CAPITOLUL IV

LUCRĂRILE SOLULUI
Din punct de vedere agrotehnic, adică al modificărilor pe care lucrările
solului le produc solului, modificări care influenţează creşterea plantelor, am
identificat trei situaţii şi anume:
1. Când solul este lucrat.
2. Când solul nu este lucrat dar rămâne descoperit, fără resturi vegetale sau cu
foarte puţine resturi vegetale deasupra.
3. Când solul nu este lucrat, nici tasat prin trecerea utilajelor agricole, şi
rămâne, tot timpul, acoperit cu un strat de resturi vegetale de la cultura sau
culturile precedente, numit strat de mulci.

IV.1. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL

LUCRAT
Lucrările solului constau în operaţii care destramă agregatele de sol, le
afânează, mărunţesc bulgării, nivelează terenul, ş.a., în scopul creării de condiţii
bune pentru creşterea rădăcinilor. După arătură, de obicei se fac 1-2 discuiri, pentru
pregătirea patului germinativ, în funcţie de gradul de mărunţire a solului. Pentru
plante cu seminţe mici, al doilea discuit se înlocuieşte cu o lucrare cu combinatorul,
înainte de semănat. Se recomandă ca semănatul să urmeze imediat, chiar după
utilajul care face ultima lucrare de pregătire a patului germinativ, pentru a pune
sămânţa într-un pat germinativ în care să beneficieze de umiditate şi oxigen.
Uneori, dacă terenul are bolovani, se tăvălugeşte, pentru a fixa bulgării în pământ
apoi se discuie, pentru a-i mărunţi dar, de obicei, tăvălugii se folosesc în cadrul
combinatorului, pentru mărunţirea bulgărilor de sol. Se mai pot folosi tăvălugi şi
după semănat, pentru punerea în contact intim a seminţelor mici cu solul.
Dezmiriştitul, după recoltarea culturilor de vară este o lucrare extrem de
importantă, pentru că afânează stratul de sol superficial, creând spaţii mai largi
decât în adâncime. În acest fel se menţine apa în sol, până când se poate face
arătura de vară sau altă lucrare a solului premergătoare semănatului. Se execută, de
regulă, cu discul, dar se poate efectua şi cu alte utilaje, cum ar fi chiselul sau orice
alt utilaj care să mobilizeze solul în scopul maisus menţionat.
Alte utilaje cu care se poate lucra solul sunt grapele cu colţi rigizi, cu colţi
reglabili, grapele stelate sau grapa stelată. Grapele cu colţi rigizi şi grapa stelată
lucrează în agregat cu plugul şi sunt foarte utile pentru că lasă solul mărunţit şi
nivelat. S-a demonstrat că şi arăturile de toamnă trebuie lăsate mărunţite şi nivelate,
pentru că în primăvară se intră mai târziu pe terenurile lăsate în brazdă crudă,
pentru că se zvântă mai greu. Celelalte arături, de vară, de toamnă, din ferestrele
iernii sau de primăvară se efectuează, în mod obligatoriu cu o grapă după plug, fie
stelată ori rigidă. Acest lucru este necesar pentru a menţine apa în sol, în cazul
arăturilor de vară sau a mărunţi solul, a preveni formarea curelelor, ori pentru a nu
lăsa bolovani, care s-ar usca foarte repede, în cazul arăturii de primăvară. De fapt,
arătura de primăvară are ca principal dezavantaj acest lucru, formarea de bolovani
uscaţi care nu mai pot fi mărunţiţi pentru a crea un pat germinativ potrivit, unde
sămânţa să vină în contact intim cu solul, pentru a se umecta. Apa din stratul arat
nu ar fi o problemă atât de mare, pentru că pe 20 cm se pot pierde, să zicem, 5% de
umiditate. Aceasta înseamnă 5% din masa de sol de pe un hectar cu densitatea
aparentă 1,4 şi adâncimea de 0,2 m = 140 m3 apă/ha sau 14 mm preicipitaţii. O
ploaie de 15 mm în primăvară este un lucru obişnuit.
Grapa stelată se foloseşte pentru spargerea crustei la porumb, când acesta are
câteva frunze. Combate şi buruienile mici sau în curs de răsărire, aşa cum am
menţionat la capitolul dedicat acestui lucru. Mai important este că potejează solul
împotriva pierderii apei din profunzime care migrează spre acest strat cu crustă de
la suprafaţa solului, unde se pierde prin evaporare. Crusta se poate forma după ploi
repezi, pe soluri cu multă argilă, mai sărace în humus. Pe solurile bine structurate,
cernoziomuri, se formează mai rar.

Figura 4.1. Crustă la suprafaţa solului, din cauza ploilor repezi şi a lăsării solului descoperit,
fără resturi vegetale.

Lucrarea de prăşit mecanic, cu cultivatorul a fost prezentată la combaterea

mecanică a buruienilor.
Lucrările cu plugul chisel sau paraplug sunt considerate lucrări de bază ale
solului, fără întoarcerea brazdei. Aceste utilaje crapă solul pe verticală, afânându-l.
Pot trece prin resturi vegetale, astfel încât, suprafaţa solului să rămână, parţial
acoperită cu resturi vegetale.
Lucrarea cu scarificatorul se face pe terenurile grele, afectate de tasare în
profunzime. Scarificatorul este o unealtă constituită din trei gheare puternice care
despică solul la adâncime mare, de 50-70 cm. Se execută când solul are umiditatea
care să-i permită să se formeze şi crăpături, odată cu trecerea scarificatorului prin
sol, la circa 70% din capacitatea de câmp, când solul este reavăn.
Arătura este lucrarea cea mai importantă care se aplică solului. Probabil că
omul primitiv a observat, în mod întâmplător, că în solul răscolit plantele cresc mai
bine şi, de atunci, a început să lucreze solul pentru a încorpora sămânţa, pentru a
combate buruienile, realizând, totodată, şi o mai bună înmagazinare a apei şi un
schimb de aer mai intens în masa stratului lucrat, ceea ce a condus la o mineralizare
mai rapidă a materiei organice a solului, punând la dispoziţia plantelor substanţele
minerale necesare.
IV.1.1. Influenţa arăturii asupra materiei organice a solului
Lucrarea solului înainte de semănat s-a utilizat atât de mult, încât s-a creat
impresia că trebuie să fie şi folositoare. Dacă efectul pe termen scurt este de
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a plantelor, efectul pe termen lung al lucrării
intense a solului a fost total nefavorabil asupra fertilităţii lui. În decursul istoriei
omului, s-au identificat peste 30 de civilizaţii care au crescut şi au decăzut odată cu
fertilitatea solului daterminată de lucrarea intensă a solului. Dar care sunt
modificările care conduc la acest fapt? Solul, în decursul formării lui, fiind acoperit
cu resturile vegetale din anii precedenţi, vreme de milioane de ani, a concentrat
materia organică sub formă de humus, pentru că dintre cele două procese
fundamentale care se produc în masa lui – oxidarea şi reducerea – a predominat cel
de-al doilea, conducând la heteropolicondensarea materiei organice, legată intim de
materia minerală. După ce solul a început să fie lucrat, a primit un surplus de
oxigen care a stimulat activitatea bacteriilor aerobe, fapt ce a condus la
mineralizarea unei cantităţi mai mari de humus decât cea care se formează, creând
un dezechilibru între formarea şi oxidarea acestuia. Din păcate, acest fenomen se
produce şi în zilele noastre iar pedologii au tras un semnal de alarmă asupra
scăderii conţinutului de humus al solurilor cu 1-1,5% pe an. După luarea în cultură
a preeriilor americane, conţinutul de humus a scăzut la jumătate în decursul unei
generaţii. În figura de mai jos se observă efectul pe termen lung al aplicării
tehnologiei no till, în comparaţie cu lucrarea convenţională a solului prin arat,
asupra conţinutului de humus al solului (35,36,39,42,67,68,71,72).
 Figura 4.2. Efectul aplicării tehnologiei no till asupra conţinutului de humus al solului, timp
de 30 de ani, în regiunea Parana din sudul Braziliei.
Sursa: http://www.fao.org/docrep/009/a0100e/a0100e07.html

