CARACTERISTICI ALE SOLULUI

Pedologia, ştiinţa care se ocupă cu studiul solurilor, oferă o serie de definiţii care
consideră solul un strat subţire poziţionat între materialul geologic neviu şi stratul inferior al
atmosferei. O asemenea definiţie este incompletă. De aceea, Schmidt şi Schleske în lucrarea
“Solul trăieşte” au completat definiţia astfel: „Transformarea crustei planetei în sol fertil, cu
ajutorul căruia plantele şi apoi animalele şi oamenii şi-au creat bazele existenţei, se datorează în
primul rând activităţii organismelor vii care au contribuit şi care populează solul. Solul este deci
un sistem, un spaţiu de viaţă pentru o multitudine de organisme pe care noi oamenii din
neglijenţă şi necunoaştere nu le tratăm cu atenţia cuvenită”. În 1984 Busch P. şi Marquardt D.
spuneau, la rândul lor, despre sol astfel: „solul, pedosfera, este acea crustă de la suprafaţa
pământului umplută cu plante şi animale care a făcut posibilă civilizaţia planetei”. Consiliul
ştiinţific al parlamentului german definea, la rândul său, solul astfel: „Solurile sunt sisteme
complexe, fizice, chimice şi biologice care, sub influenţa condiţiilor climatice, a organismelor
solului şi vegetaţiei înainte de toate, dar şi sub influenţa permanentă a activităţii umane, sunt în
permanentă schimbare. Solul reprezintă spaţiul de viaţă al oamenilor, animalelor şi plantelor.
Datorită individualismului său, omul poate influenţa funcţiunile solului uneori excesiv de
nedorit. Solul rămâne acea resursă de neînlocuit pentru alimentaţia omenirii dar şi pentru alte
necesităţi de bază sociale şi economice ce ţin tot de civilizaţia umană. Kunze (1994) spunea:
„Solul este un ecosistem complex aflat la interfaţa atmosferei, hidrosferei, litosferei,
antroposferei şi biosferei. Orice modificare a acestor sfere de influenţă poate modifica şi funcţiile
solului”. Numărul definiţiilor şi al criteriilor de a filozofa pe marginea solului este extrem de
numeros. Pentru omenirea conştientă de azi este bine să fie reţinute următoarele elemente
semnificative din aceste definiţii:
- Solul s-a format ca urmare a apariţiei vieţii pe pământ, ca urmare a interacţiunilor dintre
materia vie şi materia nevie a litosferei, a constituit baza dezvoltării ecosistemelor şi a civilizaţiei
umane.
- Solul conservă viaţa şi va dispărea în absenţa vieţii. Deci este un organism viu.
- Dispariţia solului va conduce nemijlocit la dispariţia civilizaţiei şi a existenţei planetei
în forma ei vie.
- Pentru omul inconştient solul este un mijloc de producţie ce trebuie exploatat, pentru
care nu investeşte mai mult pentru că nu-i cunoaşte valoarea şi funcţiile şi nu-l interesează
viitorul.
- Conservarea solului în forma sa foarte vie constituie singura garanţie a viitorului
fiecărei naţiuni, şi a planetei în ansamblul ei.

1.1. FORMAREA ŞI EVOLUŢIA SOLURILOR

Istoriceşte nu este definit un moment al „formării solului”. În schimb este descris un

moment „geo-climatic”, şi anume solurile s-au format pe fondul acţiunii condiţiilor climatice
asupra rocii mamă, iar naşterea lui este considerată atunci când primele organisme, inclusiv
plantele, au apărut pentru a-i da viaţă. În acel moment a apărut solul ca „organism viu”
Formarea solurilor continua şi astăzi, stâncile cele mai dure ale munţilor fiind
transformate în mii de ani în soluri mai mult sau mai puţin fertile în funcţie de condiţiile de

1
formare şi roca mamă. Numai că dacă ţinem cont de factorii care influenţează formarea solului,
astăzi trebuie să recunoaştem că prezenţa societăţii umane îşi pune şi ea din plin amprenta asupra
formării solurilor.
Factorii antropogeni, cum ar fi emisiile de gaze şi influenţele lor asupra modificării
climei accentuează azi procesul de degradare şi măcinare al rocii, care este mai rapid, dar
instalarea organismelor, inclusiv a plantelor, are loc cu mai multă dificultate din cauza reducerii
biodiversităţii. În zilele noastre roca măcinată nu poate evolua întotdeauna spre un sol, ci rămâne
pur şi simplu un areal fără vegetaţie, fără microorganisme şi deci fără sol.
Urmare a unor procese permanente generate de climă şi a acţiunii primelor vieţuitoare
care s-au instalat, roca mamă este distrusă din ce în ce mai mult în profunzime formând în urma
sa solul atât de necesar aprovizionării cu elemente nutritive şi apă a următoarelor etaje de
vegetaţie care sunt din ce în ce mai elaborate, mai mari, sub formă de tufişuri şi arbori. Prin forţa
rădăcinilor şi prin eliberarea unor acizi în sol, procesul continuă până la formarea completă a
solurilor, proces care poate dura în medie până la 10.000 de ani, la fiecare 400 de ani
acumulându-se cu greu 1% humus.
Stratul de vegetaţie care a apărut la suprafaţa solului protejează deja solul format
împotriva secetei şi căldurii, ca şi împotriva eroziunii prin vânt şi ploaie. Dar înainte de toate
plantele şi alte organisme care şi-au găsit habitatul în noua construcţie livrează materialul
organic atât de necesar formării humusului. Din roca de bază, datorită numeroşilor factori de
influenţă – relief, climă, apă, organisme ale plantelor úi animalelor, şi mai recent sub influenţa
omului – apare „textura” solului”, baza de pornire a proceselor de pedogeneză, care conduc spre
formarea unui sol stabil. Însă calea de ajungere la solul cel mai potrivit zonei şi rocii mamă este
permanent însoţită de procese de transformare (în special degradare şi reconstrucţie –
resintetizare) dintre care cele mai importante din punct de vedere ecologic şi practic sunt
următoarele:
- dezagregarea, distrugerea rocii sub influenţa condiţiilor climatice,
- mărunţirea până la nivelul formării texturii,
- formarea de noi minerale,
- humificarea, ca procese importante,
şi numeroase alte procese secundare, cunoscute şi sub denumirea de procese de translocare, cum
ar fi: depozitare, repartiţie şi activităţi de amestecare. Exemplu: depozitarea argilei, levigare,
podzolizarea, carbonatizare, acumulare de săruri (sărăturare), acumulare de calcar, gleizare,
pseudogleizare, brunificare, feralizare, turboficare.
În funcţie de roca mamă, de locaţie şi condiţiile climatice care acţionează, în decursul
zecilor de mii de ani se dezvoltă diferitele tipuri de sol care se caracterizează prin profilul de sol,
cunoscut şi sub denumirea de PEDON. Fiecare sol are personalitatea sa.
Deşi putem spune că în decurs de aproape 10.000 de ani, sau uneori mai mult, un sol a
ajuns la maturitatea sa, ca organism viu el rămâne un element dinamic, influenţat în permanenţă
de următoarele procese:
- Acumulare (adiţie) de noi cantităţi de materie organică ce se cere degradată,
resintetizată şi transformată în humus sau elemente de nutriţie. Fenomenul este pozitiv, iar în
bilanţul intrări-ieşiri din sol el ar trebui să domine pentru asigurarea conservării biodiversităţii, şi
deci a viitorului arealului analizat.
- Pierderile (ieşirile) includ valorile date de evapotranspiraţie, spălarea nutrienţilor în
profunzime, sau preluarea lor de către plante.

