PEDOLOGIE

CURS NR. 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Introducere

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solurilor, care formează

stratul subţire de la suprafaţa scoarţei terestre, situat la întrepătrunderea dintre
atmosferă, hidrosferă şi biosferă, strat care alcătuieşte pedosfera. (Florea şi Buza,
2004).
Denumirea provine de la cuvintele greceşti pedon = sol, ogor şi logos = vorbire.

Pedologia studiază solurile sub aspectul alcătuirii, formării, morfologiei,

proprietăţilor, clasificării, relaţiilor cu mediul înconjurător, evoluţiei, distribuţiei în
spaţiu şi principiilor generale de folosire, ameliorare şi protecţie.
Geografia solurilor sau Pedogeografia reprezintă o ramură atât a Pedologiei,
cât şi a Geografiei, care se ocupă cu studierea caracteristicilor, genezei şi distribuţiei
solurilor, a relaţiilor solurilor cu factorii de mediu şi cu protecţia resurselor de sol.
Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea formării solului şi
este în acelaşi timp o ştiinţă de graniţă (interdisciplinară), fiind situată la tranziţia dintre
ştiinţele fundamentale (fizica, chimia, biochimia, matematica, informatica) şi ale naturii
(geologia, geomorfologia, climatologia, hidrologia, biologia), pe de o parte, şi ştiinţele
aplicative agrosilvice (agricultură, agrochimie, silvicultură) şi inginereşti (îmbunătăţiri
funciare, protecţia mediului), pe de altă parte.

Fig. 1. Relația pedologiei cu celelalte științe

1
Definiţia solului şi conceptul despre sol

Conceptul de sol a evoluat în timp, de la suprafaţa fermă a uscatului (pentru

omul primitiv), la suport pentru plante (apariţia agriculturii), apoi la mediul poros
capabil să asigure apa, aerul şi elementele nutritive pentru plante (şcoala agronomică
din sec. XIX), la un produs de alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei (şcoala
agrogeologică).

V. V. Dokuceaev (1883) a introdus conceptul de sol-corp natural, format sub

acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici, diferenţiat pe orizonturi, afânat, de
adâncime variată şi care diferă de materialul parental subiacent prin proprietăţi
morfologice,fizice chimice şi biologice.

În concepţia sistemică,

Solul reprezintă un sistem natural complex, structural,polidispers, eterogen

şi poros, situat la suprafaţa scoarţei terestre, rezultat prin
interacţionea acesteia cu aerul, apa şi cu organismele vii.

 Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat, constituenţii aflându-

se într-o strânsă interdependenţă atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
 Natural – format sub influenţa factorilor naturali.
 Complex – produs al interacţiunii a 7 factori.
 Polifazic – dezvoltat în timp, în mai multe etape.
 Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o continuă
transformare.
 Polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple.
 Polidispers – faza solidă se află în diferite grade de dispersie:
 dispersii moleculare sau ionice (sărurile);
 dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii);
 dispersii grosiere sau suspensii (praful, nisipul).
 Eterogen – este alcătuit din 3 faze: solidă, lichidă şi gazoasă.

N. Florea (1983) şi Alexandra Vasu (1988) arată că solul întruneşte caracterele

generale şi esenţiale ale unui sistem:

 Integralitate - Constituit din materiale de origine geologică şi biologică, solul are

caractere distincte şi-o dinamică interioară, care îl deosebeşte de toate celelalte corpuri
naturale şi, în primul rând, de rocile pe seama cărora s-a format;
 Caracter istoric - adică evolutiv în timp, prin aceasta înţelegându-se că, stadiul
actual de dezvoltare al calităţilor structurale şi funcţionale sunt rezultatul evoluţiei în
timp.
 Caracter informaţional - sau capacitatea de a înregistra, păstra şi transmite
influenţa sa altor sisteme materiale cu care sistemul sol este în interacţiune;
 Autoorganizare - reprezintă capacitatea solului de a realiza o anumită structură,
de a funcţiona într-o succesiune ordonată a evenimentelor şi nu la întâmplare.

