MIJLOACE AGROTEHNICE PENTRU

CONSERVAREA SOLULUI ȘI A APEI

Toma Eduard
MANAGEMENTUL ȘI CONSERVAREA SOLURILOR
Master Anul I
Prof. dr. Costică Ailincăi

IASI
 CUPRINS

1. Definiţie și caracterizare- Solul

2. Studiul Pedologic al oraşului Târgu Frumos
3. Măsuri curente pentru controlul eroziunii
4. Optimizarea lucrărilor solului pentru menținerea unei bune stări agrofizice a solului
5. Protecţia mediului înconjurător
6. Asigurarea habitatului biologic şi rezervă de gene
1. Definiție și caracterizare- Solul
Solul este formațiunea naturală de la suprafața litosferei în care se desfăşoară fără
întrerupere procese biologice, fiind în permanenţă sub acțiunea materiei vii: microflora, flora,
fauna, microfauna. El este reprezentat printr-o succesiune de straturi (orizonturi) care s-au format
și se formează în permanență prin transformarea rocilor și materialelor organice, sub acțiunea
conjugată a factorilor fizici, chimici și biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera.
Acesta se întinde pe verticală de la suprafața uscatului și până la roca dură sau materialul
parental. Grosimea acestuia poate varia de la câțiva centimetri (în regiunile polare, pe vârfurile
înalte ale munților și deşerturi) până la mai mulţi metri (pe fundul văilor, în câmpii și în regiunile
ecuatoriale).Solul are în componența sa materie vie și în el se petrec procese specifice vieții, cum
ar fi:
- asimilație-dezasimilație,
- sinteză-descompunere,
- înmagazinare,
- eliberare de energie.
În sol se rețin și se acumulează elementele de nutriție sub formă de substanțe organice
(mai ales sub formă de humus) care se eliberează treptat, prin mineralizarea acestora.
Având o compoziție chimică complexă și fiind un corp poros, poate fi străbătut uşor de
rădăcinile plantelor, reține în el apa și aerul, și reprezintă un adevărat rezervor de elemente
nutritive. Toate acestea fac ca solul să capete față de roca “sterilă” din care a provenit, o nouă
proprietate și anume fertilitatea.

 Compușii minerali ai solului

- praf: sunt particule foarte fine de minerale: cuarț, feldspat, micasilice amorfă şi se găsesc
în toate solurile;
- nisip: particule mici de roci și minerale în special cuarț. Se caracterizează printr-o
deosebită permeabilitate pentru apă și aer și o capacitate de absorbție foarte mică.
Solurile fertile conțin în medie 30-80% nisip;
- pietriş: este constituit din fragmente mai mari de roci. Scade coeziunea solului şi creşte
permeabilitatea. Reprezintă rezerva de noi minerale în sol.
 Constituienții organici ai solului
Componenta organică a solului este alcătuită din substanţe humice ce servesc drept hrană
microorganismelor. Descrierea învelişului de sol pe toată grosimea lui se face urmărind
 profilul de sol definit ca: o succesiune pe verticală de straturi orizontale, numite
orizonturi, care prezintă proprietăți specifice și evidente:
- Culoare,
- Aspect,
- Textură,
- Compoziție.
Un sol evoluat prezintă următoarea succesiune a orizonturilor (figura 1):
Orizontul A - se găseşte la suprafață, aici au loc procesele de transformare a resturilor vegetale și
animale în substanța organică de bază și anume humusul. Acesta este o substanță de culoare
neagră care dă gradul de fertilitate a solului.
Orizontul E - un orizont intermediar, unde se produce procesul de eluviere, adică de transport de
către apele de infiltrație a unor substanţe chimice necesare vieții, către orizonturile următoare, de
fapt are loc o săracire a solului în humus.
Orizontul B - este orizontul unde are loc acumularea (proces de iluviere), totală sau parţială a
substanţelor solubile, dizolvate și transportate de apele de infiltrație.
Orizontul C - este format din particule de rocă alterată fizico-chimic, o parte din stratul de
alterare rezultat în urma proceselor de dezagregare și alterare chimică sub influența agenților
externi, în lipsa stratului protector de vegetație. În acest strat identificăm și acumulări de
carbonați de calciu.
Orizontul R - este stratul de roca nealterată, compactă
 Figura 1 Orizonturile solului evoluat
Relaţiile de masă şi volum între fazele constituiente ale solului, pot fi schematizate astfel:
50% faza solidă, 50% faza lichidă+gazoasă (figura 2).

Din punct de vedere fizic, solul este alcătuit dintr-un ansamblu de particule minerale
diferite ca dimensiuni și stări de agregare, respectiv solid, lichid şi gaz. Aceste particule sunt
legate între ele datorită unor forțe de contact și a unor forțe fizico-chimice care funcționează ca
un liant. Pe lângă dimensiunea particulelor elementare, care definesc textura și modul de
asociere a acestora, care definește structura, componenta fizică a solului depinde, în egală
măsură de așezarea mai lejeră sau mai strânsă a particulelor elementare și a elementelor
structurale.
Textura solului reprezintă conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice ale
solului. Orice sol conţine în partea fină un amestec din toate fracţiunile granulometrice, de la un
sol la altul diferind numai proporţia lor, exprimată prin alcătuirea granulometrică (textură).
Textura este o însuşire practic nemodificabilă a solului.
Structura solului este o caracteristică distinctivă, proprie solului, de mare importanţă
pentru procesele fizice în parte şi pentru cele chimice şi biologice, care se dezvoltă în sol şi în
sistemul sol-plantă-atmosferă. Particulele elementare de sol, care prin dimensiunea lor determină
textura solului, sunt organizate la nivel superior în formaţii complexe care constituie structura
solului.

Proprietăți fizico-mecanice de bază ale solului

Proprietățile fizico-mecanice de bază ale solului sunt:

- Densitatea aparentă
 Reprezintă raportul dintre masa unui corp și volumul lui, limitat la suprafața exterioară,
adică inclusiv volumul porilor.
Pentru determinarea densității aparente se recoltează o probă de sol în asezare
nemodificată. În practica pedologică, pentru acest lucru se utilizează cilindri metalici cu o
capacitate de 100 cm3 sau 200 cm3 care se introduc în sol prin presare. În laborator se usucă
proba la etuvă și se cântăreşte, calculându-se apoi densitatea aparentă. Pentru solurile scheletice,
calculul densității aparente include pe lângă densitatea aparentă a pământului fin și pe cea a
scheletului.
Densitatea aparentă depinde în mare măsură de conţinutul de materie organică al solului,
de compoziția mineralogică, de gradul de structurare sau de cel de compactare pe care îl prezintă
solul. Densitatea aparentă influenţează multe din însușirile fizice ale solului, cum este
capacitatea de reținere a apei, porozitatea, aerația solului, permeabilitatea sau rezistenţa mecanică
la pătrunderea rădăcinilor plantelor sau a uneltelor, la efectuarea lucrărilor agricole.
Pentru principalele soluri agricole din România, densitatea aparentă pe primii 100 cm
variază între 0,90 g/cm3 și 1,50 – 1,65 g/cm3. Cele mai mici densități aparente, valori subunitare,
se înregistrează la solurile turboase, precum și la cele formate pe cenuși vulcanice (andosoluri și
soluri andice). Valorile cele mai ridicate se întâlnesc în orizonturile puternic tasate, cum sunt
orizonturile Bt ale luvisolurilor sau soloneţurilor, dar și în cazul solurilor nisipoase.

