PROIECT DIDACTIC

INSTITUȚIA:Colegiul “Iulia-Hasdeu” din Cahul

GRUPA: E 1811
DISCIPLINA: Resurse naturale globale
TEMA:Resursele de soluri
DURATA LECŢIEI: 90 minute
TIPUL LECŢIEI: De comunicare de noi conţinuturi
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
• Cunoașterea principalelor noțiuni referitoare la resursele de soluri.
• Dezvoltarea deprinderilor de comunicare şi de lucru în echipă.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
Obiective operaţionale cognitive:
Pe parcursul lecţiei elevii vor fi capabili:
 O1-să argumenteze importanţa resurselor de soluri ;
 O2-să identifice care sunt tipurile de fertilitate a solului;
 O3-să formuleze reguli de protecție a solului;
 O5-să definească noțiunile de sol,fertilitate;
 O6- să deducă care este structura fondului funciar mondial.
Obiective operaţionale afective :
 O7-să se implice motivat în activitate;
 O8-sa-și exprime impresiile și trăirile proprii despre importanța solului,fertilității;
 O9-să participe cu interes la toate etapele lecţiei.
RESURSE EDUCAŢIONALE
a) Procedurale
 metode şi procedee: conversația,dezbaterea,explicația,exercițiul.
 forme de organizare: activitate frontal,activitate individual,activitate pe grupe.
b) Materiale: note de curs,fişe de lucru.
BIBLIOGRAFIE:
 OANEA, N. Pedologie generală. Bucureşti: Ed. PACO, 2001.
 STADNIC, S. Pedologie cu bazele geologiei. Caiet de lucru cu îndrumări metodice şi sarcini individuale pentru îndeplinirea lucrărilor de
laborator, practice şi practica de instruire pentru specialităţile 613.1 „Agronomie”, 424.1 „Ecologie”, Bălţi, Presa universitară bălţeană, 2009
 Buletinul AŞM. Ştiinţele vieţii. Nr. 2 (314) 2011.Ecologia şi Geografia
 OB. Conţinuturile activităţii instructiv-educative Resurse
Evenimentele
Oper procedurale şi
instruirii/ dozare Activitatea cadrului didactic Activitatea elevilor
. materiale
Moment organizatoric  Salută elevii, solicită numele elevilor absenţi,  Răspund la salutul profesorului,  Conversaţia
(2 min.) asigură ordinea , liniştea, şi un climat nominalizează absenţii şi pregătesc  Frontal
favorabil în clasă. materialele necesare pentru desfăşurarea
lecţiei.
Captarea şi orientarea  Profesorul citeşte un mic text.  Elevii ascultă «Povestea Solului»,  fişă de lucru
atenţiei  Profesorul generalizează subiectul care conştientizînd rolul solului pentru natură şi  frontal
O7
(3 min.) va fi învățat. societate.

Anunţarea subiectului  Enunţă tema “Resursele de sol” şi  Reţin tema noii lecţii şi conştientizează  Expunerea
şi a obiectivelor performanţele la care vor ajunge elevii în performanţele la care vor ajunge dacă vor  Frontal
operaţionale urma participării active la lecţie ( vezi avea o prestaţie bună.
(3 min.) obiectivele operaţionale )
Dirijarea învăţării O5  Profesorul reaminteşte că solul face parte  Elevii dau definiția termenului solicitat de  Conversație
(60 min.) O7 din Resurse funciare. profesor.  fișe de lucru
 Solicită reactualizarea informaţiei necesare
pentru definirea termenului de sol.

 Profesorul supune dezbaterii aspecte legate  Fiecare grup își notează care este importanța  expunere
O1 de importanța și funcțiile solului. Cere solului și funcțiile lui,după care le vor nota  schemă la tablă
O8 elevilor să lucreze pe grupe și să identifice la tablă și în caiețele.
O7 care sunt funcțiile și ce importanță prezintă
solul.

