UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MECANICĂ
DEPARTAMENTUL IMST

S.l.dr.ing. GHERMEC OLIMPIA – CONSTANŢA

ECOPEDOLOGIE

- SUPORT DE CURS -
1. Funcţiile solului în natură şi societate
2. Studiul constituienţilor solului, a proceselor fizico – chimice din sol. Indicatori
ecologici.
3. Însuşirile de întreg ecologic ale solului, mediu de viaţă al plantelor
4. Principalele forme de poluare a solurilor
5. Deşertificarea. Combaterea deşertificării

2
 Capitolul 1

Funcţiile solului în natură şi societate

1.1. Definirea solului

Prin sol se înţelege stratul superficial al scoarţei terestre rezultat în urma dezagregării
şi alterării rocilor sub acţiunea factorilor de climă şi biologici care asigură viaţa organismelor.
În sol au loc permanent si concomitent procese chimice, fizice si biologice dintre care cele de
oxidare fermentativă, catalitică şi de reducere sunt cele mai importante. în urma acestor
procese solul se imbogăţeste cu substanţe organice si anorganice necesare vieţii si de
asemenea se realizează circuitul substanţei si energiei in natură.
Solul reprezintă pătura superficială de la suprafaţa litosferei, în grosime variabilă de la
câţiva cm până la 2-3 m. Este format din trei faze: solidă, lichidă şi gazoasă. Faza soIidă este
constituită dintr-o componentă minerală şi o componentă organică formată din materie
organică (humus), care conţine viaţa şi constituie, de fapt, orizontul superior al solurilor
urmat de un orizont de acumulare a argilei şi un orizont format din material parental.
Solul reprezintă un sistem:
– structural – este un mediu organizat şi structurat, constituenţii aflându-se într-o
strânsă interdependenţă atât pe verticală cât şi pe orizontală;
– natural – format sub influenţa factorilor naturali;
– complex – produs al interacţiunii a 5 factori;
– polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze;
– deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă
transformare; – polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple;
– polidispers – faza lui solidă se află în diferite grade de dispersie: dispersii
moleculare sau ionice (sărurile); dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii); dispersii
grosiere sau suspensii (praful, nisipul);
– eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă, gazoasă).
Legea nr. 246 din 10 noiembrie 2020 privind utilizarea, conservarea și protecția
solului defineşte astfel: “Solul - stratul superior al scoarței terestre, compus din particule
minerale, materie organică, apă, aer și organisme vii; este interfața dintre pământ/suprafața
uscatului Terrei, aer și apă și găzduiește cea mai mare parte a biosferei; corpul (sistem)

3
natural dinamic alcătuit din compuși solizi minerali și organici, apă, aer și organisme vii, care
reprezintă un mediu pentru dezvoltarea plantelor”.
Solul este un corp viu minunat. El reprezinta suportul vietii omenesti si a bunastarii.
Acesta ofera ancorare radacinilor, retine apa indeajuns ca plantele sa se poata folosi de ea, si
stocheaza nutrientii care mentin viata – in lipsa acestor calitati Pamantul ar fi la fel de steril
ca si planeta Marte. Solul este mediul de viata pentru nenumarate microorganisme, ce
desfasoara multiple transformari biochimice, incepand de la fixarea azotului atmosferic pana
la descompunerea materiei organice a organsimelor moarte. Solul adaposteste animale
microscopice, dar si rame, furnici si termite. De fapt, o mare parte a biodiversitatii terestre se
gaseste in sol si nu deasupra lui. Toata aceasta activitate biologica contribuie la “fabricarea”
solului: solul nu exista fara viata si nici viata nu poate exista fara sol.
Solul este o legătură esențială între problemele globale de mediu, precum schimbările
climatice, gestionarea apei și pierderea biodiversității. La fel ca şi aerul şi apa, solul face
parte din sistemul care ne întreţine viaţa.
Cand utilizarea terenurilor este conforma si adaptata proprietatilor solului,
preocuparile umane se desfasoara intr-o armonie cu mediul inconjurator. Culturile agricole si
gradinile se dezvolta, numarul de animale creste, fantanile si izvoarele sun pline cu apa,
drumurile si constructiile sunt construite respectand normele, investitiile sunt sigure - toate
reprezinta situatii la care oamenii trebuie sa acorde atentia cuvenita.
În natura ca si în societatea umana, solul îndeplineste importante funcţii globale, care
sunt esenţiale pentru asigurarea existenţei pe Terra, prin acumularea si furnizarea de elemente
nutritive si energie organismelor vii si prin asigurarea celorlalte condiţii favorabile dezvoltarii
acestor organisme. Funcţiile socio – economice iau în considerare contribuţia solului la
producerea de substanţă vegetală care constituie materia primă sau de bază pentru alimente,
îmbrăcăminte, combustibil, precum şi contribuţia la regenerarea capacităţii de producţie prin
recircularea unor elemente chimice.
Până în ultimele decenii, solul a fost privit, în principal, datorită fertilităţii, respectiv
capacităţii de a întreţine viaţa plantelor, doar ca principal mijloc de producţie în agricultură,
recunoscându-se astfel că existenţa şi dezvoltarea societăţii umane vor fi condiţionate şi în
viitor de abundenţa şi calitatea plantelor superioare terestre, ce trebuie să asigure oamenilor
hrană şi materii prime pentru îmbrăcăminte, adăpost, medicamente şi alte cerinţe.
Solul se deosebeşte de celelalte mijloace de producţie prin faptul că prin utilizare
raţională el nu se epuizează în timp, ci dimpotrivă, poate chiar să îşi sporească fertilitatea,

4
capacitatea de producţie căpătând calităţi noi, superioare, necunoscute în condiţii normale. Cu
toate acestea, cantitatea de sol fertil de pe planetă a scăzut într-un ritm alarmant,
compromitând capacitatea fermierilor de a cultiva alimente pentru a hrăni o populație globală
care se estimează că va atinge noua miliarde până în 2050.
Dar, ca mijloc de producţie, el nu poate fi mutat dintr-un loc în altul, nici multiplicat
după nevoi, aşa cum se întâmplă cu celelalte mijloace de producţie. In plus, numai pe sol se
pot face investiţii succesive fără ca noile de investiţii să le anuleze pe cele anterioare.

Fig. 1.1. Funcţiile solului

1. Funcţia ecologică
- mediu fizic pentru dezvoltarea și conservarea biodiversității solului;
- mediu fizic pentru populație;
- componentă vitală a ecosistemelor naturale sau antropice;
- mediu pentru descompunere, reglare și restaurare a echilibrului ecologic ca urmare a
proprietăților de depozitare, filtrare, tamponare și transformare a substanțelor, nutrienților și,
mai ales, de protecție a apei freatice;
- rezervă genetică;
- reglarea compoziției atmosferei și hidrosferei prin participarea la circuitul
substanțelor chimice și al apei;
- geotermă, protectoare pentru relief;
- tampon pentru variații bruște de climă, aciditate etc.;
- contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei si a hidrosferei prin participarea solului
la circuitul elementelor chimice si respectiv al apei în natura;

5
 - contribuie la stabilitatea reliefului, protejând stratele adânci ale scoarţei terestre;
- prezinta rol de atenuare a variaţiilor bruste ale unor caracteristici ale solului, reglând
condiţiile de dezvoltare ale plantelor;
- acţioneaza ca un filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu
diferite substanţe poluante;
- prezinta rol de sistem epurator de substanţe organice straine sau de microorganisme
patogene ajunse în sol;
- asigura condiţiile de protecţie, funcţionare si evoluţie normala a biosferei;
- determina protecţia genetica a unor specii si implicit a biodiversitaţii;
- reprezinta habitatul de dezvoltare al organismelor din sol.
2. Funcţia economica:
- contribuie la producerea de fitomasa care serveste ca materie prima de baza pentru
producerea de alimente, îmbracaminte, combustibil etc., prin intermediul funcţiilor solului de
rezervor si furnizor continuu de apa si nutrienţi care-i confera proprietatea cea mai importanta
respectiv fertilitatea solului;
- rol în regenerarea capacitaţii de producţie a ecosistemelor, prin contribuţia esenţiala
la circuitul elementelor chimice în natura (prin mineralizarea materiei organice).
3. Funcţia energetica
Funcţiile energetice au la bază acumularea de energie chimică şi transferul de
substanţe şi energie între geosfere, precum şi absorbţia căldurii (radiaţie solară) şi propagarea
ei în atmosferă.
- acumularea de energie chimica rezultata prin convertirea energiei solare prin
procesul de fotosinteza în substanţe organice si acumularea parţiala a acestora în sol sub
forma de humus. Aceasta energie se poate elibera în sol prin procesul de descompunere
(mineralizare) a substanţelor organice;
- face intermedierea schimbului de energie si substanţe între litosfera si atmosfera;
- rol de absorbţie a radiaţiei solare si transferul de caldura catre atmosfera.
4. Funcţia industriala
Funcţiile tehnico – industriale sunt date de rolul solului ca bază fizică spaţială pentru
diferite infrastructuri legate de activitatea antropică şi ca materie primă pentru industrie.
- prezinta un rol important în infrastructura pentru diferite construcţii si instalaţii,
drumuri, autostrazi, aerodromuri, stadioane etc., sau spaţiu de instalare de cabluri si conducte
subterane;

6
 - asigura materii prime pentru diferite ramuri industriale (argila, nisip, lut etc.).
5. Funcţia informatica:
- semnal pentru declansarea unor procese biologice sezoniere;
- înregistreaza si reflecta fidel, etapele din evoluţia istorica prin pastrarea unor
caractere relicte sau a unor relicve arheologice.
Solul prezinta un rol esenţial în funcţionarea normala a ecosistemelor terestre si
acvaterestre, reprezentând o uzina imensa, la scara mondiala permanent producatoare, prin
procese automorfe, de fitomasa care constituie baza dezvoltarii organismelor heterotrofe,
inclusiv a omului. Fara asigurarea de catre fitomasa a nutriţiei cu hidraţi de carbon, proteine
si alţi compusi, ca si a energiei necesare, viaţa pe glob nu ar exista si nu s-ar putea derula.
Prin funcţiile pe care le îndeplineste, solul reprezinta una din cele mai valoroase
resurse naturale, folosita de om pentru a obţine produsele vegetale de care are nevoie. Solul,
ca si corpurile acvatice, alcatuiesc cele mai importante medii pentru producţia de biomasa.
Biodiversitatea solului reflectă variabilitatea între organismele vii, inclusiv o
multitudine de organisme care nu sunt vizibile cu ochiul liber, cum ar fi microorganismele
(de exemplu, bacterii, ciuperci, protozoare și nematode) și mezo-faună (de exemplu, acari și
springtail), precum și macro-faună mai familiară (de exemplu, râme și termite). Rădăcinile
plantelor pot fi, de asemenea, considerate ca organisme ale solului, având în vedere relațiile
lor simbiotice și interacțiunile cu alte componente ale solului. Aceste diverse organisme
interacționează între ele și cu diversele plante și animale din ecosistem formând o rețea
complexă de activitate biologică. Organismele solului contribuie la o gamă largă de servicii
esențiale pentru funcționarea durabilă a tuturor ecosistemelor.
Fiind folosit de om în procesul producţiei vegetale, solul reprezinta totodata un mijloc
de producţie, principalul mijloc de producţie în agricultura si silvicultura, acesta fiind o
resursa regenerabila, atâta timp cât utilizarea sa de catre om nu influenţeaza negativ
funcţionalitatea acestuia.
Terenul productiv și solul fertil fac parte din capitalul nostru natural comun.
Gestionarea terenurilor de către proprietari și utilizatori este, prin urmare, fundamentală
pentru utilizarea durabilă a resurselor și furnizarea de servicii ecosistemice. Aceste servicii
includ furnizarea de alimente, ciclul nutrienților, sprijinirea întregii biodiversități terestre,
reglarea și purificarea apei și atenuarea schimbărilor climatice prin sechestrarea carbonului.
În timp ce cererea de alimente și presiunile asupra solului și solului sunt în creștere la nivel
global, biodiversitatea scade vizibil

7
 Managementul durabil al resurselor de sol trebuie să se bazeze pe vechiul îndemn:
„Să lasăm generaţiilor viitoare terenul agricol într-o formă mai bună decât l-am primit”
bazânduse pe conceptul “foloseşte, îmbunătăţeşte, restaurează” în ce priveşte capacitatea
productivă a solului.

1.2. Obiective ale dezvoltării durabile referitoare la sol

8
 Ştiința solului traversează adesea granițele dintre biologie, chimie, pedologie și fizică.
De exemplu, știința solului contribuie în mod semnificativ la cercetarea importantă la nivel
global privind schimbările climatice, dezvoltarea economică, disponibilitatea resurselor și
impactul uman, ceea ce la rândul său a ajutat la orientarea dezvoltării politicilor.

1.2. Caracteristicile solului României

Teritoriul României este alcatuit din trei tipuri de relief, prezente într-o proporţie
relativ egală – câmpie, dealuri şi munţi, cu un nivel de diversitate pedo-climatică şi
geografică ridicat, regăsit în 52 de eco – regiuni. Acestea includ diferite tipuri de ecosisteme,
acvatice şi terestre, caracteristice litoralului Marii Negre, stepei, silvo – stepei, dealurilor,
munţilor, lacurilor, râurilor şi luncilor, zonelor umede, pajiştilor, mlaştinilor şi zonelor
stâncoase, precum şi Deltei Dunării.
România are o moştenire naturală unică, reprezentată în principal de Munţii Carpaţi
(65 % din eco – regiunea Carpaţi) şi de către una dintre cele mai importante zone umede din
Europa, Delta Dunării, a doua ca mărime din Europa. Merită menţionat că 30% din populaţia
Europei de carnivore mari şi aproximativ 300.000 ha de păduri virgine se află localizate în
România. În Munţii Carpaţi şi Delta Dunării se regăsesc o serie de specii endemice, printre
care se află şi specii de interes comunitar.
Resursa de sol în România este tot atât de importantă ca şi resursa de apă. Din
suprafaţa totală a ţării de 238391 km 2, 61,71% reprezintă suprafaţa agricolă, 28,44% pădurile,
9,81% apele şi alte suprafeţe. Cele mai fertile soluri sunt cernoziomurile din Câmpia
Română, Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Dobrogea şi alte zone
(26,7% din învelişul de sol). Solurile agricole ocupă 14,7 milioane ha (0,65 ha/loc), cele
arabile reprezintă 9,26 milioane ha (0,41 ha/loc), iar cele forestiere circa 6,7 milioane ha (0,3
ha/loc).

