FORMARE; EVOLUTIE; COMPOZIŢIE; PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI CHIMICE;

CLASIFICARE, FOLOSIRE RATIONALĂ

Stiinţa solului este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului (formare, evoluţie, compoziţie,
proprietăţi, clasificare, repartiţie geografică, folosire raţională). Denumirea: provine de la cuvintele
greceşti pedon (teren, ogor, sol) şi logos (studiu)
Solul este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, cu compoziţie şi însuşiri proprii, care poate
asigura creşterea plantelor. Proprietatea fundamentala a solului cuprinsă în definiţie este de a
asigura creşterea plantelor şi se datorează proprietăţilor sale esenţiale, denumită fertilitate sau
rodnicie.
Fertilitatea – în mod cu totul general se defineşte ca fiind capacitatea solului de a asigura creşterea
plantelor si de a satisface cerintele plantelor. Fertilitatea se defineşte şi se apreciază în raport cu
condiţiile necesare creşterii plantelor.
Dintre cerinţele plantelor se asigură prin intermediul solului:
- substanţe nutritive
- apă
- aer (pentru rădăcini)
Cu cât un sol are un regim mai bun in ceea ce priveşte substanţele nutritive, apa si aerul cu atât solul
este mai fertil deci asigură mai bine creşterea plantelor si obţinerea de producţii vegetale mai mari.
Acestea trebuie puse la dispoziţia plantei permanent, simultan, in cantităţi indestulatoare
Noţiunea de fertilitate este mult mai cuprinzătoare, include asigurarea tuturor celorlalte condiţii
fizice (spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, porozitate, afânare)
-chimice (pH, capacitate de tamponare)
Definiţie completă (cuprinzătoare) Prin fertilitate se înţelege capacitatea solului de a pune la
dispoziţia plantelor substanţe nutritive, apă şi aer - permanent, simultan, in cantităţi indestulatoare şi
de a asigura condiţii fizice, chimice şi biochimice necesare creşterii plantelor, in contextul
satisfacerii şi celorlalţi factori de vegetaţie.
Solul trebuie privit în strânsă legătură cu alţi factori naturali care influenţează creşterea plantelor
- condiţii climatice (temperatură, precipitaţii)
- geomorfologie (versant)
- hidrogeologie (apă freatică, apă stagnantă)
Influenţa acestor factori se exercită prin intermediul solului. Fertilitatea solului poartă amprenta
putenică a influenţei antropogene, nu este numai o însuşire naturală.
Productivitatea – noţiune care se referă la producţiile obţinute pe un teren. Depinde de intreg
ansamblul de factori care iau parte la obţinerea recoltelor:

Stiinţa solului serveşte la rezolvarea unor probleme majore:

- evidenţa fondului funciar, clasificarea in fond funciar agricol, silvic, al apelor, al
construcţiilor,
- repartizarea fondului funciar agricol pentru principale culturi
- stabiliraea tehnologiilor de cultură
- prevenirea si combaterea degradării solului
- recuperarea de terenuri agricole prin reamenajări

Solul s-a format si se formează la suprafaţa uscatului. Invelişul solid, cel mai extern al
Pământului este alcătuit din minerale şi roci şi poartă numele de scoarţă terestră. Partea
superioară a Pământului este litosfera.
Initial litosfera a fost alcătuită din roci eruptive compacte care nu conţineau săruri nutritive,
nu asigura condiţii pentru creşterea plantelor. In decursul timpurilor sub acţiunea agenţilor
atmosferici si hidrosferici şi mai apoi a biosferei, partea superioară a scoarţei terestre, mineralele si
rocile care o alcătuiau au fost supuse unor procese de dezagregare (mărunţire) şi de alterare
(modificare chimică).
1
 Dezagregarea a dus la transformarea rocilor primare compacte in roci secundare afânate iar
alterarea a dus la formarea de săruri nutritive pentru plante.
Apa din precipitaţii ajunsă la suprafaţa scoarţei alcătuită din roci masive, compacte nu
pătrunde decât prin fisuri şi crăpături, deci nu se poate inmagazina. De asemenea prin roca masivă
nu pătrunde sau pătrunde o cantitate mică de aer, deci o astfel de rocă nu are deloc sau conţine în
masa ei foarte puţin aer. Roca masivă nu prezintă capacitate pentru apă şi aer.
Roca afânată datorită porozităţii are capacitate pentru apă şi aer. Apa din precipitaţii, ajunsă
la suprafaţa scoarţei alcătuiră din rocă afânată pătrunde şi se reţine în pori, formează rezerve pentru
plante. Roca afânată conţine în pori şi aer asigurând şi din acest punct de vedere condiţii prielnice
pentru dezvoltarea plantelor.
Rocile primare (eruptive si magmatice) nu conţin nici săruri de nutriţie pentru plante.
Rocile dezagregate si alterate au in alcătuirea lor şi diferite săruri, deci pot să asigure intr-o
oarecare măsură şi unele substanţe pentru plante. Datorită dezagregării şi alterării în partea
superioară a scoarţei se creează condiţii minime pentru apă, aer şi substanţe minerale nutritive care
permit instalarea plantelor si microorganismelor. Prin fotosinteză plantele trec sărurile minerale in
compuşi organici.
După parcurgerea unui ciclu vital resturile organice sub acţiunea microorganismelor sunt in
parte descompuse în substanţe minerale folosite de plantele următoare iar in parte sunt transformate
in humus, component organic specific solului.
Procesul acesta poartă numele de bioacumulare şi repetându-se an de an, partea superioară
a scoarţei terestre suferă profunde modificări fizice, chimice şi biochimice transformându-se in
sol, corp natural cu alcătuire şi însuşiri proprii.
Dacă se execută o secţiune verticală in sol se constată existenţa unor straturi diferite
denumite orizonturi. Ansamblul orizonturilor constituie profilul de sol. Diferenţierea orizonturilor
se datorează unor procese intre care un rol important au cele de eluviere-iluviere si de acumulare a
humusului.
Eluvierea (spălare sau levigare) constă in deplasarea de către apă a unor compuşi din partea
superioară spre adâncimea solului iar iluvierea in depunerea acestora. In cazul unei levigări intense
poate avea loc si migrarea unor compuşi coloidali (substanţe care nu se dizolvă in apă dar care sunt
antrenati sub forma unor particule fine) de ex: minerale argiloase, oxizi si hidroxizii de fier si
aluminiu.
Eluvierea duce la formarea unor orizonturi saracite in compusii care au fost spalati, denumite
orizonturi eluviale.
Eluvierea tinde sa spele din partea superioara a solului compusii necesari pentru nutritia plantelor.
Bioacumularea sau acumularea humusului se opune acestor spalari prin retinerea lor.
Procesele de formare a solurilor sunt determinate de condiţiile de mediu in care se petrec.
Pe suprafaţa globului condiţiile fiind extrem de variate intensitatea acestor procese diferă si
ca urmare si solurile. Formarea si diversificarea învelişului de sol al globului se datorează unui
ansamblu de factori denumiţi: factori de formare a solului, sau factori pedogenetici sau factori
de solificare.
Factori: vegetatia; clima; roca; relieful; timpul ; vârsta; apele freatice si stagnante; omul

ROLUL VEGETATIEI
Solificarea este in esenta un proces biologic. Solificarea nu a inceput si nu poate avea loc decat sub
actiunea organismelor, in principal a plantelor si animalelor.
Daca pe roca alterata si dezagregata nu se instaleaza vegetatie, ea isi mentine afânitatea, porozitatea,
capacitatea pentru apă si aer dobândite, dar nu si fondul de substanţe nutritive, deoarece in forma
minerala in care se află sunt supuse spălării de către apa ce se infiltrează in adâncime.
Azotul- cel mai important element de nutritie pentru plante se retine si se acumulează în scoarţă pe
care biologică.
Plantele odată instalate, trec substantele minerale (supuse spalării sau antrenări) in substanţe
organice care alcătuiesc corpul lor, apoi sub actiunea microorganismelor se formează humus.

2
Procesul acesta continuu care duce la retinerea chiar la acumularea substanţelor nutritive sub formă
de substanţe organice, constituie de fapt esenta solificării.
In sol- datorită organismelor pe de o parte se formează substanţe organice, pe de altă parte ele se
descompun, eliberându-se substanţe de nutriţie şi asigurându-se in acest fel aprovizionarea continua
a plantelor.
Clima - Prin precipitatii si temperaturi
Influenţa climei incepe din faza de alterare dezagregare.
Creează condiţii de dezvoltare a vegetatiei, care constituie sursa de materie organică a solului.
Humificarea are loc de asemenea sub influenţa condiţiilor determinate de climă.
Tot clima mai ales prin precipitaţii este aceea care determină procesele de eluviere-iluviere, care au
un rol determinat in formare profilului de sol. Clima nu este un factor restrictiv in ceea ce priveste
formarea solului decat atunci cand nu permite instalarea vegetatiei.
In ţara noastră legătura intre sol si climă este data de indicele de ariditate
Iar = P/ (T+10)
P-valoarea medie anuală a precipitatiilor mm
T - valoarea medie anuală a temperaturii in Celsius ; 10 coeficient
Relieful: reprezintă in solificare spaţiul in cadrul căruia se manifestă formarea si evoluţia solului.
Contribuie la acest proces mai ales prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai
acestui proces.
Ape freatice si stagnante: rol deosebit de important determinând si influenţând dezagregarea si
alterarea, bioacumularea si eluvierea iluvierea. Excesul de apa (lipsa de aer –predomină procese de
reducere
Timpul: solificarea depinde de durata procesului, de timpul de la declansarea solificării
Omul: influenţa activităţii omului capată forme variate: luarea in cultură a terenurilor, frânarea sau
intreruperea procesului natural de bioacumulare, ameliorarea, chimizarea terenurilor

Bazele agrochimice ale fertilizarii solurilor in raport cu cerinţele plantelor in elemente

nutritive
Factorii de nutriţie trebuie analizaţi din punct de vedere al interacţiunii plantă şi mediul lor de viaţă,
ceea ce duce la stabilirea unor cerinţe specifice soiului sau hibridului
Cerinţele plantelor faţă de mediul înconjurător sunt rezultatul unei evoluţii de lungă durată
Compoziţia chimică a plantelor
Reflectă in cea mai mare parte cerinţele plantelor faţă de sol
Apa- este componenta de bază a tuturor organismelor vii deoarece îndeplineşte diferite roluri:
- mediul de desfăşurare a reacţiilor chimice, biologice şi fizice
- dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomene de oxidoreducere si de sinteză
- menţine presiunea osmotică, reglează concentraţia ionilor de hidrogen si hidroxil
- mediul transportor al elementelor nutritive si al substanţelor sintetizate
- reglator de temperatură
Apa se prezintă sub formă de : Apa liberă – apa integrată; Apa legată de coloizii solului
Substanţa uscată –e constituită din diferite clase de compusi biochimici
Substanţele organice conţinute in plante sunt sintetizate de acestea in cursul perioadei de vegetaţie
Clasificarea elementelor nutritive din plante
Prin element nutritiv se intelege acel element chimic existent in sol, care este adsorbit de plante in
cantităţi mai mari sau mai mici, utilizat direct sau indirect, intr-o măsură mai mare sau mai mică in
procesele de crestere si dezvoltare a plantelor
Există mai multe criterii de clasificare:
1. Cantitatea care se găseşte in plante:
Macroelemente- se găsesc in cantităţi de 101-10-2% şi care trebuie sa indeplineasca
următoarele condiţii:
- să aibă rol direct in procesele de nutriţie, crestere si dezvoltare
- absenţa lor in mediu sa impiedice dezvoltarea plantelor
3
 - carenţa lor sa fie specifică şi să poată fi corectată numai prin introducerea in mediul nutritiv a
acelui element
- carenţa accentuată să provoace tulburări metabolice, citologice, histologice anatomopatologice
- Macroelementele pot fi principale (N,P,K) secundare (S, Mg, Ca)
Microelementele 10 -3 - 10-5
- sa aibă acţiune strict specifică şi directă
- lipsa sau insuficienţa sa impiedice indeplinirea ciclului vegetal
- carenţa sa poată fi corectată prin cantităţi ce nu depăsesc 10kg/ha substanţă activă
- sa manifeste actiune toxică dacă se depăşeşte un anumit prag
- insuficienţa sa provoace modificări metabolice care duc la scaderea recoltei
Ultramicroelementele se găsesc in plante in cantităţi foarte mici

2.In funcţie de importanţa pe care o au in procesele metabolice

a) Elemente esenţiale inplicate direct in nutritia plantelor 16 elemente C, O, H, N, P, K, Ca,
Mg, S, B, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, Cl
b). Elemente neesenţiale
• Incurajează cresterea dar rolul lor nu este clar definit Ar, Bo, Be, Bi, Br, Ce, Cr, Li, Pb, Pt,
Rb, Se, Sr
3.După principalele funcţii biologice:
- Clasificate la randul lor in 7 grupe
– C, O, H- constituenti principali ai subst. organice
– N, S
– P- formează esteri fosforici cu glucide, alcooli, acizi organici, comp ai acizilor
nucleici
– Ca, Mg, K, Na, Cl -Formarea si activarea unor enzime, rol in reglarea presiunii
osmotice
– Fe, Cu, Mn - Formarea si activarea unor enzime
– Mo, Zn- compusi organici chelati
– B, Si, Al esteri bazici care au grupare OH

Starile de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive

In functie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de insuşirile fizice şi chimice ale solului,
de condiţiile climatice, planta se poate găsi in una din stările posibile de aprovizionare cu elemente
nutritive si anume:
– -starea normală
– - carenţa unuia sau mai multor elemente
– - insuficienţa unuia sau mai multor elemente
– - nivelul critic al elementului
– - abundenţa elementulzui
– - excesul elementului
– - toxicitatea datorată concentraţiei prea mari
1. starea normală -toate elementele nutritive - in cantităţi indestulătoare si echilibrate,
determinând o creştere şi dezvoltare normală, producţia fiind ridicaţă şi de calitate
2. carenţa unuia sau mai multor elemente- efectul pe care il poate avea asupra plantei lipsa sau
insuficienţa accentuată a unui element nutritiv. Se manifestă in general prin simptome
vizibile dar pot şi să nu se manifeste prin semne exterioare ci numai prin scădere calitativă
si cantitativă a producţiei. Carenţa poate fi datorată solului (lipsa sau insolubilizării), plantei
(antagonism ionic –Ca impiedică abs Mg sau K)
3. insuficienţa unuia sau mai multor elemente- starea in care ţesuturile sunt nesatisfăcător
aprovizionate cu elementul nutritiv
4. nivelul critic al elementului-
5. abundenţa elementului- concentraţia unui element care depăşeşte nivelul critic fără a
provoca efecte toxice
4
 6. excesul elementului- este dat de un conţinut ridicat care depăşeste un anumit ” grad de
toxicitate” care face ca producţia să scadă pe măsură ce concentraţia acestuia creşte.
7. toxicitatea datorată concentraţiei prea mari- survine când concentraţia provoacă in celule
procese ireversibile care împiedică desfăşurarea metabolismului normal şi care duc la
moartea celulei.
O corelaţie ideală este influenţată de numeroşi factori: specie, vârstă, fază de vegetatie,
aprovizionarea cu apă, temperatură, prezenţa sau absenţa unor elemente
Absorbţia radiculară a elementelor nutritive
Caracteristici ale sistemului radicular
• Fiecare specie de plante are un sistem radicular propriu care ii permite asigurarea cu subst
nutritive din sol.
• Distribuţia sistemului radicular depinde insă de:
– tipul de sol,
– de succesiunea orizonturilor
– de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive
Funcţiile sistemului radicular – mecanică si de nutriţie
Principalii factori care influenţează absorbţia elementelor nutritive – starea de
aprovizionare; temperatura; gradul de aeraţie a solului; capacitatea de schimb a sistemului
radicular;
Mecanismele absobţiei – nu constituie o simplă trecere a acestora prin membrana celulară, ci este
un proces complex, care are loc cu consum de energie şi se intercondiţionează cu metabolismul
plantei, fotosinteza, fotorespiraţie, formarea acizilor organici, a glucidelor şi a proteinelor,
activitatea enzimatică, factori de mediu, pH, textură, capacitatea de saturaţie cu baze şi conţinutul
de argilă al solului, tehnologia de cultură
- Absorbţia pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei)
- Absorbţia activă (cu consum de energie)

• difuzia ionilor – odată cu deplasarea soluţiei solului sub formă de flux continuu, din zone
mai umede spre zone mai uscate
• Prin difuzie apa incărcată cu ioni pătrunde in spaţiul liber aparent al rădăcinii (spaţiul dintre
celulele epidermei)
• Absorbţia pe baza schimburilor ionice se face pe baza echilibrului de membrană Donnan
realizat la nivelul membranei pectocelulozice care acoperă pereţii epidermei. Raportul dintre
concentraţia unor cationi reţinuti de coloizii perilor radiculari şi cei din soluţia externă este
invers proportional cu raportul celuilalt cation dintre concentratia ionilor din solutia externă
si cei absorbiti de coloizii perilor radiculari.
• Absorbtia pe calea electro-osmozei –are loc in urma atragerii ionilor de semn contrar,
prezenţi in compartimentul exterior al membranei citoplasmatice de catre ionii
compartimentului celular, prin canalele citoplasmatice, prevăzute cu un dublu strat de ioni.
Datorită diferenţei de potenţial dintre compartimentul exterior si interior (celular) ionii trec
in interiorul celulei

ABSORBTIA ACTIVĂ – se produce ca rezultat al activităţii metabolice cu un consum de energie,

pe bază de schimb de ioni sau prin transfer de electroni la nivelul citocromilor. In afară de citocromi
rol de trensportor de ioni il pot avea si alţi produşi intermediari ai fotosintezei; aminoacizi,
fosfatide, peptide.
• Ionii majori din punct de vedere nutritiv au cate un transportor specific.

