PEDOLOGIA

Capitolul 1 - Obiect de studiu,

1 2 - Evoluţie în timp,
3 - Metode de cercetare,
4 – Legi specifice de acţiune.

1.1. Pedologia este ştiinţa care studiază formarea şi evoluţia solurilor, sub aspectul
proprietăţilor, clasificării, răspândirii şi al utilizării raţionale, în contextul acţiunii conjugate a
unei diversităţi de factori pedogenetici.
Friedrich Albert FALLOU (1862) în lucrarea sa, intitulată: „Pedologie oder allgemeine
und Bodenkunde” - („Pedologie sau ştiinţa generală şi specială a solului”), utilizează pentru
prima dată acest termen, de origine greacă şi care provine de la cuvintele: „ pedon” – sol, teren,
ogor şi „logos” – vorbire raţională, cuvântare, discuţie în sensul de studiu.

Friedrich.Albert.Fallou (1794-1877), a fost unul din întemeietorii ştiinţei moderne a solurilor.

(1794-1877)

Pedosfera, este învelişul discontinuu de soluri prezente la suprafaţa continentală a

scoarţei terestre şi reprezintă un mediu complex, viu, constituit din elemente organice, elemente
minerale, organisme vii și produși rezultaţi din activitatea acestora, apă şi aer fiind formată la
contactul dintre cele 4 geosfere: Atmosfera, Hidrosfera, Biosfera şi Litosfera, în condiţiile unei
interacţiuni dinamice dintre factorii biotici și abiotici, care participă la multiplele cicluri vitale
între componentele ecosistemului. În acest context, solul este considerat a fi un corp natural,
afânat, capabil să întreţină viaţa plantelor.
 Pedologia este considerată ştiinţă, deoarece are un obiect de studiu, are o evoluţie în
timp, are metode de cercetare proprii şi legi specifice.

1.1.1. Obiectul de studiu al Pedologiei îl constituie solul, care este un produs

natural, dinamic, poros şi structurat al mediului natural, constituit din compuşi minerali, organici
şi organisme vii, apă şi aer şi care s-a format şi a evoluat la suprafaţa continentală a scoarţei
terestre.
Spaţiul poros al solurilor ( porozitatea capilară şi porozitatea necapilară), este ocupat de
apă şi aer. Faza solidă este constituită din componenta minerală (minerale şi roci), la care se
adaugă materia organică moartă a plantelor superioare, a microorganismelor şi a altor organisme.
 Elementele constitutive ale solului sunt
A. elemente solide:
1.) anorganice:
- de dezagregare fizică (bolovani, pietre, pietriş, nisip, praf);
- de alterare chimică (săruri, oxizi, minerale argiloase);
2.) organice:
- vii (microorganisme, mezofaună);
- moarte: (produsi organici si resturi organice acumulate dupa disparitia diferitelor
specii vegetale si animale).
- nealterate (litieră, rădăcini, microorganisme moarte, resturi vegetale);
- alterate (humus);
B. elemente lichide
- apa;

