8 ore pe zi, obținând și alte avantaje, însă pe termen mediu,
agitațiile sociale și compromisurile s-au dovedit a fi grave.

Consecințele politice

Pe plan politic, democrația a avut de câștigat pe termen mediu în unele state, însă
liberalismul classic a avut de suferit. Se introduce votul universal, Finlanda fiind prima țară din
Europa în care au votat femeile. S-au modificat relațiile dintre individ și stat. Principile liberale
nu mai erau respectate și recunoscute. S-a ajuns la mobilizarea la scară largă a resurselor umane
și materiale, a coeziunii morale a națiunii, justiției și echității sociale. Statul nu mai administra
într-un domeniu restrâns, nu mai menținea doar ordinea publică, exercita justiția, gestiona
relațiile externe și sistemul defensive. Stabilea prioritățile economice, construind uzine,
intervenea în cercetare și în relațiile dintre grupurile sociale și reglementa salariile și durata
muncii la cererea sindicatelor și a menținut raționalizarea și controlul asupra produselor mulți
ani. Relațiile dintre puterile publice s-au modificat, guvernele fiind mai eficiente și capabile în
luarea unor decizii rapide în timp ce parlamentele se dovedeau a fi lente, lipsite de unitate.
Parlamentul pierdea tot mai mult controlul asupra puterii executive. Parlamentele erau
considerate vinovate pentru izbucnirea războiului, iar guvernele erau cele care au adus victoria și
încheierea războiului,dar nimeni nu putea aduce inapoi victimele razboiului.

Consecințele culturale

Pe plan cultural și spiritual, valorile tradiționale au fost zdruncinate în Europa. Războiul a

eclipsat optimismul secolului XIX, distrugând încrederea generațiilor precedente în clădirea unei
societăți ideale. Jerfele, tensiunile, efortul de război au provocat o reactive de compensare pentru
a recupera cei patru ani pierduți, rezultând apetitul pentru bucurie, însă regasit doar în mediul
urban. Diferențele dintre mediul rural și cel urban au crescut. Sentimentul religios și disputele
mistice asupra destinului au renăscut. Războiul a dus la contestarea credinței și bisericii. Dar a
stimulat pacifismul în rândul intelectualilor ce s-a manifestat prin negocieri, dezarmare, crearea
unor instituții internaționale că Liga Națiunilor, pacte pentru scoaterea războiului în afară legii.
17
Însă dezamăgirile învinșilor și învingătorilor au dus la exasperarea orgoliului național,
democrația fiind considerată vinovată pentru sacrificarea onoarei și interesului național. Elită
britanică (Oxford, Cambridge) a pierit în război. Generația Primului Război Mondial este
considerată o „generație pierdută” („lost generation”). Gertrude Stein folosește termenul de
„generație dezorientată”.

Perioada interbelică

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie

mondiale (1918-1939).
A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare
latentă. Acum se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața
lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult
teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene.
Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră
războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi
din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote
nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.
Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se
reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, Anii '20 vor fi dominați
de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost
una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este
epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă
și radioul, care vor juca un important rol propagandistic în Germania nazistă.
Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre
două războaie.  ( inter-între, bellum-război)
În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă
între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.

Tratatele de pace

Conferința de Pace de la Paris

 28 iunie 1919-Tratatul de la Versailles cu Germania
 10 septembrie 1919-Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria
 27 noiembrie 1919- Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria
 4 iunie 1920-Tratatul de la Trianon cu Ungaria
 10 august 1920-Tratatul de la Sèvres cu Imperiul Otoman
 24 iulie 1923-Tratatul de la Lausanne cu Turcia
Conferința de pace a aplicat principiul naționalităților. Harta politică a Europei a fost
modificată prin trasarea unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente
ca Polonia, Austria și Ungaria, precum și apariția unor state noi ca Cehoslovacia, Regatul
Iugoslaviei, statele baltice și încheierea unității teritoriale a altor state ca România și Italia.
18
Austria independentă era o țară predominant agrară, cu o situație economică și financiară
precară, iar populația nemulțumită dorea unirea cu Germania industrială. Ungaria a fost redusă la
teritoriile ei cu o populație majoritar maghiară. Polonia a fost reconstituită, iar din fosta Austro-
Ungarie a luat naștere Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croații, slovenii, bosniacii,
formându-se Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Regatul Român s-a unit cu Basarabia, Bucovina și
Transilvania. Din fostul Imperiu Rus s-au constituit Finlanda, Lituania, Letonia și Estonia. În
unele state au luat naștere grupuri etnice minoritare, care au întreținut starea de agitație și
contestare, iar dispută teritorială dintre Rusia Sovietică și Polonia s-a transformat într-un conflict
câștigat de polonezi ce și-au împins frontieră spre est.
La 28 octombrie 1920, la Paris, a fost semnat tratatul între Anglia, Franța, Italia și
Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, fiind recunoscută suveranitatea României
asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, iar statul român se angaja să respecte drepturile și
libertățile tuturor locuitorilor. Pe noua hartă politică europeană, unele state erau mai avansate
economic, cultural și democratic. Altele erau mai sărace, mai slăbite, unde democrația, ideile
liberale, legalitatea, toleranță erau incipiente sau necunoscute. Au fost introduse noi constituții,
făcându-se salturi importante spre democrație, prin sistemul parlamentar. S-au adoptat legi noi
care să asigure progresul economic, social și cultural. În altele s-a produs fenomenul opus,
valorile democratice și spiritul tolerant fiind negate, iar manifestările xenofobe, revizioniste sau
revanșarde s-au accentuate.