9
 Capitolul 2

Studiul constituienţilor solului, a proceselor fizico – chimice din sol.

Indicatori ecologici

2.1. Factori pedogenetici

Factorii pedogenetici sunt componenţi ai mediului înconjurator a caror acţiune au
contribuit la formarea învelişului de sol. Formarea solului este condiţionata de acţiunea
complexa a factorilor pedogenetici care acţioneaza între partea superioara a zonei de contact
dintre litosfera cu biosfera, atmosfera si hidrosfera.
Rolul principal în formarea învelisului de sol îl au urmatorii factori pedogenetici:
roca, clima, relieful, vegetaţia si fauna, apa freatica si stagnanta, timpul si activitatea
antropica. Toţi acesti factori sunt în strânsa interdependenţa si au declansat procesele de
pedogeneza care au condus la formarea învelisului de sol. Solul nu se poate forma si nu poate
evolua în cazul în care unul din acesti factori nu acţioneaza în procesul de pedogeneza.

Fig. 2.1. Factorii pedogenetici

2.2. Compoziţia solului

Solul reprezintă un amestec neomogen de substanţe minerale provenite din

10
dezagregarea rocilor şi organice rezultate în urma descompunerii substanţei organice moarte.
a) Particulele organice sunt provenite din resturi vegetale şi animale descompuse.
Humusul, important în nutriţia plantelor se formează în urma descompunerii materiei
organice. Componentă esenţială a unui sol fertil, humusul se acumulează mai ales în partea
superioară a solului.
Stratul de frunze, ramuri, fructe moarte poartă numele de litieră; are rolul de a apăra
solul de eroziune, asigură pătrunderea lentă a apei în sol şi este o importantă sursă de
substanţe organice generatoare de humus care se formează prin descompunera, sub influenţa
microflorei - bacterii ciuperci, si microfaunei - viermi, insecte, a resturilor organice moarte.
Humusul este alcătuit în special din acizi humici de culoare cenuşie.
b) Compuşi minerali
 Cele mai frecvente săruri minerale din sol sunt: CaCO3, CaSO4, SiO2, KNO3, Na2SO4,

NaCl, hidroxid de fier, hidroxizi de mangan, fosfaţi feroşi, fosfaţi de calciu, şi compuşi ai
microelementelor Co, Zn, Cu. Sărurile minerale sunt dizolvate si antrenate – proces numit
levigare - de apă şi reţinute în sol la diverse adâncimi în funcţie de solubilitatea acestora.
 Pulberi –praf sunt particule foarte fine de minerale: cuarţ, feldspat, micasilice amorfă

şi se găsesc in toate solurile.

 Nisip- particule mici de roci si minerale in special cuarţ. Se caracterizează printr-o

deosebită permeabilitate pentru apă şi aer şi o capacitate de absorbţie foarte mică. Solurile
fertile conţin in medie 30 -80% nisip.
 Pietriş- este constituit din fragmente mai mari de roci. Scade coeziunea solului si

creşte permebilitatea. Reprezintă rezerva de noi minerale in sol.

2.3. Caracteristici generale ale solului

Din punct de vedere al reacţiei de răspuns, mai precis al ratei de modificare la
intervenţiile manageriale sau alte activităţi ce au ca rezultat degradarea mediului edafic,
proprietăţiile solului pot fi grupate în mai multe categorii [8]:
1. Proprietăţi relativ stabile care manifestă o sensibilitate redusă sau sunt chiar relativ
insensibile la intervenţile respective, cum ar fi textura, caracterul scheletic, mineralogia.
2. Proprietăţi labile care se modifică rapid, chiar de la o zi la alta, ca rezultat al
modificărilor meteorologice sau al unor practici manageriale curente. În rândul acestora
menţionăm conţinutul de apă, densitatea aparentă, conţinutul de N, P, K accesibile, pH-ul,
respiraţia solului, compoziţia aerului din sol.

11
 3. Proprietăţi intermediare care se pot modifica sub influenţa unor activităţi
desfăşurate pe termen mediu sau lung. Aici intră conţinutul de materie organică, conţinutul de
C organic activ, biomasa microbiană, structura solului, respiraţia specifică, etc.
În funcţie de condiţiile genetice şi de evoluţia proceselor geochimice şi biogeochimice
s-au format diferite tipuri de soluri. Solurile care apar pe teritoriul României sunt grupate în
10 clase şi 39 tipuri.
Compoziţia şi modul de dispunere a elementelor componente ale solului determină o
serie de calităţi sau proprietăţi care influenţează reţinerea şi migrarea poluanţilor.
Caracteristicile principale fizico-chimice sau biologice ale solurilor influenţează la rândul lor
comportarea poluanţilor în sol.
Textura reflectă proporţia dintre particulele minerale cu diferite dimensiuni (de la
0,002 la 200 mm, respectiv: argilă = 0-0,002 mm, praf = 0,002-0,02 mm, nisip fin =0,02-0,20
mm, nisip mijlociu = 0,20-0,50 mm, nisip grosier = 0,50-2 mm, pietriş = 2-20 mm, bolovăniş
= 20-200 mm).
De obicei, la definirea texturii unui sol se iau în considerare numai ponderea argilei
(pelitului), prafului (aleuritului) şi nisipului (psamitului). Din combinarea acestor trei
categorii de particule rezultă diferite clase texturale în care, pe baza analizei, se încadrează
solurile:
 textura nisipoasă sau grosieră, uşoară – are un procent ridicat de nisip, care datorită

suprafeţelor neregulate formează spaţii lacunare mari, determină un contact redus între
particule care fac solul afânat şi uşor de lucrat, dar nu reţin apa, care se scurge în profunzime
uşor şi repede, sau nutrienţi, ca urmare aceste soluri sunt uscate şi slab fertile (nu există
condiţii de creşterea vegetaţiei şi acumulare de humus);
 textura lutoasă sau mijlocie – are proprietăţi intermediare între textura grosieră şi cea

fină, are o bună capacitate de reţinere a apei fără să devină plastică, este uşor de lucrat, reţine
substanţele nutritive, este textura ca mai potrivită pentru marea majoritate a organismelor din
sol;
 textura fină sau argiloasă – în stare umedă este plastică, în stare uscată devine dură,

are o porozitate totală ridicată dar porii sunt foarte fini, are o capacitate ridicată de reţinere a
apei şi elementelor nutritive, dar circulaţia apei în sol este redusă datorită forţelor de tensiune
ridicate, are capacitate redusă pentru aer, sunt soluri reci (temperaturile reduse menţin
seminţele în stare latentă şi pot fi distruse de microorganismele din sol), procesul de
mineralizare este mai redus (transformarea resturilor organice în forme anorganice care nu

12
sunt accesibile plantelor).
Cu valorile ponderilor acestor particule se construiesc diagrame ternare sectoriale care
permit încadrearea unui anume sol investigat în una din categoriile menţionate. Încadrarea
optimă a texturii unui sol se face după curba granulometrică, trasată pe baza analizelor
granulometrice de laborator. Pentru evaluarea poluării solului este importantă cunoaşterea
variaţiei texturii pe profil.

Fig. 2.2. Diagrama texturii solului

Structura solului reprezintă proprietatea acestuia de a se desface în

agregate/fragmente de diferite forme şi dimensiuni la o anumită umiditate, sub acţiunea unei
forţe moderate.
Structura solului (forma, dimensiunile şi modul de aranjare a agregatelor) determină
în mod direct porozitatea solului şi indirect viteza de pătrundere a apei, aerului şi poluanţilor
în sol. Uneori substanţele organice din sol, precum şi compuşii de fier, aluminiu şi calciu
cimentează fracţiunile nisipoase, prăfoase şi argiloase în formaţiuni stabile numite agregate.
În astfel de soluri se întâlnesc atât pori necapilari, prin care sub influenţa gravitaţiei, apa şi
poluanţii se infiltrază în sol, cât şi pori capilari, în interiorul agregatelor, care asigură
reţinerea apei şi poluanţilor de către sol.
De la suprafaţa solului spre profunzime se disting:
- zona nesaturată, în care porii sunt umpluţi parţial cu apă, parţial cu aer, fapt ce
permite coexistenţa la acest nivel a fazelor solidă, lichidă şi gazoasă. Lichidele ajunse în zona
nesaturată se deplasează preponderent după o componentă verticală descendentă. Solul
reprezintă partea superioară a zonei nesaturate în care au loc si procese biologice.

13
 - zona saturată, în care porii sunt umpluţi în totalitate cu apă, iar componenta
dominantă de curgere a lichidelor ajunse la acest nivel coincide cu direcţia de curgere a apei
subterane. Zona saturată sau acviferul comportă o fază solidă, imobilă, formată din rocile
magazin, şi o fază lichidă, mobilă, respectiv apa subterană.
Linia de demarcaţie dintre zona nesaturată şi zona saturată este trasată de nivelul
hidrostatic. Deasupra nivelului hidrostatic este localizat sistemul capilar (zona capilară) în
care apa este absorbită în pori prin fenomenul de capilaritate.
Substratul sau culcuşul acviferelor este format din roci impermeabile. Dispunerea
spaţială a substratului determină direcţia şi viteza de curgere a apei subterane.
Urmărind configuraţia fizică a mediului geologic, se constată că prezenţa poluării într-
o anume zonă generează riscuri importante la nivelul întregului sistem. Astfel, dacă solul este
supus agresiunii unui poluant, întotdeauna stratele acvifere subterane riscă să fie deopotrivă
poluate/contaminate prin transferul poluantului de la suprafaţa solului spre adâncime. În mod
reciproc, dacă un acvifer este contaminat cu o substanţă poluantă de cele mai multe ori, în
timp, se ajunge şi la contaminarea solului prin vaporizarea şi ascensiunea capilară a apei
subterane. Chiar dacă astfel de conexiuni sunt evidente între toate elementele mediului, solul,
subsolul – formaţiunile geologice şi apa subterană formează un sistem fizic şi relaţional
conturat distinct în structura mediului geologic.
Deosebit de importantă pentru menţinerea echilibrului ecologic este capacitatea
solului de a forma un tampon contra diverşilor poluanţi. De asemenea, este important de
menţionat că sistemul sol/formaţiuni geologice-ape subterane trebuie tratat şi analizat ca un
tot unitar şi separat pe fiecare element al său.
Densitatea aparentă a solului reprezintă masa unităţii de volum, care include atât
particulele individuale, cât şi spaţiul porilor. Acest indicator reprezintă raportul dintre masa
solului complet uscat şi volumul total de probă recoltată în structura naturală a solului.
Densitatea solului reprezintă numai densitatea părţii solide a solului. Valoarea medie
a densităţii solului este de 2,65 g/cm 3.
Porozitatea solului reprezintă totalitatea spaţiilor libere dintre agregate şi din
interiorul agregatelor de sol. Porii capilari au dimensiuni de 10 – 50 µ şi favorizează reţinerea
apei şi a poluanţilor. Porozitatea influenţează viteza de infiltraţie a fluidelor şi capacitatea de
înmagazinare a acestora în sol.
Permeabilitatea solului reprezintă proprietatea acestora de a permite circulaţia
fluidelor printre golurile particulelor solide. Pentru solurile saturate cu apă, viteza de

14
pătrundere şi trecere a apei prin ele se calculează cu Legea Darsy

v = Kf · I
unde:
- v este viteza medie de curgere a apei, în m/s,
- Kf – coeficientul de filtraţie, în m/s,
-
I – gradientul hidraulic)
Pentru solurile saturate neacoperite cu un strat de apă, permeabilitatea se consideră
egală cu coeficientul de filtraţie.
În funcţie de clasa de permeabilitate (stabilită funcţie de valoarea permeabilităţii,
considerată egală cu Kf,) se disting:
 soluri impermeabile (argilă < 10-9)
 soluri foarte puţin permeabile (praf < 10-7),
 soluri puţin permeabile (nisip fin < 10-4)
 soluri cu o permeabilitate satisfăcătoare (nisip mijlociu < 10-3),
 soluri permeabile (nisip grosier < 10-2)
 soluri cu o permeabilitate bună (pietriş < 1)
 soluri foarte permeabile (bolovăniş < 10).
Reacţia arată aciditatea sau alcalinitatea solului şi se măsoară cu ajutorul pH-ului.
Acesta este - logaH+ . Convenţional pH-ul se determină în suspensie apoasă la un raport
sol:soluţie de 1:25. Valoarea pH-ul solului depinde de schimbul de ioni cu coloizii minerali
şi organici şi de prezenţa carbonaţilor de Ca, Na etc.
Potenţialul de oxido-reducere (redox) reflectă natura proceselor ce se petrec în sol,
de oxidare sau reducere. Potenţialul redox variază de la + 800 mV (media puternic oxidant) la
- 300 mV(mediu puternic reducător).
Materia organică sau humusul, reprezintă componenta principală a solului cu rol în
asigurarea unei rezerve de elemente nutritive, rezultate prin mineralizarea ei sau prin
fenomenele de adsorbţie la nivel coloidal. Materia organică împreună cu argila sunt
componente de bază ale complexului coloidal argilo-humic, depozitarul tuturor proceselor de
schimb cationic. Aprecierea conţinutului de humus se face în funcţie de textură. Materia
organică conţine şi organisme vii.
Carbonaţii, în principal CaCO3, apar numai la anumite tipuri de soluri şi in anumite
orizonturi. Conţinutul lor poate oscila intre 1% şi peste 30-40%. Prezenţa lor determină o