Materialul vegetal rămas pe sol după recoltare este încorporat în sol prin
arătură. Aici, această materie organică constituită din coceni, paie, tulpini, etc., se
descompune rapid pentru că vine în contact cu microorganismele solului, există
umiditate şi căldură. Descompunerea rapidă nu conduce la acumularea materiei
organice în timp, la heteropolicondensarea ei sub formă de moleculă mare, de
humus. Produşii rezultaţi sunt foarte folositori plantelor dar rapiditatea cu care se
desfăşoară fenomenul face ca mare parte să se piardă pentru că, ori nu este o
cultură atunci pe câmp, ori rădăcina nu are capacitatea să absorbă acei nutrienţi cu
rapiditatea cu care se formează. În figura de mai jos se observă că introducerea
resturilor vegetale în sol determină descompunerea lor în câteva săptămâni.

Figura 4.3. Intensitatea descompunerii paielor de grâu în funcţie de lucrarea solului.

Sursa: http://soilandhealth.org/wp-content/uploads/01aglibrary/010117attrasoilmanual/010117attra.html

IV.1.2. Influenţa lucrărilor solului asupra păstrării apei în sol

Primul efect al arăturii şi al lucrărilor solului, în general, este reducerea
pierderii apei din sol. Acest fenomen se produce datorită creării unui strat afânat,
cu multe spaţii aerifere, largi care ţin apa mai slab decât spaţiile înguste de
dedesuptul stratului lucrat. De fapt, se produce o întrerupere a contactului dintre
aceste două straturi distincte de sol care se crează prin lucrarea solului. Stratul de
jos este mai tasat, are o anumită structură, este mai umed. În acest strat predomină
orificiile înguste, capilare, în care este apă. Sunt şi spaţii largi, aerifere, dar mai
puţine decât în cel de deasupra, creat prin lucrarea solului. După efectuarea lucrării
solului, de orice fel ar fi: arat, discuit, lucrat cu chiselul, paraplugul, etc., se crează
o zonă de ruptură între aceste două straturi. Această zonă face ca cele două straturi
să mai fie legate între ele prin puţine puncte de contact. În plus, orificiile largi din
stratul lucrat ţin apa mult mai slab, aşa cum am mai spus. Efectul este că apa
rămâne în stratul de jos, la dispoziţia rădăcinii. Se previne, în acest fel, accesul apei
către suprafaţa solului, unde s-ar putea pierde prin simplă evaporare, în loc să
treacă prin plantă, să fie transpirată de aceasta şi să lase substanţele minerale pentru
metabolismul plantei. Contactul dintre cele două straturi se reface tot prin apă dar
când apa stă mai mult în contact cu solul, adică după perioada de iarnă. În timpul
verii, ploile doar trec prin spaţiile largi, mai în jos pe profil, solul nu îşi satisface tot
necesarul de apă decât dacă apa are mult timp la dispoziţie să pătrundă în spaţiile
mici din interiorul agregatelor, unde pătrunde greu. Acest fenomen este ilustrat,
schematic, mai jos:

Figura 4.4. Crearea stratului afânat prin lucarea solului. Acest strat acţionează ca tampon
împotriva accesului apei spre suprafaţa solului, unde se poate pierde prin evaporare.

Planta nu se aprovizionează doar cu apa din stratul arat. Aici, la o capacitate

de câmp de 35% şi un coeficient de ofilire de 15%, la o densitatea aparentă a
solului de 1,4 g/cm3, pe adâncimea de 20 cm vom avea 20% umiditate disponibilă
(Interval de Umiditate Activă, I.U.A.), adică 560 m3/ha, sau 56 mm înălţime.
Aceasta înseamnă două ploi bune, fiecare de circa 30 mm. Umiditatea din subsol
migrează către suprafaţă pentru că solul se usucă, peliculele de apă ce înconjoară
particulele de sol se subţiază şi apa migrează aici, unde aprovizionează rădăcina.
De aceea, solul este considerat un adevărat rezervor de apă pentru plantă.
Precipitaţiile anuale, să spunem, de 600 mm înseamnă 6000 m3 apă la hectar, adică
600 litri pe metru pătrat. Dacă pe un metru pătrat cresc 5 plante de porumb sau
floarea soarelui, înseamnă că fiecare plantă foloseşte cam 120 litri. Sigur, nu toată
această apă trece prin plantă, o parte se evaporă sau cade după recoltarea plantei,
dar ca să ne facem o idee cam câtă apă foloseşte planta. Apa este de fapt, „motorul”
plantei. Mişcarea apei în sol se face de la un punct unde este atrasă mai puţin către
alt punct, unde este atrasă mai puternic. De aceea, lucrările solului determină
păstrarea apei în sol.
Lucrările superficiale ale solului sau reducerea adâncimii arăturii au dat
rezultate similare cu arătura, din acest motiv. Prin lucrările superficiale, cu discul
sau alt utilaj care nu lucrează la adâncime mare, se crează stratul superficial afânat
de circa 10 cm ce determină păstrarea apei în sol. Dacă, odată cu aceasta, se
pregăteşte şi un pat germinativ bun, este suficient ca planta să dea producţii
similare cu arătura. Aşa se explică succesul lucrărilor superficiale ale solului. A nu
se confunda cu lucrările minime, acestea înseamnă reducerea numărului de treceri
ori prin omiterea lor, ori prin efectuarea simultană.
Tabelul 4.1. Influenţa lucrării de bază a solului şi a numărului de lucrări de pregătire a
patului germinativ asupra producţiei de porumb la SCA Caracal, în anul 1987
Lucrarea de Nr. de discuiri Producţia medie
bază 3 2 1 0 q/ha %
Arat 34,5 32,1 29,3 28,3 31,1 100
Cizel 34,5 30,1 29,6 28,6 30,7 99
Discuit 34,3 28,5 28,3 28,1 29,8 96
Nelucrat 33,5 19,5 16,9 16,6 21,6 69
Prod. Medie 34,2 27,6 23,5 22,9
q/ha
% 100 81 69 67
Sursa: Tianu Al., 1995. Cercetări privind sistemul de lucrare a solului în ultimii 30 de ani în România.
Lucrările simpozionului „Lucrările solului – prezent şi perspective”, Cluj-Napoca, 22-23 iunie.