5
Formarea şi alcătuirea părţii minerale a solului

Originea părţii minerale a solului

Solul s-a format si se formează pe seama rocilor de la suprafaţa litosferei. Rocile sunt alcătuite din
minerale iar acestea din elemente. Partea minerală a solului provine din componentele chimice,
mineralogice şi petrografice ale scoarţei terestre.
Compoziţia chimică a scoarţei terestre
Litosfera are o compoziţie chimică complexă, la alcătuirea ei găsindu-se toate elementele chimice,
insă in proporţii foarte diferite. Astfel un număr de 9 elemente reprezintă mai mult de 98% din masa
litosferei alte 6 elemente mai putin de 1,5% iar toate celelalte participă doar cu 0,5%.
Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre
Elementele in stare nativă sunt puţin răspândite in litosferă şi nu depăşesc 0,1% din masa intregii
scoarţe. Cele mai multe dintre acestea se găsesc sub formă de combinaţii chimice naturale, omogene
adică sub formă de minerale. Tinând seama de compoziţia chimică si structura cristalină mineralele
au fost împărţite in clase: sulfuri, halogenuri, oxizi si hidroxizi, săruri oxigenate
Clasa sulfurilor
Sulfurile sunt combinaţii ale sulfului cu diferite metale. Cel mai răspândit mineral al acestei clase
este bisulfura de fier, FeS2, care se întâlneşte in natură sub formă de pirită si marcasită.
Clasa halogenurilor
Grupează combinaţiile naturale ale halogenilor si anume: cloruri, bromuri, ioduri. Dintre acestea
cea mai mare răspândire o au sarea gemă, NaCl, fluorina CaF 2, sărurile de potasiu: KCl, MgCl2,
KCl.6H2O. Ultimele sunt folosite ca materii prime pentru obţinerea ingrăşămintelor cu potasiu.
Clasa oxizilor şi hidroxizilor
Reprezintă combinaţiile simple ale diferitelor metale cu oxigenul si gruparea hidroxil (OH) Din
această clasă fac parte şi prezintă importanţă pedogenetică: dioxidul de siliciu SiO 2, care poate fi
cristalizat- cuarţul, fin cristalizat – calcedonia, opalul si amorf – silexul
Oxizii si hidroxizii de fier- magnetitul Fe3O4, hematitul Fe2O3, limonitul Fe2O3.nH2O
Oxizii si hidroxizii de aluminiu: hidralgilitul Al(OH) 3, diasporul Al2O3.H2O
Oxizii si hidroxizii de mangan: piroluzita MnO2, psilomelan Mn2O3.nH2O
Clasa sărurilor oxigenate
Cuprinde săruri naturale ale diferiţilor acizi oxigenati, sistematizaţi in subclase, in raport cu
radicalul acid (RO3, RO4, si ionii de SiO4)
Sărurile oxigenate cu ioni RO3
Sunt reprezentate prin carbonaţi, nitraţi si boraţi. Dintre aceste minerale cele mai importante sunt
nitraţii şi carbonaţii. Nitraţii sunt săruri naturale ale acidului azotic. Cea mai mare răspândire şi
importanţă o are nitratul de sodiu NaNO3, denumit si salpetru de Chile, nitratul de potasiu sau
salpetru de India, KNO3. Au întrebuinţare in agricultură ca îngrăşăminte minerale.
Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic, mai importanţi fiind carbonatul de calciu CaCO 3,
prezent in natură sub două forme: calcit si argonit, magnezitul MgCO 3, dolomitul CaMg(CO3) 2, etc.
In agricultură carbonaţii sunt folosiţi pentru amendarea solurilor cu reacţie acidă.
Sărurile oxigenate cu ioni RO4
Sunt reprezentate prin sulfaţi, fosfaţi, cromaţi, molibdaţi, etc.
Dintre acestea importanţă mai mare pentru formarea solurilor o au sulfaţii si fosfaţii.
Sulfaţii constituie sărurile acidului sulfuric. Cea mai mare răspândire o au sulfaţii de calciu,
reprezentaţi prin anhidrit, CaSO4, si gips: CaSO4.H2O. Se întrebuinţează in agricultură pentru
corectarea reacţiei alcaline a solurilor.
Fosfaţii reprezintă săruri ale acidului fosforic. Dintre aceste minerale mai răspândit este apatitul,
Ca3(PO4) 3, (F,Cl,OH) care intră de obicei in alcătuirea fosforitelor. Fosfaţii prin alterare eliberează
fosforul constituind sursa primară a fosforului in sedimente. Apatitul si fosforitelor se
întrebuinţează la prepararea îngrăşămintelor minerale cu fosfor.

6
Sărurile oxigenate cu ioni SiO4 (silicaţi)
Silicaţii cuprind cel mai mare număr de minerale, aproximativ 35% din numărul total al mineralelor
cunoscute şi reprezintă 75% din greutatea litosferei. Sunt constituenţii principali ai tuturor rocilor
eruptive, metamorfice si a unui mare număr de roci sedimentare. Silicaţii au o mare însemnătate
pentru formarea solului deoarece produşii rezultaţi din alterarea lor (săruri, oxizi, hidroxizi,
minerale argiloase, etc) formează principalii componenţi ai solurilor. Silicaţii, săruri ale acidului
silicic, sunt compuşi complecşi cu structură cristalină care au la bază reţele ionice, alcătuite din
diferiţi ioni având o formă sferică şi un volum bine determinat. De exemplu, dintre ionii întâlniţi in
reţeaua silicaţilor, oxigenul are cel mai mare volum 1.36Ä, iar siliciul cel mai mic 0,41 Ä.
Structura cristalului apare ca o totalitate de ioni cu forme sferice si variaţii de volum, aşezaţi in aşa
fel încât să rezulte nu numai o neutralitate electrică a reţelei dar si ocuparea unui spaţiu minim
posibil.
Ionul care formează scheletul reţelei silicaţilor este cel de oxigen. Ionii de oxigen se găsesc in
reţeaua silicaţilor sub formă de grupări, cea mai importantă fiind cea tetraedrică, formată din 4
ioni de oxigen care pentru a ocupa un spaţiu minim posibil, sunt dispuşi astfel încât unind centrele
ionilor respectivi rezultă tetraedru.
In centrul grupării, in spaţiul rămas liber, se găseşte un ion de siliciu, al cărui volum este mult mai
mic, gruparea in acest caz fiind denumită tetraedru de siliciu.
Din dispunerea tertraedrilor de siliciu independent, in grupe finite in lanţuri infinite simple sau
duble, in straturi infinite şi tridimensional sau in spaţiu şi prin compensarea sarcinilor cu diferiţi ioni
de aluminiu, magneziu, mangan, sodiu, potasiu, etc. rezultă 5 categorii de silicaţi.
1. Silicaţi cu tetraedrii independenţi, izolaţi.
Unitatea de bază a reţelei cristaline a acestor silicaţi o constituie tetraedrii de siliciu (grupările SiO 4)
dispuşi independent, izolat, ca un fel de insule. Legătura dintre tetraedrii este făcută de diferiţi
cationi care asigură si neutralitatea electrică a reţelei, mai frecventi fiind cei de Mg, Fe, Ca, Mn, Al.
Formula generală a acestor silicaţi exprimată in forma ei simplă este SiO4C22+
Silicaţii insulari sunt reprezentaţi prin mai multe grupe, dintre care mai importante sunt cele ale
olivinei, granatului si epidotului iar silicatul cel mai răspândit este olivina. SiO4(Mg, Fe) 2.
2. Silicaţii cu grupe finite de tetraedrii
Au o structură internă asemănătoare cu a celor precedenţi, dar tetraedrii sunt grupaţi căte doi (Si 2O7)
trei (Si3O9) sau şase (Si6O18). Dintre silicaţii acestei categorii răspândire mai mare are trumalina
Si6O27 (OH) 2Al6B3Mg3Na.
3. Silicati cu lanţuri infinite de tetraedrii
In acest caz tetraedrii se înşiruiesc formând lanţuri simple sau duble cărora le corespund două
grupe:
a) – cuprinde silicaţi cu structura in lanţuri simple. Acestea rezultă din dispunerea
tetraedrilor sub forma unui sir. Cationii de legătură se găsesc intre lanţurile invecinate, satisfăcând
sarcinile libere ale oxigenului de la exterior. Datorită dispunerii în lanţuri a tetraedrilor şi deci a
cationilor de legătură acesti silicaţi clivează fibros.
Au formula generală (SiO3)2-. Sau (SiO3) 24-. Sarcinile negative libere sunt compensate de către

cationi de Mg, Ca, Fe. Cel mai răspândit este augitul Ca (Mg, Fe, Al,)O6 (SiAl2) 2.
b) – cuprinde silicaţi cu structura in straturi duble

7
Acestea rezultă din dispunerea tetraedrilor în două şiruri legate intre ele. Cationii de legătură se
găsesc între lanţurile duble învecinate. Din aceleaşi motive ca la grupa anterioara clivează fibros.
Formula generală este Si6O22(OH) 2 14-.
Cel mai răspândit este hornblenda (SiAl) 2Si6O22(OH) 2Ca2(Mg, Fe2+, Al)4-5
4. Silicaţii cu strate infinite de tetraedrii

Mai sunt cunoscuţi sub denumirea de

silicaţi cu structură plană. Tetraedrii sunt
dispuşi in plan in formă de straturi.
Au formula generală Si4O10(OH) 2 6-.
In reţeaua cristalină a acestor silicaţi
planurile de tetraedrii intră în alcătuirea
unei foiţe. Acestea pot fi tristratificate sau
bistratificate.

Foiţele tristratificate sunt alcătuite din două planuri de tetraedrii, aşezate faţă în faţă şi legate printr-
un strat de ioni de aluminiu. Foitele bistratificate sunt alcătuite din două planuri de tetraedrii aşezate
faţă în faşă şi legate printr-un strat de ioni de aluminiu. Foiţele bistratificate sunt alcătuite dintr-un
singur plan de tetraedrii şi un plan oxidril legate printr-un strat de ioni de aluminiu. Legătura dintre
foiţe se face in cazul celor tristratificate prin cationi Ca, Mg, Na, K, iar al celor bistratificate,
electric la două foiţe aşezate succesiv, planul de grupe (OH) mai slab electronegativ, vine in contact
cu oxigenii, mai electronegativi ai foitei următoare. Datorită foiţelor aceşti silicaţi clivează lamelar
sau tubular. Silicaţii cu structură plană sunt reprezentaţi în general prin grupele: talc, mice si clorite.
Grupa talc- este reprezentată prin talc: Si4O10(OH) 2Mg3.
Grupa micelor cuprinde silicaţii sub denumirea de mice albe si negre.
Mica albă: muscovitul Mica neagra Biotitul
Grupa cloritelor – cuprinde un număr relativ mare de silicaţi dintre care cel mai cunoscut este
serpentinul lamelar.
5. Silicati cu retele tridimenionale
In acest caz tetraedrii sunt dispuşi spaţial, tridimensional. Formula generala este Si4O8. Din această
grupă foarte răspândiţi şi foarte importanţi sunt feldspaţii. Tot aici se incadrează din punct de
vedere structural si cuartul.

Compoziţia petrografică

In natură mineralele nu se găsesc ca atare si asociate, formând diferite roci. După modul de formare
si proprietăţi au fost impărţite in roci magmatice sau eruptive, roci metamorfice si roci sedimentare.
Procesele de formare a părţii minerale a solului

Dezagregarea
Este procesul fizico mecanic şi biomecanic de mărunţire continuă a mineralelor si rocilor în
fragmente si particule din ce in ce mai mici si are loc pe mai multe căi:
1. Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură
8
Rocile fiind rele conducătoare de căldură nu se dilată si nu se contractă uniform de la suprafaţă spre
interior. Presupunând ca incălzirea se petrece in straturi succesive apar fisuri (paralele) La răcire
care are loc tot de la suprafaţă spre interior, straturile contractate puternic intampină rezistenţa celor
care s-au contractat mai putin, ceea ce face sa apară fisuri (perpendiculare pe primele).
Dezagregarea este cu atât mai intensă cu cât dilatările si contractările sunt mai accentuate si se
succed mai rapid.
2. Dezagregarea datorită îngheţului si dezgheţului (gelivaţie) .
Acestea actionează in dezagregare prin intermediul apei.
3. Dezagregarea datorită apei
Dintre toţi agentii de dezagregare apa este cel mai important. Acţiunea apei este foarte variată.
Acţiunea apei din fisuri şi pori. Apa pătrunsă în fisuri şi pori exercită presiuni care contribuie la
dezagregarea mineralelor si rocilor. De asemenea dizolvă diferiţi compuşi ducând la micşorarea
coeziunii, ceea ce provoacă sfărâmarea, mărunţirea mineralelor şi rocilor. Impreună cu compuşii
chimici dizolvaţi in ea pătrunde prin pori si fisuri, compuşii precipită, cristalizează determinând
mărirea fisurilor si porilor.
Acţiunea apelor de şiroire si a torentilor.
Se manifestă prin coroziune si eroziune. Se manifestă mai ales prin antrenarea materialului si
mărunţirea in timpul transportului.
Acţiunea apelor curgătoare: apele curgătoare constituie un element dinamic, in permanentă
mişcare.
Acţiunea lacurilor, mărilor, oceanelor: mai redusă, mai ales la maluri
Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor
4. Dezagregarea datorată vântului
5. Dezagregarea datorată animalelor si plantelor

