Sunteți pe pagina 1din 30

ARGUMENT

Protejarea mediului şi implicit a solului este fundamentală în zilele noastre.


Trebuie să ne gândim atât la noi, cât şi la nevoile viitoare generaţii – copiii noştri,
copii lor şi copiii copiilor lor. Consumăm tot mai mult din resursele naturale şi
punem în pericol sistemele de mediu – pământul, apa şi aerul.
Aceasta nu poate continua la nesfârşit, cu atât mai mult cu cât populaţia
lumii continuă să crească.
Dacă nu ne schimbăm comportamentul acum, viitorul nostru va fi mai puţin
sigur şi tot mai mulţi oameni se vor lupta pentru resursele naturale din ce în ce mai
reduse.
Murdărie, noroi, argilă, pământ, sol: avem multe cuvinte pentru el dar puţine
sunt acelea care îl denumesc de drept. În lumea virtuală de azi mulţi dintre noi au
pierdut literalmente legătura cu solul. Dar solul este învelişul viu al pământului
care se întinde pe stratul de rocă de dedesubt şi care face posibilă viaţa pe pământ.
La fel ca şi aerul şi apa, solul face parte din sistemul care ne întreţine viaţa.

1
CAPITOLUL I

SOLUL

SOLUL este materialul fragil si afinat care acoperă intr-un strat subţire toata
suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de majoritatea faunei si
florei. De aici deducem faptul ca solul depinde mult de forma de relief deasupra
cărei se afla.
Construcţia de baza a formelor de relief este creata de către forte ce
acţionează in interiorul Pământului. Aceste procese extraordinare produc zilnic
schimbări in aceasta structura de baza, o deformează in mod continuu.
Natura terestra, componenta lumii vegetale si animale au evoluţionat de la
cele mai primitive forme pina la asociaţiile biologice contemporane. De la
începutul revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea
activitatea umana a avut si ea un rol important in modelarea suprafeţei Pământului,
câteodată chiar cu efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor si in
poziţiile actuale in urma mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificata a
Pământului, adică datorita plăcilor tectonice. In istoria de 4,6 miliarde de ani a
Pământului s-au mai petrecut multe alte schimbări, până ce planeta noastră a
căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc si formarea solului – pedogeneza.
Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului
din stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este
foarte îndelungat si consta in interacţiunea mai multor factori de pedogeneza cum
ar fi: roca-mama, organisme vii (animale si microorganisme), clima, vegetaţie,
relief, ape freatice si de suprafaţa, timpul geologic.
Cel mai important factor in formarea solului este alterarea rocilor, care este
condiţionată de existenta atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind
supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizica, adică
mărunţirea; chimica: producându-se reacţii chimice sub influenta apei de suprafaţa
sau din roca, a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului si dezagregarea
biologica: adică efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse
si de influentele chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge si
licheni care produc acizi ce fac suprafeţele rocilor mai poroase), se sfărâmiţează in
particule mai mici – nisip, praf, mil – si astfel participa la formarea structurii si
compoziţiei chimice si mineralogice a solului.
Un alt factor extrem de necesar in formarea solului este clima. Ea
condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorita climei, formei si
înclinaţiei planetei noastre Terra fata de suprafaţa ecliptica, pe glob se produc
anotimpurile si se formeaza fisiile termice. Fisiile termice, numite si briuri termice,
la rindul lor contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. In asa mod
se creează zonalitatea naturala.
Datorita acestor zonalităţi in fiecare regiune se formează anumite ecosisteme
naturale, anumite biocenoze si anumite varietăţi de sol. De exemplu, solurile care
se formează in condiţii medii, reprezentative sau dominante in zona respectiva, se

2
numesc zonale, automorfe, adica formarea lor nu este condiţionata de anumiţi
factori specifici. In cazurile când direcţia solificarii este condiţionata de unele
proprietati specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare, etc.) se formează
soluri litomorfe (condiţionate de roca). In zonele cu un surplus mare de precipitaţii
atmosferice si unde apele freatice sunt prezente la adâncimi foarte mici, se
întâlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenta sărurilor
solubile in rocile materne sau in apele freatice conduce la formarea solurilor
sanilizate, halomorfe (influientate de saruri). In depresiuni, in vai si in luncile
riurilor unde procesul de sedimentare este permanent in dinamica se formeaza
solurile dinamomorfe (care se formeaza pe sedimente contemporane). Solurile care
traverseaza arealele solurilor automorfe si se imbogatesc cu parcele fine de argila
si cu sescvioxizi (Fe2O3, Al2O3, etc), devin iluviale (de acumulare).
Alt factor important sunt organismele vii (îndeosebi vegetaţia si
microorganismele) care si ele condiţionează formarea diferitor feluri de sol.
Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care si astăzi
formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică având
capacitatea de a asimila energia solara si a însuşi elemente minerale din mediul
înconjurător, ele produc prin fotosinteza substanţe organice. Aceasta materie prima
se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusa de către
microorganisme in elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc).
Gratie stabilităţii condiţiilor vitale pe care le asigura, solul este cel mai
populat mediu de viata. Totalitatea animalelor ce traiesc in sol constituie
pedofauna acestuia. Pedofauna este si ea la rindul ei impartita in trei categorii:
microfauna-organisme ce nu depăşesc lungimea de 0,2 mm, mezofauna- organisme
ce au lungimi cuprinse intre 0,2 si 8 mm, si macrofauna - organisme ce au lungimi
de la 8 până la 80 mm.
S-a constatat ca pe o suprafaţa de un hectar de sol se conţin aproximativ 3
tone de bacterii, 3 tone de ciuperci microscopice, 1,5 tone de actinomicete, 100 kg
de alge, 100 kg de protozoare, 500 kg de rime, 50 kg de nematode, 40 kg de
artropode, 30 kg de moluşte, 20 kg de şerpi si rozătoare, etc. in fiecare cm cub de
sol se găsesc pina la 7-10 miliarde de microorganisme.
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale si animale sunt
transformate in humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului,
si cel mai important component al lui.