Din datele prezentate reiese că pregătirea patului germinativ are rolul esenţial
în nivelul producţiei. Pe terenul nelucrat în toamnă dar bine afânat prin discuire în
primăvară s-a obţinut acelaşi nivel de producţie cu al variantelor lucrate în toamnă.
Se remarcă faptul că varianta nelucrată dar cu mulci nu a fost exprimentată.
In legatură cu sistemele de lucrări minime cercetate şi aplicate la noi în ţară,
se observă o multitudine de variante ce cuprind: înlocuirea arăturii cu lucrarea cu
cizelul, cu plugul fără cormană (paraplug), discuiri repetate, arătura la 2-4 ani, în
asolament, semănatul concomitent cu pregătirea patului germinativ şi aplicarea
îngrăşămintelor, cultura prăşitoarelor pe biloane, semănatul direct, fără arătura, ş.a.
Rezultatele obţinute au fost promiţătoare, apropiate de varianta clasică, în cazul
variantelor de lucrări superficiale şi minimum tillage însa aplicarea lor în producţie
s-a lovit de probleme cum sunt starea culturală slabă (îmburuienare excesivă), lipsa
strategiilor de erbicidare şi, în special, absenţa maşinilor agricole necesare. Până în
prezent s-a stabilit posibilitatea renunţării la arătură în favoarea pregătirii de bază
numai prin discuire sau freză la culturile succesive şi la grâu, după prăşitoare, pe
terenurile arate pentru planta premergătoare, neîmburuienate, fertilizate
corespunzător şi la irigat. Varianta nelucrată, semănată direct, a dat rezultate foarte
slabe, probabil pentru că stratul de mulci nu a fost luat în considerare, în cele mai
multe dintre cercetări. Există foarte puţine date despre efectul stratului de mulci
(79,80,81).
IV.1.3. Influenţa arăturii asupra densităţii aparente şi a permeabilităţii
hidrice
Deşi arătura, aşa cum am menţionat, are efecte imediate favorabile, în
comparaţie cu un teren nelucrat, densitatea aparentă mai scăzută după efectuarea
arăturii revine la valori mai mari chiar decât ale terenului nelucrat, după 5-6 luni de
la afectuare. Acest lucru se produce din cauza mărunţirii agregatelor structurale şi a
reaşezării lor mai compacte, în timp. Permeabilitatea hidrică, deşi este mai mare în
prima fază, scade drastic şi rapid din cauza mărunţirii agregatelor prin lucrarea
solului şi prin contactul direct al apei cu ele, care le destramă, micşorând
capilaritatea, ce determină reţinerea mai puternică a apei, lucru ce îngreunează
scurgerea apei în profunzime; ulterior, unele soluri pot forma crustă la suprafaţă
(45,47,61,62).
Tabelul 4.2. Influenţa tipului de lucrarea a solului şi a gradului de acoperire a solului cu mulci
asupra permeabilităţii hidrice
Tipul de lucrare a solului Infiltraţia apei, mm/min. Procentul de acoperire a
suprafeţei solului cu mulci
No till 2,7 48
Plug chisel 1,3 27
Plug cu cormană 0,8 12
Sursa: http://soilandhealth.org/wp-content/uploads/01aglibrary/010117attrasoilmanual/010117attra.html

IV.1.4. Influenţa lucrărilor solului asupra structurii

Structura solului este cheia fertilităţii lui. Dacă solul este structurat, înseamnă
că cele trei faze sunt în echilibru în masa solului: faza solidă, lichidă şi gazoasă.
Structura solului se crează în timp prin pătrunderea rădăcinilor, care, după
descompunerea lor, lasă spaţii unde, de obicei, intră aer. Vietăţile diverse ale
solului formează, deasemenea, orificii care contribuie la crearea arhitecturii spaţiale
a solului. Microorganismele, prin metabolismul lor emană bioxid de carbon care
trebuie să-şi uniformizeze presiunea parţială cu alte gaze atmosferice, în special cu
oxigenul şi are nevoie de spaţii pentru a face această uniformizare. Dacă solul are
structura distrusă accesul aerului şi al apei sunt îngreunate, procesele
microbiologice tind spre tipul anaerob, care produce substanţe toxice pentru
rădăcină (CH4) şi se intensifică denitrificarea produsă de bacterii anaerobe.
Denitrificarea, într-un sol tasat şi umed, poate ajunge la 15-25 kg N/ha.
Prin lucrarea de arat tocmai de structura solului nu se ţine seama. Solul este
mărunţit, se crează un pat germinativ excelent dar agregatele strucuturale se
mărunţesc şi se aşează mai tasat. Prin lucrarea energică a solului se distrug canalele
de râme şi de alte vieţuitoare care trag materia organică în profunzime. Arătura le
aduce la suprafaţă, unde sunt mâncate de păsări. Se distrug orificiile largi create de
aceste vieţuitoare. Refacerea structurii necesită ani de zile, apoi. De aceea solul
nelucrat şi acoperit cu mulci are permeabilitate hidrică mult mai mare decât solul
lucrat, pentru că spaţiile largi se menţin, rădăcinile cresc, în special în aceste spaţii
iar solul din interiorul agregatelor structurale nu este expus oxigenului şi
mineralizării. În solul arat nu mai sunt râme sau numărul lor este foarte redus. După
8 ani de no till numărul de râme din sol a crescut de 30 de ori. Lucrarea solului fără
întoarcerea brazdei a înregistrat valori intermediare între arătură şi no till în ce
priveşte numărul de râme. Diversitatea vieţii se reduce foarte mult în solurile
lucrate intensiv.
Structurarea mai bună a solului la no till faţă de arătură a fost documentată
prin determinarea coeficientului relativ al difuziei gazului în sol. Determinarea se
face pe probe în structură nemodificată. Aceasta arată o mai evidentă continuitate a
porilor în solul nelucrat dar acoperit cu mulci.
Deoarece solul lucrat se aşează mai compact, trecerea la no till determină o şi
mai mare compactare în anul când se începe această tehnologie. Din acel moment
începe restructurarea naturală a solului prin acţiunea ciclurilor umezirire – uscare,
pătrunderea rădăcinilor, acţiunea vietăţilor din sol. Atingerea unui nou echilibru
durează câţiva ani. Cercetările au arătat că revenirea stării structurale a solului se
produce după primul an în stratul sub 20 cm şi după 3 ani în orizontul 0-20 cm.
(8,10,14,23,81).
IV.1.5. Influenţa lucrărilor solului asupra buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor
Lucrările solului contribuie la combaterea buruienilor prin aducerea la
suprafaţa de sol cu mai puţine seminţe sau mai puţin viabile şi îngroparea celor de
la suprafaţă în adâncime, de unde nu pot răsări. Buruienile prezente la parcelele
experimentale cu teren nearat şi fără mulci au fost aproape cu totul altele faţă de
cele adaptate la teren lucrat. Astfel, la cultura porumbului, speciile clasice:
Amaranthus, Xanthium, Chenopodium, Setaria, Digitaria care cresc pe solul lucrat,
nu au mai apărut deloc pe terenul nelucrat şi fără mulci. Aici au apărut două specii
caracteristice acestui nou mediu: Erigeron canadensis şi Crepis foetida (vezi figura
de la solul nelucrat şi descoperit). Doar pirul, pălămida şi volbura au rezistat
acestui nou mediu. La solul nelucrat dar acoperit cu mulci s-a petrecut un fenomen
foarte interesant: buruienile adaptate terenului lucrat au persistat, dovadă că solul
nu se tasează sub stratul de mulci ci se „dospeşte”, afânându-se prin structurare.
Specificul buruienilor care care cresc pe sol sunt primul indicator, înainte de a face
analize fizice sau chimice (20,21,30,31).
Prin încorporarea resturilor vegetale bolnave şi descompunerea lor, arătura
contribuie la limitarea atacului diverselor boli şi dăunători. De aceea, la tehnologia
no till rotaţia culturilor este obligatorie (74,78,).