2
 - Translocarea presupune mişcarea argilei, materiei organice, sărurilor, nutrienţilor, dintr-
un orizont în altul, fără a părăsi pedonul.
- Transformarea presupune formarea argilei şi a altor elemente de legătură şi aranjarea
componentelor solului în structuri agregate, singurele care asigură raporturile optime între
componentele solului.

1.2. ALCĂTUIREA SOLULUI

Din punct de vedere structural, orice sol este format din două categorii de componente:
unele anorganice, iar altele organice:
Partea anorganică este reprezentată de fragmente de minerale sau roci (cu diametrul mai
mare de 2 mm) şi particule de nisip (cu diametrul cuprins între 0.02 şi 2 mm), praf (cu diametrul
de 0.002 – 0.02 mm) şi argilă (cu diametrul mai mic de 0.002 mm), precum şi de apă, substanţe
nutritive, mai mult sau mai puţin legate chimic şi de aer îmbogăţit în bioxid de carbon. Apa din
sol este o soluţie care conţine diverse substanţe organice şi minerale şi împreună cu aerul ocupă
temporar spaţiile dintre componentele fizice ale solului.
Partea organică o constituie humusul, un material coloid de culoare brună până la neagră,
care rezultă din descompunerea biologică a materialelor organice (resturi vegetale, dejecţii de la
animale, microorganisme şi animale moarte etc.), şi numeroase specii de microorganisme
(bacterii aerobe şi anaerobe, ciuperci etc.) şi vieţuitoare mari (râme, insecte adulte şi larvele lor,
şerpi, cârtiţe, şoareci, popândăi etc.).
Dacă se priveşte un mal de râu ori o surpătură proaspătă de pământ, se constată că solul
este format din mai multe straturi (orizonturi) distincte, structurate şi colorate corespunzător
raportului dintre componentele sale fizice, chimice şi biologice.
Cu puţine excepţii, solurile au 3 orizonturi distincte:
Orizontul A este format la suprafaţa solului şi conţine materie organică intim legată de
partea minerală, materie organică în curs de descompunere, rădăcini de plante şi numeroase
specii vegetale şi animale, precum şi apă şi aer. În general este mai închis la culoare şi este cel
mai important pentru nutriţia plantelor cu apă şi elemente nutritive şi pentru creşterea şi
dezvoltarea animalelor care trăiesc în sol.
În funcţie de însuşirile fizice şi chimice există mai multe tipuri de orizont A:
A mollic (Am) – afânat, culoare închisă datorită conţinutului relativ mare de humus şi
mai gros de 20 cm; A umbric (Au) – asemănător cu Am, dar cu grad de saturaţie în baze mai
mic de 55 %; A ocric (Ao) – culoare deschisă datorită conţinutului mic de materie organică,
masiv şi dur în perioadele de secetă; A vertic (Ay) – culoare închisă din cauza conţinutului mare
de humus, bogat în argilă (> 30%) şi mai gros de 30 cm; A mollic-eluvial (Ame) – conţine
acumulări reziduale de cuarţ, este spălat de pelicula coloidală şi se află, de regulă, sub orizontul
Am.
Orizontul B sau subsolul, se află sub orizontul A şi s-a format prin alterarea rocii
parentale, eluvierea (ridicare din straturile inferioare) argilei sau iluvierea (acumulare reziduală)
sescvioxizilor şi a materiei organice. Se cunosc, de asemenea, mai multe tipuri de orizont B:
B cambic (Bv) – culoare mai închisă sau mai roşie şi textură mai fină decât materialul
parental şi structură poliedrică sau prismatică; B argiloiluvial (Bt) – bogat în argilă iluvială, mai
închis la culoare decât materialul parental şi cu structură prismatică, columnoidă sau poliedrică;
B natric sau soloneţic (Btna) - grad de saturaţie în sodiu mai mare de 15 % şi structură
columnară; B spodic – se formează sub un orizont A umbric sau E spodic prin acumulare de

3
material amorf constituit din sescvioxizi (Bs) sau materie organică (Bhs), are culoare roşietică şi
este nestructurat; B vertic (By) – bogat în argilă (> 30%) şi mai gros de 50 cm.
Orizontul C sau roca mamă, se află în partea inferioară a profilului de sol şi este alcătuit
din materiale neconsolidate. În practică au fost identificate 2 tipuri de orizont C:
C carbonatoiluvial (Cca) – conţine mai mult de 12 % carbonaţi şi este mai gros de 15
cm; C pseudorendzinic (Cpr) – este constituit din marne argiloase şi argile marnoase şi, ca atare,
conţine carbonaţi (> 12%) şi argile (> 35 %).
În funcţie de natura şi intensitatea proceselor de formare a solului o parte din soluri au
(şi) alte orizonturi distincte:
Orizonturile O (organic) şi T (turbos) se află la suprafaţa solului, sunt constituite din
materiale organice mai mult sau mai puţin descompuse şi s-au format într-un mediu nesaturat
(O), respectiv, saturat (T) cu apă.
Orizontul G (gleic) – se formează în profilul solului, în condiţii de mediu saturat în apă
de origine freatică. Se cunosc două tipuri de orizonturi gleice:
Orizont gleic de reducere (Gr) – se formează în condiţii predominant anaerobe şi are
aspect marmorat; Orizont gleic de oxidare – reducere (Go) – se formează în condiţii de aerobioză
care alternează cu perioade de anaerobioză; Orizontul W (pseudogleic) se formează la suprafaţa
sau în profilul solului, deasupra unui orizont slab permeabil, în condiţii de exces prelungit de apă
acumulată din precipitaţii şi are aspect marmorat;
Orizontul w (pseudogleizat) – este asemănător orizontului pseudogleic, dar excesul de
apă pluvială este temporar şi are, de asemenea, aspect marmorat;
Orizontul E (eluvial) este format deasupra unui orizont B argiloiluvial (Bt) sau spodic
(Bs) şi sub un orizont A. Se caracterizează prin conţinut mai scăzut de argilă, sescvioxizi şi
materie organică decât orizontul de dedesubt, acumulare reziduală de particule nisipoase sau
prăfoase de cuarţ şi/sau alte minerale rezistente la alterare, precum şi prin culoare mai deschisă.
Se cunosc trei feluri de orizonturi E:
E luvic (El) şi E albic (Ea) – se formează deasupra unui orizont B argiloiluvial, au
textură mai grosieră decât orizontul B şi culori deschise (El) către alb (Ea); E spodic (Es) – se
formează deasupra unui orzont B spodic, are culoare deschisă şi este nestructurat. Orizonturile R
şi Rrz (rendzinic) – se află la baza solului şi sunt formate dintr-un strat compact de roci (R) sau
calcare, dolomite, gips sau şi fragmente din asemenea roci sau roci metamorfice ori eruptive,
bazice şi ultrabazice (Rrz).
Orizont salinizat (sc) – conţine mai puţin de 1 % săruri solubile şi are minim 15 cm
grosime;
Orizontul salic (sa) – orizont îmbogăţit secundar în săruri solubile (>1%);
Orizontul natric sau alcalic (na) – orizont ce conţine mai mult de 15 % sodiu schimbabil;
Orizontul alcalizat (ac) – conţine 5 – 15 % sodiu;
De asemenea, unele soluri au orizonturi de tranziţie de tip A/B, A/C, A/R, A/Go, Bv/Go,
C/Go etc. sau/şi orizonturi de asociere de tip Amw, Aow, Amsa, AoW, Bw, BtW, Btw, Btna,
Bvna, EaW, BvwG etc. ale căror proprietăţi sunt mixte sau complexe, potrivite raportului dintre
suborizonturile componente.

