UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE AGRONOMIE

MIHAELA BĂLAN

ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE I
 CUPRINS

CAPITOLUL I: Obiectul disciplinei de îmbunătăţiri funciare,

importanţa şi dezvoltarea lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare 3
1.1. Obiectul disciplinei de îmbunătăţiri funciare.
Trăsăturile caracteristice lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare 3
1.2. Noţiuni de specialitate 4
1.3. Circuitul apei în natură 6
CAPITOLUL II: Eroziunea solului. Generalități 11
2.1. Definiţie, importanţă 11
2.2. Clasificarea eroziuni 11
2.3. Eroziunea produsă de apă. Mecanismul procesului de
eroziune prin apă. 14
2.3.1. Eroziune prin picături 15
2.3.2. Eroziune pri scurgere dispersată a apei 16
2.3.3. Eroziune pri scurgere concentrată a apei 18
2.4. Eroziunea produsă de apă 19
2.4.1. Eroziunea de suprafaţă 19
2.4.2. Eroziunea de adâncime 20 3
2.5. Pagubele produse de eroziunea solului 21
CAPITOLUL III: Eroziunea solului. studii, factori,
cercetare și estimare 24
3.1. Studii necesare proiectării lucrarilor de combatere a
eroziunii solului 24
3.1.1. Studii topografice 24
3.1.2. Studiul terenului 24
3.1.3. Studii climatice 25
3.1.4. Studii hidrilogice 26
3.1.5. Studiul solului 27
3.1.6. Studii geotehnice 28
3.1.7. Studiul vegetaţiei 28
3.2. Factorii determinanți ai eroziunii solului 29
3.2.1. Factori naturali 29
3.2.2. Factori antropici 31
3.3. Cercetarea si estimarea eroziunii solului 32
3.3.1. Cercetarea eroziunii solului 32
3.3.2. Estimarea eroziunii solului 34
CAPITOLUL IV: Prevenirea şi combaterea eroziunii de
suprafaţă 36
4.1. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe terenurile
arabile 36
4.1.1. Organizare antierozională a terenurilor arabile
situate in pantă 36
4.1.2. Măsuri agrotehnice 38
4.1.3. Lucrări hidrotehnice antierozionale pe terenurile
arabile situate în pantă 40
4.2. Prevenirea și combaterea eroziunii solului în plantațiile
viticole și pomicole 44
4.2.1. Organizarea teritoriului pentru o plataţie viticolă 44
4.2.2. Măsuri agrotehnice antierozionale 46

1
 4.2.3. Amenajări hidrotehnice speciale în plantaţiile
viticole 47
4.3. Prevenirea și combaterea eroziunii solului în plantaţiile
pomicole 49
4.3.1. Organizarea teritoriului pentru o plataţie
pomicolă 49
4.3.2. Măsuri agrotehnice antierozionale 50
4.3.3. Amenajări hidrotehnice speciale în plantaţiile
pomicole 50
4.4. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe păşuni 51
4.4.1. Măsuri şi lucrări pentru îmbunătăţirea covorului
vegetal 51
4.4.2. Organizarea teritoriului 52
4.4.3. Lucrări hidrotehnice pentru interceptarea şi
reţinerea apei pe păşuni 54
4.4.4. Măsuri silvice 54
CAPITOLUL V: Combaterea eroziunii în adâncime 55
5.1. Elementele componente ale unei ravene 55
5.2. Lucrări pentru combaterea eroziunii în adâncime 55
5.2.1. Lucrări de desfiinţare şi stingere a ogaşelor şi
ravenelor mici 55
5.2.2. Lucrări în bazinul de recepţie 56
5.2.3. Lucrări în zona de vârf a ravenei 56
5.3. Lucrări de amenajare pe reţeaua de scurgere 57
5.4. Lucrări în zona conului de dejecţie 62
5.5. Măsuri silvice pentru combaterea eroziunii în
adâncime 62
CAPITOLUL VI: Eroziunea eoliană. Prevenirea şi
combaterea ei 64
6.1. Factorii care determină eroziunea eoliana 64
6.2. Măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii eoliene 64
6.2.1. Lucrări de ameliorare 64
6.2.2. Lucrări şi măsuri biologice 67
6.2.3. Alte mijloace pentru stăvilirea eroziunii
eoliene 69
CAPITOLUL VII: Alunecările de teren 70
7.1. Factorii care determină alunecările de teren 70
7.2. Clasificarea alunecărilor de teren 70
7.2.1. Deplasările uscate 70
7.2.2. Deplasările umede 71
7.3. Elementele unei alunecări 71
7.4. Măsuri de prevenire si combatere a alunecărilor de
teren 72
7.4.1. Măsuri de prevenire a alunecărilor de teren 72
7.4.2. Măsuri de combatere a alunecărilor de teren 72
Bibliografie selectivă 74

2
 CAPITOLUL I

OBIECTUL DISCIPLINEI DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE,

IMPORTANŢA ŞI DEZVOLTAREA LUCRĂRILOR DE
ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE

1.1. Obiectul disciplinei de îmbunătăţiri funciare.

Trăsăturile caracteristice lucrărilor de îmbunătăţiri funciare

Disciplina de îmbunătăţiri funciare are ca obiect de studiu lucrările

de tehnică agricolă care se execută cu scopul de a înlătura acţiunea
dăunătoare a unor factori naturali. Prin aceste lucrări se urmăreşte creşterea
potenţialului productiv al terenurilor agricole şi prin care se creează un
raport optim între apă şi aer necesar creşterii şi dezvoltării plantelor.
Datorită diversităţii condiţiilor naturale de climă, relief, sol,
hidrografie, hidrologie etc., care pe lângă influenţa favorabilă asupra
culturilor agricole, de multe ori au şi o influenţă nefavorabilă, uneori chiar
dăunătoare.
Din acest punct de vedere, teritoriul României, cuprinde mai multe
categorii de terenuri pe care se impun executarea de lucrări de îmbunătăţiri
funciare după cum urmează :
-terenuri unde este necesar să se completeze deficitul de umiditate;
-terenuri care suferă de exces de umiditate ( fie la suprafaţa solului,
fie în interiorul acestuia). Pe aceste terenuri se impune după caz una
din următoarele lucrări: regularizarea cursurilor de apă prin
îndiguiri, înlăturarea excesului de apă prin canale deschise sau
drenajul;
-terenuri care sunt afectate de acţiunea mecanică a apei şi a
vântului. În cazul acestora sunt necesare lucrări de prevenire şi
combatere a eroziunii solului;
-terenuri slab productive sau neproductive, caz în care trebuie să se
execute lucrări de ridicare a fertilităţii acestora şi de luare în
cultură prin una din măsurile;

-ameliorarea terenurilor sărăturate şi amendarea solurilor acide ;

-defrişarea şi curăţirea terenurilor de cioate şi pietre;
-nivelarea şi modelarea terenurilor nisipoase şi a nisipurilor.
Lucrările menţionate se recomandă să se execute în complex cu
lucrările agricole care se execută în mod curent.
Lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută numai pe bază de
proiect care solicită următoarele operaţiuni:
-proiectarea – este o lucrare care se execută pe baza unor studii
întreprinse în teren;
-execuţie a proiectului – care se face la început prin organizarea
unui şantier urmată de efectuarea lucrărilor prevăzute în proiect ;
-recepţia lucrărilor executate – se face prin verificări şi trebuie să
corespundă întocmai datelor din proiect ;
-exploatarea şi întreţinerea lucrărilor executate.

3
 Trăsăturile caracteristice lucrărilor de îmbunătăţiri funciare

Lucrările de îmbunătăţiri funciare se deosebesc de lucrările agricole

curente prin următoarele trăsături caracteristice :
-au o durată mare de funcţionare de zeci şi chiar de sute de ani ;
-au un caracter complex şi de înaltă tehnicitate pentru că în
proiectare , execuţie şi exploatare este necesar să se apeleze la
cunoştinţe din mai multe domenii cum ar fi : pedologie, agrotehnică,
agrofitotehnie, geotehnie, topografie, hidraulică, hidrologie,
climatologie etc. ;
-investiţiile se amortizează mai repede decât cele din industrie dar
intr-o perioadă mai mare faţă de alte lucrări din agricultură ;
-lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută pe suprafeţe mari sau
în cadrul unei localităţi sub forma unor amenajări locale ;
-lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută pe baza unui proiect
de execuţie întocmit de unităţi specializate ( I.E.E.L.I.F., I.S.P.I.F.,
O.C.O.T.A.) ;
-executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare solicită o prealabilă
comasare a terenurilor în aşa fel încât acestea să se încadreze în
lucrări de sistematizare a teritoriului pe unităţi naturale. În prezent
datorită mentalităţii proprietarilor de pământ este greu de realizat
acest deziderat însă , în viitor , trebuie să se înţeleagă că o
agricultură modernă nu se poate face decât pe baze ştiinţifice .

1.2. Noţiuni de specialitate

Principalele noţiuni generale de specialitate folosite în lucrările de

îmbunătăţiri funciare sunt următoarele :
-bazinul hidrografic sau bazinul de recepţie reprezintă suprafaţa de
teren de pe care un fluviu , râu sau pârâu îşi colectează apele.
Bazinul hidrografic este mărginit de cumpăna apelor şi râul sau
pârâul respectiv;
-reţeaua hidrografică este formată din reţeaua de pâraie, râuri,
fluvii sau canale care îşi trimit apele spre un punct de vărsare ( fig
1.2.1 );

Fig. 1.2.1 Bazinul hidrografic al unui râu

a – bazinul hidrografic al unui afluent

4
 -albia majoră este suprafaţa erodată pe care , în trecutul îndepărtat
a curs râul respectiv ( fig.1.2.2) şi de regulă ea este formată din 1-3
terase succesive;
-albia minoră reprezintă suprafaţa prin care se scurge în prezent, în
mod obişnuit, râul respectiv ( fig. 1.2.2.);
-talvegul este linia care uneşte punctele cele mai adânci ale albiei
unui râu (fig.1.2.2);
-râul reprezintă în sens hidrografic orice curs permanent de apă şi
în care intră pârâul, râul şi fluviul;

Fig. 1.2.2 Elementele unei văi

T – talveg; am – albia minoră; aM – albia majoră; V – versant; L.S. – linia

de separaţie sau cumpăna apelor; T1, T2 – terase.
-digul este o lucrare de îmbunătăţiri funciare care se execută fie în
lungul unui râu fie în jurul unei insule cu scopul de a feri suprafaţa
de inundaţii (fig. 1.2.3 );

Fig. 1.2.3. Încorsetarea albiei unui râu

a – pe ambele maluri b – pe un singur mal

- malul este suprafaţa de teren care converge către albia minoră sau
spre terasele fluviale . De obicei la râuri , terase fluviale , ravene şi
torenţi malurile sunt abrupte;
- barajul constituie lucrarea de îmbunătăţiri funciare care se
execută perpendicular pe râu sau pe o albie naturală cu scopul ca în
spatele lui să se acumuleze apă;

5
 -taluzul nu este altceva decât un mal executat de om;
-versantul reprezintă o suprafaţă de teren cuprinsă între cumpăna
apelor şi malul sau taluzul reţelei hidrografice, deci acesta este
terenul în pantă;
- stăvilarul este un baraj mic, simplu, care se pune perpendicular pe
un canal.

Panta este o noţiune matematică sau topografică care arătă cu cât se

înalţă sau coboară un versant, mal, taluz . Panta se exprimă sub forma de
1
fracţie numerică , sub formă de număr zecimal (0,01), sub formă de
100
procente (1%, 1o/oo), sub formă de tangentă unghiulară sau sub formă de
grade .
Scara reprezintă valoarea cu care se reduc distanţele de pe teren
pentru a putea să fie folosite la întocmirea unui plan sau a unei hărţi . Scările
pot fi mari, mijlocii sau mici . Scara este raportul constant între distanţa de
pe plan şi distanţa din teren cu condiţia ca ambele distanţe să fie exprimate
în aceeaşi unitate de măsură .
Planul este reprezentarea pe hârtie a unei suprafeţe de teren la scări
mai mari (este mai bogat în detalii decât harta) .
Apa freatică este acea apă care se găseşte ca o pânză continuă la o
anumită adâncime faţă de suprafaţa terenului. Apele situate sub pânza
freatică poartă denumirea de ape subterane.
Viitura reprezintă acel moment din scurgerea apei care are loc pe un
element al reţelei hidrografice când apele cresc foarte mult ca urmare a
ploilor căzute sau a topirii zăpezii.
Debitul de apă este cantitatea de apă care se scurge printr-o secţiune
dată în unitatea de timp .Se notează de obicei cu Q şi se exprimă în l/s ,
m3/s , m3/h .
Debitul catastrofal este debitul de apă cel mai mare care s-ar putea
înregistra vreodată .
Debitul maxim maximorum reprezintă debitul de apă cel mai mare
care a fost înregistrat de un râu .
Debitul minim minimorum este cel mai mic debit înregistrat pe un
râu .
Debitul mediu este debitul obţinut din însumarea debitelor pe o
anumită perioadă şi împărţită această sumă la numărul datelor luate în
calcul .
Modulul este cantitatea de apă necesară de evacuat sau de
administrat pe suprafaţa de un hectar şi se exprimă în l/s/ha .
Amelioraţiile agricole sau hidroamelioraţiile sunt cuvinte sinonime
cu Îmbunătăţiri funciare.

1.3. Circuitul apei în natură

Apele din atmosferă, hidrosferă şi litosferă se găsesc într-o

interdependenţă continuă şi acestea, sub influenţa energiei solare, descriu un
circuit închis care poartă denumirea de ciclu hidrologic global sau circuitul
apei în natură .
Principala sursă de apă în natură este constituită de mări şi oceane .

6
 Din măsurătorile şi calculele întreprinse a reieşit că în medie pe an se
evaporă aproximativ 520.000 km3 din care 84% în zona mărilor şi oceanelor
şi 16% în zona uscatului.
Apa care cade pe uscat revine în mări şi oceane prin scurgerea
superficială şi subterană închizându-se în acest mod circuitul apei în natură .
Pe fiecare suprafaţă relativ redusă există aşa zisul circuit mic al apei
în natură care se poate reda prin relaţia :
precipitaţii  evaporare + scurgere +infiltraţie + reţinere
superficială .
La nivelul globului există circuitul mare al apei în natură (fig. 1.4)
când există un echilibru . Adică:
P = E + i + s + reţinere superficială,
în care :
P-precipitaţii ;
E-evaporaţie ;
i-infiltraţii ;
s-scurgere.
Apa care cade pe uscat sub diverse forme se găseşte în următoarele
situaţii : circa o treime din apă se scurge la suprafaţa solului şi alimentează
cursurile de apă sau ajunge în mări sau oceane ; o treime se evaporă de pe
sol şi plante şi ajunge din nou în atmosferă şi în sfârşit o treime se infiltrează
în sol alimentând izvoarele şi râurile, iar dacă se infiltrează mai în adâncime
formează rezerva subterană de apă .

Precipitaţiile

Precipitaţiile reprezintă unul din elementele principale ale circuitului

apei în natură. În funcţie de cantitatea anuală, modul de repartiţie şi
caracterul lor se poate aprecia necesitatea diferitelor categorii de lucrări de
îmbunătăţiri funciare: irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului .
Prin precipitaţii se înţelege cantitatea de apă care cade pe o anumită
suprafaţă. Acestea rezultă din condensarea vaporilor de apă şi pot să cadă la
suprafaţa solului sub formă de burniţă, ploaie, zăpadă, chiciură, polei,
grindină, brumă sau ceaţă. Dintre acestea, pentru lucrările de îmbunătăţiri
funciare, interes deosebit au ploile şi zăpada .
Cantitatea anuală de precipitaţii care cade în mări şi oceane ajunge la
circa 350.000 km3 iar pe uscat 110.000 km3 .Din precipitaţiile care cad pe
uscat numai 25.000 km3 se scurg pe râuri , în mări si oceane .
Precipitaţiile se măsoară în mm/m2 ( un mm este egal cu un litru pe
m2) . Acestea se înregistrează cu ajutorul pluviometrelor sau pluviografelor .
Cantitatea de apă căzută în mm pe fiecare m2 a unei suprafeţe poartă
denumirea de modul pluviometric . Prin însumarea precipitaţiilor pe decade
, luni sau ani se obţine un modul pluviometric decadal , lunar sau anual .
Izohietele se obţin prin unirea puntelor cu acelaşi modul pluviometric
pe un plan sau pe o hartă şi se obţin izohiete decadale , lunare sau
multianuale .
Precipitaţiile se pot transforma din mm în m3 la ha cu ajutorul
următoarei formule :

P m 3 / ha  Pmm  10000 (l3/ ha)  10 Pmm

1000 (l la m )

7
 Ploile

Pentru eroziunea solului, la fiecare ploaie se studiază durata ploii

(care se exprimă în minute) şi intensitatea ploii ( i ) care se exprimă în
mm/min sau mm/h şi care reprezintă cantitatea de apă căzută în unitatea de
timp .
La o ploaie este necesar să se cunoască intensitatea medie a ploii ,
intensitatea maximă ( pe o durată de un minut ) şi intensitatea nucleului
torenţial al ploii ( pe o durată de o oră , 30 sau 15 minute).
Ploile se pot clasifica în ploi torenţiale şi ploi obişnuite .
Sunt ploi torenţiale acelea care la o anumită durată depăşesc
intensităţile. In general ploile torenţiale au o durată scurtă şi se manifestă pe
un areal restrâns. În România sunt considerate torenţiale ploile care au o
intensitate mai mare de 0,5 mm/minut.
Pentru lucrările de combatere a eroziunii solului se iau în calcul ploile
cu asigurarea de 10%, adică o ploaie se poate repeta o dată la 10 ani sau de
10 ori la 100 de ani. Acea ploaie se mai numeşte şi ploaie critică. La
proiectarea lucrărilor de desecare se ia în calcul cantitatea maximă de
precipitaţii care cad în 24 ore, iar la irigaţii precipitaţiile lunare din perioada
de vegetaţie cu asigurarea de 80% pentru anii secetoşi şi 50% pentru anii
normali. Perioada de timp în care o ploaie torenţială are intensitatea maximă
se numeşte nucleu torenţial.

Fig. 1.3.1. Tipuri de ploi torenţiale după poziţia nucleului torenţial

A - ploi cu intensitate mare la început; B - ploi cu intensitate mare la

mijloc ;
C - ploi cu intensitate mare la sfârşit; D - ploi cu mai multe nuclee
torenţiale .

Cele mai periculoase ploi torenţiale sunt cele care au nucleul la sfârşit
când intensitatea maximă a ploii corespunde la o capacitate redusă de
infiltraţie. Aceste ploi produc cele mai mari scurgeri.

8
 Infiltraţia apei

Infiltraţia este un fenomen prin care apa pătrunde în sol sub acţiunea
forţei de gravitaţie, capilarităţii şi absorbţiei de către particulele de sol .
Infiltraţia apei se exprimă în mm coloană apă care pătrunde în sol în
unitatea de timp.
Infiltraţia depinde de o serie de factori şi anume : proprietăţile fizice
ale solului, gradul de acoperire cu vegetaţie, umiditatea iniţială a solului,
durata şi intensitatea precipitaţiilor, temperatura apei şi a solului, panta
terenului.
Cu cât solul sau roca mamă este mai friabilă, mai puţin tasată şi mai
afânată cu atât viteza de infiltraţie este mai mare, deci se măreşte
permeabilitatea şi se înmagazinează o cantitate mai mare de apă în sol.

Evaporaţia apei

Evaporaţia este fenomenul prin care apa căzută din precipitaţii în mări
şi oceane sau la suprafaţa uscatului se întoarce în atmosferă sub formă de
vapori sub acţiunea radiaţiilor solare, a influenţei umidităţii aerului şi a
curenţilor de aer.
Evaporaţia este strâns dependentă de următorii factori: temperatură ,
vânt şi umiditatea atmosferică. La nivel planetar, anual, se evaporă circa
460.000 km3.
Evaporaţia poate fi productivă când are loc sub formă de transpiraţie
a plantelor şi neproductivă când are loc la suprafaţa solului, frunze, tulpini
etc. Ea se notează de obicei cu e+t şi este foarte importantă în calcularea
normei de irigaţie.

Scurgerea

Prin scurgere se înţelege fenomenul prin care o parte din apa provenită
din precipitaţii se îndreaptă spre locurile mai joase (văi, râuri, lacuri, mări
şi oceane), fie ca scurgere de suprafaţă, fie subterană.
Scurgerea se produce numai după ce cantitatea de apă din precipitaţii
depăşeşte cantitatea de apă evaporată, pe cea reţinută de vegetaţie şi
cantitatea de apă infiltrată.
Scurgerea se poate clasifica în trei categorii : scurgere de suprafaţă,
scurgere prin sol şi scurgere subterană .
Scurgerea ca element al circuitului apei în natură este influenţată de
mai mulţi factori dintre care cei mai importanţi sunt: precipitaţiile, vegetaţia
şi felul acesteia, relieful, structura geologică a versanţilor etc.
Precipitaţiile constituie principalul factor care determină atât volumul
cât şi repartizarea scurgerilor prin intensitate, durată şi distribuţie.
Vegetaţia şi felul acesteia influenţează scurgerea în sensul că
dispersează firişoarele de apă, le micşorează viteza şi obligă apa să se
infiltreze în sol .
Orografia terenului influenţează scurgerea prin gradul de frământare al
reliefului, prin forma sa , panta , lungimea şi expoziţia versanţilor .
Structura geologică influenţează prin alternanţa straturilor (permeabile
şi impermeabile). Omul influenţează prin executarea lucrărilor agrotehnice
corespunzătoare sau lucrărilor antierozionale (terase, valuri de pământ,
canale de coastă) .

9
 Pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare scurgerea poate fi analizată
prin prisma următorilor parametri: coeficient de scurgere, timpul de
concentrare al apelor, viteza de scurgere a apei, scurgerea medie specifică,
volumul scurgerii .

10
 CAPITOLUL II
EROZIUNEA SOLULUI. GENERALITĂȚI.

2.1.Definiţie, importanţă

Termenul de eroziune provine de la cuvântul de origine latină erodo-

ere, care tradus înseamnă a mânca, a roade. Prin eroziune deci se înţelege
fenomenul complex prin care anumiţi agenţi fizici din natură şi în mod
deosebit apa şi vântul, dar şi omul, acţionează asupra solului sau rocilor moi
ducând la distrugerea lor .
Procesul de eroziune se desfăşoară în trei faze: desprinderea,
transportul şi depunerea la distanţe variabile, în mod selectiv, în funcţie de
mărime şi greutate .
Procesele geologice care au avut şi au loc sunt cauze a două mari
categorii de efecte :
-peneplenizerea sau nivelarea suprafeţei uscatului, fenomen care
mai este cunoscut şi sub denumirea de denudaţie, care înseamnă
modelarea scoarţei terestre (adică nivelarea formelor pozitive de
teren şi umplerea celor negative ). Acest proces a fost şi este
determinat de dezagregarea şi alterarea rocilor minerale, de
eroziunea produsă de apă sau vânt, de alunecările de teren etc.;
-cutarea scoarţei terestre datorită mişcărilor tectonice,
cutremurelor, izbucnirea vulcanilor etc.