IV.2. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL

NELUCRAT ŞI NEACOPERIT CU RESTURI VEGETALE
În evoluţia lui de milioane de ani, solul a rămas descoperit doar accidental.
La fel s-a întâmplat şi cu solul scormonit de animale. În mod natural, solul nu a
cunoscut situaţia de a rămâne descoperit la suprafaţă. În situaţia precedentă am
văzut că solul lucrat, deşi constituie un pat germinativ excelent, rămas descoperit,
devine vulnerabil la eroziune, îşi strică structura şi pierde materia organică. Să
vedem ce modificări suferă solul nelucrat şi descoperit, fără resturi vegetale
deasupra. În această situaţie se crează un strat superficial de 3-5 cm tasat şi năclăit
de precipitaţiile din timpul iernii când solul este umed permanent şi expus lovirii de
către picăturile de ploaie. Sub acest strat, solul rămâne structurat, cu orificii mai
largi. Putem observa acest lucru doar săpând cu casmaua 20 cm. Dacă încercăm să
cultivăm terenul în aceste condiţii, pregătind patul germinativ doar pe direcţia
rândului şi pe o lăţime mică, de circa 10 cm se va produce următorul fenomen:
stratul superficial, de 3-5 cm, care este tasat, cu capilaritate mai mică decât cel din
profunzime, va extrage apa de jos ca atunci când pui un biscuit pe un burete.
 Figura 4.5. Reprezentare schematică a profilului solului nelucrat şi fără resturi vegetale
deasupra. Stratul superficial, de 3-5 cm, mai tasat, extrage apa din profunzime, unde solul este
structurat, cu spaţii mai largi, şi o pierde rapid prin evaporare.

Determinările au arătat că acest fenomen nu este intens primăvara timpuriu,

pentru că deficitul atmosferei în vapori de apă nu este mare, pentru că este, încă,
răcoare dar odată cu venirea căldurii, acest fenomen se produce în timp de câteva
ore. Practic, se poate face analogia cu o potecă de pe teren. Aceasta se usucă repede
şi foarte puternic pe acelaşi principiu: are capilaritate mult mai mică decât solul de
dedesupt şi extrage apa din el, pierzând-o prin evaporare. Acest lucru se produce
dacă încercăm să cultivăm terenul nelucrat şi descoperit.

Figura 4.6. Efectul lipsei stratului de mulci pe terenul nelucrat. Solul s-a uscat puternic şi nu a
permis creşterea porumbului. Se observă alte specii de buruieni decât la solul lucrat: Erigeron
canadensis şi Crepis foetida

Pentru a determina ritmul pierderii apei în cele trei sisteme de lucrare a

solului, am efectuat o experienţă cu vase de vegetaţie în care am semănat porumb.
Un vas a fost lucrat la suprafaţă cu un cuţit, la adâncimea de circa 5 cm, altul nu a
fost lucrat şi nici nu a avut strat de mulci iar al treilea nu a fost lucrat dar s-a pus pe
sol un strat de mulci de circa 5 cm, constituit din fân de graminee (Festuca şi
Dactylis). Vasele de vegetaţie au fost cântărite aproape zilnic, pentru a determina
câtă apă au pierdut. Cel mai bine a păstrat apa vasul nelucrat dar acoperit cu mulci,
urmat de cel lucrat. Vasul nelucrat şi fără mulci a pierdut apa în regim de ore,
atunci când a venit căldura. Solul acoperit cu mulci a mai păstrat apă la dispoziţia
plantelor o săptămână mai mult decât cel lucrat. Acest lucru se poate observa din
mărimea ştiuleţilor.

Figura 4.7. Ştiuleţii de la vasul nelucrat acoperit (stânga), lucrat (mijloc) şi nelucrat fără mulci
(dreapta)
Pierderea accentuată a apei din sol la vasele de vegetaţie nelucrate şi fără
mulci, pentru cele trei clase texturale se observă în graficele de mai jos:

Figura 4.8. Apa disponibilă pentru solul argilos

 Figura 4.9. Apa disponibilă pentru solul lutos

Figura 4.10. Apa disponibilă pentru solul nisipos

După ce solul nelucrat şi descoperit pierde apa atât de repede, se întăreşte şi

nu mai dă voie nici rădăcinii să crească normal. Acest lucru se observă din figura
următoare, unde sunt prezentate rădăcinile plantelor de porumb crescute în cele trei
condiţii de lucrare a solului: lucrat, nelucrat cu mulci şi nelucrat fără mulci.
 Figura 4.11. Sistemul radicular al plantelor de porumb care au crescut în sol nisipos lucrat
(stânga), nelucrat fără mulci (mijloc) şi nelucrat cu mulci (dreapta).