1.2.1. COMPONENTELE ANORGANICE ALE SOLULUI

4
 Componentele anorganice alesolului sunt reprezentate de scheletul (textura) solului, apa
solului şi aerul din sol

Textura solului
Textura (scheletul) solului este dată de materia minerală rezultată prin dezagregarea rocii
mamă sub influenta condiţiilor climatice si, mai recent, a celor antropice. Materia minerală este
de diferite mărimi (tabel 1.1) care, în functie de procentul de participare pot imprima solului
dimensiuni diferite ale functiilor sale. Cele mai potrivite soluri sunt acelea care deţin 45% din
volumul solului în textură.

Tabelul 1.1
Repartiţia texturii solului pe dimensiunile elementelor componente

In funcţie de procentul diferitelor componente texturale solurile se împart în:

- Soluri uşoare formate din amestecuri de pietriş şi nisip. Ele formează foarte greu
structură, nu reţin apa, şi oferă conditii improprii pentru vegetaţie şi organismele din
sol.
- Soluri mijlocii alcătuite în măsură egală din particule nisipoase, mâl şi argilă. Par a fi
cele mai potrivite soluri pentru agricultură şi oferă o dezvoltare ecologică foarte bună
dacă este respectat un minimum de reguli agro-ecologice.
- Soluri grele – textural au în componenţa lor peste 50% argilă, au densitate mare şi se
lasă greu structurate. Nu sunt soluri tocmai potrivite pentru agricultură.

5
 Structura solului (organizarea texturii) se referă la ordonarea în spaţiul volumetric al
solului a mineralelor (texturii) şi a materiei organice.
Volumul solului Vsol va fi atribuit prin structurare atât substanţei volumetrice a solului
Vsub cât şi volumului porilor (Vp).

Figura 1.1. Repartiţia volumului solului în funcţie de elementele componente

Prin volumul porilor Vp se înţelege acea parte din volumul solului ocupată cu aer, respectiv gaze
sau apă, adică soluţia solului. El se calculează ca o diferenţă între volumul solului (Vsol) şi
volumul ocupat de diferitele substanţe (Vsub).
Volumele ocupate de pori se diferenţiază între ele prin diferite mărimi şi mod de exprimare:
- Pori grobi (mari) al căror diametru este mai mare de 10 μm, prin care apa se strecoară în
profunzime; după scurgerea celei de infiltraţie locul ei este preluat de aer.
- Pori de dimensiuni medii: diametru 10 – 0,2 μm, este locaţia pentru conservarea apei
disponibile plantelor. În perioada de secetă locul apei este de asemenea preluat de aer.
- Pori fini: diametru mai mic de 2 μm, nu garantează apă disponibilă, apa este reţinută cu forţe
mai mari decât capacitatea de absorbţie a ei.
Porozitatea este însuşirea solului de a avea spaţii şi pori ca urmare a aşezării afânate a
particulelor şi agregatelor componente şi a activitătii vieţuitoarelor din sol. Totalitatea spaţiilor şi
porilor din sol formează porozitatea totală (PT), care se exprimă în procente din volumul solului
6
în aşezare naturală. Spaţiile şi porii cu diametre mai mari de 1 mm formează porozitatea de
aeraţie (Pa) deoarece aceste spaţii sunt ocupate, de obicei, de aer, iar porii cu diametre mai mici
de 1 mm alcătuiesc porozitatea capilară (Pc) şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului,
deoarece prin ele circulă soluţia solului. Cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare a
plantelor se realizează în solurile cu porozitate totală cuprinsă între 48 şi 60%, din care porozitate
capilară 30 – 36 % şi porozitate de aeraţie 18 – 24 %. Aceşti indicatori fizici ai solului se pot
calcula cu ajutorul următoarelor formule:

în care:
PT = porozitatea totală;
Pa = porozitatea de aeraţie;
Pc = porozitatea capilară;
Da = densitatea aparentă (g/cm3);
D = densitatea solului sau greutatea specifică (g/cm3);
CC = capacitatea de câmp pentru apă (%).
Gradul de afânare este o însuşire ce cumulează efectul texturii, structurii, porozităţii,
activităţii vieţuitorelor şi, în cazul terenurilor cultivate, al lucrărilor agricole. Acest parametru se
măsoară cu ajutorul densităţii aparente (Da), denumită, după metoda de calcul, şi greutate
volumetrică:

Da (g/cm3) = G / Vt
în care G = greutatea probei de sol uscat (grame), iar Vt = volumul total al probei respective de
sol în structură naturală (cm3).
Valoarea densităţii aparente variază între 1 şi 2, iar la un sol optim afânat, între 1.07 şi 1,45
g/cm3.
Mărimea porilor este aceea care dictează sub ce formă se află apa în sol, precum şi
raportul apă/aer, capacitatea de apă conservată şi disponibilă plantelor, ca şi apa puternic
adsorbită şi necedabilă. Mărimea porilor este în strânsă legătură cu felul structurii. În general,
spaţiile dintre agregatele de sol sunt disponibile apei de infiltraţie şi apoi aerului, iar cea din
interiorul agregatelor, denumită şi apă capilară, constituie apa din rezervă (conservată). La
nivelul particulelor foarte fine şi a coloizilor, se află apa legată de sub coeficientul de ofilire,
indisponibilă plantelor.
Urmare a ordonării spaţiale a texturii solului şi a densităţii particulelor se pot întâlni patru
forme structurale:
1) Forma elementară, nelegată, formată din particulele texturate mari, cum ar fi nisipul vrac. În
acest caz, particulele minerale şi eventualele forme de humus se plasează izolat şi alăturat.
2) Coerent sau agregate puternic legate. În acest caz particulele de sol formează un sistem dens,
strâns, sub forma unui pachet. De exemplu, granulaţia minerală mare este înconjurată şi fixată cu

7
carbonat de calciu (CaCO3), cu coloizi ai acidului salicilic, cu humus, cu coloizi argilici sau alte
materiale.
3) Agregate sau structură fragmentată. În această situaţie particulele minerale şi organice, printr-
o cuplare întâmplătoare şi puţin densă formează agregate de diferite forme şi mărimi (firimituri
diametrul 1 – 10 mm) sau fragmente (diametrul mai mare de 10 mm). Este structura frecvent
întâlnită sub solurile cu vegetaţia formată din graminaee şi leguminoase.