O6  Profesorul prezintă elevilor noțiunea de  Elevii notează definiția de fond funciar și  observație
fond funciar și cere elevilor sa studieze citesc cursul pentru identificarea legității de  conversație
notele de curs pentru identificarea legității repartiție a solului
de repartiție a solurilor.

 frontal
O2  Profesorul supune dezbaterii termenul de  Elevii participă la dezbatere după care își  dezbatere
O7 fertilitate și prezintă noțiune elevilor. notează definiția în caiet.

O3  Profesorul pretinde elevilor să lucreze pe  Elevii sunt împărțiți pe grupe și lucrează la

O7 grupe și să realizeze un plan de acțiuni pentru  exercițiu
planul de măsuri.  pe grupe
O8 protecția resurselor de sol.
Reflecția(15 min.) Profesorul propune fiecarui grup să realizeze pe  Elevii lucrează în grup asupra sarcinii  Individual
o coală de hârtie un poster care să reflecte cele propuse.  Pe grupe
studiate în cadrul orei.

O1 Profesorul propune un joc didactic realizarea  Realizează sarcina de lucru valorificând

O7 Diamantului: individual.Tipm de 3min., după conţinuturile dobândite pe parcursul
următorul algoritm: derulării lecţiei.
1.Titlul - subiectul  Răspunsul posibil:
2. Descriere -3cuvinte (adjective) care descriu  Participă în jocul didactic, alcătuind
subiectul. Diamantul cu titlul SOLUL
3. Sentiment -4cuvinte(o propoziţie) care 1.Solul
exprimă sentimente faţă de subiect. 2.Negru(cernoziom), brun, cenuşiu de
4. Acţiune – 3 cuvinte care denumesc acţiuni pădure, mănos.
ale subiectului (verbe şi alte părţi de vorbire). 3. Este resursă naturală importantă
5. Reexprimarea esenţei – un cuvînt esenţa a Resursă naturală epuizabilă, renovabilă.
subiectului. 4.Rodeşte, hrăneşte, se tasează, păstrează.
De exemplu – Degradare 5.Bogăţie.
 1. Degradare
 2. Fizică, chimică, biologică
 3. Distruge solurile ţării noastre.
 4. Poluiază, Dăunează, aduce pagube
economice
 5.Îmbolnăvire
Concluzii,  Profesorul propune elevilor să descrie într-un  Elevii își exprimă opinia despre lecție.  Sinteză
aprecieri, cuvânt lecția.  Analiză
recomandări pentru  Profesorul efectuează caracteristica şi
studiul individual generalizarea lecţiei.
(5 min.)  Menţionează cei mai activi elevi.