Modificări teritoriale

Stabilirea Republicii germane Austria și a Republicii Democratice Ungaria, familia de Habsburg

este exilată
 Granițele Ungariei independente nu includeau 2/3 din teritoriile deținute de fostul regat
maghiar, inclusiv multe zone în care era majoritate maghiară.Austria menținea controlul
asupra multor zone germane, pierzând însă zone germane variate din ce deținuse fostul
Imperiu Austriac
 Bohemia, Moravia, Opava Silezia și partea vestică a Cieszyn, Slovacia și Ruthenia
Carpatică formau Cehoslovacia
 Galicia, partea estică a Cieszyn, nordul Oravei și nordul Spisz erau transferare Poloniei
 Sudul Tyrolului și Trieste erau cedate Italiei.
 Bosnia și Herțegovina, Croația-Slavonia, Dalmația, Slovenia și Vojvodina erau unite cu
Serbia formând Regatul Iugoslaviei
 Transilvania, Basarabia și Bucovina erau cedate României

Lista statelor ce au primit teritorii după Primul Război Mondial

 Iugoslavia (Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia și Herțegovina etc.)

 România (Transilvania, Bucovina și Basarabia)
 Austria (Burgenland)
 Grecia
 Franța (Alsacia și Lorena)
 Italia (sudul Tyrolului și Trieste)
 Danemarca (regiuni din Germania)
19
  Belgia (Eupen și Malmedy)
 Cehoslovacia (Bohemia, Moravia, Opava Silezia și partea vestică a Cieszyn, Slovacia și
Ruthenia Carpatica)
 Polonia (Coridorul Dantzig-ului)
 Estonia
 Letonia
 Lituania (Memel)
 Marea Britanie-Mandatele Ligii Națiunilor în Africa și Orientul Mijlociu
 Japonia-teritorii din China
 Noua Zeelandă-Samoa
 Australia-Nouă Guinee, Arhipeleagul Bismark și Nauru
 Portugalia
 Africa de Sud: sud-vestul Africii

Lista statelor ce au pierdut teritorii

 Germania-teritorii cedate Austriei, Poloniei, Franței, Danemarcei și Belgiei în cadrul

Tratatului de la Versailles
 China-Jiaozhou și Shandong din nordul Chinei cedate Japoniei
 Austria-teritoriile deținute de când era imperiu; stat succesor al Cisleithaniei și al
Imperiului Austro-Ungar
 Ungaria-stat succesor al Transleithaniei și al Imperiului Austro-Ungar
 Turcia-teritoriile deținute când era Imperiul Otoman
 Bulgaria
 Marea Britanie-Irlanda și Egiptul

Tratatul de la Versailles
Germania era socotită ca fiind principalul vinovat de declanșarea războiului. Tratatul de
la Versailles cuprindea condiții severe teritoriale, demografice, economice și militare pentru
Germania.
Germania ceda teritorii Franței, Belgiei , Danemarcei și Poloniei, locuite de 8 milioane de
oameni. Germania pierdea 1/7 din teritoriu și a zecea parte din populație. A cedat Alsacia și
Lorena Franței, a cedat Eupen și Malmedy Belgiei și teritorii nordice Danemarcei. Coridorul
Dantzig-ului care separă Prusia estică de restul Germaniei revenea Poloniei. 
Între 1920-1921, au loc plebiscite; în sudul Prusiei, Germania câștigă 90% din voturi, iar
în Silezia Superioară, Germania menținea 2/3 din teritoriu, restul teritoriului revenind Poloniei.
Regiunea Cieszyn va reveni Cehoslovaciei, unde cehii reprezentau sub o treime din populație.
Regiunea Memel din estul Prusiei Orientale e plasată sub o administrație internațională până în
1923, care va fi anexată de Lituania. Germania pierde toate teritoriile de peste mări în favoarea
Marii Britanii, Franței, Japoniei, Belgiei și Portugaliei, sub formă de mandat sau prin preluare
directă.
Serviciul militar obligatoriu este interzis, armata este redusă la 100 000 de soldați și 5000
de ofițeri, nu mai mult de șapte divizii de infanterie și trei divizii de cavalerie, recrutați pe baza
20
de voluntariat. Nu se mai putea fabrica armamant , se interzicea deținerea de blindate, artilerie
grea, submarine și aviație militară. Zona din stânga Rinului și o fâșie de 50 km de-a lungul
malului drept erau demilitarizate, fortificațiile și locurile întărite fiind dărâmate. Marele stat
major german și formațiunile militare au fost dizolvate. 
Drept compensație pentru distrugerea minelor de cărbuni din nordul Franței, Germania a cedat
Franței proprietatea asupra minelor de cărbuni din bazinul Saar, iar Saar era pus sub
administrația Societății Națiunilor. Orașul Liber Danzig și teritoriul adiacent lui constituiau
orașul liber plasat sub protecția Societății Națiunilor. Germania se angaja să acorde dreptul de
tranzit pe teritoriul sau persoanelor, mărfurilor, navelor, vagoanelor și serviciilor poștale.
Germania era obligată să recunoască independența Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei și își
pierdea coloniile, să plătească reparațiile învingătorilor și să acorde acestora clauză națiunii celei
mai favorizate. Germania avea să plătească în cursul primelor patru luni din 1921 echivalentul a
20 de miliarde mărci de aur. 
Tratatul de pace a slăbit puterea Germaniei, transformând-o într-un stat de rangul doi.
Orice încălcare a unei prevederi însemna act de ostilitate.Germanii au socotit că au fost înșelați
din interior și nedreptățiți și umiliți din exterior, situație de care vor profită ultranaționaliștii,
militaristii și naziștii care nu vor recunoaște prevederile Tratatului de la Versailles și contestând
noile frontiere. Vor recurge la diverse modalități pentru a reface Germania Mare de dinainte de
război. În Austria, efectivele militare nu puteau să depășească 30 000 de militari, în Bulgaria-20
000, în Ungaria-30 000, iar în Turcia-50 000.