15
recţie neutră-alcalină şi o capacitate sporită de tamponare, însuşiri definitorii pentru rezistenţa
solurilor la agenţi poluanţi.
Capacitatea de adsorbţie ionică reprezintă proprietatea coloizilor solului (complexul
argilo-humic) de a adsorbi la suprafaţa lor diferiţi ioni. Dat fiind faptul că, particulele
coloidale ale solului au sarcini electrice negative ele vor adsorbi ioni pozitivi (cationi).
Cationii, adsorbiţi pot fi schimbaţi de către cationi din soluţia solului, proces numit schimb de
cationi. Intre cationi predomină Ca2+ , Mg2+ , Na+, K+ (baze), dar sunt şi alte elemente
chimice, printre care şi H+.
Capacitatea totală de schimb cationic reprezintă suma tuturor cationilor adsorbiţi a
unui sol (T), formată, în principal, din cationi bazici şi hidrogen. Raportul între suma
cationilor bazici (S) şi capacitatea totală de schimb cationic (T) reprezintă gradul de saturaţie
cu baze (V) şi se exprimă în %. Solul are şi o capacitate de adsorbţie anionică realizată la
suprafaţa particulelor coloidale prin intermediul cationilor sau a particulelor încărcate pozitiv.
Capacitatea de tamponare este proprietatea solurilor de a se opune modificărilor de
pH. Ea este generată de complexul argilo-humic şi de sistemele carbonat de calciu-bicarbonat
de calciu-acid carbonic, fosfaţi-acid fosforic. Creşte puterea de tamponare de la solurile
nisipoase la cele argiloase, cu materie organică şi carbonaţi. Însuşirea are o importanţă
deosebit pentru aprecierea efectelor negative ale poluanţilor asupra solurilor şi celorlalte
componente ale mediului.
Activitatea biologică a solului este determinată de fauna şi microorganismele din sol.
Microorganismele din sol (protozoare, alge, ciuperci, actinomicete, bacterii) exercită o
acţiune multiplă asupra solului, distrugând în special activitatea enzimatică, care influenţează
evoluţia elementelor din sol, şi activitatea simbiotică. Deşi, unele organisme vii s-au dovedit
dăunătoare pentru fertilitatea solului şi productivitatea acestuia, marea majoritate a
organismelor vii din sol au o acţiune generală pozitivă (bioremedierea).
Din cele de mai sus rezultă că solul este un corp viu cu însuşiri de reţinere a
substanţalor şi elemantelor chimice, inclusiv a celor poluante, dar şi de eliberare treptată, în
urma proceselor fizico-chimice, a elementelor necesare nutriţiei plantelor şi împreună cu
acestea a elementelor poluante.
Solurile sunt un produs de alterare complexă. Sunt constituite din trei tipuri de
agregate : scheletul solului, complexul de alterare şi humusul.
Scheletul solului este alcătuit din granule minerale allogenice, nealterabile (cuarţ,
muscovit, amfiboli etc.) sau aduse pe cale eoliană.

16
 Complexul de alterare are o componentă insolubilă (minerale argiloase, oxizi de fier şi
de mangan) şi una solubilă (carbonaţi, sulfaţi şi cloruri plus gaze) în apa interstiţială.
Humusul este materia organică intrată în descompunere şi are o constituţie complexă,
funcţie de materiile vegetale sau animale din care provine, de acţiunea microorganismelor, de
climat etc.
Pe verticală, în sol se separă cinci orizonturi:
 Orizontul A - se gaseste la suprafata, aici au loc procesele de transformare a
resturilor vegetale si animale in substanta organica de baza si anume humusul. Acesta este o
substanta de culoare neagra care da gradul de fertilitate a solului.
 Orizontul E - un orizont intermediar, unde se produce procesul de eluviere, adica de
transport de catre apele de infiltratie a unor substate chimice necesare vietii, catre orizonturile
urmatoare, de fapt are loc o saracire a solului in humus.
 Orizontul B - este orizontul unde are loc acumularea (proces de iluviere), totala sau
partiala a substantelor solubile, dizolvate si transportate de apele de infiltratie.
 Orizontul C - este format din particule de roca alterata fizico-chimic, o parte din

stratul de alterare rezultat in urma proceselor de dezagregare si alterare chimica sub

influenta agentilor externi, in lipsa stratului protector de vegetatie. In acest strat identificam
si acumulari de carbonati de calciu.
 Orizontul R - este stratul de roca nealterata, compacta.

Fig. 2.3. Orizonturile solului

17
 După culoare, solurile se împart în cernoziomuri (soluri negre, bogate în humus),
crasnoziomuri (soluri roşii de tip lateritic sau terra rossa), podzolul (sol cenuşiu, argilos de
dealuri), soluri brune de pădure etc.
După conţinut, se deosebesc soluri de tip pedalfer (sol bogat în argilă şi oxizi de fier în
orizontul B, categorie mai largă în care intră şi podzolurile), pedocal (soluri calcaroase, pe
suprafaţa cărora se precipită CaCO3 ca o pătură albă numită caliche), soloneţuri şi
solonceacuri (soluri sărate, cu eflorescenţe albe în perioadele uscate şi cu vegetaţie tipică de
ierburi roşcate fără frunze mari), serroziomuri (soluri bogate în schelet nisipos) etc.
Într-o abordare geotehnică, solurile pot fi constituite din particule minerale, având
următoarele dimensiuni (în mm ):

Argilă: < 0,005

Praf: 0,005 – 0,05
Nisip fin: 0,05 – 0,25
Nisip mijlociu: 0,25 – 0,50
Nisip mare: 0,50 – 2
Pietriş mic: 2 – 20
Pietriş mare: 20 – 70
Bolovăniş: > 70

Având în vedere că însuşirile solului reflectă într-o măsură apreciabilă proprietăţile

componenţilor săi individuali care interacţionează între ei, identificarea şi caracterizarea
acestora este esenţială pentru evaluarea însuşirilor, ce se poate face cu ajutorul unor atribute
sau indicatori. Determinarea acestor indicatori care exprimă calitatea solului trebuie să stea la
baza evaluărilor privind degradarea şi poluarea solului şi necesitatea remedierilor respective.
În acest context discuţiile privind calitatea solului trebuie canalizate pe protecţia şi
păstrarea funcţiilor solului implicate în supraveţuirea continuă a biosferei (producerea de
hrană şi asigurarea suportului creşterii plantelor, filtrarea apei şi poluanţilor, distrugerea
poluanţilor organici, implicarea în funcţiile ecosistemelor inclusiv aprovizionarea habitatului
şi participarea la ciclurile nutrienţilor).

2.4. Conceptul de calitate a solului

Folosit prin anologie cu alţi termeni cum sunt calitatea aerului, calitatea mediului,

18
noţiunea de calitatea solului introdusă relativ recent este din ce în ce mai frecvent folosită, în
pofida diverselor conotaţii care conduc de multe ori la o serie de confuzii. În general ideea de
calitate a solului variază în funcţie de modul de abordare care poartă amprenta gradului de
instruire şi calificare a celor implicaţi. Astfel:
 Pentru agricultori calitatea se referă în special la productivitate, exploatare, profit,
grad de conservare a fertilităţii;
 Pentru silvicultori, calitatea include suport, biodiversitate, capacitate de rezistenţă;
 Pentru naturalişti sau geografi calitatea solului înseamnă în primul rând capacitatea
lui de a se integra armonios în peisajul geografic;
 Pentru cei care se ocupă cu problema de mediu, calitatea solului integrează o serie
de de caracteristici cum ar fi capacitatea de a-şi îndeplini funcţiile în cadrul ecosistemului sau
geosistemului, potenţial în menţinerea biodiversităţii precum şi a calităţiiapei, aerului, ciclul
nutrienţilor .
Aceasta explică într-o oarecare măsură faptul că nici până la ora actuală nu se poate
vorbi despre o definiţie clară şi precisă a noţiunii de calitate a solului. Trebuie însă subliniată
tendinţa manifestată în prezent de a lega această noţiune de utilizarea sau întrebuinţarea
solului datorită faptului că acest concept implică o serie de caracteristici care definesc relaţii
subiectiv-obiective, considerate antropocentric, referitoare la starea de satisfacere a cerinţelor
umane sau de gradul în care corespunde utilizărilor specifice (de a fi bun sau rău). Această
tendinţă se accentuează pe măsura clarificării raportului sol-teren, cunoaşterea solului
rămânând baza necesară indinspensabilă pentru valorificarea unui teritoriu, care se face prin
completarea informaţiei edafice cu cea referitoare la mediul ambiant.
În acest context, definiţia dată calităţii solului ca fiind capacitatea de a funcţiona în
interiorul graniţelor unui ecosistem pentru susţinerea productivităţii biologice, menţinerea
calităţii mediului şi asigurarea sănătăţii vieţuitoarelor şi habitatului este cea mai utilizată fiind
conformă cu principalele funcţii ale solului.
Calitatea solului integrează o serie de însuşiri native (naturale) care pot determina
anumite restricţii în privinţa folosirii, precum şi o serie de însuşiri dobândite în urma unor
intervenţii antropice, care pot modifica pozitiv sau negativ însuşirile naturale. Cu alte cuvinte,
în condiţiile unui ecosistem natural un sol va avea o altă calitate comparativ cu cea pe care o
va avea în condiţiile unui sistem managerial.
Utilizate în mod iraţional şi iresponsabil măsurile antropice au ca efect degradarea şi
poluarea mediului edafic afectând nu numai calitatea ci şi sănătatea solului. Noţiunile de

19
calitate şi sănătate a solului sunt distincte. În comparaţie cu calitatea solului noţiunea de
sănătate a solului are o conotaţie abstractă dată de dificultatea precizării anumitor parametrii
care pot fi integraţi acestui concept. În pofida acestuia aspect, există o serie de factori
dăunători sănătăţii solului care sunt uşor de identificat fiind legaţi de poluarea industrială,
practicile de depozitare a deşeurilor, aşezările urbane, tehnologiile agricole sau alte practici
folosite în ferme, ş. a.
Problema folosirii unor indicatori siguri ai calităţii solului constituie o condiţie sine
qua non în evaluarea degradării solului precum şi a necesităţii şi nivelului de remediere
necesare şi de aici legătura cu sănătatea solului.
Noţiunea complexă de calitate a solului are o latură relativ stabilă determinată de
însuşiri care se modifică foarte greu sau deloc în orice condiţii de utilizare şi alta reltiv
variabilă (modificabilă) determinată de însuşiri care se schimbă uşor sau moderat (pe termen
lung sau mediu). Cu toate că în definirea calităţii ambele laturi au aceeaşi importanţă, din
punct de vedere al managementului resurselor de sol, însuşirile relativ variabile capătă o
atenţie deosebită.
Dintre caracteristicile importante care definesc şi influenţează evoluţia calităţii unui
sol se menţionează rezistenţa şi rezilienţa solului. Prin rezistenţa solului se înţelege
capacitatea lui de a opune modificărilor care pot afecta unele proprietăţi sau funcţii atunci
când este confruntat cu acţiuni din exterior sau perturbări accidentale sau periodice. Exemple
de rezistenţa care se pot da se referă la capacitatea de tamponare a solului la acidifierea
provocată de ploile acide sau îngrăşăminte cu caracter acid, sau la reacţia de răspuns a solului
la reducerea concentraţiei de nutrienţi în soluţia solului. Rezilienţa solului este abilitatea
acestuia de a se reface sau de a reveni la o stare apropiată de cea normală după ce a suferit o
perturbare sau stress, precum şi viteza cu care are loc refacerea.
Caracterul integrator al conceptului de calitate a solului rezidă în faptul că această
noţiune înglobează însuşiri de prim rang ale solului ca fertilitatea şi productivitatea alături de
alte elemente care se referă la starea de poluare a solului, starea sanitară a solului şi
pretabilitatea lui pentru anumite folosinţe. Ele sunt prezentate în fig. 2.4.
Toate aceste componente integrate conceptului respectiv conţin elemente cu un
anumit potenţial de cuantificare, capabile de a oferi anumiţi indicatori.

20
 Fig. 2.4. Factorii determinanţi ai calităţii solului

2.5. Evaluarea calităţii solului. Indici de calitate

Calitatea solului nu poate fi măsurată direct deoarece ea este dată de o serie de
proprietăţi ale solului rezultate în urma unor procese fizice, chimice, biologice şi
mineralogice care se desfăşoară în mediul edafic. Din această cauză evaluarea calităţii solului
se face indirect prin folosirea unor indicatori calitativi şi cantitativi care măsoară proprietăţile
semnificative pentru procesele care au loc în sol. Evaluarea calităţii solului necesită două
aspecte importante:
1. Stabilirea unui sistem de referinţă faţă de care se poate raporta capacitatea
funcţională a unui sol. Acest sistem de referinţă poate fi constituit dintr-un sol diferit, dar
reprezentativ sub aspectul răspândirii în teritoriu sau sub aspectul semnificaţiei agricole, sau
dintr-un sol similar aflat sub vegetaţie nativă, ori păstrat ca martor.
2. Precizarea scopului în care se face evaluarea sau a condiţiilor de funcţionare, deci
în raport cu situaţia concretă de utilizare a solului, deoarece aceeaşi proprietate a unui sol
poate fi bună pentru o anumită folosinţă, plantă sau management, rea pentru altă folosinţă sau
indiferentă pentru alte situaţii.
În condiţii normale adică în absenţa unor intervenţii cu efecte dăunătoare
semnificative, definirea şi evaluarea calităţii solului poate deveni o operaţie dificilă datorită
unor tendinţe contradictorii de evoluţie a valorilor unor indici precum şi a modului în care se

21
face interpretarea unor indicatori.
Indicatorii de calitate a solului pot fi divizaţi în două grupe principale: indicatori
descriptivi şi analitici. Indicatorii analitici sunt preferaţi de specialişti pentru că sunt
cantitativi, în timp ce indicatorii descriptivi sunt la îndemâna fermierilor sau a unor persoane
mai puţin avizate.
Aprecierile privind degradarea şi poluarea solului precum şi precizarea necesităţii
remedierilor reclamă imperios determinarea unor indicatori ai calităţii solului. Folosirea unor
astfel de indici depinde de complexitatea proceselor de degradare şi în special de potenţialul
indicatorului respectiv de a furniza o informaţie sigură şi utilă necesară unor acţiuni de
remediere sau contracarare a procesului respectiv. Datele oferite de cercetările comparative
efectuate în perimetrele irigate cu ape reziduale şi în cele neirigate cultivate cu diferite culturi
evidenţiază că din 29 de indici fizici, chimici şi biologici luaţi în considerare, numai 6
(porozitatea totală, pH-ul, conductivitatea electrică, conţinutul de Mg, P şi Zn) au permis
evaluarea calităţii solului prin compararea valorilor obţinute în perimetrele irigate şi
perimetrul de referinţă. Mai mult, dintre aceştia numai porozitatea totală şi conţinutul de Mg
au înregistrat variaţii semnificative.
Atunci când calitatea solului este afectată profund de contaminanţi al căror impact pot
dăuna nu numai sănătăţii solului ci şi a întregului ecossitem ea trebuie privită din două
perspective:
 Gradul sau măsura în care anumite funcţii ale solului sunt deriorate de către
contaminanţi
 Abilitatea solului de a fixa, detoxifia şi degrada contaminantul respectiv.
Criteriile de selecţie a indicatorilor de calitate a solului trebuie să includă o serie de
aspecte (sensibilitate, semnificaţie, eficienţa măsurătorilor, validitatea ştiinţifică ş. a.). În
pofida unor încercări de integrare a acestor criterii într-o formulă unică, nici până la ora
actuală nu există un procedeu sistematic care să asigure o selecţie obiectivă a parametrilor
măsuraţi care pot fi utilizaţi în evaluarea calităţii solului.
Cei mai adecvaţi indicatori pentru aprecierea calităţii solului sunt consideraţi, în
general, cei care rezultă în urma unei analize rutină şi sunt capabili să furnizeze răspunsuri
utile într-un interval rezonabil de timp (1-3 ani) datorită abilităţii lor de a reacţioa prin
modificări notabile (diferenţe statistice ale valorii) într-o perioadă de timp a cărei limită
superioară este propusă la 5 ani. Indicii de evaluare a calităţii solului pot facilita luarea unor
decizii manageriale care favorizează practicile unei agriculturi durabile. Folosirea unor