Tema de acasă(2  Profesorul anunţă tema pentru acasă:  Elevii notează în caiete tema pentru acasă.  Individual
min.) scrierea unui eseupe tema:”Importanța
resurselor de sol”.
 ANEXA 1
Povestea solului
„La început, firicelul de sol era foarte neputincios. I-au venit în ajutor timpul, rocile, relieful, clima, apele, mai apoi plantele, organismele vii şi omul.
Solul şi-a creat o împărăţie bogată şi a început a face bine la toţi: a încălzit aerul atmosferic, a ţesut un covor verde pe uscat, a croit drum izvoarelor şi
rîurilor, a dat viaţă grînelor, a creat adăpost pentru unele veţuitoare, a tratat cu proprietăţile sale curative.
Treceau anii. Omul ocupa tot mai multe terenuri pentru construcţii, întroducea în sol chimicale, iriga abundent, exploata resursele solului, defrişa
pădurile, cultiva solul de-a lungul versanţilor, amplasa reţele de drumuri acolo unde îi plăcea fără o argumentare ştiinţifică deseori. Solul a devenit
bolnav şi fără puteri.
Atunci un Vîntuleţ ştrengar i-a şters cu grijă lacrimile amare şi, fără să-i spună nimic, s-a dus la Omul-Copil. Anume la el, pentru că Copilului îi
este cel mai mult dragă viaţa, iar cugetul lui e neatins încă de Lăcomie, Nepăsare, Egoism... Durerea Solului l-a amărît nespus. Copilul a chibzuit în
sinea sa şi a trimis Vîntuleţul în cele patru zări ale Pămîntului pentru ca să spulbere neghina Răului şi să semene grăunciorul Binelui.”
 ANEXA 2
RESURSELE DE SOL
Plan:
1.Definirea termenului de sol.
2.Funcțiile solului și importanța economică a resurselor de soluri.
3.Structura fondului funciar mondial.
4.Notiuni de fertilitate naturală și economică a solurilor.
5.Probleme referitor la valorificarea rațională a resurselor de soluri.
1.Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă evoluție sub influența factorilor pedogenetici, reprezentând stratul
superficial al Pământului în care se dezvoltă viața vegetală. Stratul fertil al solului conține nutrienți și este alcătuit din humus și din loess.
Solul se comportă ca un organism viu,care se formează,evoluează şi se autogenerează prin funcţiile şi însuşirile sale caracteristice asigurând în
permanenţă substratul material-energetic pentru producerea recoltelor.Solul este un laborator natural, sediu al unor transformări complexe, cu o
comunitate biologică (microorganisme în mod deosebit) foarte activă şi foarte numeroasă. Se poate afirma că solul nu poate fi redus la un simplu corp
inert, ci dimpotrivă, el are funcţii şi atribute ce atestă viabilitatea materialului din care este format.
Solul constituie, mediul (stratul) nutritiv cel mai economic pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, în vederea obţinerii unor recolte de
calitate superioară.
Acest mijloc de producţie se deosebeşte de celelalte mijloace de producţie prin următoarele:
 este un produs natural ( nu al muncii omului ),
 este limitat ca întindere,
 este neuniform ca relief,
 este fix, nu poate fi mutat,
 nu poate fi înlocuit cu alte mijloace de producţie,
 nu se uzează ( este inepuizabil atunci când este raţional exploatat)
2.În natură ca şi în societatea umană, solul îndeplineşte importante funcţii globale, care sunt esenţiale pentru asigurarea existenţei pe Terra, prin
acumularea şi furnizarea de elemente nutritive şi energie organismelor vii şi prin asigurarea celorlalte condiţii favorabile dezvoltării acestor organisme.
1. Funcţia ecologică:
- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi a hidrosferei prin participarea solului la circuitul elementelor chimice şi respectiv al apei în natură;
- contribuie la stabilitatea reliefului, protejând stratele adânci ale scoarţei terestre;
- prezintă rol de atenuare a variaţiilor bruşte ale unor caracteristici ale solului, reglând condiţiile de dezvoltare ale plantelor;
- acţionează ca un filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu diferite substanţe poluante;
- prezintă rol de sistem epurator de substanţe organice străine sau de microorganisme patogene ajunse în sol;
- asigură condiţiile de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;
- determină protecţia genetică a unor specii şi implicit a biodiversităţii;
- reprezintă habitatul de dezvoltare al organismelor din sol.
2. Funcţia economică:
- contribuie la producerea de fitomasă care serveşte ca materie primă de bază pentru producerea de alimente, îmbrăcăminte, combustibil etc., prin
intermediul funcţiilor solului de rezervor şi furnizor continuu de apă şi nutrienţi care-i conferă proprietatea cea mai importantă respectiv fertilitatea
solului;
- rol în regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemelor, prin contribuţia esenţială la circuitul elementelor chimice în natură (prin mineralizarea
materiei organice).
3. Funcţia energetică:
- acumularea de energie chimică rezultată prin convertirea energiei solare prin procesul de fotosinteză în substanţe organice şi acumularea parţială a
acestora în sol sub formă de humus. Această energie se poate elibera în sol prin procesul de descompunere (mineralizare) a substanţelor organice;
- face intermedierea schimbului de energie şi substanţe între litosferă şi atmosferă;
- rol de absorbţie a radiaţiei solare şi transferul de căldură către atmosferă.
4. Funcţia industrială:
- prezintă un rol important în infrastructură pentru diferite construcţii şi instalaţii, drumuri, autostrăzi, aerodromuri, stadioane etc., sau spaţiu de
instalare de cabluri şi conducte subterane;
- asigură materii prime pentru diferite ramuri industriale (argilă, nisip, lut etc.).
5. Funcţia informatică:
- semnal pentru declanşarea unor procese biologice sezoniere;
- înregistrează şi reflectă fidel, etapele din evoluţia istorică prin păstrarea unor caractere
relicte sau a unor relicve arheologice.

