Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
CAPITOLUL I
SOLUL
SOLUL este materialul fragil si afinat care acoperă intr-un strat subţire toata
suprafaţa scoarţei terestre. Fără el, continentele ar fi lipsite de majoritatea faunei si
florei. De aici deducem faptul ca solul depinde mult de forma de relief deasupra
cărei se afla.
Construcţia de baza a formelor de relief este creata de către forte ce
acţionează in interiorul Pământului. Aceste procese extraordinare produc zilnic
schimbări in aceasta structura de baza, o deformează in mod continuu.
Natura terestra, componenta lumii vegetale si animale au evoluţionat de la
cele mai primitive forme pina la asociaţiile biologice contemporane. De la
începutul revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea
activitatea umana a avut si ea un rol important in modelarea suprafeţei Pământului,
câteodată chiar cu efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor si in
poziţiile actuale in urma mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificata a
Pământului, adică datorita plăcilor tectonice. In istoria de 4,6 miliarde de ani a
Pământului s-au mai petrecut multe alte schimbări, până ce planeta noastră a
căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc si formarea solului – pedogeneza.
Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului
din stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este
foarte îndelungat si consta in interacţiunea mai multor factori de pedogeneza cum
ar fi: roca-mama, organisme vii (animale si microorganisme), clima, vegetaţie,
relief, ape freatice si de suprafaţa, timpul geologic.
Cel mai important factor in formarea solului este alterarea rocilor, care este
condiţionată de existenta atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind
supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizica, adică
mărunţirea; chimica: producându-se reacţii chimice sub influenta apei de suprafaţa
sau din roca, a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului si dezagregarea
biologica: adică efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse
si de influentele chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge si
licheni care produc acizi ce fac suprafeţele rocilor mai poroase), se sfărâmiţează in
particule mai mici – nisip, praf, mil – si astfel participa la formarea structurii si
compoziţiei chimice si mineralogice a solului.
Un alt factor extrem de necesar in formarea solului este clima. Ea
condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorita climei, formei si
înclinaţiei planetei noastre Terra fata de suprafaţa ecliptica, pe glob se produc
anotimpurile si se formeaza fisiile termice. Fisiile termice, numite si briuri termice,
la rindul lor contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. In asa mod
se creează zonalitatea naturala.
Datorita acestor zonalităţi in fiecare regiune se formează anumite ecosisteme
naturale, anumite biocenoze si anumite varietăţi de sol. De exemplu, solurile care
se formează in condiţii medii, reprezentative sau dominante in zona respectiva, se
2
numesc zonale, automorfe, adica formarea lor nu este condiţionata de anumiţi
factori specifici. In cazurile când direcţia solificarii este condiţionata de unele
proprietati specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare, etc.) se formează
soluri litomorfe (condiţionate de roca). In zonele cu un surplus mare de precipitaţii
atmosferice si unde apele freatice sunt prezente la adâncimi foarte mici, se
întâlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenta sărurilor
solubile in rocile materne sau in apele freatice conduce la formarea solurilor
sanilizate, halomorfe (influientate de saruri). In depresiuni, in vai si in luncile
riurilor unde procesul de sedimentare este permanent in dinamica se formeaza
solurile dinamomorfe (care se formeaza pe sedimente contemporane). Solurile care
traverseaza arealele solurilor automorfe si se imbogatesc cu parcele fine de argila
si cu sescvioxizi (Fe2O3, Al2O3, etc), devin iluviale (de acumulare).
Alt factor important sunt organismele vii (îndeosebi vegetaţia si
microorganismele) care si ele condiţionează formarea diferitor feluri de sol.
Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care si astăzi
formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică având
capacitatea de a asimila energia solara si a însuşi elemente minerale din mediul
înconjurător, ele produc prin fotosinteza substanţe organice. Aceasta materie prima
se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusa de către
microorganisme in elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc).
Gratie stabilităţii condiţiilor vitale pe care le asigura, solul este cel mai
populat mediu de viata. Totalitatea animalelor ce traiesc in sol constituie
pedofauna acestuia. Pedofauna este si ea la rindul ei impartita in trei categorii:
microfauna-organisme ce nu depăşesc lungimea de 0,2 mm, mezofauna- organisme
ce au lungimi cuprinse intre 0,2 si 8 mm, si macrofauna - organisme ce au lungimi
de la 8 până la 80 mm.