Relațiile internaționale în 1919-1929: pacturi, tratate și destindere

Principala problemă pe plan mondial era cea germană. Erau diferite modele de soluții
căutate de marile puteri victorioase, în special de englezi și francezi. Problema germană nu era
văzută în izolare, ci era pusă în legătură cu problema rusă și dificultățile economice europene.
Franța oscila între o politică de fermitate și una de reconciliere față de Germania , iar Marea
Britanie se orienta de timpuriu spre o apropiere, Germania fiind cheia prosperității europene. Cu
o doză de naivitate, se consideră că o Germanie ce prosperase va accepta ușor noul statut
internațional. Germania era cheia planului englez de reconstrucție a continentului, reintegrarea
Rusiei și estului Europei în circuitul economic european fiind un important obiectiv pe agenda
britanică.
Politica de fermitate a Franței față de Germania apărea drept unică soluție politică
posibilă în condițiile eșecului obținerii unor garanții de securitate anglo-americane. Politica de
fermitate a constat în utilizarea unor instrumente create de Tratatul de la Versailles pentru a
redresa dezechilibrul potențial dintre o Franța învingătoare, slăbită economic și demografic însă,
și o Germanie înfrântă, dar cu un potențial economic și uman net superior și eliberată de
amenințarea alianței franco-ruse. Poziția franceză, exprimată de președintele Clemenceau
întâlnea opoziția primului ministru britanic Lloyd-George ce vedea în dorința Franței de a-și fixă
granițele pe Rin ca o tentativă de instaurare a hegemoniei continentale. Pentru asigurarea
securității franceze și descurajarea vecinului german era tentativă de a înlocui alianța antebelică
cu Rusia printr-o serie de tratate cu statele mici din centrul și estul Europei și prin încurajarea
apropierii. După timidă intervenție occidentală în războiul civil rus și înfrângerea forțelor