Humusul prezintă un amestec de substanţe organice foarte complicate. Unii


chimişti considera ca humusul este cea mai complicata substanţa pe planeta. Rolul
de baza al humusului in procesul de solificare si in natura in genere consta in faptul
ca el reprezintă o substanţa conservata, un acumulator de energie solara, fixate in
materia organica de generaţiile precedente ale plantelor si animalelor. Apariţia
humusului a stopat procesul de mineralizare, de descompunere totala a ramasitelor
organice. Humusul a făcut posibila acumularea pe viitor a energiei solare, a
contribuit la formarea solurilor primitive iniţiale, deci la apariţia pedogenezei. In
continuare evoluţia organismelor terestre, a asociaţiilor vegetale si animale s-a
produs concomitent cu evoluţia solurilor, contribuind astfel la evoluţia
3
ecosistemelor naturale. Humusul conţine diferite elemente si substanţe nutritive, ce
asigura fertilitatea solului.
Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu
substanţe nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele),
apa si aer necesare dezvoltării normale in perioada de vegetaţie. Deci, solul este
format atât din substanţe organice, cit si din substanţe minerale.
S-a constatat ştiinţific ca in stratul de sol cu grosimea de un metru pe o
suprafaţa de un hectar se conţin in medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone
fosfor, 204 tone potasiu, precum si o cantitate importanta de microelemente: cupru,
zinc, mangan, molibden, etc.
Fertilitatea este si ea de doua tipuri: fertilitate naturala si fertilitate
economica.
Fertilitatea naturala (potenţiala), a solului este un rezultat al fenomenelor
naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluientate de om. Ea se dezvolta continuu
si este determinata de compoziţia fizica si biochimica a solului, de condiţiile de
clima si relief si se manifesta prin capacitatea de reproducere spontana a vegetaţiei.
Fertilitatea economica (antropogena) a solurilor apare ca urmare a unor
activitati modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corecta a tehnicilor
agricole corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări, etc).
Solul conţine si o anumita cantitate de apa. Apa dizolva unele substanţe
nutritive pe care plantele le absorb împreuna cu ea. Solul conţine si aer, care este
necesar pentru respiraţia rădăcinilor plantelor, animalelor si microorganismelor.
Rezulta ca solul nu este solid. Aproximativ 2/5 din el este alcătuit din apa si aer.
Un alt factor este timpul geologic. Solul se formează intr-o perioada îndelungata de
timp. S-a constatat ca solurile contemporane s-au format in ultimele 8-10 mii de
ani. De exemplu, un strat de sol cu grosimea de un cm, pe o suprafaţa neteda, se
formeaza intr-o perioada de la câteva zeci de ani pina la 100 de ani.
Învelişul discontinuu al solului se numeşte pedosfera, grosimea sa variind de
la citiva cm pina la citiva m. Stratul superior al solului este cel mai productiv si are
aproximativ 25 cm ; cultivarea intensa insa poate diminua puternic calitatea sa.
Cu toate ca exista posibilitatea de a cultiva plante in rezervoare cu apa, lucru care
se numeşte hidroponica cea mai buna soluţie este de a cultiva plante in sol. Acesta
este rolul solului in natura, asta il face deosebit si util, de neînlocuit.

1.1 TIPURI DE SOL


Caracteristicile solului variază de la o zona la alta in funcţie de numeroşi
factori, cum ar fi clima si altitudinea. In fiecare zona climatica predomina un tip de
sol. In zonele calde se inzilnesc solurile roşii (culoare roşie) si laterite (de culoare
balbena), sărace in humus si săruri minerale. In stepe si deserturi solurile sunt
cenuşii sau brune. In zonele temperate, predomina cernoziomurile de culoare
neagra si cu fertilitate ridicata, solurile brune si podzolurile legate de porţiunile
forestiere. Exista circa 720 de variaţii de sol, fiecare din ele având ceva
caracteristic.
Solurile cenuşii albice (denumirea precedenta – cenusii deschise de padure)
se intilnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adimcimea de
4
150-200 cm. S-au format sub pădure in majoritate carpinete-quarcete. Orizontul
superficial ocric trece evident intr-suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab
structurat. Spre adimc acest suborizont trece in brun-roscat cu structura columnara
sau prismatica si dura.
Solurile cenuşii molice (denumirea precedenta –cenuşii închise de pădure) s-
au format in conditiile padurilor de stejar cu invelis ierbos dezvoltat. Le este
caracteristic un orizont A molic humnificat, cu structura grăunţoasa mare, cu
caracter eluvial slab pronunţat.
Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete- carpinete, pe
roci argiloase grele. Formarea profilului este influenţată de componenta rocii
materne. Are totodată particularităţi vertice (nuanţe verzui, fete de alunecare,
abundenta de argila fina).
Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat (la
adincimea de 80-100 cm conţinutul de humus depaseste 1%) structurat si afinat
(molic). Regimul de umiditate – periodic percolativ si nepercolativ. Reacţia solului
este neutra sau slab alcalina. Cernoziomurile se formează sub păduri preponderant
quarcete si cu înveliş ierbos. Profilul cernoziomului are caracter molic relativ
humnificat. Cernoziomul ca tip este reprezentat de 5 subtipuri – argiloiluvial,
levigat, tipic, carbonatic si vertic.
Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu invelis de
ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Orizontul de la
suprafaţa este de tip molic, fara caractere de eluviere si doar slab pudrat cu SiO2.
Orizontul B in partea inferioara are caracter iluvial cu continut mai ridicat de argila
fina, structura poliedrica, tasat.
Cernoziomurile levigate se formează in condiţiile stepelor mezofite ale zonei
de silvostepa, dar se întâlnesc si sub păduri de stejar cu înveliş ierbos. Profilul are
un caracter general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. Ca regula,
prezenta carbonaţilor (efervescenta) începe ceva mai jos de limita inferioara a
orizontului B.
Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează in
condiţii de stepa, uneori cu pilcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat,
structurat si afinat. Orizontul B este de tranziţie, fiind mai slab humificat, cu
structura grauntoasa mare si bogat in diferite forme de carbonaţi. Subtipul se
divizează in doua: moderat humifere si slab humifere. Primele se formează sub
stepele mezofite si xerofite cu pilcuri de stejar pufos, iar ultimele se formează sub
steeple xerofite cu comunitati de negara si paius.
Cernoziomurile carbonatice se formează in condiţiile stepelor xerofite si
doar partial cu pilcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu
structura mai puţin stabila. Conţin carbonaţi chiar de la suprafaţa.
Cernoziomurile vertice se formează in condiţii de stepa, pe roci argiloase cu
continut ridicat de argila fina. Orizontul A este molic, structurat, insa tasat, dur.
Orizontul B, fiind si el in genere molic are caractere vertice - nuanţe verzui,
structura bulgăroasa mare, fete strălucitoare. După nivelul si conţinutul
carbonaţilor cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter
la nivel de gen).
5
Redzinele se formează pe calcare si marne, atât sub influenta asociaţiilor
ierboase de stepa, cit si de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar in stratul
alterat de la suprafaţa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este tipul fara
orizontul de tranziţie B. Orizontul superficial are caracter molic-humificat,
structurat, uneori scheletic, suportat de roca. Redzinele se divizează in doua
subtipuri: levigate si tipice.
Vertisolurile se formează in condiţii de stepa si silvostepa, sub vegetaţie
ierboasa, pe roci argiloase grele (continut mare de argila fina). Procesele
pedogenetice sunt condiţionate de proprietăţile specifice ale acestor roci, care in
stare umeda gonfleaza, iar in stare uscata crapa. Solificarea se produce doar in
stratul de la suprafaţa. Astfel, solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie
inchisa, uneori cu nuanţe verzui, având o structura bulgăroasa mare, cu fete de
alunecare. Vertisolurile se divizează in subtipuri: molic si ocric.
Solurile cernoziomoide se formează in condiţii de stepa si silvostepa, pe
terenurile unde periodic sau permanent persista un surplus de umezeala. Pentru
profilul acestor soluri este caracteristic orizontul A molic, bine humificat si
structurat. Orizontul B are caracter hidric condiţionat de pânza capilara sau nivelul
ridicat al apelor freatice. Se divizează in doua subtipuri - levigate si tipice.
Mocirlele se formează in arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei
freatice se afla in profil, ajungând pana la suprafaţa. Solurile sunt mlastinoase,
procesele pedogeneze au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice si turbice.
Solurile turboase se formează in condiţii permanent anaerobe, când
ramasitele plantelor hidrofile se descompun prea putin si se conserveaza in sol sub
forma de turba. Solurile turboase pot fi de doua feluri: tipice si gleice.
Soloneturile se formează in condiţii de stepa, pe rocile argiloase care conţin
saruri solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de
prezenta cationilor de Na care parţial înlocuiesc in complexul absorbtiv Ca.
Prezenta Na conduce la formarea humatului de Na, care, spre deosebire de humatul
de Ca, este mai solubil si mai cafeniu. Structura devine bulgăroasa sau columnara.
Profilul solonetului consta din orizontul A cu caracter solodizat-cenusiu
deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului este relativ mica (50-60 cm).
Solonceacurile se formează sub influenta apelor fretice mineralizate.
Evaporarea apei conduce la acumularea in profil si la suprafaţa solului a sărurilor
solubile. După nivelul apelor freatice se divizeaza in doua – molice si hidrice.
Solurile deluviale se formează la baza versanţilor si in vai pe contul
parcelelor neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul acestor soluri
consta din straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai
puţin transformat de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt
foarte profunde, humificate si bine structurate. In funcţie de caracterul materialului
iniţial solurile deluviale pot fi molice sau ocrice.
Solurile aluviale sunt cele mai tinere si se formează in luncile râurilor pe
depunerile aluviale recente. Ele se divizeaza in subtipuri-tipice, hidrice, vertice, si
turbice. Solurile aluviale pot fi salinizate, solonetizate, si gleizate.
Solurile de pădure se formează in condiţii de silvostepa si sub păduri de foioase
însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul ca stratul de sol are o
6
grosime mica si conţine o cantitate mica de humus. Solurile de pădure se divizează
in doua tipuri : cenuşii de pădure si brune de pădure.
Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu arţar,
sau amestec de tei si frasin. Se evidenţiază doua subtipuri principale: cenuşii tipice
si cenuşii - închise de pădure. Profilul lor este bine evidenţiat in orizonturi
genetice. Grosimea solului variază de la 40 până la 90 cm, carbonaţii apar, ca
regula, la adâncimi de 120-150 cm, au o structura glomerulara-nuciforma. Conţin
substanţe in cantităţi insuficiente, dar reacţionează pozitiv la introducerea
îngrăşămintelor naturale si la cele chimice de azot.
Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fag sau de stejar. Au
un profil slab diferenţiat in orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschisa
uneori roşcata, structura glomelurala, cu o compoziţie mecanica uşoara. Regimul
hidric este suficient. Solurile nu conţin carbonaţi si sunt favorabile pentru
plantaţiile de pomicole si soiurile de tutun aromat.
Profilul de sol denumit și profil pedogenetic este constituit dintr-o
succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafața terenului până la roca de
solificare. Solul apare structurat în straturi paralele și mult paralele. Aceste straturi
s-au format în decursul procesului de formare a solului și sunt denumite orizonturi
pedogenetice. Principalii indicatori sunt: orizontul pedogenetic, grosimea
orizontului, textura, culoarea, prezența scheletului, structura, umiditatea,
plasticitatea, neoformațiuni, tipul de humus și volumul edafic util.
Profilele pedogenetice se deosebesc între ele prin gradul de dezvoltare a profilului
estimat după numărul de orizonturi, intensitatea de bioacumulare; după gradul de
diferențiere; dupa gradul de individualizare apreciat
In anul 2003 Institutul de Cercetări pentru Pedologie a adoptat o noua
clasificare a solurilor SRTS (Sistemul Roman de Taxonomie a Solurilor)