Particulele alcătuitoare sunt predominant minerale şi formează prin segregare agregate

mai mari sau mai mici (segregate) ca urmare a unor procese de pierdere a apei sau concentrare,
rezultând forme poliedrice, prisme, coloane sau plăci. Aceste forme structurale se pot găsi în
macroagregate vizibile cu ochiul liber sau în microagregate care pot fi analizate numai sub
microscop. Un raport optim între volumul substanţelor solului şi volumul porilor, adică un raport
optim apă/aer în sol poate fi întâlnit numai la agregarea fragmentară tip firimituri sau bob de
mazăre cum este uneori definită în România.
Construirea, formarea structurii solului n-ar fi posibilă fără:
- coloizii organici şi minerali
- organismele care formează edafonul
- rădăcinile plantelor superioare
- carbonatul de calciu.
Cercetările arată că aproape 70% din forţa de coeziune a particulelor vine din partea
organismelor vii şi a coloizilor organici, şi sub 30% din zona coloizilor minerali şi a carbonatului
de calciu. Este un motiv în plus să considerăm solul ca un veritabil organism viu. Pentru
structurile obţinute prin segregare, de negăsit în terenurile agricole acţionează îndeosebi forţa de
dehidratare şi de presiune la îngheţ a apei.

Apa din sol

Componenta lichidă a părţilor care alcătuiesc solul se numeşte apa solului. De fapt este
vorba de o soluţie apoasă în care se găsesc dizolvate o serie întreagă de componente organice şi
minerale care alcătuiesc „soluţia solului”. Apa solului provine direct sau indirect din
precipitaţiile atmosferice. În funcţie de textură şi structura solului, şi mai ales a aranjamentului
spaţial în care se ordonează particulele solide ale solului se reţine o cantitate mai mare sau mai
mică. Au fost realizate diverse clasificări ale apei din sol.
Apa legată reprezintă apa absorbită puternic şi nedistribuită plantelor pF > 4.2. (pF
reprezintă logaritmul în baza 10 a forţei cu care apa este absorbită de particule sau coloizi. El
reprezintă potenţialul matrix al inerentei energii cu care este reţinută apa în sol).
Apa capilară este cea reţinută în sistemul de pori ai solului urmare a meniscurilor
(intersecţiilor capilarelor). Apa capilară poate proveni şi din baza profilului saturat cu apă din
care prin capilare se ridică în profilul solului. Deci:

Apa legată = apa absorbită + apa capilară (suspendată)

O parte din apa utilă intră în zona capacităţii de apă utilă a solului şi poate fi folosită de
către plante.

8
 Apa de infiltrare este apa liberă din sol, cea care de regulă ocupă spaţiile pentru aer în
timpul precipitaţiilor şi care, după un anumit timp „t” pătrunde în subsol. Condiţia este ca solul
să fie permeabil şi să nu dispună de talpa plugului.
Interflow. Reprezintă acel flux de apă care provine din subsol şi se ridică în profilul
solului, aprovizionând plantele cu apă (solurile aluviale sau cernoziomurile din Banat).
Apa stangnantă. Apare de regulă în subsol, atunci când în infiltrarea ei întîlneşte un strat
impermeabil, de regulă argilă, pe care se acumulează. Ea se poate deplasa în funcţie de panta
acestui substrat, sau poate rămâne la locul ei şi aprovizionează cu apă capilară rădăcinile
plantelor evitând riscul lipsei de apă şi energia mare pe care plantele o folosesc pentru extragerea
apei din sol atunci când aceasta se află în permanenţă în jurul coeficientului de ofilire.
Apa freatică. Aparţine mai degrabă factorului geologic, pentru că ea se află în golurile, în
scobiturile geologice ale rocii mamă unde formează uneori depozite foarte importante, rezerve
utile de apă, necesare aprovizionării comunităţilor, dar şi irigării plantelor. Totuşi, apa freatică
joacă un rol important în viaţa solului şi a plantelor, mai ales atunci când lipseşte apa stangnantă,
ea fiind direct înlocuită de cea freatică.

Indicatorii legaţi de circulaţia apei în sol şi disponibilitatea ei către plante

Din punct de vedere ecologic trebuie să vedem solul ca un sistem care calculează bine
relaţiile dintre părţile lui, de natură fizică, chimică şi biologică. De cele mai multe ori noi vedem
solul ca un suport pentru plante, aşa cum ar fi, de exemplu culturile agricole, sau pentru o casă, şi
cu greu ne putem imagina că relaţiile plante-sol reprezintă un adevărat sistem cibernetic, că
plantele îşi aleg solurile în funcţie de capacitatea lor de a convieţui în locaţia analizată.
Solul nu poate ceda întreaga sa apă plantelor. Există o cantitate de apă în sol care nu
poate fi accesibilă plantelor, o alta care este greu accesibilă, şi o a treia care este pasageră, foarte
uşor accesibilă. Apa absorbită în sol este supusă anumitor tensiuni care se măsoară fie în înălţime
coloană de apă (Ah), fie în bari, fie în pF (logaritmul coloanei de apă în cm)
Se distingem în sol mai mulţi indicatori foarte importanţi pentru definirea relaţiilor
plante-sol.
1. Coeficientul de ofilire (CO) este acea valoare sau interval de prezenţă a apei în sol care
delimitează apa accesibilă de cea inaccesibilă. Cantitatea de apă din sol de sub acest indice nu
mai poate fi folosită de plante (apă moartă). El corespunde unei adsorbţiuni de circa pF = 4,2,
adică între 12 şi 15 bari. În funcţie de tipul de sol, cantitatea totală de apă blocată din volumul
total de apă al solului este: cca 4% pentru solurile nisipoase cca 18% pentru solurile lutoase cca
30% pentru solurile argiloase.
2. Capacitatea de câmp (CC) pentru apă este acea valoare, indicator al apei din sol care
redă cantitatea de apă reţinută prin absorbţie şi forţele capilare, dar scoasă de sub influenţa
gravitaţiei. Valoarea CC se află la circa 0,6 bari sau 1,8 pF, la valori mai mici, forţa gravitaţiei
devine mai puternică şi apa începe să se mişte în profunzime.
3. Capacitatea de apă utilă (CAU) este un coeficient, un indicator care exprimă diferenţa
între CC şi CO, adică:

CAU= CC - CO

Rezultă că plantele pot absorbi apă în sol în intervalul 1,8 şi 4,2 pF.