22
indicatori de apreciere a calităţii pentru solurilor degaradate sau poluate depinde în primul
rând de capacitatea sau abilitatea indicatorului de a furniza o informaţie sigură şi utilă
necesară activităţilor de prevenire, contracarare, limitare sau remediere a proceselor
respective.
Fără îndoială că utilitatea acestor indicatori diferă de la o situaţie la alta în funcţie de
o serie de aspecte ce caracterizează complexitatea cazului respectiv. Aceasta dă aşa numitul
grad de acceptare sau potenţialul indicatorului respectiv pentru un anumit scop pentru care s-
a propus o ecuaţie de tipul:

A = Σ (SUMIR)

în care gradul de acceptare pentru indicatorul respectiv (A) reprezintă suma unor
caracteristici sau parametrii care primesc un punctaj de la 1 la 5, bazat pe cunoştinţe şi
experienţă. Această sumă este alcătuită din sensibilitatea indicatorului la procesele de
degrdare sau remediere (S), uşurinţa de înţelegere a semnificaţiei valorii indicatorului (U),
eficienţa măsurătorii indicatorului (M), influenţa predictibilă a proprietăţii asupra sănătăţii
solului, plantelor şi animalelor precum şi a productivităţii (I), relaţia cu procesele din
ecosistem implicate în calitatea şi sustenabilitatea mediului(R).
Cu toată convenţionalitatea unui astfel de procedeu o succintă analiză a pretabilităţii
atributelor care exprimă diferitele însuşiri ale solului în lumina parametrilor incluşi în ecuaţia
lui Cameron şi colab ne conduce la gruparea indicatorilor în două categorii principale. O
categorie alcătuită din indicatorii care exprimă însuşirile fizice, chimice şi biologice ale
solului pe de o parte şi o categorie care exprimă însuşirile mineralogice ale solului pe de alta.

2.6. Indicatori ecologici

2.6.1. Indicatori fizici
După cum este cunoscut determinările unor însuşiri fizice cum ar fi densitatea
aparentă, porozitatea, rezistenţa la penetrare pot servi în anumite situaţii ca indicatori de
calitate a solului demonstrându-şi utilitatea în aprecierile privind comportarea sau tasarea
solului, după cum măsurătorile de stabilitate a agregatelor pot conduce la stabilirea unor
indici de suceptibilitate a structurii solului la degradare. În funcţie de situaţie şi alte
măsurători privind însuşirile fizice şi hidrofizice pot servi la obţinerea unor indicatori de
calitate a solului, cum ar fi capacitatea de reţinere a apei care este corelată cu reţinerea şi

23
transportul apei, cu erodabiltatea hidrică, cu lucrabilitatea şi traficabilitatea etc.
Cercetările recente în câmpurile experimentale de lungă durată au dus la obţinerea
unor parametrii noi adecvaţi aprecierii calităţii fizice a solului sub aspectul capacităţii
acestuia de stocare a apei (raportul capacitate de câmp/porozitate) şi aerului (raportul
capacitate pentru aer/porozitate).
2.6.2. Indicatori chimici
Măsurătorile efectuate asupra unor proprietăţi chimice legate de fertilitatea solurilor
ca pH (care defineşte pragurile de activitate chimică şi biologică, N, P, K) forme extractabile
care definesc accesibilitatea nutrienţilor pentru plante), materie organică (totală şi activă; care
defineşte stabilitatea structurală şi fertilitatea potenţială), conductivitatea electrică (care
defineşte pragurile de activitate microbiană şi a plantelor) pot furniza o serie de indicatori de
calitate a solurilor. În cazurile în care intră în discuţie probabilitatea unor contaminări sau
poluări apare necesitatea unor indicatori rezultaţi din determinările contaminanţilor sau
poluanţilor (metale grele, pesticide, hidrocarburi).
2.6.3. Indicatori biologici
Organismele solurilor au o influenţă directă sau indirectă asupra tuturor proceselor
implicate în funcţiile solului cum sunt : descompunerea reziduurilor de plante şi animale,
transformarea şi stocarea nutrienţilor, infiltraţia apei şi schimbul de gaze, formarea şi
stabilizarea structurii solului, sinteza compuşilor chimici, degradarea xenobioticelor. Acestea
conferă parametrilor biologici un potenţial ridicat în ceea ce priveşte utilizarea lor ca
indicatori ai calităţii solului. Cele mai obişnuite categorii de indicatori biologici pentru
calitatea solului sunt cei legaţi de biomasa microbiană (conţinutul, compoziţie şi diversitate),
activitatea microbiană (respiraţie), activitatea enzimatică.
2.6.4. Indicatori mineralogici
Transformarea ecosistemelor naturale în agroecosisteme, precum şi managementul
acestora din urmă afectează proprietăţile solului nu numai în plan fizic, chimic şi biologic, ci
şi mineralogic. De altfel rezultatele unor cercetări efectuate în ultimele decenii au pus în
evidenţă o serie de modificări ale proprietăţilor mineralogice sub influenţa unor intervenţii
antropice.
În măsura în care cuantificarea unor astfel de modificări sau procese avansează (şi
sunt semne încurajatoare în acest sens) este rezonabil să admitem că mineralogia ar putea
furniza în mod asemănător celorlalte domenii de investigare a însuşirilor solului, o serie de
indicatori privind calitatea solului. Aceşti indicatori ar putea fi legaţi de conţinutul anumitor

24
minerale din sol implicate în regimul unor nutrienţi cum ar fi K sau N (minerale argiloase)
sau P (sescvioxizi) sau de raportul anumitor componenţi mineralogici din sol.
Altă categorie de indicatori ar putea fi legată de desfăşurarea şi intensitatea unor
procese de alterare la nivelul substratului mineralogic al mediilor edafice. Din păcate ,
indicatorii mineralogici sunt ignoraţi în prezent unul din motivele principale constituind
faptul că determinările mineralogice folosite în prezent nu pot fi considerate de rutină. Cu
toate acestea există situaţii în care anumiţi indicatori mineralogici pot facilita obţinerea unor
informaţii privind reacţia de răspuns a solului la diferite intervenţii manageriale.

25
 Capitolul 3

Însuşirile de întreg ecologic al solului şi factorii care le afectează

Pământul de sub picioarele noastre este mult mai mult decât pietre şi sol. Fiecare
metru pătrat poate fi unic în ceea ce privește compoziția sa, structura sa și viața pe care o
conține și o susține. Unele zone conțin mai multe roci bogate în anumite minerale; altele sunt
bogate în reziduuri de plante cu buzunare de aer și apă.
Solurile oferă o gamă foarte largă de funcții ecosistemice vitale, jucând un rol crucial
în:
 producerea alimentelor
 producerea materialelor regenerabile precum lemnul,
 habitate atât pentru biodiversitatea din subsol, cât și pentru cea de la suprafață
 filtrează și moderează fluxul de apă către acvifere, înlăturând agenții de
contaminare și reducând frecvența și riscul de inundații și secetă;
 pot contribui la regularizarea microclimatului în mediile urbane compacte, în
special acolo unde susțin vegetația;
 pot oferi funcții estetice prin intermediul peisajelor.
 furnizează, de asemenea, servicii ecologice pentru orașe precum reciclarea
deșeurilor urbane (de exemplu, nămoluri de epurare) și a produselor urbane (de exemplu,
compost).
Terenul și solurile sale reprezintă fundamentul pentru producerea de alimente, furaje
și alte servicii ecosistemice, cum ar fi reglarea calității și cantității apei. Serviciile
ecosistemice legate de utilizarea terenurilor sunt esențiale pentru economia și calitatea vieții
Europei. Concurența pentru utilizarea terenurilor și utilizarea intensivă a acestora afectează
starea solurilor și ecosistemelor, modificându-le capacitatea de a furniza aceste servicii. De
asemenea, reduce diversitatea peisajului și a speciilor.
Solul este adesea un domeniu neglijat al biodiversității, dar chiar și un mic petic poate
fi plin de viață, variind de la mici organisme la ciuperci și râme, toate jucând un rol vital în
funcționarea ecosistemului solului. De asemenea, în acest spațiu nutrienții sunt transformați
în forme pe care plantele le pot prelua, permițând biomasei să se formeze și să stocheze
carbonul. Tot aici, potențiala noastră apă potabilă își începe călătoria de purificare naturală

26
către apele subterane.

3.1. Starea solului în Europa

Presiunile asupra solurilor europene sunt în creștere și există riscul ca acestea să
afecteze serviciile oferite de solurile sănătoase care funcționează corespunzător.
Solul este o resursă finită, neregenerabilă, deoarece regenerarea sa durează mai mult
decât o viață umană. Este o componentă cheie a capitalului natural al Europei și contribuie la
nevoile umane de bază, sprijinind, de exemplu, furnizarea de alimente și purificarea apei,
acționând în același timp ca un depozit major de carbon organic și un habitat pentru
comunități biologice extrem de diverse. „Formarea și protecția solului” este unul dintre
serviciile ecosistemice cunoscute ca fiind în scădere în Europa.
Solurile sunt amenințate de concurența crescândă pentru terenuri, de practicile
nesustenabile și de aporturile de poluanți, provocând degradarea acestora sub diferite forme.
Expunerea la substanțe chimice (îngrășăminte minerale, produse de protecție a plantelor,
emisii industriale), prelucrarea și compactarea, precum și pierderea solului prin expansiunea
urbană, eroziune și alunecări de teren, degradează solurile fizic, chimic și biologic.
Generațiile viitoare nu vor asista la regenerarea unui sol sănătos în timpul vieții lor odată ce
acesta a fost distrus sau grav avariat
3.1.1. Degradarea fizică a solurilor
a) Impermeabilizarea solurilor
Impermeabilizarea solurilor înseamnă acoperirea permanentă a unei suprafețe de teren
și a solului acestuia cu un material artificial impermeabil (cum ar fi asfalt sau beton), de
exemplu pentru construcția de clădiri și drumuri. Clasele de acoperire a terenurilor clasificate
ca impermeabile includ:
• Zone de locuit (chiar și cu case împrăștiate)
• Zone de trafic (aeroporturi, porturi, depouri feroviare, parcări)
• Drumuri
• Căile ferate asociate altor suprafețe impermeabile (adică în interiorul zonei
construite)
• Zone industriale, comerciale, fabrici, instalații de producție și distribuție a energiei
• Suprafețe etanșe, care fac parte din categorii, precum de ex. grădini de alocare,
cimitire, zone de sport și recreere, locuri de tabără, cu excepția zonelor verzi asociate acestora
• Terenuri de sport artificiale acoperite de iarbă

27
 • Șantierele cu structuri construite în evoluție.
• Case unice (ferme) (acolo unde este posibil să se identifice din imagini prin satelit)
• Bordurile pavate ale marginilor apei
• Sere
• Sol permanent acoperit cu plastic
• Parcuri cu panouri solare
Impermeabilizarea solului determină pierderea completă și ireversibilă a tuturor
funcțiilor solului. Extinderea urbană și infrastructura consumă solurile prin îndepărtarea
fizică sau acoperirea acestora cu materiale artificiale impermeabile (de exemplu, clădiri,
asfalt și beton). În 2015, 1,48% din suprafața totală a SEE-39 a fost impermeabilizată (2,43%
din UE-28 în 2012), totalizând 85 861 km 2. Rata anuală de etanșare a solului pare să fi scăzut
din 2012 (rata anuală de etanșare pentru intervalul de monitorizare 2006-2009: 460 km 2;
2009-2012: 492 km 2; 2012-2015: 334 km 2).
Astfel cum se indică în figura 3.1, doar o parte a unei așezări este efectiv
impermeabilă, întrucât grădinile, parcurile urbane și alte spații verzi nu sunt acoperite de o
suprafață etanșă.

Fig. 3.1. Sol impermeabil la o aşezare umană sub-urbană

Imaginea din stânga exemplifică un model suburban, cu case, grădini, căi de acces şi
curţi. Imaginea din dreapta indică în negru unde apare impermeabilizarea solului în acceaşi
aşezare, în acest caz ocupând cca 60% din suprafaţă.
b) Eroziunea solului
Eroziunea reprezintă pierderea solului. Eroziunea se manifestă ca eroziune hidrică,
dar şi ca pierderi cauzate de vânt și recoltare (adică solul aderat la culturile recoltate, cum ar
fi sfecla de zahăr și cartoful).