- Porozitatea
Porozitatea este proprietatea unui corp de a avea pori în masa sa. În ce priveşte
porozitatea solului, ea reprezintă, din punct de vedere fizic, spațiul lacunar ocupat de apa și aerul
din sol. Volumul total al acestui spațiu defineşte ceea ce numim porozitate totală și se exprimă în
procente din unitatea de volum.
Calcularea porozității totale se face pe baza relației:

PT = 100 · (1 – DA/D)
unde: PT – porozitatea totală (% v/v), DA – densitatea aparentă (g/cm 3), D – densitatea
(g/cm3).
Valorile porozității totale se găsesc în relație directă cu cele ale densității aparente, fiind
foarte mari la solurile cu un conținut ridicat de materie organică (solurile turboase și solurile
organo-minerale), ca și la cele evoluate pe materiale vulcanice amorfe.
În afară de volumul total al porilor din sol, un rol important în determinarea unor însușiri
fizice și hidrofizice ale solului îl are mărimea porilor. În solurile minerale, porii devin tot mai
fini pe măsură ce și textura devine mai fină.
 - Gradul de tasare și compactare
Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale, în urma
căruia densitatea aparentă creşte foarte mult, iar porozitatea totală și cea de aerație scade sub
valorile obişnuite.

- Rezistenta la penetrare
Este proprietatea solului de a se opune la pătrunderea unui corp. Ea se determină cu un
dispozitiv special, numit penetrometru, rezistența exprimându-se în kg/cm2.
Rezistența solului la penetrare depinde de unele însuşiri ale acestuia, cum sunt:
compoziția granulometrică, gradul de compactare și structurare, conținutul de humus sau
umiditatea solului.
Alte proprietăți fizice care influențează mecanica solului sunt:
- Capacitatea relativă,
- Adeziunea,
- Elasticitatea,
- Frecarea internă şi externă,
- Rezistența la compresiune și portanța.

2. Studiul Pedologic al oraşului Târgu Frumos

Oraşul Târgu Frumos este aşezat în partea de SV a Câmpiei Moldovei, în apropierea zonei de
contact a acesteia cu sectorul NV a Podişului Central Moldovenesc şi cel sudic al Podişului
Sucevei. Mai exact este situat la extremitatea SV a depresiunii Jijia - Bahlui, în zona de
confluenţă a pârâului Bahluieţ cu pâraiele Cucuteni şi Rediu.
Conform „Studiului Pedologic al oraşului Târgu Frumos”, elaborat de OSPA Iaşi, pe
teritoriul oraşului Târgu Frumos se diferenţiază următoarele clase de sol: Cernisoluri, Luvisoluri,
Hidrisoluri, Protisoluri şi Antrisoluri şi complexe de soluri. Suprafaţa de teren agricol este de
1778 ha.
Din punct de vedere geomorfologic, oraşul este situat pe valea superioară a râului Bahluieţ,
fiind dezvoltat în principal în zona teraselor acestuia şi într-o mai mică măsură în zona de şes sau
pe interfluvii şi versanţi.
Altitudinea maximă din cadrul oraşului este de 140 m, în partea de N la staţia de 110 KV, iar
altitudinea minimă este de 96 m în şesul Bahluiului, la limita SE a perimetrului. Aceste valori
dau o energie maximă de relief de 55 n, ceea ce înseamnă o fragmentare redusă.
 Litologic terasele sunt constituite din luturi leossoide cu grosimi de 4-8 m în zona terasei
joase şi 1012 m în zona terasei înalte, sub care se întâlnesc nisipuri şi poetrişuri. Apa subterană
se află la adâncimi cuprinse între 15-17 m în N şi 13-14 m în zona centrală şi 8-10 m în S, iar
spre V de la 4-5 m şa 6-8 m.
Interfluviul Bahluieţ-Rediu se prezintă ca o suprafaţă relativ plană, uscată, ce coboară spre E-
SE, oferind un teren favorabil părţii de SV a oraşului. Litologic este constituită la suprafaţă din
luturi leossoide eluviale.
Versanţii deluviali care mărginesc terasele şi interfluviul, sunt reprezentaţi de racordul terasei
inferioare cu şesul, flancurile văilor Cucuteni şi Adâncata, flancul drept al Bahluieţului. În cadrul
acestora se diferenţiază versanţii cu înclinări mici şi moderate, relativ stabili şi instabili, afectaţi
local de degradări (eroziuni, alunecrări, surpări), aşa cum sunt versanţiii pârâului Adâncata,
Cucuteni, versantul drept al Bahluieţului şi al pârâului Rediu. În categoria aceasta mai poate fi
încadrat parţial racordul terasei cu şesul.
Litologic, versanţii cu înclinări mici şi moderate sunt constituiţi la suprafaţă din aceleaşi
luturi cu caracter leossoid, iar cei cu înclinări accentuate şi cu degradări sunt alcătuiţi dintr-un
complex deluvial cuaternar cu grosimi variabile, format din argile, argile nisipoase, marne,
nisipuri; local apare la zi substratul argilo-marnos sarmaţian.
Glacisurile sunt forme de relief acumulativ dezvoltate la contactul dintre versanţi şi şesuri,