Conform SRTS avem următoarele clase si tipuri de sol:


Clasa de sol Tipurile de sol
Protisolurile (solurilelitosolul,
neevoluate) regosolul,
psamosolul,
aluvisolul
entiantrosolul
Cernisolurile kastanoziom,
(molisolurile) cernoziom calcaric
cernoziom,
cernoziom cambic,
faeoziom cambic,
faeoziom argic,
faeoziom greic,
faeoziom marmic,
rendzina.
Umbrisolurile nigrosolul, humosiosolul.

7
Cambisolurile eutricambisolul,
terra rossa,
districambisolul.
Luvisolurile preluvisolul tipic,
(argiluvisolurile) preluvisolul roscat,
luvosolul tipic,
luvosolul albic,
planosolul si alosolul.
Spodisolurile prepodzolul,
(spodosolurile) podzolul,
criptopodzolul.
Pelisolurile (vertisolurile) pelosolul, vertosolul.
Andisolurile andosolul.
Hidrisolurile (solurilestagnosolul,
hidromorfei) gleisolul,
limnisolul.
Salsodisolurile (solurilesolonceacul, solonetul.
halomorfe)
Histisolurile (solurilehistosolul, folisolul.
organice sau histosolurile)
Antrisolurile (solurileerodosolul, antroslolul.
trunchiate si desfundate)