21
antibolsevice, micile state est-europene erau menite să formeze un cordon sanitar destinat
împiedicării expansiunii comunismului rus.
Conflictul anglo-francez era inevitabil. Britanicii își concepeau politică germană în
termenii reconstrucției economice a Republicii de la Weimar, iar francezii încercau să controleze
evoluția Germaniei, folosind reparațiile ca un instrument economic. Divergențele anglo-franceze
erau departe de a fi limitate la problema germană căci desființarea Imperiului Otoman și crearea
Turciei avea să dea naștere la diviziuni adânci între cei doi foști aliați. Conflictul greco-turc a
găsit cele două mari puteri în tabere opuse, Kemal fiind sprijinit de Franța și Italia, obținând o
victorie decisivă în august 1922 împotriva Greciei ce era sprijinită de Marea Britanie. În urmă
Tratatului de la Lausanne din 1923, Turcia și-a recuperat întreagă Anatolie și teritoriile europene.
Rivalitatea legată de fostele teritorii arabe ale Imperiului Otoman a contribuit enorm la adâncirea
divergențelor pe problema germană.
Politică pro-germana a Angliei era văzută de o serie de factori de decizie la Londra că o
reîntoarcere la tradițională politică de sprijinire a echilibrului continental. Trebuia să se opună o
contrapondere Franței. Opțiunile britanice în privința reconstrucției Europei erau influențate de
economistul John Maynard, autor al lucrării Consecințele economice ale păcii (1919), care vedea
patru soluții pentru reconstrucția Europei: revizuirea tratatelor, rezolvarea problemei datoriilor
interaliate, un mare împrumut internatinal subscris de SUA combinat cu reforme monetare,
restaurarea comerțului dintre est și vest și reluarea legăturilor cu Rusia.
Germania complică ecuația relațiile cu Rusia Sovietică după Tratatul de la Rapallo din
aprilie 1922 și Tratatul de neutralitate și neagresiune din aprilie 1926. Primul tratat stabilea
procedura de reglementare a litigiilor dintre cele două țări, renunțarea reciprocă la despăgubirile
de război, restabilirea relațiilor diplomatice, clauză națiunii celei mai favorizate și colaborarea
economică. Cel de-al doilea tratat prevedea că în caz de atac asupra uneia din părți, cealaltă avea
să se angajeze să aibă față de ea o atitudine pașnică. În caz de război dintre URSS și Polonia,
sprijinul Franței către Polonia era acordat, pe când Germania rămânea neutră.În 1931, tratatul a
expirat, fiind încheiat un protocol de prelungire ratificat în mai 1933.
Cele două tratate au marcat pentru fiecare stat un real succes politico-diplomatic, fiind
scoase din izolare, cooperarea economică fiind facilitată, iar în plan militar, a reprezentat un
instrument de presiune și șantaj la adresa puterilor occidentale pentru că acestea să fie mai
conciliante față de îndeplinirea obligațiilor impuse Germaniei sau de atitudinea față de Rusia
sovietică. După instaurarea nazismului, relațiile germano-sovietice s-au deteriorat.
Pacea și securitatea Europei depindeau de situația relațiilor dintre Franța și Germania.
Franța era învingătoare, dar economia își revenea greu, datoria externă era imensă, francul s-a
devalorizat, iar salvarea era văzută în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Climatul
social-politic german s-a deteriorat, proliferând grupările ultranaționaliste, revizioniste și
revanșarde, între care Partidul Național-Socialist, condus de Adolf Hitler. Adepții bolșevici au
înființat în 1919 Partidul Comunist German. Grupurile ultranaționaliste de dreapta au încercat să
înlăture regimul instaurat în 1919 prin Constituția de la Weimar, fiind plănuite două puciuri,
ambele eșuând.
După semnarea Tratatului de la Versailles, Germania a lansat întregul arsenal pentru a
submina clauzele acestuia. Livrările în contul reparațiilor au fost făcute cu greutate, dar
Germania a fost nevoită să cedeze căci avea de-a face cu un front anglo-francez unit care
22
amenință cu utilizarea forței și ultimatumurile. Germania făcea tot ce putea pentru a obstrucționa
activitatea comisiei interaliate de control al dezarmării.
Datorită dificultăților economice, pe 12 iulie 1922, Guvernul german a înaintat aliaților
un moratoriu de șase luni la plata reparațiilor, aducând drept argument starea precară a finanțelor
germane, în timp ce britanicii au reacționat favorabil, francezii fiind dispuși să accepte cererea
germană dacă erau oferite o serie de garanții ca minele din Ruhr. Conferință de la Londra din 7-
14 august a făcut o tentativă de soluționare, ducând dimpotrivă la tensionarea relațiilor anglo-
franceze întrucât englezii făceau presiuni asupra francezilor prin forțarea problemei datoriilor
interaliate, aceștia raliandu-se poziției americane care cerea plata integrală a datoriilor interaliate.
Pe 31 august, premierul francez, Raymond Poincare a blocat posibilitarea unui moratoriu în
cadrul Comsisiei Reparațiilor.
În contextul degradării relațiilor anglo-franceze, în decembrie 1922, Comisia Reparațiilor
a constatat eșecul Germaniei în respectarea obligațiilor în domeniul reparațiilor. Pe 2 ianuarie s-a
decis, în ciuda opoziției britanice, preluarea Ruhrului cu titlu de garanție, iar pe 11 ianuarie 1923,
trupele franco-belgiene au pătruns în Ruhr. Franța urmarea să se asigure că Germania își va
respectă obligațiile fixate la Versailles, dar și pentru a determina Germania de a adopta o politică
favorabilă intereselor franceze. Reacția germană s-a materializat printr-o lansare de campanie de
rezistență pasivă a muncitorilor și funcționarilor din Ruhr ce ar fi dus la paralizarea regiunii.
Astfel, francezii nu mai obțineau beneficii de pe urmă ocupației.
În ciuda rezistenței, autoritățile de ocupație au reușit să relanseze producția de cărbuni și
livrările către Franța. Rezistență, finanțată prin metode infationiste de către guvernul german, a
dat naștere inflației teribile. Povara financiară pe care o reprezenta rezistență pasivă, dar și
succesul franco-belgian în a repune în funcțiune industria minieră au determinat luarea deciziei
ale noului guvern german condus de Gustav Stresemann ce întrerupea formă de rezistență pe 26
septembrie 1923. Noul guvern era dornic să elimine sursele potențiale de nemulțumire ale
populației, dar și de apariția unei mișcări separatiste în Rhenania.
Opțiunile guvernului german erau limitate de criză financiară din 1923. Franța a fost determinată
să accepte soluția americană de mediere prin reunirea unei comisii de experți sub conducerea
finanțistului Dawes. Ocuparea Ruhrului s-a dovedit a fi un eșec strategic pentru Franța,
transformând imaginea Germaniei din agresor în victima, iar Marea Britanie și SUA au preluat în
administrare problema reparațiilor germane.
S-au afirmat generații de oameni politic ca Aristide Briand și Gustav Stresseman. Situația aniilor
1924-1929 se caracterizează prin venirea stângii la guvernare în Franța și Anglia, în relansarea
economică efemeră și stabilitatea financiară generalizată. Franța nu-și mai permitea o politică
decât cea de compromis și conciliere față de Germania, apropiindu-se de Marea Britanie. Planul
Dawes a fost adoptat în cadrul Conferinței de la Londra din 16 iulie-15 august 1924,
reprezentând victoria viziunii anglo-americane asupra reconstrucției economice a Europei, fiind
un plan valabil pentru cinci ani care stipula plata de către germani a unor sume de 1 miliard de
mărci de aur în primul an și 2,5 miliarde în ultimul an de plata. Livrările erau garantate printr-o
ipotecă asupra cailor ferate germane și supervizate de un agent general al reparațiilor instalat la
Berlin ce avea un grad ridicat de control de facto asupra domeniului financiar al Republicii de la
Weimar. Planul a fost pus în mișcare prin intermediul unui împrumut internațional acordat
Germaniei. Stresemann știa că singur modalitate de a contracara forță Franței era asigurarea