Alterarea

Are loc pe cale : chimică, biochimică si biologică

Este procesul de modificare chimică a mineralelor care intră in alcătuirea rocilor. Alterarea este
legată în primul rând de silicaţi si are loc concomitent cu dezagregarea.
Marea majoritate a mineralelor au reţea cristalină ionică. Prin mărunţire, la suprafaţa particulelor
ajung ioni care au valenţele satisfăcute parţial. Din această cauză ei dispun de o energie liberă,
înlesnind alterarea mineralului respectiv.
Alterarea chimică
Principalul factor este apa si aerul
Apa-care acţionează în alterare nu este chimic pură, conţine in stare dizolvată diferiţi componenţi
din aer si din scoarţă.
- dizolvă din aer CO2, O2, NH3, H2S, SO2, Cl2,
- ajunsă in scoartă îşi măreşte continutul de CO2, dizolvă diferiti acizi minerali şi organici,
intensificându-şi puterea de alterare
Aerul – acţionează direct prin diferiţii componenţi (CO2, O2)
Deşi alterarea este un proces complex, se manifestă prin procese chimice simple: hidratare,
dizolvare, hidroliză, carbonatare si oxidoreducere
1. Hidratarea
Este procesul fizico chimic prin care mineralele ajung sa conţină apă
- constă în fixarea de către minerale a apei si poate fi : fizică si chimică
a) Hidratarea fizică : Se petrece prin atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale.
Fenomenul se petrece datorită structurii de dipol a moleculei de apă. Se formează un film
sau peliculă de apă. Cantitatea de apă fixată este cu atât mai mare cu cât gradul de mărunţire
este mai mare, suprafaţa externă este mai mare la o mărunţire fină.
b) Hidratarea chimică : Prezintă aspecte mai profunde, Duce la formarea de noi minerale.,
Constă în pătrunderea apei in reţeaua cristalină a mineralelor, fie sub formă moleculară (apă
de cristalizare) fie sub formă de grupări OH (apă de constituţie) . Mineralele sunt supuse
9
 hidratării, dar si deshidratării, adică unui proces invers de pierdere de apă. Cel mai uşor se
pierde apa legată fizic.
2. Dizolvarea
Este procesul de trecere a unei substanţe in soluţie. La acest proces de o importanţă deosebita este
faptul ca apa este sub formă de dipol.
Silicaţii sunt insolubili. Dizolvarea lor contribuie la alterarea lor pentru că ionii ajunşi la suprafaţa
particulelor rezultate prin dezagregare se hidratează, legătura cu reţeaua slăbeşte.
Dizolvarea contribuie la transportarea produselor rezultate in urma alterării.
3. Hidroliza
Poate să fie acidă, bazică sau neutră. Constituie principalul, proces de alterare al silicaţilor. Acestia
pot fi consideraţi săruri ale unui acid slab, acidul silicic, cu baze puternice . Silicaţii hidrolizează
alcalin. Silicaţii nefiind solubili hidroliza are loc in etape.
Prima fază – debazificare- Prin mărunţirea silicaţilor la suprafaţă ajung diferiti ioni dintre care unii
au caracter bazic (Na, K, Mg). Are loc un schimb de cationi cu ionul H+. Cationii trecuţi in soluţi
impreună cu OH- apei formează bazele respective (KOH, NaOH) Procesul se numeste debazificare
deoarece de la suprafaţa particulelor sunt scoşi cationii bazici si sunt inlocuiţi cu cationii H+ cu
caracter acid.
Masa principală a silicatului o constituie SiO2, care nu este atacat decât de soluţii puternic bazice.
In a doua fază a hidrolizei, baza formată atacă masa silicatului, din care se separă, se desprinde o
parte din SiO2.
Acesta se depune sub formă de praf albicios- silice secundară., si această fază se numeste
desilicifiere
Apa in natură are intotdeauna caracter acid foarte slab (are diolvat CO2). Din această cauză baza
formată in prima fază reactionează cu acidul carbonic si formează carbonat de potasiu si apă. . daca
in apă se găsesc si alti acizi se formează sărurile respective.
- Din silicatul primar se formează alti silicaţi secundari si anume minerale argiloase, care intră in
compoziţia argilei. Din această cauză ultima fază a hidrolizei silicaţilor poartă denumirea de
argilizare.
- uneori hidroliza este aşa de puternică incât nu se mai formează silicaţi secundari ci ei sunt
desfăcuţi complet. Se formează diferiţi oxizi (fier, aluminiu, mangan, etc) şi săruri (carbonaţi,
sulfaţi, cloruri, etc)
Intensitatea hidrolizei şi transformările pe care le provoacă diferă de la o zonă la alta.
In condiţii de umiditate mare prin hidroliză are loc procesul de caolinizare. Silicatii sunt supuşi unei
debazificări intense, bazele eliberate sunt repede trecute in săruri. Ia naştere un mineral argilos lipsit
sau sărăcit in cationi bazici, caolinitul.
2 K AlSi3O8 +2H2O +CO2 ----2SiO2.Al2O3.2H2O + 4SiO2 +K2CO3
In condiţii moderate de temperatură si umiditate – sericitizare
Debazificarea si indepărtarea sărurilor au loc cu intensitate mică , duce la formarea sericitului
(silicat micaceu) si mai departe a unor minerale bogate in cationi bazici.
2 KAl Si3O8 +H2O +CO2 ----Al2K(Si3Al)O10 (OH) 2+ 6SiO2 +K2CO3
In condiţii de umiditate şi temperatură ridicate, hidroliza este foarte puternică. In astfel de cazuri
silicaţii sunt desfăcuţi în componentele de bază din care sunt alcătuiţi. Bazele eliberate şi cea mai
mare parte din silicea rezultată sunt spălate în adâncime.
Oxizii, indeosebi cei de fier şi aluminiu, se acumulează în scoarţa alterată, care capătă o culoare
roşie, caracteristică (procesul poartă numele de laterizare; later = ţiglă, cărămidă)
2 K Si3AlO8 +15 H2O +CO2 ----6 Si(OH)4 + 2Al (OH) 3 +K2CO3
Hidroliza este unul din cele mai importante procese de alterare deoarece se formează diferite săruri
(necesare nutriţei plantelor), oxizi, hidroxizi, dar si mineralele argiloase, componente importante ale
rocilor sedimentare si solurilor.
3. Carbonatarea constă în acţiunea bioxidului de carbon asupra mineralelor si rocilor.
In prima fază a hidrolizei se formează hidroxizii care impreună cu apa acre a dizolvat CO 2
formează carbonaţii respecticvi.
2KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2 H2O
10
2NaOH + CO2 + H2O = Na2CO3 + 2 H2O
Mg(OH) 2 + CO2 + H2O = MgCO3 + 2 H2O
Ca(OH) 2 + CO2 + H2O = CaCO3 + 2 H2O
Al doilea aspect al carbonatării îl constituie solubilizarea carbonaţilor greu solubili. Unii carbonaţi
sunt uşor solubili si pot fi îndepărtaţi uşor de la locul de formare, alţii însă sunt greu solubili.
Aceştia pot fi totuşi solubilizaţi prin trecerea lor in bicarbonaţi. Acestia sunt solubili şi pot fi
îndepărtaţi de la locul de formare.
MgCO3 + H2CO3 = Mg(HCO3) 2
CaCO3 + H2CO3 = Ca(HCO3) 2
Reacţiile fiind reversibile prin pierdere de CO 2 trec din nou in carbonaţi insolubili care se depun.
Acţiunea CO2 in alterare se manifestă şi prin intensificarea celorlalte procese.
4. Oxidoreducerea
FeO --- Fe2O3 oxidare
MnO---MnO2 reducere
Procesele de oxidoreducere au rol foarte important in ceea ce priveşte fierul si manganul. In reţelele
cristaline ale silicaţilor fierul si manganul se găsesc sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi
bivalenţi. Prin hidroliză şi carbonatare trec in bicarbonaţi feroşi şi manganoşi, care sunt solubili şi
pot fi transportaţi de către apă.
FeO + H2O + 2 CO2 = Fe(HCO3) 2
MnO + H2O +2 CO2 = Mn(HCO3) 2
Prin oxidare bicarbonaţii trec in hidroxizi insolubili care se depun.
Fe(HCO3) 2 + O2 + H2O = 4Fe(OH) 3 + 8 CO2
Uneori din silicaţii care conţin fier, oxidul feros se oxidează trecând direct la oxid feric (Fe 2O3) care
se separă din reţea, se hidratează imediat si formează hidroxidul de fier Fe(OH) 3
Compuşii oxidaţi se deosebesc de cei reduşi prin solubilitate şi culoare.
Aceste procese se produc si in sol. Obişnuit in sol au loc procese de oxidare (cu efecte favorabile)
dar sunt situaţii când predomină procesele de reducere.
5. Alterarea biochimică
Se datorează microorganismelor. Intre organisme si mediul inconjurător există relaţii permanente,
materiale si energetice care se manifestă prin captare de substanţe si energie din mediul inconjurător
in materia organică a vieţuitoarelor si liberarea lor in mediul inconjurător. Actuala compoziţie a
atmosferei constituie rezultatul activităţii desfăşurate de organismele vii, din momentul apariţiei lor
până în prezent. Una din caile de actiune este aceea ca pot elimina in mediu diferiţi acizi capabili să
atace combinaţii din rocă

Alcătuirea părţii minerale a solului - (produsele alterării si dezagregării)

Procesele de dezagregare si alterare, manifestate de-a lungul timpurilor au provocat o substanţială

modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.
Dezagregarea – a dus la transformarea mineralelor si rocilor masive în fragmente şi particule de
diferite dimensiuni: praf, nisip, pietriş, pietre bolovăniş.
Alterarea- a dus la formarea de compuşi chimici si minerale noi.
Produselor rezultate pot rămâne pe loc sau pot fi transportate si apoi depuse sub actiunea aceloraşi
factori care au contribuit la formarea lor. Solurile se formează de obicei pe seama materialelor
rezultate prin alterare si dezagregare, denumite materiale parentale.
Sărurile
Rezultă în prima fază a hidrolizei, pe seama cationilor bazici, care trec in hidroxizi apoi in reacţie
cu diferiţi acizi formează săruri.
In legătură cu dinamica lor in scoarţă, importantă este clasificarea lor după gradul de solubilitate:
uşor solubile, cu solubilitate mijlocie (gips), săruri greu solubile (carbonat de calciu si de magneziu
insolubile in apa pură; fosfat tricalcic, de Al si de Fe).
Oxizii si hidroxizii

11
Importanţă mare pentru sol au oxizii si hidroxizii de aluminiu, de fier si mangan si silicea
secundară.
Oxizii si hidroxizii de fier si mangan – insolubili in forma oxidată solubili in formă redusă.
Dinamica lor in sol este data de procesele redox.
Oxizii si hidroxizii de fier si aluminiu- alcătuiesc ceea ce se numesc sescvioxizi. Sub această formă
se comportă ca substanţe coloidale.
Mineralele argiloase
Rezultă din cea de a treia fază a hidrolizei.
Sunt silicaţi secundari formaţi prin alterarea celor primari, denumirea derivă de la faptul că sunt
componentele principale ale argilei.
Praful
Sunt incluse produsele dezagregării şi alterării; particule cu diametrul cuprins intre 0,02 şi 0,002
mm. Praful nu are o compoziţie chimico-mineralogică specifică. Este component al texturii solului.
Nisipul
Este prezentat prin particulele mai grosiere decât cele de praf 0,02 si 2 mm. Nu are o compoziţie
chimico-mineralogică specifică. Este component al texturii solului.
Pietrişul, pietrele bolovănişul. In aceste categorii intră fragmentele rotunjite de minerale si roci cu
diametrul intre 2-20mm; 20-200mm si > 200mm.
- sunt rezultatul unei dezagregări slabe
- nu prezintă o compoziţie chimico-mineralogică specifică
- alcătuiesc aş-zisul schelet
- mai departe pe seama lor se formează alte produse

12
 SOLUL –este un sistem heterogen, dinamic, trifazic.

Faza solidă – constituie suportul sistemului radicular şi principala sursă de elemente nutritive
pentru plante – 50% din volumul solului
Faza lichidă – asigură transportul elementelor nutritive -25% din volumul total al solului
Faza gazoasă – mediul care favorizează activitatea biologică din sol, respiraţia rădăcinilor,
influenţează procesele de oxidoreducere si de trecerea a elementelor nutritive in forme accesibile
plantelor.

Faza solidă: fractiunea minerală şi fracţiune organică

Fractiunea minerală a solului are componente care se clasifică după:
- 1. evoluţia genetică :primare şi secundare
- 2. compoziţia chimică: silicaţi, aluminosilicaţi, săruri minerale
Silicaţii
Celula cristalografică a silicaţilor este reprezentată de tetraedrul de siliciu. Fiecare tetraedru are 4
sarcini libere SiO44- (anion ortosilicat).
Sarcinile pot fi compensate cu cationi bazici sau prin unirea tetraedrilor, prin punerea in comun a
atomilor de oxigen din varfurile tetraedrilor rezultând anionul pirosilicat Si 2O76- Prin unirea mai
multor tetraedrii sub formă de lanţ se formează catene macromoleculare cu formula (SiO 3)n2n-
Unirea mai multor lanţuri formează anioni macromoleculari bidimensionali cu structură ciclică
Si2O52-
Aluminosilicaţii
Alcătuiţi din tetraedrii de siliciu si octaedrii de aluminiu cu Al 3+ in centru si 6 atomi de oxigen sau
grupe OH- in vârfurile tetraedrului. Prin unire se formează foiţe. Suprapunerea alternativă generează
structura aluminosilicaţilor. Foiţele de tetraedrii unite cu cele de octaedrii alcătuiesc pachete

Fractiunea organică
• 5-10% din faza solidă dar rol f important
• Resturile organice suferă in sol transformări profunde si complexe sub acţiunea
microorganismelor
– Bacterii (autotrofe si heterotrofe)
– Ciuperci -heterotrofe
– Actinomicete
• Constituenţii organici:
– Substanţe organice nehumificate sau fracţiunea nealterată a materiei organice
– Substanţe organice humificate sau fracţiunea humică
– Substanţe intermediare sau fracţiunea alterată
1. Substanţe organice nehumificate – 10-15% din totalul substantei organice din sol; alcatuită
din mono si poliglucide; lignine; proteine; lipide; răsini; taninuri provenind din resturi vegetale
care se acumulează in sol. Proces biochimic in urma caruia se trece de la substanţele organice
sărace in azot la altele cu conţinut ridicat de carbon si azot caracterizate prin numeroase grupări
carboxilice
2. Substanţe organice humificate sau fracţiunea humică
– Definesc componenta organică nevie din sol – rezultată prin transformarea de către
microorganisme a resturilor vegetale şi evaluată cantitativ după conţinutul de carbon
organic
Originea părţii organice a solului
Solificarea este un proces de natură biologică, nu poate avea loc decât sub acţiunea organismelor.
Una dintre deosebirile fundamentale care există între sol si materialele sau rocile din care a provenit
este că solul conţine materie organică, îndeosebi sub formă de humus, component specific solului.
Sursele şi cantităţile de materie organică
Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme si animale. Cea mai importantă
sursă de materie organică o constituie plantele (vegetaţia). In condiţiile ţării noastre vegetaţia este
13
reprezentată prin vegetaţie ierboasă (resturile organice provin din partea aeriană dar mai ales din
cea subterană, rădăcini) şi vegetaţie de pădure (resturile organice provin din frunze, care se
repartizează la suprafaţă sub formă de litieră) care lasă mai puţine resturi
Vegetaţia cultivată lasă cantităţi variabile de resturi organice. Unele culturi lasă cantităţi mari ex.
nutreţuri, cereale, leguminoase iar altele lasă cantităţi mici: sfeclă, pomi, viţa de vie.
O altă sursă de materie organică o constituie microflora. Masa totală a microorganismelor, datorită
numărului mare si a vitezei de inmulţire a acestora se poate ridica până la o treime din cantitatea
totală de resturi organice dintr-un sol. La alcătuirea fondului de materie organică contribuie si
fauna si microfauna solului. Cantitatea de resturi organice de provenienţă animală variază foarte
mult.
Compoziţia resturilor organice
Sub aspectul compoziţiei elementare resturile organice sunt alcătuite din C, H, O,N împreună cu
cantităţi mici de P, K, S, Mg, Ca, Fe, etc.
In ceea ce priveşte grupele de substanţe organice intâlnim numeroşi compuşi: hidraţi de carbon,
lignine, substanţe tanante, proteice. Resturile organice constituie materialul de formare a humusului,
cel mai important component al solului, iar impreună (humusul cu resturile organice) sursa de
substanţe nutritive pentru plante.
Transformarea resturilor organice in sol
Resturile organice suferă in sol transformări profunde si complexe sub acţiunea microorganismelor.
Dintre acestea importanţă mare pentru sol o au bacteriile (autotrofe si heterotrofe), ciupercile si
actinomicetele. Pentru înţelegerea rolului pe care il au în transformarea resturilor organice din sol
este suficientă gruparea lor în bacterii autotrofe si heterotrofe şi în bacterii aerobe cât şi anaerobe.
Bacteriile sunt microorganismele cele mai răspândite (miliarde/1g) . Intâlnim in sol si bacterii
autotrofe si heterotrofe, bacterii aerobe cât şi anaerobe.
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe, folosesc ca sursă de hrană şi energie numai substanţe
organice. Sunt aerobe şi spre deosebire de bacterii se dezvoltă într-un mediu acid si suportă in
cantitate mare prezenţa substanţelor tanante. Se asociază îndeosebi cu vegetaţia de pădure şi
constituie principala grupă de microorganisme care provoacă transformarea resturilor acesteia.
Actinomicetele sunt microorganisme heterotrofe care se dezvoltă de la reactii acide la alcaline, au
capacitate mai mare de a descompune materia organică rezistentă (lignine).