constituite din materiale fine erodate din zonele de terasă şi versanţi, şi depuse peste aluviunile
şesului, supraînălţându-l. După modul de formare, glacisurile sunt de natură proluvio-coluvială,
constituite din d
Depunerile văilor şi torenţilor la debuşarea în şes (conuri de dejecţie) şi aluviocoluviale,
constituite din depunerile materialelor erodate de pe versanţi şi terase.
Din analiza acestor caracteristici geomorfologice ale terenului, pentru indicarea construcţiilor
de fundare şi regimului de înălţime, terenul oraşului a fost zonificat din punct de vedere
geotehnic astfel: zona bună pentru construcţii, corespunde teraselor, interfluviului şi versanţilor
cu înclinări mici şi moderate, având ca strat de fundare o argilă prăfoasă leossoidă macroporică,
sensibilă la umezire; zona bună pentru construcţii în urma unor amenajări, corespunde şesurilor
şi glacisurilor, având ca strat de fundare argile prăfoase, local cu proprietăţi contractile; zona
poate fi utilizată pentru construcţii cu condiţia executării lucrărilor hidrotehnice, în vederea
evitării inundaţiilor şi excesului de umiditate; zona improprie pentru construcţii, corespunde
versanţilor deluviali cu înclinări accentuate şi local cu degradări.
Degradarea solurilor oraşului Târgu Frumos
Pe teritoriul oraşului Târgu Frumos se deosebesc următoarele zone:
 interfluvii plane sau uşor înclinate, uscate parţial macroporice;
  poduri de terase, libere sau coluvionate, plane sau uşor înclinate, uscate
macroporice, sensibile la umezire;
 şesuri umede şi local foarte umede, cu potenţial de inundabilitate, în parte
inundabile;
 glacisuri umede, parţial uscate, afectate local de inundaţii de pantă;
 versanţi cu pante mici şi moderate, stabili, parţial macroporici;
 versanţi cu pante mari şi moderate, stabili şi relativ stabili, local cu degradări;
 versanţi cu pante accentuate, stabili şi relativ stabili cu degradări accentuate;
 conuri de dejecţie;
 cornişe de alunecare sau prăbuşire; zone cu exces de umiditate.
Alunecările de teren - sunt forme de degradare care sunt favorizate de relieful cu pante mari,
precum şi de microrelieful frământat de pe versanţi.
Ca urmare a excesului de umiditate prevenit prin inundaţii datorită revărsării, solurile din
zonă rămân o perioadă lungă de timp sub influenţa apei, ceea ce duce la apariţia fenomenului de
înmlăştinire, iar din punct de vedere agrotehnic lucrările solului: arat, însămânţat, întreţinerea
culturilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, recoltatul culturilor şi transportul produselor este
întârziat şi îngreunat, iar în unii ani imposibil de efectuat, solurile respective putând rămâne
necultivate (pârloage).
În cazul efectuării lucrărilor agrotehnice pe solurile cu un grad ridicat de umiditate are loc
fenomenul de tasare ducând la apariţia hardpanului, distrugerea structurii solului, scoaterea de
curele prin arături şi diminuarea recoltei cu peste 50 %, iar în unii ani chiar compromiterea totală
a culturii. În zonele cu drenaj slab, imperfect sau chiar moderat de pe formele de relief plane
sau slab înclinate s-au format soluri cu diferite grade de stagnogleizare. Fenomenul de gleizare se
realizează în zonele cele mai joase ale teritoriului, acolo unde apa freatică este la mică adâncime
(0-3 metri) Aciditatea – fertilitatea scăzută a solurilor acide este datorată în principal, prezenţa
aluminiului liber în soluţia solului, carenţei unor substanţe nutritive şi regimului aerohidric
defectuos. Reacţia solului prezintă o deosebită însemnătate atât pentru caracterizarea în general a
solurilor cât şi pentru practica agricolă.
Activitatea omului asupra solului trebuie orientată spre o exploatare raţională a acestuia, care
va contribui la formarea, refacerea structurii lor, la menţinerea echilibrului substanţelor
fertilizante şi la combaterea spălării areolare, eliminarea excesului de umiditate, a combaterii şi
diminuării poluării solurilor.
Consecinţele poluării şi degradării solurilor se reflectă în primul rând asupra potenţialului lor
productiv, în sensul limitării sau anulării calităţilor biologice şi de fertilitate. Cele mai grave
efecte asupra solurilor sunt generate de fenomenele de degradare care determină scăderea
potenţialului productiv, scoaterea din circuitul agricol, schimbări ale modului de folosinţă. De
asemenea, poluarea solurilor cu reziduuri organice şi deşeuri menajere poate avea consecinţe
negative asupra apelor, prin spălări, scurgeri şi infiltraţii, asupra plantelor, animalelor şi omului.