2
  Eterogenitate internă - solul este un sistem complex, heteropolidispers, alcătuit
din faze solide (minerale, organice sau organo-minerale), o fază lichidă, una gazoasă şi
organisme vii în interacţiune, ca expresie a unui anumit stadiu fizic şi biochimic de
evoluţie a solului.
 Funcţionalitate - principala funcţie a solului este aceea de mediu de viaţă pentru
organismele integrate în sol, împreună cu care funcţionează ca un tot unitar. În acelaşi
timp, el funcţionează ca mediu de viaţă (edafotop) al fitocenozelor ecosistemelor
terestre, în care este integrat ca subsistem al biotopului şi este component activ al
circuitelor biochimice ale ecosistemelor terestre.
 Ierarhizare - solul prezintă o succesiune de niveluri de organizare cu
complexitate crescândă. Astfel, solul - corp natural independent, numit şi pedon, poate
fi apreciat ca alcătuit din subsisteme cu niveluri mai puţin complexe de organizare. La
un nivel inferior de organizare, solul este considerat ecosistem, în care organismele vii
din sol (edafonul) constituie biocenoza, iar ceilalţi constituenţi ai solului edafotopul. La
nivel ierarhic superior acestuia, cel al ecosistemelor terestre, sistemul sol este un
subsistem al biotopului.
După N. Florea (1993), solul reprezintă: “produsul transformării substanţelor
minerale şi organice de la suprafaţa scoarţei terestre sub influenţa factorilor de mediu
în timp îndelungat, caracterizat printr-o anumită organizare şi morfologie proprie; el
constituie mediul de dezvoltare a plantelor superioare şi baza de trai pentru animale
şi oameni”:
 corp natural, tridimensional, constituit din material relativ afânat, situat la
suprafaţa scoarţei terestre;
 alcătuit din componente minerale, organice şi organisme vii, aflate în
interacţiune;
 cu însuşiri fizice, chimice, biologice şi morfologice diferite de cele ale
materialelor parentale din care s-au format;
 au evoluat în timp prin procese specifice pedogenetice, sub acţiunea climei şi
vieţuitoarelor în diferite condiţii de relief;
 cu organizare proprie şi într-un schimb continuu de substanţe şi energie cu
mediul înconjurător;
 se autodezvoltă şi asigură condiţiile necesare creşterii plantelor, proprietatea lui
principală fiind fertilitatea.

Soil Survey Manual of United States: ‚‚a natural body comprised of solids
(minerals and organic matter), liquid, and gases that occurs on the land surface,
occupies space, and is characterized by one or both of the following: horizons or layers,
that are distinguishable from the initial material as a result of additions,losses, transfers,
and transformations of energy and matter or the ability to support rooted plants in a
natural environment’’.
World Reference Base for soil resources (WRB, 2014): ‚‚any material within 2
m ofthe Earth’s surface that is in contact with the atmosphere, excluding living
organisms, areas with continuous ice not covered by other material, and water bodies
deeper than 2 m’’.The definition includes continuous rock, paved urban soils, soils of
industrial areas,cave soils as well as subaqueous soils.

3
 Funcţiile solului
Solul are un rol esențial în funcționarea normală a ecosistemelor terestre și
acvaterestre și a geosistemelor continentale, prin acumularea și furnizarea de elemente
nutritive și energie organismelor vii și prin asigurarea condițiilor favorabile dezvoltării
acestor organisme, inclusiv a omului, făcând posibilă derularea vieții pe uscat. În raport
cu mediul înconjurător și societatea, funcțiile și serviciile pe care le îndeplinește solul în
natură și societate pot fi grupate în 5 mari categorii (Florea, 1994):