2.2 CLASIFICAREA EROZIUNII

Eroziunea solului se poate clasifica astfel :

-după perioada de timp în care s-a manifestat eroziunea poate să fie
eroziune geologică sau eroziune actuală ;
-după agentul fizic care a contribuit la dezvoltarea procesului de
eroziune aceasta poate fi produsă de apă şi eroziune produsă de
vânt ( eoliană) ;
-după intensitatea prin care se manifestă eroziunea poate fi
normală şi accelerată;
-după urmările pe care le are asupra terenului eroziunea se
clasifică în eroziune de suprafaţă şi eroziune de adâncime .

Se numeşte eroziune geologică veche sau antică acea formă de

eroziune care de-a lungul epocilor au contribuit la geneza şi la formarea
reţelei hidrografice permanente.
Eroziunea care se desfăşoară în prezent, corespunzător condiţiilor
actuale, pe fondul eroziunii geologice veche, poartă denumirea de eroziune
geologică actuală.
Eroziunea normală sau naturală are loc acolo unde asupra cadrului
natural nu are loc intervenţia omului.
La eroziunea accelerată omul şi-a spus cuvântul încă de la apariţia lui
şi până în prezent prin diferite acţiuni cum ar fi : luarea în cultură a
terenurilor în pantă fără măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii
solului, defrişarea pădurilor, păşunatul abuziv, lucrarea solului din deal în
vale, deteriorarea echilibrului natural al terenului prin diferite lucrări etc.

11
 În cazul eroziunii de suprafaţă pierderea de sol fertil are loc lent,
treptat, în timp îndelungat cu efecte destul de grave. De exemplu dacă
procesul de spălare are loc foarte uşor, procesul de refacere a stratului de sol
fertil, bogat în humus, are loc într-un timp îndelungat, de foarte multe ori în
sute sau chiar mii de ani .

Eroziune de suprafaţă – Şiroiri din zona Novaci – Rânca, jud. Gorj

Eroziunea în adâncime provoacă pagube mari agriculturii prin

formaţiunile ei, ogaşe şi ravene, care pot scoate din circuitul agricol
suprafeţe mari de teren, împiedică mecanizarea lucrărilor, pot afecta
obiective industriale, aşezări omeneşti, căi de comunicaţie etc.

Eroziune de adâncime (lineară) – Rigolă din zona Novaci – Rânca, jud. Gorj

12
Eroziune de adâncime (lineară) – Ogaş din zona Novaci – Rânca, jud. Gorj

Eroziune de adâncime (lineară) – Ogaş din zona Novaci – Rânca, jud. Gorj

13
 Eroziune de adâncime (lineară) – Ravenă din zona Novaci – Rânca, jud.
Gorj

Eroziune de adâncime (lineară) – Ravenă din zona Novaci – Rânca, jud.

Gorj

2.3 Eroziunea produsă de apă. Mecanismul procesului de

eroziune prin apă.

Procesul de eroziune prin apă are loc ca urmare fie a impactului pe

care îl produc picăturile de ploaie asupra solului, fie a apei care se scurge la
suprafaţa lui.
În ambele situaţii eroziunea începe cu prima fază în care particulele de
sol sau de rocă sunt desprinse, se continuă cu cea de a doua fază când
acestea sunt transportate de apă la diferite distanţe de locul de origine şi în

14
sfârşit, în cea de a treia fază, are loc depunerea materialului erodat în mod
selectiv.
În afară de energia furnizată de picăturile de ploaie sau de apa ce se
scurge la suprafaţa solului, provenită din ploi sau din topirea zăpezii,
desprinderea şi transportul materialului dislocat mai sunt favorizate şi de alţi
factori cum ar fi: îngheţul şi dezgheţul care favorizează dezagregarea rocilor
( deci schimbări bruşte de temperatură ), gradul de umectare a solului, de
starea terenului (arat sau nearat), gradul de acoperire cu vegetaţie etc.
Luând în considerare factorul principal care determină desprinderea,
transportul şi depunerea materialului erodat, eroziunea prin apă se poate
clasifica în eroziune prin picături şi eroziune prin scurgere.

2.3.1 Eroziunea prin picături

În momentul impactului produs între picăturile de ploaie şi sol sau
rocă, datorită energiei cu care cad, are loc desprinderea particulelor de sol
sau de rocă şi împroşcarea lor prin aer la diferite distanţe.
Energia cinetică cu care acţionează picăturile de ploaie asupra solului
este în funcţie de mărimea şi viteza de cădere a acestora, de cantitatea şi
durata precipitaţiilor, dar şi de natura solului, de starea în care se află (afânat
sau neafânat), de gradul de acoperire cu vegetaţie etc.
Mărimea şi forma picăturilor de ploaie este în funcţie de tipul ploilor,
de durată, de viteza cu care cad, de curenţii de aer etc.
Picăturile de ploaie pot fi asimilate ca formă cu o sferă a cărui
diametru se poate deforma în cădere, căpătând aspect de sferă turtită datorită
rezistenţei opuse de aer şi vitezei cu care cad.
Diametrul lor din punct de vedere teoretic poate să ajungă la 8 mm
însă obişnuit nu depăşesc 5 mm deoarece sunt dispersate datorită curenţilor
de aer. Este cu atât mai mare cu cât intensitatea ploi este mai mare.
Viteza de cădere a picăturilor de ploaie este direct proporţională cu
mărimea acestora şi creşte în raport cu înălţimea de cădere. Mai este
influenţată de vânturile care de obicei însoţesc ploile torenţiale.
La impactul dintre picăturile de ploaie şi sol, la începutul ploii, se
dezvoltă cea mai mare energie cinetică, când are loc şi dislocarea
materialului de la suprafaţa solului.
Odată cu impactul produs, mai ales pe solurile coezive ( argiloase ),
are loc şi o tasare accentuată când aerul din sol se comprimă şi se dezvoltă
forţe aşa de mari încât desfac şi alte agregate în particule elementare de sol.
Procesul de eroziune prin picături se desfăşoară în două faze. În prima
fază are loc desprinderea particulelor de sol, iar în cea de a doua, are loc
transportul materialului dislocat. Transportul particulelor de sol dislocate are
loc prin aer la o înălţime de 0,6-0,8 m şi la o distanţă de locul impactului
până la 1,5 m în funcţie de mărimea şi greutatea acestora.
Pe un teren înclinat cu panta de 10% împroşcarea particulelor de sol
dislocat, aşa cum rezultă din cercetările întreprinse de Motoc M., 1963, este
de trei ori mai mare în partea din aval faţă de amonte. În funcţie de panta
terenului şi a direcţiei de cădere a picăturilor de ploaie, modul de împroşcare
a materialului este redat în figura 2.2.1.

15
 Fig. 2.2.1 Modul de deplasare a materialului dislocat în funcţie de
panta terenului şi direcţia de cădere a picăturilor de ploaie

Din figura 2.2.1. se mai poate constata că pe un teren orizontal, pe care

picăturile de ploaie au o cădere înclinată, particulele de sol sunt împroşcate
mai mult în direcţia înclinării, în timp ce pe teren orizontal, pe care
picăturile de ploaie au o direcţie verticală are loc o compensare între
materialul dislocat şi cel depozitat.
Acţiunea picăturilor de ploaie este mult diminuată dacă terenul este
acoperit cu un covor vegetal bine încheiat deoarece o parte din energia
acestora este preluată de covorul ierbos.
Pe solurile bine structurate, unde particulele de sol sunt legate în
agregate stabile, acţiunea picăturilor de ploaie este mult mai mică faţă de
cele nestructurate unde sunt dislocate mai uşor.
La solurile nisipoase sau pe nisipuri picăturile de ploaie desprind mai
uşor particule fine de nisip faţă de cele grosiere care sunt mai grele.
Volumul de sol împroşcat în aer datorită loviturilor picăturilor de
ploaie este de 50-90 ori mai mare decât în cazul pierderilor de sol prin
spălare corespunzător aceleaşi cantităţi de apă. Acest aspect se explică prin
aceea că în momentul impactului cu solul, picăturile de ploaie au o energie
de 1000 ori mai mare decât aceeaşi cantitate de apă care se scurge la
suprafaţa solului.

2.3.2 Eroziunea prin scurgere dispersată a apei

Aşa cum s-a menţionat, în natură, practic este imposibil să se facă o

delimitare clară între eroziunea prin picături şi cea prin scurgere la
suprafaţă.
Pe terenurile înclinate după ce solul s-a îmbibat cu apă datorită apei
infiltrate, restul cantităţii de apă provenită din precipitaţii ( ploi sau topirea
zăpezii ) se scurge la suprafaţa solului . Rezultă că la un sol umed infiltraţia
este foarte redusă.
Şi la solurile uscate, în anumite situaţii, din cauza rezistenţei aerului
inclus în porii acestuia infiltraţia poate să fie micşorată. Infiltraţia apei este
favorizată pe solurile bine structurate, în timp ce, pe cele cu o diferenţiere
texturală a orizonturilor este stânjenită, iar dacă asupra acestor terenuri
umede a mai survenit şi îngheţul permeabilitatea acestora se reduce şi mai
mult. Pe solurile cu covor vegetal bine încheiat infiltraţia este mai mare
faţă de cele la care vegetaţia lipseşte .
În timpul ploilor torenţiale apa care nu a fost reţinută în sol , prin
absorbţie sau infiltrare, se scurge pe versanţi sub formă de şiroaie acoperind
mai mult sau mai puţin uniform suprafaţa versantului. Pe măsură ce
şiroaiele se depărtează de coama versantului acestea se unesc formând
16
şuvoaie de apă, concentrându-se de obicei în depresiuni. Curenţii de apă
care se formează la scurgerea superficială , se îngroaşe din ce în ce mai mult
spre baza versantului şi, datorită energiei pe care o dezvoltă, provoacă
erodarea solului. Când stratul de apă care se scurge la suprafaţa solului este
subţire, capacitatea de transport a apei este condiţionată numai de viteza
apei. Dacă aceasta are grosimi mai mari eroziunea este influenţată şi de
gradul de turbulenţă a curentului de apă.
La ploi cu intensităţi reduse stratul de apă este mai subţire şi mai
uniform repartizat pe suprafaţa versantului iar procesul de eroziune este de
asemenea uniform .
Mecanismul producerii eroziunii prin scurgere dispersată este
prezentat în figura 2.2.2..

Fig. 2.2.2. Modul cum se produce eroziunea prin scurgere

dispersată a apei

Dacă se consideră un versant ca în figura 2.2.2, picătura de ploaie P se

comportă ca orice corp care se deplasează pe un plan înclinat. În această
situaţie picătura este supusă acţiunii forţei de gravitaţie ( G) care se
descompune în : forţa care tinde să deplaseze picătura pe versant ( F1) şi
forţa care caută să menţină picătura pe versant (F2) care nu este altceva
decât forţa de frecare.
Cele două forţe sunt influenţate de unghiul format între înclinarea
terenului şi orizontală. Astfel, dacă versantul are o pantă mai mare şi este
lipsit de vegetaţie, forţa F1 este mai mare, iar picătura de ploaie se
deplasează cu mai multă uşurinţă spre aval. În acest caz apa care se scurge
la suprafaţa solului pe un versant cu panta mai mare favorizează acţiunea
mecanică a apei la suprafaţa solului.
Apa care se scurge la suprafaţa terenului în afara rolului primordial de
transport mai produce şi dezagregarea materialului cu care vine în contact .
În funcţie de mărimea şi greutatea lor, particulele de sol dislocate sunt
transportate de apa ce se scurge la suprafaţa solului sub formă de soluţii ,
suspensii, purtate şi târâte . Distanţa până la care sunt duse aceste particule
este direct proporţională cu viteza scurgerii şi invers proporţională cu
dimensiunile materialului transportat .
Particulele mici pot fi transportate în suspensie la distanţe foarte mari.
De cele mai multe ori acestea ajung în cursurile de apă permanentă. Cele
purtate sunt transportate în salturi iar cele mari prin târâre sau rostogolire .
Cea mai mare cantitate de material solid dislocat este transportată prin
salturi datorită creerii în timpul scurgerii a unor curenţi verticali .
La începutul ploii ( mai ales a celor torenţiale ) gradul de turbureală
este mai mare când acţionează eroziunea prin picături, după care se
micşorează deoarece dislocarea particulelor de sol se face numai datorită
scurgerii .

17
 Capacitatea scurgerii de a desprinde particulele de sol este în funcţie
de viteza, turbulenţa şi turbiditatea apei .
La ploile cu intensităţi medii ( normale ) apa pe versanţi are o viteză
mai mică, sub 2 m/s, însă pe traseul de concentrare al şiroaielor de apă poate
să depăşească 5 m/s, ceea ce duce la un proces de eroziune mult mai
accentuat.
Turbulenţa scurgerii este dată de acţiunea apei asupra torenţilor care
prezintă neregularităţi şi este accentuată de impactul produs de picăturile de
ploaie asupra terenului.
Turbiditatea, care reprezintă cantitatea de materiale pe care le conţine
scurgerea prin mărimea densităţii apei ce se scurge pe versant, duce la
accentuarea procesului de erodare.
Eroziunea care rezultă prin scurgerea dispersată a apei şi acţionează pe
întreaga suprafaţa a unui versant mai mult sau mai puţin uniform este
încadrată în categoria eroziunii de suprafaţă. Această formă de eroziune
poate să ducă în timp la înlăturarea stratului fertil sau, dacă nu se iau măsuri,
să se ajungă la roca mamă.

2.3.3 Eroziunea prin scurgerea concentrată a apei

Când durata şi intensitatea ploii cresc, şuvoaiele de apă care la început

erau dispersate se unesc în şuvoaie mai mari a căror viteză creşte datorită
energiei cinetice mărite pe care o capătă odată cu creşterea debitului. Prin
cele menţionate forţa de eroziune creşte ducând la un grad mai mare de
turbiditate. De obicei unirea şuvoaielor de apă are loc pe elementele reţelei
hidrografice permanente ca fire de vale, văiugi sau pe brazde, drumuri, urme
de roţi etc.
Pe măsură ce se concentrează o cantitate mai mare de apă, eroziunea
devine din ce în ce mai mare iar şuvoaiele de apă prin acţiunea de erodare
formează rigole, ogaşe, ravene. Aceste formaţiuni ale eroziunii în adâncime,
ca urmare a creşterii debitului de apă încărcat cu material solid, se dezvoltă
rapid în lungime, lăţime şi adâncime.
La ploile torenţiale, pe aceste formaţiuni, se transportă o mare cantitate
de material solid alcătuit din particule de sol şi roci moi provenit de la
scurgerea dispersată a apei, dar şi din materialul teros provenit din eroziunea
albiei sau a malurilor acestor formaţiuni pe care s-au concentrat şuvoaiele de
apă.
Din observaţiile întreprinse s-a constatat că la topirea zăpezii are loc o
scurgere concentrată mai activă.

Forţa de eroziune la scurgerea concentrată se poate calcula cu relaţia

:
1
EC  m  v2
2
în care:
EC - forţa de eroziune, în jouli;
m- masa care se măsoară în g ;
v- viteza apei, în m/s.
Din această relaţie rezultă că forţa de eroziune este direct
proporţională cu masa cantităţii de apă împreună cu a materialului solid

18
antrenat de aceasta şi cu pătratul vitezei apei. Astfel, dacă viteza apei se
dublează, forţa de eroziune creşte de 16 ori ceea ce înseamnă că forţa de
eroziune creşte în progresie geometrică

Se cunoaşte că relaţia vitezei este :

v 2h  g
în care :
v - viteza apei, în m/s ;
h - diferenţa de nivel între două puncte de pe traseul scurgerii
(ravenă, ogaş, etc.), în m;
g - acceleraţia gravitaţională ( 9,81 m/s ).
Dacă se consideră un aliniament AB de pe traseul scurgerii (ravenă,
ogaş etc.) cu diferenţa de nivel h , reiese că parametrul principal de care
depinde viteza este diferenţa de nivel. Se face această afirmaţie deoarece
viteza este direct proporţională cu rădăcina pătrată a diferenţei de nivel (h).
Dar, cum diferenţa de nivel este cateta opusă din figura 2.2.3, rezultă că h
= L tg şi prin urmare viteza depinde şi de lungimea formaţiunii şi de
tangenta unghiului , adică este direct proporţională cu rădăcina pătrată a
acestor parametri.

Fig. 2.2.3. Corelaţia dintre viteza apei şi diferenţa de nivel

Rezultă din cele expuse că, pentru ca viteza să crească de 2 ori,

diferenţa de nivel trebuie să se mărească de 4 ori.
Creşterea vitezei şi a celorlalţi parametri din relaţia vitezei ( diferenţa
de nivel ca şi lungimea albiei scurgerii ) sunt foarte importante, deoarece în
funcţie de acestea se pot lua măsurile corespunzătoare pentru oprirea sau
micşorarea forţei de eroziune datorită scurgerii.

2.4 Eroziunea produsă de apă

Eroziunea produsă de apă, după forma sub care se manifestă, se

clasifică în eroziune de suprafaţă ( prin picături şi scurgere dispersată ) şi
eroziune în adâncime.

2.4.1 Eroziunea de suprafaţă

Eroziunea de suprafaţă se manifestă prin înlăturarea treptată şi

aproape uniformă pe întreaga suprafaţa a versantului a straturilor fertile.
Particulele de sol sau de rocă dislocate este rezultatul acţiunii asociate a
picăturilor de ploaie sau a scurgerii dispersate a apei.

19
 Caracteristic acestei forme de eroziune este transportul materialului
dislocat la suprafaţa solului de pe versant prin firişoare de apă sau mici
şuvoaie care dau naştere la şiroiri sau rigole de dimensiuni reduse cu
caracter temporar. Şiroaiele care apar după ploi, pe terenurile în pantă, în
mod deosebit după cele torenţiale, constituie forma iniţială a eroziunii de
suprafaţă.
La început, după ploi, aceste şiroaie sunt foarte uniform repartizate pe
suprafaţa terenului şi au o adâncime de 1-5 cm. Ele sunt foarte uşor vizibile
pe terenurile proaspăt lucrate. Pe măsură ce procesul de eroziune de
suprafaţă avansează, şiroaiele se adâncesc mai mult putând ajunge până la
20 cm, iar acestea, în urma ploilor torenţiale sau la topirea zăpezii, se pot
transforma în rigole mici a căror adâncime nu depăşeşte 40 cm.
Eroziunea de suprafaţă este mai puţin perceptibilă şi de multe ori
devine chiar mai periculoasă decât eroziunea în adâncime deoarece ea se
manifestă pe suprafeţe mari şi treptat înlătură stratul fertil de la suprafaţa
solului ajungând la roca mamă.

2.4.2 Eroziunea în adâncime (lineară)

Prin concentrarea scurgerii pe versanţi se trece de la eroziunea de

suprafaţă la eroziunea în adâncime.
Procesul de eroziune se accentuează în situaţia în care intensitatea şi
durata ploilor cresc când se formează scurgeri puternice, cu debit şi viteză
mare, dând naştere la formaţiuni specifice eroziunii în adâncime. La început
apar rigole care evoluează în ogaşe şi acestea în ravene.
Formele eroziunii în adâncime ( care este o eroziune accelerată ) pot fi
independente sau se pot suprapune pe reţeaua hidrografică existentă.
Rigolele sunt formaţiuni ale eroziunii lineare, a căror adâncime nu
depăşesc 50 cm. Ele se prezintă sub forma unor şănţuleţe care apar de
regulă, în urma ploilor torenţiale, pe terenurile arate recent. Sunt dispuse pe
linia de cea mai mare pantă a versantului şi sunt aproape paralele între ele.
În general ele au fundul paralel cu linia terenului.

Fig. 2.2.4 Ravena

Ogaşele reprezintă forme mai avansate ale eroziunii în adâncime care

provin din dezvoltarea rigolelor. Au adâncimi cuprinse între 0,5-3 m şi

20
lungimi relativ reduse. În secţiune transversală ogaşul se prezintă sub formă
de V, panta fundului acestuia este aproape paralelă cu linia terenului.
Ravenele sunt cele mai avansate forme ale eroziunii în adâncime şi iau
naştere prin dezvoltarea ogaşelor în lungime, adâncime şi lăţime.
Adâncimea ravenelor variază de la 3-30 m, iar lăţimea poate să fie de la 8-
50 m, uneori chiar 100 m.
Faţă de formaţiunile anterioare profilul longitudinal al ravenei se
prezintă în trepte (fig.2.2.4. ).
Ravenele reprezintă cel mai mare pericol atât pentru agricultură, prin
suprafeţele mari de teren pe care le afectează, dar poate să distrugă căi ferate
, obiective industriale etc.
Râpa ca forma a eroziunii în adâncime, reprezintă o ruptură de teren la
baza versantului sau acolo unde există creşteri bruşte a pantei. Se deosebeşte
de celelalte formaţiuni prin aceea că nu are canal de scurgere şi prezintă un
singur taluz şi un mal abrupt.

2.5 Pagubele produse de eroziunea solului

Eroziunea solului produce o serie de efecte dăunătoare agriculturii,

silviculturii şi a altor sectoare ale economiei naţionale. Dintre aceste pagube
cele mai importante sunt : scăderea fertilităţii solului, micşorarea producţiei
agricole, reducerea suprafeţelor agricole, accentuarea fenomenului de secetă
pe versanţi, reducerea alimentării cu apă a izvoarelor şi râurilor, colmatarea
bazinelor de acumulare şi a râurilor, poluarea mediului ambiant, afectarea
căilor de comunicaţii şi a aşezărilor omeneşti, a unor obiective industriale, a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc.
Scăderea fertilităţii solurilor. Datorită eroziunii solului, pe toate
modurile de folosinţă, se înregistrează pierderi de sol fertil care afectează
însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului .
Eroziunea înlătură în primul rând particulele fine de la suprafaţa
solului şi sunt aduse la zi cele de schelet, modificându-se în acest mod şi
textura. Cu alte cuvinte se înlătură stratul fertil din orizonturile de la
suprafaţă care sunt mai bogate în humus şi elemente fertilizate.
Cea mai mare cantitate de sol erodat , aşa cum arată Popa A., 1977, în
urma ploilor torenţiale, a fost la porumb, de 149,7 t/ha, iar cea mai mică la
ierburi perene din anul II de vegetaţie .
Meaşnicov M., 1975, arată că la ploile torenţiale din 1951 , pe un teren
cu panta de 30-35% de la Târgu Ocna, s-a pierdut la cultura de porumb
cultivată din deal în vale o cantitate de 440 t/ha, iar la ovăz, cultivat pe
aceeaşi direcţie, 106 t/ha
Micşorarea producţiei agricole. Odată cu scăderea fertilităţii
solurilor şi înrăutăţirea proprietăţilor fizico-chimice a terenurilor erodate are
loc şi o micşorare a producţiei agricole . Apreciind producţia după grosimea
stratului de sol erodat , Popa A., 1977, arată că dacă orizontul A a fost
erodat până la jumătate, producţia se reduce pe cernoziomurile cambice cu
16-18%, pe solurile brune argilo-iluviale cu circa 13%, pe cele cenuşii cu
22% .
Suprafeţele mari de păşune şi fâneţe, din unele zone ale ţării, dar în
mod deosebit păşunile, se găsesc într-un stadiu de degradare aşa de înaintat
încât în prezent se obţin producţii foarte mici, de 3-5 t/ha masă verde .