C. elemente gazoase
1.) aerul (oxigen, hidrogen, dioxid de carbon, alte gaze);
Elementele solului, de natură minerală şi organică, se află în diferite faze de dezagregare şi
de alterare.
Faza solidă a solului reprezintă un sistem polidispers, heterogen, având provenienţă
minerală nealterată (pietre, pietriş, nisip, praf) şi alterată (săruri, oxizi, hidroxizi, minerale
argiloase) şi organică vie şi moartă (alterată şi nealterată).
Elementele componente ale fazei solide sunt divizate în particule de diferite dimensiuni
însă, în acelaşi tip, aceste componente sunt grupate în elemente structurale de diferite forme şi
mărimi, imprimându-i solului o anumită „arhitectură” specifică, de corp natural poros şi
structurat.
Componenta organică vie din sol este reprezentată de bacterii, ciuperci, actinomicete,
protozoare, nematode, râme, acarieni, colembole, artropode şi mamifere (cârtiţe, şobolani).
Bacteriile, ciupercile şi actinomicetele au rol de descompunători, iar organismele animale
(excepţie fac protozoarele) au rol de consumatori (fitofage, zoofage, micofage).
Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol (alcătuit din O2, CO2, N2, vapori
de apă, alte gaze), mai bogat în CO2, comparativ cu aerul atmosferic.
Faza lichidă se numeşte soluţia solului şi este reprezentată de apa din sol, în care se află
anioni, cationi şi coloizi.
Conexiunile reprezintă o componentă structurală şi funcţională a solului, ca sistem integral,
de sine stătător. Acestea asigură interacţiunile şi interdependenţa dintre elementele structurale.
Conexunile sunt de două feluri:
- interne – se realizează între elementele structurale componente ale solului, ca sistem
integratoriu.
- externe – asigură legătura între elementele componente ale solului şi ale climei şi
biocenozei.
Conexiunile interne sunt caracteristice solului ca sistem integral, iar cele externe sunt
determinate de integrarea solului în cadrul unitar al ecosistemului.
Stările, reprezintă o componentă structurală şi funcţională a solului, ca sistem integral şi
caracterizează elementele componente ale solului în cadrul conexiunilor interne şi externe,
existente la un moment dat.
Stările solului sunt reprezentate de principalele sale însuşiri fizice sau hidrofizice şi fizico-
mecanice (structura, porozitatea, textura, umiditatea, permeabilitatea, consistenţa, etc.), chimice
(reacţia solului, salinitatea, alcalitatea, conţinutul de humus, suma bazelor de schimb, capacitatea
totală de schimb cationic, gradul de saturaţie cu baze) şi biologice (componenta vie, ca
descompunători şi consumatori).
Deci, solul este un sistem natural, bio-fizico-chimic de sine stătător, integral, complex,
dinamic, polidispers, poros, deschis informaţional.
Acest sistem are integralitate şi programe proprii, având capacitate de autoreglare şi de
realizare a unor stări de echilibru dinamic.
Solul ca sistem integral este format din componenţi minerali şi organici, vii şi morţi, care
îşi păstrează însuşirile lor specifice însă, la nivelul solului ca sistem se subordonează sistemului,
ca părţi ale unui întreg.
Solul, ca sistem dinamic şi complex se dezvoltă în funcţie de evoluţia factorilor
pedogenetici, în special a celor climatici, rocii, reliefului şi vegetaţiei.
Conexiunile directe şi inverse dintre sol şi biocenoză asigură acestuia un anume specific
ecologic, determinând autoreglarea, precum şi realizarea unui echilibru dinamic şi anume, stadiul
în care solul se numeşte sol climax.
Ca sistem informaţional deschis, solul primeşte, prelucrează şi cedează mediului, materie şi
energie. Din exterior primeşte substanţe sub formă organică pe care, prin programele proprii le
transformă în materie organică specifică solului (humus). Aceasta asigură existenţa şi
funcţionalitatea solului. Solul primeşte şi energie radiantă, sub formă de căldură şi lumină, care
permit desfăşurarea proceselor complexe în cadrul solificării. În urma acestora, se formează în sol
materie şi energie. Solul cedează sistemelor înconjurătoare, mai ales fitocenozei, apa şi nutrienţii
necesari pentru producerea de materie organică primară.
Caracteristica principală a solului este dată de capacitatea acestuia de a asigura creşterea
şi dezvoltarea plantelor, datorită acumulării în sol a apei, aerului şi a humusului, respectiv a
elementelor de nutriţie. Datorită caracterului natural de mediu poros şi afânat, cât şi capacităţii
acestuia de reţinere a apei şi aerului, solul devine suport pentru plante, permiţând o pătrundere a
rădăcinilor acestora.
Pedologia studiază solul, sub aspectul constituienţilor şi al relaţiilor organizatorice dintre
aceştia, sub aspectul originii şi evoluţiei, cît şi sub aspectul dinamicii proceselor pedogenetice în
relaţie cu factorii de formare şi evoluţie.
Solul are calitatea de sistem bio-fizico-chimic şi dinamic foarte complex.
 Solul este o formaţiune naturală nouă, divers şi parţial modificată antropic, prezentă la
suprafaţa litosferei, care face legătura între regnul mineral, animal şi vegetal şi a cărui geneză
începe odată cu instalarea organismelor vegetale şi animale la nivelul materialului dezagregat şi
alterat.
Solul evidenţiază anumite caracteristici specifice:
- este un corp natural, modificat parţial antropic, care s-a format şi se formează la suprafaţa
uscatului pe seama rocilor şi mineralelor, datorită acţiunii organismelor animale şi vegetale, sub
acţiunea îndelungată a factorilor de solificare (condiţii de relief, climă, energie radiantă);
- conţine materie vie (floră şi microfloră, faună, mezo- şi microfaună) care determină
procese şi fenomene specifice lumii vii (sinteză-descompunere, înmagazinare-eliberare de materie
şi energie, asimilaţie-dezasimilaţie);
- în sol sunt reţinute, stocate şi vehiculate elemente nutritive sub formă de substanţe
minerale şi organice (substanţa organică specifică solului este humusul), care se eliberează treptat
plantelor prin procesul de mineralizare;
- este un corp cu o compoziţie organo-minerală complexă şi dinamică diferită de cea a rocii
din care a provenit, care determină o serie de însuşiri fizice, chimice şi biologice proprii.
- este un sistem structurat, eterogen, polidispers, poros, afânat, ce poate reţine apa, conţine
aer şi este străbătut de rădăcinile plantelor.
Solul apare ca o formaţiune naturală şi materială nouă, în care au loc schimburi de
substanţe şi energie între materia vie (biocenoză) şi cea lipsită de viaţă (biotop, habitat), în cadrul
unitar al ecosistemului.
Solul ca sistem, defineşte un ansamblu de ştiinţe. Caracterul interdisciplinar al Pedologiei
este dat de faptul că utilizează noţiuni ale unor ştiinţe fundamentale, ştiinţe aplicative agrosilvice
şi ştiinţe ale naturii, cum ar fi: Fizica, Chimia, Biochimia, Matematica, Informatica, Geologia,
Îmbunătăţiri funciare, Ocrotirea mediului, Biologia, Geomorfologia, Geodezia, Climatologia,
etc.