3. Fondul funciar este constituit din totalitatea terenurilor cuprinse intre granitele tarii indiferent de categoria de folosinta si de proprietar.
Geografia solurilor reprezintă o ramură a pedologiei şi geografiei, care studiează legităţile repartiţiei geografice a solurilor pe suprafaţa uscatului în
scopul regionării pedogeografice. Ca ştiinţă geografia solurilor a apărut la sfârşitul secolului XIX-lea, bazele fiind puse de către V. V. Dokuceaev, care
a stabilit corelaţii dintre sol şi factorii de solificare, a demonstrat legităţile repartiţiei geografice a solurilor pe Globul Pământesc.
În baza cercetărilor pedologice părţii europene a Rusiei a fost alcătuită harta de soluri, care, la rând cu materialele cercetărilor a permis lui V. V.
Dokuceaev de stabilit legea zonalităţii orizontale şi verticale (1898-1899).
Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală (fâşii dispuse succesiv de la nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii. În anul 1900 V.
V. Dokuceaev separă zone latitudinale de sol pentru emisfera nordică: zona arctică, zona de pădure, zona cernoziomurilor, zona aerală şi zona solurilor
lateritice.
Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi cele din apropierea lanţurilor muntoase orientate de la nord la sud, prezintă o zonalitate
orizontală longitudinală, zonele de sol fiind dispuse succesiv în sensul meridianelor, ca în cazul vestului Americii de Nord şi de Sud, sau estului
Chinei.
Chiar şi în regiunile în care se manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea oceanelor se poate observa o arcuire spre sud a zonelor de sol
(vestul Europei). Zonalitatea orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală) poate fi observată cel mai bine în America de Nord, unde la est de
fluviul Mississippi este latitudinală, iar la vest de acesta, până la Munţii Stâncoşi este longitudinală.
Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la Ecuator a următoarelor zone de sol:
 Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece);
  Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece);
 Albeluvisoluri, luvisoluri, cambisoluri şi feoziomuri greice sub pădurile de foioase (climat temperat);
 Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat);
 Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat);
 Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert;
 Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală;
 Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă.
Zonalitatea verticală (etajarea) reprezintă legea generală a răspândirii solurilor în regiunile muntoase. În acest sens, solurile sunt dispuse în zone sau
etaje care se succed de la poale spre vârf . Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea solurilor, este asemănătoare celei orizontale, dar
nu identice, cum s-ar putea crede la prima vedere. În general, etajele de sol sunt mai bine individualizate, iar unele dintre ele, cum ar fi cel al solurilor
brune acide de sub pădurile de fag sau al solurilor humico-silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc în cadrul zonalităţii orizontale. Etajarea
solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală a masivului muntos şi altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul muntos este mai înalt şi este
poziţionat mai aproape de Ecuator, cu atât vor exista mai multe etaje de sol. Altfel spus, masivele muntoase situate în apropierea Ecuatorului şi cu
altitudini care ating limita zăpezilor permanente vor avea o etajarefoarte diversificată (Kilimandjaro, Anzii). Practic, masivele muntoase, prin
intermediul altitudinii, nu fac altceva decât să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul zonalităţii orizontale sunt situate mai la nord. Spre
exemplu, în cazul unora dintre masivele muntoase din zona caldă apare etajul podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de conifere).
Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot apărea soluri intrazonale condiţionate în special de pantă şi rocă, fără ca acestea să fie
însă dominante.
Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor dar o nuanţează, evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul unei zone de sol.
Cu alte cuvinte, această lege susţine analizarea învelişului de sol în mod unitar, ţinându-se cont atât de aspectele de zonalitate cât şi de cele de
intrazonalitate. Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea solurilor pe Terra, nu poate fi observată decât pe teritorii întinse, în timp
ce pe teritorii mai restrânse, modelele spaţiale în care se combină solurile zonale şi cele intrazonale sunt destul de diverse fiind condiţionate de modul
specific în care se desfăşoară acţiunea conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. De aceea a fost elaborat conceptul regionalităţii pedologice.
4.Solul, formaţiunea naturala de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugata a
factorilor fizici, chimici şi biologici. Fiind locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie biochimică complexă, într-un corp
poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate nouă faţă de roca din care s-a format şi anume “fertilitatea”.
Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea progresivă în roca dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor.
Fertilitatea este însuşirea solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin acumularea factorilor de vegetaţie (lumină, apă,
aer, căldură, elemente nutritive şi activitate biologică) şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub
impactul activităţii umane. Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor însuşirilor sale. Fertilitatea fiind
rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-mecanice, hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii
de vegetaţie şi plantele cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie etc.). Din punct de vedere al economiei mediului este
importantă abordarea unitară, sistemică a fertilităţii solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele plantelor de cultură
si protectia mediului.
În literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe categorii de fertilitate a solului printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.
Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de formare a solului şi depinde de toţi factori naturali care au condus
la formarea solului respectiv: roca mamă, clima, vegetaţia, timpul etc. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se înţelege deci fertilitatea solului respectiv
înainte ca acesta să fie luat în cultură.
Fertilitatea naturală a solului se formează sub acţiunea bioacumulativă a asociaţiilor vegetale din diferite zone bioclimaterice. Fertilitatea naturală
este determinată de ansamblul însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date.
Fertilitatea naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit ca un corp natural în sensul definiţiei date de Dokuceaev. Bilanţul
acumulării substanţelor nutritive şi a materiei organice în sol sub acţiunea asociaţiilor vegetale diferă în funcţie de climă, rocă, relief etc. Două
suprafeţe de teren cu aceleaşi insuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate naturală, pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că
substanţele nutritive din acestea pot fi valorificate imediat de către plante, deoarece se găsesc sub forme diferite de accesibilitate. Aceasta este
fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură.
În decursul istoriei agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-
economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita fertilitate artificială.
Fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma intervenţiei omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau
agrofitotehnice: fertilizare, amendare, irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în scopul potenţării fertilităţii naturale. Însă dacă
aplicarea acestor măsuri este defectuoasă, neraţională, se produce diminuarea fertilităţii naturale a solului prin diferite procese nedorite (salinizare
secundară, acidifiere, înmlăştinire, eroziune etc.).
Solul, ca purtător al fertilităţii, trebuie privit în strânsă legătură cu alţi factori naturali care influenţează asupra recoltei culturilor, cum sunt condiţiile
climaterice, geomorfologice, hidrogeologice ş.a. Influenţa acestor factori asupra recoltelor se exercită prin intermediul solului. Deşi deosebim
fertilitatea naturală de fertilitatea artificială, dar în practică ele sunt indisolubil legate şi nu pot fi separate. Cu cât un anumit sol a fost supus lucrărilor
culturale un timp mai îndelungat, cu cât agrotehnica aplicată se perfecţionează, cu atât solul pierde mai mult din caracterele lui iniţiale şi cu atât se
pune în evidenţă mai mult fertilitatea artificială. Între fertilitatea naturală şi cea imbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite, formând astfel
un tot unitar numit fertilitate economică.
Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie imediat
folosită. Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie
considerată ca un moment al fertilităţii naturale. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea solului deoarece se
modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele nutritive din sol. Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi
exprimat prin compoziţia chimică, fizică şi biologică a solului. O compoziţie poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta
datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor. Noţiunea de fertilitate economică scoate in evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii efective,
rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului.
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte: fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului datorită factorilor de
intensificare, care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar; fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu
numai creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii costurilor pe unitatea de produs, adică a crescut
eficienţa economică în cultivarea speciei respective de plante.
Fertilitatea relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante cultivate, la condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură
aplicate etc. De exemplu, psamosolurile sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai favorabile pentru arahide, sorg,
pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile halomorfe se pretează numai pentru anumite culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.). Deci fertilitatea este
relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de plante de cultură şi mai fertil pentru altele.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a unui sol de a asigura plantele de cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai
după anumite intervenţii ale omului. De exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după desecare (sau drenare), după
lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu cele realizate pe solurile fertile. În acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în
exces, care după eliminare permite solului să-şi manifeste întregul potenţial. Indicatorii fertilităţii solului.
Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de indicatori care, pentru sistematizare, se pot încadra în patru grupe:
 agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă, rezistenţa la penetrare, gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat),
volum edafic util, indicele agrofizic al fertilităţii solului;
 hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa
(rezerva de apă utilă), ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
 agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în baze, conţinutul de elemente nutritive;
 agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol, activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al
fertilităţii solului), starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare – rezerva de seminţe de buruieni şi cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor şi a
agenţilor fitopatogeni).