21
 În plantaţiile viticole şi pomicole, pe lângă micşorarea producţiei, are
loc dezgolirea butucilor şi a rădăcinilor, iar ca efect nedorit plantaţiile
îmbătrânesc prematur şi sunt scoase din circuitul productiv cu mult înainte
de termenul normal .
Reducerea suprafeţelor agricole. Acest fenomen de reducere a
suprafeţelor are loc pe două căi :
-în primul rând datorită eroziunii de suprafaţă, când orizonturile
sunt erodate rând pe rând, iar cu timpul se ajunge la roca mamă
care este lipsită de humus şi elemente fertilizate, adică este un teren
steril;
-în al doilea rând, apariţia formaţiunilor eroziunii în adâncime (
ogaşe, ravene, torenţi ) şi dezvoltarea lor în lungime, lăţime şi
adâncime fragmentează terenul în parcele mici, scoţând suprafeţe
mari din circuitul agricol. Această fragmentare în parcele mici,
uneori face imposibilă mecanizarea lucrărilor agricole sau
executarea lucrărilor pe direcţia curbelor de nivel. Se îngreunează
şi transportul produselor agricole obţinute pe aceste terenuri.

Accentuarea fenomenului de secetă pe versanţi. Pe terenurile în

pantă, în mod deosebit pe cele lipsite de un covor vegetal bine încheiat, apa
se scurge foarte repede pe versanţi, fără a se infiltra . În această situaţie, fără
să se înmagazineze apa din precipitaţii pe versanţi fenomenul de secetă se
accentuează, iar culturile agricole au de suferit .
Reducerea alimentării ca apă a izvoarelor şi râurilor. Eroziunea
solului influenţează negativ regimul apelor de suprafaţă şi a celor subterane .
Ca urmare a reducerii infiltraţiei apei în sol şi a înrăutăţirii însuşirilor hidro-
fizice ale solului, cea mai mare cantitate de apă din precipitaţii se scurge pe
versanţi . Din această cauză nivelul apelor freatice scade , iar o serie de
izvoare seacă . Alimentarea cu apă a acestora se face numai în urma ploilor
căzute sau prin topirea zăpezii , însă în perioada de vară fie că seacă, fie că
au un debit mic .
Dacă formaţiunile eroziunii în adâncime cât şi reţeaua hidrografică
permanentă au adâncimi mai mari, în această situaţie nivelul apelor
subterane coboară, izvoarele dispar, iar fântânile seacă .
Colmatarea bazinelor de acumulare şi a râurilor (poluarea
mediului ambiant). În urma eroziunii, particulele fine de la suprafaţa
solului de pe terenurile în pantă sunt antrenate de scurgerile de apă şi duse în
formaţiunile eroziunii în adâncime, apoi în pâraie, râuri, fluvii, canale de
desecare sau irigaţii, în bazinele de acumulare, pe terenurile joase, pe care le
pot colmata .
Materialul erodat poate ajunge în lacurile de acumulare pe care în timp
le poate colmata şi le scot din funcţiune cu mult înainte de termenul
prevăzut de proiectanţi .
Cantităţi mari de sol sunt purtate de vânt în mări şi oceane.
Cu ritmurile de colmatare anuale înnămolirea lacului Mangla din
Pakistan va avea loc cu cel puţin 25 ani mai devreme decât era prevăzut .
O parte din îngrăşămintele şi pesticidele administrate pe terenurile în
pantă , odată cu scurgerile de pe versanţi, ajung în râuri, fluvii, bazine de
acumulare sau în zone depresionare pe care le poluează şi pot să devină
nocive pentru fauna acestora.

22
 Afectarea căilor de comunicaţii, a aşezărilor omeneşti, a unor
obiective industriale, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Viiturile care
apar după ploi sau topirea zăpezilor pot afecta podeţele, podurile, aşezările
omeneşti, lucrările de îmbunătăţiri funciare existente pe care le pot scoate
temporar sau definitiv din funcţiune .
Râurile şi fluviile, în urma colmatării nu mai pot fi navigabile . De
exemplu canalul Panama, datorită despăduririlor şi luarea în cultură a
terenurilor aflate în bazinul hidrografic al acestuia (dacă se continuă în
ritmul din perioada 1970-1980), capacitatea sa de transport se va reduce, iar
multe cargouri oceanice vor fi obligate să facă în plus 10.000 mile ocolind
pe la Capul Horn (Wadsworth Fr.,1978).

Rezumat: Prin eroziune se înţelege fenomenul complex prin care

anumiţi agenţi fizici din natură şi în mod deosebit apa şi vântul, dar şi omul,
acţionează asupra solului sau rocilor moi ducând la distrugerea lor .
Procesul de eroziune se desfăşoară în trei faze: desprinderea,
transportul şi depunerea la distanţe variabile, în mod selectiv, în funcţie de
mărime şi greutate.
Eroziunea solului se poate clasifica astfel :
-după perioada de timp în care s-a manifestat eroziunea poate să fie
eroziune geologică sau eroziune actuală ;
-după agentul fizic care a contribuit la dezvoltarea procesului de
eroziune aceasta poate fi produsă de apă şi eroziune produsă de
vânt ( eoliană) ;
-după intensitatea prin care se manifestă eroziunea poate fi
normală şi accelerată;
-după urmările pe care le are asupra terenului eroziunea se
clasifică în eroziune de suprafaţă şi eroziune de adâncime .

Procesul de eroziune prin apă are loc ca urmare fie a impactului pe

care îl produc picăturile de ploaie asupra solului, fie a apei care se scurge la
suprafaţa lui.
În ambele situaţii eroziunea începe cu prima fază în care particulele de
sol sau de rocă sunt desprinse, se continuă cu cea de a doua fază când
acestea sunt transportate de apă la diferite distanţe de locul de origine şi în
sfârşit, în cea de a treia fază, are loc depunerea materialului erodat în mod
selectiv.
În natură, practic este imposibil să se facă o delimitare clară între
eroziunea prin picături şi cea prin scurgere la suprafaţă.
Pe terenurile înclinate după ce solul s-a îmbibat cu apă datorită apei
infiltrate, restul cantităţii de apă provenită din precipitaţii ( ploi sau topirea
zăpezii ) se scurge la suprafaţa solului.
Eroziunea solului produce o serie de efecte dăunătoare agriculturii,
silviculturii şi a altor sectoare ale economiei naţionale. Dintre aceste pagube
cele mai importante sunt : scăderea fertilităţii solului, micşorarea producţiei
agricole, reducerea suprafeţelor agricole, accentuarea fenomenului de secetă
pe versanţi, reducerea alimentării cu apă a izvoarelor şi râurilor, colmatarea
bazinelor de acumulare şi a râurilor, poluarea mediului ambiant, afectarea
căilor de comunicaţii şi a aşezărilor omeneşti, a unor obiective industriale, a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc.

23
 CAPITOLUL III
EROZIUNEA SOLULUI. STUDII, FACTORI,
CERCETARE ȘI ESTIMARE

3.1. Studii necesare proiectării lucrarilor de combatere a

eroziunii solului

Dintre studiile mai importante necesare proiectării lucrărilor de

combaterea eroziunii solului se amintesc următoarele: topografice,
climatice, orografice, hidrologice, pedologice, geotehnice şi studiul
vegetaţiei .

3.1.1 Studii topografice

Aceste măsuri sunt absolut necesare pentru întocmirea planului de

situaţie al suprafeţei care urmează a fi amenajată ca şi pentru executarea
profilelor prin lucrările antierozionale propuse. Planul de situaţie trebuie să
fie cât mai bogat în detalii ( să conţină modul de folosinţă actual, drumurile,
construcţiile existente, văi, fântâni, izvoare, formaţiunile eroziunii în
adâncime), iar din punct de vedere nivelitic trebuie să redea gradul de
frământare al terenului , schimbările de pantă, alunecările şi prăbuşirile de
teren .
Pentru terenurile cu grad mare de frământare şi unde sunt prezente
formaţiunile eroziunii în adâncime ( ogaşe cu peste 2 m adâncime, ravene,
torenţi) se fac studii topografice mai amănunţite. Profilele longitudinale se
execută pentru fiecare formaţiune în parte, pe toată lungimea lor şi pentru
ambele maluri.
Pentru a reda cât mai multe detalii, în mod deosebit când malurile şi
firul formaţiunii nu sunt stabilizate, aspecte care reclamă lucrările de
consolidare şi stingere a acestora, profilele longitudinale se execută la scări
pentru înălţimi mai mari de 10 ori decât cea pentru lungimi ( H = 1:200, iar
L = 1: 2.000 ).

3.1.2 Studiul terenului

Accelerarea sau diminuarea procesului de eroziune este influenţată de

relief care contribuie la volumul şi natura scurgerilor (apă + material erodat)
prin caracteristicile sale : pantă, lungime, tipul versantului, expoziţie,
desimea reţelei hidrografice.
Densitatea reţelei hidrografice sau indicele de desime arată gradul de
frământare a terenului, iar cunoaşterea acesteia prezintă o importanţă
deosebită pentru că ea influenţează scurgerea ca mărime şi repartizare în
timp pe întreaga suprafaţă a unui bazin de recepţie. Aceasta se calculează cu
relaţia :
L ( km/km2 )
D
S
în care :
D- densitatea reţelei hidrografice sau indicele de desime, în km/km2 ;

24
 L- lungimea totală a cursurilor de apă ( lungimea talvegurilor ) din
bazinul hidrografic respectiv , în km ;
S- suprafaţa bazinului hidrografic , în km2 .
România din acest punct de vedere este cotată ca una din ţările cu cea mai
densă reţea hidrografică permanentă din Europa.
Panta versanţilor influenţează viteza de scurgere a apei şi a
materialului erodat de pe versanţi. Cu cât panta este mai mare cu atât
eroziunea solului este mai accentuată. Interdependenţa dintre pantă şi viteză
reiese din relaţia :

HIL ( m )
Deci V  2gIL
în care :
I-panta versantului ;
L- lungimea versantului , în m .
Cu cât diferenţa de nivel dintre cumpăna apelor şi baza versantului
este mai mare, iar lungimea versantului este de asemenea mare, pericolul
potenţial al eroziunii va fi şi el mai mare.
Cum panta joacă un rol deosebit în procesul eroziunii solului, foarte mulţi
autori au făcut numeroase clasificări ale terenului în funcţie de valoarea
acestuia, între care şi Moţoc M. şi colab., 1975.

3.1.3 Studii climatice

Studiile climatice se referă la elementele principale ale climei (

temperatură, precipitaţii, vânturi ) care prin cantitate, intensitate, dominanţă
etc., influenţează direct sau indirect atât creşterea şi dezvoltarea plantelor cât
şi acţiunea lor asupra solului. Cunoaşterea elementelor climatice, şi în
primul rând a precipitaţiilor, prezintă o importanţă deosebită întrucât acestea
ajută la determinarea scurgerilor de apă şi materialul erodat de pe versanţi.
Fenomenele meteorologice sunt înregistrate la staţiile meteorologice
care, pentru a reda situaţia lor cât mai exact şi a face o interpretare cât mai
corectă, sunt răspândite pe întreg teritoriul ţării.
Dintre elementele climatice, precipitaţiile prezintă importanţă
deosebită pentru terenurile în pantă pentru că de ele depind în cea mai mare
măsură volumul scurgerilor şi al eroziunii. Cunoaşterea regimului
pluviometric şi a caracteristicilor acestuia este foarte importantă în stabilirea
si dimensionarea lucrărilor antierozionale.
Procesul de eroziune cel mai accentuat are loc în urma ploilor
torenţiale şi când se topeşte zăpada brusc, îndeosebi pe terenurile lipsite de
vegetaţie şi cu grad mare de înclinare.
Ţinând seama de cele menţionate dimensionarea lucrărilor
antierozionale se face în funcţie de debitul de apă scurs la suprafaţa solului
în urma ploilor torenţiale.

Ploile torenţiale se caracterizează prin intensitate, durată şi cantitate, şi

ele sunt diferite pe teritoriul ţării în funcţie de relief.
Intensitatea ploii reprezintă cantitatea de apă care cade în unitatea de
timp şi ea se calculează cu relaţia :

25
 H
I
T
în care :
I-intensitatea ploii, în mm/min ;
H- cantitatea de apă căzută, în mm ;
T- durată ploii, în minute.

În funcţie de intensitate ploile se împart în ploi torenţiale ( când

intensitatea este mai mare de 0,5 mm/min ) şi ploi de durată ( când
intensitatea este mai mică de 0,5 mm/min ).
Ploile torenţiale, care în general se produc în sezonul cald, se
caracterizează prin durată mică, cantitatea mare de apă şi suprafaţă de
întindere mică.
Cele mai mari scurgeri au loc la ploile care au nucleul torenţial la
mijlocul sau la sfârşitul intervalului când şi pierderile de sol sunt mai mari.
Acest fenomen se explică prin aceea că, în această perioadă, se infiltrează
mai puţină apă, solul fiind deja saturat cu apă.
Pentru lucrările de combatere a eroziunii solului se analizează
precipitaţiile înregistrate pe o perioadă cât mai mare la staţiile meteorologice
(minim 15 ani ) şi se iau în considerare ploile torenţiale cu asigurarea de 5%
iar pentru verificare cele de 10%.

3.1.4 Studii hidrologice

Scurgerea apei pe terenurile în pantă este influenţată în mare măsură

de două categorii mari de factori : de precipitaţii prin caracteristicile lor (
durată, intensitate, mod de repartiţie ), de acoperirea cu vegetaţie sau tipul
de cultură etc. Alături de acestea, scurgerea mai este influenţată, pozitiv sau
negativ, de activitatea omului.
Fenomenul de scurgere apare pe terenurile în pantă în momentul în
care cantitatea de apă provenită din precipitaţii depăşeşte pe cea reţinută de
plante şi pe cea care se infiltrează în sol.
Scurgerea apei pe terenurile în pantă, pentru proiectarea şi executarea
lucrărilor de combatere a eroziunii solului, se analizează prin prisma
următorilor parametri : coeficientul de scurgere, timpul de concentrare,
viteza de scurgere, scurgerea medie specifică, debitul scurgerilor.
Coeficientul de scurgere se obţine din raportul dintre volumul total de
apă scurs şi volumul total al precipitaţiilor de pe o anumită suprafaţă şi se
calculează cu relaţia :
V
K S
S
V
P
în care :
Ks – coeficient de scurgere ;
VS – volumul de apă scurs , în mm sau m3 ;
VP – volumul de apă provenit din precipitaţii, în mm sau m3 .
Coeficientul de scurgere are valori subunitare şi cu cât se aproprie mai
mult de cifra unu înseamnă că scurgerea este mai mare şi deci eroziunea
solului este mai pronunţată.
În cazul în care un bazin hidrografic se întinde pe suprafeţe mari, cu
versanţi cu pante şi moduri de folosinţe diferite şi variaţii mari de sol, este

26
necesar să se calculeze un coeficient de scurgere mediu ponderat ţinând
seama de suprafaţa fiecărui mod de folosinţă şi de panta versanţilor.
Timpul de concentrare reprezintă timpul necesar apei de scurgere
pentru a ajunge de la locul de formare al scurgerii la un loc considerat pe
talveg. Pentru terenurile în pantă la care au fost executate lucrări
antierozionale este timpul necesar scurgerii de a parcurge distanţa de la o
lucrarea la alta.
Între durata scurgerii, durata ploii şi timpul de concentrare există o
strânsă legătură dată de relaţia :
T = t + tc
în care :
T- durata scurgerii, în minute sau ore ;
t- durata ploii, în minute sau ore ;
tc- timpul de concentrare, în minute sau ore.

Scurgerea medie specifică sau modulul scurgerii reprezintă cantitatea

de apă scursă de pe suprafaţa de 1 km2 în timp de o secundă ( l/s/km2 ). Ea
este influenţată de condiţiile fizico-geografice şi în mod deosebit de relief şi
climă.

3.1.5 Studiul solului

Prin proprietăţile sale (morfologice, fizico-mecanice, chimice, hidrice)

solul poate să stăvilească sau să favorizeze procesul de eroziune. De aceea
este necesar să se studieze toate proprietăţile lui cu scopul de a menţine şi
mări fertilitatea.
Aşa cum s-a amintit, cercetarea solului se începe cu stabilirea tipului
genetic şi descrierea morfologică a fiecărui orizont.
Cele mai rezistente la eroziune sunt faeoziomurile, care în general au
un conţinut mai mare de humus, iar luvosolurile cele mai slab rezistente.
Una din însuşirile solului cu rol determinant în diminuarea sau
accentuarea eroziunii îl are permeabilitatea care măreşte sau micşorează
infiltraţia apei în sol. În funcţie de gradul de permeabilitate al orizonturilor
de la suprafaţă, dar şi de grosimea lor, infiltraţia poate fi mai mare sau mai
mică. Dacă primele orizonturi sunt impermeabile apa în loc să se infiltreze
provoacă eroziune.
Pe un sol nearat scurgerile şi eroziunea cresc în timp ce pe cel arat
descresc datorită creşterii capacităţii de infiltraţie a apei în sol.
Dacă solul este saturat cu apă în urma ploilor torenţiale, dar şi a celor
cu durată mai mare, infiltraţia se reduce, iar scurgerea şi eroziunea sunt mai
mari.
Permeabilitatea şi capacitatea de infiltraţie sunt mult mai mari pe
solurile bine structurate iar procesul de eroziune este mult mai scăzut.
Pe terenurile înclinate, în urma ploilor torenţiale, este spălat stratul
fertil unde se găseşte şi cea mai mare cantitate de humus şi materie organică,
fenomen care micşorează stabilitatea structurii şi favorizează eroziunea.
În asemenea situaţii, dacă nu se intervine cu măsuri de combatere a
eroziunii solului, se ajunge la orizonturile inferioare, care, lipsite de humus
şi materia organică care ajută la structurarea solului, sunt mult mai uşor
erodate.
Din punct de vedere al texturii cele mai rezistente la eroziune sunt
solurile lutoase şi luto-nisipoase. Pe nisipurile şi solurile nisipoase, dacă la

27
început infiltraţia este mare, pe măsură ce au fost saturate, apa în surplus,
datorită unei coeziuni slabe între particule, provoacă eroziunea. Rezistenţă
mică la eroziune o au şi solurile cu textură fină, care , după umectare
datorită repartiţiei mici a spaţiilor necapilare, nu permit infiltraţia unei
cantităţi mai mare de apă.
Pe lângă humus şi materia organică, care se găsesc în orizonturile de la
suprafaţă, un rol deosebit în mărirea rezistenţei la eroziune îl are prezenţa
calciului în complexul adsorbant al solului. Acest aspect se explică prin
aceea că elementul calciu joacă un rol de liant între particulele de sol faţă de
sodiu care are o acţiune inversă, de dispersie.
În afara celor menţionate la capitolul ” Factorii determinanţi ai
eroziunii ” , se mai face precizarea că dacă datorită eroziunii se ajunge la
roca mamă, atunci, cele tari se erodează greu , formând praguri pe fundul
ogaşelor şi ravenelor, iar cele moi, friabile, se erodează foarte uşor ducând
la accentuarea eroziunii în adâncime (Costache I., Dumitrescu N., Bălan I.,
Popa A., Bălan V., 1968).

3.1.6 Studii geotehnice

În vederea proiectării şi executării unor lucrări de combatere a

eroziunii solului (terasamente sau diverse construcţii hidrotehnice ) sunt
necesare studiile geotehnice. Pentru aceasta, la pământurile folosite la aceste
lucrări, trebuie să se analizeze proprietăţile fizice şi mecanice cu scopul de a
vedea dacă rezistă la fundarea unor construcţii (taluzuri, baraje, podeţe etc.).
Pe terenuri în pantă, unde urmează să se execute terase, este necesar să
se cunoască granulometria pământurilor şi în mod deosebit permeabilitatea
şi porozitatea.
Stabilirea taluzurilor trebuie analizată prin prisma gradului de
compactare, a coeziunii şi a unghiului de frecare. Pentru a preveni
alunecările de teren, în zonele unde ar fi posibil acest fenomen, este necesar
să se studieze alternanţa straturilor şi grosimea lor.
Toate aceste studii se fac atât pe teren, prin executarea unor profile (
cel puţin până la 2 m ) şi sondaje, pe mai multe traverse, cât şi prin încercări
şi analize de laborator pe probele recoltate la diverse adâncimi.

3.1.7 Studiul vegetaţiei

Efectele negative ale eroziunii solului se datoresc, printre altele, şi

despăduririlor masive şi desţelenirii pajiştilor naturale de pe terenurile în
pantă.
Cercetarea şi cunoaşterea vegetaţiei spontane şi cultivate este necesară
deoarece pot fi obţinute date importante cu privire la condiţiile
pedoclimatice dintr-o anumită zonă care permit valorificarea terenurilor cu
plante cultivate corespunzătoare condiţiilor de climă şi sol respective.
Pentru stabilirea categoriilor de folosinţă, organizarea teritoriului,
alegerea sortimentului de plante în vederea recomandării lucrărilor
antierozionale de pe terenurile în pantă trebuie să se ţină seama de vegetaţia
lemnoasă şi ierboasă care se găseşte în zona respectivă, dar şi de plantele de
cultură care se pretează cel mai bine.
Pentru consolidarea şi stabilizarea formaţiunilor eroziunii în adâncime
(ogaşe, ravene, torenţi ) precum şi a alunecărilor de teren, este necesar să se

28
cunoască speciile de arbori şi arbuşti care cresc şi se dezvoltă bine în
asemenea condiţii.
În vederea alegerii celor mai potrivite specii care să intre în
componenţa amestecurilor din cadrul pajiştilor semănate, care să asigure un
covor vegetal bine încheiat, trebuie să se studieze foarte bine flora spontană
a zonei respective.
Prezenţa anumitor specii silvice, cum ar fi arţarul, frasinul, stejarul
etc., sau a unor graminee şi leguminoase perene într-o anumită zonă, indică
că terenul respectiv se pretează la înfiinţarea de plantaţii pomicole şi
viticole, pe când alte specii ca plopul, salcia, aninul semnalează terenuri cu
exces de umiditate şi acide care vor trebui să primească alte folosinţe.

3.2. Factorii determinanți ai eroziunii solului

Declanşarea şi accentuarea procesului de eroziune este urmarea

interacţiunii dintre o serie de factori naturali şi antropici . Formula
universală a eroziunii solului este dată de ecuaţia :
E  f(C  R  S  V  O)
în care :
E - eroziunea solului, în t/ha/an ;
C - factorul climatic ;
R – relieful ;
S - solul ;
V - vegetaţia ;
O - activitatea omului ( condiţie social – economică ) .

3.2.1 Factorii naturali

Factorii climatici. În cadrul acestora intră cantitatea de precipitaţii

căzute, intensitatea şi durata lor, temperatura şi vântul .
Precipitaţiile au un rol important în declanşarea procesului de eroziune
şi în special ploile torenţiale. Prin ploaie torenţială se înţelege fenomenul
pluvial care se caracterizează printr-un volum mare de apă care cade într-un
timp relativ scurt. Raportul dintre cantitatea de apă înregistrată la o ploaie şi
durata ploii se numeşte intensitatea ploii.
Pentru lucrările de combatere a eroziunii solului se iau în calcul ploile
cu asigurarea de 10%, iar dacă nu au fost înregistrate ploi torenţiale, se iau
în considerare cele care cad în timp de 24 ore .
Temperatura influenţează procesul de eroziune prin variaţiile sale
bruşte (îngheţ- dezgheţ ) contribuind la fenomenul de dezagregare al
agregatelor .
Vânturile, în mişcarea lor, reuşesc să antreneze particule fine pe care
le ridică şi le transportă la distanţe mari .
Relieful este alcătuit din cumpene de ape, versanţi şi reţea
hidrografică. Rolul primordial în declanşarea procesului de eroziune îl au
versanţii, iar intensitatea acestui proces este în funcţie de pantă, lungimea,
forma şi expoziţia lor.
Cu cât panta este mai mare cu atât se măreşte şi viteza de scurgere a
apei .