9
 În raport cu tipul textural de sol putem spune că indicatorul capacitate de câmp se
poziţionează astfel:
- la circa 12% în cazul solurilor nisipoase
- la circa 35% în cazul solurilor lutoase
- la circa 48% în cazul solurilor argiloase,

iar cantitatea de apă utilă ar fi deci de:

- de 12 – 4 = 8% în cazul solurilor nisipoase
- de 35 – 18 = 17% în cazul solurilor lutoase
- de 48 – 30 = 18% în cazul solurilor argiloase.

Cunoaşterea acestor parametri este foarte importantă pentru judecarea relaţiei plantă-sol,
pentru conservarea apei şi gestionarea ei corectă. Să nu uităm că indicatorii mai sus prezentaţi
pot varia esenţial cu structura solului. Cantitatea de apă care poate fi obţinută în zona rădăcinilor
depinde foarte mult de înălţimea de urcare a apei prin capilare (Tabelul 1.2)
Tabelul 1.2
Înălţimea de urcare a apei prin capilare

În funcţie de valoarea pF, ecologic se poate aprecia dacă solul este umed sau nu, şi dacă
apa este disponibilă sau nu plantelor.

Tabelul 1.3
Gradul de umiditate al solului în funcţie de valorile pF
(prelucrat după Schroeder, 1992)

Toţi indicatorii apei din sol cresc cu creşterea conţinutului de argilă până la solurile
lutoase – luto-argiloase. La interfaţa dintre cele două forme texturale se găseşte cea mai mare
cantitate de apă disponibilă. Acestea sunt solurile cele mai potrivite ecologic pentru creşterea
plantelor agricole.

Potenţialul de apă al solurilor

10
 In acest context apa din sol interesează în măsura în care contribuie la îmbunătătirea stării
ecologice a solului.
Mişcarea apei în sol şi disponibilitatea ei pentru plante sunt parametri, indicatori care
interesează în mod deosebit. În continuare prezentăm în rezumat aceşti indicatori.
PAT = potential total de apă al solului este dat de relaţia:

unde:
PAM = potentialul matrix, care reprezintă apa absorbită la suprafata particulelor organice
si anorganice care alcătuiesc matrixul solului. Acest potential de apă constituie apa partial
disponibilă plantelor.
PAG = potential gravimetric, reprezintă volumul apei ce se infiltrează sub actiunea fortei
gravitatiei; se mai numeste si apă liberă, care după infiltrare lasă spatiile la dispozitia aerului, aer
necesar derulării proceselor aerobe din sol.
PAO = potential osmotic - reprezintă apa retinută numai de către fortele osmotice. Nu
este disponibilă plantelor.
PAP = potential de presiune generat de alte forte de presiune asupra particulelor de sol
inclusiv capilare mici.
Ne interesează numai apa care se deplasează, potentialul de apă disponibilă, adică
potenţialul matrix şi potenţialul gravimetric. Rezultă:

Deplasarea apei în sol se face datorită diferenţelor de potenţial P AT, generate de conţinutul
diferit în apă al solului, fie în puncte diferite aşezate orizontal, fie aşezate pe vertical.
Fluxul de apă „qa” care se poate deplasa dintr-o parte a solului spre o alta cu diferenţa de
potenţial de umiditate este descris de ecuaţia lui Darcy, şi anume:

Potenţialul gravitaţional (PAG) are un comportament special în sensul că el are valoarea

„0” la suprafaţa apei şi creşte cu creşterea înălţimii de urcare a apei în capilare. Cum în acelaşi
loc forţa gravitaţiei rămâne constantă, înseamnă că urcarea – deplasarea apei în sol pe verticală
va depinde de forţele capilare şi alte forţe care acţionează asupra solului (forţa de presiune a
rădăcinilor şi alcătuirea lui structurală).
Putem să afirmăm deci că, dacă vom lăsa evoluţia solurilor numai pe calculele fizicienilor
vom rămâne a judeca solul numai din punct de vedere fizic, ceea ce nu este just. Idea ecologizării
solurilor pleacă tocmai de la mărimea coloizilor organici din sol, pentru solurile cu textură
nisipoasă (uşoară), în sensul aglomerării particulelor în agregate structurale stabile, şi,
dimpotrivă, de a reduce coloizii minerali bogaţi în cationi hidrofili din solurile argiloase şi
tamponarea lor cu material organic în vederea realizării unei structuri elastice dar stabile, care să
reducă potenţialul osmotic şi să-l transforme într-un potenţial mixt capilar + gravimetric. Un

11
asemenea potenţial mixt capilar + gravimetric ne conduce la realizarea unor soluri ecologice în
care factorul ecologic joacă un rol esenţial.

Aerul din sol

Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare cantitate de aer
se găseşte în spaţiile lacunare (porii capilari), constituind atmosfera solului. De asemenea aerul
se mai găseşte dizolvat, în cantitate mică, în apa solului.
Din cauza variaţiei mari a umidităţii, pentru a caracteriza solul din punct de vedere al
conţinutului de aer se foloseşte capacitatea de aer din sol (porozitate de aeraţie), care reprezintă
volumul de apă din sol, atunci când acesta se află în condiţii optime de umiditate (la capacitatea
de câmp). Capacitatea de aer variază între 5 şi 40%, valori mai mici întâlnindu-se la solurile cu
textură mijlocie sau argiloasă, nestructurate, îndesate, iar valori mai mari la solurile grosiere sau
mijlociu argiloase, strucuturate, afânate.
Solul oferă condiţii bune de creştere şi dezvoltare pentru plante când aerul reprezintă
între 15-30% din valoare. Aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon
decât aerul atmosferic (datorită în special proceselor biologice). Micşorarea conţinutului de
oxigen este însoţită, în general, de creşterea celui de dioxid de carbon. Scăderea sub anumite
limite a conţinutului de oxigen influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor. Creşterea
conţinutului de dioxid de carbon în dauna oxigenului are loc, îndeosebi, în solurile argiloase,
nestructurate, tasate, bogate în gaze toxice pentru plante (hidrogen sulfurat, metan etc).
La acelaşi tip de sol conţinutul de dioxid de carbon este mai ridicat vara decât iarna, mai
scăzut când solul este bine lucrat, mai mare când este prea umed etc. Normalizarea compoziţiei
aerului din sol (primenirea, aeraţia solului) se realizează prin înlocuirea continuă a acestuia cu
aer atmosferic. Solurile cu structură glomerulară, cu textura grosieră sau mijlocie, afânate, bine
lucrate, au o aeraţie mai bună decât cele nestructurate, cu textură fină, tasate, necorespunzător
lucrate.