3. Măsuri curente pentru controlul eroziunii

Utilizarea solurilor determină schimbări fără precedent în peisaje, ecosisteme şi mediu.
Zonele urbane şi infrastructura aferentă sunt utilizatorii de soluri cu cea mai rapidă creştere, în
principal pentru terenurile agricole productive. Peisajele rurale sunt în schimbare datorită
intensificării agriculturii, abandonării terenurilor şi exploatării forestiere. Zonele de coastă şi de
munte sunt supuse unui proces de reorganizare spaţială profundă pentru integrarea turismului
intensiv şi a activităţilor de recreare.
Activităţi precum agricultura, silvicultura, transporturile şi locuinţele utilizează sol,
schimbându-i starea naturală şi funcţiile. Multe probleme de mediu se nasc din utilizarea
terenurilor; acest lucru duce la schimbări climatice, pierderea biodiversităţii şi poluarea apei, a
solurilor şi a aerului. Impacturile pot fi directe, de exemplu deteriorarea habitatelor naturale şi a
peisajelor, sau indirecte, de exemplu izolarea solului şi defrişarea, sporind riscurile de inundaţii.
In mod normal, eroziunea eoliana afecteaza cu precadere solurile nisipoase, turboase, prafoase
mai ales daca nu sunt acoperite cu vegetatie. Perdelelel forestiere sau aplicarea altor tehnici
simple va pot pune la adapost terenul de furia vantului.Solurile arabile dupa semanat pana la
rasarire si la realizarea unui covor vegetal incheiat, de regula in sistemele tehnologice
conventionale, nu sunt acoperite cu vegetatie, nu sunt protejate, fiind expuse la actiunea directa a
diferitilor factori de risc. Daca solurile sunt predispuse la eroziune si sunt cultivate, atunci sunt
necesare masuri de control, de protectie. Pe terenurile cele mai vulnerabile unele culturi agricole,
mai ales prasitoarele, vor fi evitate.Procesul erozional eolian poate fi redus prin micsorarea
vitezei vantului la suprafata solului, marind stabilitatea suprafetei solului si imobilizand (fixand)
particulele de sol in agregate structurale stabile.
Pentru protectia solului impotriva eroziunii eoliene, ca si pentru protectia culturilor
agricole sunt necesare perdele de protectie, pomi cultivati in randuri sau garduri vii. Perdelele de
protectie conduc la reducerea vitezei vantului cu pana la 30–50%. Cu cat distanta dintre perdeaua
de protectie si terenul protejat este mai mare cu atat sunt mai eficiente. Se recomanda, insa, ca
aceasta distanta sa nu fie mai mare de 20 de ori inaltimea perdelei de protectie.Eficienta perdelei
de protectie depinde, de asemenea, de directia curentilor de aer, a vantului dominant. Informatii
utile privind frecventa, directia vanturilor ce contribuie la declansarea si intensificarea acestui
proces negativ pot fi obtinute de la serviciile meteorologice locale si apoi se poate decide unde se
vor amplasa aceste cordoane sau perdele de protectie.Perdelele de protectie, de asemenea, au rol
pozitiv important in mentinerea si dezvoltarea unui mediu sanatos pentru animalele salbatice si
astfel de incurajare a biodiversitatii.
Culturile cerealiere de toamna, cum sunt: graul, secara, orzul sau, dintre plantele tehnice
mustarul, pot fi, de asemenea, folosite ca plante protectoare in special pentru perioada de iarna.
Cultivarea de material saditor (pepiniera) intercalat cu plante de primavara contribuie, atat la
protectia solului, cat si a culturilor de primavara. Unele culturi de toamna, numite si de protectie,
pot fi incorporate primavara in sol printr-o lucrare superficiala sau uneori tratate chimic inainte
de semanatul culturii de primavara. Acest sistem este benefic in special pentru solurile nisipoase
irigate sau pentru acele soluri cu textura prafoasa, sarace si in materie organica si care au un grad
ridicat de vulnerabilitate fata de procesele de destructurare, adica de reducere si/sau pierdere a
stabilitatii agregatelor structurale la actiunea agresiva a apei, mai ales cand sunt intens lucrate
pentru pregatirea patului germinativ.
Procesele erozionale eoliene, acele „furtuni de praf” au consecinte negative directe nu
numai asupra solului, dar si altor componente ale mediului ambiental, afectand vegetatia, apele
de suprafata prin depunerea particulelor de praf, si nu in ultima instanta viata oamenilor si altor
vietuitoare.Pe solurile turboase, si acestea adesea afectate de eroziunea eoliana, semanatul
mecanizat al paioaselor in benzi poate constitui o masura fezabila de protectie pentru culturile
leguminoase care sunt semanate primavara timpuriu.
Amendarea cu material argilos ca masura ameliorativa pentru cresterea continutului de
argila a solurilor turboase nisipoase, constituie adesea o masura posibila si de lunga durata pentru
protectia solului impotriva eroziunii eoliene, desi este destul de greoaie si costisitoare. Aceasta
tehnica devine practica si economica doar daca materialul necesar pentru amendare este cat mai
aproape de zona solurilor ce urmeaza a fi amendate. Sunt necesare de la 300 la 1000 t/ha de
material argilos pentru stabilizarea suprafetei unor astfel de soluri.Continutul de argila al
solurilor nisipoase in stratul superior trebuie sa ajunga la 8–10 % pentru a fi eficient. Materialul
argilos se lasa la suprafata o perioada relativ indelungata pentru a fi expus actiunii factorilor si
proceselor naturale, mai ales, actiunii proceselor naturale de inghet-dezghet, umezire-uscare,
inainte de a fi pregatit pentru semanat. Daca dupa aplicarea materialului argilos solul este
imediat prelucrat efectele benefice sunt reduse, practic sunt pierdute, in special daca este arat
adanc.
O masura destul de eficienta pentru controlul eroziunii eoliene o constituie aplicarea
mulciului vegetal, la suprafata patului germinativ imediat dupa semanat, in cantitate de 5–15
tone/hectar. Gunoiul de grajd, resturile vegetale de la fabricile de zahar, namolurile de canalizare
compostate sau partial compostate sunt materiale corespunzatoare, care pot fi utilizate ca mulci.
De asemenea, produsele reziduale compostate care provin de la fabricile de celuloza si hartie pot
fi utilizate ca mulci.Atunci cand se foloseste namolul de canalizare, dar si alte reziduuri, este
absolut necesar sa fie respectate prevederile legislatiei nationale si internationale in vigoare si
restrictiile privind protectia apelor subterane.Daca mulciul aplicat la suprafata este deranjat prin
aplicarea ulterioara a diferitelor lucrari agricole atunci efectul benefic este redus foarte mult sau
chiar pierdut.
Alegerea cat mai atenta a practicilor agricole constituie o metoda eficienta pentru
controlul eroziunii pe solurile nisipoase. Prin utilizarea sistemelor de lucrare conventionala,
adica de afanare a solului prin aratura cu intoarcerea brazdei, un control eficient asupra eroziunii
de suprafata se poate obtine numai daca in stratul superficial este suficient de multa argila si
praf.Odata cu semanatul este recomandata si tavalugirea, intr-o singura trecere, pe directia