Funcţii Ecologice:
 contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea la
circuitul și bilanțul elementelor chimice și, respectiv, a apei, în natură;
 contribuie la stabilitatea reliefului, protejând stratele mai adânci ale scoarței, solul
constituind o ‚‚geodermă’’ protectoare;
 atenuează variaţiile bruşte ale unor caracteristici ale solului, în mediul de dezvoltare
a plantelor;
 acţionează ca filtru de protecţie şi epurarea diverselor substanţe poluante pentru
apele subterane;
 asigură protecţia genetică a unor specii şi, implicit, a biodiversităţii, prin crearea
unor condiții propice funcționării și evoluției normale a biosferei;
 constituie habitat pentru organismele care trăiesc în sol.
Funcţii Economice:
 contribuie la producerea de fitomasă (funcţia bioproductivă), care servește ca
materie de bază pentru obținerea de alimente, îmbrăcăminte, combustibil etc.,
prin funcțiile de rezervor și furnizor continuu de apă și nutrienți (fertilitatea solului);
 contribuie la regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemelor, prin
recircularea elementelor chimice în natură (prin mineralizarea materiei organice).
Funcţii Energetice:
 acumularea de energie chimică (funcţia bioproductivă) prin convertirea energiei
solare prin procesul de fotosinteză în substanțe organice și acumularea parțială a
acestora sub formă de humus;
 eliberarea de energie prin mineralizarea materiei organice, compensând
consumul de energie (caracter antientropic);
 intermediază schimbul de energie şi substanţă între geosfere, ca de exemplu
absorbţia de căldură şi transferul ei în atmosferă.
Funcţii Tehnico-industriale:
 infrastructură pentru diferite construcţii şi instalaţii, căi de comunicaţie, stadioane,
conducte sau cabluri subterane;
 materie primă în industrie (ca argilă, lut, nisip etc.).
Funcţii Informatice:
 semnal pentru declanşarea unor procese biologice sezoniere;
 reflectarea evoluţiei istorice prin păstrarea unor caractere vechi (care devin relicte)
sau a unor relicve arheologice.

4
 Fig. 2 Schema generală a formării solurilor (şi învelişului de soluri), ca rezultat al
diferitelor raporturi dintre procesele ciclice pedogenetice şi cele geologico-
geomorfologice, în diferite condiţii de mediu (formarea învelişului de soluri necesită timp
îndelungat şi evoluează în funcţie de materialul parental, iar solul este consecinţa
dinamicii ciclice a condiţiilor de mediu, exprimată prin ciclurile anuale ale tuturor
proceselor ritmice care se produc în sol). (Florea, 2010)

5
Scurt istoric al dezvoltării ştiinţei solului

Apariţia şi dezvoltarea pedologiei în lume

Primele idei despre sol datează din antichitate de la învăţaţii greci (Aristotel,
Theofrast) şi romani (Cato cel Bătrân, Pliniu cel Bătrân, Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 î.e.n.) spunea că pământul poate fi cald sau rece, umed sau
uscat, greu sau uşor, tare sau moale. Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), în "Istoria naturală",
ce reprezintă o sinteză a cunoştinţelor epocii, arată că există variaţii posibile în
adaptarea plantelor faţă de sol, consemnând că marna amestecată cu săruri şi gunoi de
grajd hrăneşte plantele sau că îngrăşămintele completează substanţele hrănitoare ale
solului.
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească începând cu evul mediu,
odată cu necesitatea sporirii producţiei agricole,ca urmare a creşterii populaţiei oraşelor.
Dintre marii oameni de ştiinţă ai Renaşterii trebuie remarcat pe chimistul francez
Bernard Palissy (1510-1589), cu unele descoperiri în domeniul chimiei şi geologiei, care
arată că "sărurile fac să vegeteze şi să crească toate seminţele".
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au cercetat
solul doar în legătură cu problema nutriţiei plantelor. Astfel, Albrecht Thaer (1752-
1828), medic şi agronom, înfiinţează în 1806 prima şcoală şi fermă experimentală
agricolă din Germania. Apoi, chimistul şi mineralogul suedez Jöns Iacob Berzelius
(1779-1848), făcând analize chimice asupra humusului, distinge acizii humici, acizii
crenici şi apocrenici şi humina, ca formă inertă a humusului. Elevul lui Berzelius, Carl
Sprengel (1787-1858) a studiat compoziţia humusului şi a stabilit conţinuturile medii
de carbon care intră în alcătuirea materiei organice, date ce se folosesc şi astăzi la
calcularea conţinutului total de materie organică din sol.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea însemnată a industriei a avut
o deosebită influenţă asupra agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele
industriale cu cantităţi mari de alimente şi materii prime. Concepţiile referitoare la sol
încep să se cristalizeze, se formează curente, şcoli, dintre care mai cunoscute sunt:
şcoala agrochimică, şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă.
Şcoala agrochimică a fost întemeiată de savantul german Justus von Liebig
(1803-1873), ea punând bazele cercetării agrochimice. Liebig descoperă nutriţia
minerală a plantelor, fundamentând rolul îngrăşămintelor minerale pentru agricultură.
Şcoala agrogeologică, dezvoltată mai ales în Germania şi Franţa, consideră
solul ca provenit prin dezagregarea şi alterarea rocilor masive şi studiază solul în
raport cu roca pe care s-a format şi cu agenţii geologici externi. F. A. Fallou este
primul care consideră studiul solului ca o ştiinţă separată, pe care o numeşte
pedologie(1862).
Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici
Dokuceaev (1846-1903). El arată în lucrarea "Cernoziomul rusesc" (1883) că solul este
un corp natural de sine stătător. Solul se dezvoltă după legi proprii şi reprezintă
produsul acţiunii concomitente a factorilor pedogenetici. Dokuceaev a formulat prima
clasificare ştiinţifică a solurilor şi legile distribuţiei geografice a solurilor pe suprafaţa