1.2.2. MATERIA ORGANICĂ A SOLULUI, VIE ŞI NEVIE.

PARTEA VIE A SOLULUI

Am afirmat că solul poate fi considerat un organism viu. În el trăiesc un număr imens de
organisme vii, toate având un rol specific în acest extraordinar ecosistem, încă insuficient
cunoscut. Dacă dăm la o parte apa şi aerul din sol, obţinem constituţia solidă a solului alcătuită
din: 90% parte minerală, 10% parte organică. Partea organică, la rândul ei, are o componentă
nevie, formată din humus heteropolicondensat şi resturi de plante şi organisme moarte (80%),
rădăcini vii, circa 15% din greutate şi alte organisme vii 5%.
Referindu-ne numai la partea vie a solului constatăm, dacă ne exprimăm în procente din
greutatea lor, că ciupercile singure ocupă 40%, actinomicetele şi bacteriile fiecare câte 20% (în
total 40%), râmele 12%, microfauna 2%, algele 1%, iar alte vieţuitoare 5%. Cantitatea totală de
materie vie din sol alcătuieúte edafonul solului. Procentele de participare nu explică deloc
dimensiunile populaţiilor, dar se corelează destul de bine cu activitatea lor şi reprezintă însuşirile
biologice ale unui sol cu o bună „stare ecologică”.
Numărul de specii vii care trăiesc în sol este foarte mare. Peste 20 de grupe de specii sunt
prezente în solurile noastre însumând mii de specii cu un număr imens de indivizi, mai ales de

12
bacterii, ciuperci şi alge (figura 1.2). Pentru solurile considerate organice, cantitatea de
organisme vii care se află în primii 30 cm la fiecare metru pătrat însumează circa 2650 kg/ha sau
2,650 to/ha.

Figura 1.2. Principalelor vieţuitoare ale solului de pe 1 m2 şi pe o adâncime de 0,3 m

Conform lui Schröder (1992) cea mai importantă participare gravimetrică la

biodiversitatea solului de sub pajişti o au bacteriile şi actinomicetele (40%), ciupercile şi algele
(40%), în timp ce alte organisme ocupă numai 8%.
Microfauna preia funcţiile de mineralizare şi de stimulare a activităţii microbiene.
Mesofauna se ocupă cu bioturbaţia micilor spaţii în sol, cu fragmentarea paielor şi a altor
materiale din sol, stimulează de asemenea activitatea microbiană şi pe cea de bioacumulare.
Macro şi megafauna se ocupă de bioturbatia spaţiilor mari din sol, de asemenea pentru
fragmentarea paielor şi a altor materiale organice, se ocupă de formarea agregatelor (structuri) şi
de structurarea activităţii microbiene.
Conform altor autori, solul ca principal spaţiu pentru propria lui viaţă se prezintă dinamic
definit în ceea ce priveşte cantitatea de flora şi faună.
Condiţiile de viaţă ale organismelor din sol depind de numeroşi factori de influenţă,
printre care avem pe cei de stimulare şi pe cei de inhibare a populaţiilor. Cele două categorii de
factori sunt:
1. Factori naturali care depind de locaţie precum:
- microclima (umiditatea solului şi temperatura)
- starea de nutriţie
- valorile pH
- relaţiile de schimb din cadrul comunităţilor de vieţuitoare
2. Factori antropogeni, de regulă inhibitori ai poluanţilor din sol
- lucrările mecanice
- încărcarea solului cu substanţe dăunătoare (exces de pesticide úi nutrienţi cu reziduuri
toxice – metale grele), surplus de energie convenţională

13
 - deranjamente ale comunităţilor de specii din ecosistem
- distrugerea elementelor favorabile habitatului solului, cum ar fi compactarea solului úi
degradarea echilibrului între apă şi aer.
Indicatorii şi indicii care măsoară activitatea biologică a solului sunt de natură numerică
şi gravimetrică.
1. În evaluarea numerică a indivizilor diferitelor populaţii cel mai adesea se foloseşte
scala logaritmică.
2. Un indicator foarte important care măsoară nu numai cantitatea şi numărul de
organisme din sol ci şi activitatea acestora îl constituie respiraţia solului. Respiraţia solului
depinde foarte mult de temperatura acestuia şi ea este maximă la o umiditate a solului uşor sub
capacitatea de câmp pentru apă. Respiraţia solului este acel indicator care măsoară rata
schimbului de substanţe. Ea arată totodată paşii parţiali ai circuitului substanţelor la care
microorganismele solului participă în mod esenţial, cum ar fi mineralizarea proteinelor şi diferite
activităţi enzimatice.
Alţi indicatori importanţi ai activităţii biologice a solului sunt următorii:
3. Activitate de fixare a azotului care se determină prim măsurarea acţiunii nitrogenazei.
4. Activitatea de formare micorize, care se măsoară prin frecvenţa şi intensitatea
activităţii simbiotice şi a numărului de spori din sol.
5. Procesul de heteropolicondensare biocatalitică şi formare de humus (se măsoară prin
dinamica formării humusului).
Toţi aceşti indicatori conduc la un singur indice global denumit “starea solului” care se
măsoară prin indicele de fertilitate.
Alţi factori de natură chimică pot influenţa populaţiile cuprinse în edafon. Este vorba de
toată gama de factori de distrucţie biologică a solului prin măsuri chimice, precum:
- metale grele,
- prea multe îngrăşăminte chimice,
- prea multe pesticide,
- poluări cu hidrocarburi şi alte deversări de substanţe chimice, etc.

Humusul şi fertilitatea solului

Definiţia humusului este extrem de nuanţată în funcţie de zona de formare şi utilizare a
solurilor. Conform FAO, prin humus se înţelege “totalitatea substanţelor organice prezente în sol
ca rezultat al degradării biologice, resturilor de plante şi animale”. Humusul conţine o mare parte
din substanţele biologic superioare acceptate în nutriţia plantelor. Humusul reprezintă o parte din
întreaga substanţă organică a solului.
În viziunea noastră, humusul este o substanţă organică complexă formată în sute şi mii
de ani ca rezultat atât al proceselor de degradare microbiologică a solului, cu formare de
substanţe organice simple, cât şi ca urmare a procesului de unire şi heteropolicondensare
biocatalitică a acestora în acel material organic complex şi stabil ce asigură durabilitatea
solurilor. Solul prin humusul său asigură baza existenţei tuturor celorlalte organisme.
Rezultatele cercetărilor în domeniu arată că substanţa organică a solului este repartizată
astfel:
- 85% substanţe organice moarte = humus.
- 15% substanţe organice vii = edafon
Substanţele care alcătuiesc humusul depind foarte mult şi de starea chimică a solului.
Fără îndoială că formarea humusului porneşte de la biomasă.