DESCOMPUNEREA RESTURILOR ORGANICE

Prin descompunere materia organică este descompusă in compuşi mai simpli, mai întâi tot de natură
organică şi in cele din urmă în compuşi minerali. In descompunerea resturilor organice, deşi proces
foarte complex, deosebim trei etape: hidroliza, oxidoreducerea, mineralizarea.
Hidroliza are loc desfacerea moleculelor organice complexe in molecule mici, dar tot organice (ex:
peptide, polizaharide, lipide, lignine si substanţe tanante).
Oxidoreducerea – produsele hidrolizei sunt transformate fie in compusi mai simpli fie in compuşi
minerali. De exemplu oxidoreducerea produselor de hidroliză ale substanţelor proteice duce la
formarea de acizi organici, grasi, alcooli, hidraţi de carbon, amoniac, bioxid de carbon, apă, metan,
amoniac)
In ultima etapă a descompunerii care este mineralizarea totală are loc desfacerea moleculelor in
compuşi minerali. Produşii finali diferă in funcţie de condiţiile aerobe sau anaerobe în care a avut
loc descompunerea.
In cazul descompunerii aerobe se formează acizi minerali care se combină cu bazele din sol
formând sărurile corespunzătoare. In cazul descompunerii anaerobe rezultă compuşi ca: CH4, H2,
H2S, N2, H3PO4, H3P. Alţi produşi cum sunt H2O, NH3, CO2 se formează atât aerob cât şi anaerob.
Viteza sau intensitatea descompunerii depinde de numeroşi factori (temperatura, pH, compoziţie
iniţială)
In urma mineralizării totale se eliberează substanţe minerale de nutriţie a plantelor. In primele etape
ale descompunerii rezultă o serie de produşi intermediari pe seama cărora tot sub influenţa
microorganismelor se formează humusul, substanţă organică specifică solului.
Humificarea
14
Humus- materia organică inaintat transformată sau aflată in diferite stadii de transformare şi care
are drept component acizii humici. Alături de acizii humici, care constituie substanţele specifice ale
humusului, se mai pot găsi în cantitate mai mare sau mai mică, şi substanţe nespecifice, reprezentate
de substanţe organice, ca atare sau in curs de descompunere (hidraţi de carbon, proteine, lignine,
fenoli). Formarea humusului este un proces complex: biochimic, microbiologic, biologic, printr-un
ansamblu de reactii de descompunere si de sinteză. La baza sintezei moleculelor de acizi humici
stau două tipuri de compuşi: polifenoli si compuşi cu azot. Ambele grupe rezultă din
descompunerea resturilor organice de către microorganisme.
Compuşi aromatici polifenoli apar ca produse intermediare din descompunerea ligninelor, subst
tanante, celuloză. Acestia sub actiunea microorganismelor- formează chinonele.

Acestea se condensează cu aminoacizii formând produşi de condensare. Acestia se policondensează

în continuare rezultând compuşi macromoleculari, cu nr mare de nuclee aromatice, îmbogăţiţi in
carbon şi azot, denumiţi acizi humici.

Alcătuirea si proprietăţile acizilor humici

HUMUSUL este format din: acizi humici, acizi fulvici şi humina

Acizi humici- rezultă din materia organică reprezentată de resturi ale vegetaţiei ierboase bogate in
subst proteice si elemente bazice, activitate predominant bacteriană, climat cald, putin umed,
Acizi fulvici- vegetatie lemnoasă, conţinut redus de substanţe proteice, activitate a
microorganismelor predominant ciuperci, climat umed si rece, absenta calciului in sol
Humificarea se desfăşoară in trei etape:
- Formarea unităţilor structurale ale substanţei humice: radicali fenolici, chinonici si a polimerilor
acestora
- Condensarea unităţilor structurale cu diversi compuşi organici conţinând azot
- Polimerizarea produşilor de condensare
Acizi huminici – amestec de substanţe polimerizate cu o structură insuficient cunoscută, culoare
brun inchis. Molecula este alcătuită din compuşi aromatici, heterocicli cu sau fără azot, cu masa
moleculară foarte mare (10 000-100 000), cu caracter acid dat de grupările carboxil sau fenolice.
Formează saruri (humaţi) . Humaţii de Na si K sunt solubili in apă iar ai metalelor bi si trivalente
precipită sub formă coloidală constituind un liant intre particolele de sol.
Acizi fulvici- polimeri cu masa inferioara (200-9000) culoare galbenă: conţin azot mai putin decat
acizii humici dar mai mult oxigen. Sarurile (fulvaţi ) sunt solubile dar complecsii formaţi cu
hidroxizii Fe si Al precipită fiind prezenti in majoritatea solurilor. Au aciditate mai mare decat
acizii humici, valoarea C/N este mai mica decat la acizii humici.
Humina – Este fractiunea cu varsta cea mai mare, este foarte rezistentă la actiunea
microorganismelor fracţiunea cea mai stabilă a humusului, heterogenă din punct de vedere al
compoziţiei. Contine: resturi lignină; polizaharide; glucide simple rezultate la descompunerea
celulozei:
Proprietăţile acizilor humici:
Capacitatea de adsorbţie, reţinere şi schimb cationic
- Datorată structurii lor, cationii de H+ pot fi inlocuiţi cu alţi cationi din sol Ca, Mg, K, Na.

15
- Prin adsobţie cationii sunt feriţi de spălarea in adâncime iar prin trecerea in soluţie pot fi folosiţi
de către plante
- Acizii humici au capacitate de schimb cationic şi de adsobtie mult mai mare decat mineralele
argiloase.
Interactiunea acizilor humici cu partea minerală a solului
Odată formaţi intră în reacţie cu partea minerală a solului rezultând combinaţii denumite organo-
minerale. In complexele adsobtive- argilohumice- se presupune ca acizii humici se adsorb la
suprafaţa particulelor argiloase prin intermediul cationilor, constituie partea cea mai importanta a
solului.
Rolul humusului in definirea fertilităţii solului: Constituie componentul de bază, esenţial al
solului
- Procesele biochimice sau biologice de formare constituie verigi de bază ale solificării
- Pricipalul rezervor de substanţe nutritive
- Humusul fiind mai rezistent la atacul microorganismelor eliberarea elementelor nutritive are
loc treptat
- Contribuie la formarea structurii solului , la imbunătăţirea insusirilor
- Substrat favorabil pentru activitatea si inmulţirea microorganismelor
Raportul carbon/azot-
Este mai mic in sol decât in plante ca urmare a ritmului de descompunere mai intens al
hidraţilor de carbon şi mai lent al substanţelor proteice
Resturile organice introduse in sol incep sa se descompună pe seama azotului din sol:
Raportul variaza in funcţie de sol
Raportul se foloseşte ca indicator calitativ al materiei organice din sol: la C/N = 20
predomină mineralizarea materiei azotate; C/N 20-27 se produce imobilizarea azotului; C/N
apropiat de 10-12 resturile organice se descompun mai usor
Fertilitatea solului se apreciază astfel: >20 foarte scăzută; 15-22 scăzută; 12-14 mijlocie; 9-11
ridicată; < 8 foarte ridicată

Soluţia solului

Soluţia solului – Apa in sol solubilizează diferite componente ale acestuia formând o soluţie
diluată denumită soluţia solului.
Compoziţie: Soluţia solului are o compoziţie foarte complexă atât sub raportul conţinutului in
diferite elemente şi compuşi chimici cât si al stării de dispersie.
Compoziţia elementară: toate elementele care intră in alcătuirea scoarţei terestre, dar in cantitate
mai mare elementele de nutriţie ale plantelor (N, P, K, Ca, Mg, Fe, S). Foarte complexă este
alcătuirea soluţiei de sol si sub aspectul prezenţei diferiţilor compuşi minerali si organici.
Substanţe minerale: reprezentate de toate elementele care se găsesc în cenuşa plantelor.
Substanţele organice solubile; reprezentate prin acizi humici, produsele de metabolism ale
microorganismelor, secreţii radiculare, aminoacizi, amide, glucide. Cantitatea acestor substanţe
depinde de intensitatea proceselor chimice si microbiologice din sol.
Gaze solubilizate: in principal sunt CO2, O2 provenind din atmosferă sau din diferite procese
biologice care au loc in sol. Cantitatea de gaze solubilizate este in functie de presiunea
atmosferică, temperatură si de prezenţa electroliţilor din soluţia solului.
Soluţia solului este compusă din două părţi:
Partea extractibilă numită soluţia liberă
Partea neextractibilă, reţinută de foiţele moleculare ale mineralelor numită soluţia legată
Concentraţia ionilor celor două părti ale soluţiei solului se găseşte in echilibru dinamic. Acesta
este determinat de un mare nr de factori:
- Conţinutul de humus, calitatea si cantitatea humusului; Intensitatea proceselor biochimice
din sol; Conţinutul, natura si gradul de solubilitate a substanţelor minerale din sol;
Complexul coloidal sau adsobtiv al solului – acesta reţine in stare adsorbită diferiţi actioni

16
 cu rol in nutriţia plantelor; Conţinutul de apă; Măsuri agrotehnice, agrochimice si
ameliorative; temperatura.
Pentru viaţa plantelor soluţia solului trebuie să fie echilibrată din punct de vedere al necesităţilor
fiziologice ale plantei.
Soluţia solului are o alcătuire complexă şi sub aspectul stării de dispersie a componentelor .
Starea de dispersie a componentelor: dispersie ionică, moleculară şi coloidală;
• Cea mai mare parte disociată în ioni
• Dispersie moleculară –zaharurile
• Dispersii coloidale: acizii humici, hidroxizii de fier, de aluminiu, silicea coloidală
Concentraţii: cantităţi mici de substanţă, soluţie foarte diluată (g/L)

Coloizii solului

• Substantele coloidale trec in mediul de dispersie sub formă de particule mici (micele
coloidale), cu diametrul 0,1-1 milimicron (1-2 la sol). Starea coloidală conferă particulelor o
suprafaţă mare
• Partea coloidală – alcătuită din coloizi minerali silice, hidroxizi si oxizi hidrataţi de fier,
aluminiu), organici (acizi humici) si organo-minerali (argilo-humici, alumo-ferohumaţi)
Alcătuirea micelelor coloidale-
Micela coloidală este alcătuită dintr-un nucleu central inconjurat de diferiti ioni dispuşi sub
formă de strat.
Nucleul format din:
- o moleculă (ex. ac humici)
- un agregat de molecule strâns legate intre ele
- fragment de reţea cristalină (minerale argiloase)
La suprafaţa nucleului se găseşte un strat de ioni denumit – strat intern determinant de
potenţial
In continuare se găsesc alti ioni de semn contrar – ioni compensatori sau contraioni – dispusi
incât să formeze două straturi succesive
- 1. strat dens de ioni-
-2. strat difuz de ioni sau strat adsobit- dispuşi difuz,, slab legati, mobili
Principalii coloizi – acizi humici, argilă
Solutia coloidala de silice – SiO2 reacţionează cu apa formând H2 SiO3 care disociază SiO3- +
2H+

• Micelele de acizi humici–au nucleul format din moleculele acizilor humici, stratul intern
determinant de potenţial din ioni negativi iar stratul dens si cel difuz din ioni de H +
• Micelele coloidale ale mineralelor argiloase – strat intern - negativ

Proprietăţi
• Capacitatea de adsorbţie
• Capacitatea de peptizare şi coagulare
• Capacitatea de a interacţiona
17
 •
Capacitatea de adsorbţie
Proprietatea coloizilor de a atrage şi de a reţine la suprafaţa lor diferiţi ioni adsorbţie ionică
– principalii coloizi – argila si humusul- electronegativi
- stratul dens si difuz – din cationi
Există si coloizi care atrag atat cationi cat si anioni – amfolitoizi.
- argila si humusul- in condiţiile variate si complexe din sol prezintă caracter amfoter.
Capacitatea de coagulare
Coagulare – trecerea particulelor din stare dispersă in stare de gel. Poate fi: reversibilă- ireversibilă
Interacţiunea coloizilor din sol -Diferiţii colizi se gasesc asociati , uniţi, - complexe coloidale

Capacitatea de adsorbţie

Capacitatea solului de a reţine cu schimb elementele nutritive este strâns legată de fenomenele
de adsorbţie. Acestea sunt determinate de natura coloizilor solului.
MOLECULARĂ
• Atragerea, adsobţia şi reţinerea la suprafaţa particolelor de sol a moleculelor unor substanţe
(ex: apa, NH3)
CATIONICĂ
Cationii adsorbiţi participă la schimburi permanente cu ionii din soluţia intermicelară care
inconjoară coloizii solului. Schimburile ionice tind spre realizarea unui echilibru.
• Legile schimbului de cationi-
– Legea echivalenţei – are loc in proporţii echivalente. Un cation bivalent este inlocuit
cu doi ioni monovalenţi
– Legea reversibilităţii- asigura nutriţia continuuă a plantelor
– Legea echilibrului-ca orice reacţie reversibilă are loc până la atingerea unui echilibru
(in condiţii naturale are loc o stricare si o restabilire permanentă si rapidă a
echilibrului dintre cationii adsorbiţi si cei din soluţie)
– Legea energiei de adsorbţie – energia de retinere creste cu masa si valenta
elementului – excepţie – cationul de H

Indicii care caracterizează capacitatea de schimb cationic

• Capacitatea de schimb pentru baze sau suma bazelor de schimb – suma cationilor bazici
adsorbiţi - SBS=me/100 g sol uscat la 105ºC)
• Capacitatea de schimb pentru hidrogen –sau hidrogenul adsorbit (H sau SH me/100 g sol
uscat la 105ºC)
• Capacitatea totală de schimb ( T=me/100 g sol uscat la 105ºC)
• Gradul de saturare cu baze (V% = S/T.100)

Capacitatea de adsobţie anionică

Rolul anionilor in nutriţia plantelor face ca reţinerea acestora să fie tot atât de importantă ca
reţinerea cationilor.
Anioni pot fi reţinuţi
– Puternic (acidului fosforic, silicic, si ai unor acizi organici)
– Slab reţinuţi (acid clorhidric, azotic, azotos)
– Intermediar (acid sulfuric, carbonic, unii acizi organici)
Capacitatea de adsobţie anionică are un rol important in regimul fosforului. Anionii acidului
fosforic pot fi reţinuţi, fixaţi prin adsobţie sau prin trecerea in forme insolubile. Adsobţia
anionilor fosfat la suprafaţa particulelor coloidale poate fi reversibilă sau ireversibilă.
• Gradul de solubilizare e determinat de natura compusilor
18
 • Fosfaţii de Na si K- solubili- nu prea se gasesc in sol
• Fosfaţii de Ca- (sub această formă ingrăşăminte)
– Monocalcici si Dicalcici sunt solubili –pot fi uşor folosiţi de plante dar nu pot fi
reţinuţi de sol
– Tricalcici – insolubili- usor reţinuti de sol dar nu pot fi folosiţi de plante
• Greu solubili sau insolubili – fosfaţii de fier si aluminiu
• Retinerea anionilor fosfat – rol f important
• Cunoaşterea acestor procese – aprecierea condiţiilor existente si stabilirea măsurilor
pentru a le imbunătăţi mai ales pentru alegerea formei de ingraşământ care trebuie utilizat

Capacitatea de tamponare a solului

Prin puterea de tamponare a solului se înţelege capacitatea lui de a se opune modificării pH-
ului, la adăugarea substanţelor acide sau bazice, datorită trecerii unei părţi de ioni H+ sau OH- din
stare disociată în stare nedisociată. Puterea de tamponare se datorează prezenţei coloizilor minerali
şi organici, a acizilor si bazelor şi a sistemelor amfotere din soluţia solului.
Coloizii minerali saturaţi cu baze au o putere mare de tamponare.
Puterea de tamponare a solului are o importanţă deosebită la calcularea dozelor de amendamente si
aplicarea îngrăşămintelor.