curbelor de nivel si pana la rasarire sa nu se mai aplice nici o alta lucrare.Pentru a avea o
suprafata suficient de stabila la tavalugire este necesar ca solul sa corespunda din punct de
vedere a starii de umiditate.Pastrarea miristii pana la semanatul culturii urmatoare, ca si
practicarea sistemului conservativ, fara lucrare sau semanat direct, mai ales, in cazul culturilor de
primavara, contribuie la protectia solului impotriva eroziunii eoliene. Aceasta tehnica a fost
elaborata in SUA inca din anii ’60, in special pentru conservarea apei din solurile situate in
panta, apoi a fost extinsa si la imbunatatirea si conservarea starii de calitate a solului. Rezultatele
obtinute si in tara noastra au confirmat efectele benefice ale unei astfel de tehnologii, care se
poate aplica in conditii specifice.Este absolut necesar sa se urmareasca cu atentie, mai ales pe
terenurile in panta, daca solul devine prea compact la suprafata, conducand la cresterea
scurgerilor si intensificarea eroziunii hidrice.Pentru asigurarea cresterii normale a covorului
vegetal, acolo unde este cazul, compactarea de suprafata va fi ameliorata prin efectuarea
lucrarilor de afanare
4. Optimizarea lucrărilor solului pentru menținerea unei bune stări
agrofizice a solului
Agricultura are contribuţie majoră în dezvoltarea durabilă a economiei şi societăţii prin
oportunităţile economice şi sociale pe care le conferă generaţiei actuale şi viitoare. Agricultura
nu constituie doar suportul pentru producerea biomasei, ori sectorul care asigură hrana omenirii,
ci reprezintă însăşi baza existenţei vieţii. În acelaşi timp, însă agricultura trebuie să-şi asume şi
responsabilitatea protecţiei solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător pe care le poate
degrada. Fără nici o îndoială, producerea hranei depinde, de numeroşi factori, dar calitatea
terenului şi implicit a solului sunt hotărâtoare. Numeroase statistici arată că, pe de o parte,
populaţia globului este în continuă creştere, apreciind că până în 2050 se va ajunge la 9 miliarde
locuitori, iar pe de alta, suprafaţa arabilă productivă este în continuă scădere, ajungând doar la
0,10 ha/persoană (Lal, 1995). În aceste condiţii, capacitatea globală de producere a hranei în
agricultură va fi puternic încercată, presiunea exercitată de către populaţie va fi în continuă
creştere datorită cerinţelor şi nevoilor, care vor deveni tot mai mari. Rapoarte recente precizează
că, datorită diferitelor forme ale degradării, aproximativ 1 ha de teren productiv este pierdut la
fiecare şase secunde, multe ţări atingând deja valoarea limită a suprafeţei cu soluri arabile. De
aceea, în viitor, continua expansiune a agriculturii în plan “orizontal” nu mai este posibilă,
practic la nivel mondial rezervele terenurilor productive sunt epuizate, iar suprafaţa necultivată
nu mai este corespunzătoare pentru dezvoltarea agriculturii performante, profitabile, viabilă,
durabilă. În consecinţă, trebuie, să existe interes major pentru tehnologii inovative, pentru
sisteme de folosinţă durabilă a terenurilor agricole, care să prevină sau să minimizeze degradarea
solului, să restaureze capacitatea productivă şi procesele vitale ale solurilor degradate.
În ciuda acumulării acestor cunoştinţe, degradarea antropică este în continuă creştere,
reprezentând pericol evident pentru sănătatea ecosistemelor terestre. Conceptul de “durabilitate”,
în agricultură, implică alegerea pentru viitor a acelor tehnologii care să nu compromită deciziile
luate în prezent. Managementul durabil al resurselor de sol trebuie să se bazeze pe vechiul
îndemn „să lăsăm generaţiilor viitoare terenul agricol într-o formă mai bună decât l-am primit”
bazândune pe conceptul “foloseşte, îmbunătăţeşte, restaurează” capacitatea productivă a solului
(Lal şi Stewart, 1992). Agricultura durabilă are ca obiective majore optimizarea productivităţii, şi
în acelaşi timp conservarea resurselor naturale de bază Aceasta înseamnă că, în sistemele de
producţie agricolă se va păstra echilibrul între inputuri şi outputuri, între investiţii şi beneficii, în
condiţiile asigurării calităţii mediului înconjurător şi ale promovării, în ansamblu, a unei
economii durabile. Creşterea nivelului de productivitate a solului, şi în acelaşi timp păstrarea
unui mediu înconjurător sănătos, sunt două concepte compatibile, în ciuda percepţiei promovate
până de curând, care susţinea că sunt în “conflict”. Această dilemă a fost generată, la început, în
principal, de utilizarea în agricultură a îngrăşămintelor chimice în cantităţi exagerate pentru
asigurarea unor recolte mari şi mai ieftine, care în acelaşi timp, a condus la grave consecinţe
asupra echilibrului diferitelor elemente din sol, determinând degradarea altor resurse ale
mediului înconjurător, cu precădere calitatea apelor de suprafaţă şi de adâncime. Dezvoltarea
tehnicilor agricole mecanizate, respectiv utilizarea de tractoare şi maşini din ce în ce mai mari şi
mai grele, cu avantaje privind productivitatea şi eficienţa economică, a condus, de asemenea, la
apariţia, intensificarea şi extinderea unor procese în degradarea fizică a solului, în special a
destructurării şi compactării antropice. O problemă deosebită este cea care are loc în zonele cu
climat mai uscat, unde lucrarea intensivă a solului şi îndepărtarea resturilor vegetale contribuie la
pierderea apei din sol, accetuând procesele de secetă şi deşertificare. În ţările, sau zonele
industrializate, cu inputuri ridicate, diferitele comunităţi de politicieni, specialişti, fermieri au
fost fascinate de tractoarele şi echipamentele agricole puternice, acestea fiind considerate ca un
simbol vizibil al progresului, al fermei moderne, susţinând utilizarea acestora în agricultură pe
scară largă! Chiar şi în agricultura cu resurse reduse din micile gospodării ţărăneşti, tractorul a
devenit rapid simbolul bunăstării, conferind un statut social mai ridicat. Mecanizarea în
agricultură, ca de altfel şi în alte domenii, reprezintă modalitatea cea mai evidentă, care este
asociată cu progresul, cu dezvoltarea economiei şi a unei societăţi prospere. Intensificarea
mecanizării însă, ca şi în cazul fertilizării excesive, a determinat apariţia acelei stări
„conflictuale” între efectele pozitive imediate ale afânării şi mobilizării excesive a solului şi
efectele negative pe termen lung. Lucrarea de bază a solului, în afara unui bun control al
buruienilor, chiar al diferiţilor dăunători din sol şi facilităţi pentru semănat, are efecte pozitive
imediate de necontestat, prin: mărirea rugozităţii suprafeţei solului, eliminarea stratului compact
de la suprafaţă, creşterea vitezei de infiltraţie a apei în sol şi reducerea riscului excesului de apă
şi a eroziunii, intensificarea ritmului mineralizării azotului în procesele descompunerii materiei