5. Gospodărirea raţională a solului înseamnă combinarea tehnologiilor şi activităţilor în aşa mod încât să se realizeze concomitent: bioproductivitatea,
securitatea alimentară, protecţia calităţii solului, viabilitatea economică şi acceptabilitatea socială. Aceasta se poate realiza dacă se acţionează în
primul rând asupra principalului obiectiv – protecţia calităţii solului. Menţinerea pe termen lung a capacităţii de producţie a solului, sporirea fertilităţii
lui, combaterea deşertificării sunt sarcinile strategice primordiale ale întregii naţiuni.
Pentru protecţia resurselor de sol se recomandă următoarele acţiuni principale.
Măsuri cu caracter general:
– organizarea, în baza rezultatelor cercetărilor pedologice a teritoriului comunelor şi gospodăriilor agricole, revederii structurii folosinţelor agricole şi
silvice, restructurarea folosinţelor în funcţie de natura proceselor de degradare şi necesitatea menţinerii echilibrului ecologic dintre ecosistemele
naturale şi cele antropice;
– managementul resurselor de sol corespunzător cerinţelor agriculturii durabile.
Implementarea sistemului complex de protecţie antierozională a solurilor. Eroziunea solurilor este factorul principal de degradare a învelişului de
sol, care conduce la agravarea situaţiei ecologice generale în ţară: are loc înnămolirea şi poluarea bazinelor acvatice şi terenurilor din depresiuni, se
distrug drumurile, construcţiile, instalaţiile şi construcţiile hidroameliorative.
Sistemul complex de protecţie antierozională a solurilor se realizează prin proiecte de organizare şi amenajare antierozională a moşiilor comunelor,
bazinelor acvatice şi cuprind următoarele acţiuni şi măsuri:
- repartizarea folosinţelor agricole pe versanţi în conformitate cu condiţiile de relief şi pedoclimatice, orientarea solelor pe direcţia generală a
curbelor de nivel;
- stabilirea unei reţele de canale pentru evacuarea dirijată a surplusului de apă de pe versanţi şi prevenirea eroziunii în adâncime;
- stabilirea unei reţele optime de drumuri tehnologice, amplasarea lor corectă pe pante;
- efectuarea amenajărilor fitoameliorative (înfiinţarea perdelelor forestiere, înierbarea sau împădurirea versanţilor cu înclinare mai mare de 20 ,
transformarea în fâneţe a terenurilor puternic erodate);
- implementarea agrotehnicii antierozionale, efectuarea lucrărilor agrotehnice pe direcţia generală a curbelor de nivel; cultivarea culturilor
agricole în fâşii alternative cu benzi înierbate; asolamente antierozionale etc.;
- combaterea eroziunii în adâncime prin amenajarea corespunzătoare a ravenelor;
- stabilizarea alunecărilor de teren.
Măsurile principale de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren sunt următoarele:
- construirea canalelor de evacuare rapidă a apei pluviale;
- drenarea terenurilor prin diferite metode;
- captarea izvoarelor de coastă;
- împădurirea terenurilor afectate sau care pot fi afectate.
Asigurarea ştiinţifică:
1. Fundamentarea ştiinţifică a sistemului de agricultură durabilă pentru diferite zone pedoclimatice (asolamente, sisteme de lucrare şi fertilizare a
solului, protecţia plantelor, irigarea etc.).
2. Perfecţionarea sistemului naţional de cercetări pedologice şi agrochimice pentru Cadastru şi Monitoringul Funciar.