23
sprijinului financiar și politic anglo-american. Planul Dawes a reprezentat o prima revizuire
majoră a Tratatului de la Versailles, reducând plata totală de Germania, abolind puterea Comisiei
Reparațiilor. În 1924 s-a desfășurat Conferință de la Locarno și s-a încheiat Pactul Renan pentru
a rezolva problema securității la granițele franco-germano-belgiene și problema est-europeană.
Cancelarul german Cuno a oferit Franței garantarea granițelor sale occidentale pe fondul
îmbunătățirii situației economice europene, rezolvării chestiunii reparațiilor și eșecului Franței în
anexarea Ruhrului. Ambasadorul britanic de la Berlin a sugerat o reluare a proiectului de
garantare a graniței franco-germane.Prin Tratatul de la Roma, era reinstalat suveranitatea asupra
orașului Fiume. Stresemann a acceptat sperând să evite un tratat de asistență mutuală anglo-
francez, obținând o retragere anticipată a trupelor aliate din Renania, eliminând posibilitatea unei
noi acțiuni unilaterale franceze după modelul Ruhrului.
Între 5-16 octombrie 1925, s-a reunit Conferință la care au participat Chamberlain,
Briand, Stresemann, Mussolini și Vandervelde, rezultând garantarea mutuală a granițelor franco-
germană și belgo-germană, prin Pactul Renan, Marea Britanie și Italia fiind garantate. Dacă
Germania invada zona demilitarizată, era considerat un act ostil sau fiind declarat stat agresor
dacă atacă Polonia sau Cehoslovacia, iar Franța intervenea fără să încalce prevederile Pactului de
la Locarno. Franța semna tratate de asistență mutuală cu Polonia și Cehoslovacia.
Obiectivul Franței era obținerea garanțiilor britanice prin semnarea Pactului de la
Locarno. Britanicii obțineau o aparență reconciliere franco-germană fără a-și asumă nimic decât
angajamente politice. Germania câștigă de pe urmă prevederilor Pactului Rhenan. În septembrie
1926, Germania adera la Societatea Națiunilor. La 17 septembrie 1926 s-a desfășurat întrunirea
de la Thoiry. Briand a propus o serie de concesii că plecarea trupelor de ocupație din Renania,
restituirea Saarului, lichidarea regimului de control militar în schimbul unor concesii financiare.
Dar după relansarea economiei franceze și în urmă încetinirii negocierilor privind dezarmarea, în
decembrie 1926, Briand îi declara lui Stresemann că trebuia să renunțe provizoriu la propunerile
de la Thoiry. În perioada 1926-1929, Briand și Stresemann urmăreau detensionarea relațiilor
franco-germane. Emil Mayrisch, industriaș luxemburghez, a inițiat materializarea tentativei de a
clădi o nouă relație franco-germană, reprezentând cartelizarea industriei metalurgice din Franța,
Germania, Belgia, Luxemburg și Saar. Antanta Internațională a Oțelului fixă cote de producție
între țările furnizoare și introducea structura comună Comitetul franco-german de informare.
Franța s-a orientat spre securitatea colectivă. Briand dorea să inițieze modificarea
atitudinii administrației americane cu care relațiile deveniseră tensionate datorită chestiunii
datoriilor interaliate, sugerând un angajament reciproc prin care Franța și SUA renunțau la război
în rezolvarea problemelor politice dintre ele. Secretarul de Stat American, Kellog, a modificat
planul francez, propunând semnarea unui tratat de renunțare la război care să fie deschis tuturor
națiunilor. Prin tratatele de la Tirana din 1926-1927, Italia asigura protecția Albaniei. La 27
august 1928, 15 state au semnat Pactul de renunțare generală la război. Toate statele
independente au aderat, inclusiv URSS și Turcia. La 9 februarie 1929, Uniunea Sovietică,
Letonia, Estonia, Polonia, România și Turcia au semnat Protocolul Litvinov. S-a inițiat astfel
pactomania care a dominat perioada 1926-1929, considerându-se că viitorul omenirii va fi
pașnic. În august 1928, Strsemann a cerut plecarea ultimelor trupe de ocupație de pe teritoriul
Germaniei, iar Poincare și Briand au decis să accepte retragerea anticipată în schimbul rezolvării
problemei repatatiilor. În august 1929, la Haga, s-a reunit o nouă conferință care decidea
retragerea trupelor de ocupație din Renania la 30 iunie 1930.
24
La 7 iunie 1929, un comitet de experți ai statelor beneficiare și ai Germaniei s-au reunit la un
raport unanim-Planul Young, ce propunea o rezolvare a situației economice germane. Germania
își câștigă autonomia financiară, livrările în natură fiind reduse, eliminate în zece ani. Franța a
eșuat în a interconecta chestiunea plății reparațiilor și pe cea a datoriilor interaliate. Planul a fost
adoptat la Conferință de la Haga pe 31 august 1929. A urmat o perioada de destindere franco-
germană. Politică franceză de securitate a presupus însă o expansiune spre est pentru a
contrabalansa o Germanie potențial periculoasă. Diplomații francezi s-au concentrat asupra
alianțelor de flanc-1921 cu Polonia, 1924 cu Cehoslovacia, 1926 cu România, 1927 cu
Iugoslavia. Francezii s-au concentrat asupra pătrunderii economice în regiunea est-europeană, pe
totalul împrumuturilor destinate Ungariei, Austriei, României, Bulgariei și Poloniei (700 de
milioane de franci în total). Băncile franceze au intrat cu forță pe piață est-europeană controlând
până la 50% din capitalul acestora. Destinderea pentru Germania s-a dovedit a fi un mijloc tactic
pentru revizuirea Tratatului de la Versailles și pentru asigurarea hegemoniei în Europa centrală .
În martie 1931, un proiect pentru uniunea vamală austro-ungară a marcat un pas spre o Mittel
Europa germană, însă fără succes în urmă presiunilor Franței. Dar politică de neutralitate și
prietenie a Germaniei cu URSS din 1926 a îngrijorat Parisul.