organice şi stimularea rapidă a creşterii şi dezvoltării plantelor, efecte, care din păcate, sunt doar
pe termen scurt.
Totuşi, comunitatea ştiinţifică susţine că între cele două concepte există compatibilitate,
care se bazează pe faptul că, atât productivitatea ecosistemelor, cât şi vulnerabilitatea lor la
degradare sunt practic controlate de aceeaşi factori, cum ar fi: climatul, solul, relieful sau
topografia, hidrologia şi managementul agricol şi de aceleaşi procese. Asigurarea unui mediu
înconjurător sănătos şi armonios, adică a calităţii: solului, apelor, aerului, vegetaţiei şi hranei în
cantitate suficientă şi de calitate, reprezintă drepturi fundamentale ale omului, chiar dacă mare
parte din populaţia globului nu poate beneficia de ele în prezent. Această problemă este
deosebită, mai ales în ţările, în zonele sărace, unde domină agricultura extensivă cu resurse
limitate, agricultura de subzistenţă, chiar primitivă, zone în care şi populaţia este în continuă
creştere. În aceste condiţii, procesele degradării solului şi ale mediului înconjurător sunt
provocate de inputuri reduse, care determină adesea dezechilibre de nutriţie, şi/sau de
componentele sistemelor tehnologice agricole care nu sunt aplicate corect în raport cu gradul de
pretabilitate a terenului, şi/sau faţă de cerinţele plantelor cultivate. România, deşi nu face parte
din categoria ţărilor foarte sărace, se confruntă totuşi cu probleme deosebite, întrucât pe mari
suprafeţe tehnologiile agricole sunt extensive, cu resurse limitate, bazându-se pe nivel minim de
mecanizare, pe forţă de muncă umană şi pe tracţiune animală. Adesea, aşa numitele “tehnologii
agricole” sunt aplicate pe loturi uneori mai mici de 1-2 ha, iar acolo unde sunt utilizate în regim
intensiv, în ferme cu suprafeţe mari, nu întotdeauna sunt în acord cu specificul local: cu cerinţa
solului faţă de lucrare, cu starea sa de umiditate, cu nivelul său de aprovizionare în elemente
nutritive, ori cu cerinţele plantelor cultivate etc. În agricultura energo-intensivă, cu inputuri mari:
lucrare excesivă a solului, maşini agricole grele, doze foarte mari de fertilizanţi minerali şi alte
produse agrochimice utilizate în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, este posibilă
accentuarea şi chiar provocarea unor noi forme ale degradării solului şi altor resurse.
In aceste condiţii, dintre cele mai răspândite procese negative menţionăm: mişcarea şi
levigarea în adâncime a nutrienţilor şi a altor compuşi chimici determinând contaminarea
resurselor freatice, translocarea lor din sol în masa vegetativă, şi de aici în întregul lanţ trofic;
creşterea excesivă a stării de compactitate a solului, a excesului de apă de suprafaţă şi a riscului
erozional; creşetrea emisiilor din sol conducând la degradarea şi încălzirea globală a atmosferei.
Nu poate fi neglijată nici influenţa negativă a sistemului tehnologic agricol asupra modificării şi
reducerii biodiversităţii datorată modului excesiv de afânare a solului, eliminării resturilor
vegetale de la suprafaţă, fertilizării minerale excesive, scăderii conţinutului şi degradării materiei
organice din sol. Acum, este unanim acceptat, de către diferitele comunităţi ştiinţifice,
practicieni, politicieni, etc., că agricultura poate avea impact major negativ asupra diferitelor
resurse ale mediului înconjurător indiferent de nivelul dezvoltării societăţii. De aceea, agricultura
trebuie să-şi asume şi responsabilitatea pentru protecţia, ameliorarea şi conservarea stării de
calitate a acelor resurse pe care le afectează. Aceasta se poate realiza doar printr-o strategie la
nivel naţional şi printr-o legislaţie coerentă şi adecvată, care să îi încurajeze şi să îi stimuleze pe
cei care procedează corect, dar în acelaşi timp şi să-i sancţioneze pe cei ce greşesc. Numeroase
studii şi cercetări pe plan internaţional, dar şi în ţara noastră, au arătat că între sistemele
tehnologice agricole de cultivare a plantelor, starea mediului înconjurător, nivelul dezvoltării
economice şi calitatea vieţii există strânse relaţii de interdependenţă. Continua intensificare a
agriculturii va intensifica efectele negative asupra mediului înconjurător prin degradarea
diferitelor sale componente: sol, atmosferă, ape de suprafaţă şi de adâncime, etc.., afectând
dezvoltarea şi promovarea economiei durabile şi a unei societăţi sănătoase. De aceea, obiectivul
managementului agricol durabil trebuie să vizeze minimizarea şi chiar eliminarea efectelor
adverse ale intensificării agriculturii. Privind la resursa edafică, utilizarea durabilă presupune
reducerea până la eliminarea impactului negativ al proceselor de degradare, creşterea capacităţii
de rezilienţă a solului şi restaurarea stării sale de calitate. Factorul hotărâtor al stării de calitate a
solului şi în acelaşi timp, cea mai importantă sursă de nutrienţi pentru plante, în special pentru
zonele care practică agricultura cu resurse limitate, de subzistenţă, este carbonul organic. În
consecinţă, diferitele sisteme tehnologice agricole trebuie să-şi impună, prin verigile lor
tehnologice sporirea şi conservarea materiei organice, adică a rezervei de humus de calitate din
sol. În politicile agrare ale diferitelor ţări, cu precădere în ultimii 50 de ani, au fost depuse
eforturi uriaşe pentru modernizarea agriculturii în scopul sporirii productivităţii, al creşterii
aportului agriculturii la dezvoltarea economică, dar, din păcate, tocmai această dezvoltare a fost
însoţită de o multitudine de efecte negative grave asupra mediului înconjurător. În Uniunea
Europeană este apreciat, că aproape 30 % din teritoriu este destinat silviculturii şi 50,5 %
agriculturii; cel mai răspândit sistem de agricultură, practic generalizat a fost cel convenţional.
Acesta a fost caracterizat în principal prin: lucrări de afânare şi prelucrare excesivă a solului cu
întoarcerea brazdei, eliminare totală a resturilor vegetale de la suprafaţă sau chiar arderea
miriştii, fertilizare intensă şi rotaţii scurte. Intensificarea, practic industrializarea agriculturii
convenţionale de-a lungul unei perioade relativ îndelungate de timp nu a făcut decât să
contribuie substanţial la accelerarea proceselor degradării diferitelor componente ale mediului
înconjurător, crescând riscul deşertificării în zonele vulnerabile. Pentru protecţia mediului
înconjurător, prima şi cea mai simplă măsură luată în diferite state ale lumii, inclusiv la nivelul
Uniunii Europene, a fost interzicerea prin lege a arderii resturilor vegetale de la suprafaţa solului
după efectuarea recoltatului culturilor agricole şi păstrarea lor în mare parte la suprafaţa solului.
Desigur, această măsură a creat agriculturilor numeroase probleme, mai ales pentru semănat, dar
s-a considerat benefică din diferite alte puncte de vedere. De asemenea, în ultimele decade au
avut loc modificări semnificative în modul de folosinţă, de utilizare a terenului, a solului,