S-a constatat ca pe o suprafaţa de un hectar de sol se conţin aproximativ 3
tone de bacterii, 3 tone de ciuperci microscopice, 1,5 tone de actinomicete, 100 kg
de alge, 100 kg de protozoare, 500 kg de rime, 50 kg de nematode, 40 kg de
artropode, 30 kg de moluşte, 20 kg de şerpi si rozătoare, etc. in fiecare cm cub de
sol se găsesc pina la 7-10 miliarde de microorganisme.
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale si animale sunt
transformate in humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului,
si cel mai important component al lui.
7
Cambisolurile eutricambisolul,
terra rossa,
districambisolul.
Luvisolurile preluvisolul tipic,
(argiluvisolurile) preluvisolul roscat,
luvosolul tipic,
luvosolul albic,
planosolul si alosolul.
Spodisolurile prepodzolul,
(spodosolurile) podzolul,
criptopodzolul.
Pelisolurile (vertisolurile) pelosolul, vertosolul.
Andisolurile andosolul.
Hidrisolurile (solurilestagnosolul,
hidromorfei) gleisolul,
limnisolul.
Salsodisolurile (solurilesolonceacul, solonetul.
halomorfe)
Histisolurile (solurilehistosolul, folisolul.
organice sau histosolurile)
Antrisolurile (solurileerodosolul, antroslolul.
trunchiate si desfundate)
Sub denumirea de sol se înţelege acea parte a scoarţei terestre in care au loc
procese biologice. Sub aspect fizic, solul este format din particule solide de forme
si dimensiuni variabile, cunoscute sub numele de grunjii sau granule. De fapt,
granula reprezintă particula cea mai mica, care rezista la deformare mecanica.
Spatiile ramase libere intre granulele de sol formează solului, iar volumul
total al porilor constituie porozitatea. Porozitatea solului depinde de mărimea
granulelor, de aşezarea si uniformitatea acestora. Cu cat particulele sunt mai mari,
cu atât volumul total al porilor este mai mic. De asemenea, aşezarea neregulata sau
lipsa de uniformitate a grunjilor reduc porozitatea.
Structura mecanica a solului determina o serie de calităţi sau proprietăţi
fizice, pe care le vom descrie in continuare. Permeabilitatea pentru aer a solului
depinde de mărimea porilor si nu de volumul total al acestora. In acest sens solurile
formate din particule mari ca, pietrişul si nisipul, sunt foarte permeabile pentru aer,
deşi porozitatea lor este mica.
Cu cat solul conţine o cantitate mai mare de aer cu atât procesele biologice
care au loc in sol sunt mai active si cu atât solul este mai salubru. Cantitatea de aer
din sol este in funcţie de presiunea atmosferica si de cantitatea si mişcarea apei
subterane.
8
In general, ca urmare a proceselor biologice si biochimice care au loc in sol
si in primul rând descompunerea substanţelor organice, calitatea aerului teluric este
diferita de calitatea aerului atmosferic. Procentul de oxigen este mai scăzut, iar cel
de dioxid de carbon este mai mare.
Tot ca urmare a proceselor de biodegradare a substanţelor organice, in
compoziţia aerului din sol pot sa apară si alte gaze, cum ar fi: amoniacul,
hidrogenul sulfurat, metanul etc.
Cu cât compoziţia aerului teluric este mai apropiata de compoziţia aerului
atmosferic, cu atât solul este mai curat. Intre aerul teluric si aerul atmosferic este
un schimb permanent determinat in special de temperatura si presiunea de la
suprafaţa solului.
Permeabilitatea pentru apa este determinata de mărimea porilor, dar si de
volumul total al acestora. In acest sens se cunosc soluri permeabile "in mare"ca,
pietrişul si nisipul, care sunt uşor străbătute de apa si soluri permeabile "in mic" ca,
argila si turba, care reţin apa si sunt greu străbătute de apa.Cu cat porozitatea unui
sol este mai mare, cu atât reţinerea apei in porii solului este si ea mai mare. De
exemplu, nisipul are o porozitate in jur de 35%, pe când argila are o porozitate de
peste 65%.
In linii mari, apa din sol se găseşte aşezată in straturi succesive cunoscute
sub denumirea de zonele lui Hoffman:
- zona de evaporare este cea mai superficiala si este permanent supusa
fluctuaţiilor determinate de variaţiile de temperatura ale atmosferei;
- zona de filtrare este zona străbătută de apa, dar care reţine diferitele
impurităţi. Ea are un rol deosebit de important in protecţia calităţii apelor
subterane;
- zona de capilaritate este zona in care apa subterana se ridica in porii solului,
menţinând o stare continua de imbibiţie;
- zona apei propriu-zise sau a stratului purtător de apa cu o grosime variabila,
reprezintă de fapt pânza de apa subterana. Sub aceasta zona se găseşte stratul
de sol impermeabil.