28
 Eroziunea hidrică se manifestă atunci când picăturile de ploaie ating suprafaţa solului
iar acestea desprind particule de sol. Gradul în care are loc acest fenomen depinde de
mărimea şi de viteza picăturilor de ploaie. Particulele de sol desprinse sunt ulterior
transportate de curentul apei de suprafaţă. Unele particule umplu goluri din sol, etanşând
suprafaţa solului. Eroziunea are loc atunci când nivelul precipitaţiilor depăşeşte viteza de
infiltrare în sol.
Solul este îndepărtat prin eroziune mult mai rapid decât poate fi înlocuit prin procesul
de formare a solurilor. Pierderea stratului de suprafaţă are drept rezultat o fertilitate redusă,
determinând productivitatea mai scăzută. Solul transportat contribuie, de asemenea, la
contaminarea şi la colmatarea căilor navigabile.
O suprafaţă estimată la 115 milioane de hectare – o optime din suprafaţa totală de
teren a Europei – este supusă eroziunii hidrice, iar 42 de milioane de hectare sunt afectate de
eroziunea eoliană. Zona mediteraneeană este în mod deosebit predispusă la eroziune atunci
când cad ploi intense după perioade lungi de secetă.
Rata medie de eroziune a solului de către apă este estimată la aproximativ 2,46 t / ha
pe an în UE (care este de 1,6 ori mai mare decât rata medie de formare a solului). În
consecință, 12,7% din suprafața terestră a Europei este afectată de eroziune moderată până la
mare (rate de pierdere a solului> 5 t / ha pe an). Pierderea totală a solului datorată eroziunii
apei este estimată la 970 milioane de tone pe an .
Pierderea medie anuală a solului prin eroziunea eoliană este estimată la aproximativ
0,53 t/ha pe an (teren arabil UE-28, 2001-2010). Recoltarea culturilor contribuie la
îndepărtarea semnificativă a solului şi se estimează că 4,2 milioane de hectare de culturi
rădăcinoase (din 173 milioane de hectare de teren agricol utilizat în UE) contribuie la
pierderea de sol cu 14,7 milioane de tone.
În tabelul 3.1 sunt prezentate pagubele produse de eroziune

Pagubele produse de eroziune Tabel 3.1

Pagube la faţa locului produse de Pagube în exterior produse de eroziunea
eroziunea hidrică hidrică
• Pierderea materiei organice • Poluarea apei
• Degradarea structurii solului • Eutrofizarea apei
• Compactarea suprafeţei solului • Inundaţii
• Infiltrarea redusă a apei • Îngroparea infrastructurii
• Alimentarea redusă cu apă a pânzei freatice • Blocarea reţelelor de drenaj

29
 • Pierderea de sol la suprafaţă • Modificarea formei cursurilor de apă
• Îndepărtarea substanţelor nutritive • Colmatarea căilor navigabile şi a
• Creşterea procentului de materiale grosiere porturilor
din soluri
• Şiroire şi formare de rigole
• Dezrădăcinarea plantelor
• Scăderea productivităţii solului

c) Compactarea solurilor
Compactarea se produce atunci când se aplică o presiune pe suprafaţa solului. Acest
proces modifică proprietăţile solului, cum ar fi porozitatea şi permeabilitatea. Circulaţia
gazelor şi a apei prin sol este împiedicată prin întreruperea porilor, determinând existenţa
unei cantităţi reduse de apă şi oxigen. Creşterea rădăcinilor este îngreunată.
Compactarea solului reduce capacitatea solului de a reţine apa şi de a furniza oxigen
către rădăcinile plantelor. Atunci când un sol reţine apa mai greu, producţia scade, gradul de
scurgere a apei creşte, iar solul este mai vulnerabil la eroziune.
Gestionarea necorespunzătoare a terenurilor reprezintă cauza principală a compactării
solului. De exemplu, un efectiv de animale prea mare pentru o anumită suprafaţă de teren,
utilizarea necorespunzătoare a utilajelor grele în agricultură şi lucrarea unui câmp atunci când
acesta este prea umed. Solurile umede nu sunt suficient de puternice pentru a rezista greutăţii,
iar acest lucru duce la compactare.
Se estimează că o treime din subsolurile europene sunt foarte vulnerabile la
compactare, iar o cincime prezintă vulnerabilitate medie. Predispoziţia la compactare depinde
de textura solului; aceasta variază de la nisip (cel mai puţin predispus) – nisip argilos – lut
nisipos – lehm – lut argilos – argilă lutoasă – până la solurile argiloase (cele mai predispuse
la compactarea naturală).

Fig. 3.2. Sol compactat

30
 Compactarea solului poate provoca sau accelera alte procese de degradare a solului,
cum ar fi eroziunea sau alunecările de teren. Compactarea reduce gradul de infiltrare, ceea ce
duce la intensificarea şiroirii pe suprafeţele înclinate. De asemenea, prezenţa unui strat cu
permeabilitate scăzută face ca stratul superior al solului să fie mai predispus la saturarea cu
apă şi, prin urmare, mai greu. Acest strat superior prezintă riscul de surpare şi de producere a
alunecărilor de teren. În zona de şeş compactarea poate provoca suprasaturare hidrică,
determinând distrugerea agregatelor şi cauzând formarea crustei.
Aproximativ 23% din solurile din UE-28 se estimează că au densități extrem de mari
în subsolurile lor, ceea ce indică compactarea. Aproximativ 43% din subsolurile din Țările de
Jos prezintă compactare. Schimbările climatice (precipitații mai mari în anotimpurile reci),
mașinile mai grele și ferestrele de timp din ce în ce mai înguste pentru operațiunile pe teren
sunt factori care ar putea crește pericolul de compactare în viitor. Deși unele țări au orientări
privind accesul la sol când solul este umed, în prezent nu există un instrument la nivel
european care să protejeze solurile de compactare severă.
3.1.2. Degradarea chimică a solurilor
Solurile, cu ajutorul diferitelor organisme, filtrează și tamponează contaminanții din
mediu. Activitățile industriale, eliminarea deșeurilor și gestionarea intensivă a terenurilor au
condus la dispersarea contaminanților în întregul mediu și în cele din urmă la acumularea lor
în soluri.
Sursele de contaminanți includ:
 reziduurile produselor de protecție a plantelor,
 emisiile industriale,
 îngrășăminte minerale,
 biosolizi (unele composturi, gunoi de grajd și nămoluri de canalizare),
 conservanți pentru lemn
 produse farmaceutice.
Contaminarea solului poate fi difuză și răspândită sau intensă și localizată (situri
contaminate). Contaminanții includ metale grele, poluanți organici persistenți, reziduuri de
produse fitosanitare și altele. În funcție de proprietățile solului și de concentrațiile acestora,
contaminanții din sol pot pătrunde în lanțul food, pot amenința sănătatea umană și pot fi
toxici pentru organismele care locuiesc în sol (FAO și ITPS, 2017). Substanțele care nu sunt
ușor degradabile vor ajunge în cele din urmă în suprafață și în apele subterane sau vor fi
dispersate de eroziunea eoliană.

31
 3.1.3. Degradarea biologică și declinul materiei organice din sol
Solurile oferă servicii ecosistemice cheie, cum ar fi furnizarea de nutrienți, purificarea
apei, filtrarea poluanților și un habitat pentru organismele solului. Solurile nedegradate
asigură aceste funcții simultan și la un nivel necesar pentru performanța ecosistemului. Doi
indicatori strâns conectați stau la baza multifuncționalității solului, a bazinului de carbon
organic din sol și a biodiversității solului.
Carbonul este una dintre sursele primare de energie din rețelele alimentare; pierderile
de carbon (prin eroziune, schimbări climatice, drenarea solurilor altfel îmbibate cu apă)
afectează furnizarea serviciilor ecosistemice și reduc biodiversitatea. Descompunerea mediată
biologic a materialului organic este procesul fundamental pentru construirea stocului de
carbon din sol, care, împreună cu mineralele argiloase, sunt importante pentru reținerea
nutrienților și ciclul.
Materiile organice din sol includ toate organismele vii din sol şi rămăşiţele de
organisme moarte aflate în diferite grade de descompunere. Conţinutul de carbon organic al
unui sol este format din amestecuri eterogene de substanţe simple şi complexe care conţin
carbon. Sursele de materii organice sunt reziduurile de recoltă, îngrăşămintele animale şi
vegetale, compostul şi alte materiale organice. Reducerea materiei organice este cauzată de
prezenţa în cantităţi reduse a organismelor în descompunere sau de un ritm accelerat de
descompunere ca urmare a modificării factorilor naturali sau antropogeni. Materia organică
este privită ca o componentă esenţială a unui sol sănătos; reducerea acesteia duce la
degradarea solului.
Materia organică din sol reprezintă o sursă de hrană pentru fauna din sol şi contribuie
la biodiversitatea solului, acţionând ca un rezervor de substanţe nutritive precum azot, fosfor
şi sulf; aceasta este principalul responsabil pentru fertilitatea solului. Carbonul organic din sol
susţine structura acestuia, îmbunătăţind mediul fizic pentru pătrunderea rădăcinilor în sol.
Materia organică absoarbe apa – aceasta poate înmagazina o cantitate de apă de
aproximativ şase ori mai mare decât greutatea sa – fiind un „balon de oxigen” pentru
vegetaţia din solurile aride şi nisipoase naturale. Solurile cu materii organice sunt mai bine
structurate, ceea ce îmbunătăţeşte infiltrarea apei şi reduce predispoziţia acestuia la
compactare, eroziune, deşertificare şi alunecări de teren.
La nivel global, conţinutul de carbon este de aproximativ de două ori mai mare în sol
decât în atmosferă şi de trei ori mai mare decât în vegetaţie. Solurile Europei reprezintă un
rezervor uriaş de carbon, conţinând aproximativ 75 de miliarde de tone de carbon organic.

32
Atunci când materia organică din sol se descompune, aceasta eliberează dioxid de carbon
(CO2) în atmosferă; în schimb, în momentul formării materiei organice, CO2-ul este preluat
din atmosferă.
Conţinutul de carbon organic din sol este afectat, în principal, de:
 climă - materia organică se descompune mai repede la temperaturi mai ridicate,
astfel încât solurile din zonele cu climă mai caldă tind să conţină mai puţine materii organice
decât cele din zonele cu climă mai rece.
 textură - solurile fin texturate tind să aibă o cantitate mai mare de materie organică
decât solurile grosier texturate; acestea înmagazinează mai bine substanţele nutritive şi apa,
asigurând astfel condiţii prielnice de creştere a plantelor. Solurile grosier texturate sunt mai
bine aerisite, iar prezenţa oxigenului are drept rezultat o descompunere mai rapidă a materiei
organice.
 hidrologie (drenaj) - cu cât un sol este mai umed, cu atât cantitatea de oxigen
disponibilă pentru descompunerea materiei organice este mai mică, astfel încât aceasta se
acumulează.
 utilizarea terenului - lucrarea solului amestecă oxigenul în sol şi îi creşte temperatura
medie, contribuind astfel la intensificarea descompunerii materiei organice. Aceasta se pierde
şi din cauza faptului că eroziunea spală stratul de suprafaţă şi humusul. Per ansamblu, prin
recoltare, în sol se întoarce o cantitate mai mică de materii organice decât prin vegetaţia
naturală.
 vegetaţie - rădăcinile sunt foarte importante pentru materia organică din sol. Solul
păşunilor conţine rădăcini adânci care se descompun în sol la mare adâncime. Spre deosebire
de acestea, solurile de pădure se bazează, în principal, pe descompunerea litierei de la
suprafaţă pentru furnizarea materiilor organice. Culturile produc pe sol mai multă biomasă
decât rădăcini. Cantitatea de materie organică a unui teren cultivat depinde de practicile de
gestionare a terenurilor, inclusiv de îndepărtarea sau nu a reziduurilor de recoltă.
Cele mai noi tendinţe privind utilizarea terenurilor şi schimbările climatice au avut
drept rezultat o pierdere a carbonului organic din sol de 10 % din totalul emisiilor de
combustibili fosili din Europa. În general, solurile cu conţinut scăzut de carbon organic se
întâlnesc în zonele cu climă caldă, uscată, în timp ce solurile cu conţinut mai ridicat de
carbon organic pot fi întâlnite în zonele cu climă mai rece şi mai umedă. Aproape jumătate
dintre solurile europene prezintă un conţinut scăzut de materii organice.

33
 3.2. Influenţa utilizării terenurilor
3.2. 1. Modificări aduse de schimbarea acoperirii terenului
Utilizarea terenului modifică calitatea și cantitatea serviciilor ecosistemice prin
condiționarea potențialului solului și solului pentru a furniza aceste servicii. Practicile
agricole și forestiere nedurabile, expansiunea urbană și schimbările climatice sunt
principalele motoare ale degradării terenurilor, care, conform recentului raport al Platformei
interguvernamentale științifice-politice privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice
(IPBES) au dus deja la pierderea serviciilor ecosistemice în multe părți ale lumii.
Contabilitatea modificărilor stocurilor funciare și a proceselor care determină aceste
modificări pot arunca o lumină asupra unor presiuni asupra utilizării terenurilor din Europa
care afectează serviciile ecosistemice și capitalul nostru natural.
Cartarea acoperirii terenurilor europene din 2018 de către Serviciul de monitorizare a
terenurilor Copernicus, înregistrată în seturile de date Corine Land Cover, indică faptul că
proporția principalelor tipuri de acoperire a terenurilor din Europa sunt relativ stabile (de
exemplu, 25,1% teren arabil și culturi permanente, 16,6 % pășuni, 34,4% păduri în țările
membre ale SEE și țările cooperante).
Modificările pe termen lung din perioada 2000-2018 arată că aria suprafețelor
artificiale s-a schimbat cel mai mult, crescând cu 7,1% (figura 3.1). Deși ultima perioadă,
2012-2018, a avut cea mai mică creștere, în întreaga perioadă 2000-2018, au fost transformați
în suprafețe artificiale 921 km² / an de teren.