29
 ΔH
Pornind de la formula pantei I  se constată că dacă diferenţa
D
de nivel creşte şi panta se măreşte . De exemplu, dacă diferenţa de nivel
creşte de la 2 la 4 m pe distanţa de 50 m, panta se dublează de la 4 la 8 %.
Cu cât lungimea versantului creşte, debitul scurgerii se măreşte şi ca urmare
eroziunea se intensifică.
Prin distanţă critică de eroziune se înţelege distanţa de la cumpăna
apelor de la care scurgerea superficială începe să provoace eroziunea .
În funcţia de forma versantului procesul de eroziune este diferit.
Versanţii în secţiune pe linia de cea mai mare pantă se reprezintă sub
următoarele forme : dreaptă, convexă, concavă şi sub formă de trepte
( fig.3.2.1. ).

Fig. 3.2.1. Diferite forme ale reliefului

a – dreaptă; b – convexă; c – concavă; d – în trepte

La versaţii cu profil drept eroziunea se manifestă mai mult sau mai

puţin uniform pe întreaga suprafaţă a acestora, cu o uşoară tendinţă de a se
accentua spre baza lor .
Pe versaţii de formă convexă procesul de eroziune este mai accentuat
în partea din aval , adică acolo unde panta este mai mare .
La versaţii cu profilul concav eroziunea cea mai puternică se produce
în partea din amonte, iar la cei în trepte, la baza fiecărei trepte .
Expoziţia versanţilor influenţează procesul de eroziune în sensul că pe
cei cu expoziţie nordică vegetaţia este mai abundentă, pentru că zăpada se
topeşte mai încet, şi invers la cei sudici .
Solul prin însuşirile sale (fizice, mecanice, hidrice şi chimice) poate
favoriza sau diminua declanşarea sau desfăşurarea procesului de eroziune .
Textura influenţează asupra capacităţii de infiltraţie şi de reţinere a
apei în sol, deci şi asupra eroziunii. Astfel, solurile nisipoase şi nisipurile au
o permeabilitate mare pentru apă, în schimb o capacitate redusă de reţinere
a ei datorită lipsei de coeziune între particule şi invers la cele care au un
conţinut mare de argilă .
Cele mai rezistente soluri la eroziune din punct de vedere al texturii
sunt cele lutoase şi luto-argiloase la care permeabilitatea şi capacitatea de
reţinere a apei este mare.
Structura şi stabilitatea hidrică au importanţă mare în procesul de
eroziune pentru că pe solurile care au particulele elementare legate în
agregate stabile cu liant rezistent la acţiunea de dizolvarea apei , având deci
un raport bun între spaţiile capilare şi necapilare, capacitatea de reţinere a
apei şi permeabilitatea sunt mai mari şi deci le imprimă o rezistenţă mai
mare la eroziune.
Grosimea stratului de sol şi roca mamă pe care s-a format solul au un
rol deosebit asupra rezistenţei la eroziune . Solurile cu orizontul A mai gros
au o rezistenţă mai mare la eroziune .
30
 Vegetaţia joacă şi ea un rol important, în sensul că dacă solul este
acoperit de vegetaţie, mai ales în sezonul critic, eroziunea se reduce
considerabil .
Rolul protector al vegetaţiei se poate concretiza prin următoarele
forme:
-părţile aeriene ale plantelor ( frunze, ramuri, tulpină etc. )
interceptează picăturile de ploaie şi preiau o mare parte din
energia cinetică a acestora;
-aparatul foliaceu reţine o parte din apa provenită din precipitaţii;
-tulpinile plantelor constituie obstacole în calea apei, deci
micşorează viteza de scurgere pe versanţi;
-sistemul radicular opune rezistenţă acţiunii apelor subterane şi
totodată îmbunătăţeşte structura solului şi deci măreşte infiltraţia
apei .

Cel mai bun protector al solului îl constituie vegetaţia lemnoasă.

Acest aspect se explică prin aceea că reţinerea apei este făcută de coroanele
arborilor care este dispusă în mai multe planuri suprapuse iar suprafaţa
frunzelor este foarte mare .
Litiera pădurilor reduce foarte mult scurgerile pentru că ea se
comportă ca un burete care reţine foarte multă apă .
După păduri, în ceea ce priveşte gradul de protecţie, urmează pajiştile
naturale atât prin covorul ierbos de la suprafaţă cât şi prin sistemul radicular.
Plantele cultivate oferă o protecţie mai mică, mai mult unele
favorizează procesele de eroziune .
După gradul de protecţie pe care îl asigură solului plantele cultivate se
pot grupa astfel :
-culturi foarte bune protectoare ( lucerna, trifoiul, amestecuri de
ierburi începând cu anul doi de vegetaţie ) ;
-culturi bune protectoare ( cereale păioase, amestecurile de ierburi
în al II-lea an de vegetaţie, borceagurile, plantele furajere anuale);
-culturi mijlociu protectoare ( mazărea, fasolea, soia, năutul,
leguminoasele anuale);
-culturi slab protectoare ( porumbul , cartoful , sfecla de zahăr,
floarea soarelui – deci prăşitoarele ) .

3.2.2 Factorii antropici (activitatea omului )

În ultimele secole intervenţia omului în domeniul agriculturii a sporit

de aşa natură încât consecinţele negative asupra terenurilor în pantă uneori
sunt mai mari decât acţiunea factorilor naturali. Prin activitatea sa omul
poate să favorizeze sau să diminueze acţiunea factorilor naturali în procesul
eroziunii solului. Din acest punct de vedere factorii antropici se pot grupa
astfel:
-agricultura practicată ;
-măsuri antierozionale întreprinse .

Agricultura practicată - de-a lungul istoriei omul prin activitatea sa a

dus la apariţia unor efecte negative .

31
 Dintre intervenţiile omului care au dus la favorizarea procesului de
eroziune se pot enumera :
-defrişarea neraţională a pădurilor şi desţelenirea păşunilor ;
-păşunatul excesiv şi abuziv în condiţii de exces de umiditate ;
-luarea în cultură a terenurilor cu pantă mare ;
-parcelarea şi orientarea laturilor pe linia de cea mai mare pantă ;
-executarea lucrărilor din deal în vale ;
-cultivarea prăşitoarelor pe terenuri cu pante mari ;
-orientarea greşită a reţelei de drumuri pe linia de cea mai mare
pantă;
-cultivarea în monocultură a terenurilor, mai ales a prăşitoarelor,
deci lipsa asolamentelor , îndeosebi a celor de protecţie ;
-folosirea unor tehnologii primitive (arături superficiale, lipsa
îngrăşămintelor);
-lipsa lucrărilor antierozionale .

Toate aceste acţiuni indirecte ale omului au permis agravarea

necontenită a procesului de eroziune favorizând acţiunea factorilor naturali .
Măsuri antierozionale întreprinse. Pe lângă activitatea care a
favorizat declanşarea şi dezvoltarea proceselor de eroziune omul a intervenit
( mai ales în ultima perioadă ) cu lucrări în scopul prevenirii şi combaterii
eroziunii .
Astfel, în cultura plantelor de câmp, a executat valuri de pământ,
agroterase, cultivarea terenului în făşii sau în benzi înierbate, executarea
lucrărilor agricole pe direcţia curbelor de nivel, amplasarea reţelei de
drumuri în mod corespunzător pantei terenului, folosirea perdelelor
antierozionale etc.
În plantaţiile de vii şi pomi, care de regulă se amplasează pe terenuri
cu pante mai mari, se execută canale de coastă , terase, debuşee .
Pentru formele eroziunii în adâncime se folosesc lucrări de astupare şi
nivelare a ogaşelor şi ravenelor mici, de reducere a pantei longitudinale etc.
Pe nisipuri au fost luate măsuri de înfiinţare a perdelelor de protecţie,
lucrări de nivelare şi de fixare a acestora, iar pentru terenurile afectate de
alunecări măsuri de prevenire şi combatere a lor .
Lucrările menţionate se execută obligatoriu după ce a fost făcută
organizarea teritoriului. Factorii enumeraţi acţionează in interdependenţă, nu
izolat.

3.3 Cercetarea si estimarea eroziunii solului

3.3.1 Cercetarea eroziunii solului

Din cercetările întreprinse până în prezent a rezultat că cea mai bună

şi cea mai sigură metodă de determinare a cantităţii de sol erodat este cea a
parcelelor experimentale.
Este necesar să se sublinieze că suprafeţele pe care se fac cercetări
trebuie să fie cât mai reprezentative în zonele afectate de eroziune iar
determinările ( volumul de apă intrat, volumul de apă infiltrat, volumul de

32
apă scurs, coeficientul de scurgere , cantitatea de sol erodat ) să fie făcute la
un număr cât mai mare de culturi .
Parcelele experimentale, în mai multe repetiţii pentru fiecare cultură
în parte, se orientează cu latura lungă pe direcţia de cea mai mare pantă (
linie de scurgere a apei).
Ele au lăţimi de 2-6m , lungimea de 30-50m, iar suprafaţa de 50-300 m2 .
Pentru a nu intra sau ieşi apă cu materialul erodat în/sau pe
parcelele experimentale, acestea sunt izolate de terenul vecin prin fâşii de
tablă, scândură, carton asfaltat sau chiar diguleţe de pământ .

În partea din aval a parcelei, care se îngustează sub formă de

triunghi, pentru colectarea volumului de apă scurs se amplasează un bazin
de colectare. Pentru a evita construcţii cu dimensiuni mari a acestui bazin, în
raport cu volumul maxim al scurgerii, între parcelă şi bazin se interpune un
divizor de debit care dirijează spre colectare a 49-a parte din apa scursă .
Cantitatea de precipitaţii care cade pe parcelă experimentală se
înregistrează la pluviometru care este amplasat în orice câmp de experienţe .
Volumul de apă infiltrat se obţine din diferenţa dintre cel intrat şi
cel scurs.
Cantitatea de sol erodat se determină prin luarea unor probe de apă
din bazinul de colectare, după ce în prealabil s-a făcut omogenizarea.
Probele se lasă pentru sedimentare, se înlătură apa şi materialul depus, se
usucă şi se cântăreşte. Această cantitate se raportează la volumul total de
apă scurs de pe parcelă şi apoi la unitatea de suprafaţă.
Nu trebuie să se piardă din vedere că în bazin s-a colectat numai a
49-a parte din volumul scurs, restul fiind dirijat în afara acestuia .
Deoarece cercetarea în cazul precipitaţiilor ar dura un număr mare de
ani, cercetarea eroziunii solului se poate face în condiţii de simulare a
ploilor, în cazul udării prin aspersiunii sau alte metode cu intensităţi
diferite, scurtând timpul de experimentare.
Concomitent cu cercetarea cantităţii de sol erodat se urmăreşte şi
influenţa culturii şi a lucrărilor agrotehnice asupra procesului de eroziune.
Cele mai bune rezultate obţinute pe parcelele experimentale se
verifică pe suprafeţe de colectare mai mari ( bazine hidrografice sau
suprafeţe mai mari cuprinse între cumpăna apelor şi talveg).

33
 Vedere generală din câmpul experimental cu parcelele experimentale
pentru determinarea cantitativa a eroziunii solului

Sistemul de colectare a scurgerilor solide şi lichide

3.3.2 Estimarea eroziunii solului

Pornindu-se de la ecuaţia universală a solului , a rezultatelor obţinute

pe parcele experimentale şi a generalizării unor date din literatura de
specialitate Moţoc M. 1975, a elaborat o relaţie de estimare a pierderilor de
sol care este de forma :
EKL I SCCs
m n
( t/ha )
în care :
E-pierderi de sol medii anuale, în t/ha ;
K- coeficient de agresivitate pluvială ;
L- influenţa lungimii versantului ( m = 0,3 ) ;
I-panta versantului, în % ;
2
I 1,360,97I0,138I
n

S- coeficientul de corecţie pentru erodabilitatea solului ;

C- coeficientul de corecţie pentru înfiinţarea culturilor
Cs- coeficientul de corecţie pentru efectuarea lucrărilor antierozionale
Pentru condiţiile din ţara noastră pierderile anuale admise sunt de
până la 6 t/ha. Peste această limită se impun măsuri speciale de combatere a
eroziunii solului.
Valoarea coeficientului de agresivitate poate fi calculat cu relaţia :

Eps
K  Ap
Lm I n
(ps )
în care :
34
Ap- agresivitatea pluvială, calculată după Stănescu P., 1969 ;
Eps- eroziunea medie anuală în parcelele experimentale, în t/ha ;
L şi I se calculează pe planul de situaţie.

35
 CAPITOLUL IV
PREVENIREA ŞI COMBATEREA EROZIUNII DE SUPRAFAŢĂ

4.1. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe terenurile

arabile.

4.1.1 Organizarea antierozională a terenurilor arabile situate în

pantă

Lucrările de organizare a terenurilor arabile situate în pantă se

proiectează şi trebuiesc amenajate pe unităţi naturale ( bazine hidrografice )
şi în cadrul acestora pe unităţi agricole şi apoi pe moduri de folosinţă
(cultura plantelor de câmp, plantaţii viticole sau pomicole, păşuni şi fâneţe).
Organizarea antierozională a terenurilor arabile situate în pantă constă
în următoarele operaţiuni :
-stabilirea asolamentelor;
-amplasarea şi dimensionarea solelor din cadrul asolamentelor;
-proiectarea reţelei de drumuri;
-amplasarea centrului gospodăresc şi a punctelor de alimentare cu
apă;
-amplasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare .

Stabilirea asolamentelor constă în repartizarea suprafeţelor pe

culturi în funcţie de gradul de eroziune proiectându-se asolamente de câmp,
asolamente furajere de protecţie, asolamente mixte .
Numărul asolamentelor depinde de suprafaţa pe care o deţine unitatea
agricolă, de condiţiile naturale şi agro-economice existente. Dacă suprafaţa
destinată culturilor de câmp este mare şi ocupă un versant cu pantă
uniformă se recomandă chiar un singur asolament, pe când la versanţi cu
pantă neuniformă cu grad mare de frământare, sunt indicate mai multe
asolamente. Gradul mare de frământare al versanţilor impune şi introducerea
asolamentelor de protecţie (25% din suprafaţă să fie ocupată de ierburi
perene ) .
Unităţile agricole care au şi sector zootehnic sunt obligate să introducă
şi asolamente furajere .
Unitatea teritorială de bază a asolamentelor este sola . Pe ea se poate
cultiva o singură cultură agricolă sau mai multe cu condiţia ca acestea să se
asemene din punct de vedere agrotehnic şi care se succed în ordinea rotaţiei
în cadrul asolamentului . Numărul asolamentelor este dictat de mărimea
suprafeţei, structura culturilor, de cerinţele mecanizării.
Amplasarea şi dimensionarea solelor asolamentului. Faţă de cele
de câmpie (şes), pe terenurile în pantă, suprafaţa solelor este mult mai mică
fiind corelată cu panta versanţilor. Astfel pe terenurile cu pante mici
suprafaţa unei sole poate fi cuprinsă între 70-100 ha , în timp ce pe cele cu
pante mari şi neuniforme, suprafaţa se reduce la 40-60 ha , iar pe cele cu
grad mare de frământare se impun asolamente de protecţie cu o suprafaţă
de 10-30 ha.
Se recomandă ca în cadrul asolamentelor solele să fie aproximativ
egale (condiţionate de limitele obligate ).

36
Cea mai potrivită formă a solelor în cadrul versanţilor cu pantă uniformă
este cea dreptunghiulară iar pe cei cu grad mai mare de frământare,
trapezoidală, cu condiţia ca laturile lungi să fie paralele între ele.
Lungimea solelor, pe terenurile cu pantă mai mare de 5%, se
proiectează pe direcţia curbelor de nivel cu valori cuprinse între 1000-1500
m. Lăţimea solelor se stabileşte în funcţie de pantă şi va avea valori ca cele
din tabelul 4.1.1:
Tabelul 4.1.1
Lăţimea solelor în funcţie de pantă

Panta (%) Lăţimea solelor

(m)
5-10 400-200
10-20 200-150
> 20 sub 150

Proiectarea reţelei de drumuri. Odată cu amplasarea solelor se

proiectează şi reţeaua de drumuri care trebuie să răspundă la următoarele
cerinţe :
- să aibă un traseu cât mai scurt şi să nu traverseze solele ;
- să aibă capacitate de transport corespunzătoare care să permită
accesul agregatelor şi mijloacelor de transport ;
- să evite zonele afectate de alunecări , prăbuşiri, surpări;
- să nu scoată din circuitul agricol suprafeţe mari de teren ( 0,5-0,8
% din totalul suprafeţei amenajate );
- să necesite cheltuieli reduse pentru amenajarea lor ;
- panta longitudinală să fie sub 10% ;
- să nu împiedice aplicarea măsurilor şi lucrărilor de combatere a
eroziunii solului.

Pe lângă drumurile de folosinţă generală (drumuri clasate) mai sunt şi

drumuri de câmp sau de exploatare care se împart, în funcţie de destinaţia şi
poziţia lor pe versant, în drumuri de exploatare principale şi secundare .
Drumurile de exploatare principale se trasează pe linia de cea mai mare
pantă când versanţi au panta sub 10 % şi în serpentină sau oblic când panta
este mai mare de 10%.
Distanţa dintre două drumuri principale consecutive este egală cu
lungimea solelor (1000-1500m ) şi ele despart solele între ele pe latura
scurtă . Lăţimea lor este de 5-6m şi servesc şi ca zone de întoarcere a
agregatelor . Se recomandă ca drumurile de exploatare principale, în zonele
cu precipitaţii abundente, să fie prevăzute cu şanţuri marginale de scurgere ,
iar platforma lor să aibă o înclinare de 1-2% spre partea din aval .
Drumurile secundare de exploatare despart solele între ele pe latura lungă a
lor (deci se trasează pe direcţia curbelor de nivel) şi au o lăţime de 3-4 m.
Distanţa dintre ele este în funcţie de pantă între 200- 500 m .

37
 Tabelul 4.1.2.
Distanţele dintre drumurile secundare de exploatare pe terenurile în pantă
( după Mihai Gh. , Ionescu V., 1968 )

Panta Distanţa între drumuri

terenului (m)
%
5-10 500-400
10-15 400-300
15-20 300-250
20-25 250-200

4.1.2 Măsuri agrotehnice

Printre cele mai simple şi mai eficiente metode de prevenire şi
combatere a eroziunii solului pe terenurile arabile situate în pantă sunt
măsurile şi lucrările agrotehnice. Dintre acestea cele mai importante sunt:
structura şi rotaţia culturilor, modul de amplasare pe versanţi, lucrările de
mobilizare a solului şi folosirea judicioasă a îngrăşămintelor organo-
minerale .
Stabilirea structurii şi rotaţiei culturilor. Gradul de acoperire cu
vegetaţie al terenurilor arabile situate în pantă joacă un rol deosebit în
diminuarea eroziunii motiv pentru care este necesar să se aleagă cu atenţie
sortimentul de plante . În funcţie de acestea trebuie să se ţină cont de
următoarele cerinţe :
- culturile , în funcţie de pantă, să asigure un grad mare de protecţie
a solului;
- reducerea pierderilor de sol să fie sub limita admisibilă ( 4-6
t/ha/an) ;
- să se asigure condiţiile optime pentru o rotaţie raţională ;
- realizarea unor condiţii optime pentru executarea mecanizată a
lucrărilor agricole.

Lucrările solului pe versanţi. Faţă de terenurile plane, pe cele în

pantă, lucrările solului şi în special arătura, joacă un rol esenţial. Cele mai
bune rezultate, cantitativ, calitativ şi de reducere a eroziunii solului au fost
obţinute când arătura a fost executată pe direcţia curbelor de nivel
(rezultate obţinute pe plan mondial şi naţional ). Arătura executată pe
direcţia curbelor de nivel a dus la reducerea pierderilor de apă cu până la
75%, iar cele de sol de 2-9 ori .
Executând arătura pe direcţia curbelor de nivel are loc nivelarea în
timp a micilor depresiuni şi a ogaşelor.
Din cercetările întreprinse a rezultat că pentru grâu arătura nu trebuie
să depăşească 20 cm adâncime, iar pentru porumb 30 cm .

38
 Până la panta de 16-18 % arăturile se pot executa cu tractoare pe
pneuri în agregat cu plugul PP – 4-30, iar la pante mai mari să se folosească
tractoare pe şenile SM –445, în agregat cu plugul reversibil PRS –2-35.
Arăturile de toamnă se recomandă să se lase în brazde crude care
constituie obstacole în calea apei ( măreşte infiltraţia apei ).Arătura în
spinări este de asemenea o metodă de creare de obstacole şi de înmagazinare
a apei.
Brăzduirea constituie o altă formă de reţinere a apei , brazdele
executându-se la distanţe de 1-3 m una de alta , pe direcţia curbelor de nivel
, iar aruncarea brazdei să se facă în aval.
Un alt mijloc de mărire a infiltraţiei şi de micşorare a scurgerii apei pe
versanţi este folosirea subsolajului odată cu arătura .
Pe solurile grele sau cu orizont B argilos se recomandă afânarea
adâncă, fără răsturnarea brazdei, şi utilizarea scarificatoarelor cu vibrator .
În ultima vreme unii autori recomandă şi pe trenurile în pantă sistemul
minim de lucrări . Pe terenurile în pantă toate lucrările de pregătire a
solului, care urmează arăturii (discuit, grăpat, semănat, prăşit), se execută
obligatoriu pe direcţia curbelor de nivel.
Modul de amplasare a culturilor pe versant. Amplasarea culturilor
pe versanţi, în funcţie de pantă şi de condiţiile pedoclimatice specifice unei
anumite zone, se poate face după următoarele sisteme :
-sistemul în cultură compactă care se poate practica pe terenul
cu pante mai mici şi uniforme ( până la 5-6 %) şi când fiecare solă,
ca şi pe terenurile plane, este cultivată în general cu o singură
cultură. Rândurile sunt orientate pe direcţia curbelor de nivel;
-sistemul de cultură în fâşii se recomandă pentru terenuri cu
pante mai mari de 5-6 %. Acest sistem constă în amplasarea pe
versant a unor culturi pe direcţia curbelor de nivel care alternează
cu fâşii de teren cultivate cu plante bune protectoare . Cele din
urmă au rolul de a dispersa scurgerile de pe versant şi totodată de
a reţine parţial suspensiile solide ce se găsesc în apa care se
scurge.

Lăţimea fâşiilor trebuie să asigure condiţii corespunzătoare

mecanizării şi se recomandă ca aceasta să fie constantă şi egală cu un
multiplu al lăţimii de semănat.
Lăţimea orientativă a fâşiilor în funcţie de pantă şi rezistenţa solurilor
la eroziune este prezentată în tabelul 4.1.3.