Din această imagine se observă că planta din vasul nelucrat şi fără mulci a
avut cea mai slab dezvoltată rădăcină. Cea din vasul nelucrat dar cu mulci a format
multe rădăcini în stratul superficial.
Concluzia este că a încerca să cultivăm solul nelucrat şi fără mulci deasupra
conduce la rezultate extrem de slabe. Practic, planta este privată de apă, motorul
metabolismului ei (28,32,33).

IV.3. MODIFICĂRILE PE CARE LE SUFERĂ SOLUL

NELUCRAT DAR ACOPERIT CU RESTURI VEGETALE (MULCI)
Oricine a văzut, vara, cât de bine se menţine solul sub o grămadă de resturi
vegetale. Râmele ajung până la suprafaţă, solul este structurat şi umed. Pe acest
lucru se bazează tehnologia no tillage. Lucrarea solului a devenit atât de mult
folosită încât s-a creat convingerea că este şi sănătoasă pentru sol, folositoare,
indispensabilă.
Prima fermă unde s-a aplicat tehnologia no till a fost cea a fraţilor Harry şi
Lawrence Young din Herndon, Kentucky, pe circa 0,3 ha. Această fermă a devenit
un fel de muzeu, exemplu pentru cei care doreau să adopte această tehnologie.
Astfel, fermierul brazilian Herbert Bartz a vizitat-o, a fost impresionat pentru că
reducea eroziunea solului şi a adus o semănătoare no till la ferma lui din regiunea
Parana, Brazilia. De la H. Bartz s-a dezvoltat această tehnologie în continentul
sudamerican, susţinut de Rolf Derpsch, inginer extensionist. Ferma fraţilor Young
a fost vizitată şi de Shirley Philips, inginer extensionist al Universităţii Kentucky,
care era un susţinător convins al lucrării tradiţionale a solului cu plugul. Văzând ce
rezultate se obţin, S. Philips a devenit cel mai mare susţinător al acestei tehnologii,
publicând, alături de H. Young, prima carte despre no till, în 1973: „No till
farming” (16,17,25,60,64,75,122,123,124,125,126).
În anul 1943, Edward H. Faulkner a publicat o carte care a suscitat o mulţime
de dezbateri în lumea ştiinţifică agricolă: „Plowman’s folly” (Greşeala plugarului).
În primul paragraf al acestei cărţi de marcă autorul spune: „Adevărul este că nimeni
nu a adus un argument ştiinţific pentru necesitatea de a ara terenul”. Au trecut
atâţia ani de la publicarea acestei cărţi, timp în care s-au publicat foarte multe
rezultate experimentale care dovedesc faptul că arătura face rău solului dar, totuşi,
oamenii continuă să are terenul. De ce? (36).
Motivul cel mai mult adus în dicuţie este că, prin lucrarea solului, solul se
afânează şi primeşte mai mult oxigen şi apă necesare creşterii rădăcinii şi
descompunerii materiei organice. Acest lucru pare logic dar rezultatul este că, din
cauza sfărâmării agregatelor de sol, acestea se aşează mai compact iar suprafaţa
solului rămasă descoperită se tasează din cauza precipitaţiilor, necesitând o altă
arătură, în anul următor. Deasemenea, traficul necontrolat, mai ales pe sol umed,
compactează solul, ceea ce necesită lucrarea acestuia.
 Alt motiv pentru care se efectuează arătura este că încorporează fertilizanţii
greu solubili şi resturile vegetale care ar înfunda semănătoarea. Cercetări
îndelungate au demonstrat că fenomenele care se produc în solul nelucrat dar
acoperit cu mulci conduc la o amestecare, în timp a nutrienţilor. În ce priveşte
înfundarea semănătorii, la no till se foloseşte un disc în faţa brăzdarului care taie
resturile vegetale. Toate celelalte variante, prin care resturile vegetale erau preluate
şi aruncate de discuri gen greblă sau alte dispozitive nu au dat rezultate atât de bune
ca tăierea acestora.
Prin lucrarea solului se crează un pat germinativ corespunzător. Acest lucru
este adevărat dar nu avem nevoie ca tot câmpul să fie transformat într-un pat
germinativ, ci doar acolo unde semănăm, adică pe direcţia rândului. Cercetările au
arătat că rădăcinile plantelor se dezvoltă la fel de bine în solul nelucrat dar acoperit
cu mulci pentru că acesta este mai umed şi dă voie rădăcinilor să crească.
Prin trafic controlat se evită tasarea solului. Acest fenomen conduce la
stricarea structurii care asigură schimbul de aer şi păstrarea apei dedesupt. Dacă
stratul compactat este la suprafaţă, acesta va atrage apa din profunzime către
suprafaţă, unde este mai susceptibilă să fie pierdută prin evaporare decât să fie
extrasă de rădăcină, împreună cu nutrienţi. Prin tehnologia clasică, până la 90% din
teren este călcat de utilajele agricole, cu ocazia diferitelor lucrări, de semănat,
aplicat îngrăşăminte pe vegetaţie, prăşit, recoltat, astfel încât, solul trebuie lucrat
din nou. La prima trecere a unui utilaj pe sol, în funcţie de umiditatea acestuia, se
tasează până la 75% din cât se poate tasa solul, aşa că trebuie evitată această primă
trecere. Scăderea presiunii specifice a utilajelor nu reduce problema, din moment
ce şi călcarea de către piciorul uman tasează solul, atunci când este umed.
Efectuarea lucrărilor pe aceleaşi urme – trafic controlat – elimină aceste probleme.
În plus, solul tasat de pe aceste urme nu mai împiedică atât de mult înaintarea
utilajului agricol, reducând şi consumul de carburant cu până la 25%. Aplicarea
îngrăşămintelor la culturile dese se poate face fără marcare şi mai precis; nici
aceste economii nu sunt de neglijat, prin acest sistem. De aceea, ecartamentul şi
lăţimea de lucru a semănătorii a maşinii de erbicidat, de fertilizat şi de recoltat
trebuie să permită acest lucru. Melcul combinelor trebuie modificat astfel încât
tractoarele cu remorcă ce vin să ia producţia să calce pe urmele vecine sau,
modificate, printr-un sistem cu pâlnie şi melc.
S-au mai făcut cercetări şi în ce priveşte sistemul „gantry” care presupune
tractarea utilajelor de la ambele capete ale locului dar acest sistem s-a dovedit greu
de aplicat în practică (124,131).
Deşi temperatura solului este mai scăzută, ceea ce conduce la întârzierea
semănatului, diferenţele de temperatură în sol sunt atenuate la no till. Acest lucru
 Figura 4.12. Diferenţa dintre varianta cu mulci (stânga) şi fără mulci (dreapta) într-un
experiment desfăşurat la SDE Banu Mărăcine, în anul 2007
este folositor vara, în iulie, sau iarna, când se înregistrează diferenţe mari între zi şi
noapte. În zonele răcoroase întârzierea semănatului poate fi o problemă.