14
 Toate fenomenele cuprinse în “Transformări” de către bacterii implică reacţii de
degradare biologică până la nivel de aminoacizi, peptide, proteine, acizi graúi, etc., toţi într-o
formă energetică potrivită pentru a avea loc procesul de reconstrcuţie prin heteropolicondensare
a substanţelor huminice. Din partea dreaptă a figurii vor să se adauge la acest proces şi
contribuţiile numeroaselor microorganisme din sol (ciupercile, de exemplu). Prin substanţe
huminice înţelegem de fapt o combinaţie între aminoacizii huminici (inclusiv fulvici) şi o serie
întreagă de alte substanţe. Ele sunt legături moleculare foarte mari, de culoare închisă, şi care
constituie rezultatul procesului de humificare prezentat mai sus. Datorită unei stabilităţi foarte
mari ele se prezintă în sol sub formă de sferocoloizi.
Componentele foarte diverse ale humusului pot fi relativ uşor separate, deoarece au o
solubilitate diferită în solvenţi diferiţi. Componenta importantă a substanţelor humice o
constituie acizii humici (acizii humusului). Formele de bază se constituie într-un sistem policiclic
cel mai frecvent aromatic în care regăsim frecvent: grupări carboxil, polizaharide carboxilice,
aminoacizi, aminozaharide, hidrocarburi, metale, toate alcătuite sub formă de polimeri.

Tabelul 1.4
Etapele care conduc al formarea humusului

1 Faza biochimică Procese de hidroliză şi oxidare, înainte şi după moartea plantelor şi

iniţială a altor organisme, fără o observare clară a degradării celulelor
(colorare, înmuiere, disipare)
2 Faza decantărilor Distrugerea pereţilor celulelor prin solubilizare şi digestie de către
mecanice şi a organismele macro şi mezofaunei, parţială sau completă preluare de
preamestecului către corpul animalelor şi eliminare sub formă de excremente (cazul
râmelor). Încorporarea paielor în sol, în principal de către râme, alţi
viermi şi antropode.
3 Faza degradării Bacteriile pun la dispoziţie enzimele necesare tăierii legăturilor
microbiene organice şi crearea unor depozite de substanţe (cărămizi) destinate
recombinării şi formării polimerilor şi a altor legături huminice
4 Faza analizei Rezultatele degradărilor bacteriene, aceste cărămizi ale humusului,
fracţiunilor sub formă de aminoacizi, peptide, proteine, zaharuri, acizi graşi,
degradate şi etc., sunt recombinate tot sub influenţa unor enzime microbiene şi
începerea proceselor fungice în molecule mari de tip biopolimeri prin procese dense de
de recombinare condensare chimică, acizi humici. Sunt grupări moleculare foarte
până în faza de acizi mari, purtătoare de oxigen, precum cele oferite de carboxil şi fenol
huminici care au putut fi identificate
5 Faza stabilizării De regulă se face sub influenţa cationilor bivalennţi îndeosebi de
humusului calciu şi magneziu, cationii monovalenţi de sodiu şi potasiu ajută la
degradarea acizilor humici în cei fulvici şi la solubilizarea
humusului.

Transformarea în humus a substanţelor de plecare este cea mai intensivă în condiţii medii
de umiditate, o bună aerisire a solului, temperatură optimală şi reacţie neutră până la slab
alcalină.
Humusul se formează cel mai uşor din resturile de leguminoase urmate de ierburi,
arbuşti, conifere şi caducifole.

15
 Funcţiile humusului
1. Sursă de azot. S-a demonstrat ştiinţific că materia organică, fie şi stabilizată a solului,
este de o mare importanţă pentru nutriţia şi creşterea plantelor. Substanţele nutritive legate în
humus, atunci când lipsesc alte surse de hrană, vor fi disponibilizate de către aceleaşi
microorganisme ale solului şi puse la dispoziţia plantelor. În humus se află până la 95% din
azotul solului şi de aceea este considerat ca principala sursă de azot.
2. Absorbţia nutrienţilor schimbabili. Capacitatea de absorbţie a substanţelor huminice,
este de o mare importanţă pentru legarea şi cedarea elementelor nutritive. Importanţa acestor
însuşiri creşte în cazul solurilor mlăştinoase sau a celor sărace în argilă. De cele mai multe ori în
cazul solurilor normale şi bogate în argilă humusul formează cu argila şi cu alte părţi minerale
ale solului aşa-numitele complexe argilo-minerale. Alături de o legare, cuplare în forme
schimbabile, numeroşi cationi metalici ai substanţelor humice pot fi transferaţi în legături stabile,
neschimbabile de tipul chelaţilor.
3. Activitatea biologică. Humusul constituie o bază esenţială a organismelor heterotrofe
ale solului. S-a arătat că el constituie complexe active cu mineralele solului, se plasează pe
diferite orizonturi ale acestuia, în mod deosebit spre suprafaţă, unde dezvoltă habitate foarte
active, pentru toate organismele descrise mai sus, transformând întregul ansamblu într-un “corp
viu”. Conţinutul ridicat al humusului în sol favorizează creşterea organismelor saprofite şi ţine
sub control, reduce, populaţiile de paraziţi.
4. Stabilitatea agregatelor, a structurii. Ca liant al texturii, humusul contribuie la formarea
structurii, la agregarea particulelor texturale în forme structurale, mai ales în solurile mâloase,
lutoase şi argiloase. În felul acesta se reglează şi se optimizează raportul dintre apă şi aer din sol.
5. Capacitatea de înmagazinare a apei. Humusul deţine o mare capacitate de a lega apa.
El poate absorbi de 3 – 5 ori mai multă apă decât propria sa greutate. Pentru solurile nisipoase,
capacitatea pentru apă este generată exclusiv de cantitatea şi calitatea humusului.
6. Bilanţul termic. Datorită culorii închise a substanţelor huminice, în orizontul de
suprafaţă îndeosebi este favorizată încălzirea solului în primăvară. Se prelungeúte în felul acesta
perioada de vegetaţie.
7. Capacitatea de tamponare. În anumite limite solul, prin activitatea sa biologică, are
capacitatea de a metaboliza anumite substanţe periculoase şi de a le transforma în humus. Sunt
numeroase asemenea exemple. Sunt metabolizate reziduuri de petrol, de pesticide, reziduuri
alimentare.
Capacitatea solului de a tampona microbiologic substanţele toxice este redusă. De aceea,
grija pentru conservarea solului, şi mai ales a biodiversităţii lui, este necesar a fi una de mare
responsabilitate.
Forme de humus: Humus sub formă terestră – humus brut; Humus sub formă
semiterestră – trecere spre soluri turboase; Humus sub formă subhidrică – humus noroios, turbos.
Pentru zona agricolă interesează humusul brut, heteropolicondensat într-o dinamică
conservare şi stabilizare, acela care asigură echilibrul vieţii solului şi al plantelor, acesta fiind
format din: acizi humici, humane, acizi fulvici.
Din punct de vedere al stării de policondensare, humusul poate fi:
1. Humus de nutriţie - puţin condensat şi deci uşor transformabil de către microorganisme
(se degradează relativ rapid cu livrarea de CO2, N, S, P, etc).