Tabelul 4.1.3.
Lăţimea orientativă a fâşiilor pe terenurile în pantă
( după Popa A. şi Popa Greta , 1973 )

Panta Lăţimea făşiilor

terenului (%) (m)

8-12 250-150
12-16 150-80
 16 Sub 80

39
 Folosind sistemul în fâşii cantitatea de sol erodat se micşorează de 2–8
ori în comparaţie cu monocultura de porumb.
- sistemul de culturi cu benzi înierbate se recomandă în mod deosebit
în zonele cu cantităţi anuale de precipitaţii mai mari de 600 mm, iar panta
terenului depăşeşte 8 –10 % .
Versantul la acest sistem se compartimentează în fâşii, pe care de
obicei se cultivă prăşitoare, care alternează de această dată cu benzi mai
înguste care se însămânţează cu ierburi perene .
Benzile înierbate au rolul de a intercepta apa ce se scurge de pe fâşiile
din amonte , de a dispersa şi a regulariza apele de suprafaţă . Mai are rolul
de a obliga apa să se infiltreze în sol şi totodată reţine şi cantitatea de sol
erodat jucând rol de tampon, de unde şi denumirea de benzi tampon .
În funcţie de poziţia lor pe versant lăţimea benzilor înierbate poate să
aibă următoarele valori :
4-6 m în partea din amonte ;
6-8 m în partea de mijloc ;
8-10 m în partea din aval .

Amplasarea, distanţa şi lăţimea benzilor înierbate sunt condiţionate şi

de forma versantului. Astfel, la versantul cu profil drept distanţele dintre
benzi şi lăţimile lor pot fi egale pe toată lungimea versantului , la cel de
formă convexă benzile vor fi distanţate mai mult în partea din amonte şi
invers la profilul concav ( fig.4.1.1. a,b,c,)

Fig.4.1.1. Amplasarea benzilor tampon pe versanţii de diferite forme

a – versant drept, b – versant convex, c – versant concav.

Indiferent de forma versanţilor şi gradul lor de frământare se

recomandă ca lăţimea fâşiilor dintre benzi să fie aproximativ egale şi să fie
un multiplu al lăţimii semănătorii. Benzile înierbate se desţelenesc după 3-4
ani şi se amplasează apoi în amonte sau în aval .
Depunându-se material erodat peste benzile înierbate , în timp aceste
benzi se pot transforma în taluzuri pentru agroterase .

4.1.3 Lucrări hidrotehnice antierozionale pe terenurile arabile

situate în pantă
Lucrările hidrotehnice antierozionale modifică configuraţia terenului.
Aceste lucrări hidrotehnice sunt: nivelarea terenurilor arabile situate în pantă
, valurile de pământ şi agroterasele .

40
 Valuri de pământ

Valurile de pământ sunt lucrări hidrotehnice speciale care se execută

pe terenurile arabile situate în pantă cu scopul de a preveni şi combate
eroziunea de suprafaţă. Ele sunt nişte coame sau ridicături de teren care au
rolul de a intercepta şi a regulariza scurgerile de apă de pe versanţi.
Valurile de pământ au o înălţime mică de 0,4-0,6 m, comparativ cu
baza, încât ele pot fi traversate relativ uşor de maşinile agricole. Suprafaţa
de teren învălurită poate fi cultivată în mod obişnuit.
În partea din amonte se creează un şănţuleţ care are rolul de a
intercepta apa dintre două valuri consecutive şi o obligă, fie să se infiltreze
în sol, fie să o dirijeze în debuşee naturale sau artificiale (fig. 4.1.2.)

Fig. 4.1.2. Valuri de pământ

a-orizontale ; b-înclinate

După poziţia lor faţă de curbele de nivel valurile de pământ se clasifică

în valuri orizontale sau de nivel şi valuri înclinate.
Valurile de pământ orizontale sau de nivel sunt indicate în zonele mai
secetoase, adică în zona de stepă şi silvostepă, unde cantităţile de precipitaţii
sunt mai scăzute şi ele se trasează paralel sau aproape paralel cu curbele de
nivel.
Ele interceptează apa scursă de pe suprafaţa dintre două valuri
consecutive şi o obligă să se infiltreze în sol, iar ulterior, treptat, este pusă la
dispoziţia plantelor, motiv pentru care au şi rolul de a lupta împotriva
secetei.
La extremităţi sunt prevăzute cu pinteni de încastrare (fig.4.1.2.) şi
şănţuleţul, pentru a evita scurgerea în caz de distrugere la ploile torenţiale,
se compartimentează din 20 în 20 sau 50 în 50 m cu praguri de pământ.
Valurile de pământ înclinate sunt indicate în zonele care depăşesc 550
mm anual şi au o pantă longitudinală de 0,1-0,9%, de regulă 0,3%, care
asigură scurgerea apei în debuşee naturale sau artificiale (fig.7.3.b.).
După secţiunea transversală valurile de pământ se clasifică în valuri cu
baza largă şi valuri cu baza îngustă(fig.4.1.3.).

41
 Fig. 4.1.3. Valurile de pământ
a-cu baza largă ; b-cu baza îngustă

Valurile de pământ cu baza largă se execută pe terenuri cu panta

cuprinsă între 2-12% şi au ampriza de 7,5-12 m, înălţimea de reţinere 0,3-
0,4 m şi înclinarea taluzului de 1/5-1/10.
Valurile de pământ cu baza îngustă se amenajează pe terenurile cu
pantă cuprinsă între 12-15% şi au o ampriză de 4-7,5 m, înclinarea
taluzurilor de 1/3-1/5 şi înălţimea de reţinere de 0,35-0,40 m.
Lungimea valurilor de pământ, în general, este egală cu lungimea
solelor, iar distanţele dintre ele, de aşa natură încât să poată reţine scurgerea
de pe versanţi şi să se încadreze în limitele eroziunii admisibile.
Elementele componente ale unui val de pământ sunt redate în figura
4.1.4.

Fig.4.1.4. – Elementele componente ale unui val de pământ

h- adâncimea medie a apei în faţa valului ;

h1- înălţimea valului ;
1: n - înclinarea taluzului din amonte a şănţuleţului ;
1: m - înclinarea taluzului valului ;
a - ampriza sau baza valului ;
s- secţiunea de reţinere a apei.
Pentru ca valurile de pământ să fie eficace scopului propus, de
prevenire şi combatere a eroziunii de suprafaţă precum şi regularizării
scurgerii pe versanţi, încă din faza de proiectare trebuie să se stabilească
următoarele probleme :

s- secţiunea de reţinere a apei în şănţuleţ ;

V- volumul de apă care se scurge de pe suprafaţa de 1 m2 dintre două
valuri consecutive ;

42
 V1- volumul de apă reţinut de un metru liniar de val ;
D- distanţa pe orizontală dintre două valuri consecutive ;
H- diferenţa de nivel dintre două valuri consecutive ;
N- numărul de valuri ;
Lt- lungimea totală a valurilor ;
Vp- volumul de pământ mobilizat pentru construcţia unui metru liniar
de val ;
S- suprafaţa de 1 m2 ;
H- înălţimea precipitaţiilor maxime căzute în 24 ore, cu asigurarea de
10 % ;
K- coeficient de scurgere ;
Z- diferenţa de nivel între cota cea mai mare şi cea mai mică a
versantului;
i-panta terenului ;
Sv- suprafaţa de învălurire.
Execuţia valurilor se face prin mobilizarea pământului din ambele
sensuri când panta versantului este până la 6% (fig. 4.1.5.a) sau numai din
amonte spre aval când panta este mai mare (fig.4.1.5.b).

a b

Fig. 4.1.5. Modul de execuţie a valurilor

O atenţie deosebită trebuie acordată terenurilor care prezintă pericol de

alunecare unde nu se recomandă execuţia acestora, iar acolo unde există
izvoare de coastă acestea trebuie captate.

Agroterasele

Aceste lucrări antierozionale se execută în zona dealurilor pe terenuri

cu panta mai mare de 15% .
Agroterasele sunt fâşii de teren orientate pe direcţia curbelor de nivel a
căror lăţime este de 15-40 m şi delimitate de altele, mult mai înguste de 2-3
m, care se menţin înierbate în permanenţă şi care se numesc taluzuri . Panta
taluzurilor este uneori chiar mai mare decât panta generală a versantului .
Se recomandă ca platformele agroteraselor să aibă lăţimi aproximativ
egale în vederea mecanizării. Agroterasarea este un sistem antierozional
care se obţine în timp şi se poate executa prin mai multe procedee :
Prin executarea arăturilor cu pluguri reversibile pe direcţia
curbelor de nivel şi cu răsturnarea brazdelor spre aval până la ultima
brazdă, care mărgineşte agroterasa, şi care se răstoarnă spre amonte.
Datorită răsturnării în aval peste brazda răsturnată în amonte ( mai mulţi ani
la rând), acesta va deveni taluzul agroterasei, iar porţiunea de teren dintre
două taluzuri platforma agroterasei .

43
 Sistemul Moor constă în executarea manual sau cu plugul a unor
şanţuri pe direcţia curbelor de nivel , iar cu pământul care rezultă din
săparea şanţurilor, în partea din aval se construiesc diguleţe.

Porţiunea de teren dintre diguleţe se va ara cu răsturnarea brazdei

spre aval şi va deveni platforma agroterasei . Taluzul aval al diguleţului se
înierbează şi va deveni taluzul agroterasei .
Sistemul Perieni sau sistemul de terase banchetă. Prin acest sistem
se scurtează timpul de realizare a agroteraselor. El se realizează prin
executarea unor terase cu platforma de 4-5 m, distanţate între ele la 10-40 m
( în funcţie de pantă ) şi cu înălţimea taluzului de 0,5 –0,7 m . Porţiunile de
teren dintre cele doua terase banchete, care sunt bine nivelate, se ară tot
timpul pe direcţia curbelor de nivel iar răsturnarea brazdei se va face numai
în aval şi în timp ele devin platformele agroteraselor. Lăţimea orientativă a
platformei agroteraselor în funcţie de pantă şi erodabilitatea solului este
redată în tabelul 4.1.4 .

Tabelul 4.1.4.

Lăţimea orientativă a platformei agroteraselor

Panta (%) Lăţimea (m)

5-20 40-20
20-25 20-15
25 15-10

4.2. Prevenirea și combaterea eroziunii solului în plantațiile

viticole și pomicole

Prevenirea și combaterea eroziunii solului în plantațiile viticole

Măsurile şi lucrările antierozionale folosite în plantaţiile viticole sunt:
organizarea teritoriului, măsuri agrotehnice antierozionale şi amenajări
hidrotehnice .

4.2.1 Organizarea teritoriului pentru o plantaţie viticolă

Plantaţiile viticole au o durată de folosinţă foarte mare ( 50-60 ani) şi

cer investiţii mult mai mari decât culturile agricole de pe terenurile arabile
situate în pantă. Pentru cultivarea viţei de vie sunt destinate în general
terenurile cu pante de peste 15% până la 35%, cu expoziţie sudică, sud-
estică , sud-vestică dar şi pe cele cu expoziţie estică sau vestică.
La această cultură organizarea teritoriului este mult mai complexă şi
se face în baza unui proiect care solicită următoarele aspecte :
- împărţirea în unităţi teritoriale şi de lucru ;
- amplasarea căilor de acces ( reţeaua de drumuri );
- amplasarea zonelor de întoarcere a agregatelor şi a celor de
umbrire ;

44
 - executarea lucrărilor speciale de combatere a eroziunii solului .

Împărţirea în unităţi teritoriale şi de lucru . Unităţile teritoriale şi de lucru

într-o plantaţie viticolă sunt: parcela, tarlaua, trupul şi masivul.
Parcela este cea mai mică unitate teritorială şi de bază şi poate să aibă
formă de dreptunghi, pătrat, trapez, sau alte forme în funcţie de limitele
obligate existente, dar, în funcţie de posibilităţi , să se evite forma de
triunghi .
Lăţimea parcelelor este orientată pe direcţia curbelor de nivel cu
valori cuprinse între 80 şi 120 m ( în medie 100 m) .
Lungimea parcelelor este egală cu lăţimea tarlalei şi în funcţie de
pană, poate avea valori între 100 şi 500m .
Suprafaţa parcelei, în funcţie de pantă, poate să aibă valori ca cele din
tabelul 4.2.1.
Tabelul 4.2.1. Tarlaua este unitatea de lucru şi
Suprafaţa orientativă a parcelelor dintr-o este formată din 4-6-10 parcele, deci
plantaţie viticolă în funcţie de pantă este unitatea pentru organizarea muncii
şi mecanizarea lucrărilor. Se
Panta Suprafaţa
recomandă forma dreptunghiulară sau
terenului (%) parcelei
trapezoidală .
(ha)
Lungimea este orientată pe
5-10 5-3 direcţia curbelor de nivel şi este
10-20 3-1 formată din suma lăţimilor parcelelor.
Poate să aibă valori între 400 –1000
 20 1-0,8
m, iar lăţimea este egală cu lungimea
parcelei .
Suprafaţa tarlalei este condiţionată de pantă şi poate avea valori ca
cele înscrise în tabelul 4.2.2 În general, tarlalele sunt mărginite de limite
obligate (drumuri, căi ferate, ravene, zone de întoarcere a agregatelor etc ).
Tabelul 4.2.3.. Trupul este unitatea teritorială
Suprafaţa orientativă a tarlalelor în delimitată de alte unităţi de folosinţă
funcţie de pantă sau de hotare şi cuprinde mai multe
tarlale .
Suprafaţa unui trup poate să fie
Panta terenului Suprafaţa
între 300 şi 500 ha şi în cadrul lui
(%) tarlalei (ha)
sunt incluse drumuri, poteci, zone de
5-10 50-30 întoarcere a agregatelor, zone de
10-20 30-12 umbrire, construcţii etc .
 20 15-18 Masivul viticol cuprinde
întreaga plantaţie viticolă dintr-o
unitate sau localitate şi este format
din mai multe trupuri compacte sau separate de ape sau alte moduri de
folosinţă.
Suprafaţa unui masiv viticol poate să aibă valori între 1000 – 1500
ha .
Amplasarea reţelei de drumuri. Într-o plantaţie viticolă reţeaua de
drumuri ( căile de acces ) este formată din poteci, drumuri secundare,
drumuri principale, zone de întoarcere a agregatelor şi zone de umbrire.
Potecile sau aleile tehnologice despart parcelele între ele pe linia de
cea mai mare pantă. Au o lăţime de 1,5-2 m şi , pentru a nu se concentra
apa în şuvoaie, se decalează de la o tarla la alta cu 1-2 m. Ele se menţin în
permanenţă înierbate şi pe ele se are acces numai cu piciorul .

45
 Drumurile secundare despart tarlalele între ele pe latura lungă ( sunt
orientate pe direcţia curbelor de nivel ). Au lăţime de 3-4 m şi ele fac
legătura între drumul principal şi fiecare parcelă în parte.
Drumurile principale se trasează pe linia de cea mai mare pantă până
la panta de 10% şi oblic sau în serpentină peste această pantă . Au lăţimi
de 5-6 m şi fac legătura între sediul plantaţiei viticole şi drumurile
secundare .
Zonele de întoarcere a agregatelor sunt amplasate la capetele
tarlalelor şi servesc pentru întoarcerea agregatelor. Se trasează pe linia de
cea mai mare pantă în lungul ravenelor sau a perdelelor forestiere .
Zonele de umbrire sunt amplasate în lungul perdelelor de protecţie.
Au o lăţime de 3 m în partea sudică şi de 6 m în partea nordică. Ele pot fi
folosite şi pentru deplasarea maşinilor de transport şi a agregatelor de la un
punct la altul.

4.2.2 Măsuri agrotehnice antierozionale

Printre cele mai importante lucrări agrotehnice ameliorative

antierozionale se pot enumera: lucrările solului, brăzduirea, sistemul de
plantare, bilonarea terenului, mulcirea, folosirea benzilor înierbate,
cultivarea plantelor anuale etc.
Dintre lucrările solului mai importante sunt: desfundarea terenului şi
redesfundarea.
Desfundarea terenului se execută la o adâncime de 40-50 cm, înainte
de înfiinţarea plantaţiilor viticole, pe direcţia curbelor de nivel şi deci
constituie lucrarea de bază. Perioada optimă de execuţie este din luna
august până în luna octombrie, adică după ce a trecut sezonul critic al
ploilor torenţiale .
Redesfundarea periodică a terenului în plantaţiile deja existente, se
execută la o adâncime 30 – 50 cm şi la distanţe de 30-40 cm de butuci
pentru ai proteja, din două în două sau din trei în trei intervale .
Bilonarea se recomandă în zonele cu precipitaţii reduse şi în funcţie
de pantă se execută astfel : la 5 rânduri de viţă de vie când panta este de
până la 10%; la 3 rânduri când panta este cuprinsă între 10 – 15% şi pe
fiecare interval când panta este mai mare de 15%. Perioada optimă de
bilonare este primăvara devreme sau toamna odată cu îngropatul viţei de
vie .
Sistemul de plantare constă în plantarea viţei de vie pe direcţia
curbelor de nivel .
Mulcirea terenului în plantaţiile viticole se recomandă în zonele
secetoase unde reduce evapotranspiraţia, dar şi eroziunea, pentru că
impactul picăturilor de ploaie este preluat de mulci . Pentru mulcire se pot
folosi paie, coceni tocaţi, corzi de viţă-de-vie mărunţite, turbă etc.
Cultivarea cu plante anuale printre rândurile de viţă-de-vie duce la
protecţia solului de către masa vegetativă, mai ales în sezonul critic de
eroziune, şi apoi pot fi încorporate în sol ca îngrăşământ verde
îmbunătăţind proprietăţile solurilor .
Folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale contribuie la
îmbunătăţirea tuturor proprietăţilor solului .
Benzile înierbate se recomandă să se înfiinţeze în plantaţiile de viţă
de vie pe terenurile cu panta până la 16% , lăţimea acestora este de 2- 4 m,
distanţate între ele la 20-100 m. Aceste benzi, în timp, datorită depunerilor

46
de material erodat peste ele, se pot transforma în taluzul terasei , deci se
trece natural la terasare .

4.2.3 Amenajări hidrotehnice speciale In plantaţiile viticole

Aceste amenajări se execută pe terenurile cu pante mai mari de 15%
cu forme de eroziune mai accentuate .
Din cadrul acestora cele mai importante sunt : lucrări de nivelare-
modelare şi lucrări hidrotehnice ( canale de coastă , debuşee şi terase )

Nivelarea-modelarea terenului
Nivelarea şi modelarea terenului se execută înainte de înfiinţarea
plantaţiilor viticole ( odată cu desfundatul ), inclusiv pe terenurile pe care
se execută terase .
Aceste lucrări se execută pe fiecare tarla în parte , iar dacă terenul
este foarte frământat , chiar pe fiecare parcelă .
Lucrările de nivelare şi modelare, în funcţie de uniformitatea
versanţilor, se pot realiza prin două procedee : cu decopertarea stratului
superficial ( fertil ) de sol şi fără decopertarea acestuia .
Nivelare cu decopertarea stratului fertil de sol se recomandă pe
terenurile cu versanţi uniformi .
Nivelarea terenului fără decopertarea stratului vegetal de la suprafaţă
se recomandă pe versanţi cu grad mare de frământare .
Lucrările de nivelare şi modelare se pot executa cu buldozerul sau
screperul pe direcţia curbelor de nivel .

Canale de coastă

Canalele de coastă sunt cele mai simple lucrări hidrotehnice care se

execută în vederea regularizării scurgerilor pe versanţi pe care le
interceptează şi le reţin total sau parţial .
După poziţia pe care o au faţă de curbele de nivel, canalele de coastă
pot fi: canale orizontale sau de nivel şi canale înclinate .
Canalele de nivel se recomandă să se execute în zonele mai secetoase
, unde cantitatea anuală de precipitaţii se află sub 550 mm, cum ar fi sudul
Moldovei şi Dobrogea. Ele se execută pe direcţia curbelor de nivel şi au
scopul de a intercepta apa care se scurge pe versanţi şi de a o reţine în
totalitate. Acestea se recomandă să se execute pe terenuri cu versanţi
uniformi, cu pante de peste 10-12 % , fără pericol de alunecare . Pentru a
evita scurgerea concentrată a apei, ele se compartimentează cu praguri de
pământ, late de 1 m şi înalte de 0,3 – 0,5 m .
În secţiune transversală, canalele de nivel, pot fi de formă trapezoidală
sau parabolică .
Distanţa dintre două canale de nivel rezultă din calcul , dar nu trebuie
să fie mai mică de 20 m .
Canalele de coastă înclinate se recomandă să se execute în zonele
în care cantitatea medie anuală de precipitaţii depăşeşte 600 mm şi pe
solurile mai grele cu permeabilitate mai redusă . Pentru a asigura scurgerea
apei în surplus în debuşee naturale sau artificiale au o pantă longitudinală
de 1-3 %.

47
 Terase
Terasarea versanţilor pentru plantaţiile viticole reprezintă o lucrare
prin care configuraţia terenului este modificată şi în final apare sub formă
de trepte .
Prin această lucrare se micşorează panta generală a versanţilor, iar ca
urmare se diminuează procesul de eroziune .
În ţara noastră terasarea se poate executa pe terenurile cu pante până la
45%, însă din punct de vedere al eficienţei economice se pot executa până
la pante de 25-30%. Cu cât panta este mai mare cu atât lăţimea utilă a
terasei este mai mică .
În funcţie de factorii naturali existenţi, terasele se pot clasifica după
mai multe criterii.
Se va prezenta în continuare clasificarea după înclinarea platformei şi
după modul de execuţie .
După înclinarea platformei terasele se clasifică astfel :
-terase cu platforma orizontală;
-terase cu platforma înclinată în sensul pantei;
-terase cu platforma înclinată invers pantei sau în contrapantă;
-terase cu platforma înclinată pe axul longitudinal.
După modul de execuţie terasele se pot clasifica astfel :
-terase executate în rambleu – debleu;
-terase executate odată cu desfundarea terenului.

Sistemul de construcţie a teraselor executate odată cu desfundarea

terenului este cel mai des utilizat şi constă din următoarele operaţiuni ;
-se delimitează prin picheţi fâşii înguste de 1,5 –2,0 m care nu se
desfundă şi care vor deveni taluzurile teraselor. Aceste fâşii se
curăţă de vegetaţie şi se mobilizează pe o adâncime de 0,10 m;
-în alternanţă cu aceste fâşii nedesfundate se trasează alte fâşii mai
late egale cu lăţimea platformei viitoarei terase. Platforma se
marchează prin picheţi pe care se notează adâncimea şi lăţimea
şanţurilor de desfundat;

-se începe cu săparea şanţurilor din avalul viitoarei platforme spre

amontele acesteia. Pământul rezultat de la primul şanţ se depune peste fâşia
nedesfundată, iar din următoarele se aruncă dintr-unul în altul pe toată
lăţimea platformei, tot timpul din amonte în aval.
-ultimul şanţ din amontele platformei se umple cu pământul
rezultat de la finisarea taluzului terasei din amonte, sau, în funcţie
de zonă, se finisează şi va juca rol de canal de nivel sau canal de
coastă înclinat;
-la sfârşit, se nivelează platforma terasei la panta proiectată şi se
însămânţează taluzurile cu un amestec de ierburi ;

Acest procedeu se poate realiza şi mecanizat cu ajutorul plugului

balansier PBD –60 acţionat de un tractor pe şenile. Operaţiunile şi ordinea
lor sunt aceleaşi ca şi cele de la execuţia manuală.

Sistemul rambleu – debleu (fig. 4.2.1.), se execută în general

mecanizat cu ajutorul grederului şi buldozerului, prin deplasarea
pământului din amonte spre axa terasei şi depozitarea lui în partea din aval.

48
Jumătatea inferioară, unde se depozitează pământul, se curăţă de vegetaţie
şi pentru a face priză, se mobilează terenul pe cel puţin 10 cm adâncime.