Figura 4.13. Cultură de porumb înfiinţată după tehnologia no tillage, cu strat de mulci obţinut
prin cultivarea mazării furajere drept cultură intermediară.

Lucrările solului combat buruienile prin îngroparea seminţelor şi prin praşile.

Majoritatea buruienilor anuale se pot combate prin prăşit dar lucrarea solului
stimulează răsărirea altora, asftel încât folosirea erbicidelor a devenit
indispensabilă. Tehnologia no till se bazează pe folosirea erbicidelor.
Prin lăsarea terenului descoperit, acesta devine foarte susceptibil la eroziunea
de suprafaţă. Cu cât este mai mult acoperit cu resturi vegetale, cu atât creşte
procentul din precipitaţii care se infiltrează în sol, faţă de cel care se scurge la
suprafaţă şi provoacă eroziune. Acest lucru se poate observa din graficul următor:
 Figura 4.14. Influenţa cantităţii de mulci de la suprafaţa solului asupra procentului de apă
infiltrată în sol.

Suprafeţele cultivate după tehnologia no tillage au crescut în ultimii ani,

ajungând la peste 100 milioane de hectare în toată lumea.
Tabelul 4.3. Suprafeţele cultivate la nivel mondial prin tehnologia no tillage
Continentul Suprafaţa (milioane hectare) Procentul din total
America de Sud 49,579 46,8
America de Nord 40,074 37,8
Australia şi Noua Zeelandă 17,162 11,5
Asia 2,530 2,3
Europa 1,150 1,1
Africa 0,368 0,3
Total 115,863 100
Sursa: Derpsch, R., Friedrich, T., Kassam, A. and Li, H.W., 2010. Current status of adoption of no-till farming
in the world and some of its main benefits. Int. J. Agric. & Biol. Eng. Vol. 3. Nº 1.

Producţia nu scade la no till faţă de tehnologia clasică prin arătură, ci poate

creşte cu până la 20%. Lucrurile esenţiale care trebuie respectate sunt:
- menţinerea stratului de mulci;
- rotaţia culturilor;
- traficul controlat;
- combaterea buruienilor (1,2,5,19,38,43,46,48,54,57,58,77,82,87,88)
Tabelul 4.4. Producţia de porumb în funcţie de lucrarea de bază a solului la Staţiunea
Experimentală a Universităţii Missouri, timp de 13 ani, între 1976 şi 1989 (kg/ha)
Anul Arat şi discuit Cizel şi discuit Discuit No-till Media

1976 4687 4687 4562 4687 4687

1977 4750 4812 4875 5687 5062

1978 6875 6937 7000 6687 6875

1979 10250 10250 10937 10625 10500

1980 6437 7187 7437 7375 7125

 1981 9062 9937 9125 6312 8625

1982 4250 3687 4125 5000 4250

1983 875 1187 1187 687 1000

1984 2000 2000 2312 2062 2125

1985 9812 9875 9500 9500 9687

1986 7937 7812 7687 8375 7937

1987 6562 6687 7062 6250 6625

1989 5187 2500 2375 7687 4437

Media pe 6062 5937 6000 6250 6062

13 ani
Sursa: http://extension.missouri.edu/publications/DisplayPub.aspx?P=M164

În ţara noastră s-au obţinut rezultate excelente cu tehnologia no tillage cu

strat de mulci la SDE Tâmbureşti, pe terenul nisipos, în anul 2002 (55). S-au
cercetat trei variante, şi anume:
V1 – Arat;
V2 – nelucrat fără strat de mulci;
V3 – nelucrat cu strat de mulci.
Resturile vegetale s-au adus din perdeaua de protecţie eoliană şi au constat
din frunze uscate de salcâm şi paie de orzul şoarecelui. Stratul de mulci s-a aplicat
primăvara devreme, pe 30 martie şi a avut grosimea de circa 3 cm, după ce s-a
aşezat. Semănatul s-a făcut pe data de 20 aprilie în fante deschise cu sapa. Plantele
de la no till cu mulci au pornit mai greu în vegetaţie dar le-au ajuns din urmă pe
cele de la terenul arat. Producţia la no till cu strat de mulci a fost mai mare decât la
arat cu 16,6%. Varianta no till fără mulci a dat producţie la jumătate faţă de
varianta arată, plantele crescând foarte greu, mult mai mici, subdezvoltate şi cu
ştiuleţi mult mai mici. Rezultatele sunt prezentate în graficul următor:
8000
7000
6000
5000 Arat
4000
Nelucrat fara mulci
3000
2000 Nelucrat cu mulci
1000
0
Productia de porumb

Figura 4.15. Producţia de porumb în anul 2002 pe terenul nisipos de la SDE Tâmbureşti.

IV.3.1. Culturile intermediare pentru mulci (cover crops)