Apa din sol are un rol important, mai ales in întreţinerea vegetaţiei, dar si in
diferitele procese biologice si biochimice care au loc in sol. Eliminarea aerului si
înlocuirea sa cu apa in porii solului, are un efect nefavorabil asupra gradului de
salubritate a solului. In absenta aerului, procesele biologice sunt încetinite, iar solul
se consideră insalubru. In acelaşi timp insa solurile care sunt cu uşurinţa străbătute
de apa, nu au capacitatea de a proteja m suficienta măsura apa subterana.
Capilaritatea este alta proprietate a solului dependenta de structura mecanica
a acestuia. Ea reprezintă capacitatea solului de a permite apei subterane sa se ridice
prin porii săi către straturile superficiale.
Capilaritatea se găseşte in inversa proporţionalitate cu permeabilitatea si
anume cu cât solul este mai permeabil, cu atât capilaritatea este mai mica. Ea
depinde in primul rând fiind de porozitate sau de volumul total al porilor. In cazul
solurilor cu o porozitate mica (nisipul), timpul de ridicare al apei este mic, de
ordinul minutelor, iar nivelul de înălţime este redus (0,3-0,5 m), in timp ce in cazul
9
solurilor cu porozitate mare (argila) timpul de ridicare este mare, de ordinul orelor,
iar înălţimea este mare (1,5-2 m).
Capilaritatea solului este strâns legata de salubritatea construcţiilor. Cu cat
solul are o capilaritate mai mare, cu atât apa subterana se poate ridica mai mult in
porii acestuia si poate trece in porii materialelor de construcţii producând
"umiditatea" acestora sau aşa zisa "igrasie", cu consecinţa nedorite atât asupra
construcţiei cat si asupra sănătăţii locatarilor. In acelaşi timp, capilaritatea solului
prezintă importanta si in amplasarea corecta a platformelor de depozitare a
reziduurilor, a puţurilor absorbante etc, care pot cu uşurinţă sa polueze apa cu care
vin in contact.
Selectivitatea este o alta proprietate fizica importanta a solului, prin care se
înţelege calitatea pe care o are acesta de a retine in porii săi diferite impurităţi care
îl străbat, acestea fiind purtate de aer, dar in special de apa.
Selectivitatea are la baza fenomenul de absorbţie, sau mai exact de reţinere a
impurităţilor pe granulele de sol. In general, solurile greu permeabile sunt si soluri
cu un grad mare de selectivitate. Se înţelege ca impurităţile care sunt reţinute, in
primul rând sunt cele aflate in suspensie, inclusiv microorganismele. Astfel, daca
se trece printr-un strat de sol o suspensie microbiana, iar apa care străbate solul
este însămânţată pe medii de cultura, ea poate fi practic sterila.
Selectivitatea solului se adreseaza deopotrivă si elementelor în soluţie.
Astfel, daca se filtrează prin sol o soluţie de fuxină, apa filtrata poate deveni
incolora. Selectivitatea solului este una din cele mai importante calităţi ale sale,
prin care se realizează protecţia apelor subterane.
Temperatura este o alta proprietate fizica a solului. Ea este dependenta atât
de structura mecanica, cat si de natura si compoziţia chimica a solului. După cum.
se ştie, solul primeşte căldura atât de ia Soare prin radiaţiile calorice ale spectrului
solar, cat si de la masa incandescenta din central pământului si căldura degajata de
procesele biochimice exogene care an loc in sol.
Solul, in general, este râu conducător de căldura, conductibilitatea sa termica
fiind determinată de structura sa mecanica, de compoziţia chimica, de gradul de
umiditate etc. Solurile cu granule fine si umede se încălzesc greu, dar se si răcoresc
greu, ele înmagazinând căldura. Solurile cu granule mari sau compacte au o
conductibilitate termica mare, ele se încălzesc repede, dar si pierd uşor căldura
înmagazinata.
Culoarea solului are, de asemenea, un rol important in păstrarea căldurii.
Astfel, solurile deschise la culoare, cum este nisipul, reflecta o cantitate mare de
solare, in timp ce solurile incluse la culoare, cum cernoziomul, reţin radiaţiile
calorice si sunt mult mai favorabile dezvoltării culturilor.