Fig 4.2.1. Sistemul de executare a teraselor rambleu-debleu

Dezavantajul acestui sistem, este acela că în partea din amonte se

poate ajunge la roca mamă care este mai tasată. Deci fertilitatea este
neuniformă, motiv pentru care se recomandă ca timp de 2-3 ani, platforma
terasei să se însămânţeze cu amestecuri de ierburi perene .

4.3 Prevenirea și combaterea eroziunii solului în plantațiile

pomicole

Prevenirea şi combaterea eroziunii solului în plantaţiile pomicole se

pot realiza prin aplicarea următoarelor măsuri: organizarea teritoriului,
măsuri agrotehnice antierozionale şi amenajări hidrotehnice .

4.3.1 Organizarea teritoriului pentru o plantaţie pomicolă

Organizarea teritoriului pentru o plantaţie pomicolă se face ca şi la

plantaţia viticolă şi constă în:
-repartizarea terenului pe categorii de folosinţă ( plantaţii ,
construcţii etc. );
-împărţirea terenului în unităţi de lucru;
-amplasarea căilor de acces ( reţeaua de drumuri );
-executarea lucrărilor hidrotehnice.

Repartizarea terenului pe categorii de folosinţă. Pentru fiecare

specie în parte, ca de altfel şi pentru fiecare soi se repartizează terenul
corespunzător, respectând cerinţele faţă de sol şi de expoziţie. Se caută pe
cât posibil ca centrul gospodăresc să fie amplasat în mijlocul plantaţiei .

49
 Împărţirea terenului în unităţi de lucru. Unităţile teritoriale la
plantaţia pomicolă sunt aceleaşi ca şi la viţa de vie : parcela, tarlaua, trupul
şi masivul .
Parcela este unitatea teritorială pentru soi, pe ea plantându-se unul cel
mult două soiuri, dar care au aceeaşi perioadă de coacere şi cu lucrări de
întreţinere asemănătoare .
Se preferă, pentru o bună mecanizare, forma dreptunghiulară a
parcelei, dar, în funcţie de condiţiile concrete de pe teren (ravene, căi ferate,
drumuri principale etc.), se pot accepta şi alte forme.
Indiferent de formă , laturile lungi ale parcelei se orientează pe direcţia
curbelor de nivel (fig. 9.1) şi pot avea valori între 400-800 m, iar lăţimea se
orientează pe direcţia de cea mai mare pantă , având valori în funcţie de
aceasta de 70-250 m.
Suprafaţa parcelei este în funcţie de pantă şi anume : pe terenurile cu
panta de până la 20% poate fi de 18-8 ha iar peste 20% de 8-2 ha .
Tarlaua este unitatea pentru specie şi pentru executarea mecanizată a
lucrărilor şi ea poate fi alcătuită din 2-8 parcele. Şi la tarla se recomandă
forma dreptunghiulară, iar suprafaţa acesteia poate fi de până la 150 ha .
Trupul şi masivul an aceleaşi caracteristici ca şi la plantaţia viticolă .

Amplasarea reţelei de drumuri. Reţeaua de drumuri este alcătuită

din drumuri principale şi drumuri secundare .
Drumurile principale au aceleaşi caracteristici ca la plantaţia viticolă.
Drumurile secundare despart parcelele între ele pe direcţia curbelor de nivel
(fig. 9.1).
Suprafaţa ocupată de drumuri nu trebuie să depăşească 1-2% din
suprafaţa amenajată.

4.3.2 Măsuri agrotehnice antierozionale

Dintre măsurile agrotehnice antierozionale în plantaţiile pomicole cele

mai importante sunt :
-toate lucrările se execută pe direcţia curbelor de nivel ;
-folosirea culturilor anuale printre rândurile de pomi, fie pentru
producţie, fie pentru îngrăşământ verde (lupinul, mazărea,
măzărichea pentru îngrăşământ verde, iar fasolea, morcovii,
cartofii, sfecla etc. pentru producţie);
-folosirea benzilor înierbate ;
-mulcirea terenului dintre rândurile de pomi ;
-executarea de biloane pe direcţia curbelor de nivel ;
-aplicarea îngrăşămintelor organo-minerale .

4.3.3 Amenajări hidrotehnice în plantaţiile pomicole

Lucrările hidrotehnice în plantaţiile pomicole sunt canalele de

coastă, terasele şi debuşeele.
Canalele de coastă care se execută în plantaţiile de pomi au aceleaşi
caracteristici ca şi cele din plantaţiile viticole . Se face precizarea că până la

50
panta de 10% canalele de coastă se amplasează din două în două intervale,
iar peste această pantă, pe fiecare interval .
Terasele în plantaţiile de pomi pot fi continui (cu platformă orizontală
sau cu platformă înclinată în sensul pantei cu taluz înierbat) şi individuale.
Terasele continui prezintă aceleaşi caracteristici ca la viţa de vie şi se
execută după aceleaşi principii .
Terasele individuale se execută pe terenurile cu pantă mai mare de
20%, cu grad mare de frământare . Nu se execută pe terenurile cu pericol de
alunecare sau pe cele cu apa freatică la suprafaţă . Acest tip de terase se
execută în jurul pomilor şi poate avea loc fie odată cu plantarea, fie după
plantare .
După forma pe care o au platformele terasele individuale pot fi de
formă circulară, pătrată sau sub formă de potcoavă.
Debuşeele sunt lucrări hidrotehnice de colectare şi evacuare a apelor
în surplus de pe suprafeţele în pantă pe care au fost amenajate terase, valuri
de pământ sau canale de coastă. Aceste lucrări se recomandă să se execute
pe zone depresionare în vederea reducerii de terasamente .
După modul de realizare al debuşeelor pot fi naturale şi artificiale, iar
după forma secţiunii se clasifică în debuşee rectangulare , trapezoidale şi
parabolice .

4.4 Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pășuni

Pentru prevenirea şi combaterea eroziunii pe păşuni situate pe

terenurile în pantă se recomandă următoarele măsuri şi lucrări :
- măsuri şi lucrări pentru îmbunătăţirea covorului vegetal;
- organizarea teritoriului;
- lucrări hidrotehnice;
- măsuri silvice.

4.4.1 Măsuri şi lucrări pentru îmbunătăţirea covorului vegetal

Covorul vegetal de pe pajişti se poate deteriora în timp datorită

următoarelor cauze: păşunat abuziv , păşunat neraţional , număr prea mare
de animale la unitatea de suprafaţă, păşunat din deal în vale etc.
Pentru îmbunătăţirea covorului ierbos se pot executa următoarele
lucrări şi măsuri: distrugerea muşuroaielor, curăţirea de arbuşti şi pietre,
combaterea buruienilor nevaloroase, supraînsămânţări şi reînsămânţări,
administrarea îngrăşămintelor etc.
Muşuroaiele sunt de origine animală sau vegetală .
Cele de origine animală sunt formate de cârtiţe , furnici şi mistreţi, iar
cele de origine vegetală se formează pe tufele dense ale unor graminee şi
rogozuri, pe cioate şi buturugi rămase în sol după defrişare pe care se
depune material erodat adus din amonte .
Muşuroaiele de origine animală se pot distruge anual cu ajutorul
grapelor obişnuite cu colţi sau cu maşini speciale cum ar fi rindeaua de
pajişti tip I.I.E.P. Sibiu ( Cardaşol V. şi colab., 1987).
Muşuroaiele de origine vegetală înţelenite se pot distruge cu maşina de
curăţit pajişti ( MCP-2), iar cele puternic înţelenite se pot înlătura cu
grederul semipurtat pentru pajişti ( GSP-3).

51
 Dacă muşuroaiele acoperă 30-40 % din suprafaţa pajiştii nivelarea se
poate face cu grederul sau cu buldozerul, după care recomandă să se
desţelenească în vederea înfiinţării de pajişti semănate.
Resturile vegetale aduse de apele ce se scurg pe versanţi,
mărăcinişuri, pietre, buturugi şi cioate, se pot curăţa manual sau mecanic .
Defrişarea vegetaţiei lemnoase se poate executa manual sau mecanic
cu ajutorul unor maşini speciale .
Se exclude de la defrişare vegetaţia lemnoasă existentă pe pajiştile
cu pante mai mari de 58%, cea din jurul ogaşelor şi ravenelor, cea de pe
terenurile supuse alunecărilor, precum şi speciile declarate monumente ale
naturii care sunt ocrotite prin lege ( Pinus cembra – zimbrul , Larix decidua
ssp carpatica – larice , Taxus bacata – tisa , Rhododendron Kotschyi –
smirdar ).
De asemenea nu se defrişează suprafeţele acoperite cu Pinus mugo
(jneapăn) deoarece această specie fixează şi protejează foarte bine
grohotişurile, terenurile erodate şi solurile scheletice .
Vegetaţia lemnoasă poate fi distrusă şi pe cale chimică , cu ajutorul
arboricidelor ( Simtea N. , 1979, 1981 ) .
Supraînsămânţarea se recomandă să se facă pe pajiştile cu covorul
vegetal degradat, cu multe vetre şi cu valoare nutritivă scăzută, cu
amestecuri de ierburi corespunzătoare zonei respective (Pavel C., Constantin
A., Lulea C., 1977).
Reînsămânţarea ( înfiinţarea de pajişti semănate ) este indicat să se
execute pe pajiştile foarte degradate , cu un grad mare de acoperire cu
muşuroaie ( peste 40%) şi anume prin desţelenirea pajiştilor naturale şi
reînsămânţarea cu amestecuri de ierburi. Perioada optimă de desţelenire este
spre sfârşitul verii şi începutul toamnei şi trebuie să se execute pe direcţia
curbelor de nivel .
În primii ani , pajiştea reînsămânţată, se recomandă să se folosească
ca fâneaţă .
Indiferent de compoziţia floristică ( pajişte naturală, supraînsămânţată
sau reînsămânţată ), covorul ierbos trebuie să se menţină bine încheiat, se
fertilizează corespunzător şi se păşunează raţional .

4.4.2 Organizarea teritoriului

Organizarea teritoriului pentru păşune urmăreşte următoarele

obiective :
-repartizarea păşunii pe categorii de animale în funcţie de
cantitatea şi calitatea ierbii;
-proiectarea parcelelor şi tarlalelor de păşunat;
-stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri;
-întocmirea calendarului de păşunat;
-stabilirea punctelor de alimentare cu apă şi a taberelor de vară .

Repartizarea suprafeţelor de păşune pe categorii de animale se face în

funcţie de starea covorului ierbos, de panta terenului şi pericolul eroziunii,
de specia de animale. De exemplu, animalele de mare productivitate au
prioritate, în sensul că li se vor destina păşunile a căror iarbă este de cea
mai bună calitate, terenuri cu pantă mai mică şi vor fi introduse pe acestea
înaintea tuturor categoriilor de animale .

52
 Ordinea de păşunat în cadrul unei păşuni va fi : vaci de lapte, tineret
taurin, animale de muncă, ovine .
Unitatea teritorială de bază în organizarea unei păşuni este parcela care
se orientează cu latura lungă pe direcţia curbelor de nivel, direcţie pe care
se va face şi păşunatul.
Lăţimea parcelei se amplasează pe direcţia de cea mai mare pantă şi
aceasta este mai mică decât lungimea de 2-4 ori .
Mărimea parcelelor de păşunat se stabileşte în funcţie de configuraţia
terenului, de numărul şi categoria de animale, de panta terenului , de starea
covorului vegetal etc.
Lăţimea şi lungimea parcelei se stabilesc după ce au fost determinate:
numărul de parcele, norma de încărcare cu animale pe unitatea de suprafaţă,
încărcătura cu animale pe întreaga perioadă de vegetaţie şi suprafaţa unei
parcele de păşunat. Obligatoriu, este necesar ca să se asigure, pe lângă
parcelele de păşunat, şi parcele de rezervă care se lasă libere în vederea
refacerii păşunii .
La amplasarea parcelelor de păşunat este necesar să se ţină seama de
următoarele condiţii : parcelele de păşunat să aibă latura lungă pe direcţia
curbelor de nivel, păşunea să aibă un covor ierbos bine încheiat , iar vântul
dominant să fie perpendicular pe lăţime.
Delimitarea între parcele se poate face prin garduri din sârmă ,
garduri din bârne, garduri electrice etc.
După stabilirea numărului de parcele şi numărului de zile de păşunat
se trece la întocmirea graficului de păşunat.
Amplasarea reţelei de drumuri are loc odată cu stabilirea şi
amplasarea parcelelor de păşunat, şi, în funcţie de specie, mărimea grupelor
de animale, categoria de vârstă etc., lăţimea acestora poate fi cuprinsă între
10-30 m .
Se recomandă ca drumurile să aibă trasee cât mai scurte, şi, pe cât
posibil, să fie orientate pe direcţia curbelor de nivel , să se evite zonele
mlăştinoase sau cele predispuse la alunecări , iar cele care se trasează pe
direcţia de cea mai mare pantă să se traseze în serpentină şi cu raze de
curbură cât mai mari .
O altă condiţie esenţială este evitarea traversării şoselelor, în special a
celor cu trafic rutier intens, iar suprafaţa ocupată de aceste drumuri să nu fie
mai mare de 0,5 – 0,8 % din suprafaţa totală a păşunii .
Punctele de alimentare cu apă şi taberele de vară se vor amplasa
cât mai central. Acestea se vor proiecta numai în condiţiile în care păşunile
se află la distanţe mai mari de 4-5 km de centrul de producţie şi ele trebuie
să corespundă următoarelor cerinţe :
-terenul destinat taberelor de vară să nu prezinte pericol de
alunecare;
-să fie bine drenat şi să asigure scurgerile de apă provenite din
precipitaţii;
-să fie ferit de inundaţii şi de vânturile puternice;
-suprafaţa ocupată de taberele de vară să fie corespunzătoare
speciei de animale şi numărului acestora;
-să se asigure alimentarea cu apă care poate să fie din captări de
izvoare, fântâni sau cursuri permanente de apă. În orice caz, sursele
de apă trebuie să fie funcţionale şi să corespundă atât din punct de
vedere cantitativ cât şi calitativ;

53
 -pentru odihna animalelor se proiectează umbrare, iar pentru alte
activităţi se prevăd construcţii pentru muls, magazii pentru depozitarea
furajelor concentrate şi pentru diverse materiale, construcţii pentru
personalul de îngrijire etc.

4.4.3 Lucrări hidrotehnice pentru interceptarea şi reţinerea apei

pe păşuni

Brăzduirea constă în executarea pe păşuni a unor brazde adânci de

25-30 cm, distanţate între ele la 3-8 m şi amplasate pe direcţia curbelor
de nivel.
Nu se recomandă brăzduirea pe terenurile nisipoase sau pe cele grele .
Executarea unor gropi (copci), cu ajutorul unor tăvălugi sau a unor
maşini speciale constituie un alt mijloc de reţinere a apei pe păşuni. Această
metodă de reţinere a apei pe păşuni este foarte mult folosită în S.U.A.
Scarificarea păşunilor, fie pe întreaga suprafaţă, fie în benzi, la
adâncimea de 30-40 cm , contribuie la mărirea capacităţii de infiltrare a
apei în sol .
Valurile de pământ, de nivel sau înclinate, se proiectează şi se
execută după aceleaşi principii ca cele prezentate pentru terenurile arabile
situate în pantă .
Se menţionează că pe păşuni se folosesc mai mult valurile de pământ
cu baza îngustă, iar distanţa dintre ele va fi mai mare. Valurile de pământ se
însămânţează cu amestecuri de ierburi asemănător cu cel din păşunea
naturală .
Pe păşunile afectate de eroziunea în adâncime, pentru a opri
pătrunderea apei în ravene, în amonte de acestea se recomandă să se
execute canale de coastă înclinate .

4.4.4 Măsuri silvice

Pe păşunile afectate foarte puternic de eroziune (de suprafaţă sau în

adâncime), singura măsură cu acţiune pe termen lung de a stăvili eroziunea,
o constituie înfiinţarea perdelelor de protecţie .
Perdelele de protecţie reduc viteza vântului, constituie umbrare
naturale în perioadele de arşiţă şi bineînţeles regularizează scurgerile pe
versanţi, şi deci, previn şi combat eroziunea solului .
Perdelele de protecţie cu scop antierozional, după locul de amplasare,
se clasifică în:
- perdele de protecţie pe cumpăna apelor ;
- perdele de regularizare a scurgerilor pe versanţi ;
- perdele pe marginile formaţiunilor eroziunii .

54
 CAPITOLUL V

COMBATEREA EROZIUNII ÎN ADÂNCIME

5.1 Elementele componente ale unei ravene

Bazinul de recepţie reprezintă suprafaţa de teren de pe care se

colectează apele şi materialele transportate la viituri. El este situat în partea
superioară a ravenei şi constituie locul ei de origine. De mărimea, forma,
panta, acopenirea cu vegetaţie etc., a bazinului de recepţie, depinde
caracterul curentului de viitură şi mărimea lui.
Reţeaua de scurgere este compusă din formaţiunile ravenei.
Acestea reprezintă porţiunea din punctul întâlnire a apelor colectate din
bazinul de recepţie şi până la conul de dejecţie. La reţeaua de scurgere se
disting : vârful principal, si vârfurile secundare, fundul şi taluzurile sau
malurile.
Canal de scurgere reprezintă formaţiunea cea mai evoluată din
reţeaua de scurgere, în lungul lui scurgându-se debitul maxim de viitură.
Conul de dejecţie este locul de depunere al materialului transportat
de apă, care poate provoca mari distrugeri ale obiectivelor înâlnite pe traseul
său, prin inundare şi acoperire cu diverse materiale. Sunt situaţii în care
conul de dejecţie lipseşte, iar apele încărcate cu materiale diverse sunt
evacuate direct în colector.

5.2 Lucrări pentru combaterea eroziunii în adâncime

Eroziunea în adâncime acţionează datorită scurgerii concentrate a

apelor prin şuvoaiele de apă care se formează atât pe fundul reţelei
hidrografice vechi, dar şi pe cea nouă.
Formaţiunile eroziunii în adâncime aşa cum s-a mai arătat sunt: rigola,
ogaşul, ravena, râpa şi torentul. Cea mai periculoasă pentru agricultură este
ravena care poate să scoată din circuitul agricol suprafeţe foarte mari .
Rigolele, care sunt formaţiuni ale eroziunii în adâncime mai puţin
evoluate, se pot desfiinţa fie prin lucrări agrotehnice tipice, fie prin nivelare.

5.2.1 Lucrări de desfiinţare şi stingere a ogaşelor şi ravenelor

mici
Cele mai bune rezultate de desfiinţare şi stingere a ogaşelor şi
ravenelor mici se obţin prin umplerea cu pământ luat de pe suprafeţele
vecine acestor formaţiuni. Astuparea ogaşelor şi ravenelor mici se poate
face cu plugul PP3-30 , buldozerul şi grederul .
Pe pante mai mici de 20-25%, pe care se găsesc ogaşe şi ravene mici,
aşa cum arată Mureşan D. şi colab., 1992 , se poate lucra cu buldozerul „în
suveică” (fig.5.1.1.).

55
 Fig.5.1.1.Schema de lucru „ în suveică” pentru astuparea unui ogaş

Perioada optimă de astupare a ogaşelor şi ravenelor mici este cea din

vară , când ploile sunt mai puţine şi nu există pericolul concentrării apelor .

5.2.2 Lucrări în bazinul de recepţie

Lucrările care se execută în bazinul de recepţie au scopul de a
intercepta apele provenite din scurgeri şi a reduce sau a opri pătrunderea
acestora prin vârful ravenei şi a le dirija în afara suprafeţei afectate de
eroziunea în adâncime .
Lucrările care se execută în bazinul de recepţie se clasifică astfel:
lucrări de organizare a teritoriului, lucrări agrotehnice, lucrări hidrotehnice
de combatere a eroziunii de suprafaţă ( valuri de pământ , canale de coastă ,
terase ) lucrări silvice.
Dacă lucrările din bazinul de recepţie sunt executate corect şi la
momentul potrivit acestea pot stăvili în totalitate pătrunderea apei în ravenă
şi în timp are loc stingerea ei.

5.2.3 Lucrări în zona de vârf a ravenei

Lucrările în vârful ravenei au scop de consolidare a vârfului şi oprirea

înaintării în lungime . În funcţie de mărimea ravenei, de modul cum
evoluează şi de debitele pe care le interceptează , se pot executa una din
următoarele lucrări :
- consolidarea căderii printr-o pantă forţată ;
- consolidarea vârfului ravenei prin căderi cu mai multe trepte ;
- consolidarea căderii vârfului ravenei prin intermediul unui baraj;
- compensarea căderii prin baraje în cascade ( succesive ).

Compensarea consolidarea căderii printr-o pantă forţată

Această lucrare se execută când vârful ravenei nu are o adâncime prea

mare. Se amenajează căderea sub forma unui plan înclinat care se
consolidează cu fascine, piatră sau beton.

56
 Consolidarea vârfului ravenei prin mai multe căderi

La această lucrare se execută căderi cu înălţimea de 30-70 cm a căror

lungime este mai mare de 3-4 ori decât înălţimea (fig.5.1.2.) Căderile se pot
consolida cu fascine, brazde înierbate , cărămidă sau beton.

Fig. 5.1.2. Compensarea vârfului ravenei prin căderi

Colmatarea căderii de la vârful ravenei cu ajutorul unui baraj

În această situaţie barajul se execută în aval de vârful ravenei în aşa fel

încât materialul erodat adus prin vârful ravenei să se depună şi prin
colmatare să se ajungă la panta de compensaţie .
După colmatare, barajul care este bine încastrat în maluri şi în fundul
ravenei, devine un zid de sprijin. Această lucrare se execută când căderea
din vârful ravenei este mai mică de 2-3 m.

Colmatarea căderii prin baraje în cascadă

Când căderea din vârful ravenei este mai mare de 2-3 m, colmatarea
din vârful ravenei se poate face în mai mulţi ani , succesiv, prin construcţia a
mai multe baraje.
Pentru că prin această lucrare colmatarea se face în mai mulţi ani,
înaintarea vârfului ravenei se poate stopa prin executarea unor lucrări
provizorii de consolidare prelungite sub formă de consolă .

5.3 Lucrări de amenajare pe reţeaua de scurgere

Consolidarea şi stabilizarea malurilor şi fundului ravenei se poate face

prin următoarele lucrări: lucrări pe malul ravenei şi lucrări de consolidare
a fundului ravenei.

Lucrări pe malurile ravenei

Consolidarea şi stabilizarea malurilor ravenei se poate face prin
taluzarea acestora până se ajunge la o pantă egală cu valoarea unghiului
taluzului natural (fig. 5.1.3.).

57
 Fig. 5.1.3.Taluzarea malurilor ravenei

Pământul rezultat de la taluzare se aruncă pe fundul ravenei.

Taluzurile nou create se consolidează prin înierbare cu amestecuri de
ierburi sau brazde înierbate, cu gărduleţe de nuiele etc.
Consolidarea prin însămânţarea cu ierburi perene constă în executarea
unor şănţuleţe, pe direcţia curbelor de nivel, adânci de 2-3 cm, în care se
seamănă seminţele din care este alcătuit amestecul .
Căptuşirea malurilor ravenei cu brazde înierbate se execută prin
folosirea unor brazde înierbate, lungi de 30-40 cm, late de 20-30 cm şi cu o
grosime de 6-8 cm. Brazdele înierbate se pot aşeza fie pe toată suprafaţa
taluzului ravenei , fie sub formă de romb a cărui latură este 1-2 m şi se
fixează cu ajutorul unor ţăruşi din lemn care se bat în pământ până la
suprafaţa solului ( fig.5.1.4. ).