Reacţia solului

Prin reacţia solului se inţelege gradul de alcalinitate sau aciditate. Este insuşuirea solului de
a menţine in soluţia sa o anumită concentraţie a ionilor de hidrogen sau de hidroxil, sau modul cum
se comportă solul ca un acid donator de protoni sau ca o bază acceptor de protoni. Ca unitate de
măsură indicator numeric al reacţiei solului, este folosit pH-ul introdus de Sorensen in anul 1909,
pentru a desemna activitatea ionilor de hidrogen, din soluţii acide foarte diluate.
În funcţie de poziţia ionilor de hidrogen in sol, se deosebesc două forme de aciditate:
– actuală
– potenţială
Aciditate actuală sau disociată este cauzată de protonii disociaţi de către faza solidă a solului, în
apă, sau soluţii saline cu care vine in contact. Este sinonimă cu noţiunea de reacţie a solului sau pH.
Aciditate potenţială sau adsorbită – dată de totalitatea protonilor si a ionilor de aluminiu adsorbiţi
in sol
– Usor schimbabilă sau de schimb – poate fi desorbită cu soluţia unei sari neutre (KCl)
– Hidrolitică, dificil schimbabilă- poate fi evidenţiată numai cu o soluţie care conţine
acceptori de protoni

Materiale utilizate la corectarea reacţiei acide a solurilor

19
Solurile acide cu utilizare agricolă ale căror insuşiri trebuie ameliorate ocupă o proporţie de
aproximativ 17% din suprafaţa ţării.

Acţiunea negativă a reacţiei acide asupra plantelor

• Acţiune directă şi indirectă prin:
– Activitatea microorganismelor
– Evoluţia substanţelor nutritive
• Efectele negative ale acidităţii asupra solurilor:
– Sărace in subst nutritive
– Grad de saturaţie in baze f scăzut
– Activitate biologică scăzută
– Circuit biologic întârziat
– Fondul de elemente nutritive bazice scăzut (din complexul adsorbtiv si din soluţia
solului)
– Schimburi de ioni defavorabile nutriţiei plantelor
– Refacerea rezervei se face lent
– Din cauza conţinutului mic de subst. organică si a conţinutului ridicat de argilă apa
se infiltrează greu
Toate aceste însuşiri negative reduc drastic capacitatea de producţie. Corectarea acestei acidităţi
se efectuează prin neutralizarea acidităţii, măsură de bază pentru cresterea capacităţii de
producţie. Fără corectarea acidităţii eficienţa celorlalte verigi tehnologice este redusă

Criterii pentru stabilirea oportunităţii de amendare

• Reacţia solului
– a) pt culturi de câmp; pH < 6 pe sol textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă; pH<5,8
luto-argiloasă si argiloasă
– b) pt plantaţii de vii şi pomi < 5,5 in stratul 0-40 cm
– c) pt pajişti naturale < 5,3 strat 0-10 cm
• Gradul de saturaţie cu baze
– a) pt culturi de câmp; < 80% sol textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă; <85%
luto-argiloasă si argiloasă
– b) pt plantaţii de vii şi pomi < 65% in stratul 0-40 cm
– c) pt pajişti naturale < 55% strat 0-10 cm
• Conţinutul de aluminiu schimbabil
– > 0,3meAl/100g sol

Pentru corectarea reacţiei acide a solurilor, se folosesc diferite materiale conţinând Ca sau Mg
sub formă de oxizi, hidroxizi, carbonaţi sau silicaţi.
• Clasificarea si descrierea principalelor amendamente
– După principiul activ (cu Ca; cu Mg; cu Ca si Mg)
– După origine (native ; deseuri industriale)

• Materiale native :
– Calcare compacte
• Piatră de var macinată- 90% din material sa treaca prin sita cu ochiuri de
1,65mm
• Var ars CaO – din calcinarea pietrei de var la 950-1200ºC
• Var stins Ca(OH)2- din var ars (nestins) si apă – are o solubilitate de 10 ori
mai mare decât CaCO3, se utilizează mai puţin si are acţiune mai rapidă
– Dolomitele - CaCO3.MgCO3, măcinat f fin, (Ø <1 mm)
– Tufuri calcaroase- reprezentate prin depozite lenticulare prezente in zonele
premontane si montane, se folosesc măcinate, cernute
20
 – Marna- rocă sedimentară cu 25-75% CaCO3
• Deşeuri industriale
– Spuma de defecaţie – de la fabricile de zahăr (31,65% CaCO3)
– Zgură de la furnale – in timpul arderii CaCO3 trece in CaO care cu silicatii formează
CaSiO3 (20-70%CaO, 2+20%MgO, PNA75%
– CaCO3 de la produsele clorosodice (conţine Na si continutul nu trebuie sa depăşesca
2% Na
– CCR Carbonat de calciu rezidual- de la industria ingrăşămintelor complexe

Transformările amendamentelor in sol si acţiunea lor

CaCO3 – are solubilitate redusă; în apă cu CO2 solubilitatea creşte de 50-60 ori
CaCO3 + H2CO3 Ca(HCO3) 2
Acesta hidrolizează bazic, intră în reacţie cu fracţiunea coloidală, deplasează ionii H şi Al de la
complexul adsorbtiv şi micşorează aciditatea

Ca(HCO3) 2 + 2H2O Ca(OH) 2 + 2HCO -3

H + Ca2+ + 2 OH- Ca + 2H2O

H

H + (Ca2+ +2 OH-) Ca + Al(OH) 3+H2O

H

Hidroxidul de calciu reacţionează cu grupările COOH ale acizilor humici sau alţi acizi
2R-COOH + Ca(OH) 2 (RCOOH) 2Ca +2H2O
2HNO3 +Ca(OH) 2 Ca(NO3)+2H2O
Silicaţii sau zgurile de furnal actionează astfel:
H H
H + 2 CaSiO3 + 3H2O Ca + 2 H2SiO3 +Al(OH) 3
Al Ca

Acidul silicic format este un acid slab disociat, şi pH-ul solului creşte
După aplicarea amendamentului, Ca se află in trei forme
1.-schimbabil; 2.- carbonat; 3. -în soluţia solului ca bicarbonat
Cu timpul, prin indepărtarea calciului din sol cu recoltele sau prin levigare se solubilizează noi
cantităţi de carbonat, până acesta dispare. Odată cu indepărtarea calciului din sistem ionii de H
reapar in soluţia solului şi in complexul adsobtiv, reinstaurând aciditatea şi este necesară o
reamendare a solurilor după 3-5 ani

Efectul amendamentelor asupra însuşirilor solului

Însuşirile fizice
• Coagulează coloizii solului prin formare de humati de calciu, care leagă particolele de sol in
agregate stabile îmbunătăţind structura solului
• Influenţă favorabilă asupra capacităţii pentru apă, aer
• Scade densitatea, scade forţa de tractiune la lucrările solului, dispare crusta
Însuşirile chimice
• Micşorează aciditatea actuală a aluminiului, si aciditatea potenţială
• Modifică raportul dintre cationii adsorbiti in complexul coloidal
• Scade conc. Al, Fe, Mn şi se măreşte conc. fosfor asimilabil datorită transformării din
compuşi greu solubili in compuşi sol (Ca)
21
• Se modifică favorabil mobilitatea P, K, Mg, N, S

• Însuşirile biologice
• Se intensifică activitatea microflorei, creşte raportul dintre bacterii şi ciuperci cu toate ca
CaCO3 si CaO are efect antiseptic
• Creşte cantitatea de CO2 degajat, se mineralizează mai intens materia organică, creşte azotul
asimilabil din sol

Corectarea reacţiei si a compoziţiei ionice a solurilor saline şi alcaline

Soluri saline si alcaline sunt caracterizate prin:

• conţinut excesiv de săruri solubile (saline)
• cant mare de sodiu schimbabil (soluri alcaline)
– conţinut ridicat atât de săruri solubile cât şi de sodiu schimbabil (soluri saline-
alcaline)
Se estimează că suprafaţa acestora este de aproximativ 8,16% din suprafaţa arabilă şi 5,1% din
suprafata agricolă

Ca Na
Mg +2NaCl Na + CaCl2
Mg

Ca Na
Mg + Na2SO4 Na + CaSO4

Mg

In aceste soluri are loc inlocuirea treptată a calciului cu sodiul

Na Na
Na +H2CO3 H + Na2CO3
Na H

Na Na
Na + Ca(HCO3) 2 Ca +2 NaHCO3
Na

Carbonaţii şi bicarbonaţii hidrolizează alcalin soluţia îşi măreşte pH-ul peste 8. Deşi ionii de
sodiu au cea mai mare putere de hidratare accesibilitatea apei pentru plante este mică, căci apa
se află sub formă de apă de gonflare a coloizilor, nu sub formă de apă gravitaţională sau
capilară, care poate fi folosită de plante).
In aceste soluri, humusul se solubilizează parţial sub formă de săruri alcaline solubile , argila
se dispersează si formează microagregate. Se măreşte presiunea osmotică până la 200 at faţă de
15 at forta de sucţie a rădăcinilor “ secetă fiziologică” . Apa pierdută prin evaporatie nu se mai
poate inlocui, are loc deshidratarea
Se modifică regimul de adsorbţie al elementelor nutritive de către plante căci ionii de Na
împiedică absorbţia ionilor de Ca si Mg iar excesul de ioni de Cl împiedică absorbţia anionilor
fosfat si sulfat.

Insuşirea plantelor de a se adapta la salinitate – toleranţă la salinitate

Se definesc următoarele noţiuni:
22
 • Concentraţia de săruri la care plantele incep sa sufere – prag de toleranţă la
salinitate (600-900 ppm)
• Concentraţia de săruri la care plantele pier – limită de toleranţă la salinitate (1000-
7000 ppm)
• Intervalul- interval de toleranţă

Indici chimici de caracterizare a solurilor saline si alcaline

• Conţinutul total de săruri solubile (CTSS%)-criteriu pt clasificarea solurilor privind
intensitatea salinizării (se ameliorează soluri care au peste 1% CTSS
• Conţinutul de carbonaţi si bicarbonaţi – >1me/100 g sol
• Conductibilitate electrică (CE) definită ca inversul rezistivităţii electrice 1/R. Exprimat in
mS/cm – se determină cu conductometru in extract apos
• După conductibilitatea electrică solurile se impart in :
– nesalinizate-slab salinizate CE<2 mS/cm
– salinitate moderată CE=2-4 mS/cm
– salinitate ridicată CE > 4 mS/cm
• Conductibilitatea hidraulică –proprietatea de a permite infiltrarea apei sub acţiunea unei
diferenţe de potenţial
• Raportul de adsorbţie al sodiului SAR – activitatea ionilo de sodiu in raport cu Ca si Mg
• Reacţia solului – este oportună gipsarea solurilor cand pH > 8

Masuri de ameliorare

Înlăturarea cauzelor care produc salinizarea solurilor constă în înlăturarea excesului de săruri şi
a alcalinităţii nocive plantelor cultivate, creşterea conductibilităţii hidraulice
Se disting 2 categorii de măsuri:
– De ameliorare a solurilor sărăturate
– De ameliorare a solurilor alcaline
Măsuri de ameliorare a solurilor sărăturate
– Spălarea sărurilor solubile
– Cultivarea de plante tolerante la sărături- ricin , coriandru, muştar, rapita, orez,
raigrasul,
– Executare de amenajări – aport de material pământos, prevenirea extinderii,
amenajări piscicole
– Ameliorarea prin ghipsare
– Măsuri de prevenire si combatere a salinizării secundare- organizatorice, de
regularizare a bilanţului apei in sol
– Ameliorare prin gipsare: vizează corectarea reacţiei solurilor cu substanţe care au
caracter acidifiant . Cel mai folosit este Gipsul CaSO4.2H4O- o substanţă greu
solubilă in apă

Na
Na Ca
Na + 2 CaSO4 Ca + 2Na2SO4
Na

Na2CO3 + CaSO4 CaCO3 + Na2SO4

Agrochimia ingrăşămintelor
Definitie: Substante minerale sau organice obtinute prin sinteza, prin prelucrarea unor roci naturale
sau produse reziduale din diverse activitati umane, care se aplica in sol, la suprafaţa solului sau pe

23
suprafaţa plantelor, pentru completarea necesarului de substanţe nutritive si al imbunătăţirii
conditiilor de crestere a plantelor, a ridicării stării de fertilitate a solului si a sporirii producţiei din
punct de vedere cantitativ si calitativ, fără poluarea mediului ambiant.
Criterii de clasificare: fizic, chimic, tehnologic, agrochimic, grad de accesibilitate pentru plante,
mod de utilizare

Criteriul agrochimic:
-1. minerale sau chimice
- 2. organice naturale
- 3. biopreparate

1. Ingrăşăminte minerale sau chimice- obţinute in urma prelucrării prin procedee fizice sau
chimice a unor produse de natura anorganică. Se împart în:
1.1. Ingrăşăminte cu azot.
– Nitric, amoniacal, nitric şi amoniacal, amidic, azot greu solubil
– Solide (majoritatea); lichide (soluţii cu azot); gazoase amoniac anhidru)
1.2. Ingrăşăminte cu fosfor sunt sărurile acizilor fosforici si polifosforici (mai ales fosfati
primari, secundari, tertiari si polifosfati)
– Insolubile in apă, partial solubile in acizi
– Solubile in solventi conventionali
– Solubile in apă si usor accesibile plantelor
1.3. Ingrăşăminte cu potasiu
– Săruri brute (greu solubile in apă)
– Uşor solubile in apă (prelucrate)
1.4. Ingrăşăminte cu macroelemente (S, Mg, Ca)
1.5. Ingrăşăminte cu microelemente (Fe, Zn, Cu, Mo, Mn, B, Co)
1.6. Ingrăşăminte complexe (contin doua sau mai multe elemente nutritive)

2. Ingrăşăminte organice naturale; produse reziduale de natură organică produse şi prelucrate

direct in gospodărie

3. Biopreparate- culturi de diferite microorganisme cu care se populeaza artificial solul

Proprietăţi caracteristice de care trebuie să se ţină seama in prelucrarea si utilizarea lor:

– Conţinutul de substanţă activă
– Solubilitatea
– Higroscopicitatea
– granulaţia
Conţinutul de substanţă activă- procentul de elemente nutritive exprimat fie ca element chimic fie
ca oxid
• Ex. Superfosfatul simplu (20% P2O5; 8,72%P); sarea potasică 40% K2O si 33,2% K
Solubilitatea – insuşire fizică care determină asimilarea de către plante
- solubile in apă
- partial solubile in apă
- insolubile in apă
Higroscopicitatea- proprietatea de a reţine umiditatea din aer- atrage dificultăţi in păstrare si
manipulare; se folosesc diverse adausuri pentru a evita aglomerarea
-Foarte higroscopice
-Higroscopice
-nehigroscopice
Granulaţia – are importanţă in legătură cu aplicarea si valorificarea de către plantă
-- impiedică aglomerarea

24
Influenţa îngrăşămintelor asupra reacţiei solului
-Plantele consumă diferit anionii si cationii din ingrăşământ determinând reactia fiziologică a
ingrăşămintelor (interactiunea dintre plantă-sol-ingrăşământ)
-Reactie bazică: KNO3, Ca(NO3)2, NaNO3, Ca(H2PO4)2.H2O
-Reactie acidă: KCl, NH3, NH4OH, (NH4)2SO4
-Reactie neutră - NH4NO3
-Practic toate ingrăşămintele cu azot: suferă nitrificare – aciditatea solului creşte:
NH4++ 2O2 = 2H+ +NO3- + H2O

AZOTUL IN NATURĂ

Azotul este foarte raspandit in natura fiind intâlnit in toate mediile naturale. Ponderea cea
mai ridicată dar si cu posibilităţile cele mai mici de reciclare se găseşte in profunzimea solului
in rocile primare. O mare cantitate se găseşte si in formă gazoasă deasupra fiecărui hectar:
70000-80000 t azot, paradoxal fiind faptul că deşi plantele se scaldă intr-o atmosferă destul de
bogată de azot, ele suferă de carenţe de azot, întucât formele sub care se află azotul in aer nu pot
fi asimilate de către plante prin frunze, nutriţia cu azot fiind cea radiculară. O cantitate
importantă de azot conţine şi apa oceanelor si a mărilor. Intre diferitele straturi ale pământului
există un permanent schimb schimb de azot. Caracterul cel mai dinamic al azotului este mult
mai evident la nivelul superior al scoarţei terestre şi al atmosferei. Un rol important în
schimburile azot din sol il au organismele animale si vegetale care in cadrul ecosistemului in
care se dezvoltă imprimă caracterul specific al dinamicii azotului prin reacţii biochimice de
amonificare, nitrificare, denitrificare si imobilizare in condiţiile impuse de ecosistem. Este demn
de remarcat faptul că prin procese industriale de fixare a azotului atmosferic sunt transformate
anual in ingrăsăminte minerale mari cantităţi de azot.

AZOTUL IN SOL-
– Formă minerală
-Săruri de amoniu, nitriţi, nitraţi
-Gazoasă: N2O, NO, NO2, N2
– Formă organică
-Aminoacizi, proteine, nucleoproteine
-Derivati aminati ai glucidelor
-Compusi pirinici si pirimidinici
-Acizi humici (50-60% din cantitatea totala de azot)
Ionii de amoniu –
– Formă schimbabilă- adsobit la suprafaţa micelei coloidale (are o existenţă limitată e
rapid transformat de unele microorganisme nitrificatoare în nitraţi nitriţi şi e absorbit
de către plante)
– Formă neschimbabilă – includerea ionului in spatiul dintre foitele tetraedrului de
siliciu (eliberarea lui e dificilă)
Nitriţii- au o existenţă scurtă (se oxidează de microorganisme)
Nitraţii- se găsesc in cantităţi variabile, aceasta depinde de diferiţi factori de mediu. :
Indicatori pentru evaluarea starii de aprovizionare cu azot
Diferite forme de azot din sol au importanţă in procesul de nutriţie a plantelor, fapt pentru care au
fost folosite in evaluarea stării de aproviozionare cu azot a solurilor.
Indicele de azot IN se calculează după formula:
IN = humus. SB. 100/(SB+Ah)
• Valori
– >4 conţinut ridicat
– <2 conţinut scăzut
– 2-4 conţinut mijlociu
25
In elaborarea indicelui s-a avut in vedere că peste 90% din rezerva de azot a solului este in humus si
că intensitatea proceselor care mobilizează azotul pentru plante creste cu raportul de saturatie cu
baze

Transformări suferite de compuşii azotului din sol

Microorganismele reglează regimul azotului in sol si accesibilitatea lui pentru plante
Principalele procese:
– Mineralizarea
– Imobilizarea
Mineralizarea – descompunerea substanţei organice in compusi minerali simpli (are loc cand
azotul din materia organică depăseste nevoile proprii ale microorganismelor)
– Are 2 etape: 1. proteoliza si 2 amonificarea
1. Proteoliza- descompunere a macromoleculelor proteice
– Intr-o prima faza acţionează mucegaiurile care produc proteinaze iar apoi numeroase
specii microbiene duc mai departe descompunerea. Apoi are loc putrefactia-
descompunerea anaerobă a substanţelor rezultate (la acest proces bacterii anaerobe:
gen Clostridium)
2. Amonificarea- constituie etapa finală a mineralizării – produşii rezultaţi sunt transformaţi
in amoniac. Există în principal 2 mecanisme de descompunere a aminoacizilor:
– Decarboxilare- proprie mediilor acide
• Aminele sunt mai departe descompuse (se obţine amoniac si acid organic)
– Dezaminare - proprie mediilor alcaline
• Mai multe mecanisme
– Oxidative, reductive, hidrolitice
Nitrificarea – nu constituie o etapă a mineralizării propriu zise ci o consecinţă a mineralizării.
Asigură plantelor surse suplimentare de azot. Definit ca oxidarea ionului de amoniu in nitrati si
nitriti de către o grupă specializată de microorganisme autotrofe
Are 2 etape esenţiale:
– Amoniacul este oxidat la nitriti de către Nitrosomonas, Nitrosococus, Nitrospira.
2NH4+ + 3O2 =2NO2 - + 2H2O + 4H+
– Nitriţii sunt oxidati la nitraţi (Nitrobacter, Nitrocystis)
2NO2- + O2 = 2NO3
Factori: pH, temperatura, umiditate,

Reducerea nitraţilor: este un fenomen răspândit mult în lumea microorganismelor dar poate avea
funcţii diferite:
– Asimilare nitrică prin care se asigură participarea azotului la biosinteza
constituentilor celulari
– Respiratie nitrică- se procură energie in condiţii de aerobioză moderată sau
anaerobioză. Daca prod. final al respiraţiei nitrice este azotul molecular, procesul
este cunoscut sub numele de denitrificare. Denitrificarea este rezultatul activităţii
microorganismelor care substituie nitratul oxigenului si-l folosesc ca acceptor de
hidrogen, pentru reacţiile oxidative producătoare de energie.
• Pierderile de azot prin denitrificare 5-25% din azotul aplicat ca
ingrăşământ
•
IMOBILIZAREA AZOTULUI
• Ansamblul de procese care duc la un grad mai avansat de inaccesibilitate a elementelor
nutritive pentru plante si microorganisme

1. Caile de intrare a azotului in sol

In afara proceselor de mineralizare si imobilizare azotul mai poate proveni in sol si in urma adouă
procese importante :
26
Procese biologice - legarea N2 atmosferic in biomasa si NH3 de catre microorganisme specializate
• De catre microorg. libere fixatoare de azot
• De catre microorg. in simbioză cu leguminoase
Procese nebilogice –
• Precipitaţiile antrenează diferiti compuşi ai azotului
• Cu ajutorul ingrăşămintelor chimice
• Transport ascendent de azot nitric prin rădăcini si soluţia solului
(capilaritate)
• Resturi organice vegetale si animale

2. Cai de pierdere a azotului din sol

• Levigare –specifica azotului nitric si influenţată de natura chimică a nitratului, exces apă,
planta de cultură
• Volatilizare – cand ingrăşământul este aplicat la suprafaţa solului
• Consumul pentru formarea recoltelor -
• Fixarea amoniului in sol – e legat de prezenţa mineralelor argiloase intre care pătrunde
ionul amoniu care are o raza mică. Pătrunde cand solul este umed si ramâne sechestrat
• Denitrificare-
• Pierderi prin hidroliza ureei si volatilizarea NH3-
• Cand ureea nu este incorporată la adâncimi mari
Bilanţul azotului element esenţial in aprecierea evoluţiei solurilor pentru precizarea nevoii de
ingrasaminte
N=(N mineral+N ingăş) – (N exportat+N imobiliz +N levigat)

Îngrăşămintele cu azot

• După forma azotului pe care il conţin se clasifică:

– Ingrăşăminte cu azot amoniacal
– Ingrăşăminte cu azot nitric
– Ingrăşăminte cu azot nitric si amoniacal
– Ingrăşăminte cu azot amidic
– Ingrăşăminte lichide cu azot
– Ingrăşăminte cu actiune lentă

- Ingrăşăminte cu azot amoniacal

• Amoniacul anhidru
• Apa amoniacala
• Sulfatul de amoniu
• Clorura de amoniu
• Carbonatul si bicarbonatul de amoniu
– Ingrăşăminte cu azot nitric
• Azotat de calciu
• Azotat de sodiu
– Ingrăşăminte cu azot nitric si amoniacal
• Azotatul de amoniu
• nitrocalcarul
– Ingrăşăminte cu azot amidic
• Uree
– Ingrăşăminte lichide cu azot
• Solutii cu azot si amoniac lichid
– Ingrăşăminte cu actiune lentă
27
 • Compusi care au in general uree condensata cu o aldehidă

Amoniacul anhidru – NH3

N2+3 H2 =NH3 +21,9 cal
Gaz incolor, cu miros intepător, se lichefiaza la 33,3C se solidifică la – 77,7C, mai uşor ca aerul,
foarte solubil in apă. Cel mai concentrat îngrăşământ cu azot
Se administreaza prin injectare cu dispozitive speciale, pe timp noros si racoros, la
adâncimeindicat ăpe soluri cu pH acid deoarece mareste pH imediat la 9
Apa amoniacala NH4OH
1l apă dizolvă 700 L amoniac (exoterm). E mai usor de manipulat decat amonaicul
Instalaţiile de stocare, transport si administrare reduc avantajele legate de pretul propriu-zis al
îngrăşământului
Sulfatul de amoniu – (NH4)2SO4
Mineralizarea cu acid sulfuric a amoniacului din gazele de cocserie, din gips si solutiile
reziduale din industria organică. Solid, cristale albe, cenuşii. Uşor solubil in apă, putin
higroscopic. In cazul aplicării pe soluri acide este necesară amendarea solurilor
Clorura de amoniu- NH4Cl
Cristale cubice incolore, solubile in apă. solubil in apă, putin higroscopic, Recomandat pe soluri
bazice
Carbonatul si bicarbonatul de amoniu - (NH4)2CO3 ; NH4HCO3
Se obtine din apă amoniacală saturată cu bioxid de carbon , Sare albă sau incoloră, se
descompune uşor
Azotatul de calciu - Ca(NO3)2- salpetru de Norvegia
Carbonat de calciu cu acid azotic, Sau absorbtia oxizilor de azot in lapte de var, Sare albă,
cristalină, foarte higroscopică
Azotatul de sodiu NaNO3- salpetru de Chile
Se găseste sub formă de zăcăminte naturale iar sintetic din carbonat de sodiu cu acid azotic
Sare albă sau incoloră, cristalină, foarte higroscopică
Este eficient la cultura sfeclei de zahăr deoarece sodiul are acţiune pozitivă asupra migrării
glucidelor din frunze si rădăcini
Azotat de amoniu - NH4NO3
se obţine din amoniac si acid azotic, Sare albă, gălbuie, de regulă granulată, uşor solubilă in apă
(endotermă), Foarte higroscopic; pt evitarea aglomerării- măsuri:
– Păstrare in condiţii de umiditate constantă
– Granulare cu adausuri
– Introducerea in topitură a unui colorant
– Transformarea in alt îngăşământ cu eliberarea lentă a azotului
– Folosirea unui ambalaj impermeabil la umiditate
– La incălzire bruscă se descompune cu explozie (mai ales in prezenta unor detonanti)
NH4NO3 = N2+O2 + 4 H2O + 337 Kcal

Nitrocalcarul - NH4NO3 CaCO3

Se fabrică din azotat de amoniu in stare topită şi carbonat de calciu măcinat (35-50%)
Obtinerea acestui produs urmăreste înlăturarea caracterului exploziv al azotatului
Uree
Se obtine uşor din amoniac si bioxid de carbon la 130-190C si 100-200 atm, Culoare alba, usor
granulată, In sol hidrolizează rapid amoniacul rezultat e reţinut partial, mai mult se pierde,

Ingrăşăminte cu fosfor

In litosferă fosforul se combină cu oxigenul, formează PO43-, şi formează săruri cu cationi bazici
28
Fosforul in sol are ca origine mineralele din rocile pe care a luat naştere solul. Nu se cunosc alte
surse de fosfor in sol. Conţinutul frecvent de fosfor in soluri este de 0,02-0,15%
- Clasificare soluri:
- Sub 0,1% P2O5 soluri sărace si foarte sărace in fosfaţi
- Intre 0,1-0,2% P2O5 mijlocii şi bine asigurate cu fosfaţi
- 0,2-0,3% P2O5 bine si foarte bine asigurate cu fosfaţi
Au fost identificate in soluri 200 minerale fosfatice, săruri ale acidului ortofosfatic cu baze.
Convenţional combinaţiile sub care seaflă fosforul in solul arabil se pot clasifica in: minerale
primare, secundare, tertiare, oxizi, acizi, săruri, forme organice. Din punct de vedere agrochimic
deosebit de importante sunt apatitele 2M5 (PO4)3X, fosfaţii terţiari M3(PO4)2 şi unele săruri ale
acidului hipofosforos. Principalul mineral primar cu fosfor in soluri este apatita, frecvent
fluoroapatita Ca5 (PO4)3F. In general mineralele primare cu fosfor se concentrează in fracţiuni
grosiere in timp ce mineralele secundare cu fosfor rezultate din alterarea apatitei sau cele formate in
sol prin interactiunea ingrăşămintelor solubile cu fosfor cu constituenţii solului se concentrează in
fractiunile fine. Compuşii minerali mai frecvenţi; fluoroapatita Ca5 (PO4)3F; Hidroxilapatita Ca5
(PO4)3OH; Fosfat dicalcic Ca4(HPO4)3; Fosfat octocalcic; Variscita AlPO4x 2H2O strengita
FePO4x 2H2O
Compuşi organici – fosfolipide, acizi nucleici, esteri ai inozitolului, 60% in compusi neidentificaţi
(in cea mai mare parte in humus dar si materia organică nedescompusă sau pe cale de
descompunere)

Prin mineralizarea materiei organice anionul fosfat este eliberat in solutia de sol devenind accesibil
plantelor sau este adsorbit de coloizii solului
• Raportul C/N/P este 100/10/1
• Daca C/P este 200/1 sau mai mic se produce mineralizarea
• Daca 300/1 sau mai mare – imobilizarea fosforului
• Din cauza solubilităţii reduse a compuşilor cu fosfor conc anionului fosfat in sol este de
ordinul 0,1-1 ppm
Solubilitatea redusa si procesele de fixare sustrag levigării compuşii cu fosfor. Accesibil direct pt
plante este anionul fosfat din soluţia de sol (0,3-31 P/ha- o cultură in perioada de creştere consumă
1kgP/ha)
Diferitii constituenţi ai fosforului au fost grupaţi in:
– Fosfatul din soluţia de sol 4x10-5-10-6
– Fosfatul din rezerva uşor mobilizabilă pentru nutriţia plantelor
– Fosfatul din fracţiunea greu mobilizabilă
Se consideră că fosfaţii minerali din sol constau in fosfaţi ocluşi sau inglobaţi intr-o masa de
sescvioxizi, silice minerale argiloase si carbonaţi care-i izolează de soluţia solului şi fosfaţi
neocluşi aglomerati pe suprafeţele particolelor de sol şi aflaţi in contact cu soluţia solului