înregistrându-se progrese importante în tehnicile corespunzătoare sistemului tehnologic agricol
pentru conservarea solului şi apei. La ora actuală există cerinţă crescândă şi interes deosebit
pentru sistemul de agricultură conservativă, care permite gospodărirea mai eficientă a resturilor
vegetale, asigură pe termen lung folosirea durabilă a terenului, prevenind şi/sau minimizând
degradarea solului, restaurând, atât capacitatea sa productivă şi de rezilienţă, cât şi procesele
suport ale vieţii. Agricultura conservativă este privită ca un concept holistic al producţiei
vegetale, care ia în considerare toate componentele sistemului tehnologic agricol: lucrarea
solului, managementul resturilor vegetale, rotaţia culturilor, fertilizarea, irigaţia, protecţia
culturilor, recoltarea şi transportul. Agricultura conservativă exclude lucrarea convenţională a
solului prin arătură cu întoarcerea totală a brazdei, impune ca suprafaţa solului în tot cursul
anului să fie acoperită şi astfel protejată printr-un covor vegetal viu sau mulci vegetal, cere
asolamente de lungă durată incluzând culturi amelioratoare (Lolium multiflorum, specii de
Medicago sau Trifolium, plante contrastante cum sunt cerealele alături de leguminoase fixatoare
de azot şi/sau crucifere) pe fondul fertilizării moderate şi echilibrate, un control eficient al
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Se apreciază, că numai aşa agricultura poate contribui pe
termen lung la îmbunătăţirea şi conservarea diferitelor resurse de mediu, inclusiv a
biodiversităţii, conducând la progresul economic al societăţii. O astfel de agricultură poate fi
promovată, din păcate, doar în acele ţări sau zone care dispun de resursele necesare: naturale,
tehnico-financiare, dar în acelaşi timp şi de politici şi strategii agrare corespunzătoare, şi nu în
ultimul rând, de nivel ridicat de cunoştinţe de specialitate pentru practicieni. Agricultura
conservativă, ca formă a agriculturii durabile, ar trebui să devină parte componentă a oricărei
strategii şi politici agrare şi de protecţie a mediului înconjurător, a oricărei strategii şi politici ce
prevede asigurarea pe termen lung a hranei şi apei în cantităţi suficiente, de calitate şi la preţuri
rezonabile pentru întreaga populaţie. 3.1.2. Ar putea fi apreciată prin indicatori globali
degradarea mediului ori agricultura durabilă ? Agricultura durabilă, ca şi degradarea solului, sunt
concepte complexe, care încă au „valoare” subiectivă, înţelegerea conceptuală depinzând de
utilizatorii care privesc efectele imediate sau cele pe termen lung. Comunitatea ştiinţifică trebuie
să depună eforturi susţinute pentru a standardiza şi a face aceste concepte operaţionale, pentru a
fi folosite în practică prin termeni bine definiţi, cum ar fi: productivitatea pe locuitor, riscul
degradării solului, riscul degradării mediului etc. În conceptul actual, agricultura durabilă
implică o tendinţă de creştere a productivităţii pe locuitor şi pe unitatea de consum a resurselor
limitate, or pe unitatea de sol degradat sau altă caracteristică de mediu. Problema cea mai dificilă
nu constă în creşterea productivităţii pe locuitor, ci în a maximiza, de exemplu, productivitatea
pe unitatea de sol degradat, erodat, pe unitatea de energie folosită, pe unitatea de reducere a
carbonului în sol, pe unitatea de consum a apei freatice, pe unitatea de creştere a concentraţiei în
nitraţi, fosfaţi sau alţi poluanţi în apele naturale.
Managementul durabil al folosirii terenului presupune însă, mai mult decât agricultura,
ceea ce înseamnă agricultura conservativă, cuprinzând şi alte activităţi decât cele de cultivare a
plantelor, şi care sunt cu deosebire dedicate stimulării biodiversităţii locale, dezvoltării rurale
armonioase şi integrării acesteia într-un mediu ambiental prietenos. Pentru promovarea
agriculturii durabile, care să contribuie substanţial la dezvoltarea economică a unei ţări, a
societăţii în ansamblul ei, este necesar, chiar de la nivelul fiecărei ferme să se intensifice
eforturile asupra studiilor privind rolul solului în stabilirea tehnologiilor agricole, în schimbările
ecologice şi economice globale, în dezvoltarea industrială, ca şi în activităţile comerciale. Pentru
acest tip de agricultură, în stabilirea noilor tehnologii conservative, mai mult decât în
tehnologiile convenţionale, trebuie să se ia în considerare tot complexul de factori naturali
(relief, climă, sol) şi tehnico-economici, până la cei socio-culturali, care sunt specifici mediului
rural. Utilizarea pe termen lung a terenului în agricultura durabilă trebuie să asigure integritatea
mediului înconjurător, care ar putea fi rezolvată numai printr-o abordare complexă, holistică a
tuturor factorilor interdependenţi, a elementelor de continuitate dintre teren şi comunităţile
umane.
5. Protecţia mediului înconjurător
Funcţia solului de protecţie a mediului înconurător se manifestă prin procesele de:
tamponare, transformare, curăţire şi filtrare. În acelaşi timp, această funcţie a solului de protecţie
a mediului înconurător este deosebit de complexă, depinzând de stabilitatea, de calitatea şi natura
sistemului macro şi microporos al solului. Sistemul poros al solului este cel care controlează
procesele de transport al soluţiilor spre plantă prin masa radiculară, spre freatic, sau spre apele de
suprafaţă, şi care, absorbind componenţi chimici toxici, face ca acest mediu să acţioneze ca un
sistem tampon şi de filtrare. Sistemele tehnologice agricole prin toate componentele lor
(fertilizare, irigare, lucrare a solului, rotaţie, etc.) trebuie să asigure: ameliorarea, protecţia şi
conservarea sistemului poros, a stării de calitate a solului. Flora şi fauna din sol sunt principalele
componente responsabile cu descompunerea diferitelor materiale organice şi vegetale, cu
transformarea substanţelor organice şi a compuşilor toxici.
Când în sol capacitatea mecanică de filtrare şi de tamponare fizico-chimică, capacitatea
de transformare microbiologică şi biochimică sunt depăşite, atunci componenţii organici şi
anorganici sunt transferaţi soluţiei din sol, şi de aici aceştia pot fi apoi transportaţi în apele de
adâncime sau de suprafaţă, sau pot fi extraşi de plante prin rădăcini, afectând întreg lanţul trofic.
Contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă cu diferiţi compuşi agrochimici, constituie
una dintre cele mai grave consecinţe ale agriculturii intensive, dar ea se manifestă adesea şi în
ţări cu agricultură extensivă, acolo unde greşelile tehnologice sunt în cea mai mare măsură cauza
acestor evenimente nedorite. De aceea, monitorizarea permanentă a stării de calitate a solului, la
nuvelul fermei, regularizarea consumului de agrochimicale şi aplicarea corectă a tuturor
componentelor tehnologice ale sistemelor agricole de cultivare a plantelor sunt absolut necesare.