34
 Fig. 3.1. Modificarea a șase tipuri majore de acoperire a terenurilor în
SEE-39 în perioada 2000-2018

Practicile actuale de utilizare a terenului și modificările observate în ceea ce privește

acoperirea terenurilor pun o presiune semnificativă asupra sistemului de terenuri. Starea
terenurilor și a solurilor este afectată de pierderea terenurilor productive din cauza preluării
terenurilor și a tipului și intensității gestionării terenurilor. Solurile Europei suferă de
etanșare, eroziune, compactare, poluare, salinizare și pierdere de carbon. Presiunea
suplimentară asupra sistemului funciar provine din schimbările climatice. Clima
schimbătoare a primăverii, seceta, incendiile, furtunile și inundațiile au impact asupra stării
ecosistemelor și a lanțului alimentar.
3.2.2. Modificări aduse de extinderea urbană și schimbarea utilizării terenurilor
72% din populația Europei trăiește în metropole, orașe și suburbii. Se așteaptă ca
aglomerările urbane din UE să crească cu 11% (corespunzând la 34 de milioane de oameni)
până în 2050 și se estimează că suprafețele artificiale vor crește cu 0,71% până în 2050,
ducând la creșterea preluării și fragmentării terenurilor.
a) Extinderea urbană este însoțită de o nevoie mai mare de infrastructură (transport,
apă, deșeuri și electricitate), care scade disponibilitatea pe termen lung a resurselor de
terenuri productive. Pierderea terenurilor fertile, cauzată de dezvoltarea urbană, şi creșterea
suprafețelor artificiale afectează adesea sau perturbă funcțiile ecologice valoroase ale

35
solurilor, cum ar fi furnizarea de biomasă, biodiversitatea solului, diminuând bazinul de
carbon al solului sau potențial de infiltrare a apei. Acest lucru contribuie la schimbări
climatice negative prin scăderea potențialului de stocare și sechestrare a carbonului sau
creșterea suprafeței de scurgere în timpul inundațiilor.
b) Fragmentarea peisajului
Extinderea zonelor urbane și a rețelelor de transport transformă arealele mari de
habitat în unele mai mici, mai izolate, ducând la fragmentarea habitatului. Fragmentarea pune
adesea în pericol furnizarea multor servicii ecosistemice și afectează stabilitatea și reziliența
habitatelor. Deși strategia UE pentru biodiversitate până în 2020 a avut ca obiectiv
„restabilirea a cel puțin 15% din ecosistemele degradate din Uniune și extinderea utilizării
infrastructurii verzi”, există doar câteva semne că presiunea fragmentării terenurilor a atins
apogeul.
În ultimii 10-15 ani, resursele funciare ale Europei sunt expuse unei utilizări intensive
la o rată accelerată. Preluarea terenurilor continuă, în principal în detrimentul suprafețelor
agricole, deși rata anuală arată o tendință de încetinire. Rata de reutilizare a terenurilor
dezvoltate rămâne scăzută. Fragmentarea peisajului a crescut, afectând în principal zonele
rurale și suburbiile nelocuite sau dispersate - zone cu potențial relativ mai mare de a furniza
servicii ecosistemice.
Se preconizează că până în 2030 preluarea terenurilor și fragmentarea peisajului
rezultată vor crește în deceniile următoare. Este probabil ca agricultura să se retragă mai
departe din zonele marginale, bogate în biodiversitate, iar utilizarea intensivă a terenurilor
agricole productive va crește, afectând calitatea și serviciile ecosistemice ale zonelor agricole.
Va crește tăierea și consumul de lemn pentru combustibil, ceea ce, împreună cu creșterea
secetei, a incendiilor și a furtunilor, se așteaptă să reducă serviciile ecosistemului forestier.
3.2.3. Utilizarea solului de către agricultură și silvicultură
Tendințele sectoriale și cererea socială ridicată pentru producția agricolă și forestieră
duc la presiuni asupra solului. Aceasta are o serie de efecte negative asupra mediului, ca:
 pierderea biodiversității,
 presiunile de eutrofizare în ecosistemele de apă dulce
 poluarea aerului.
Pierderea terenurilor arabile din cauza, de exemplu, abandonului de terenuri cauzează
în multe cazuri pierderea habitatelor pentru speciile de terenuri agricole. În același timp,
seceta, incendiile forestiere și inundațiile sunt amenințări tot mai mari, în special în sudul

36
Europei. Gestionarea durabilă a resurselor noastre de terenuri și soluri ajută la menținerea
productivității agricole și a pădurilor, îmbunătățind în același timp potențialul terenurilor și
solurilor ca bazin de carbon, susținând biodiversitatea și stocând și filtrând apa și nutrienții.
Pajiștile oferă servicii ecosistemice importante, precum aprovizionarea cu alimente,
înfrumuseţarea peisajelor, stocarea carbonului din sol, controlul eroziunii și reglementarea
inundațiilor. Acestea sunt printre cele mai bogate tipuri de vegetație din Europa, cu până la
80 de specii de plante /m2
Pajiștile sunt, în general, pierdute atunci când se renunță la creșterea extensivă a
creșterii animalelor din cauza abandonului de teren sau prin conversie în terenuri cultivate
sau creșterea frecvenței de fertilizare și cosire. Declinul în zonele de pajiști are consecințe
negative pentru polenizatori și alte insecte, precum și pentru păsări. Pajiștile semi-naturale
sunt o componentă centrală a terenurilor agricole cu valoare naturală ridicată din Europa,
reprezentând aproximativ 30% din terenurile agricole ale UE.
Zona împădurită din Europa a fost în mare măsură stabilă în ultimele două decenii și
s-a extins doar datorită programelor de împădurire din unele țări europene și prin regenerarea
spontană pe terenurile agricole abandonate.
Modificările acoperirii terenurilor forestiere sunt acum concentrate local în câteva țări
europene. În ciuda suprafeței stabile și a utilizării durabile a resurselor lemnoase,
ecosistemele forestiere sunt supuse unor presiuni și modificări ale stării lor, ceea ce creează
îngrijorare cu privire la stabilitatea și sănătatea lor pe termen lung .
Deși aria pădurilor protejate a crescut ușor în SEE-39, fragmentarea pădurilor a
crescut cu 8% între 2009 și 2015. În estul și sudul Europei (Bulgaria, Croația, Grecia,
Ungaria și Polonia), creșterea fragmentării pădurilor a fost de peste 15%, iar tăierile ilegale
sunt raportate din ce în ce mai mult (de exemplu, în regiunea Carpaților).
Un studiu recent subliniază că se știe puțin despre procesele de recoltare în pădurile
europene. Raportul actual de tăiere /creștere este de aproximativ 60-65% din creșterea anuală
a pădurilor recoltate.

37
 Capitolul 4

Principalele forme de poluare a solurilor

Depunerea atmosferică a compușilor de sulf și azot are efecte acidifiante asupra

solurilor, afectând biodiversitatea și viața pe uscat. Depunerea compușilor de azot poate
provoca, de asemenea, eutrofizare, un surplus de nutrienți care poate duce la modificări ale
diversității speciilor și invazii de către specii noi.. Acidificarea poate duce, de asemenea, la o
mobilizare crescută a metalelor toxice în soluri, ceea ce crește riscul de absorbție în lanțul
alimentar.
Solul este componetă a mediului geologic. Poluarea solului nu poate fi analizată în
afara cadrului surselor de poluare ale mediului geologic
Solurile, cu ajutorul diferitelor organisme, filtrează și tamponează contaminanții din
mediu. Activitățile industriale, eliminarea deșeurilor și gestionarea intensivă a terenurilor au
condus la dispersarea contaminanților în mediu și în cele din urmă la acumularea lor în soluri.
Sursele de contaminanți includ reziduurile produselor de protecție a plantelor, emis iile
industriale, îngrășăminte minerale, biosolizi (unele composturi, gunoi de grajd și nămoluri de
canalizare), conservanți pentru lemn și produse farmaceutice.

4.1. Surse de poluare a mediului geologic

Sursele de poluare a mediului geologic pot fi localizate:
- la suprafaţa solului/terenului;
- în subteran: deasupra nivelelor apelor subterane sau sub nivelele apelor subterane.
Pornind de la clasificare riguroasă a surselor de poluare a mediului geologic şi în
special a apei subterane realizată de Oficiul de Evaluări Tehnologice al Statelor Unite (US-
OTA), sursele de poluare a mediului geologic se pot grupa în următoarele categorii
principale:
1) Surse de poluare datorate evacuării anumitor substanţe în mediul geologic:
- infiltraţii de substanţe periculoase în subteran din fosele septice,
- infiltrarea din puţurile de injecţie folosite pentru descărcarea apelor uzate,
- infiltrarea apelor din irigaţii la care s-a folosit apă uzată.

38
 2) Surse de poluare datorate stocării, tratării, transferului, sortării sau depozitării
deşeurilor solide sau lichide:
- instalaţii de tratare, stocare, transfer, sortare
- depozite de deşeuri municipale/industriale,
- depozite de materiale rezultate în urma excavaţiilor din construcţii sau din activităţi
miniere,
- rezervoare de stocare subterane sau supraterane (deversare, fisurare, deteriorarea
conductelor de legătură),
- descărcarea în gropile de excavaţii a deşeurilor de orice fel.
3) Surse de poluare datorate transportului unor substanţe:
- conducte deteriorate/fisurate destinate transportului substanţelor chimice sau apelor
uzate,
- deteriorarea ambalajelor unor produse chimice şi împrăştierea conţinutului acestora
pe sol în timpul transportului.
4) Surse de poluare datorate utilizării necontrolate a îngrăşămintelor chimice,
fitohormonilor sintetici, produselor fitosanitare:
- îngrăşăminte cu azot,
- îngrăşăminte de potasiu,
- îngrăşăminte complexe şi mixte,
- fitohormoni sintetici ( acetilenă, cycocel, etilenă, hidrazida meleică, izopropil-fenil
carbamat),
- erbicide,
- insecticide,
- fungicide, bactericide..
5) Surse indirecte:
- irigaţii,
- aplicarea produselor fitosanitare/ îngrăşămintelor chimice,
- depozite de deşeuri/reziduuri animaliere/avicole,
- apele provenite din precipitaţii pot polua solul prin spălarea şoselelor (sare, pulberi
cu metale grele),
- spălarea şi dizolvarea poluanţilor atmosferici,
- poluare urbană,
- drenajul în zonele miniere/apele de mină.

39
 6) Surse de poluare datorate unor lucrări care favorizează descărcarea poluanţilor în
subteran:
- lucrări de foraj executate necorespunzător,
- excavaţiile la suprafaţa solului sau subterane care pot colecta ape uzate provenite din
zonele urbane sau industriale.
7) Surse naturale de poluare a căror provenienţă este provocată de activităţi umane:
- interacţiunea dintre apele de suprafaţă şi cele subterane (când calitatea naturală a
apelor de suprafaţă este modificată de om, necorespunzător),
- scurgeri naturale care transportă minerale dizolvate,
- intruziunea apelor sărate în acvifere în vecinătatea mărilor, datorată unor lucrări de
pompare efectuate necorespunzător.
8) Surse de poluare datorate unor accidente industriale sau/si accidente de mediu.

4.2. Activităţi cu potenţial de poluare a solului, sunt prezentate in tabelul urmator:

Activităţi cu potenţial de poluare a solului Tabelul 4.1.

Principalele substanţe potenţial
Ramura
Activitatea poluatoare din procesele
economică
activităţii
1 2 3
Extragerea petrolului şi a Petrol brut, gaze naturale, noroaie
gazelor naturale de foraj, materiale de cimentare
Extragerea sării geme în
Saramură şi fluid izolant, vapori
soluţie şi recristalizarea
salini, praf de sare
acesteia
Industria
Minerale şi roci sterile, ape uzate
extractivă
Extragerea şi prepararea de mină şi de la preparare, ape
substanţelor minerale utile impurificate cu minerale şi metale
metalice, nemetalifere şi grele, acizi, baze, reactivi de
cărbuni flotaţie, de cianurare, de
amalgamare, de floculare
Industria Suspensii minerale, cărbune,
Siderurgie
metalurgică cenuşă, cianuri, fenoli, ape acide

40
 feroasă Cocserie Fenoli, cianuri, amoniu
Construcţii de maşini Fenoli, cianuri, petrol, ape alcaline
Industria Unităţi industriale pentru
Suspensii minerale, uleiuri, cianuri,
metalurgică obţinerea Pb, Cu, Zn, Cd, Ni
acizi, metale grele, fluor
neferoasă etc.
Unităţi industriale pentru
Industria
obţinerea clorului, sodei,
chimică Acizi, baze, metale grele
acizilor, pesticidelor
anorganică
anorganice
Unităţi industriale pentru
Fenoli
fabricarea cauciucului
Unităţi industriale pentru
Fenoli, acizi, mercur
fabricarea polimerilor
Unităţi industriale pentru
Acizi, detergenţi
fabricarea detergenţilor
Petrol, fenoli, crezoli, mercaptani,
Industria Unităţi industriale pentru
acizi, sulfuri, săruri minerale
chimică prelucrarea petrolului
organică
Unităţi industriale pentru
fabricarea coloranţilor Metale grele, reziduuri periculoase
sintetici
Unităţi industriale pentru
fabricarea produselor
Substanţe periculoase
fitosanitare şi a pesticidelor
organice
Unităţi industriale pentru
Industria Ciment, azbest, suspensii minerale,
fabricarea materialelor de
materialelor acizi, baze, carburanţi
construcţii
de
Depozite de materiale de
construcţii
construcţii
Industria Centrale termoelectrice Ape calde, cenuşă, zgură, pulberi
energetică Centrale atomo electrice Ape calde, cenuşă, zgură, pulberi
1 2 3

41
 Unităţi industriale pentru
Ape alcaline, carburanţi
fabricarea ţesăturilor
Industria Topitorii Ape alcaline, carburanţi
pielăriei şi Unităţi industriale pentru
Acizi, baze, sulfuri, săruri
textilă fabricarea vâscozei
Unităţi industriale pentru Tanin, crom, azotaţi, amoniac,
fabricarea pielăriei acizi, baze
Industria Unităţi industriale pentru
Suspensii, fibre, sulfaţi, sulfiţi,
celulozei şi fabricarea celulozei şi
fenoli, săruri
hârtiei hârtiei
Unităţi industriale pentru
Pulberi, uleiuri, carburanţi
Industria fabricarea cherestelei, gatere
lemnului Unităţi industriale pentru
Acizi, baze, uleiuri, acetone
fabricarea mobilei
Unităţi industriale pentru
Suspensii, alcaloizi vegetali,
fabricarea spirtului,
Industria microorganisme, paraziţi etc.
alcoolului, zahărului,
alimentară
uleiului, cărnii, peştelui şi a
altor produse alimentare
Curăţătorii chimice,
Percloretilenă, carburanţi, uleiuri,
Servicii servisuri auto, spălătorii
detergenţi etc.
auto etc.
Depozite de deşeri rezultate
din agricultură, zootehnie, Nitraţi,
creşterea păsărilor etc.
Depozite de îngrăşăminte Îngrăşăminte cu azot, cu fosfor,
chimice şi fitohormoni complexe, acetilenă, etilenă,
Agricultură
sintetici carbamat etc.
Depozite de produse
Erbicide, insecticide, fungice etc.
fitosanitare
Sisteme de canalizare
Scurgeri de ape uzate
deficiente
Transport Aeroporturi, depouri etc.