1.2 PROPRIETĂŢI FIZICE ALE SOLULUI

Sub denumirea de sol se înţelege acea parte a scoarţei terestre in care au loc
procese biologice. Sub aspect fizic, solul este format din particule solide de forme
si dimensiuni variabile, cunoscute sub numele de grunjii sau granule. De fapt,
granula reprezintă particula cea mai mica, care rezista la deformare mecanica.
Spatiile ramase libere intre granulele de sol formează solului, iar volumul
total al porilor constituie porozitatea. Porozitatea solului depinde de mărimea
granulelor, de aşezarea si uniformitatea acestora. Cu cat particulele sunt mai mari,
cu atât volumul total al porilor este mai mic. De asemenea, aşezarea neregulata sau
lipsa de uniformitate a grunjilor reduc porozitatea.
Structura mecanica a solului determina o serie de calităţi sau proprietăţi
fizice, pe care le vom descrie in continuare. Permeabilitatea pentru aer a solului
depinde de mărimea porilor si nu de volumul total al acestora. In acest sens solurile
formate din particule mari ca, pietrişul si nisipul, sunt foarte permeabile pentru aer,
deşi porozitatea lor este mica.
Cu cat solul conţine o cantitate mai mare de aer cu atât procesele biologice
care au loc in sol sunt mai active si cu atât solul este mai salubru. Cantitatea de aer
din sol este in funcţie de presiunea atmosferica si de cantitatea si mişcarea apei
subterane.
8
In general, ca urmare a proceselor biologice si biochimice care au loc in sol
si in primul rând descompunerea substanţelor organice, calitatea aerului teluric este
diferita de calitatea aerului atmosferic. Procentul de oxigen este mai scăzut, iar cel
de dioxid de carbon este mai mare.
Tot ca urmare a proceselor de biodegradare a substanţelor organice, in
compoziţia aerului din sol pot sa apară si alte gaze, cum ar fi: amoniacul,
hidrogenul sulfurat, metanul etc.
Cu cât compoziţia aerului teluric este mai apropiata de compoziţia aerului
atmosferic, cu atât solul este mai curat. Intre aerul teluric si aerul atmosferic este
un schimb permanent determinat in special de temperatura si presiunea de la
suprafaţa solului.
Permeabilitatea pentru apa este determinata de mărimea porilor, dar si de
volumul total al acestora. In acest sens se cunosc soluri permeabile "in mare"ca,
pietrişul si nisipul, care sunt uşor străbătute de apa si soluri permeabile "in mic" ca,
argila si turba, care reţin apa si sunt greu străbătute de apa.Cu cat porozitatea unui
sol este mai mare, cu atât reţinerea apei in porii solului este si ea mai mare. De
exemplu, nisipul are o porozitate in jur de 35%, pe când argila are o porozitate de
peste 65%.
In linii mari, apa din sol se găseşte aşezată in straturi succesive cunoscute
sub denumirea de zonele lui Hoffman:
- zona de evaporare este cea mai superficiala si este permanent supusa
fluctuaţiilor determinate de variaţiile de temperatura ale atmosferei;
- zona de filtrare este zona străbătută de apa, dar care reţine diferitele
impurităţi. Ea are un rol deosebit de important in protecţia calităţii apelor
subterane;
- zona de capilaritate este zona in care apa subterana se ridica in porii solului,
menţinând o stare continua de imbibiţie;
- zona apei propriu-zise sau a stratului purtător de apa cu o grosime variabila,
reprezintă de fapt pânza de apa subterana. Sub aceasta zona se găseşte stratul
de sol impermeabil.
Apa din sol are un rol important, mai ales in întreţinerea vegetaţiei, dar si in
diferitele procese biologice si biochimice care au loc in sol. Eliminarea aerului si
înlocuirea sa cu apa in porii solului, are un efect nefavorabil asupra gradului de
salubritate a solului. In absenta aerului, procesele biologice sunt încetinite, iar solul
se consideră insalubru. In acelaşi timp insa solurile care sunt cu uşurinţa străbătute
de apa, nu au capacitatea de a proteja m suficienta măsura apa subterana.
Capilaritatea este alta proprietate a solului dependenta de structura mecanica
a acestuia. Ea reprezintă capacitatea solului de a permite apei subterane sa se ridice
prin porii săi către straturile superficiale.
Capilaritatea se găseşte in inversa proporţionalitate cu permeabilitatea si
anume cu cât solul este mai permeabil, cu atât capilaritatea este mai mica. Ea
depinde in primul rând fiind de porozitate sau de volumul total al porilor. In cazul
solurilor cu o porozitate mica (nisipul), timpul de ridicare al apei este mic, de
ordinul minutelor, iar nivelul de înălţime este redus (0,3-0,5 m), in timp ce in cazul
9
solurilor cu porozitate mare (argila) timpul de ridicare este mare, de ordinul orelor,
iar înălţimea este mare (1,5-2 m).
Capilaritatea solului este strâns legata de salubritatea construcţiilor. Cu cat
solul are o capilaritate mai mare, cu atât apa subterana se poate ridica mai mult in
porii acestuia si poate trece in porii materialelor de construcţii producând
"umiditatea" acestora sau aşa zisa "igrasie", cu consecinţa nedorite atât asupra
construcţiei cat si asupra sănătăţii locatarilor. In acelaşi timp, capilaritatea solului
prezintă importanta si in amplasarea corecta a platformelor de depozitare a
reziduurilor, a puţurilor absorbante etc, care pot cu uşurinţă sa polueze apa cu care
vin in contact.
Selectivitatea este o alta proprietate fizica importanta a solului, prin care se
înţelege calitatea pe care o are acesta de a retine in porii săi diferite impurităţi care
îl străbat, acestea fiind purtate de aer, dar in special de apa.
Selectivitatea are la baza fenomenul de absorbţie, sau mai exact de reţinere a
impurităţilor pe granulele de sol. In general, solurile greu permeabile sunt si soluri
cu un grad mare de selectivitate. Se înţelege ca impurităţile care sunt reţinute, in
primul rând sunt cele aflate in suspensie, inclusiv microorganismele. Astfel, daca
se trece printr-un strat de sol o suspensie microbiana, iar apa care străbate solul
este însămânţată pe medii de cultura, ea poate fi practic sterila.
Selectivitatea solului se adreseaza deopotrivă si elementelor în soluţie.
Astfel, daca se filtrează prin sol o soluţie de fuxină, apa filtrata poate deveni
incolora. Selectivitatea solului este una din cele mai importante calităţi ale sale,
prin care se realizează protecţia apelor subterane.
Temperatura este o alta proprietate fizica a solului. Ea este dependenta atât
de structura mecanica, cat si de natura si compoziţia chimica a solului. După cum.
se ştie, solul primeşte căldura atât de ia Soare prin radiaţiile calorice ale spectrului
solar, cat si de la masa incandescenta din central pământului si căldura degajata de
procesele biochimice exogene care an loc in sol.
Solul, in general, este râu conducător de căldura, conductibilitatea sa termica
fiind determinată de structura sa mecanica, de compoziţia chimica, de gradul de
umiditate etc. Solurile cu granule fine si umede se încălzesc greu, dar se si răcoresc
greu, ele înmagazinând căldura. Solurile cu granule mari sau compacte au o
conductibilitate termica mare, ele se încălzesc repede, dar si pierd uşor căldura
înmagazinata.
Culoarea solului are, de asemenea, un rol important in păstrarea căldurii.
Astfel, solurile deschise la culoare, cum este nisipul, reflecta o cantitate mare de
solare, in timp ce solurile incluse la culoare, cum cernoziomul, reţin radiaţiile
calorice si sunt mult mai favorabile dezvoltării culturilor.
Datorita conductibilităţii sale termice reduse, solul înregistrează cu
întârziere variaţiile temperaturii atmosferice, atât cele diurne, cat si cele sezoniere.
Astfel, daca la suprafaţa solului temperatura maxima se constata la ora 13 la 0,05
m, in adâncime aceasta este la ora 17, iar de la 1 m adâncime variaţiile diurne nici
au se mai resimt. La fel, daca la suprafaţa temperatura minima se înregistrează m
luna ianuarie, la 1 m adâncime aceasta se întâlneşte in luna februarie, la 2-3 m
adâncime in luna martie, iar la 7-8 m in luna mai. Peste 8 m adâncime variaţiile
10
sezoniere ale temperaturii nu se mai resimt, iar peste 30 m, cu fiecare 35 m
adâncime, temperatura creste cu 1°C.
Temperatura solului prezintă importanta prin influenta pe cai^e o are in
determinarea climatului propriu al diferitelor zone geografice si prin influenta sa
asupra dezvoltării vegetaţiei. Ea exercita insa influente deosebite asupra proceselor
biologice si biochimice care au loc in sol, precum si in întreţinerea vieţii diferitelor
organisme. inclusiv a microorganismelor, cum sunt: bacteriile, protozoarele,
larvele de insecte etc., cu rol important atât sanogen, in autopurificarea solului, cat
si patogen, in transmiterea diferitelor maladii epidemice.
Temperatura solului joaca, de asemenea, un rol important in protecţia
diferitelor instalaţii fata de variaţiile de temperatura ale atmosferei, cum sunt:
rezervoarele de apa, conductele de apa si canalizare, conductele de gaze etc. In
sfârşit, nu putem trece cu vederea nici importanta reducerii variaţiilor exterioare
ale temperaturii in păstrarea si conservarea unor alimente.