1.1.2. Evoluţia în timp.

Însemnări despre sol şi cultivarea acestuia provin de la civilizaţiile sumeriană, sanscrită,
asiriană, egipteană, chineză, celtă, aztecă, maiaşă, greacă sau romană.
Din perioada neolitică, până în sec. al XVIII-lea, a dominat concepţia că solul este numai
suport pentru plante, acestea hrănindu-se numai cu apa provenită din precipitaţii şi cu apa din
irigaţii.
La începutul secolului al XVIII-lea, Thaer emite „Teoria nutriţiei plantelor cu humus”.
În 1840, J. Von Liebig susţine posibilitatea nutriţiei plantelor cu substanţe minerale,
astfel încât solul poate fi considerat atât suport cât şi sursă de substanţe nutritive pentru plante.
V.V.Dokuceaev şi şcoala creată de el, revoluţionează gândirea despre sol, introducând
conceptul de corp natural care evidenţiază o anumită organizare internă, concretizată prin
morfologia sa şi fiind totodată un component al spaţiului geografic.
Conceptul de sol ca şi corp natural, a fost promovat în România începând cu G.M.
Murgoci, Gh. Ionescu-Şişeşti, continuând cu Protoposescu-Pache şi C. Chiriţă, care defineau
solul ca fiind: „stratul superficial al scoarţei terestre care în stare naturală, cât şi în condiţii
variate de mărunţire, afânare şi transformare chimică este capabil să întreţină viaţa plantelor”.
I. Munteanu (1984) extinde conceptul de sol şi în domeniul subacvatic, considerând ca
soluri (limnisoluri), formaţiunile lacustre submerse în a căror geneză rolul determinat îl are
materia organică provenită în urma descompunerii resturilor de vegetaţie plutitoare şi
subacvatice.
La nivelul României trebuie remarcat faptul că solul a fost studiat încă de la început în
corelatie cu mediul în care s-a format şi evoluat şi cu care formează un tot unitar.
 V. Miclăuş (1991) consideră că: „solul reprezintă o entitate de sine stătătoare, indiferent
dacă factorii care i-au dat o anumită „structură”, sunt naturali sau artificiali sau de ambele
feluri, numai în contextul în care solul va fi individualizat şi caracterizat în corelaţie cu creşterea
şi dezvoltarea plantelor”.
Agricultura ştiinţifică contemporană consideră că în stare naturală, solul nu reprezintă decât
în puţine cazuri condiţii optime pentru cultura plantelor.
Evoluţia studiilor despre soluri, a determinat elaborarea la nivelul diferitelor ţări ale lumii a
unor clasificări de soluri (clasificarea FAO-UNESCO, clasificarea WRB SR, clasificarea
americană, clasificarea naturalistă rusă, clasificarea S.R.C.S. (ICPA - 1980), clasificarea S.R.T. S.
2003( modificată 2012).
În România, prima clasificare a solurilor a fost elaborată în 1911 de Gh. Munteanu
Murgoci, fiind în timp completată, actualizată şi corelată cu sistemele internaţionale în contextul
îmbunătăţirii structurii şi a nomenclaturii.
În prezent, Pedologia are numeroase ramuri de specialitate, care studiază: Fizica solului,
Chimia solului, Mineralogia solului, Biologia solului, sau diferite fenomene sau procese specifice
solului, cum ar fi: Geneza solului, Geografia solurilor, Morfologia solului, Micromorfologia
solului, Clasificarea şi taxonomia solurilor, Cartarea solurilor, Bonitarea solurilor, etc.