6. Asigurarea habitatului biologic şi rezervă de gene

Asigurarea mediului biologic de viaţă, al habitatului natural pentru numeroase specii, şi
de asemenea, ca rezervă de gene pentru diferite specii de organisme vegetale şi animale,
reprezintă a treia funcţie ecologică deosebit de importantă a solului. În acest mediu convieţuiesc
numeroase organisme vii, de la bacterii şi ciuperci microscopice până la mezo- şi macrofaună.
Toate aceste organisme vii au rol deosebit de important în menţinerea şi în desfăşurarea normală
a proceselor naturale fizice, chimice şi biologice care contribuie la asigurarea fertilităţii solului.
Conservarea potenţialului genetic din sol are rol fundamental în procesele biologice, astfel că
practicile agricole trebuie aplicate în aşa fel încât să nu conducă la degradarea sau la distrugerea
acestei bogăţii. Agricultura convenţională, energo-intensivă, a afectat grav această funcţie a
solului. Cel mai elocvent exemplu îl constituie dispariţia lumbricidelor, care au rol major în
procesele de refacere pe cale naturală a stării structurale în ansamblul său, dar în mod special a
macro- şi micro-agregatelor structurale de calitate, poroase şi având capacitate ridicată de a
rezista acţiunii distructive a apei şi a uneltelor agricole. Alături de alte organisme, lumbricidele
au fost afectate şi de creşterea concentraţiei de metale grele, de aplicarea necontrolată a
erbicidelor, de folosirea excesivă a fertilizanţilor minerali sau a îngrăşămintelor organice lichide,
de lucrarea intensivă a solului, de reducerea semnificativă a hranei din sol şi de intensificarea
pierderilor de apă prin eliminarea sau arderea resturilor vegetale. Datorită adepţilor tehnologiilor
moderne intensive, presiunea antropică exercitată pe sol, de-a lungul timpului, a crescut foarte
mult din cauza intensificării mecanizării şi a maşinilor agricole tot mai mari, mai grele şi mai
rapide, a folosirii excesive a îngrăşămintelor minerale puternic active destinate creşterii imediate
a concentraţiei elementelor nutritive din sol şi stimulării dezvoltării rapide a plantelor. Cu cât
cerinţele umanităţii au devenit mai mari, cu atât sistemele tehnologice agricole sau intensificat şi
efectele lor negative asupra proceselor din sol au devenit mai severe. Întrucât starea solului
reprezintă cerinţa hotărâtoare în asigurarea succesului tehnologiilor agricole conservative şi în
protecţia mediului înconjurător, în diferite zone ale lumii, ca şi în Europa, sunt intensificate
studiile privind capacitatea sa multifuncţională, legată tocmai de cele trei funcţii ecologice
menţionate anterior, ca şi de capacitatea sa de rezilienţă. Capacitatea de rezilienţă reprezintă una
dintre cele mai importante şi complexe caracteristici ale solului, fiind de fapt un atribut al
solului, care implică abilitatea sa de a reacţiona ca un „corp elastic” dacă este supus unei forţe,
unei presiuni, sau acţiuni şi de a-şi reveni la forma sa iniţială. Capacitatea de rezilienţă a solului
depinde de o multitudine de factori şi procese. Solul, fiind o entitate mineral-organică şi
dinamică, are capacitatea de a-şi restaura, de a-şi reface procesele sale vitale, care au fost
degradate prin anumite activităţi antropice, dacă acestea nu au fost drastice şi dacă perioada de
timp parcursă după încetarea acţiunii lor este suficient de îndelungată. Totuşi, în anumite
condiţii, solul poate suferi şi procese ireversibile privind degradarea, dacă „presiunea” exercitată
asupra sa este foarte severă şi procesele sale vitale sunt complet distruse! Capacitatea de
rezilienţă a unui sol depinde de raportul care se stabileşte între capacitatea sa de restaurare sau de
refacere şi cea de degradare. Acestea, la rândul lor depind, de intensitatea degradării proceselor
sale vitale ca urmare a perturbaţiilor antropogene, de tipul şi intensitatea proceselor naturale de
refacere, ca şi de activitatea tuturor organismelor care convieţuiesc în sol construind un mediu
favorabil pentru o viaţă „prosperă”, adică acea capacitate de tamponare biologică, incluzând
abilitatea sa de autorefacere.
Diferiţi cercetători au estimat că 2,5 cm de sol se pot forma între circa 30 şi 1000 de ani
în funcţie de condiţiile locale, ceea ce înseamnă că cele mai multe tipuri de sol nu sunt
reînnoibile pe durata unei vieţi umane, probabil cu excepţia solurilor aluviale din zonele joase
inundabile ale marilor fluvii (Johnson, 1987). Capacitatea de rezilienţă a solului cuprinde toate
procesele care-i permit să reacţioneze, să lupte, împotriva degradării, a tuturor presiunilor
exercitate asupra sa sub diferite forme. Cu alte cuvinte, rezilienţa se referă la acel ansamblu de
proprietăţi care determină capacitatea sa de tamponare faţă de respectivul impact fizic, chimic,
biologic. De exemplu, capacitatea de tamponare fizică are rol deosebit în procesele de producere
a eroziunii sau compactării, în timp ce, capacitatea de tamponare chimică are rol important în
procesele de acidifiere şi alcalizare. Un sol poate avea capacitate de tamponare chimică ridicată,
cum sunt de exemplu, solurile alcalice cu textură fină, care se opun proceselor de acidifiere, dar
în acelaşi timp capacitate de tamponare biologică redusă prin pierderea mediului biotic
vulnerabil. Factorii care influenţează capacitatea de rezilienţă sunt de natură endogenă şi
exogenă.
Factorii endogeni sunt corelaţi cu proprietăţi intrinseci ale solului şi condiţii de micro- şi
mezoclimat. Cei mai importanţi factorii care măresc capacitatea de rezilienţă sunt: adâncimea de
înrădăcinare, textura lutoasă şi luto-argiloasă, activitatea structurală intensivă (determinată la
rândul său de conţinutul ridicat de minerale active, de micro-agregate stabile), drenajul intern
bun, microclimatul favorabil. Conţinutul ridicat de materie organică, ca şi alte caracteristici ale
fertilităţii solului, depind de aceste condiţii. Câteva dintre cele mai sugestive exemple sunt:
solurile aluviale formate pe văile marilor râuri, molisolurile, andosolurile, inceptisolurile
(aluviosoluri, cernisoluri, andisoluri, cambisoluri - în noua terminologie a SRTS1 ) formate pe
roci bazice. Astfel de soluri, datorită proprietăţilor intrinseci care le conferă un nivel nutritiv
ridicat şi proprietăţi fizice favorabile, au capacitate de rezilienţă remarcabilă, chiar în condiţiile
unor tehnologii cu resurse limitate sau reduse. Procesele vitale în aceste soluri înregistrează
modificări negative mai puţin intense ca urmare a presiunilor exercitate de acţiunile antropice, de
tehnologiile agricole convenţionale, de greşelile tehnologice (dacă acestea nu sunt foarte
intense), comparativ cu alte soluri. Managementul agricol, cu toate componentele sale, reprezintă
factorul exogen. Evaluarea capacităţii productive, alegerea celui mai potrivit mod de folosinţă a
terenului, ca şi a tehnologiilor de cultivare fundamentate pe baze ştiinţifice şi în raport cu gradul
de pretabilitate sau favorabilitate, contribuie la creşterea şi conservarea durabilă a productivităţii,
şi astfel la sporirea capacităţii de rezilienţă a celor mai sensibile şi fragile soluri, aşa încât,
sistemele tehnologice îmbunătăţite au efect sinergic pozitiv. Alegerea modului de folosinţă al
terenului şi aplicarea tehnologiilor bazate pe rezultate ştiinţifice au rol decisiv în utilizarea
durabilă, în creşterea capacităţii de rezilienţă, a capacităţii productive a solurilor care anterior au
fost degradate prin tehnologii necorespunzătoare, prin greşeli tehnologice, sau care erau afectate
de factori limitativi, ca de exemplu, adâncime redusă de înrădăcinare, erodabilitate ridicată etc.
În numeroase lucrări şi rapoarte, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, este evidenţiat că agricultura
durabilă şi schimbările climatice globale reprezintă două obiective de cea mai mare importanţă
pentru progresul şi siguranţa omenirii, primind în acelaşi timp şi cel mai intens suport din partea
comunităţii umane. Deşi, la baza acestor două obiective majore se găseşte solul, din păcate noile
tendinţe evidenţiază un interes din ce în ce mai redus în dezvoltarea şi cunoaşterea „ştiinţei
solului” de către principalii factori decizionali şi diferite organisme internaţionale. Dacă, noile
politici şi strategii agrare nu vor putea implementa tehnologii agricole corecte privind utilizarea
şi protejarea solului, şi în consecinţă păstrarea calităţii resurselor naturale, creând astfel un mediu
ambiental sănătos pentru promovarea unei agriculturi prospere, a unei economii durabilă, atunci
probabil că în viitor nu va nici o şansă pentru siguranţa alimentară a populaţiei în continuă
creştere, şi nici progres economic pentru generaţiile următoare.