16
 2. Humus durabil - înalt polimerizat şi heteropolicondensat, care se mineralizează foarte
greu, formează complexe argilo-humice stabile cu capacitate mare de schimb, reprezintă in liant
excelent pentru agregare, este ideal pentru agricultura durabilă.
Humusul, această materie organică specifică solului, conţine toate elementele nutritive
necesare plantelor, reţine şi protejează de spălare o serie de substanţe foarte utile (Ca, Mg, K, Na,
NH4), îmbunătăţeşte permeabilitatea solului pentru apă şi aer, stimulează activitatea
microorganismelor şi, împreună cu argila, contribuie la formarea structurii grăunţoase stabile.
În funcţie de reacţia plantelor, s-a stabilit următoarea scară de apreciere a stării de
aprovizionare a solurilor cu humus:
- soluri slab aprovizionate: < 3% humus;
- soluri mijlociu aprovizionate: 3 - 6% humus;
- soluri bine aprovizionate: > 6% humus.

Tabelul 1.5
Aprecierea stării de aprovizionare a solurilor cu azot, fosfor şi potasiu
(ICPA Bucureşti, 1980)

Azot Fosfor Potasiu

IN Aprovizionare P Aprovizionare K Aprovizionare
(HxV) (ppm) (ppm)
< 2.0 Slabă < 18.0 Slabă < 66 Slabă
2.0 - 4.0 Mijlocie 18.1 - 36.0 Mijlocie 66.1 - 132.0 Mijlocie
> 4.0 Bună 36.1 - 72.0 Bună 132.1 - 200.0 Bună
> 72.0 Foarte bună, > 200 Foarte bună
uneori exces

Aprovizionarea cu elemente nutritive influenţează direct cantitatea şi calitatea recoltelor.

De obicei, producătorii agricoli sunt interesaţi de aprovizionarea solului cu azot, fosfor şi
potasiu. Pentru aprecierea stării de aprovizionare cu aceste elemente nutritive se folosesc
următorii indicatori: indicele azot (IN), care se calculează înmulţind conţinutul de humus cu
gradul de saturaţie cu baze; conţinutul de fosfor asimilabil (P) şi conţinutul de potasiu mobil (K)
(Tabelul 1.5).

1.3. FUNCŢIILE SOLULUI

Funcţiile solului sunt tot atât de numeroase şi importante încât se poate afirma pe drept că
“fără sol nu poate exista viağă terestră pe planetă”.
În acest material ne interesează în mod deosebit funcţiile ecologice şi biologice ale
solului, Solul are următoarele funcţii (figura 1.3):
- Funcţie de fertilitate
- Susţinerea agriculturii şi silviculturii;
- Deposit pentru nutriţia plantelor;
- Suprafeţe pentru locuinţa şi odihnă;
- Spaţiu de viaţă şin transformări dinamice;
- Reglator al climei;

17
 - Depozit pentru apă;
- Arhivarea culturii arealelor;
- Filtru pentru substanţe toxice.

Figura 1.3. Funcţiile solului

Unele funcţii sunt exclusiv naturale, precum: spaţiu de viaţă; filtru şi tamponare substanţe
toxice; depozitar de apă; reglator al climei iar altele sunt funcţii tip utilităţi pentru activităţi
antropice precum: utilităţi în construcţii şi în suprastructură; sursă de materii prime; arhivare a
activităţii umane.

18
 Figura 1.4. Corelaţia între fertilitatea solului şi productivitatea lui (Gisi şi colab., 1997)

În funcţiunea generală spaţii de viaţă şi transformări dinamice întâlnim în întregime

procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor şi animalelor dar şi cele de degradare şi
reconstrucţie a humusului. Foarte importantă pentru agroecologia solului este funcţia de
fertilitate. Prin fertilitatea solului înţelegem capacitatea acestuia de a produce recoltă, adică de a
fi productiv. Aceasta înseamnă că plantele fie ele agricole, horticole şi forestiere au dreptul de a
fi aprovizionate cu elemente nutritive, apă şi utilităţi şi de a fi ferite de intoxicări şi daune de
orice fel provenind din sol. Noţiunea în sine include bilanţul elementelor nutritive (al azotului în
mod deosebit), bilanţul apei, circuitele apei, CO 2, H2 şi al altor substanţe, bilanţul căldurii şi al
aerului, precum şi capacitatea solului de a permite o ancorare şi o înrădăcinare cât mai profundă
a plantelor. Deoarece în realizarea producţiei plantelor îngrăşarea, mijloacele de întreţinere,
alegerea culturilor, a soiurilor pot influenţa nivelul producţiei, suntem obligaţi să vorbim despre
fertilitatea naturală a solului, în condiţiile unei agrotehnici optime din care elementele interne
trebuie stimulate (fixarea azotului, mobilizarea fosforului, reglarea raportului apă/aer, etc.

19
Pornind de la îmbinarea factorilor interni cu cei externi solului, Gisi şi colab., ne pun la
dispoziţie o schemă a relaţiilor dintre fertilitatea solului şi capacitatea de producţie într-un
agroecosistem (figura 1.4). În noua concepţie privind intensificarea agriculturii, elementele de
creştere a fertilităţii se bazează îndeosebi pe seama stimulării factorilor naturali de susţinere ai
acesteia, şi mult mai puţin, şi uneori deloc, pe inputuri periculoase. Intensificarea agriculturii se
va face în deplin respect faţă de mediu (A.K. Bartmer, 2008.

Modelele naturale de hrănire a plantelor sunt de sorginte naturală şi ele trebuie însuşite şi
promovate antropic. Modelul ia în considerare următoarele activităţi în sol:

Numeroase societăţi de cercetare şi producţie au pus pe piaţă nu numai substanţe

huminice care să sprijine o fertilizare cât mai naturală, ci şi elemente naturale moderne care
imprimă stimulări ale proceselor naturale de nutriţie, precum micorizarea şi bacterizarea cu
bacterii fixatoare de azot nu numai în nodozităţi ci şi în formele asociative rizosferice. O nouă
gândire se impune acum şi privind stimularea unor asociaţii bacterii ciuperci care să mărească
esenţial capacitatea de ecologizare a solurilor şi de reducere a inputurilor naturale. În timp marile
fabrici producătoare de îngrăşăminte şi pesticide vor fi înlocuite cu laboratoare moderne, în care
bacterii şi alte microorganisme vor lucra în folosul agriculturii mult mai eficient şi sigur.

20