3. Elaborarea unor programe complexe de utilizare durabilă, protecţie şi ameliorare a solului la nivel de judeţe, comune.
Acţiuni de informare, instruire şi educaţie:
- informarea şi convingerea societăţii că protecţia şi utilizarea durabilă a solurilor sunt indispensabile pentru bunăstarea populaţiei, calitatea
mediului înconjurător şi a vieţii;
- conştientizarea consumatorilor de peisaj din mediul urban şi rural că nu este posibil să se pretindă peisaje de calitate menţinând un stil de viaţă,
care duce la deteriorarea solului;
- informarea, sensibilizarea şi educarea publicului despre protecţia solului, evidenţiindu-i partea sa de responsabilitate, în vederea mobilizării
sale de aşi modifica comportamentul;
 - instituirea facilităţilor, structurilor şi programelor de educaţie, îndrumare şi schimb de informaţii şi experienţă, precum şi a unor cursuri de
instruire la toate nivelurile;
- mobilizarea nu numai a populaţiei rurale, dar şi a publicului în ansamblu, într-un proiect al întregii naţiuni, consacrat protecţiei , ameliorării şi
utilizării durabile a solurilor.
Acţiuni legislative. În noile condiţii de trecere de la economia central dirijată la economia de piaţă, este posibil, în măsura în care statul va acorda
sprijinul necesar, să se realizeze integrarea politicii agrare în cadrul unei politici naţionale de protecţie a mediului înconjurător şi resurselor de sol,
bazată pe principiile ecologiei moderne. Conservarea şi reconstrucţia ecologică a solurilor trebuie să ţină cont de particularităţile pedodiversităţii
locale, de factorii de degradare a solurilor, de forma de proprietate asupra terenurilor agricole şi să se bazeze pe un ansamblu de mecanisme economice
şi politice de stimulare şi reglementare la nivel naţional a activităţilor pentru protecţia solurilor, cum sunt:
- gestiunea ecologică pe baze contractuale între agricultori, silvicultori, proprietari, guvern şi/sau asociaţii voluntare cu prevederea de remunerări
financiare sau compensaţii;
- măsuri economice şi fiscale cum sunt reducerea sau exonerarea taxelor funciare, acordarea de credite cu dobândă mică şi o perioadă de graţie.
O acţiune legislativă de primă necesitate este adoptarea legii solului şi a legii privind controlul de stat asupra respectării legislaţiei funciare,
folosirii şi protecţiei terenurilor
Premisele socio-economice, politice şi demografice privind măsurile de protecţie a solurilor sunt:
- acordarea unui loc important acţiunilor de protecţie a mediului şi resurselor naturale în toate programele naţionale de dezvoltare a economiei;
- stabilirea de norme unitare pentru protecţia mediului, în primul rând a resurselor de sol;
- asigurarea mijloacelor necesare pentru cercetări ştiinţifice, dezvoltări tehnologice în domeniul combaterii degradării solurilor şi dezvoltării
durabile;
- finanţarea Monitoringului şi Cadastrului Funciar;
- promovarea colaborărilor internaţionale în domeniul protecţiei resurselor naturale şi combaterii degradării solurilor;
- aplicarea principiului de responsabilitate a deţinătorilor de terenuri şi organelor de administrare publică pentru definirea şi aplicarea măsurilor
privind protecţia, ameliorarea şi utilizarea durabilă a solurilor;
- elaborarea de politici de dezvoltare care asigură dezvoltarea durabilă a societăţii şi nu conduc la epuizarea resurselor naturale, degradarea şi
poluarea solurilor.