6
globului pământesc, stabilind conceptul zonalităţii solurilor. Colaboratorul său, Nicolai
Mihailovici Sibirţev (1860-1899) a definit cele trei mari clase de soluri ale clasificării
genetice ruse şi anume: 1 - soluri zonale, 2 - soluri intrazonale şi 3 - soluri azonale.
Această clasificare mai este utilizată în unele ţări şi a fost utilizată şi în România până în
anii 1976 - 1980.
Contribuţii ştiinţifice importante la dezvoltarea pedologiei au avut-o şi alţi
cercetători ruşi, cum sunt: Konstantin Dimitrievici Glinka, Konstantin K. Ghedroiţ, B. B.
Polînov, I. V. Tiurin, V. A. Kovda, A. A. Rode, M. M. Kononova, I. P. Gherasimov ş.a.
În Statele Unite ale Americii, cercetarea solului a fost organizată sub conducerea
Societăţii de Ştiinţa Solului. Printre întemeietorii pedologiei americane s-au aflat Eugen
Woldemar Hilgard (1833-1916), care a perfecţionat metodologia analizelor chimice şi
fizice şi G. N. Coffey, pentru care solul era un corp natural, care poate fi clasificat pe
baza însuşirilor proprii. Au urmat şi alţi specialişti, cum au fost C. F. Marbut, C. E.
Kellogg, J. Briggs, A. H. Munsell, L. D. Bavier, G. D. Smith, L. A. Richards ş.a., care s-
au ocupat cu cercetarea, clasificarea şi inventarierea resurselor de sol.
Începând cu secolul al XX-lea, ştiinţa solului s-a extins în multe ţări ale lumii.
Printre cei mai cunoscuţi şi care au adus un aport substanţial la dezvoltarea pedologiei
pot fi menţionaţi: E. Raman în Germania, W. L. Kubiena în Austria, A. Demolon şi Ph.
Duchaufour, în Franţa, G. W. Robinson în Anglia, C. H. Edelman în Olanda, P. Treitz în
Ungaria, Gh. Munteanu-Murgoci, T. Saidel şi N. Cernescu în România ş.a.
Principalele realizări
Între 1909 şi 1924 s-au organizat conferinţe internaţionale de agrogeologie, iar
începând din 1924, Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului a organizat periodic
congrese mondiale.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului (I.S.S.S.) a stabilit în anul
1960, la al VII-lea Congres Internaţional pentru Ştiinţa Solului, organizat la Madison,
Wisconsin, S.U.A., elaborarea la scara 1:5.000.000 a hărţii de soluri a lumii. Acest
proiect a fost realizat sub conducerea FAO şi UNESCO în perioada 1961-1981,
folosindu-se o unică legendă de soluri pentru toate continentele.
În 1968 s-a elaborat harta solurilor Europei afectate de săruri la scara
1:5.000.000, iar în perioada 1971-1981 s-a publicat harta solurilor lumii la scara 1:
5 000 000.
În 1975 a apărut “Soil Taxonomy”, clasificare realizată de pedologii din SUA.
Această lucrare se bazează pe însuşirile cuantificabile ale solurilor, ea având o influenţă
remarcabilă în dezvoltarea diagnozei şi clasificării solurilor în diverse ţări ale lumii.
În 1988 a fost publicată Legenda revizuită a solurilor lumii (FAO-UNESCO),
care a devenit cadrul după care s-a realizat Baza Mondială de Referinţă pentru
Resursele de Sol (World Reference Base for Soil Resources, WRB, ediţiile 2006, 2007
şi 2014). Această bază are ca scop să realizeze o clasificare internaţională acceptabilă
şi un bun cadru ştiinţific pentru caracterizarea solurilor. De asemenea, ea este destinată
unei mai uşoare comunicări între specialiști în identificarea şi caracterizarea solurilor şi
pentru corelarea diverselor sisteme naţionale.