1.1.3. Metode de cercetare.

Pedologia ca ştiinţă utilizează o metodologie complexă de cercetare, care constă din
metode fundamentale şi din metode specifice ştiinţelor cu care vine în contact.
Studierea solului se desfăşoară după două metode fundamentale care se condiţionează
reciproc, reprezentând totodată concepţii de bază ale cercetării pedologice:
 metoda istorico-geomorfologică.
 metoda pedo-geochimică.

Metoda istorico-geomorfologică cunoscută şi sub denumirea de metoda geografică

comparativă, are la bază conexiunea solului sub aspectul formării şi evoluţiei cu factorii naturali,
respectiv în diferite zone ale Globului în care se regăsesc condiţii asemanătoare de pedogeneză,
se vor forma soluri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Variaţia factorilor de solificare va
determina modificări ale solurilor sub aspectul evoluţiei.
Metoda pedo-geochimică identifică în diferite condiţii naturale, natura, sensul,
intensitatea de deplasare şi de acumulare a diferiţilor compuşi chimici, pe parcursul procesului de
pedogeneză.
În studierea formării şi evoluţiei solurilor sunt utilizte metode concrete (specifice):
Metoda cercetării profilului solului şi a unităţii teritoriale de sol
Metoda morfologică şi metoda micromorfologică
Analizele fizico-chimice şi mineralogice
Metoda pedo-cartografică
Metoda cercetării staţionare constă în observarea periodică şi dinamică a proceselor din
sol, precum şi a regimului apelor freatice, aerului, căldurii şi a regimului sărurilor. O variantă a
acestei metode este metoda lizimetrică pentru studiul dinamicii apelor freatice.
Metoda observaţiei în teren este o metodă generală de cercetare, utilizată încă din
antichitate, ajută la descrierea şi caracterizarea morfologică în teren a solului, precum şi a
cadrului natural. Observaţiile din teren se completează cu analize de laborator asupra
principalelor însuşiri fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Metoda sistemică analizează solul ca pe un ansamblu de însuşiri şi de elemente structurale
minerale şi organice care se află în interacţiune şi conexiune cu mediul înconjurător şi cu
biocenoza, în cadrul unitar al ecosistemului. Solul este considerat un sistem informaţional
deschis, de sine stătător, de natură bio-fizico-chimică, care are diverse componente de structură
funcţională (elemente constitutive, conexiuni, stări).