1.3 .PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI

Determinarea umidităţii solului prin metoda gravimetrică

Umiditatea sau conţinutul de apă în sol este definită ca fiind cantitatea de


apă care se află legată fizic de pământ în momentul când se face recoltarea probei
şi care se evaporă la 1050C.
Umiditatea solului depinde de climă, natura solului, vegetaţie. Umiditatea
influenţează în mare măsură activitatea biologică şi deci posibilitatea de
autopurificare.

PH-ul solului şi determinarea acestuia

O influenta aparte asupra calitatii solului exercita reactia solului (gradul de


acididate sau bazicitate care este data de raportul dintre concentratia de ioni de H +
si OH- ). Astfel, solurile acide sunt sarace sau uneori, total lipsite de calciu -
element important pentru viata plantelor si, de asemenea, lipsite de unele
microelemente (bor, molibden,cobalt). Reactia puternic alcalina a solului
determina blocarea unor microelemente (Zn,Cu,Mn,Bo,etc) si, prin urmare, carente
in ceea ce priveste aprovizionarea plantelor. Aceste soluri au proprietati fizice
nefavorabile, nu au structura, au porozitate mica, practic sunt impermeabile.
Cunoasterea reactiei solului ajuta la stabilirea formei sub care trebuie folosite
ingrasamintele chimice pe diferite soluri.
Un rol deosebit de important asupra reacţiei solurilor îl au sărurile care
trecînd din faza solidă a solului exercită o influenţă importantă asupra caracterului
reacţiei solului şi în ultimă instanţă asupra fertilităţii acestuia.
În sol cel mai răspîndit acid este acidul carbonic care poate determina un pH
al solului cuprins între valori de 3,9-4,7 în funcţie de condiţiile termice şi de
11
activitatea biologică din sol. În afară de acesta se mai găsesc acizii: azotic, acetic,
sulfuric, tartric, citric, etc.
O acidifiere puternică a solurilor produc şi acizii humici nesaturaţi cu cationi
şi respectiv acizii fulvici care pot determina un pH cu valori cuprinse între 3-3,5
(extrem de acid).
Plantele consumă din sol diferiţi ioni eliberând cantităţi echivalente de ioni
de H , OH-, HCO3-, CO32- prin aceasta putându-se modifica reacţia solului spre
+

acidă sau alcalină. Ionii CO32- şi HCO3- sunt toxici pentru plante.
Solurile alcaline şi cele saline se caracterizează printr-o concentraţie ridicată
de săruri solubile (CaCl2, MgCl2, MgSO4, NaCl, CaSo4, etc.). Cele mai frecvent
întâlnite în solurile sărăturate sunt NaCl, NaHCO3, CaCl2, NaSO4, etc.
Aciditatea solurilor
Aciditatea solului este determinată de ionii de hidrogen disociaţi din
grupările funcţionale prezente în humus din acizii organici precum şi prin hidroliza
unor săruri sau a ionilor de Al care se găsesc în sol, fie sub formă de componente
ale reţelei aluminosilicaţilor, fie în stare adsorbită în complexul coloidal al solului
(Al schimbabil).
La solurile sau orizonturile minerale cu pH<5,8 o sursă importantă de ioni
de H o constituie ionii de Al3+ care hidrolizează după următoarea reacţie:
+

Al3++HOHAl(OH)2+ + H+
Al3++3HOHAl(OH)3+3H+
Alte surse de aciditate au caracter specific în ceea ce priveşte cantitatea de
aciditate produsă.
Un parametru important pentru estimarea calităţii solului reprezintă
aciditatea actuală.
Aciditatea actuală este determinată de ionii de H disociaţi (liberi) în soluţia
solului atunci când solul este pus în contact cu apa. Această formă a acidităţii se
evaluează şi se măsoară în unităţi pH, având o pondere foarte mică din aciditatea
totală. Aciditatea actuală se determină întotdeauna în suspensia de sol după
stabilirea echilibrului (15-60 min) dintre ionii H + din soluţie şi ionii H+ din faza
solidă.
Cunoaşterea reacţiei solurilor este importantă pentru:
- evidenţiază gradul de mobilitate şi accesibilitate a elementelor nutritive în
sol;
- solubilitatea şi accesibilitatea majorităţii elementelor nutitive din sol este
optimă pentru nutriţia plantelor la un pH cuprins între 6-6,5.;
- la valori ale pH-ului mai mici decât 5 există posibilitatea atingerii unor
contraţii toxice pentru plante prin creşterea solubilităţilor ionilor de Al 3+, Zn2+, Fe3+,
Cu2+, Mn2+.;
- la valori ale pH-ului mai mari de 2,5 compuşii cu fosfor (fosfaţii de
calciu) insolubilizează majoritatea elementelor sub formă de hidroxizi, elementele
respective fiind greu accesibile plantelor;
- reacţia solului influenţează rezistenţa şi activitatea micro-organismelor din
sol.

12
Un sol este alcalin daca pH-ul sau este mai mare de 7 si este acid daca este
esenţial inferior acestei valori. In general, plantele au nevoie de un sol cu pH-ul
cuprins intre 6,5 si 7,2 pentru o dezvoltare normala.
Pentru neutralizarea solurilor acide se procedează procedeul de tratare ale
acestora cu compuşii ce conţin calciu. Calciu contribuie la creşterea pH-ului
solurilor, îmbunătăţeşte structura acestuia, îl face mai puhav şi stimulează
dezvoltarea microorganismelor specifice. Pentru a corecta valorile pH-ului a
solurilor acide se foloseşte calcarul măcinat (conţine calciu şi până la 10% de
carbonat de magneziu), var stins, făină de dolomită, creta. Deseori, un procedeu
efectiv de reglare a valorilor pH-ului a solurilor acide constituie tratarea acestora
cu cenuşă de turbă sau de sobă. Acest tratament nu numai contribuie la creşterea
pH-ului, dar şi la îmbogăţirea solurilor cu substanţele nutritive şi microelemente.
Eficacitatea procesului de tratare a solurilor acide cu var stins depinde esenţial de
gradul de mărunţire a materialului.
După eficacitatea sa compuşii utilizaţi pentru creşterea bazicităţii solurilor
acide pot fi prezentaţi în şirul următor de descreştere ale activităţii sale: var stins –
carbonat de magneziu – dolomita – carbonat de calciu – calcarul mărunţit –
cărbune de lemn.
În cazurile rare, când solurile posedă proprietăţile slab bazice au neutre, dar
pentru dezvoltarea plantelor este nevoie de acidulare, atunci se procedează la
tratarea solurilor cu turbă şi a îngrăşămintelor cu caracter acid (de exemplu, a
sulfatului de amoniu).