 Culturile principale, de obicei, nu lasă suficiente resturi vegetale pentru a crea
un pat gros care să protejeze cât mai bine solul. Soia, de exemplu, deşi lasă resturi
foarte bogate în azot, acestea sunt puţine şi lasă solul descoperit şi supus
fenomenelor menţionate la solul nelucrat şi fără strat de mulci. Pentru a crea acest
strat, s-au experimentat şi introdus în producţie aşa-numitele cover crops sau culturi
intermediare speciale pentru crearea stratului de mulci corespunzător.
Scopul cultivării acestor plante este de a asigura un strat de mulci cât mai
gros deasupra solului. Acest strat protejează solul împotriva eroziunii, menţine
umiditatea solului, determină diversificarea vieţii solului, îmbunătăţeşte structura
solului, încetineşte descompunerea materiei organice, măreşte conţinutul de humus
al solului.
Alegerea culturii intermediare trebuie să ţină seama de asolamentul în care
este inclusă, de perioada de vegetaţie, de rezistenţa la ger, de valoarea ca furaj, de
erbicidele aplicate şi de costurile de înfiinţare. Erbicidele sulfonilureice şi
imidazolinone au, de regulă, remanenţă pentru leguminoase. Caracteristicile pedo-
climatice specifice ale zonei sunt determinante în această alegere. Plantele
leguminoase pot fixa în sol cantităţi între 50-200 kg N/ha, în funcţie de specie şi de
climat. Azotul aplicat la cultura principală, care a rămas în sol, poate fi folosit de
astfel de culturi prevenind scurgerea lui în profunzime. În solurile unde se crează
acest strat, râmele au o activitate mult mai intensă, ajung până la suprafaţa solului,
îmbunătăţesc structura solului. Canalele râmelor nu sunt distruse, acestea reuşind să
aducă material organic mai jos, în profunzimea solului. Alte vieţuitoare ale solului
se diversifică şi se înmulţesc. Ca rezultat, primii 3-5 cm de sol sunt îmbogăţiţi în
materie organică, acest sol este foarte bine structurat şi permite accesul aerului şi
apei în condiţii optime. Un strat de mulci gros împiedică răsărirea celor mai multe
buruieni. Combaterea chimică se poate realiza mai facil, în aceste condiţii. Stratul
de mulci creşte permeabilitatea solului pentru apă prin îmbunătăţirea structurii şi
crearea de canale mai largi pe unde apa se scurge mult mai uşor în profunzime (97).
Dezavantajele culturilor intermediare pentru mulci:
- Costul suplimentar cu sămânţa şi semănatul;
- Necesitatea semănătorilor speciale pentru no till care lucrează în strat
vegetal;
- Dacă mulciul rezultat este sărac în azot, cum este cel lăsat de paie uscate,
este nevoie de un supliment de azot care să prevină carenţa de azot ce se
poate produce. Ciupercile şi bacteriile care descompun materia vegetală au
nevoie de un azot la 25 de carboni (raportul C:N= 25:1). Paiele uscate au
acest raport de 90:1. Dacă cereala se seamănă cu o leguminoasă (secară şi
măzăriche sau orz cu măzăriche) şi amestecul se toacă şi se lasă pe sol
când este verde, acest raport este chiar mai mic de 25:1. Mai ales la
păioase, pe măsură ce planta se maturează, se usucă, conţinutul de azot
scade. Semănatul culturii principale cu îngrăşământ starter rezolvă
problema imobilizării temporare a azotului prin folosirea lui de către
ciuperci şi bacterii în descompunerea mulciului.
Tabelul 4.5. Raportul C:N pentru diverse resturi vegetale
 Tipul de resturi Raportul C:N Tipul de resturi Raportul C:N
vegetale vegetale
Paie de grâu 100-150 Porumb siloz 35-45
Coceni de porumb 60-120 Paie de ovăz 50-100
Resturi vegetale de 15-19 Gunoi de grajd (în medie: 5-50
la plante de vacă, porc, cal, păsări)
leguminoase
Fân de graminee 32 Compost şi nămol de la 5-20
staţiile de epurare
Sursa: http://extension.psu.edu/plants/crops/soil-management/conservation-tillage/cover-crops-for-
conservation-tillage-systems

- Într-un an secetos sau în zonele secetoase, acest tip de culturi pot lua apa
accesibilă a solului care ar trebui folosită de cultura principală. Oricum am
judeca, însă, mai bine este să fie folosită de o plantă care lasă materie
organică pe sol şi îl îmbunătăţeşte, decât să se piardă prin evaporare, cât
timp solul nu este cultivat. De fapt, cele mai bune rezultate cu tehnologia
no till s-au obţinut, tocmai, în anii secetoşi, pentru că stratul de mulci a
păstrat apa mult mai bine în sol, la dispoziţia rădăcinii, în loc să se piardă
prin evaporare.
- Temperatura mai scăzută pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Acest
aspect este important pentru zonele deja răcoroase. O scădere cu 2-30C
înseamnă întârzierea semănatului sau clocirea seminţelor în sol. Şi pentru
această problemă s-au încercat soluţii. Astfel, lucrarea solului din toamnă,
doar pe rândul ce urmează a fi semănat în primăvară a determinat
încălzirea solului şi o bună răsărire. Acest sistem se numeşte strip tillage
(strip = bandă)