1.1.4. Legi în Pedologie.

În Pedologie acţionează o serie de legi proprii acestei ştiinţe, dintre care sunt menţionate
următoarele:
 Legea zonalităţii orizontale, enunţată de V.V. Dokuceaev, lege de bază, care a stat ca
fundament în întemeierea Pedologiei ca ştiinţă. Conform acestei legi, solurile sunt distribuite
la suprafaţa uscatului sub forma unor zone sau fâşii cu succesiune latitudinală, de la ecuator
spre poli şi care sunt corespondente cu zonele climatice şi de vegetaţie. (N. Bucur-1963).
 Legea zonalităţii verticale, lege enunţată de V. V. Dokuceaev. Conform acestei legi, solurile
sunt distribuite pe suprafaţa formelor de relief sub formă de zone, fâşii sau areale, în sens
altitudinal, funcţie de condiţiile climatice (pe măsura scăderii temperaturii şi creşterii
precipitaţiilor atmosferice). Zonalitatea pedologică altitudinală ţine seama de expunerea
cardinală, deoarece legitatea distribuţiei altitudinale a solurilor de pe versantele însorite
diferă de legitatea distribuţiei altitudinale a solurilor de pe versantele nordice ( umbrite). (N.
Bucur-1963).
 Legea distribuţiei pedogenetice a solurilor. Această lege care are caracter general, face
referire la faptul că pe suprafaţa uscatului, solurile sunt distribuite conform arealelor
pedogenetice, respectiv conform distribuţiei teritoriale şi spaţiale a tuturor condiţiilor de
solificare. Pe baza acestei legi pot fi recunoscute, delimitate, caracterizate şi arealele de
soluri zonale şi intrazonale. (N. Bucur-1963).
 Legea specificităţii unităţilor taxonomice de sol. Conform acestei legi, fiecare unitate
taxonomică de sol reprezintă o entitate naturală, având o morfogeneză specifică. (N. Bucur-
1963).
 Legea repartiţiei acumulărilor de solificare în funcţie de adâncime. Conform acestei legi,
orice acumulare de solificare este distribuită pe profilul solului în funcţie de adâncime,
datorită îngroşării solului, prin alterarea rocii tot mai în adâncime. (N. Bucur-1963).
 Legea distribuţiei acumulărilor de solificare, în ordinea inversă a solubilităţii lor. Pentru
toate solurile nesalinizate, acumulările principale şi permanente de solificare, sunt distribuite
în profilul solului, în ordinea inversă a solubilităţii şi mobilităţii lor. (N. Bucur-1963).
 Legea constanţei grosimii orizontului A cu tipul taxonomic. Conform acestei legi, fiecare
unitate taxonomică de sol, are orizontul A de grosime relativ constantă, ca urmare a
constanţei cantităţii de humus din orizontul A al fiecărei unităţi taxonomice de sol. (N.
Bucur-1963).
 Legea corelaţiei imediate. Între roca generatoare de sol şi solul format pe această rocă, există
o corelaţie imediată de textură, de compoziţie chimică, de umiditate, etc. (N. Bucur-1963).
 Legea corespondenţei unităţilor cu repartiţiile. Între unităţile taxonomice pedologice şi
unităţile taxonomice de distribuţie a solului, există o corespondenţă biunivocă, în sensul că,
cunoscând unitatea taxonomică de sol se poate prevedea arealul pedogenetic corespunzător şi
reciproc. (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţiei specifice a orizonturilor şi a suborizonturilor solului. Pe baza acestei legi, se
evidenţiază că fiecare orizont şi suborizont de sol are o evoluţie proprie şi specifică, iar
evoluţia în ansamblu a orizonturilor şi a suborizonturilor unui profil de sol, este redată de
evoluţia profilului şi a tipurilor morfogenetice de sol. (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţiei specifice fiecărui sol. Conform acestei legi, fiecare unitate taxonomică de sol
are o evoluţie morfologică în timp şi spaţiu, pornind de la rocă până la un sol mai evoluat
chiar decât solul tipului taxonomic. (N. Bucur-1963).
 Legea evoluţiei fito-pedo-cenotice. Evoluţia morfologic-tipologică a unei unităţi taxonomice
de sol, până la un sol mai evoluat decât tipul, este însoţită întotdeauna de o evoluţie în acelaşi
timp şi sens a biocenozei. (N. Bucur-1963). Solurile la nivel de tip sunt rezultatul acțiunii
unui complex de factori care au acționat cu intensități diferite în transformarea mineralelor și
rocilor prezente la suprafața litosferei. Acțiunea proceselor complexe, de natură biologică,
fizică și chimică se desfășoară în prezența și prin intermediul anumitor formațiuni vegetale,
aflate într-o permanentă evoluție, paralelă cu solul rezultat și sub influiența climei și ai altor
factori ai mediului geografic. (C. V. Oprea-1960).
 Caracteristicile solului.

Şt. Puiu,(1980) arată că solul este un mediu fizic, chimic şi biologic,

dinamic care asigură un ansamblu de condiţii necesare creşterii vegetaţiei naturale
şi cultivate, constituind: suport pentru plante, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor,
sursă de substanţe nutritive şi apă, etc. Principala calitate a solului o reprezintă
capacitatea acestuia de a face posibilă obţinerea de producţii vegetale, capacitate
determinată de o multitudine de caracteristici:
- caracterul de corp format pe cale naturală prin transformarea mineralelor
şi a rocilor din partea superioară a litosferei şi care evoluează în timp sub
acţiunea factorilor pedogenetici;
- în sol au loc procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-
descompunere, acumulare şi eliberare de energie, toate acestea pe seama
materiei vii, prezente în sol sub formă de microfloră / microfaună şi
macrofloră / macrofaună;
- în sol se acumulează humus, materie organică complexă, specifică solului,
rezultată în urma transformării şi a descompunerii resturilor organice
rămase în orizontul de suprafaţă, sau la suprafaţa profilului de sol, după
parcurgerea ciclurilor biologice, resturi care sunt degradate biologic prin
reacţii biochimice de descompunere şi de sinteză;
- compoziţia chimică a solului este complexă, solul având o capacitate
ridicată de înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, substanţe care
sunt puse treptat la dispoziţia plantelor. Humusul este considerat principalul
rezervor de substanţe nutritive, care pune la dispoziţia plantelor prin
intermediul apei, elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării
acestora;
- solul are proprietăţi specifice: capacitate de adsorbţie anionică şi de
schimb cationic, capacitate de tamponare, reacţie, etc;
- deoarece este afânat şi poros, solul favorizează pătrunderea rădăcinilor
plantelor, fiind considerat suport pentru plante şi totodată un rezervor
natural pentru apă, aer şi elemente de nutriţie, asigurând astfel dezvoltarea
plantelor;
- între aerul din sol şi aerul atmosferic are loc un schimb permanent de CO2
şi alte gaze toxice, rezultate în urma respiraţiei plantelor şi
microorganismelor;
- prin rolul tampon creat între complexul adsorbtiv al solului şi substanţele
toxice provenite din surse poluante naturale sau antropice, solul are rol
important în menţinerea ecologiei mediului.
Aceste caracteristici fac ca solul să prezinte comparativ cu materialul
parental sau cu roca generatoare de sol din care s-a format, o nouă proprietate,
denumită fertilitate.
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
Fertilitatea solului.