• “ fosfor mobil” se referă la partea cea mai activă în a se desorbi şi alimenta soluţia solului cu
ioni fosfat, a fosfaţilor minerali neocluşi, parte care poate fi extrasă din sol cu diferiţi
reactivi
Reţinerea şi fixarea fosforului in sol
Din punct de vedere al gradului de solubilitate si accesibilitate pentru plante, fosfaţii din soluţia
solului pot fi grupaţi in 2 categorii:
a) Fosfaţii reţinuţi prin fenomene de adsorbţie la partcilele de sol sau fosfaţi neocluşi accesibili
b) Fosfaţii fixaţi in sol (occluşi) neaccesibili plantelor

• Reţinerea prin adsorbţie (“sorbţie” )

• a1) in forme uşor schimbabile
– 1. direct la particola coloidală
– 2. prin intermediul unui cation
• a2) in forme greu schimbabile
29
Reţinerea prin adsorbţie in forme uşor schimbabile
Sorbţia direct la particola coloidală – posibilă când structura este compactă schimbul având loc la
suprafaţă
Sorbţia prin intermediul unui cation- are importanţă mai mare faţă de cea directă, rolul principal
avându-l cationii de calciu reţinuţi la particola coloidală de care se leagă anionii fosforici formând
asa numitele punţi de calciu
Reţinerea prin adsorbţie in forme greu schimbabile
are loc prin intermediul hidroxizilor de Fe si Al
Fe(OH)3 + H2PO4- = (OH) 2Fe-O-PO3H2 + H2O
Al(OH) 3 + H2PO4- = (OH) 2Al-O-PO3H2 + H2O
Se formează compuşi alumino-ferici-fosforici din care anionul disociază cu atât mai greu cu cât
mediul este mai acid
- Aplicarea amendamentelor eliberează fosforul din compuşi

Fixarea fosfaţilor in sol – inseamnă transformarea fosfaţilor solubili in compuşi insolubili şi

greu accesibili plantelor
• b1. reţinerea chimică prin intermediul cationilor de Ca, Al, Fe
• b2. reţinerea fizico-chimică
• b3. imobilizarea in argile
• b4 fixarea biologică
b1. reţinerea chimică – are loc atât in solurile cu pH neutru slab alcalin, soluri acide
pH neutru slab alcalin, care conţin CaCO3 liber, este favorizată transformarea fosfatului dicalcic in
fosfaţi terţiari de calciu conform reacţiilor:
Ca(H2PO4) 2 +Ca(HCO3) 2 = 2CaHPO4+ 2H2CO3
2CaHPO4 +Ca(HCO3) 2 = Ca3 (PO4)+ 2H2CO3
• Pe soluri acide hidroxizii de Fe si Al pot nu numai să adsoarbă ionii fosforici ci sa-i
precipite sub formă de fosfaţi terţiari insolbili
Ca(H2PO4)2+Fe(OH)3+H2O=FePO42H2O+CaHPO42H2O
3Ca(H2PO4)2+4Al(OH)3=AlPO4 +Ca3(PO4)2 + 12 H2O
• b2. reţinerea fizico-chimică
Contribuie la fixarea ionilor fosforici in combinaţii greu solubile datorită prezenţei calciului in
complexul coloidal
b3. imobilizarea in argile
Are loc prin blocarea ionilor fosforici în spaţiile dintre pachetele de tetraedrii şi octaedrii. Acest
proces este posibil în cazul mineralelor argiloase de tip montmorillonit, la care distanţa dintre
pachetre este mai mare de 10 A.
• b4 fixarea biologică
Poate avea loc atât în compuşii organici ai solului (humus) cât şi în plasma microorganismelor.
Ionul fosforic formează cu acizii humici substanţe de tip chelat, care prin legături covalente leagă
fosforul in forme din care poate fi eliberat si pus din nou la dispoziţia plantelor

Factorii care influenţează reţinerea fosforului in sol:

• Tipul de argilă
• Tipul de reacţie
• Tipul de contact intre ingrăşăminte si sol
• Temperatura (grăbeşte gradul de fixare al fosforului)
• Materia organică care il fixează temporar
• Factorii care modifică mobilitatea (accesibilitatea ) fosfaţilor in sol:
• Reacţia solului
• Materia organică
• Textura si structura
• Umiditatea solului
• Temperatura
30
Fosforul in plante

• Se găseşte in plante in cantităţi mai mici decât azotul

• Raspândit in toate organele plantei , in intregul aparat vegetativ
• Formele organice: acizi nucleici, fosfatide, fosfoproteide, enzime, vitamina B1, B2
Funcţii:
• Edificarea subst cu rol energetic, acumulând si transportând energia necesară in procesele de
metabolism de creştere si dezvoltare
• Intra in structura subst purtătore a informaţiei genetice
• Participă la reactiile chimice in timpul fotosintezei
• Implicat in diverse reacţii enzimatice
• Infl pozitiv fructificarea, transport si depunere a glucidelor in rădăcini, tuberculi
• Rol in procesul de reproducere (fosfoamino lipidele intra in constituţia celulelor
reproducătoare)
• Element cu rol plastic
• Participă la elaborarea si degradarea dif compuşi
• Măreşte rezistenţa la secetă prin scăderea cantităţii de substanţă uscată si rezistenţa la ger
• Favorizează infrăţirea plantelor si dezvoltarea sistemului radicular formarea nodozităţilor la
plantele leguminoase, grăbeşte maturitatea acestora . Contrabalansează excesul de azot
• Actionează ca agent de legătură intre structurile hidrofobe si cele hidrofile reglând
permeabilitatea membranei celulare

Pentru intensificarea absorbtiei fosforului de către plante trebuie favorizată creşterea sistemului
radicular
Pe măsură ce soluţia din vecinătate este consumată ionii trec in soluţie si se deplasează către zona
epuizată

Ingrăşăminte chimice cu fosfor

Sortimentul de ingrăşăminte cu fosfor cuprinde: săruri neutre, acide sau bazice ale acizilor
fosforici , metafosforici si polifosforici. In 1943 in Marea Britanie apare prima fabrică de
superfosfat. Ingrăşămintele se obtin de regulă din rocile fosfatice (rezerva estimata 150 000
milioane tone)
Clasificare:
• Solubile in acizi tari, greu solubile in apă, greu asimilabile de către plante
– Apatita
– Făina de fosforite
– Făina de oase
• Solubile in solvenţi convenţioonali cu solubilitate scăzută in apă
– Precipitatul CaHPO42H2O
– Fosfaţii activaţi sau fosforite activate
– polifosfaţii
• Solubile in apă
– Superfosfatul simplu
– Superfosfatul concentrat

Solubile in acizi tari, greu solubile in apă, greu asimilabile de către plante
Apatita – 2Ca5 (PO4)3X
- Componentul cel mai important dintr-o serie de zăcăminte fosfatice
- Materie primă pentru ind. ingrăşăminte fosfatice
- Se cunosc cinci varietăţi; fluoroapatita Ca5 (PO4)3F, hidroxilapatita Ca5 (PO4)3OH,
clorapatita, carbonat apatita, fiancolita
31
 - Solubilitatea in apă este redusă
- Nu se foloseşte direct ca ingrăşământ
Făina de fosforite
- Ca3 (PO4)2 + 2 Ca5 (PO4)2+ argilă + nisip
- Roci naturale cunoscute sub nuumele de fosfaţi naturali
- 3 categorii:
- Argiloase- mineralele argiloase sunt cimentate de săruri de fosfor (culoare
cenuşie)
- Glauconitice contin 8-32% glauconit
- Silicioase 35-50% SiO2 si 12-14 % P2O5
Faina de oase
Se cunosc mai multe tipuri:
- Degresată- fierbere in apă cu solventi organici
- Degelatinată si degresată (Vapori de apă)

Solubile in solvenţi convenţionali

• Precipitatul CaHPO42H2O
– Descompunerea fosfatilor naturali cu acid azotic sau clorhidric
– Se prezintă ca o pulbere albă, cristalizează cu 2 H2O
– Nu este higroscopic, nu se aglomerează
• Fosfaţii activaţi sau fosforite activate
– Pentru economisirea acizilor se realizează îngrăşăminte cu fosfor prin tratatera
rocilor cu acizi atât cât este necesar pt desfacerea moleculelor de fosfati
– In România se obtin 2 tipuri
• – tratate cu 65% din necesar de H2SO4
• – tratate cu 50 % din necesar de H2SO4
• Polifosfaţii
– ingrăsăminte pornind de la acidul polifosforic Pn2PnO3n+1 si metafosforic (HPO3)n
– Aceste ingrăşăminte in sol suferă incet procese de hidroliză formând in final fosfat
primar
Solubile in apă
• Superfosfatul simplu Ca3 (H2PO4) 2 H2O
– Obtinut prin prelucrarea fosfatilor naturali cu H2SO4
Ca5 (PO4)3F + 5 H2SO4 = 5 CaSO4 +H4PO4 + HF
Ca5(PO4)3F +7H3PO4 + 5H2O =Ca3(H2PO4)2H2O + HF
Neutralizarea acidităţii libere se afce prin adaus de subst bazice
• Superfosfatul concentrat Ca(H2PO4)2 H2O
• Se obtine prin tratarea rocii cu acid fosforic
Ca5(PO4)3F +7H3PO4 + 5H2O =5Ca(H2PO4)2H2O + HF

APA IN SOL

32
 Apa din sol are un rol important in formarea şi evoluţia solurilor şi in procesul producţiei
agricole. Apa participă la dezagregare si alterare, la formarea diferiţilor compuşi minerali şi
organici, la formarea profilelor de sol, la definirea principalelor proprietăţi ale solului. Alcătuirea şi
însuşirile solului depind în mare măsură de regimul lor hidric. Apa este una dintre cele mai
importante componente ale solului, de apă depinde creşterea plantelor şi prin urmare producţia
agricolă. Apa pe lângă faptul că este component de bază al materiei vii, determină solubilizarea
substanţelor nutritive din sol care astfel pot fi folosite de către plante.
Prezenţa in sol a apei in cantitate prea mare sau prea mică împiedică creşterea şi dezvoltarea
normală aplantelor. De aceea dirijarea regimului de apă al solului constituie una din cele mai
importante probleme ale agriculturii. In funcţie de regimul de apă din sol si pentru îmbunătăţirea
acestuia se aplică diferite măsuri agrotehnice si ameliorative.

Forţele care acţionează asupra apei din sol

Apa se găseşte în sol la suprafaţa particulelor şi in pori si este supusă acţiunii unor forţe de
natură diferite. Mărimea forţelor respective determină reţinerea şi mişcarea apei cu intensităţi
variate. Dintre forţele care actionează asupra apei in sol importanţă mai mare prezintă: Forţa
gravitaţională; Forţe capilare; Forţe de sorbţie sau adsorbţie; Tensiuni de vapori; Forţe de sugere a
rădăcinilor; Forţe osmotice; Forţe hidrostatice sau de submersie
Forţa gravitatională
Acţionează asupra apei aflate in porii necapilari ai solului (când solul este saturat cu apă sau are un
conţinut ridicat de umiditate (de ex: după o ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi mari de
apă) Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează uşor de sus in jos, prin porii necapilari, determinând
umectarea solului pe adâncimi cu atât mai mari cu cât cantitatea de apă este mai mare (uneori până
la pânzele freatice care de altfel se formează ca urmare a acestui proces). Pe măsură ce cantitatea de
apă din porii necapilari se micşorează, mişcarea apei spre adâncime sub influenţa gravitaţiei se
stinge treptat. In cazul terenurilor înclinate forţa gravitatională determină şi deplasarea apei din
locurile mai inalte spre cele joase, prin scurgere la suprafaţă sau prin sol.
Forţe capilare
Actionează asupra apei aflată în porii capilari ai solului. Pornind de la solul saturat, după golirea
porilor necapilari apa se menţine şi se mişcă lent datorită forţelor sau presiunilor capilare, la baza
cărora stă deficitul de presiune ce se crează in tuburile capilare
Intr-un tub capilar faţă de presiunea atmosferică de la suprafaţa apei libere din vas, există o presiune
mai mică, un deficit de presiune invers proporţional cu raza capilarului, conform ecuaţiei Laplace
Δp = 2δ/r
in care Δp este deficitul de presiune ; δ tensiunea superficială, si r raza capilarului. Tot ca urmare a
defictului de presiune, in cazul racordării a două tuburi capilare cu raze diferite, apa se deplasează
de la tubul cu rază mai mare (deficit de presiune mai mic) la cel cu rază mai mică.
In sol, datorită forţelor capilare apa din porii capilari nu este supusă forţei gravitaţionale, se reţine
deoarece forţa gravitaţională este mai mică decât forţa capilară. Forţa cu care apa este reţinută in
porii capilari ai solului este cu atât mai mare, cu cât aceştia sunt mai mici, adică cu cât textura este
mai fină. Apa se mişcă lent in capilarele solului in toate direcţiile de la capilarele mai mari spre
capilarele mai mici unde forţa capilară este mai mică. Apa capilară circuşă in sol si de jos in sus. In
sol, frenomenele de capilaritate sunt deosebit de complexe, datorită existenţei unei împletituri de
pori capilari de lungimi si diametre foarte diferite, cu ingroşări şi ingustări pe traseul lor.
Forţe de sorbţie sau adsorbţie
Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulei de sol. Pornind de la solul saturat după
pierderea apei din porii necpilari si apoi din cei capilari in sol rămâne apa reţinută la suprafaţa
particulei de sol: de asemenea daca un sol complet uscat este lăsat intr+o atmosferă umedă fixează
apa la suprafaţa particulelor. Forţele care determină fixarea apei la suprafaţa particulei de sol poartă
numele de forţe de sorbţie sau forţe de adsorbtie. Aceste forţe sunt de natură electrostatică şi se
datorează faptului că moleculele de apă au caracter dipolar iar la suprafaţa particulei de sol există
sarcini libere. Forţele de sorbţie fiind foarte mari (10000 atm) apa este reţinută f puternic, nu se
33
mişcă in sol sau se mişcă foarte lent de la peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau prin trecere
in formă de vapori. Dacă se porneşte de la un sol complet uscat fixarea apei este insoţită de degajare
de căldură denumită căldură de umectare.

Forţe datorate tensiunii vaporilor de apă

Acţionează asupra apei aflată in sol sub formă de vapori. Aceştia se află la presiuni si tensiuni a
căror mărime depinde de umiditatea şi temperatura solului. Diferenţele de tensiune determină forţe
care determină mişcarea vaporilor din locurile unde presiunea lor este mare

Forţe de sugere a rădăcinilor

Apa este supusă şi forţelor de sugere ale rădăcinilor. Pentru majoritatea plantelor aceste forţe sunt
de 15-20 atm.