Fig. 5.1.4. Consolidarea malurilor ravenei cu brazde înierbate

Consolidarea cu gărduleţe din nuiele se recomandă să se execute pe

taluzurile ravenei de pe solurile uşoare. Gărduleţele sunt împletituri de
nuiele în jurul unor pari bătuţi în pământ, care rămân la suprafaţă la o
înălţime de cel puţin 20-40 cm şi care sunt distanţaţi între ei la 40-50 cm .
Tot timpul se începe cu împletitura din nuiele de sub nivelul solului
cu circa 20-25 cm , după ce în prealabil au fost executate şănţuleţe în care au
fost bătuţi parii.
Gărduleţele se execută la o distanţă unul de altul de 1,5 m şi pot să
aibă o lungime de 3-5 m, după care se pot întrerupe pe o porţiune de 2-3 m
sau pot să fie continue.

58
 Taluzurile ravenei se mai pot consolida cu pomi fructiferi, pe terase
înguste care se sprijină pe gărduleţe care înlocuiesc taluzul din aval.
Lucrări de consolidare a fundului ravenei ( lucrări transversale pe

fundul ravenei )

Aceste lucrări se execută transversal pe firul ravenei (de unde şi

denumirea ) şi au ca scop să stăvililească eroziunea în adâncime şi de a
micşora panta ravenei până se ajunge la o pantă de compensaţie.
Panta ravenei se poate micşora prin executarea următoarelor lucrări
transversale: garnisaje, cleionaje, fascinaje şi baraje.
Garnisajele reprezintă cel mai simplu mijloc de consolidare a fundului
ravenei şi constă din căptuşirea acestuia cu crengi, coarde de viţă-de-vie
etc. Crengile se aşează tot timpul cu vârful spre amonte, se suprapun unele
peste altele şi stratul lor are o grosime de 0,4-0,5 m . Ele se fixează cu o
longrină care la capete se reazemă pe doi ţăruşi bine bătuţi în fundul
ravenei .
Se recomandă să se folosească crengi în stare verde şi din specii de
arbori care lăstăresc. Prin executarea garnisajelor se măreşte rugozitatea
fundului ravenei, viteza apei se micşorează, materialul erodat purtat de apă
pătrunde printre crengi, se depune şi în final fundul ravenei se înalţă.

Cleionajele sunt lucrări foarte simple, uşor de executat şi ele nu

sunt altceva decât nişte garduri de nuiele împletite în jurul unor pari .
După modul cum sunt executate cleionajele se clasifică în : cleionaje
simple şi cleionaje duble .

Cleionajul simplu este format dintr-un singur rând de pari lungi de

2.0-2,5 m care se bat în pământ pe o adâncime de 1,20-2,0m într-un şanţ
executat înainte. Parii sunt distanţaţi între ei la 60-80 cm.
Cleionajul dublu, faţă de cel simplu, este alcătuit din două rânduri
de pari distanţate între ele la 0,8-l,0 m . Spaţiul dintre cele două rânduri de
pari se poate umple cu balastru format din pietre , pietriş sau pământ bine
bătut. La mijlocul cleionajelor 2-3 pari se bat mai adânc în vederea creerii
unui deversor pentru scurgerea apei.
Cu împletitura de nuiele se începe tot timpul cu cel puţin 20-25 cm
de sub nivelul solului pentru ai mări rezistenţa şi stabilitatea lucrării la forţa
de împingere a apei.
O atenţie deosebită, la ambele tipuri de cleionaje, trebuie acordat
încastrării acestora în mal şi în fundul ravenei .
În partea din aval se execută o saltea din piatră sau fascine pe care să
cadă apa, iar în amonte , pentru a-i mări rezistenţa , un aterisament care are
rolul de a filtra apa şi care dă posibilitatea materialului solid erodat, să se
depună în partea din amonte (fig. 5.1.5) .

59
 Fig. 5.1.5 Cleionaj dublu

Cleionajul dublu, faţă de cel simplu, prezintă unele particularităţi în

sensul că cele două rânduri de împletituri se consolidează longitudinal prin
longrine şi transversal prin moaze , iar înălţimea lui , faţă de nivelul solului
este de 0,8-1,0 m, pe când la cel simplu este de 0,6-0,8 m.
Fascinajele, care sunt tot lucrări transversale pe firul ravenei sunt
mai rezistente decât cleionajele şi mai înalte decât acestea cu 10-20 cm. Ele
se recomandă să se execute pe soluri şi roci cu textură uşoară pentru că
formează un filtru mai fin decât cleionajele .
Fascinajele sunt alcătuite din suluri de fascine ( legături de nuiele sau
crengi sub formă de suluri) lungi de 4-12 m şi care se leagă cu sârmă la
distanţe de 0,3-0,5m.
Ca şi cleionajele, fascinajele pot fi simple sau duble. Sunt simple
când sunt formate dintr-un singur rând de pari, în amonte de care se aşează
două, trei suluri de fascine suprapuse şi duble cu două rânduri de pari, deci
cu doi pereţi verticali formaţi din suluri de fascine.
La ambele tipuri de fascinaje, în aval se execută un radier, format din
piatră sau suluri de fascine , iar în amonte un aterisament.
Căsoaiele se construiesc cu buşteni de diametru de 15-30 cm care se
prind de rândurile de pari cu scoabe sau cu buloane metalice formând nişte
pereţi care se leagă între ei cu bârne transversale. Spaţiul dintre pereţi, care
este de formă dreptunghiulară, se umple cu bolovani de râu sau piatră.
Pragurile din zidărie uscată de piatră se execută pe ravenele unde
piatra se găseşte la îndemână. Acestea au o înălţime de 1,5-2,0 m, iar
săpătura pentru fundaţie se execută pe o adâncime de 0,5-0,9 m Bolovanii
folosiţi pentru construcţia lor trebuie să aibă dimensiuni mai mari şi între
aceştia nu trebuie să formeze rosturi continue.
Gabioanele sunt cutii din plasă de sârmă, cu ochiuri romboidale, de
formă paralelipipedică , lungi de 2,0 m , late şi înalte de 1,0 m, care se
umple cu piatră. Primul rând de coşuri din plasă se aşează într-un şanţ săpat
transversal pe firul ravenei, se umple cu piatră , se coase capacul cu sârmă şi
apoi se continuă cu următoarele rânduri până se ajunge la înălţimea rezultată
din calcul (fig. 5.1.6).

60
 Fig. 5.1.6 Baraj din gabioane

Barajele pot fi din zidărie legate cu mortar de ciment, beton şi beton

armat. Indiferent din ce sunt construite , barajele au următoarele părţi
componente (fig. 5.1.7 şi 5.1.8):

Fig. 5.1.7 Baraj din beton monolit şi părţile lui componente

Fig. 5.1.8 Baraj din beton ( vedere din aval )

- fundaţia are rolul de a primi şi a transmite terenului toate

solicitările datorate greutăţii barajului şi forţei de împingere a apei
şi materialului solid care vine din amonte. În funcţie de natura
solului ea poate să ajungă până la jumătate din înălţimea barajului ;
- corpul barajului, care se găseşte deasupra fundaţiei;
- barbacanele sunt nişte deschideri practicate în corpul barajului
sub formă de pătrat sau de dreptunghi (dar şi sub formă de cerc ),
cu dimensiuni de 15/15 , 15/25 , 30/40 cm. Ele sunt dispuse sub
formă de şah , la distanţe pe rând de 2,0 m şi de 0,7 m între rânduri .
Prin ele se asigură scurgerea apei ce se acumulează în spatele
barajului;
- încastrarea barajului în maluri se face în trepte, şi, în funcţie de
natura terenului, poate fi de 0,5 -1,0 m pe cele grele şi de la 2 la 4 m
pe terenuri nisipoase şi nisipuri;
- deversorul barajului este de formă trapezoidală şi prin el se
scurge apa colectată de ravenă;

61
 - aripile barajului ţin de la deversor până la încastrarea acestuia
în maluri şi au o înclinare către deversor de 5-15%;
- radierul se execută în aval de baraj şi de obicei este prevăzut cu
disipator de energie şi pinten de încastrare. În general lungimea lui
este de două ori mai mare decât înălţimea barajului. Barajele
necesită personal calificat şi sunt mai costisitoare decât ale lucrări
transversale .

Barajele din zidărie legate cu mortar de ciment, beton sau beton armat se
recomandă să se execute numai în treimea mijlocie şi inferioară a ravenei,
acolo unde forţa de antrenare şi împingere a curentului de apă este mai
mare.

5.4 Lucrări în zona conului de dejecţie

În zona conului de dejecţie are loc depunerea materialului solid

transportat de curentul de apă . Prin depuneri repetate, mai ales în urma
viiturilor, canalul natural de scurgere se poate colmata putând provoca
inundaţii pe terenurile limitrofe. Pentru a evita aceste aspecte negative, în
cazul colmatării, se recomandă să se execute un canal pe traseul celui
natural, dimensionat de aşa natură încât să fie capabil să asigure scurgerea
debitului maxim de viitură .

5.5 Măsuri silvice pentru combaterea eroziunii în adâncime

Plantaţiile silvice asigură foarte bine protecţia solului la impactul

picăturilor de ploaie prin cantitatea mare de litieră şi asigură fixarea lui prin
sistemul radicular bine dezvoltat .
Perdelele de protecţie , în funcţie de forma şi gradul de eroziune , de
locul de amplasare faţă de ravenă , de modul de folosire a terenului, se pot
prezenta sub formă de perdele de protecţie sau împădurire în masiv .
Plantaţiile în masiv se înfiinţează pe terenurile excesiv de erodate şi cu
pantă foarte mare, improprii pentru alte moduri de folosinţă .
După locul de amplasare faţă de ravenă , măsurile silvice se pot
executa în bazinul de recepţie, în jurul acestora şi în reţeaua de scurgere .

Măsuri silvice în bazinul de recepţie

După importanţa pe care o au în bazinul de recepţie, perdelele de

protecţie pot fi principale şi secundare .
Perdelele de protecţie principale sau absorbante sunt fâşii de teren
împădurite cu o lăţime de 10-20 m, la o distanţă una de alta de 200-600 m.
Ele se orientează pe direcţia curbelor de nivel.
Perdelele de protecţie secundare se amplasează perpendicular pe cele
principale, la distanţe de 800-1200 m unele de altele .
În funcţie de locul de amplasare în bazinul de recepţie, perdelele de
protecţie se pot clasifica în perdele de pe cumpăna apelor şi perdele
absorbante pe versanţi .
Perdelele de protecţie de pe cumpăna apelor , în funcţie de lăţimea
acestora, se pot amplasa pe toată lungimea şi lăţimea ei , când cumpăna

62
apelor este îngustă sau la trecerea de la platou la versant când cumpăna
apelor este lată.

Măsuri silvice în jurul ravenelor

Pentru o consolidare mai bună a ravenelor, şi a opri dezvoltarea

acestora în lungime se recomandă ca în jurul lor să se amplaseze perdele de
protecţie care reglează accesul apei în acestea.
Între malurile ravenei şi perdeaua de protecţie se lasă o fâşie de teren
care se menţine înierbată sau se poate planta cu arbuşti.

Măsuri silvice în reţeaua de scurgere

În reţeaua de scurgere plantaţiile silvice se pot amplasa pe malurile

ravenei şi pe aterisamentul lucrărilor hidrotehnice .
Malurile ravenei vor fi plantate după ce s-a făcut terasarea lor .
Plantaţiile de pe aterisamentul lucrărilor hidrotehnice dintre două
lucrări consecutive vor fi amplasate în trei etape în următoarea ordine : etapa
întâi – treimea superioară , etapă a doua – treimea mijlocie şi etapa a treia –
treimea inferioară, când materialul erodat depus a ajuns la marginea
superioară a lucrării.

63
 CAPITOLUL VI
EROZIUNEA EOLIANĂ. PREVENIREA ŞI COMBATEREA
EI

6.1 Factorii care determină eroziunea eoliană

Eroziunea eoliană este influenţată de factori naturali şi factori

social-economici. Dintre factorii naturali, o influentă deosebită o are vântul,
prin viteză, frecvenţă şi durată. În ţara noastră, în zonele nisipoase si pe
nisipuri, vânturile dominante bat cu viteze de 4-15 m/s, având frecvente mai
mari primăvara, în lunile martie şi aprilie, însă si toamna, adică atunci când
solurile sunt lipsite de vegetatie.
Dintre factorii socilal economici, eroziunea eoliană este favorizată
de defrişare padurilor, de desţelenirea pajiştilor, păşunatul abuziv şi excesiv,
cultivarea an de an a prăşitoarelor.

6.2 Măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii eoliene

Eroziunea eoliană este fenomenul prin care vântul desprinde

particule solide de la suprafaţa terenului, le transportă şi le depune la
distanţe variabile în funcţie de greutatea lor şi de intensitatea vântului .
Această formă de eroziune se manifestă în mod deosebit pe nisipuri, soluri
nisipoase şi chiar pe soluri cernoziomice cu textură nisipoasă .
În România eroziunea eoliană afectează peste 345.000 ha situate în zona
nisipurilor şi solurilor nisipoase de pe terasele Dunării din Oltenia , zonele
din stânga Jiului , Câmpia Bărăganului, Lunca şi Delta Dunării, litoralul
Mării Negre, sudul Moldovei, Câmpia Tisei în zona de la Valea lui Mihai-
Carei, Câmpia Transilvaniei, luncile râurilor interioare.
Prin aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a eroziunii
produsă de vânt se urmăresc următoarele obiective: îmbunătăţirea
proprietăţilor nisipurilor şi solurilor nisipoase, fixarea nisipurilor prin
intensificarea proceselor de solificare şi micşorarea vitezei vântului. Pentru
a realiza aceste obiective se poate interveni prin următoarele lucrări : lucrări
de ameliorare, lucrări şi măsuri agrotehnice şi chimice, lucrări şi măsuri
biologice.

6.2.1 Lucrări de ameliorare

În cadrul lucrărilor de ameliorare intră nivelarea şi modelarea

nisipurilor , organizarea teritoriului şi fixarea pe cale mecanică a nisipurilor
.

Nivelarea şi modelarea nisipurilor

Nisipurile şi solurile nisipoase, datorită formaţiunilor nisipoase care

apar sub acţiunea vântului ( dune şi interdune ), sunt foarte frământate.
Denivelările produse de dune şi interdune împiedică mecanizarea lucrărilor
agricole , irigarea culturilor etc.
Diferenţele de nivel între dună şi interdună , pe distanţe destul de
reduse , este foarte mare , de la 4,10 chiar până la 20 m , iar pantele acestor
formaţiuni pot fi de la 4-10-16%, uneori chiar mai mari (40-42%).

64
 Pentru înlăturarea neajunsurilor menţionate se poate recurge la
nivelarea sau modelarea terenurilor nisipoase .
Nivelarea nisipurilor sau a solurilor nisipoase constă în împingerea
vârfului de dună în interdună până se ajunge la realizarea unei suprafeţe
plane . Lucrarea de nivelare se poate realiza cu ajutorul maşinilor terasiere
grele , cum ar fi screperele, buldozerele şi grederele .
Lucrarea de nivelare implică două aspecte dificile pentru realizarea
ei . În primul rând, datorită diferenţelor de nivel prea mari, necesită
cheltuieli foarte mari la unitatea de suprafaţă şi în al doilea rând , prin
mişcarea terenului din vârf de dună, care este de regulă mai puţin fertil, în
interdună, unde stratul de la suprafaţă este mai bogat în elemente nutritive ,
se strică fertilitatea acestor terenuri .
În România, lucrările de nivelare au fost executate pe aproximativ
9200 ha în perimetrul sistemului de irigaţie Sadova – Corabia ( judeţele Dolj
şi Olt ) şi în cel de la Crivina –Vânju Mare (jud Mehedinţi).
Modelarea este mai puţin costisitoare decât nivelarea pentru că prin
această lucrare se urmăreşte numai micşorarea diferenţelor de nivel dintre
dună şi interdună şi în final se obţine o suprafaţă ondulată. Această lucrare
se poate realiza cu aceleaşi maşini menţionate la nivelare.
Pentru că se strică fertilitatea solurilor prin cele două lucrări, se
recomandă, ca o perioadă de 2-3 ani , aceste terenuri să fie cultivate cu
secară , lupin , rapiţă , borceag etc. care apoi se încorporează în sol ca
îngrăşăminte verde sau să se administreze îngrăşăminte organice (30-60 t
gunoi de grajd ).
În prezent, micii proprietari care posedă suprafeţe mici, pentru
păstrarea fertibilităţii solurilor, pot recurge la decopertarea stratului de la
suprafaţă îndeosebi din interdună, depozitarea acestuia într-un anumit loc, şi
după nivelare sau modelare, se împrăştie pe toată suprafaţa .

Organizarea teritoriului

Organizarea teritoriului, pe nisipuri sau soluri nisipoase, în funcţie de

modul de folosinţă, constă în împărţirea terenului în sole , tarlale , parcele
etc.
Pentru plantele din cultura mare, mărimea solelor este condiţionată de
distanţa dintre perdelele de protecţie, de randamentul maxim al maşinilor
agricole, de metoda de udare folosită etc.
Lungimea unei sole se amplasează obligatoriu perpendicular pe
direcţia vântului dominant şi are valori cuprinse între 1000-1500 m , iar
lăţimea poate să fie 200-300 m.
Lucrările solului , de la semănat la lucrările de întreţinere , se fac
perpendicular pe direcţia vântului dominant .
Odată cu organizarea teritoriului are loc şi stabilirea reţelei de
drumuri şi a amplasării tuturor construcţiilor .
La cultura mare drumurile delimitează solele şi asigură deplasarea
maşinilor agricole la orice solă şi totodată transportul producţiei din câmp la
locurile de depozitare .
Pentru viţa de vie , obligatoriu în lungul perdelelor de producţie ,
trebuie să se lase zone de umbrire de circa 3 m în partea de sud şi de 6 m în
cea nordică, zone care pot constitui şi căi de acces .

65
 Fixarea pe cale mecanică a nisipurilor
Se recurge la consolidarea mecanică acolo unde fixarea nisipurilor nu
se poate face cu ajutorul vegetaţiei. Consolidarea pe cale mecanică constă în
crearea unor obstacole artificiale care se opun vânturilor. Din cadrul
acestora fac parte : panourile ascunse , panourile verticale şi paranisipurile
orizontale .
Panourile ascunse sunt confecţionate din tulpini de trestie, floarea-
soarelui, coceni etc. care sunt legate cu sârmă . Ele sunt introduse în
întregime în nisip (de unde şi denumirea ) şi au o înălţime de 0,3-0,4 m.
Aceste obstacole se aşează vertical pe direcţia curbelor de nivel , în şiruri
continue de-a lungul formaţiunilor nisipoase .
Tot timpul se porneşte cu primul panou cu 30-40 cm mai sus de
piciorul pantei dinspre partea dincotro bate vântul, distanţate între ele la 2-5
m ( fig.5.2.1.).

Fig. 5.2.1.Panouri ascunse

Panourile verticale se pot executa din aceleaşi materiale ca şi la

cele ascunse cu deosebirea că au o înălţime mai mare ,de circa 1 m şi o
grosime de 20-30 cm. Partea activă a panourilor verticale este de 70 cm.
Amplasarea panourilor verticale se face în şanţuri executate cu
plugul pe direcţia curbelor de nivel şi de aşa natură încât panoul de jos să fie
cu 6-10 cm mai sus decât baza celui din amonte ( fig. 5.2.2. ).

DIRECŢIA DE ÎNAINTARE
A VÂNTULUI

Fig. 5.2.2 Panouri verticale

Paranisipurile orizontale se orientează perpendicular pe direcţia

vântului dominant şi se pot realiza din vreascuri, nuiele, ramuri, mărăcini,
coceni, tulpini de trestie etc., care se aşează în fâşii late de 1,0-1,5 m.
66
 Aceste fâşii, care acoperă nisipul, alternează cu altele late de circa 1
m neacoperite, dar pe care se pot planta esenţe silvice sau arbuşti fructiferi ,
ambele fâşii pe o lăţime de 20-25 m, după care urmează o fâşie neacoperită
cu o lăţime de 50-60 m.

6.2.2 Lucrări şi măsuri biologice şi chimice

Lucrările şi măsurile agrotehnice şi chimice care se aplică pe

nisipurile şi solurile nisipoase , se referă la următoarele aspecte: măsuri
agrotehnice şi alegerea culturilor şi mijloace chimice pentru fixarea
nisipurilor .

Măsuri agrotehnice şi alegerea culturilor

Lucrările şi măsurile agrotehnice pe nisipuri şi solurile nisipoase se

deosebesc faţă de alte tipuri de soluri şi ele se referă la următoarele aspecte:
mobilizarea solului, alegerea şi rotaţia culturilor şi administrarea
îngrăşămintelor .
Toate lucrările solului se vor executa perpendicular pe direcţia
vântului dominant.
Pentru evitarea spulberării nisipului, arăturile pentru culturile care se
însămânţează toamna, se vor executa cu circa două săptămâni înainte de
semănat, iar pentru cele de primăvară, toamna cât mai târziu sau primăvara
devreme şi fără răsturnarea brazdei .
Grăparea şi discuirea nisipurilor şi terenurilor nisipoase se vor
executa numai în cazul în care după arătură se face imediat semănatul.
Pentru combaterea buruienilor, tot în scopul reducerii minime a
lucrărilor solului, se recomandă să se folosească erbicidarea .
Alegerea şi rotaţia culturilor trebuie făcută de aşa natură încât să se
respecte următoarele cerinţe : să se preteze pe asemenea terenuri iar covorul
vegetal să asigure un grad mare de acoperire cu vegetaţie o perioadă cât mai
lungă din an .
Nisipurile şi solurile nisipoase, pentru a nu fi spulberate , au nevoie
de culturi care să acopere bine terenul , iar sistemul radicular trebuie să fie
bine dezvoltat încât, prin masa de rădăcini, să poată îmbunătăţi aceste
terenuri cu cât mai multă materie organică .
Gama de culturi ce se poate cultiva pe nisipuri şi soluri nisipoase s-
a lărgit foarte mult în urma amenajărilor de irigaţii.
La toate culturile rândurile trebuie executate perpendicular pe
direcţia vântului dominant.
În cadrul asolamentelor este necesar să se respecte anumite condiţii
cum ar fi : asigurarea rotaţiei , introducerea culturilor succesive ,
introducerea culturilor în fâşii şi în culise .
Se vor alege acele culturi care, prin alternanţa lor, să asigure un
grad mai mare de acoperire a solului şi în mod deosebit în perioadele în care
acţiunea vântului dominant este maximă . Cea mai bună protejare a acestor
terenuri o asigură culturile: grâul, secara, orzul, lucerna veche , rapiţa şi
borceagul de toamnă .
În scopul amintit se recomandă ca după culturile menţionate
anterior să se însămânţeze culturi succesive .
Acoperirea terenurilor în perioada de toamnă – primăvară se
realizează prin introducerea culturilor intermediare de toamnă după

67
culturile care se recoltează toamna. Dintre culturile intermediare de toamnă,
pe nisipuri cele mai bune rezultate le dau : secara masă verde , borceagul de
toamnă, mazărea furajeră de toamnă etc. După aceste culturi, care
eliberează terenul devreme, se însămânţează culturile de primăvară
(porumb, soia, pepeni verzi etc.)
În plantaţiile viticole şi pomicole, se recomandă ca printre rânduri să
se semene toamna secara în fâşii late de 1,5 m, iar primăvara, după ce viţa
de vie sau pomii fructiferi au pornit în vegetaţie, să se încorporeze în sol ca
îngrăşământ verde .
În plantaţiile tinere până la intrarea pe rod, printre rânduri , terenul
se poate cultiva cu pepeni verzi .
Administrarea îngrăşămintelor, chimice sau organice, duce la
obţinerea unor culturi încheiate, cu aparat vegetativ bine dezvoltat, care
asigură o mai bună protecţie solului împotriva spulberării şi în acelaşi timp
conduce la creşterea conţinutului de humus prin descompunerea resturilor
vegetale şi a sistemului radicular .
Gunoiul de grajd se poate administra în doze de 20–30 tone/ha şi se
încorporează când se face arătura cea mai adâncă .
Îngrăşămintele verzi, ca şi gunoiul de grajd, contribuie la
îmbogăţirea nisipurilor cu material organic şi ajută la îmbunătăţirea
proprietăţilor fizico-mecanice ale acestora .
Ca îngrăşăminte verzi pe nisipurile din sudul ţării se recomandă
lupinul alb , în nord vestul ţării lupinul galben, măzărichea de toamnă,
fasoliţa, iar în Delta Dunării plaurul .