Prin fertilitate, D. Davidescu, 1981 înţelege: „Capacitatea solurilor de a

pune la dispoziţia plantelor în mod permanent şi simultan, substanţele nutritive,
apa şi aerul, în cantităţi îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a asigura
condiţiile fizice şi biochimice necesare pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor”.

Astfel, într-un sol fertil, elementele nutritive indispensabile plantelor, se

găsesc în stare asimilabilă şi în cantităţi suficiente pentru a satisface cu
regularitate necesităţile plantelor, limitarea dezvoltării plantelor fiind influenţată
numai de puterea productivă a speciei cultivate şi de condiţiile climatice. În
condiţiile din România, fertilitatea cernoziomurilor din zona de stepă este ridicată,
comparativ cu fertilitatea podzolurilor din zona forestieră, care este relativ
scăzută.
Noţiunea de fertilitate implică cele mai bune proprietăţi fizice, chimice şi
biologice ale solului, existenţa în proporţie suficientă a substanţelor nutritive
indispensabile pentru viaţa plantelor, o cantitate corespunzătoare de apă, fiind
corelată totodată cu absenţa substanţelor toxice capabile de a limita, sau suprima
capacitatea de producţie a solului.
Fertilitatea în ansamblu este determinată de sol care are potenţialul
productiv determinat de conţinutul în apă, aer, elemente nutritive, condiţionate din
punct de vedere climatic, cât şi de favorabilitatea acestuia pentru diferite categorii
de plante.
Fertilitatea naturală este o însuşire a oricărui sol, rezultată în şi prin
procesul de solificare. K. Marx arată că: „deşi este o proprietate obiectivă a
solului, fertilitatea include întotdeauna din punct de vedere economic, o anumită
relaţie faţă de starea de dezvoltare a chimiei agricole şi a mecanizării
agriculturii şi în consecinţă se modifică odată cu această dezvoltare”.
Prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole (influenţa activităţii
productive antropice, lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, plante cultivate)
fertilitatea naturală este amplificată, solul dobândind astfel o fertilitate culturală.
Fertilitatea naturală este capabilă de autoregenerare şi nu poate fi
suplinită de fertilitatea artificială sau dobândită. Fertilitatea naturală este o
funcţie a ecosistemului (sol – atmosferă - plantă) şi poate fi definită prin relaţia:

2
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
R = f (P, S, C, L, CO2, O2, T), în care:
R- este producţia de biomasă vegetală realizată anual;
f- factorii care contribuie în realizarea biomasei vegetale;
P – planta;
S – solul;
C – condiţiile climatice;
L – energia luminoasă;
O2; CO2; conţinutul în O2 şi CO2 din atmosfera apropiată;
T – timpul;
Sub aspectul fertilităţii culturale sau dobândite, C.Chiriţă,(1974)
menţionează următoarea relaţie:

R = f (P, Sc, C, L, CO2, O2 I, M, T,), în care:

R – producţia de biomasă vegetală anuală;
f- factorii care contribuie în realizarea biomasei vegetale;
P – planta;
Sc– solul cultivat;
C – climatul local;
L – energia luminoasă;
I – investiţia suplimentară pentru îmbunătăţirea tehnologiei;
M – valoarea muncii efective;
T – timpul;

Rolul pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole.