13
CAPITOLUL II.
SURSE DE POLUARE A SOLULUI

Poluarea solului consta in orice acţiune care produce dereglarea


funcţionarii normale a acestuia ca suport si mediu de viata pentru plantele terestre
superioare din cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice (create de om).
Degradarea se manifesta prin degradare fizica, adică prin fenomene de
compactare, degradare a structurii etc., chimica, adică poluarea cu metale grele,
modificarea pH-ului etc. si biologica, adică poluarea cu germeni de boli etc. Indicii
sintetici ai efectului poluării sunt in general următorii:
- deprecierea recoltei calitativ si cantitativ;
- sporirea cheltuielilor necesare pentru menţinerea recoltei la parametrii
cantitativi si calitativi anterior poluării.
In ceea ce priveşte acţiunea de depoluare, solul prezintă unele specificităţi
comparativ cu aerul si apa, care sunt sisteme de complexitate mai mica.
Astfel, poluarea aerului si apei consta in impurificare, deci pătrunderea
poluantului in masa lor. In cazul aerului si apei se ia in considerare sensul poluării
(a murdăririi) şi prin epurare, aceştia isi recapătă caracteristicile iniţiate, iar aceasta
operativ se poate realiza intr-un grad avansat si relativ repede. Sistemul sol este
mai complex, iar poluarea sa consta nu numai in pătrunderea poluantului in masa
sa, ci si in provocarea de dezechilibre, fiindu-i afectate funcţiile sale fizice, fizico-
chimice, chimice, biologice si biochimice.
In final ii este afectata fertilitatea sa, adică ii este afectata capacitatea sa
productive Înlăturarea poluantului, in cazul solului este de obicei foarte dificila si
de — durata, iar uneori practic nerealizabila, ca in cazul degradării sale prin
eroziune,poluării cu metale grele, cu substanţe radioactive etc.

Tipurile de poluare a solurilor

Simbolu Denumirea tipului de poluare


Ll
Pa Poluare prin lucrari de excavare la zi (exploatari la zi,
balastiere, cariere, s.a.)
Pb Poluare prin acoperirea solului cu deponii, iazuri de
decantare, depozite de steril de la flotare, depozite de gunoi s.a.
PC Poluare cu deseuri si reziduuri anorganice, materiale
anorganice, inclusiv metale, saruri, acizi, baze de la Industrie
(inclusiv industria extractiva)
Pd Poluare cu substante aduse de vant (hidrocarburi, etilena,
arriQniac, bioxid de sulf, cloruri, fluoruri, oxizi de azot, compusi
Pe cu plumbcuetc.)
Poluare materii radioactive
Pf Poluare cu deseuri si reziduuri organice de la industria
alimentara si usoara
Pg Poluare cu deseuri si reziduuri vegetaie agricole si forestiere

14
Ph Poluare cu dejectii anirnale
Pi Poluare cu dejectii umane
Pj Poluare prin eroziune si alunecare
Pk Poluare prin saraturare
PI Poluare prik acidifiere
Pm Poluare prin exces de apa
Pn Poluare prin. exces sau carente de elemente nutritive
Po Poluare prin compactare, inclusiv formare de crasta
Pp Ppluare prin acoperirea solului cu sedimente produse prin eroziune
Pq Poluare cu pesticide
Pr Poluare cu agenti patogeni contaminati (agenti infectiosi,
toxine, alergenti etc.)

2.1 POLUAREA CHIMICĂ ANORGANICĂ A SOLULUI

Poluarea solului cu substanţe disipate in aerul atmosferic sau cu metale grele


se realizează ca urmare a procesului de autoepurare a aerului atmosferic, prin
schimbul permanent al acesteia cu aerul din sol.
Proliferarea fenomenului de poluare cu fluor, cu metale grele etc. este legata
de apropierea cailor rutiere sau de apropierea unor întreprinderi. Astfel, pe o
distanta de 50 m in dreapta si in stânga unei autostrăzi, pe care circula numeroase
automobile ce consuma benzina tratata cu tetraetil de plumb, concentraţia
plumbului in stratul superficial de sol variază intre 30 si 400 fig/dm3. In zonele
industriale (Târnaveni, Copsa Mica, Baia Mare) concentraţia plumbului in sol
atinge 4 g/kg sol, când vegetaţia, chiar si ierburile, dispar complet.
Din sol, plumbul trece in vegetaţie si, pe lanţ trofic, ajunge la om unde
afectează sistemul nervos si reduce oxigenarea sângelui. La copii, prezenta
plumbului determina o întârziere a formării gândirii logice, o diminuare a
capacităţii de abstractizare, manifestării frecvente de indisciplina.

2.2 POLUAREA RADIOACTIVĂ A SOLULUI

Industria chimica si nucleara determina poluări mari atât atmosferei, cat si


soiului. O atenţie deosebita trebuie acordata poluării provocate de industria
acidului sulfuric, a acidului azotic si a clorului.
In prezent, criza de energie determină trecerea la utilizarea tot mai intens a
energiei atomice ca alternativa a consumului de combustibili fosili. Concomitent
ca aceasta, an crescut si pericolele legate de intensificarea poluării ecosferei ca
substanţe radioactive.

2.3 POLUAREA ORGANICĂ A SOLULUI


Poluarea organica se datorează , in principal, reziduurilor menajere si
zootehnice, dar si unor reziduuri industrial provenite in special de la întreprinderile

15
alimentare.
Ea persista in sol un timp limitat datorita capacităţii mari a soiului de a
degrada aceste substanţe prin intermediul microorganismelor.
Prin aceasta descompunere a materiei organice si prin transformarea sa in
substanţe minerale, se realizează un ciclu natural al elementelor chimice care trec
astfel din sol m plante si animate, respectiv om, pentru a reveni sub forma
organica, in sol si a relua ciclul.
In mod deosebit acest ciclul. este caracteristic pentru azot si pentru carbon,
dar si pentru alte elemente care, de altfel, urmează îndeaproape aceiaşi ciclu.
Procesele de degradare a substanţelor organice din sol sunt asemănătoare cu cele
din apa, dar ele au loc la niveluri mult mai intense, datorita numărului mare de
germeni care acţionează in sol..
In funcţie de cantitatea de substanţe organice, de structura si calităţile fizice
ale soiului, ca si de unii factori meteorologici, procesele de descompunere a
poluanţilor organici se pot desfăşura aerob sau anaerob. In cazul unei poluării
foarte intense si a unui sol puţin bogat in aer, au loc procese anaerobe, pe când
intr-un sol bine aerat sau in cazul unor cantităţi inici de poluanţi, au loc procese
aerobe.