Mijloace chimice folosite pentru fixarea nisipurilor

Această metodă de fixare a nisipurilor are la bază proprietăţile unor

substanţe chimice care măresc coeziunea particulelor de nisip şi totodată
îmbunătăţesc regimul aero-hidric şi termic. Pentru fixarea nisipurilor pe
cale chimică se pot folosi substanţe bituminoase , uleiuri minerale , răşini
sintetice, unii polimeri ca Solacrol, Aracet-SF şi Aracet –SFU.
În ţara noastră cele mai bune rezultate le-au dat produsele Aracet-SF şi
Aracet-SFU în concentraţie de 0,2-1,0 % din greutatea solului uscat.

Lucrări şi măsuri biologice

Din cadrul acestor lucrări cele mai importante sunt lucrările şi măsurile
pomi-viticole şi cele silvice .

Lucrări şi măsuri pomi – viticole

Cultivarea viţei de vie şi a pomilor fructiferi pe nisipurile din ţara

noastră este o practică mai veche şi ea s-a amplificat în urma amenajărilor
de irigaţii .
Atât la viţa de vie cât şi la pomii fructiferi rândurile vor fi orientate
perpendicular pe direcţia vântului dominant .
Reducerea spulberării nisipului, la cele două culturi, se poate face şi
prin cultura secarei în culise printre rândurile de pomi şi vie, pe o lăţime de
1,5 m , şi încorporarea acesteia ca îngrăşământ verde .

68
 Lucrări şi măsuri silvice

Consolidarea nisipurilor şi a solurilor nisipoase se poate face prin

lucrări şi masuri silvice şi anume: prin plantaţii în masiv sau sub formă de
perdele de protecţie .
Fixarea nisipurilor prin plantaţii în masiv se face atunci când
suprafaţa de teren ocupată de nisipuri mobile nu poate fi luată imediat în
cultură .
Perdelele de protecţie sunt fâşii de teren cu esenţe silvice şi au rolul
de stingere a focarelor de deflaţie .
La înfiinţarea perdelelor de protecţie trebuie să se ţină seama de
următoarele condiţii : alegerea celor mai potrivite specii silvice, stabilirea
lăţimii optime , stabilirea distanţei dintre ele şi modul de plantare.
Pentru fixarea nisipurilor, în funcţie de zonă, se pot folosi
următoarele specii silvice: salcâmul , pinul negru, dudul , plopul , arţarul ,
arinul , salcia etc.
În componenţa perdelelor de protecţie se recomandă să intre mai multe
specii forestiere deoarece sunt impenetrabile pentru vânt şi favorizează
depunerea nisipului spulberat în ambele părţi ale perdelei.
Perdelele de protecţie, pe terenurile nisipoase şi nisipuri, pot fi
principale sau secundare.
Perdelele de protecţie principale sunt orientate perpendicular pe
direcţia vântului dominant şi sunt distanţate între ele la 200-500 m , au o
lăţime de 5-10 m, alcătuite din 6-11 rânduri, iar arborii sunt plantaţi la
distanţă de 1 m atât pe rând cât şi între rânduri.
Cele secundare sunt orientate perpendicular pe cele principale şi la o
distanţă între ele de 1000 –1500 m încât între ele se creează sole sau
tarlale de 20-75 ha.
Perdelele de protecţie prezintă o serie de avantaje din care cele mai
importante sunt: micşorează viteza vântului , micşorează evaporaţia apei la
suprafaţa solului cu 30 %, reţine un strat mai mare de zăpadă etc.

6.2.3 Alte mijloace pentru stăvilirea eroziunii eoliene

Prin irigaţii se asigură umectarea stratului de la suprafaţă, şi dacă se

administrează şi îngrăşăminte, se creează posibilitatea cultivării unor plante
care dezvoltă un covor vegetal compact şi un sistem radicular bine
dezvoltat .
Pe nisipuri şi solurile nisipoase se recomandă să se aplice norme de
udare mici, şi dese, iar ca metodă de udare, aspersiunea şi udarea
localizată.
O altă metodă prin care se asigură fixarea nisipurilor constă în
introducerea pe aceste terenuri a unor cantităţi de argilă ( 60 t/ha ) sau mâl,
odată cu apa de irigaţie.

69
 CAPITOLUL VII

ALUNECĂRILE DE TEREN

7.1 Factorii care determină alunecările de teren

Alunecările de teren sunt condiţionate de o serie de factori naturali şi

artificiali, care pot fi cauzali sau condiţionali.
Dintre factorii naturali cauzali se pot aminti: forta de gravitaţie, apa,
temperatura(îngheţ - dezgheţ), dar si cutremurele.
Forţa de gravitaţie este considerată cauza principala a alunecărilor de
teren, ea determinând declanşarea şi deplasarea maselor de pământ de pe
versanti. Indiferent de forma ei, de suprafaţă sau subterană, apa influentează
şi ea alunecările de teren. La rândul lor, precipitaţiile, influentează şi ele
prin cantitate, durata şi intensiate, ca factor natural cauzal. Temperatura,
prin variaţiile sale bruşte de îngheţ-dezgheţ, determină aparitia fenomenelor
de dilatare, respectiv contracţie, care duc la distrugerea legăturilor de
cimentare ale solurilor.
Cutremurele de pământ, prin vibratiile mari pe care le produc,
constituie şi ele la rândul lor un alt factor natural cauzal.
Dintre factorii artificiali cauzali, se poate menţiona activitatea omului
care poate declanşa alunecări de teren prin tăierea neraţională a pădurilor,
desţelenirea pajiştilor şi a versanţilor cu pante mari, executarea unor lucrări
hidrotehnice, a unor drumuri, a unor construcţii, etc., care necesită tăieturi în
versant ceea ce poate duce la micşorarea rezistenţei şi stabilităţii versanţilor.
Dintre factorii condiţionali, cel mai important este natura terenului,
care influentează prin stratificaţie, greutate specifica, coeziune intre
particule, omogenitate etc..
Alunecările de teren pot fi declanşate de un singur factor, însă de
obicei apar din cauza interacţiunii mai multor factori.

7.2 Clasificare alunecărilor de teren

După factorul care provoacă alunecările de teren, precum şi după

modul de manifestare a acestora, alunecările pot fi alunecări uscate şi
alunecări umede.
7.2.1 Deplasările uscate
Deplasările uscate sunt procese care au loc numai sub influenţa fortei
de gravitaţie, fără influenta apei. Din cadrul acestora fac parte: surpările,
prăbuşirile, năruirile sau dărâmăturile de teren. Acestea au o caracteristică
comună şi anume aceea că nu se deplasează pe o suprafaţă de alunecare şi
nu afectează suprafeţe mari de teren.
Surpările se produc în cazul malurilor abrupte, sau in cazul
săpăturilor , atunci când dispare sprijinul natural.
Prăbuşirile se produc atunci când în straturile interioare ale solului
apar goluri.
Năruirile şi dărâmăturile sunt deplasări mecanice produse de obicei
in zonele muntoase.

70
 7.2.2 Deplasările umede

Deplasările umede sunt de fapt alunecările de teren propri-zise,

care au loc sub acţiunea combinată a factorilor determinanţi şi care se
caracterizează prin aceea că masele de pământ se deplasează pe o
suprafată de alunecare. Acestea se pot clasifica astfel:
După timpul în care se produc: alunecări lente şi bruşte.
După extinderea in spaţiu: alunecări cu un arel mare,(care se
întind pe suprafeţe mari de teren şi cu un front mare de inaintere) şi
alunecări liniare (care se manifestă pe fâşii înguste, dar pe lungimi
mari).
După suprafaţa afectată, alunecările pot fi: mici(sub 1 ha) şi mari
sau foarte mari (peste 25 ha).
După intensitatea cu care se produc, alunecările pot fi:
superficiale (sub 1 m) şi foarte adânci (peste 10 m).
După frecvenţa lor pe versant, alunecările pot fi: izolate, grupate
pe sectoare de versant şi generalizate.
După direcţia de propagare, alunecările pot fi: regresive (se
propagă de la baza versantului spre creasta sa) şi progresive (care se
propagă de la cresta versantului spre baza sa).
După starea generală alunecările pot fi propri-zise si cu surpări.

7.3 Elementele unei alunecări de tern

Elementele unei alunecări de teren conform fig. 7.1. sunt:

- suprafaţa sau linia de desprindere (AB), care reprezintă
crăpătura în partea superioară a versantului, de-a lungul
căreia se produce desprinderea mase de teren
alunecătoare
- suprafaţa de alunecare (BC), care separă masa
alunecătoare de terenul nemişcat
- masa alunecătoare (D)
- terenyl nemişcat (E)
- baza alunecării (C), care este locul unde linia suprafetei
de alunecare intersectează terenul rămas nemişcat.

Figura 7.1. Elementele unei alunecări

71
 7.4 Măsuri de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren

Alunecările de teren reprezintă fenomene fizico-mecanice care constau

în deplasări naturale ale unor mase de pământ spre baza versanţilor sau a
taluzurilor. Aceste deplasări de teren se datorează unui complex de factori
naturali sau artificiali care duc la ruperea stabilităţii .
Pentru protejarea unor obiective social economice de importanţă
deosebită , este necesar să se facă o analiză riguroasă pentru că cheltuielile
sunt foarte mari, de aceea va trebui găsită soluţia cu cea mai mare eficienţă.
Ca şi în sănătate , şi în cazul alunecărilor de teren , este mai uşor să previi
decât să combaţi, mai ales dacă fenomenul este semnalat prin anumite
semne prevestitoare .
Pentru a lua una din măsurile de prevenire sau de combatere , pe
suprafaţa respectivă, este necesar să se efectueze studii complexe cu multe
detalii (topografice, climatice, geologice, hidrotehnice, geotehnice,
pedologice, agro-economice ) şi care să permită în final să se ia cea mai
eficientă măsură .

7.4.1 Măsuri de prevenire a alunecărilor de teren

Pentru prevenirea alunecărilor de teren , în primul rând este necesar să

se facă repartizarea terenului pe categorii de folosinţă , în funcţie de
condiţiile existente.
Pentru terenurile arabile este necesar să se acorde o atenţie deosebită
structurii culturilor şi să se cultive plante mari consumatoare de apă , iar în
cadrul asolamentelor să se introducă asolamente speciale cu ierburi perene .
Pe terenurile predispuse alunecărilor de teren, de mari proporţii, se va
evita cultivarea plantelor agricole care necesită mobilizarea solului (
prăşitoarele). În asemenea cazuri se recomandă împădurirea cu specii
forestiere .
Pe terenurile unde sunt prezente izvoarele de coastă, unde există
pericol de declanşare a alunecărilor de teren , se va evita cultura viţei de vie
sau a pomilor fructiferi până când izvoarele de coastă nu au fost captate, iar
apa în exces să fie dirijată spre debuşee naturale sau artificiale .

7.4.2 Măsuri de combatere a alunecărilor de teren

Nivelarea terenurilor este o lucrare care se execută că scopul de a evita

stagnarea apei şi a favoriza infiltrarea ei în profunzime, lucrare care înlătură
concentrarea apelor pe o anumită direcţie pe versanţi .
Apa în exces, din partea din amonte a suprafeţei predispuse la
alunecare se poate înlătura prin executarea unei reţele de colectare şi
evacuare alcătuită din drenuri absorbante şi colectori.
Drenurile absorbante se amplasează în amonte de suprafaţa în
alunecare, iar apa drenată este trimisă în colectori care sunt orientaţi pe
direcţia de cea mai mare pantă , în afara suprafeţei ( depresiune , râu ,
ravenă etc ) . Adâncimea de îngropare a drenurilor , în funcţie de
microrelieful terenului, este între 1,5-2,5 m.
În acelaşi scop, înaintea de linia de ruptură, se pot executa canale de
coastă înclinate care interceptează apa şi o trimit în debuşee naturale sau
artificiale, în afara suprafeţei .

72
 Curgerile de teren pot fi stăvilite prin executarea unor gărduleţe de
nuiele similare cu cele de pe malurile ravenei şi au acelaşi rol .
Pentru stăvilirea alunecărilor de teren care ar afecta obiective
industriale , aşezări omeneşti , şosele , căi ferate etc., sunt necesare lucrări
de combatere mult mai complexe şi foarte costisitoare .
Cele mai folosite şi mai sigure sunt zidurile de sprijin continui .
Aceste lucrări se amplasează la baza alunecării, perpendicular pe
direcţia ei de înaintare.
Ele se pot construi din beton simplu sau armat , din piatră nelegată
sau legată cu mortar de ciment sau din gabioane . Pentru a rezista
presiunilor la care sunt supuse zidurile de sprijin, acestea se încastrează
foarte bine în terenul nemişcat , iar pentru evacuarea apei din spatele lor,
sunt prevăzute cu barbacane . Aceste lucrări se construiesc până la nivelul
terenului.
La cele din zidărie nelegată cu mortar de ciment, în aval de zidul de
sprijin, se execută un canal care are rolul de a colecta apele care trec prin el.
O altă lucrare de stăvilire a alunecărilor de teren o constituie pilotajele
care sunt nişte ziduri discontinui din piloţi de lemn sau din beton armat
prefabricat şi care sunt aşezaţi pe două rânduri. Piloţii se leagă între ei cu
moaze şi longrine , pentru a mări rezistenţa ( fig. 5.3.1. ).

Fig. 5.3.1. Pilotaje

Pe rând şi între rânduri piloţii sunt distanţaţi între ei la 1,5 –2,0 m . Au

o lungime de 5-6 m şi se bat în pământ în aşa fel încât să străbată stratul
mişcat , iar în cel nemişcat să pătrundă cel puţin 2 m, la suprafaţa terenului
rămânând numai 20-30 cm . Pentru a mări rezistenţa, piloţii au o grosime de
20-25 cm, şi pentru a se evita vibraţiile, gropile în care se introduc în stratul
alunecător, se execută cu foreza şi apoi se bat în terenul nemişcat .
Zidurile de sprijin discontinui se mai pot realiza şi din piloţi îngropaţi
sub nivelul terenului sau din pământ stabilizat, bine bătut sau din beton.
Alunecările de teren mai pot fi stăvilite şi prin executarea unor
contrabanchete din pământ executate la baza alunecării.
O metodă nouă, care se foloseşte în ultima vreme, constă în fixarea
masivului alunecător de terenul stabil prin intermediul unor tiranţi, care se
introduc în foraje şi apoi se fixează prin injectare cu beton. La suprafaţa
terenului tirantul are o placă de presiune şi un dispozitiv de posttensionare.
Pe terenurile foarte frământate, determinate de alunecări, se
recomandă împădurirea .

73
 BIBLIOGRAFIE
1. Bălan Mihaela, 2010 – Aspecte privind eroziunea solurilor din
Judeţul Gorj. Editura Universitaria Craiova.
2. Bălan Mihaela, 2017 – Îndrumător de lucrări practice şi de
elaborare a proiectului de combatere a eroziunii solului, Editura
Sitech, Craiova.
3. Bechet Şt., 1974 – Curs de Îmbunătăţiri funciare. Reprografia
Universităţii din Craiova.
4. Bechet Şt., Neagu Ileana, 1975 – Amenajarea şi exploatarea
antierozională a terenurilor în pantă. Editura Scrisul Românesc.
Craiova.
5. Cîmpeanu S., Bucur D., 2006. Combaterea eroziunii solului.
Editura "Relal Promex", Bucureşti.
6. Cîmpeanu S., Pleşa I., Ene Al., 2002. Proiectarea lucrărilor de
irigaţii, desecări – drenaje şi combaterea eroziunii solurilor. Editura
Relal, Bucureşti.
7. Judson S., 1968 – Erosion of the Land, or what’s Happening to
our Continents, in America scientist, iulie-august.
8. Lulea C., 1997 – Combaterea eroziunii solului. Curs. Reprografia
Universităţii din Craiova.
9. Lulea C., Neagu Ileana, 1999 – Ghid pentru proiectarea şi
executarea unor lucrări antierozionale pe terenurile situate în pantă.
Editura Universitaria. Craiova.
10. Lulea C., 2000 – Ghid pentru proiectarea şi executarea lucrărilor
de desecări, îndiguiri, acumulări de apă şi irigaţii. Editura
Universitaria. Craiova.
11. Lulea C. şi colab., 2009. Îmbunătăţiri funciare. Editura
Universitaria, Craiova.
12. Măgdălina I., 2002. Amenajarea, organizarea şi sistematizarea
teritoriului. Editura Ceres,Bucureşti.
13. Mărăcineanu Fl., Constantin E., Popescu D., 1999. Consideraţii
privind rolul îmbunătăţirilor funciare în cadrul dezvoltării durabile
din România. Lucrările simpozionului USAMV Cluj-Napoca.
14. Mărăcineanu Fl., Mitoiu C., Roşianu F., Constantin E., 2000.
Impactul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare asupra mediului în
judeţul Olt. Editura Bren, Bucureşti.
15. Meaşnicov M., 1975 – Îmbunătăţiri funciare. Editura didactică şi
pedagogică. Bucureşti.
16. Mihai Gh., Ionescu V., 1968 – Ghid pentru combaterea eroziunii
solului. Editura Agro-silvică. Bucureşti.
17. Moţoc M., Sevastel M., 2002. Evaluarea factorilor care
determină riscul eroziunii hidrice de suprafaţă. Editura Bren,
Bucureşti.
18. Moţoc M. şi colab., 1975 – Eroziunea solului şi metode de
combatere. Editura Ceres. Bucureşti.
19. Munteanu I., 2000. Asupra unor probleme privind studiile
pedologice. Ştiinţa Solului, XXXIV, nr. 1, Bucureşti.
20. Munteanu I., 2000. Despre unele aspecte privind relaţiile dintre
secetă, pedogeneză şi degradarea terenurilor (deşertificare). Ştiinţa
Solului, XXXIV, nr. 2-3.
21. Munteanu I., Dumitru Sorina, Mocanu Victoria, Moise Irina,
2000. Tipurile de terenuri din România la scara 1:2.500.000 după

74
metodologia SOTGR şi utilizarea lor pentru fundamentarea strategiei
de conservare şi protecţie a fondului funciar. Luc. Simp. Prot. Med.
în Agric. vol I, Ed. Helicon, Timişoara.
22. Mureşan D. şi colab., 1980 – Îmbunătăţiri funciare. Editura
didactică şi pedagogică. Bucureşti.
23. Neagu Ileana, Lulea C., Mustaţă I., 1993 – Îndrumător pentru
lucrări practice pentru studenţii Facultăţii de Horticultură.
Reprografia Universităţii din Craiova.
24. Neagu Ileana, 1994 – Combaterea eroziunii solului şi
regularizarea cursurilor de apă (partea I-a). Reprografia Universităţii
din Craiova.
25. Neagu Ileana, 1995 – Combaterea eroziunii solului şi
regularizarea cursurilor de apă. Curs (partea II-a). Reprografia
Universităţii din Craiova.
26. Neamţu T., 1996. Ecologie, eroziune şi agrotehnică
antierozională. Editura Ceres, Bucureşti.
27. Nedelcu Lucia, 2001. Curs de combaterea eroziunii solului.
Editura Semne, Bucureşti.
28. Nedelcu Lucia, Sevastel M., 1999. Îndrumător pentru
combaterea eroziunii solului. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi
Medicină Veterinară Bucureşti.
29. Pleşa I. şi colab., 1980 – Îmbunătăţiri funciare. Editura didactică
şi pedagogică. Bucureşti.
30.Pleşa I. şi colab., 1992 – Irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii
solului. Lucrări practice. Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”.
Facultatea de Agricultură . Bucureşti.
31.Popa A. şi colab., 1984 – Combaterea eroziunii solului pe
terenurile arabile. Editura Ceres. Bucureşti.
32. Popa N., 2000. Contribuţii la elaborarea unor modele de
prognoză a pierderilor de sol şi elemente fertilizante prin eroziune de
pe versanţii agricoli, cu referire la podişul Bârladului. Teză de
doctorat, Univ. Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi.
33. Popa N., 2000. Evoluţia pe termen lung a indicelui
eroziune/productivitate a solului în Valea Ţarinei. Colinele Tutovei.
Analele Univ. Ovidius, Constanţa, vol. 1.
34. Popa N., 2002. Soil erosion model used in Romania. Proceedings
of 12th International Soil Conservation Organisation Conference,
vol.IV, Beijing, China.
35. Popa N., Fliche E., Petrovici G., 2003. Tillage tanslocation in
some representative basins from Tutova Rolling Hills – Romania.
Lucrările Simpozionului ştiinţific internaţional „70 de ani ai
Universităţii Agrare de Stat din Moldova”, Chişinău.
36. Popescu C., 2006. Pedologie – bonitare funciară. Editura
Universitaria, Craiova.
37. Popescu C., 2008. Ecopedologie. Editura Universitaria, Craiova.
38. Pleşa I., Cîmpeanu S., 2001. Îmbunătăţiri funciare. Editura Cris
Book Universal, Bucureşti.
39. Pleşa I., Jinga I., Ene A., Cîmpeanu S., 2000. Îmbunătăţiri
funciare şi irigarea culturilor. USAMV Bucureşti.
40. Savu. P, Bucur D., 2002. Organizarea şi amenajarea teritoriului
agricol cu lucrări de îmbunătătiri funciare. Editura „Ion Ionescu de la
Brad” Iaşi.

75
41. Sevastel M., 1999. Studiul evoluţiei formaţiunilor eroziunii în
adâncime în condiţii de amenajare şi neamenajare din zona Buzăului
– Teză de doctorat, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină
Veterinară, Bucureşti.
42. Sevastel M., 2003. Combaterea eroziunii solului – eroziunea în
adâncime. Editura Bren, Bucureşti.
43. Udrescu S., 2002. Resursele de sol ale României în vol.
Folosirea raţională şi conservarea solurilor româneşti. Ed. Academiei
Române.
44. Udrescu S., Dumitru M., 2002. Romanian soil resources and
food security. Ştiinţa solului (Soil Science) nr. 1.

76