Concluzii

Primul Război Mondial a luat sfârşit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de
tratate de pace de la Versailles. În acest război s-au folosit pentru prima dată submarinele, gazele
toxice (Ypress, 1915), tancurile (Somme, 1916) şi avioanele. A pricinuit uriaşe pierderi umane
(circa 9.700.000 morţi şi 20.000.000 răniţi) şi materiale (evaluate la peste 278 mld. dolari).

În plan militar s-au atestat schimbări esenţiale în materie de armament, tactică şi strategie.
Apar unităţile de tancuri, care pentru prima dată au fost folosite de către englezi în bătălia de la
Soma din anul 1916. La sfârşitul războiului, Antanta dispunea de 8 mii de tancuri. Mari
schimbări au avut loc şi în domeniul aviaţiei. Ideea folosirii avioanelor în acţiuni militare
aparţine constructorilor germani. La început, aviaţia servea numai pentru misiuni de
recunoaştere, ulterior s-a diversificat utilizarea lor: în aviaţia de vânătoare, asalt şi
bombardament.

În anul 1915, germanii pentru prima dată au folosit în luptă gazele şi în consecinţă acest
fapt a dus la apariţia măştii antigaz la sfârşitul anului 1915 începutul anului 1916.

Au apărut noi tipuri de artilerie grea, performanţă în acest domeniu au obţinut uzinele
militare germane Krupp. În primul război mondial 75 % de pierderi erau cauzate de către
artilerie, iar 25 % - de mitraliere şi arme cu repetiţie. E semnificativ faptul că în primul război
mondial apare un nou gen de artilerie ce va fi denumită antiaeriană. În toată perioada cât au avut
loc acţiuni militare au fost confecţionate mai mult de 2 milioane de mitraliere. Cea mai
răspândită era mitraliera Maxim şi MG-42. Germania, Franţa, Rusia, Marea Britanie au produs
mai mult de 20 milioane de arme cu repetiţie. La sfârşitul războiului apare o nouă armă: mina
antitanc şi antipersonală, inventate de către constructorii germani.

25
 Medicina militară a înregistrat schimbări calitative: au fost create noi spitale de câmp care
erau mai spaţioase şi mai bine dotate. Au fost inventate noi metode de vindecare şi medicamente
ce aveau menirea să vindece diferite boli rezultate în urma luptelor.

În economie apare un nou sector ce va purta denumirea de complexul militar. În diferite

state acest sector va ocupa un procentaj mare din resursele economice: în Germania - 90%,
Franţa - 95%, Marea Britanie - 70%, Italia - 60%, Austro-Ungaria - 80%.

Tot în perioada dată apare un nou gen de armată, care mai târziu se va numi unităţile
motorizate. Primele modele de asemenea unităţi au apărut în armata franceză şi engleză când
aliaţii erau nevoiţi să transporte rapid cu automobilele unităţile de infanterie în locurile unde
armata germană rupea frontul. 

Mari schimbări a suferit flota militară. Germania a fost primul stat care a utilizat în lupta
pe mare submarinul ceea ce a dus la schimbarea strategiei şi tacticii luptei pe apă. Aliaţii creează
noi genuri de unităţi ale flotei militare ce purtau denumirea de vânători de submarine. Apar
crucişătoarele ce aveau o viteză mai mare decât cele vechi.

În confruntarea mondială de la începutul secolului XX, părţile beligerante au fost nevoite

să mobilizeze în armată un număr mare de recruţi. Dacă în anul 1914 statele implicate în război
aveau recrutaţi 8 milioane de ostaşi, atunci în anul 1918 în acţiuni militare, pe diferite fronturi
participau 70 milioane. Acest fapt a influenţat mai târziu politica statelor în ceea ce priveşte
pregătirea rezervelor militare în cazul unui nou conflict. La sfârşitul războiului apar primele
unităţi cu destinaţie specială în armata germană, sub denumirea de detaşamente de asalt, ce aveau
ca misiune distrugerea întăriturilor inamicului şi organizarea operaţiunilor speciale de distrugere
a depozitelor de muniţii şi alimentare. 