Datorita conductibilităţii sale termice reduse, solul înregistrează cu
întârziere variaţiile temperaturii atmosferice, atât cele diurne, cat si cele sezoniere.
Astfel, daca la suprafaţa solului temperatura maxima se constata la ora 13 la 0,05
m, in adâncime aceasta este la ora 17, iar de la 1 m adâncime variaţiile diurne nici
au se mai resimt. La fel, daca la suprafaţa temperatura minima se înregistrează m
luna ianuarie, la 1 m adâncime aceasta se întâlneşte in luna februarie, la 2-3 m
adâncime in luna martie, iar la 7-8 m in luna mai. Peste 8 m adâncime variaţiile
10
sezoniere ale temperaturii nu se mai resimt, iar peste 30 m, cu fiecare 35 m
adâncime, temperatura creste cu 1°C.
Temperatura solului prezintă importanta prin influenta pe cai^e o are in
determinarea climatului propriu al diferitelor zone geografice si prin influenta sa
asupra dezvoltării vegetaţiei. Ea exercita insa influente deosebite asupra proceselor
biologice si biochimice care au loc in sol, precum si in întreţinerea vieţii diferitelor
organisme. inclusiv a microorganismelor, cum sunt: bacteriile, protozoarele,
larvele de insecte etc., cu rol important atât sanogen, in autopurificarea solului, cat
si patogen, in transmiterea diferitelor maladii epidemice.
Temperatura solului joaca, de asemenea, un rol important in protecţia
diferitelor instalaţii fata de variaţiile de temperatura ale atmosferei, cum sunt:
rezervoarele de apa, conductele de apa si canalizare, conductele de gaze etc. In
sfârşit, nu putem trece cu vederea nici importanta reducerii variaţiilor exterioare
ale temperaturii in păstrarea si conservarea unor alimente.
acidă sau alcalină. Ionii CO32- şi HCO3- sunt toxici pentru plante.
Solurile alcaline şi cele saline se caracterizează printr-o concentraţie ridicată
de săruri solubile (CaCl2, MgCl2, MgSO4, NaCl, CaSo4, etc.). Cele mai frecvent
întâlnite în solurile sărăturate sunt NaCl, NaHCO3, CaCl2, NaSO4, etc.
Aciditatea solurilor
Aciditatea solului este determinată de ionii de hidrogen disociaţi din
grupările funcţionale prezente în humus din acizii organici precum şi prin hidroliza
unor săruri sau a ionilor de Al care se găsesc în sol, fie sub formă de componente
ale reţelei aluminosilicaţilor, fie în stare adsorbită în complexul coloidal al solului
(Al schimbabil).
La solurile sau orizonturile minerale cu pH<5,8 o sursă importantă de ioni
de H o constituie ionii de Al3+ care hidrolizează după următoarea reacţie:
+
Al3++HOHAl(OH)2+ + H+
Al3++3HOHAl(OH)3+3H+
Alte surse de aciditate au caracter specific în ceea ce priveşte cantitatea de
aciditate produsă.
Un parametru important pentru estimarea calităţii solului reprezintă
aciditatea actuală.
Aciditatea actuală este determinată de ionii de H disociaţi (liberi) în soluţia
solului atunci când solul este pus în contact cu apa. Această formă a acidităţii se
evaluează şi se măsoară în unităţi pH, având o pondere foarte mică din aciditatea
totală. Aciditatea actuală se determină întotdeauna în suspensia de sol după
stabilirea echilibrului (15-60 min) dintre ionii H + din soluţie şi ionii H+ din faza
solidă.
Cunoaşterea reacţiei solurilor este importantă pentru:
- evidenţiază gradul de mobilitate şi accesibilitate a elementelor nutritive în
sol;
- solubilitatea şi accesibilitatea majorităţii elementelor nutitive din sol este
optimă pentru nutriţia plantelor la un pH cuprins între 6-6,5.;
- la valori ale pH-ului mai mici decât 5 există posibilitatea atingerii unor
contraţii toxice pentru plante prin creşterea solubilităţilor ionilor de Al 3+, Zn2+, Fe3+,
Cu2+, Mn2+.;
- la valori ale pH-ului mai mari de 2,5 compuşii cu fosfor (fosfaţii de
calciu) insolubilizează majoritatea elementelor sub formă de hidroxizi, elementele
respective fiind greu accesibile plantelor;
- reacţia solului influenţează rezistenţa şi activitatea micro-organismelor din
sol.