Obţinerea de producţii agricole mari, constante şi de calitate, implică

studii aprofundate despre sol, respectiv creşterea producţiei la unitatea de
suprafaţă (caracter intensiv), cât şi măsuri de introducere în circuitul agricol a
terenurilor neproductive şi slab productive (caracter extensiv). Rezolvarea
problemelor legate de sol sub aspectul caracterului de principal mijloc de
producţie în agricultură, se bazează pe anumite particularităţi, prin care solul se
deosebeşte de alte mijloace de producţie.
Şt. Puiu (1980), arată că: „solul, este un mijloc de producţie natural, care se
formează şi evoluează la suprafaţa litosferei în timp şi sub acţiunea factorilor
naturali; solul este un mijloc de producţie limitat geografic, care nu se poate
multiplica ca alte mijloace de producţie; prin utilizare raţională, solul nu se
uzează, păstrându-şi capacitatea productivă”.
Folosirea raţională a resurselor solului, constituie o problemă pe plan
naţional şi internaţional, luându-se în calcul ample acţiuni pentru conservarea şi
ameliorarea solurilor. Studierea solurilor sub aspectul ştiinţific şi economic, ca
izvor de materii prime şi sursă de hrană, capătă valenţe tot mai mari.
Pe baza determinărilor proprietăţilor fizice, chimice, agrochimice şi
agroproductive cât şi ţinând seama de studiile în teren şi de analizele de laborator,
3
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
Pedologia oferă celorlalte ştiinţe indicaţii asupra organizării teritoriului, elemente
de aplicare diferenţiată a lucrărilor de prelucrare a solului, criterii de fertilizare,
indicaţii pentru stabilirea sortimentului de plante, date necesare stabilirii măsurilor
ameliorative în vederea valorificării solurilor slab productive.
Studiile pedologice cuprind textul de caracterizare al solurilor plus hărţile
de soluri dintr-un anumit areal studiat. Unităţile de sol determinate în teren în
urma lucrărilor de cartare pedologică sunt pozate pe hărţi de sol la scară mare
(între 1/ 25.000 şi 1/ 5.000), care sunt utilizate în agricultură, pentru: parcelarea
şi trasarea de drumuri în scopul inventarierii şi sistematizării suprafeţelor;
stabilirea gradului de favorabilitate a solului pentru anumite specii de plante
cultivate; adoptarea unor categorii adecvate de folosinţă a terenurilor; stabilirea
verigilor tehnologice de cultivare în funcţie de caracteristicile solului, condiţiile
climatice, cât şi funcţie de cerinţele plantei, cu un nivel optim de fertilizare, în
vederea obţinerii de producţii mari, stabile şi de calitate; estimarea necesarului
de maşini şi utilaje agricole pe baza reliefului şi a tipurilor de sol din arealul
studiat. În urma lucrărilor de cartare pedologică sunt realizate şi hărţi pedologice
la scară mijlocie ( 1/ 50.000 şi 1/ 200.000) şi la scară mică( 1/ 200.000 şi 1/
1.000.000). Aceste hărţi constituie baza documentară în vederea zonării
pedoclimatice a teritoriului pentru stabilirea corectă a suprafeţelor de teren pe care
vor fi aplicate şi extinse rezultatele cercetărilor experimentale din regiuni relativ
similare.
În vederea utilizării corespunzătoare a terenurilor agricole şi silvice, pe
baza studiilor pedologice, vor fi stabilite măsuri diferenţiate de gospodărire a
suprafeţelor şi de proiectare a lucrărilor agro-silvo-ameliorative pe terenuri slab
productive (erodate, compactate, acide, salinizate, etc.). Complexul de măsuri
hidro-pedo-ameliorative aplicat în cazul acestor soluri (amenajările de irigaţii,
desecare-drenaj a unor terenuri, lucrările de prevenire şi combatere eroziunii
solurilor), va permite o ameliorare şi o valorificare superioară a acestor suprafeţe
şi totodată, în timp, se va putea prognoza evoluţia acestora în noile condiţii de
regim hidric.
Mărirea suprafeţei arabile din România, prin luarea în cultură de noi
terenuri rezultate în urma ameliorării suprafeţelor de teren neproductive sau slab
productive, este o cerinţă pe care Pedologia ca ştiinţă, va trebui să o rezolve, în
vederea practicării unei agriculturi moderne.

Formarea şi alcătuirea componentei minerale a solului

În concepţia actuală şi modernă a Pedologiei, solul este considerat ca

fiind un sistem informaţional deschis, de natură minerală şi organică, heterogen şi
polidispers, structurat şi poros, în care elementele componente se află în cele 3
faze de agregare a materiei: solidă, lichidă şi gazoasă (Chiriţă C., 1974).
4
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
Materia solidă reprezintă 50 % din volumul solului, iar restul de 50 % îl
reprezintă materia lichidă şi gazoasă (Malavolta, 1976, citat de Lăcătuşu R.., 2000
şi Brady W.,1994, citat de Teodorescu-Soare E.).
În general, în alcătuirea solului, predomină compuşii minerali rezultaţi prin
transformarea fizică şi chimică a rocilor şi mineralelor, sub acţiunea factorilor de
pedogeneză, în decursul timpului.