7
Dezvoltarea ştiinţei solului în România

În ţara noastră, primele însemnări despre sol au apărut în unele lucrări ale unor
autori din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: Dimitrie Cantemir (1716),
D. Tipograful (1796), Gr. Obradovici (1807), Drăghici Manolache (1834), Şt. Radianu
(1889) şi alţii.

Primele informaţii mai ample despre sol apar în a doua parte a secolului al XIX-
lea, în lucrările cu caracter agrar referitoare la judeţele Dorohoi (1866) şi Putna (1869)
ale lui Ion Ionescu de la Brad. Apoi, Matei Drăghiceanu a alcătuit pentru prima dată o
hartă a solurilor în spiritul şcolii agrogeologice apusene, respectiv Harta geologico-
agronomică a judeţului Mehedinţi (1885), iar Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu
Roman au publicat în anul 1900 lucrarea Le sol arable de la Roumanie. După
Congresul Internaţional de Geologie, organizat la Petersburg în 1897, Drăghiceanu
Matei a introdus noile idei ale şcolii naturaliste ruse în cercetarea solului din ţara
noastră.

Cercetări pedologice propriu-zice se efectuează după 1906, când s-a înfiinţat

secţia agrogeologică la Institutul Geologic, secţie condusă de Gh. Munteanu
Murgoci (1872-1925).

Gh. Munteanu Murgoci împreună cu P. Enculescu (1879-1957) şi Em.

Protopopescu-Pake (1882-1967) au elaborat Harta zonelor de sol ale ţării la scara
1:2.500.000, hartă care a fost prezentată la expoziţia industrială de la Odesa (1909) şi
la prima Conferinţă internaţională de pedologie de la Budapesta (1911). Cu această
ocazie s-a prezentat şi o vedere generală asupra zonelor de soluri ale României,
Murgoci arătând că "se constată neîndoios şi în România strânsa legătură a zonelor de
soluri cu zonele de climă şi de vegetaţie".

Ca urmare a activităţii desfăşurate pe plan intern şi internaţional, Gh. Munteanu

Murgoci a fost omagiat şi decretat membru de onoare al Asociaţiei Internaţionale de
Ştiinţa Solului, la Congresul din 1924 de la Roma.

După primul război mondial, P. Enculescu, Em. Protopopescu-Pake, Th. Saidel

(1874-1967) şi N. Florov (1876-1948), pe baza noilor cercetări, au completat harta
zonelor de sol ale ţării. Ei au realizat harta solurilor României Mari, la scara
1:1.500.000, pe care au publicat-o în anul 1927.