42
 Poligoane, aeroporturi,
Activitate depozite de armament şi
militară muniţie, fabrici de
armament şi muniţie etc.
Depozite de deşeri
municipale
Instalaţii Depozite de deşeri
pentru stocarea, necontrolate
tratarea, Depozite de deşeri rurale
sortarea, Depozite de deşeri
incinerarea sau industriale
depozitarea Staţii de tratare, de transfer,
substanţelor, sortare, stocare temporală a
deşeurilor deşeurilor
Stocarea şi depozitarea
subterană a substanţelor
periculoase
Staţii de epurare industriale /
Staţii de
agricole
epurare
Staţii de epurare orăşeneşti
Deversări accidentale şi
Diverse
accidente ecologice

4.3. Categorii de poluanţi ai solului

Poluanţii reprezintă substanţele introduse în mediul geologic ca urmare a activităţilor
antropice care afectează sănătatea umană şi mediul. Se cunosc mai multe clasificări ale
poluanţilor care vizează natura chimică, riscul pe care îl prezintă, tipurile de poluare pe care
le pot produce.
Poluanţi organici Tabel 4.2.
Grupa de
Principalii poluanţi Proprietăţi comune
poluanţi
Hidrocarburi Benzină, motorină, - mai uşori decât apa
petroliere combustibil pentru - biodegradabili

43
 curente încălzire, carburanţi - in general puţin solubili
pentru aviaţie, petrol - volatili sau deţinători ai unei fracţii
brut volatile
- vâscozitate şi absorbţie variabile
- densitate variabilă
- biodegradabilitate redusă
Combustibil greu,
- solubilitate mică
Hidrocarburi gudroane de huilă,
- volatilitate mică
grele gudroane de petrol,
- vâscozitate
creozot
- capacitate de absorbţie, în general,
ridicată
- densitate ridicată
Triclor etilenă, - biodegradabilitate redusă
Hidrocarburi tetraclor etilenă, - relativ solubili
halogenate diclormetan, - volatili
alifatice cloroform, - vâscozitate mică
bromoform - capacitate de absorbţie, în general,
slabă
Glicoli, alcooli,
- foarte solubili
Hidrocarburi cetone, fenoli,
- biodegradabili
oxigenate furani, aditivi pentru
- alte proprietăţi variabile specifice
carburanţi
Multe pesticide, - volatilitate redusă
Halogenaţi
PCB-uri, - nebiodegradabili sau foarte puţin
ciclici
pentaclorfenol biodegradabili

Poluanţi anorganici Tabel 3.4.

Grupa de Principalii poluanţi
Proprietăţi comune
poluanţi /complex
- capacitatea de absorbţie
Cr, Co, Ni, Cu, Zn, As, Mo,
Metale grele - capacitatea de complexare
Cd, Ba, Hg, Pb
- capacitatea de precipitare

44
 - capacitatea de absorbţie
Alte sustanţe Acizi, baze, săruri, cloruri,
- capacitatea de complexare
minerale nitraţi
- capacitatea de precipitare
- în general, au stabilitate mare
Cianuri - ionul de ferocianură este
Hexacianoferit (fericianura),
complexe ale aproape inert, motiv pentru
hexacianoferat (ferocianura)
fierului care este netoxic, spre
deosebire de fericianură
Ag(CN)-2, Cu(CN)2-3, - disocire
Alte cianuri
Cd(CN)2-4, Zn(CN)2-4 - concentraţie de CN- liber
- capacitate de reţinere în sol
- poate trece în amoniu în
contact cu apa
Compuşii
- poate fi oxidat de bacterii şi
azotului Amoniac, azotiţi, azotaţi
transformat în azotiţi şi apoi
azotaţi, care sunt substanţe
uşor solubile în apă, cu
proprietăţi oxidante

Clasificarea poluanţilor după tipul de risc pe care îl prezintă:

- inflamabili,
- corozivi,
- reactivi,
- toxici,
- cancerigeni.
-
Tipuri de poluare:
Funcţie de natura ei, poluarea mediului geologic poate fi:
- fizică, poluare termică (ape sau afluenţi calzi sau reci), poluare cu materiale
minerale sau organice în suspensie,
- chimică, poluare cu sustanţe minerale (acizi, baze, săruri: cloruri, nitraţi, metale
grele etc.) şi poluare cu sustanţe organice naturale şi sintetice (toţi compuşii
chimici aprox. 100 000 mentionaţi în literatura de specialitate),

45
 - biologică, poluarea cu germeni patogeni: microorganisme, viruşi, bacterii.
Funcţie de originea ei, poluarea mediului geologic poate fi:
- punctiformă sau localizată, datorată deversării şi depozitării necontrolate a unor
substanţe poluante, precum şi exploatării defectuoase a instalaţiilor,
- lineară, care se manifestă de-a lungul căilor terestre de transport, cursurilor de
apă, canalelor de evacuare a apelor uzate etc.,
- difuză, care rezultă în urma aplicării îngrăşămintelor şi produselor fitosanitare sau
prin poluarea masivă a atmosferei.
Funcţie de caracterul ei/timp, poluarea mediului geologic poate fi:
- permanentă, întreţinută permament prin deversări sau desfăşurarea activităţilor
poluatoare, depozitarea necontrolată a deşeurilor
- accidentală, datorată fisurării, spargerii conductelor de transport a
substanţelor/hidrocarburilor, deversărilor accidentale,
- istorică, dacă dateaza de mai mulţi ani,
- actuală, dacă este rezultatul unei activităţi recente.
Funcţie de sectorul economic care generează poluarea mediului geologic pot fi
identificate:
- poluare domestică, depozitarea deşeurilor domestice, rezultate din servicii,
depozite necontrolate de deşeuri menajere, neetanşeitatea reţelei de canalizare,
infiltraţii din fosele septice, nămolurile provenite de la staţiile de epurare
orăşeneşti, apele pluviale care spală căile de transport, platformele industriale
poluate, scurgerea necontrolată în sol a combustibului din rezervoarele îngropate
precum şi a uleiurilor uzate etc.,
- poluare industrială, care poate avea multe cauze, cele mai frecvente fiind legate
de depozitarea deşeurilor industriale, de apele uzate industriale şi de mină, de
redepunerile din atmosferă,
- poluarea agricolă, formă de poluare difuză, datorată în special utilizării
necorespunzătoare a sustanţelor chimice de sinteză în agricultură, respectiv
îngrăşăminte, fitohormoni, produse fitisanitare,
- poluarea prin transport, care se manifestă de-a lungul căilor de transport şi
comunicaţie terestre, navale şi aeriene
Referiri la substanţele poluante, periculoase se regasesc in:

46
 1) O.U.G. nr. 152/2005, aprobată prin Legea nr. 84/2006 privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării, Anexa nr. 2 – Substanţe poluante relevante pentru a fi luate în
considerare la stabilirea valorilor limită de emisie.
2) H.G. nr. 804/2007 privind controlul asupra pericolelor de accidente majore în care
sunt implicate substanţe periculoase, Anexa nr. 1, Partea I – Substanţe periculoase
nominalizate şi Partea a II-a – Categorii de substanţe şi preparate care nu sunt nominalizate
în mod specific în Partea I.

4.4. Comportarea poluanţilor în mediul geologic

După pătrunderea în mediul geologic, poluanţii suferă fenomene de transport, de
transformare, de transfer sau de acumulare şi fixare. Aceste fenomene contribuie la
răspândirea şi distribuţia lor în elementele mediului geologic (sol, formaţiuni geologice, ape
subterane) şi la modificarea structurii chimice a mediului geologic.
Transportul poluanţilor în mediul geologic constă în deplasarea poluanţilor în sol,
subsol la o distanţă de sursă. Deplasarea poluanţilor se realizează prin dispersia acestora în
sol, formaţiuni geologice, ape subterane prin:
- difuzie, deplasarea moleculelor de poluant în toate direcţiile, favorizată de
gradientul de concentraţie,
- advesţie, deplasarea pe orizontală a poluantului odată cu fluidul purtător, aer sau
apă, pe direcţia de deplasare a fluidului.
Transformarea poluanţilor în mediul geologic constă în modificări structurale ale
acestora care au loc în sol, subsol, conducând la transformarea lor în alţi compuşi prin:
- procese chimice: oxidare, reducere, neutralizare, eliminare, substituţie,
- fotoliză – sub acţiunea razelor solare
- procese biologice: procese metabolice, descompunere bacterială.
Mediul geologic este un sistem tridimensional, trifazic, foarte complex, ca urmare şi
poluanţii se pot dispersa tot tridimensional.
Pentru evaluarea corectă a poluării mediului geologic este necesar a fi cunoscut modul
de dispersie a poluanţilor în mediul geologic, respectiv înţelegerea proceselor de transfer a
poluanţilor dintr-o fază în alta, tridimensional, dintr-un element al mediului geologic în alt
element al acestuia.
Distribuţia/dispersia poluanţilor în mediu poate fi caracterizată de fenomene de:
-transfer solid-lichid,

47
 - transfer lichid-lichid,
- transfer lichid-gaz,
- bioacumulare (transfer apă-alte lichide).
Poluarea mediului geologic prin transfer de masă se dezvoltă în sisteme eterogene,
poluantul trecand dintr-o fază în alta (apă-aer, aer-sol, apă-formaţiune geologică, aer-poluant,
apă-poluant etc.) prin:
- evaporare/condensare,
- adsorbţie/desorbţie,
- solubilizare/precipitare, etc.
Toate aceste trei categorii de fenomene (transport, transformare, transfer de masă) se
desfăşoară simultan în mediul geologic.
Atât procesele care se desfăşoară în sistemele omogene, cât şi cele care se desfăşoară
în sistemele eterogene depind de:
- proprietăţile poluantului,
- proprietăţile solului, formaţiunilor geologice, apelor subterane,
- proprietăţile mediilor cu care poluantul vine în contact (mediul de transport,
mediul receptor).
Pentru unii poluanţi solul reprezintă un mediu de transport (de exemplu, poluanţii
solubili în apă sunt transportaţi prin intermediul solului ca factor de transport din precipitaţii
în acvifer).
Pentru alţi poluanţi solul reprezintă un rezervor (de exemplu, pentru unele metale
grele care formează compuşi greu solubili).
Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului reprezintă obligaţia şi
responsabilitatea operatorului economic sau deţinătorului de teren care a desfăşurat sau
desfăşoară activităţi poluatoare sau potenţial poluatoare pentru mediul geologic.
Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului se realizează în următoarele
cazuri:
a) la constatarea unei poluări potenţial periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi
pentru mediu;
b) la elaborarea bilanţului de mediu;
c) la stabilirea obligaţiilor de mediu, în cazul schimbării statutului juridic al
terenurilor pe care s-a desfăşurat o activitate cu impact asupra mediului;
d) la identificarea unei surse potenţial poluatoare a solului şi subsolului;

48
 e) periodic, pentru urmărirea evoluţiei în timp a siturilor contaminate a căror
remediere se realizează prin atenuare naturală, bioremediere sau metode de remediere de
lungă durată;
f) la monitorizarea siturilor după încheierea programelor sau proiectelor de curăţire,
remediere şi/sau reconstrucţie ecologică;
g) la producerea accidentelor care conduc la poluarea terenului, după îndepărtarea
sursei şi poluanţilor deversaţi în mediul geologic.
Situaţiile în care se realizează investigarea şi evaluarea mediului geologic sunt
următoarele:
1. la constatarea unei poluări potenţial periculoase pentru sănătatea oamenilor şi
pentru mediu
Această constatare trebuie făcută sau însuşită de către autoritatea competentă pentru
protecţia mediului pe baza unor informaţii preliminare care să conducă la ipoteza sau
certitudinea că poluarea în cauză este cantonată şi în sol/ în sol şi subsol.
Autoritatea pentru protecţia mediului va dispune şi conduce o investigare şi o evaluare
graduală conform etapizărilor prevăzute.
2. la elaborarea bilanţului de mediu
La realizarea bilanţului de mediu nivel I, conţinutul cadru al Raportului cu privire la
bilanţul de mediu nivel I, capitolul 5, calitatea solului, va fi adaptat cerinţelor din
recomandările etapei de analiză documentară a investigării şi evaluării.
Investigarea solului şi subsolului în cadrul bilanţului de nivel II se realizează în
conformitate cu prevederile de conţinut ale etapei de investigare şi evaluare preliminare.
Investigarea poluării solului, subsolului şi a apelor subterane se realizează în
conformitate cu prevederile HG 1408/2007.
Promovarea obiectivelor de refacere a mediului se realizează în conformitate cu
prevederile HG 1403/2007.
Persoanele fizice sau juridice atestate pentru realizarea bilanţului de mediu ca
evaluatori principali în domeniul „industria extractivă” sunt îndreptăţite să realizeze o astfel
de investigaţie.
Investigarea din bilanţul nivel II realizată conform prevederilor de conţinut ale etapei
de investigare şi evaluare preliminară a poluării mediului geologic poate fi considerată de
către autoritatea de mediu în urma analizei pe care o va efectua asupra cerinţelor de conţinut
şi de realizare a acesteia ca etapa realizată de investigare şi evaluare preliminară a unui

49
 amplasament conform prevederilor HG 1408/2007.
3. la stabilirea obligaţiilor de mediu, în cazul schimbării statutului juridic al terenurilor
pe care s-a desfăşurat o activitate cu impact semnificativ asupra mediului
La schimbarea statutului juridic al terenurilor care necesită stabilirea obligaţiilor de
mediu referitoare la sol şi subsol se realizează investigarea şi evaluarea poluării mediului
geologic al amplasamentului conform prevederilor etapei preliminare. Obligaţia şi
responsabilitatea realizării acesteia o are deţinătorul iniţial de teren care are intenţia de
schimbare juridică.
Realizarea acestei investigaţii se face fie la inţitativa deţinătorului de teren, fie la
solicitarea autorităţii de mediu care analizează obligaţiile de mediu.
4. la identificarea unei surse potenţial poluatoare a solului şi subsolului
Această identificare trebuie făcută sau însuşită de către autoritatea de mediu pe baza
informaţiilor preliminare care să conducă la ipoteza sau certitudinea existenţei fenomenelor
sau/şi efectelor de poluare în mediul geologic.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului va dispune şi conduce o investigare
şi evaluare conform etapizărilor prevăzute.
5. periodic pentru urmărirea evoluţiei în timp a siturilor contaminate a căror remediere
se realizează prin atenuare naturală, bioremediere sau metode de remediere de lungă
durată
Realizarea acestei investigaţii se face la solicitarea autorităţii de mediu. Ea poate fi
prevazută în autorizaţia de mediu, programe de conformare sau acord de mediu sau poate fi
solicitată ori de câte ori este nevoie. Această investigare are un caracter de monitorizare. Se
recomandă realizarea la gradul de detaliere prevăzut de investigare preliminară. Autoritatea
competentă pentru protecţia mediului va stabili însă componentele mediului geologic a căror
evoluţie se va urmări în timp, precum şi zonele din situl contaminat care vor fi monitorizate.
6. la monitorizarea siturilor după încheierea programelor sau proiectelor de curăţire,
remediere şi/sau reconstrucţie ecologică
Această investigare va fi prevăzută în etapele de monitorizare ale proiectelor sau
programelor de curăţire, remediere şi/sau reconstrucţie ecologică ca o etapă obligatorie şi
distinctă. Se va stabili conţinutul monitorizării şi elementele geologice monitorizate.
Investigarea ca instrument de monitorizare se va realiza la gradul de detaliere prevăzut de
etapa preliminară. Obligaţiile şi responsabilităţile privind monitorizarea vor fi prevăzute în
proiect.