2.4. . DEŞEURILE ŞI REZIDUURILE ORGANICE


Deşeurile şi reziduurile organice provenite de la industria alimentara si
uşoară poluează solul numai accidental deoarece, acestea fiind formate din materii
prime organice, pot fi reciclate prin folosirea lor ca îngrăşăminte sau ca
amendamente.
Poluarea solului cu deşeuri si reziduuri vegetale agricole si forestiere se
produce numai atunci când acestea se depozitează necorespunzător, adică atunci
când ele se arunca la întâmplare, putând aproviziona excesiv solul cu azotaţi si cu
agenţi patogeni, iar unele suprafeţe de teren pot deveni focare de îmburuienare.
Apele din ploi pot sa favorizeze transportul in diferiţi receptori a reziduurilor
nedescompuse, a azotaţilor etc.
Dejecţiile animale pot produce poluarea solului numai in situaţiile in care
acestea sunt folosite in cantităţi excesive. In aceasta situaţie se afectează unele
însuşiri fizice ale solului si in primul rând permeabilitatea sa.
Prin conţinutul lor ridicat in sare de bucătărie, soda caustică, detergenţi si in unii
agenţi patogeni, apele de igienizare pot sa favorizeze răspândirea unor epizotii
adică transmiterea in masa a unor boii la animale sau zoonoze, adică boli care se
transmit de la animale la oameni. Evitarea unor astfel de poluări biologice
presupune respectarea unor norme de comportament.
Dejecţiile pot constitui substanţe poluante numai in jurul unor localităţi raid,
a unor aşezări stabile sau temporare (tabere, locuri de agrement, târguri, şantiere
etc.) care sunt lipsite de canalizare.
In unele din aceste situaţii poate apare pericolul transformării solului in
focar de germeni patogeni, fapt ce impune luarea unor masuri corespunzătoare
pentru a se preveni asemenea situaţii.
Nămolurile provenite din apele uzate orăşeneşti pot deveni agenţi de poluare
16
in funcţie de provenienţa si de compoziţia lor. Astfel. cele provenite din industria
alimentara si din zootehnie au o compoziţie predominant organica si pot
fi reciclate in natura prin folosirea lor ca fertilizanţi. Nămolurile provenite de la
prepararea minereurilor, a cărbunelui, de la industriile metalurgice, electronice
etc.,au o compoziţie predominant anorganica si de aceea se impune mai total
supunerea lor unor procese tehnologice de epurare si de recuperate a metalelor
grele, pentru a le micşora potenţialul poluant si apoi se pot folosi si acestea ca
îngrăşământ.
Hidrocarburile care se produc in jurul sondelor de extracţie, a rezervoarelor
de ţiţei, a rafinăriilor, pe traseul conductelor de transport a unor produse petroliere,
in caz de avarie, se pot comporta ca poluanţi ai solului.
Astfel, in punctele de extracţie a petrolului apar ape subterane mineralizate,
care pot, în unele cazuri, sa modifice în sens negativ unele însuşiri ale solului, iar
în stratul de la suprafaţă al solului se pot manifesta direct si intens procese de
poluare.

2.5.POLUAREA CU ÎNGRĂŞĂMINTE A SOLULUI


Îngrăşămintele sunt absolut necesare, deoarece producţia agricola
îndepărtează an de an uriaşe cantităţi de substanţa organica, care altfel reintrau in
circuitele solului.
Acum circa 100 de ani a fost descoperit fenomenal de nutriţie minerala a
plantelor si s-a trecut astfel la sintetizarea si utilizarea îngrăşămintelor chimice.
Alături de irigări, ele reprezintă azi principalul mijloc de creştere a
producţiei agricole, Materiile prime pentru sinteza, cu excepţia fosforului, nu ridica
probleme dificile si periculoase in general.
Totuşi nu se cunosc pe deplin toate urmările datorita aplicării acestor
îngrăşăminte, sub aspectul poluării,.al distrugerii ecosistemelor specifice solului, to
special a unor microorganisme folositoare.
Dezvoltarea agriculturii moderne, intensive este indisolubil legata de
folosirea îngrăşămintelor, in principal a celor cu azot, fosfor si potasiu.
Efectul poluant al îngrăşămintelor rezulta din faptul ca unele din ele conţin
numeroase impurităţi toxice sau sunt folosite in cantităţi excesive.
Fiind solubile în apa, atât impurităţile cat si excesul de îngrăşământ
neutilizat de plante este spălat si ajunge in apele freatice, in râuri, lacuri, in apa
potabila si deci la om.
Efectul poluant cel mai intens 11 are utilizarea în exces a îngrăşămintelor
chimice cu azot, fosfor şi potasiu.

2.6. POLUAREA CU PESTICIDE A SOLULUI


Utilizarea escesiva a pesticidelor constituie o alia sursa de poluare a solului,
printr-un proces de impurificare si indirect de degradare. Pesticidele sunt definite
ca fiind substanţe sau amestecuri de substanţe, utilizate in agricultura cu scopul de
distrugere, respingere, moderate sau împiedicare a activităţii insectelor dăunătoare,
a rozătoarelor, ciupercilor, buruienilor si a oricăror alţi dăunători.
Ele sunt substanţe chimice capabile sa micşoreze sau sa distragă agenţii
17
biotici dăunători. Produsele chimice utilizate pana in prezent in acest scop nu au o
acţiune selectiva absoluta, ci distrug si alte vieţuitoare decât cele nedorite. De
aceea, a fost propusa si folosita denumirea de biocide, adică ucigătoare de viata,
pentru toate substanţele capabile sa distrugă grupe izolate de specii sau comunităţi
vii mari, pe arii întinse. In ultimul caz, ele îndeplinesc rolul de ecocide, adică
substanţe capabile sa distrugă in masa ecosisteme naturale sau chiar
agroecosisteme.

18
CAPITOLUL III.
DEGRADAREA SOLULUI

Solul reprezintă la ora actuală, principalul factor de care depinde producţia


de hrană a omenirii. La suprafaţa sa s-a format de-a lungul timpurilor, un strat de
humus, care reprezintă de fapt stratul fertil al solului.
Degradarea solului constă în pierderea prin eroziune a stratului de humus.
Humusul este un “pământ vegetal”, provenit din descompunerea parţială a
resturilor vegetale şi animale, sub acţiunea microorganismelor. Este o substanţă
negricioasă şi amorfă. Humusul formează cu argila un complex stabil,
argilohumic, cu rol esenţial în reţinerea şi circulaţia sărurilor minerale, nutritive.
Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei sale, calitative şi
cantitative, schimbare de natură să afecteze evoluţia normală a biocenozei
aferente lui.
Ambele procese sunt extrem de grave, deoarece formarea humusului este
un proces lent, în timp ce distrugerea sa poate avea loc extrem de rapid.