Figura 4.16. Porumb cultivat după tehnologia strip tillage

 - Resturile vegetale pot afecta cultura următoare prin substanţele pe care le
eliberează, prin insectele şi bolile care o atacă. De aceea, alegerea culturii
intermediare pentru mulci trevbuie să ţină seama şi de acest aspect. În
general, trebuie evitate plante din aceeaşi familie: secara sau orzul să nu
fie folosită înainte de grâu, trifoiul înaintea lucernei, măzărichea înaintea
mazării sau soiei, ş.a.
Dacă fermierul nu ţine cont de aceste lucruri, cultura intermediară pentru
mulci se poate transforma într-o cheltuială inutilă sau chiar să afecteze cultura
principală.
Pentru climatul nostru temperat, culturile intermediare pentru mulci pot fi
grupate în leguminoase, graminee şi din alte familii. Dintre leguminoase, se pot
cultiva:
1. Măzărichea păroasă – Vicia villosa. Această plantă, considerată buruiană
în culturile de păioase, este o plantă rapace, care are o capacitate mare de a
extrage nutrienţi din sol, având caracter rustic. Poate fixa 100-150 kg
N/ha. Este cea mai rezistentă la ger dintre toate leguminoasele, se seamănă
toamna, la începutul lunii septembrie. Formează o masă vegetală bogată şi
creşte viguros primăvara devreme. Este anuală de toamnă. Ca dezavantaj,
este necesitatea semănatului toamna devreme şi necesitatea
îngrăşămintelor cu P şi K.
2. Trifoi (Trifolium incarnatum). Se poate semăna în august şi poate fixa 80-
120 kg N/ha. Trifoiul creşte relativ repede şi suportă umbrirea, poate fi un
furaj proteic excelent (nu provoacă umflarea rumegătoarelor) şi este
rezistent la nematozi. Ca dezavantaje: nu tolerează lipsa de umiditate şi
arşiţa.
3. Trifoiul roşu (Trifolium pratense) este o plantă perenă de durată mică (2-3
ani) care poate fixa 90-130 kg N/ha. Este o plantă mai robustă decât alte
specii de trifoi, cu rădăcină pivotantă. Este specifică zonelor umede şi
răcoroase. Tolerează solurile mai umede şi umbra. Se poate folosi ca furaj
numai împreună cu graminee pentru fân (borceag). Ca dezavantaje: creşte
greu la început; are nevoie de P şi K pentru o creştere bună; samulastra
poate crea probleme, ca buruiană; ca furaj verde poate determina umflarea
rumegătoarelor; poate fi atacat de boli şi dăunători comune
leguminoaselor.
4. Trifoiul alb (Trifolium repens) este o plantă perenă de durată lungă ce se
poate semăna în august sau primăvara. Poate fixa 100-130 kg N/ha. Este o
plantă mai rezistentă la condiţiile de arşiţă, chiar şi la inundare, secetă şi
umbrire. Se întreţine mai uşor decât alte specii de trifoi şi suportă tasarea.
Se poate folosi ca furaj, împreună cu graminee. Dezavantaje: este peren şi
poate concura planta de cultură dacă nu este cosit sau distrus bine; este o
plantă mică, neasigurând o masă vegetală suficientă, mai ales când este
secetă; necesită un sol bine aprovizionat cu nutrienţi şi poate fi atacat de
boli şi dăunători comuni leguminoaselor.
5. Mazărea de grădină (Pisum sativum ssp. sativum) se poate semăna în
august sau primăvara devreme. Poate fixa 50-150 kg N/ha. Pe timp
răcoros, mazărea creşte repede şi poate intra în amestecuri cu ovăz sau
rapiţă pentru a produce o masă vegetală mare şi valoroasă. Ca dezavantaje:
are un sistem radicular slab dezvoltat; este sensibilă la secetă şi arşiţă şi
poate fi atacată de bolile şi dăunătorii specifici.
6. Coroniştea (Coronilla varia), plantă perenă de durată mare poate fi
semănată primăvara sau la începutul verii şi poate fixa până la 30 kg N/ha.
Are rădăcina foarte bine dezvoltată şi rezistă bine la căldură, secetă şi ger.
Oferă o protecţie excelentă împotriva eroziunii şi este foarte rezistentă
atacului bolilor şi dăunătorilor, fiind o plantă rustică. Dezavantaje: răsare
greu şi creşte încet la început; necesită grijă până ocupă terenul; poate
deveni buruiană.
7. Ghizdeiul (Lotus corniculatus) este o plantă perenă de durată mică ce se
poate semăna primăvara sau vara devreme ce poate fixa circa 20-30 kg
N/ha. Este o plantă mică, ce răsare uşor, chiar pe terenuri acide şi umede.
Poate fi folosit ca un mulci verde. Ca dezavantaje: formează o masa
vegetală mică.
Dintre graminee, cele mai importante sunt:
1. Secara (Secale cereale). Este o plantă anuală de toamnă foarte rezistentă la
ger (rezistă până la – 250C la nivelul nodului de înfrăţire). Secara este o
plantă rustică, rapace, care extrage din sol cantităţi mari de apă şi nutrienţi,
în special azot dar este tolerantă la secetă şi poate valorifica soluri sărace.
Germinează şi creşte repede. Prin creşterea rapidă concurează puternic
buruienile care ar răsări toamna, ca şi ea. Se poate folosi atât drept cultură
acoperitoare, cât şi ca furaj sau în alimentaţia oamenilor. Ca dezavantaje:
dacă este menţinută până la maturitate, poate crea probleme ca buruiană;
posibile probleme de alelopatie pentru cultura următoare; secătuieşte solul
de apă şi nutrienţi; probleme de transmitere a bolilor şi dăunătorilor la
culturile de păioase.
2. Ovăzul (Avena sativa) se seamănă, de obicei, primăvara şi poate produce o
masă vegetală echilibrată în proteine şi celuloză prin amestecarea cu o
leguminoasă, cum sunt măzărichile. Se poate semăna şi toamna, pentru a
crea rapid un strat de resturi vegetale la suprafaţa solului chiar dacă este
distrus de ger. Este o plantă care creşte foarte bine în regiuni umede şi
răcoroase, care foloseşte bine apa din sol, având un coeficient de
transpiraţie ridicat, fiind indicat, din acest motiv, pe solurile umede. Poate
fi folosit drept cultură pentru mulci, fân sau în alimentaţia oamenilor. Este
purtător de boli şi dăunători pentru păioase şi este distrus de ger, dacă este
semănat toamna.
Specii din alte familii botanice:
1. Hrişca (Fagopyrum esculentum) este o plantă anuală care se seamănă
primăvara, care foloseşte foarte bine apa din sol şi nutrienţii, în special
fosforul. Nu este pretenţioasă faţă de sol, valorificând şi solurile mai
 sărace sau mai acide. Are o creştere rapidă în primăvară, acoperind depede
terenul şi împiedicând creşterea buruienilor. Îmbunătăţeşte structura
solului. Se pretează pentru zonele mai umede şi mai răcoroase. Se poate
folosi atât ca aliment, cât şi ca furaj.
2. Plante din familia Cruciferae: rapiţa, ridichea. Sunt plante anuale sau
bienale care se seamănă toamna sau primăvara şi care folosesc foarte bine
nutrienţii solului. Rapiţa formează o masa vegetală bogată încă din
toamnă, reuşind să acopere terenul, protejându-l împotriva eroziunii,
tasării, îmburuienării. Primăvara porneşte în vegetaţie foarte devreme,
formând o masa vegetală mare. Ridichile se dezvoltă în sol, unde, dacă
sunt lăsate să se descompună, lasă materie organică, îmbunătăţesc
structura solului, viaţa microbiologică, etc. Sunt foarte indicate în
asolament pentru că au boli şi dăunători diferiţi de cei ai leguminoaselor
sau cerealelor. Ca dezavantaje: nu suportă solurile tasate, umede,
nestructurate; rapiţa trebuie semănată vara târziu sau toamna devreme,
altfel nu rezistă la ger.
Culturile intermediare pentru mulci pot fi semănate singure sau în amestec.
Cele mai folosite amestecuri sunt cele dintre o graminee, cum este secara sau
ovăzul şi o leguminoasă, cum sunt măzărichile, de toamnă sau de primăvară.
Amestecurile au avantaje şi dezavantaje faţă de semănarea unei singure specii.
Astfel, secara protejează măzărichea la răsărire şi în timpul iernii iar în primăvară îi
oferă un suport pe care să se agaţe. Deasemenea, amestecul dintre aceste două
specii acoperă bine terenul, protejându-l în timpul iernii de eroziune, bătătorire şi
îngheţ mai bine decât atunci când ar fi fost semănate singure. Ca dezavantaj, se
fixează mai puţin azot iar, din acesta, o parte este folosit la descompunerea secării,
care are un raport C:N mai mare. Un alt amestec este ovăzul cu trifoi. Dacă este
semănat primăvara, ovăzul protejează trifoiul până se întremează iar când se
seamănă toamna, ovăzul este distrus de ger şi formează un mulci protector pentru
trifoi.
În ultimii ani s-au experimentat amestecuri de mai multe specii intermediare
pentru mulci, amestecuri formate din 3-5 sau chiar 8 specii, denumite „cover crops
cocktails”. Acest domeniu necesită experimentări complexe înainte de a fi
recomandat.
Distrugerea culturii sau amestecului de culturi intermediare pentru mulci se
poate face prin:
- cosire – tocare, chiar în ziua semănatului;
- aplicarea de glifosat cu circa 2 săptămâni înainte;
- lăsarea pe timpul iernii să degere, în cazul celor sensibile.
Semănătorile moderne pentru no till pot lucra în fiecare dintre aceste condiţii,
pentru a asigura un pat germinativ pe rândul de plante care se seamănă.