50
 7. la producerea accidentelor care conduc la poluarea terenului după îndepărtarea
sursei poluanţilor deversaţiîin mediul geologic
Realizarea acestei investigaţii se face la solicitarea autorităţilor de mediu care
gestionează urmările accidentului.
Dacă după îndepartarea sursei şi poluanţilor deversaţi la suprafaţă, este apreciată
extinderea semnificativă a poluării în subsol precum şi existenţa unui risc privind populaţia şi
mediul, autoritatea de mediu dispune o investigare şi o evaluare conform etapei preliminare
prevăzute şi după caz a celei de detaliu, conform HG 1408/2007 .
Obligaţia şi responsabilitatea realizării investigaţiei şi evaluării mediului geologic în
această situaţie revine responsabilului producerii accidentului conform principiului poluatorul
plăteşte.
8. la încetarea activităţii cu impact asupra mediului geologic, la schimbarea activităţii
sau a destinaţiei terenului
Această investigare se realizează la solicitarea autorităţii de mediu ca o componentă a
documentaţiilor tehnice de mediu prevăzute să fie realizate în aceste situaţii.
Investigarea şi evaluarea se va realiza în conformitate cu prevederile stabilite pentru
realizarea bilanţului de mediu nivel II.
Au fost elaborate două strategii de utilizare durabilă a solurilor:
- Strategia Tematică privind Protecţia Solului – al 6-lea Program de Acţiune
pentru Mediu - a urmărit utilizarea durabilă a solurilor, acordând o atenţie specială
fenomenului de eroziune al acestuia, deoarece eroziunea solului este o problemă importantă
în România;
- Strategia Tematică privind Utilizarea Durabilă a Pesticidelor - al 6-lea
Program de Acţiune pentru Mediu a urmărit să reducă efectele nocive ale poluării asupra
sănătăţii omului şi a mediului, inclusiv datorită pesticidelor. Strategia urmăreşte în special
încurajarea “utilizării pesticidelor cu impact redus sau practicarea unei agriculturi fără
pesticide” , care este, de asemenea, promovată prin măsuri de agro-mediu– în special acele
sub-măsuri ce sprijină managementul păşunatului extensiv şi a agriculturii ecologice.

51
 Capitolul 5

Deşertificarea. Combaterea deşertificării

Deșertificarea și degradarea terenurilor reprezintă amenințări reale din ce în ce mai

mari la nivel mondial și european, astfel cum s-a subliniat în Perspectiva globală asupra
terenurilor a UNCCD (Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru combaterea
deșertificării)

5.1. Definiţii
Deșertificare înseamnă „degradarea terenului în zone aride, semiaride și uscat-
subumede, cauzată de diverși factori, incluzând variațiile climatice și activitățile umane”.
Deșertificarea poate conduce la sărăcie, la probleme de sănătate cauzate de praful antrenat de
vânt și la un declin al biodiversității. De asemenea, aceasta poate avea consecințe
demografice și economice, forțând populația din zonele afectate să migreze. Deșertificarea nu
descrie condițiile din zonele care sunt în mod tradițional descrise ca fiind „deșerturi”, ci se
referă mai degrabă la zonele uscate.
Degradarea solului înseamnă reducerea sau pierderea productivității biologice sau
economice. Este fenomenul prin care terenurile fertile devin mai puțin productive. În general,
este cauzat de activitatea umană. În afară de productivitate, pot fi utilizați și alți factori, cum
ar fi acoperirea terenurilor, eroziunea solului și carbonul organic din sol, pentru a se evalua
degradarea terenurilor. Alte definiții ale degradării terenurilor pun accentul pe deteriorarea
biodiversității și a serviciilor ecosistemice.
Zonele uscate sau aride, semiaride și uscat-subumede sunt zone în care raportul
dintre precipitațiile anuale și evapotranspirația potențială, indicele de ariditate, se situează
între 0,05:1 și 0,65:1. Zonele uscate sunt expuse la perioade de secetă frecvente.
Secetă înseamnă fenomenul natural care apare când precipitațiile au fost semnificativ
inferioare nivelurilor înregistrate normal, cauzând serioase dezechilibre hidrologice care
afectează negativ sistemele de producere a resurselor terestre. Seceta și deșertificarea sunt
fenomene strâns legate, dar, spre deosebire de deșertificare, care este un fenomen pe termen
lung, seceta este un eveniment periodic, pe termen scurt sau mediu. Atunci când persistă timp

52
de luni sau ani, seceta poate afecta suprafețe mari și poate avea efecte de mediu, sociale și
economice grave. Deși au existat întotdeauna perioade de secetă, frecvența și impactul
acestora au fost exacerbate de schimbările climatice și de activitățile umane care nu sunt
adaptate la climatul local.

5.2. Factorii care provoacă deşertificarea

Deșertificarea este cauzată atât de activitățile umane, cât și de schimbările climatice.
− Activitățile umane. Utilizarea excesivă sau ineficientă a apei, de exemplu prin
utilizarea de tehnici de irigare ineficiente, reduce aprovizionarea globală cu apă în zonă, ceea
ce ar putea duce la dispariția vegetației și, în cele din urmă, la deșertificare. Pășunatul excesiv
și despădurirea pot duce la deșertificare, deoarece ambele elimină sau deteriorează vegetația
care protejează terenurile și păstrează umezeala și fertilitatea acestora. Studiile au arătat că
abandonarea terenurilor poate fi un factor care contribuie la creșterea gradului de
vulnerabilitate a acestora la degradare și la deșertificare. Lipsa activităților umane poate avea
însă și efecte benefice, cum ar fi revitalizarea solurilor, creșterea biodiversității sau
reîmpădurirea activă.
− Schimbările climatice. Deoarece temperaturile medii cresc, iar perioadele de secetă
și alte fenomene meteorologice extreme cresc în frecvență și intensitate ca urmare a
schimbărilor climatice , degradarea terenurilor uscate (și, prin urmare, deșertificarea) tinde să
crească. Atunci când terenurile sunt extrem de uscate, ele sunt sensibile la eroziune inclusiv
în timpul viiturilor, când stratul superficial al solului este rapid îndepărtat, degradând și mai
mult suprafața terenului .
Perioada lungă de temperaturi ridicate și de precipitații reduse din vara anului 2018
ne-a reamintit importanța stringentă a acestei probleme. Scenariile privind schimbările
climatice arată o creștere a vulnerabilității la deșertificare în UE în decursul acestui secol, cu
creșteri ale temperaturilor și ale perioadelor de secetă și cu mai puține precipitații în sudul
Europei. Efectele acesteia vor fi deosebit de acute în Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Cipru,
Bulgaria și România.

5.3. Efectele deşertificării

La rândul său, deșertificarea poate avea și ea un efect negativ asupra schimbărilor
climatice.
− Degradarea solului determină emisia de gaze cu efect de seră în atmosferă, ceea ce

53
crește și mai mult riscul schimbărilor climatice și al declinului biodiversității (figura 5.1).
Biomasa și stocurile de carbon din sol sunt vulnerabile la pierderea în atmosferă ca urmare a
creșterilor preconizate ale intensității furtunilor, a incendiilor, a degradării terenurilor și a
focarelor de dăunători.
− Regenerarea solului absoarbe treptat gazele cu efect de seră din atmosferă,
permițând copacilor și vegetației să crească. Aceste plante pot absorbi ulterior mai mult
dioxid de carbon. În zonele în care solul este degradat, acest proces nu poate avea loc – și
dioxidul de carbon nu este absorbit din atmosferă.

Fig. 5. 1. Raportul dintre deșertificare, declinul biodiversității și schimbările climatice

5.4. Evoluţia fenomenului de deşertificare

În 2008, Agenția Europeană de Mediu (AEM) a efectuat un studiu privind
deșertificarea în sudul, centrul și estul Europei, acoperind 1,68 milioane de km². În 2017, pe
baza aceleiași metodologii, a fost efectuat un studiu de monitorizare. Cercetările au arătat că
suprafața teritoriului cu un grad ridicat sau foarte ridicat de sensibilitate la deșertificare
crescuse cu 177 000 de km² – o suprafață aproximativ echivalentă cu suprafețele reunite ale
Greciei și Slovaciei – în mai puțin de un deceniu .
Pe baza studiului de monitorizare, în figura 5.2 este prezentată situația în curs de
deteriorare din Europa de Sud și din Balcani.

54
 Fig. 5.2. Indicele de sensibilitate la deșertificare în UE pentru 2008 și pentru 2017

Autoritățile române au estimat că suprafața expusă la deșertificare, caracterizată de o

climă aridă, semiaridă sau uscat-subumedă, era de aproximativ 30 % din suprafața totală a
României, situându-se în
cea mai mare parte în
Dobrogea, în Moldova, în
partea de sud a Câmpiei
Române și în Câmpia de
Vest.

Fig. 5.3. Expunerea

suprafeţelor la
deşertificare în România

55
 Scenariile privind schimbările climatice confirmă vulnerabilitatea crescută a UE la
deșertificare:
a) Previziunile referitoare la schimbările climatice în Europa arată că riscul de
deșertificare este în creștere. Există deja semideșerturi calde în sudul Europei, unde studiile
au constatat că clima se transformă din temperată în uscată. Acest fenomen se extinde deja
către nord. Dovezile științifice sugerează că emisiile provocate de om au crescut substanțial
probabilitatea unor ani de secetă în regiunea mediteraneeană.
b) Odată cu schimbările climatice, apa devine tot mai rară în unele părți ale Europei,
iar studiile au identificat faptul că perioadele de secetă sunt mai frecvente. Acest lucru
sporește vulnerabilitatea la deșertificare. În conformitate cu modelele de schimbări climatice
utilizate de Comisie, se preconizează o creștere a temperaturii cu mai mult de 2°C în anumite
regiuni (cum ar fi Spania) până la sfârșitul secolului. În decursul aceleiași perioade, se
preconizează o scădere cu 50 % sau mai mult a precipitațiilor pe timpul verii în Europa de
Sud. În raportul său din 2018, Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice
(IPCC) a confirmat cu un nivel ridicat de certitudine că temperaturile în zilele extrem de
calde la latitudinile medii vor crește cu până la aproximativ 3°C în cazul unei încălziri
globale de 1,5°C și cu până la 4°C în cazul unei încălziri globale de 2°C și că numărul zilelor
foarte calde este preconizat să crească în majoritatea regiunilor terestre.
Modelele utilizate de Comisie furnizează, de asemenea, previziuni privind riscul de
deșertificare, care se preconizează a fi ridicat mai ales în Spania, în sudul Italiei, în Portugalia
și în zone din Europa de Sud-Est, inclusiv în Bulgaria, în Grecia, în Cipru și în Delta Dunării
din România (fig. 5.4 şi 5.5).

Fig. 5.4. Evoluția prognozată a riscului de deșertificare pe baza scenariului 2,4°C

(stânga) și a scenariului 4,3°C (dreapta) în perioada 2071-2100 în raport cu perioada
1981-2010

56
Fig. 5.5. Evoluția prognozată a indicelui de ariditate pe baza scenariului 2,4°C (stânga)
și a scenariului 4,3°C (dreapta) în perioada 2071-2100 în raport cu perioada 1981-2010

Alte studii indică creșteri ale secetei și scăderi ale disponibilității apei deosebit de
puternice în Europa de Sud și în regiunea mediteraneeană în cazul în care se trece de la o
încălzire globală cu 1,5°C la una cu 2°C.
c) Productivitatea terenurilor a fost analzată într-un raport elaborat pe baza
observațiilor efectuate prin satelit, folosind datele din programul Copernicus. Figura 5.6, care
se bazează pe cele mai recente date complete
publicate de Comisie cu privire la dinamica
productivității terenurilor în UE, arată că țările
mediteraneene uscate și calde sunt mai
predispuse la o scădere a productivității
terenurilor.

Fig. 5.6.
Dinamica productivității terenurilor
în Europa

57
 d) Carbonul organic în sol este monitorizat de Comisie prin intermediul platformei
multifuncționale aferente Studiului-cadru privind utilizarea și ocuparea terenurilor (LUCAS),
o analiză trienală standardizată a proprietăților stratului superficial al solului în întreaga UE.
Potrivit AEM, „în medie, cel mai probabil, solurile din Europa acumulează carbon. Solurile
de sub pajiști și păduri constituie o fântână de carbon […], în timp ce solurile de sub
terenurile arabile sunt o sursă de carbon mai limitată”. Figura 5.7 arată că zonele cu risc de
deșertificare din Grecia, Spania, Italia, Portugalia și România sunt corelate cu un nivel scăzut
de carbon organic în sol.

Fig. 5.7. LUCAS – Carbonul organic din sol în UE – 2015 (g/kg)

5.5. Combaterea deşertificării

Combaterea deşertificării se poate realiza prin:
– plantarea de perdele forestiere şi de specii rezistente la secetă;
– dimensionarea corectă a numărului de animale în funcţie de capacitatea de suport,
pentru evitarea suprapăşunatului;
– dezvoltarea sistemelor de irigaţii din resurse excedentare şi stoparea coborârii
nivelului apelor freatice;
– diminuarea poluării şi respectarea protocolului de la Paris privind reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră.

58