Teoria militară a suferit schimbări esenţiale. Apare un nou concept care se va numi
războiul total. Acesta prevedea distrugerea inamicului prin orice metode, fără a se lua în calcul
legile morale şi rânduială creştină. Asemenea tactică de luptă a fost folosită de către Germania,
în special în lupta pe mare, când submarinele germane scufundau nu numai vasele militare, dar şi
pe cele civile.

Anume în primul război mondial apare linia frontului. Apariţia ei se datora existenţei
unui număr mare de mitraliere şi tunuri. Pentru a se proteja de focul ucigător, soldaţii se
ascundeau în tranşee ce le săpau de-a lungul poziţiilor inamicului şi aceste întărituri se întindeau
până la mare ori până la hotarul ţărilor neutre. 

Caracteristic pentru conflagraţia mondială din anii 1914-1918 au fost operaţiunile

militare ce se terminau cu lupte crâncene, dar cu rezultate minime. Militari din diferite state au
început să ducă o muncă intensă în privinţa organizării viitoarelor războaie în asemenea mod ca
operaţiunile să fie de scurtă durată, iar rezultatele la nivel înalt.

După terminarea războiului, în Europa prevalau două viziuni privind desfăşurarea

acţiunilor militare. Prima prevedea construcţia unor linii puternice de apărare, din beton, de-a
lungul hotarului, unde trupele vor putea să se ascundă şi să reziste fără a avea mari pierderi ca
26
mai apoi să poată trece în ofensivă. Cea de-a doua viziune punea accentul pe crearea unor trupe
rapide, cu un înalt nivel de manevrare, capabile să distrugă inamicul înainte ca acesta să-şi
mobilizeze forţele. În gândirea militară din anii 20, pe prim-plan se situa factorul economic, în
special existenţa materiilor prime strategice necesare ca combustibilul, fierul, arama.
Teoreticienii militari din diferite state remarcau necesitatea unei industrii de apărare care să
asigure echipamentul tehnic şi armamentul pentru înzestrarea unei armate moderne care să fie
aptă să ducă operaţiuni de ofensivă şi de apărare. Totodată se cerea, ca în caz de război, să fie
pregătită populaţia, să fie create noi întreprinderi militare cu tehnologii performante unde se vor
produce tancuri, avioane, submarine. Economiştii militari remarcau că după cum a arătat
experienţa primului război, dacă un stat pierde principalele izvoare de resurse naturale, atunci
decade economia şi statul respectiv este sortit înfrângerii.

După semnarea armistiţiului la 18 ianuarie 1920 se începe Conferinţa de pace de la Paris,

la care au participat 27 de state învingătoare şi cele învinse: Germania, Austria, Ungaria,
Bulgaria şi Turcia. Aici a fost elaborat textul de încheiere a păcii şi de organizare a Europei
postbelice, precum şi decizia de a crea o organizaţie internaţională care va gestiona conflictele
militare, ce vor apărea în Europa şi va duce un lucru intensiv pentru aplanarea acestora.
Organizaţia dată era denumită Liga Naţiunilor.

La această conferinţă, Germania era obligată să plătească o uriaşă contribuţie de război.

Armata se reducea la un număr de 100 000 de ostaşi. I se interzicea să deţină flotă militară,
aviaţie de luptă, unităţi de tancuri. Totodată se interzicea activitatea şcolilor militare germane.
Majoritatea întreprinderilor militare germane au fost închise. Acest lucru a dus la apariţia unui
număr mare de şomeri, perturbări sociale şi a partidelor radicale, ca Partidul Naţional Socialist în
frunte cu Adolf Hitler şi cel Comunist condus de Ernest Telman. După unele date, în Germania,
după semnarea păcii, fără serviciu au rămas mai mult de 1 milion de militari.

Cauzele înfrângerii Germaniei şi aliaţilor săi au fost următoarele: comandanţii germani au

dorit să câştige războiul printr-o singură bătălie generală. Împăratul Wilhelm şi miniştrii săi au
supraapreciat resursele şi capacitatea de luptă a armatei şi s-au lăsat conduşi de ideea şefului
Statului Major Molotche, precum că Germania poate câştiga o confruntare militară ducând
acţiuni militare concomitent pe două fronturi. Resursele materiale şi umane ale Antantei erau
mai mari decât cele ale Germaniei şi aliaţilor săi şi acest fapt nu a fost luat în consideraţie de
către strategii germani.. 

Sfârşitul primului război mondial aducea cu sine dispariţia celor trei imperii şi o nouă
hartă politică a Europei. Dispariţia Imperiului Rus a fost cauzată de pierderi mari în război, mai
mult de 10 milioane de vieţi omeneşti şi de situaţia economică grea. Începe războiul civil în
Rusia şi ca rezultat apare Uniunea Sovietică. Anume împotriva Rusiei ţariste Germania a folosit
o nouă metodă de luptă care mai târziu se va numi destabilizare politică. Germanii au susţinut
partidul bolşevic şi l-au ajutat să obţină puterea de stat. Ca rezultat, bolşevicii au semnat o pace
separată cu Germania, pace care a durat până la 11 noiembrie când s-a semnat armistiţiul de la
Compiegne. După acest armistiţiu, conducerea sovietică a declarat că nu are nici o obligaţie faţă
de Germania.