Rolul pădurilor în protecţia solurilor


Stratul de humus dispare dacă este antrenat de ape sau de vânt. Aceasta se
întâmplă dacă nu este bine fixat în sol, prin intermediul rădăcinilor plantelor sau
dacă apa alunecă prea energic la suprafaţa solului.
Pădurea este o componentă de bază a mediului înconjurător, care redă
destul de fidel calităţile de ansamblu ale acestuia.
Între pădure şi celelalte elemente ale învelişului biotic, ale mediului în
general, există o legătură strânsă, materializată întru-un schimb permanent de
substanţe şi energie.
Pădurea reprezintă de multe ori elementul care impune cel mai mult
aspectul specific în peisaj. De aceea putem vorbi de peisaje forestiere,
diferenţiate in funcţie de zona climatica si de esenţele de arbori si deci de un
19
adevărat mediu forestier.
Relaţiile dintre pădure si celelalte elemente ale mediului se manifesta prin
repartiţia zonala a pădurilor, consecinţa a zonalităţii climatice.
Influenta condiţiilor de clima (temperature, precipitaţii, umiditate
atmosferica, vanturi etc.) se manifesta si asupra altor elemente ale pădurii, cum ar
fi: structura floristica, stratificarea vegetaţiei in pădure, biomasa forestiera,
producţia primara de substanţe organice, creşterea arborilor etc.
Astfel, pădurile ecuatoriale, deşi nu ocupa decât 20% din suprafaţa
forestiera a Pământului, participa cu 50% la biomasa totală a planetei datorita
puterii mari de creştere in zona calda si umeda.
Hidrografia influenţează, de asemenea, in mare măsură, vegetaţia
forestiera. Astfel, văile umede determina formarea unei vegetaţii forestiere
intrazonale (azonale), de lunca, formata din specii hidrofile, iar in zona
intertropicala prelungeşte pădurea ecuatoriala in interiorul savanei, prin aşa
numitele "păduri galerii".
Relieful, prin altitudine, dispunerea unităţilor si formelor de relief,
determina etajarea verticala a vegetaţiei forestiere si poate constitui, uneori, o
piedica in extinderea spaţiala a unor areale de păduri.
Solul, deşi este mai mult un rezultat al interacţiunii dintre vegetaţie si
substratul litologic al ei,influenţează in mare măsura dezvoltarea pădurilor si de
asemenea, pe cea a straturilor de arbuşti si ierburi. Se apreciază ca, in unele
regiuni ale planetei noastre, ocupate anterior de păduri defrişate antropic,
vegetaţia forestiera nu se mai poate instala in vechile areale datorita sărăturării
solului, fenomen ce se observa mai bine in savană.

20
3.1. MĂSURI PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA
POLUĂRII SOLURILOR

Masuri de prevenire si combatere a poluări solului:

- colectarea igienica a deşeurilor menajere in recipiente speciale, pe cat


posibil colectarea selectiva, pe tipuri de deşeuri;
- îndepărtarea organizata si la perioade cat mai scurte a deşeurilor colectate,
reciclarea, valorificarea sau eliminarea controlata;
- folosirea raţionala pana la reducerea completa a îngrăşămintelor si
pesticidelor in agricultura si silvicultura;
- supravegherea atenta a activităţilor potenţial poluante (de tipul forajelor
pentru petrol);
- colectarea (recuperarea), transportul, reciclarea si valorificarea deşeurilor,
sau, când acestea nu mai sunt posibile, eliminarea lor prin depozitarea in
rampe ecologice, aplicându-se principiul celor 3R: recuperare, refolosire,
reciclare.

CE PUTEM FACE NOI, FIECARE ÎN PARTE


PENTRU A PUTEA TRAI INTR-UN MEDIU AMBIANT CURAT SI NEPOLUAT,
TREBUIE SA RESPECTAM NISTE REGURI EXTREM DE IMPORTANTE:
 SADIREA A CITOR MAI MULTI POMI SI ARBUSTI
 PASTRAREA CURATENIEI NU NUMAI IN APROPIEREA LOCUINTEI
NOASTRE, DAR SI IN IMPREJURIMILE LOCALITATII IN CARE TRAIM
 RESPECTAREA CANTITATILOR DE INGRASAMINTE MINERALE SAU
NATURALE, ETC

3.2 LEGISLAŢIA PRIVIND COMBATEREA POLUĂRII SOLULUI


In scopul protectiei solurilor, legislatia in vigoare stabileste o serie de
obligatii pentru detinatorii de terenuri cu orice titlu, protectia juridica fiind
considerata mijlocul cel mai eficient de conservare si ameliorare a calitatii
acestora. Protectia juridica a terenurilor are ca scop atat protectia cantitativa
(folosirea completa si pastrarea destinatiei acestor terenuri, a fertilitatii lor, etc),
cat si protectia lor calitativa (executarea de lucrari de conservare si ameliorare a
solului pe baza de studii si proiecte, prevenirea si inlaturarea degradarii calitatii
fizico-chimice si biologice).
21
Protectia juridica calitativa si cantitativa a solului este parte componenta a
protectiei juridice a mediului, fiind o problema de interes atat public, cat si
privat, ce se realizeaza mai ales prin stabilirea de obligatii legale pentru orice
detinator de teren, care va executa lucrarile de protectie si ameliorare a solului fie
prin forte proprii, fie cu aportul unitatilor specializate.
Dispozitiile constitutionale (art.46) consacra o obligatie generala pentru
detinatorii de terenuri cu orice titlu si pentru autoritatile publice, de intocmire de
studii si proiecte de lucrari de protectie si ameliorare a calitatii solului, dar si
executarea acestora.
Legea privind protectia mediului cuprinde dispozitii care prevad obligatia
pentru toti detinatorii de terenuri de protectie a solului, subsolului si
ecosistemelor terestre prin masuri de gospodarire, conservare si amenajare a
teritoriului complexe si adecvate.
Terenurile degradate si neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate,
pietris, bolovanis, nisipoase, saraturile, terenurile acide, cu deseuri, etc.) care si-
au pierdut, total sau partial, capacitatea de productie, sunt supuse unui program
de recuperare si ameliorare.
Solul poate fi protejat si ameliorat prin lucrari de imbunatatiri funciare3,
sub forma de constructii hidrotehnice, lucrari de prevenire si inlaturare a secetei,
inundatiilor, umiditatii excesive, eroziunii, etc., in scopul imbunatatirii cpacitatii
de productie a terenurilor neproductive. Aceste lucrari se executa in corelare cu
lucrarile de gospodarire a apelor, de amenajare a teritoriului, in acord cu
interesele proprietarilor de teren.
Pentru ca regimul juridic al solului sa fie reglementat eficient, printr-o
legislatie adecvata, in scopul protectiei si imbunatatirii calitatii sale, este necesar
a se lua in considerare particularitatile specifice ale terenurilor

22
ANEXE

23
Alunecări de teren

DACA PASTRAM CURATENIA,AVEM UN SPATIU DE DIVERTISMENT


FOARTE PLACUT

24
DEGTADAREA SOLULUI PRIN ARDEREA RESTURILOR ORGANICE

Depoluare Terminata

25
DEZASTRU ECOLOGIC IN UNGARIA

EXCAVARE SOL POLUAT

26
FENOMEN DE DESERTIFICARE A SOLULUI

FLORI CRESCUTE IN PIETRIS SI SOL NISIPOS

27
IN SERE,PAMANTUL BINE LUCRAT,
ADUCE RECOLTE BOGATE

INCARCARE SOL POLUAT

28
PAMANT POLUAT CU DESEURI

REFACERE CU SOL CURAT

29
PAMANTUL NOSTRU,DA VIATA!

SOL ARID

SOL CONTAMINAT

30

S-ar putea să vă placă și