Cercetarea și evaluarea resurselor de sol din România se extind și se intensifică

prin organizarea de instituții specializate: Institutul de Cercetări Agronomice (1928),
Institutul de Cercetări Forestiere (1933).

Cercetările detaliate asupra solurilor au fost extinse în diferite părţi ale ţării de
către Em. Protopopescu - Pake, Th. Saidel, M. Popovăţ, N. Cernescu, N. Bucur, C.V.
Oprea, C. Chiriţă, Gh. Ionescu Siseşti şi alţii. După al doilea război mondial, studiul
solului în teren şi laborator se diversifică şi se intensifică şi are loc o creştere continuă a
numărul de cercetători în diverse instituţii (Institutul Geologic, Întreprinderea Geologică

8
de Prospecţiuni, Institutul de Cercetări Agricole, Institutul de Cercetări Silvice şi
instituţiile de învăţământ superior).

În 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română de Ştiinţa Solului, care

organizează periodic numeroase conferinţe şi consfătuiri naţionale de specialitate. Ca
urmare a numeroaselor şi valoroaselor realizări din pedologia Românească şi a
recunoaşterii lor internaţionale, Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului a
desemnat România ca ţară organizatoare al celui de al VIII-lea Congres Internaţional
de Ştiinţa Solului, care a avut loc în anul 1964 la Bucureşti.

Înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din

Bucureşti, în anul 1970, a dus la o intensificare a cercetărilor pedologice, în special a
celor aplicative, aceasta şi ca urmare a dezvoltării sistemelor de îmbunătăţiri funciare
(irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului etc.).

Principalele realizări

Sisteme de clasificare - lucrări de referinţă:

 Legenda hărţii solurilor României de Gh. Murgoci (1924), unde figurează
majoritatea tipurilor genetice de sol din ţara noastră;
 Lista sistematică a solurilor ţării de N. Cernescu şi N. Florea (1962);
 câteva variante de clasificare a solurilor, pe baza noilor concepte apărute pe plan
mondial, în clasificarea americană şi în legenda FAO-UNESCO a solurilor lumii,
elaborate de Ana Conea (1974);
 Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (1980), elaborat de un colectiv
coordonat de Ana Conea, N. Florea şi Şt. Puiu;
 Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (2003), elaborat de un colectiv
coordonat de N. Florea şi I. Munteanu, care, atât ca structură, cât şi ca
nomenclatură, îl apropie de sistemele utilizate pe plan mondial;
 Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (2012).

Sinteze asupra cunoştinţelor despre solurile României:

 Solurile României de C. Chiriţă, C. Păunescu şi D. Teaci (1967);
 Geografia solurilor României de N. Florea, I. Munteanu, Camelia Rapaport, C.
Chiţu şi M. Opriş (1968);
 Ecopedologie de C. Chiriţă (1974);
 Bonitarea terenurilor agricole de D. Teaci (1970, 1980);
 Controlul evoluţiei solurilor în sistemele de îmbunătăţiri funciare de Gh. Sandu, V.
Blănaru, Maria Drăcea, C. Răuţă (1981);
 Prevenirea şi combaterea poluării solului de C. Răuţă şi St Cârstea (1983);
 Situaţia agrochimică a solurilor din România de Irina Vintilă, Z. Borlan, C. Răuţă,
D. Daneliuc şi Letiţia Ţigănaş (1984);
 Geografia solurilor României de N. Barbu (1987);
 Metodologia elaborării studiilor pedologice de un colectiv coordonat de N.
Florea, V. Bălăceanu, A Canarache, şi C. Răuţă (1987);
 Fizica solurilor agricole de A. Canarache (1990);

9
  Pedologie de N. Florea (1992);
 Soils of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve de I. Munteanu (1996);
 Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală de Gh. Lupaşcu (1998);
 Mineralele argiloase din sol. Implicaţii în agricultură de C. Crăciun (2000),
 precum şi alte numeroase lucrări cu caracter general sau regional.