27
 După dispariţia Imperiului Austro-Ungar au apărut noi state ca Austria, Polonia, Cehia,
Slovacia, Ungaria.În perioada dată se formează un nou stat care va purta denumirea de Regatul
Iugoslavia şi va include în componenţa sa sârbi, muntenegreni, bosnieci şi croaţi. Dispariţia
imperiului austriac va duce la începutul mişcării de eliberare naţională a populaţiei de origine
română care locuia în Bucovina şi Transilvania. Apogeul acestei mişcări a avut loc la 1
decembrie 1918, cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde au participat 100 000 de
români din ţinuturile Transilvaniei şi Banatului. La această adunare s-a luat hotărârea de unire a
Transilvaniei şi a Banatului cu România. Ca rezultat se începe confruntarea militară cu Ungaria
care nu a fost de acord cu unificarea Transilvaniei cu România. Dar acest război româno-ungar a
fost de scurtă durată şi s-a sfârşit cu victoria României.

Dintre statele ce au avut cel mai mult de câştigat în urma acestui război a fost Franţa.
Aceasta şi-a întors teritoriile pierdute în urma războiului francoprusac din 1870, Alsacia şi
Lorena, devenind putere mondială. Parisul devine centrul diplomatic al Europei. Baze militare şi
noi colonii franceze apar în Africa, Asia, în special în peninsula Indochina. Armata franceză în
anii ’20-30 devine una dintre cele mai puternice forţe armate din lume. Numărul trupelor
franceze ajungea la 5 milioane de ostaşi. Diplomaţia franceză a format un sistem de alianţe în
Balcani, ce avea ca misiune să protejeze interesele  Republicii franceze. 

Un alt stat ce a avut de câştigat a fost Marea Britanie. Ea a obţinut principalul său scop: a
distrus imperiul german, principalul concurent pe piaţa economică internaţională. Englezii au
acaparat coloniile germane din Africa. Comercianţii englezi s-au stabilit pe pieţele de desfacere
germane din Europa. Flota engleză devine cea mai puternică din lume. Englezii au ocupat Turcia
şi controlau strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Ei s-au implicat în războiul civil din Rusia.

O noutate a fost implicarea SUA. Acesta a fost primul caz când americanii au încălcat
neutralitatea şi s-au implicat în conflictele militare din Europa. Prin aceasta conducătorii
americani doreau ca să crească rolul SUA în hotărârea problemelor internaţionale. Anume după
primul război mondial, în Europa începe să pătrundă masiv marfa produsă în America. 

În Europa Centrală apare un stat mare şi puternic, Polonia. În componenţa ei a intrat

Ucraina de Apus şi s-a format Uniunea Reci-Pospolita. Pe ţărmul Mării Baltice apar state noi:
Lituania, Letonia, Estonia şi Finlanda.

Rezultatul primului război mondial a fost dispariţia vechii organizări politice a Europei.
Apare o nouă viziune privind organizarea vieţii economice, politice şi sociale. Odată cu
încheierea acestui conflict se naşte o nouă mentalitate privind dezvoltarea de mai departe a
omenirii.

O consecinţă a războiului a fost şi apariţia celor două ideologii: cea fascistă şi comunistă.
Cercurile conducerii europene, văzând rezultatele primului război mondial, iau decizia de a face
mari schimbări în viaţa socială ca să nu provoace noi revoluţii: capitalismul sălbatic care a
existat până la război începe să dispară. Se măresc salariile, ziua de muncă se micşorează. La
majoritatea întreprinderilor se creează sindicate care trebuiau să supravegheze ca antreprenorii
să-şi respecte obligaţiile faţă de salariaţi.

28
 Dar încheierea primului război mondial nu garanta faptul că nu se va produce o nouă
conflagraţie mondială. Existau statele învinse care îşi doreau revanşă. Acest lucru a fost
confirmat de cel de-al doilea război mondial.

Bibliografie

 Margaret MacMillan, Paris 1919: Six Months That Changed the World John

Murray ISBN 0-7195-5939-1
 Harold Nicolson, Peacemaking, 1919, ISBN 1-931541-54-X
 Sir John Wheeler-Bennett, The Wreck of Reparations, being the political background of
the Lausann
 O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondiale (1914-
1945/1947), Sergiu Nazaria, Editura Tipografia Centrala, 2012
 Williamson R. Murray, Allan R. Millett. "Military Innovation in the Interwar Period"
 United States Foreign Policy in the Benjamin D. Rhodes. "Interwar Period, 1918–1941:
The Golden Age of American Diplomatic and Military Complacency"
 Peter M. R. Stirk. "European unity in context: the interwar period"
 Francois Chatelet-Conceptiile politice ale secolului XX
 Eric Hobsbawm - Secolul Extremelor
 Berstein, Serge Si Milza, Pierre - Istoria Secolului XX

29