Forţe osmotice
Actionează numai in cazul solurilor bogate in săruri solubile. Se formează o soluţie a cărei presiune
osmotică este cu atât mai mare cu cât cantitatea de săruri este mai ridicată. Apa circulă de la
presiune osmotică mică la presiune osmotică mare. Asa se explică seceta fiziologică (in loc sa
patrundă apa din sol in plantă se intâmplă invers)

Forţe hidrostatice sau de submersie

Actionează numai la sol saturat sau care are apă deasupra. Determină pătrunderea apei spre
adâncime.
Potenţialul apei din sol. Sucţiunea solului

Lăsând forţele determinate de tensiunea vaporilor si de sugere ale rădăcinilor plantelor (care
nu depind de proprietăţile solului) reţinerea si mişcarea apei se datorează forţelor de sorbţie şi
capilare (reunite in aşa-numitele forţe de interactiune apă-sol) forţei gravitationale, forţelor
hidrostatice şi forţelor osmotice.
Mărimea si natura forţelor se modifică continuu, in funcţie de cantitatea de apă. La umiditate
redusă acţionează forţele de sorbţie. La umiditate mare: li se asociază şi forţe capilare. La umiditate
si mai mare intervine forţa gravitaţională. La sol saturat şi care prezintă şi un strat deasupra
acţionează forţele hidrostatice iar la solul cu săruri solubile peste forţele corespunzătoare stării de
umezeală se suprapun forţele osmotice.
Forţele fiind diferite rezultanta lor nu este o simplă insumare- se recurge la un indice
energetic generalizat : potenţialul apei din sol, care exprimă energia pe care o posedă apa din sol
(similar energiei potenţiale)
Datorită acestei energii apa exercită in sol anumite presiuni sau se găseşte la anumite presiuni
Corespunzător categoriilor de forţe mai sus amintite se deosebesc următoarele categorii de
potenţiale:
Gravitational Φg; matriceal Φ m; hidrostatic sau de submersie Φ s; osmotic Φ o, total Φt= Φg+
Φo+Φm +Φs (Φm şi Φs se exclud reciproc)

SUCŢIUNEA SOLULUI
In mod obişnuit solurile nu sunt saturate cu apă- nu acţionează decât potenţial matriceal sau
şi cel osmotic.
In solurile nesaturate apa nu exercită o presiune ci din contră apa este atrasă de sol, este supusă unei
presiuni cu semn negativ, prezintă un potenţial negativ. Forţa cu care apa este atrasă, reţinută de sol
poartă numele de forţă de sucţiune sau simplu sucţiune.
Existenţa sucţiunii se intuieşte uşor
Poate fi pusă în evidenţă si măsurată cu tensiometre. Schematic tensiometru este alcătuit dintr-un
vas cilindric poros, plin cu apă şi legat la un manometru cu mercur.

34
 Prin introducerea in sol a părţii active a tensiometrului partea din apa vasului poros trece
prin pereţii acestuia fiind atrasa suptă de către sol, fapt arătat de către denivelarera mercurului din
tubul manometric.
Lungimea h reprezintă mărimea sucţiunii solului.
Dacă ulterior umiditatea se măreşte in vasul poros pătrunde apă din sol denivelarea din tubul
manometrului se micşorează arătând deci o sucţiune mai mică. Sucţiunea reprezintă deficitul de
presiune la care se găseşte apa din sol, in raport cu presiunea atmosferică.
Deoarece este incomod să se lucreze cu valori in cm coloana apă, se introduce noţiunea pF
(analog pH) reprezintă logaritmul nr cm coloană apă
Valoarea minimă a coloanei de apă ce echivalează forţa cu care apa poate fi reţinută de sol
este de 1 cm deci pF=0 (sol saturat cu apă)
Valoarea maximă ce echivalează forţa cu care apa poate fi reţinută de sol este de 10 000
000 cm, logaritmul acestei valori este 7, deci pF=7 (sol complet uscat).
In solurile nesaturate cu apă dar care conţin săruri solubile – sucţiune matriceală- la care se
adaugă şi sucţiunea osmotică, deci in astfel de cazuri sucţiunea totală este egală cu suma sucţiunii
matriceale şi sucţiunii osmotice. La solurile lipsite de săruri solubile sucţiunea totală este egală cu
sucţiunea matriceală.

Curba caracteristică a umidităţii solului

La acelaşi sol, sucţiunea poate inregistra intreaga gamă de valori pF cuprinse intre 0 si 7, in
funcţie de cantitatea de apă reţinută. Când solul este saturat cu apă sucţiunea este nulă pF=0. Pe
măsură ce umiditatea solului scade apa este reţinută cu forţe din ce in ce mai mari, adică sucţiunea
creşte, la solul uscat atingând valori maxime.
Legătura care există la acelaşi sol între cantitatea de apă si sucţiune se exprimă printr-o
curbă, denumită curba caracteristică a umidităţii care se obţine reprezentând pe abscisă cantităţile
procentuale de apă iar pe ordonată sucţiunile respective. La acelaşi sol, sucţiunea poate inregistra
intreaga gamă de valori pF. Cu cât cant apă creşte cu atât succţiunea se micşorează.
Simpla cunoaştere a conţinutului procentual de apă nu oferă suficiente indicaţii despre
aprecierea stării de umiditate a solului. Pentru aprovizionarea plantelor ne interesează si forţa de
sucţiune. De exemplu un sol argilos poate sa aibă un procent ridicat de apă dar forţa de sucţiune să
depăşească pe aceea de sugere a rădăcinilor plantelor adică apa să nu fie accesibilă. Un sol nisipos
poate să aibă un conţinut mult mai scăzut de apă decât un sol argilos dar forţa de reţinere fiind mai
mică apa sa fie accesibilă plantelor.
Pe curba caracteristică a umidităţii, care arată modificarea continuă a forţei de reţinere a apei
in funcţie de cantitatea acesteia, au fost stabilite anumite puncte convenţionale, la care reţinerea,
mobilitatea si accesibilitatea apei inregistrează schimbări sensibile
Valorile la care se petrec modificări evidente – indici hidrofizici
– Capacitatea totală pentru apă; Capacitatea pentru apă capilară; Capacitatea pentru
apă în câmp; Echivalentul umidităţii; Umiditatea la 1/3 atm ; Coeficientul de ofilire;
Capacitatea de apă utilă; Coeficientul de higroscopicitate

35
Capacitatea totală pentru apă (CT) g apă/100g sol
Este indicile hidrofizic care corespunde situaţiei când solul este saturat cu apă, adică reprezintă
cantitatea maximă de apă din sol când toţi porii sunt plini cu apă. Importanţa indicelui este limitată-
solurile nu conţin apă până la saturatie decât în anumite situaţii –in solul aflat la capacitatea totală
pentru apă, apa este accesibilă dar plantele suferă deoarece nu au aer.
Capacitatea pentru apă capilară (Ce sau CCP)
Exprimă cantitatea maximă de apă pe care o poate conţine solul în prezenţa umezelii
freatice. In astfel de situaţii apa se ridică din pânza freatică menţine capilarele solului practic
permanent pline. Mărimea ei depinde de textură si de structură
De cele mai multe ori este cuprinsă între 30-35% corespunde 100 cm coloana apă pF=2
Capacitatea pentru apă în câmp (CC)
Umiditatea pe care o poate păstra mai mult timp in porii capilari. La o umiditate corespunzătoare
capacităţii de apă în câmp se ajunge şi la umezirea solului uscat până la aproximtiv umplerea porilor
capilari. Solul aflat la cpacitatea de câmp, conţine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă în
capilare. Din această cauză mărimea capacităţii pentru apă in câmp depinde de textură şi structură
(CC ca valori minime 6% la soluri nisipoase - 32% lutoase; 42% la cele argiloase)
Acest indice hidrofizic are o importanţă deosebită deoarece reprezintă limita superioară a
apei utile pentru plante, exprimă mărimea rezervei de apă pe care o poate avea solul
Solul aflat la CC se găseşte in condiţii optime de umiditate; Se determină direct din teren
prin umezirea in excess a unor parcele de 1/1m sau 2/2m, delimitate de rame sau diguleţe de pământ
şi stabilirea cantităţii de apă rămasă in sol după ce s-a scurs gravitaţional excesul de apă (1-3 zile).
Echivalentul umidităţii
Deoarece CC este dificil de determinat – se folosesc indici analogi care pot fi obţinuţi in laborator si
anume: Echivalentul umidităţii si Umiditatea la 1/3 atm
Echivalentul umidităţii reprezintă umiditatea pe care o reţine o probă de sol aşezată într-un strat
gros de 1 cm si saturată cu apă după ce a fost supusă unei forţe centrifuge de 1000 g.
Umiditatea la 1/3 atm
Reprezintă cantitatea de apă reţinută de o probă de sol saturată după ce a fost supusă unei presiuni
de 1/3 atm (folosind aparatul de presiune cu placă poroasă). Valoarea acestui indice corespunde
aproximativ CC si echivalentului umidităţii
Coeficientul de ofilire (CO)
Prin micşorarea umidităţii sub nivelul CC se ajunge la situaţia când plantele se ofilesc ireversibil
(puse in condiţii corespunzătoare de umiditate nu-i mai revin) Indicele hidrofizic corespunzător
acestei sittuaţii se numeşte - coeficient de ofilire.
La o astfel de umiditate se ajunge şi prin umezirea solului complet uscat până la satisfacerea totală a
capacităţii de fixare a apei la suprafaţa particulelor de sol. Solul conţine practic numai apa sorbită,
are acest indice cu atât mai mare cu cât textura este mai fină (2% nisipoase- 12% lutoase 24%
argiloase) Indiferent de sol o sucţiune pf =4,2 adică 15 atm
Coeficient de ofilire are o deosebită importanţă deoarece reprezintă limita inferioară a apei utilă
pentru plante, arată cantitatea minimă de apă pe care trebuie să o aibă solul pentru ca plantele să nu
piară.
36
Capacitatea de apă utilă (CU)
Când umiditatea este mai mare decât CC, apa care depăşeste acest nivel este accesibilă plantelor,
dar nu se păstrează în sol, nu constituie o rezervă, se pierde prin scurgere dar atat timp cat se
menţine, solul poate prezenta exces de apă, deci deficit de aeraţie.
Pentru plante ne interesează apa cuprinsă între capacitatea de câmp si capacitatea de ofilire = apa
utilă
Acest indice hidrofizic are o importanţă deosebită deoarece reprezintă domeniul de valori in cadrul
căruia poate oscila apa folositoare plantelor, precum si capacitatea solului respectiv de a inmagazina
din precipitatii sau irigaţii apa utilă pentru plante.

Coeficient de higroscopicitate (CH) sau higroscopicitate maximă (Hy)

Reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe care o absoarbe un sol
complet uscat (la etuvă) dintr-o atmosferă saturată cu vapori sau apa pe care o reţine o probă de sol
pusă într-o atmosferă închisă cu o umiditate relativă de 94%
Solul conţine numai apa fixată molecular la si in imediata apropiere a particulelor (apă de
higroscopicitate) adică CH depinde de mărimea suprafeţei de contact dintre sol si apă deci de
textură

Formele de apă din sol

Până la apariţia şi dezvoltarea teoriei sucţiunii fundamentarea aspectelor legate de apa din
sol s-a bazat exclusiv pe concepţia existenţei in sol a mai multor forme de apă, prin acestea
inţelegându-se părţi din apa solului delimitate si caracterizate indeosebi după mobilitatea si
accesibilitatea pentru plante. Sintetizând părerile mai multor autori in sol se deosebesc următoarele
forme sau categorii de apă:
• Apă sub formă de vapori
• Apă de higroscopicitate
• Apă peliculară
• Apă capilară
• Apă gravitaţională
• Apă freatică
Apă sub formă de vapori
Se găseşte în porii solului provenind din evaporarea altor forme de apă sau din atmosferă.
Contribuie intr-o oarecare măsură la redistribuirea umidităţii in sol deoarece se misca prin difuzie
din locurile cu tensiunea vaporilor mai mare spre cele cu tensiunea vaporilor mai mică.
La soluri uscate –singura formă de mişcare a apei
Poate trece in formă lichidă – condensare capilară
Un fenomen de mărire a umidităţii solului in orizonturile superioare – roua subterană sau roua
internă
Vaporii de apă din atmosferă – trec in sol sau atenuează lipsa apei in frunze
Apă de higroscopicitate - sau puternic legată
Este reprezentata de stratul moleculelor de apă reţinute la si in imediata apropiere a particulei de sol
dat forţelor de sorbţie.
Exprimată în procente, cantitatea de apă higroscopică corespunde coeficientului de higroscopicitate.
Prin curba caracteristică a umidităţii apa de higroscopicitate este delimitată de sucţiuni intre pF=7 si
pF=4 adică forţe intre 10 000 si 50 atm (ultimul strat de molecule) Fiind asa de puternic reţinută in
comparaţie cu apa liberă, are o densitate mai mare decât 1, ingeată la temperaturi mult sub 0 C, nu
solubilizează sărurile din sol, este inaccesibilă plantelor (fiind reţinută cu forşţe care depăşesc pe
cele de sugere ale rădăcinilor). Nu este accesibilă plantelor

Apă peliculară - slab legată

37
Se mai fixează si alte straturi de apă pănă la satisfacerea totală a capacităţii de sorbţie. Aceasta apa
se numeste apă peliculară. Este cuprinsă între coeficientul de higroscopicitate şi coeficientul de
ofilire. Este reţinută cu forţe mai mici
Apă capilară
Pornind de la sol uscat- prin umezire după ce a fixat apa de higroscopicitate si apa peliculară apa se
reţine in porii capilari (datorită forţelor capilare). Solul umezit până la nivelul capilarelor:
insumează apa higroscopicitate+peliculară +capilară
Este considerată o apă liberă- circulă în toate direcţiile, este accesibilă, utilă plantelor, reprezintă
categoria cea mai importantă de apă din sol, de regimul ei depinzând buna aprovizionare a
plantelor. In funcţie de sursa de umezire a solului se deosebeşte apă capilară sprijinită si apă
capilară suspendată.
Apă capilară sprijinită- rezultă pe seama apei ridicată prin capilaritate din pânzele freatice (se
sprijină pe apele freatice). Stratul de sol pe care se spijină capilarele –franjă capilară
Apă capilară suspendată – provine din partea superioară (ploi, inundaţii, irigări) nu are legătură
cu pânzele freatice), deci se intâlneşte la solurile cu ape freatice adânci. Apa ridicata prin
capilaritate nu se intâlneşte cu apa infiltrată de sus in jos, adică această apă apare ca fiind
suspendată de sus in jos. Intre ele se găseşte un strat cu o umiditate mai puţin varriabilă, apropiată
de coeficientul de ofilire, denumit orizont mort. Constituie rezerva de apă a solurilor neinfluenţate
freatic
Apa gravitaţională
Solul umezit peste CC conţine apa care nu se retine si se scurge datorită gravitatiei.
Apa freatică-
Apa gravitaţională scursă in adâncime si inmagazinată deasupra unui strat impermeabil formează
apa freatică. Apa freatică prezintă importanţă numai daca se afla la o adâncimede la care se ridică in
profilul de sol. Poate sa se găsească la diferite adâncimi. adâncimi critice; adâncimi subcritice;
adâncimi acritice
Permeabilitatea pentru apă
Capacitatea de a lăsa să treaca apa-permeabilitate; Apa pătrunde prin pori – depinde de porozitate
Porozitatea depinde de textură, structură, grad de afânare; In timpul pătrunderii apei
permeabilitatea nu rămâne constantă

Ascensiunea capilară a apei

Circulaţie de jos in sus
Pentru ridicarea apei- lucru mecanic=forta x distanţa
Apa se ridică până greutatea coloanei echivalează lucrul mecanic
2πrσ = πr2hgd 2σ = rhg
Adâncime critică - de la care apa se poate ridica
Adâncime subcritică - de la care apa se poate ridica numai până la partea inferioara a profilului
Adâncime acritică - de la care apa nu ajunge la profilul de sol
Interesează inălţimea si viteza de ascensiune
Ascensiune acapilara - hidroamelioratii

Pierderea apei din sol

Evaporaţia (E) evaporare fără intrevenţia plantelor
Dacă solul e aprovizionat din panza freatică – umiditate constanta, pierderea se compensează
Dacă la suprafata se realizează strat mărunţit pierderea se atenuează
Transpiraţie (T) – datorată plantelor (se pompează cantităţi mari de apă 0,2% se transformă in
materie organică)
Se ia in consideratie efect combinat ET- depinde de foarte mulţi factori

38