Studiile pedologice și agrochimice au beneficiat de logistică corespunzătoare și

activități sistematice la nivel teritorial-administrativ - comune, județe - prin Oficiile
Județene de Studii Pedologice și Agrochimice (O.J.S P.A).

Hărţile de sol
Pentru ţara noastră, Florea şi Buza (2009) au identificat şase perioade de
dezvoltare a clasificărilor şi reprezentării grafice a resurselor de sol:
I. iniţială, 1906-1948: Gh. Murgoci (1911, 1924) a introdus conceptul clasificării
naturaliste în cercetarea românească; Schiţa agrogeologică (1911); Harta
solurilor României, scara 1:1 500.000 (1927); Zonele naturale de sol (1934);
II. de dezvoltare, 1948-1960: gruparea unităţilor de sol pe mari unităţi de relief;
Harta solurilor R. P. Române, scara 1 : 1.500.000 (1960);
III. de sinteză, 1960-1973: clasificarea solurilor se baza pe caracteristicile
morfologice ale profilului de sol; Lista sistematică a solurilor (1962); Harta
solurilor R.S. România, scara 1: 1.000.000 (1964, 1970); Geografia solurilor
României (1968); Harta solurilor 1 : 500.000 (1971);
IV. de tranziţie, 1973-1980: SNRSS a propus un sistem de clasificare bazat pe
însuşiri morfologice uşor de identificat în teren; a început cartarea teritoriului
României şi întocmirea hărţii solurilor la scara 1:200.000 (50 de foi, în total);
Harta solurilor 1 :1.000.000 (1978), Atlasul R.S.România; Harta solurilor R.S.
România, scara 1 : 200.000 (25 de foi);
V. de finisare, 1980-2003: elaborarea Sistemului Român de Clasificare a Solurilor
(1980); Geografia României, vol.I (1983), Geografia fizică; Harta solurilor
R.S.România, scara 1 : 200.000 (25 de foi);
VI. de modernizare, 2003-prezent: a fost întocmit Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor (Florea, Munteanu, 2003), în concordanţă cu cerinţele cuprinse în
lucrarea „World Reference Base for Soil Resources" elaborată de FAO, 1998; a
fost realizat sistemul informatic geografic al solurilor României prin transpunerea
în format digital a hărţilor de soluri la scara 1:200.000 (Sistemul Informatic
Geografic al Solurilor României la scara 1:200.000 "SIGSTAR-200" (Vintilă şi
colab., 2004, 2009); hărţile de soluri ale României la scara 1:3.000.000,
1:2.000.000 şi 1:1.000.000, în sistem SRTS, 2003, realizate de Florea şi
Munteanu, 2009.

10
 Bibliografie

Florea N., Buza M., Chiţu C. (1983), coord., Solurile în vol. Geografia României I,
Geografia fizică, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
Florea N., Buza M. (2004), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (Compendiu), Edit.
Universităţii „Lucian Blaga", Sibiu.
Florea N., Munteanu I. (2012), Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS),
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Edit. ESTFALIA, Bucureşti.
Geanana M., Demeter T., Ochiu I (2001), Pedogeografie. Lucrări practice, EUB, 235 p.
Mihalache M., (2006), Pedologie – geneza, proprietățile și taxonomia solurilor, Ed.
Ceres, 248 p
Moise Irina (2009), Curs de pedologie – Taxonomia solurilor, Editura Universitară,
București
Soil Survey Staff, (2014), Soil Taxonomy, Agric. Handbook, 436, USDA: 869 pp
IUSS -FAO (2014), World Reference Base for Soil Resources 2014. International soil
classification system for naming soils and creating legends for soil maps. World Soil
Resources Reports No. 106. FAO, Roma.

http://www.iuss.org/
http://www.nrcs.usda.gov/wps/portal/nrcs/main/soils/edu/
http://www.nrcs.usda.gov/wps/portal/nrcs/main/soils/survey/class/taxonomy/
http://www.icpa.ro/proiecte.shtml
http://www.fao.org/soils-portal/soil-survey/soil-classification/world-reference-base/en/
http://esdac.jrc.ec.europa.eu/

11