12
Un sol este alcalin daca pH-ul sau este mai mare de 7 si este acid daca este
esenţial inferior acestei valori. In general, plantele au nevoie de un sol cu pH-ul
cuprins intre 6,5 si 7,2 pentru o dezvoltare normala.
Pentru neutralizarea solurilor acide se procedează procedeul de tratare ale
acestora cu compuşii ce conţin calciu. Calciu contribuie la creşterea pH-ului
solurilor, îmbunătăţeşte structura acestuia, îl face mai puhav şi stimulează
dezvoltarea microorganismelor specifice. Pentru a corecta valorile pH-ului a
solurilor acide se foloseşte calcarul măcinat (conţine calciu şi până la 10% de
carbonat de magneziu), var stins, făină de dolomită, creta. Deseori, un procedeu
efectiv de reglare a valorilor pH-ului a solurilor acide constituie tratarea acestora
cu cenuşă de turbă sau de sobă. Acest tratament nu numai contribuie la creşterea
pH-ului, dar şi la îmbogăţirea solurilor cu substanţele nutritive şi microelemente.
Eficacitatea procesului de tratare a solurilor acide cu var stins depinde esenţial de
gradul de mărunţire a materialului.
După eficacitatea sa compuşii utilizaţi pentru creşterea bazicităţii solurilor
acide pot fi prezentaţi în şirul următor de descreştere ale activităţii sale: var stins –
carbonat de magneziu – dolomita – carbonat de calciu – calcarul mărunţit –
cărbune de lemn.
În cazurile rare, când solurile posedă proprietăţile slab bazice au neutre, dar
pentru dezvoltarea plantelor este nevoie de acidulare, atunci se procedează la
tratarea solurilor cu turbă şi a îngrăşămintelor cu caracter acid (de exemplu, a
sulfatului de amoniu).
13
CAPITOLUL II.
SURSE DE POLUARE A SOLULUI
14
Ph Poluare cu dejectii anirnale
Pi Poluare cu dejectii umane
Pj Poluare prin eroziune si alunecare
Pk Poluare prin saraturare
PI Poluare prik acidifiere
Pm Poluare prin exces de apa
Pn Poluare prin. exces sau carente de elemente nutritive
Po Poluare prin compactare, inclusiv formare de crasta
Pp Ppluare prin acoperirea solului cu sedimente produse prin eroziune
Pq Poluare cu pesticide
Pr Poluare cu agenti patogeni contaminati (agenti infectiosi,
toxine, alergenti etc.)
15
alimentare.
Ea persista in sol un timp limitat datorita capacităţii mari a soiului de a
degrada aceste substanţe prin intermediul microorganismelor.
Prin aceasta descompunere a materiei organice si prin transformarea sa in
substanţe minerale, se realizează un ciclu natural al elementelor chimice care trec
astfel din sol m plante si animate, respectiv om, pentru a reveni sub forma
organica, in sol si a relua ciclul.
In mod deosebit acest ciclul. este caracteristic pentru azot si pentru carbon,
dar si pentru alte elemente care, de altfel, urmează îndeaproape aceiaşi ciclu.
Procesele de degradare a substanţelor organice din sol sunt asemănătoare cu cele
din apa, dar ele au loc la niveluri mult mai intense, datorita numărului mare de
germeni care acţionează in sol..
In funcţie de cantitatea de substanţe organice, de structura si calităţile fizice
ale soiului, ca si de unii factori meteorologici, procesele de descompunere a
poluanţilor organici se pot desfăşura aerob sau anaerob. In cazul unei poluării
foarte intense si a unui sol puţin bogat in aer, au loc procese anaerobe, pe când
intr-un sol bine aerat sau in cazul unor cantităţi inici de poluanţi, au loc procese
aerobe.
18
CAPITOLUL III.
DEGRADAREA SOLULUI
20
3.1. MĂSURI PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA
POLUĂRII SOLURILOR
22
ANEXE
23
Alunecări de teren
24
DEGTADAREA SOLULUI PRIN ARDEREA RESTURILOR ORGANICE
Depoluare Terminata
25
DEZASTRU ECOLOGIC IN UNGARIA
26
FENOMEN DE DESERTIFICARE A SOLULUI
27
IN SERE,PAMANTUL BINE LUCRAT,
ADUCE RECOLTE BOGATE
28
PAMANT POLUAT CU DESEURI
29
PAMANTUL NOSTRU,DA VIATA!
SOL ARID
SOL CONTAMINAT
30