2.1. Alcătuirea chimică, mineralogică şi petrografică

a litosferei

Scoarţa terestră, ca înveliş extern al globului pământesc, are o grosime

medie de aproximativ 80 km. Ea este alcătuită din diferite roci şi minerale, care
conţin în diferite procente, toate elementele chimice din tabelul lui Mendeleev.
2.1.1. Compoziţia chimică a litosferei
Proporţia elementelor chimice din compoziţia litosferei, oscilează în
limite foarte largi (Blaga G. şi colab., 1996).

Compoziţia chimică (% in greutate) a litosferei până la

adâncimea de 18 km (Blaga G. şi colab., 1996).

Diferiţi autori
Elemente chimice Clarke şi Washington A.F. Fersman B.B. Polanov
Oxigen 49,52 49,13 49,30
Siliciu 25,75 26,00 25,67
Aluminiu 7,51 7,45 7,50
Fier 4,70 4,20 4,70
Calciu 3,39 3,25 3,39
Sodiu 2,64 2,40 2,63
Potasiu 2,40 2,35 2,40
Magneziu 1,94 2,35 1,93
Hidrogen 0,88 1,00 0,87
Fosfor 0,12 0,12 0,10
Sulf 0,01 0,10 0,26
Mangan 0,08 0,10 0,10
Titan 0,58 0,61 0,55
Carbon 0,08 0,35 0,09
Clor 0,19 0,20 0,15

5
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
Faza solidă este reprezentată de componenta: minerală şi organică, care
prezintă fiecare o fracţiune nealterată şi una alterată. După R. Lăcătuşu, 2000, ca
pondere, componenta minerală deţine peste 90 % din întreaga masă a fazei solide,
cu excepţia solurilor organice, în care materia organică este de peste 50 % din
faza solidă.
Fracţiunea minerală nealterată include fragmente de rocă, cu diametrul de
peste 0,2 mm, reprezentate prin: pietre, pietriş şi nisip grosier şi din fragmente
fine, cu diametrul cuprins între 0,2 şi 0,002 mm (nisip fin şi praf).
Fracţiunea minerală nealterată, se evidenţiază cu precădere la nivelul
orizonturilor minerale situate la baza profilului de sol, dar este prezentă la nivelul
tuturor orizonturilor de sol.
Fracţiunea organică nealterată include resturi de rădăcini, organisme şi
microorganisme moarte. În cazul solurilor din arealul de pădure, montan şi alpin,
se adaugă litiera şi lemnul.
Fracţiunea alterată a componentei minerale, include particulele, cu
diametrul de sub 0,002 mm, respectiv: argilă, hidroxizi de Al, Fe, Mn, silice
hidratată, săruri, molecule, ioni.
Fracţiunea alterată a componentei organice include resturi de materie
organică, grosiere şi fine, care se găsesc stadii diferite de humificare, la care se
adaugă şi humusul.
Faza lichidă este denumită “soluţia solului ”. Aceasta este constituită din
apa existentă pe suprafeţa particulelor sau în porii solului. După R. Lăcătuşu,
2000, ionii din soluţia solului (anioni, cationi) provin: „pe cale naturală, din ionii
schimbabili adsorbiţi la suprafaţa particulelor coloidale, din ionii rezultaţi în
urma solubilizării sărurilor naturale din sol, a mineralizării materiei organice şi
pe cale antropică, din îngrăşămintele organice sau minerale”.
Faza gazoasă a solului este constituită din: N2, O2, CO2, vapori de apă şi
alte gaze şi reprezintă aerul din sol.

În sol, alături de fazele menţionate anterior, participă microorganisme şi

mezofaună, care evidenţiază o acţiune puternică de mărunţire, descompunere,
mineralizare şi humificare a materiei organice moarte. Microorganismele intervin
deasemenea şi în procesele de oxidare, reducere şi de fixare a azotului atmosferic,
contribuind la eliberarea şi absorbţia energiei (C.Chiriţă, 1974, citat de R.
Lăcătuşu, 2000)

Un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) reprezintă
circa 99 % din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1
%.
Elementele chimice: O, Si, Al, care sunt componentele principale ale
silicaţilor, reprezintă circa 83 % din scoarţă, ceea ce face ca silicaţii să reprezinte
75 % în alcătuirea litosferei.
6
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie
După A.P. Vinogradov, citat de S.Udrescu, 1995, conţinutul litosferei şi al
solului în diferite elemente chimice este:

Compoziţia chimică a litosferei şi solului (%), după A.P. Vinogradov, citat de

S.Udrescu, 1995

Element Litosferă Sol Element Litosferă Sol

O 47,2 49,0 Mg 2,10 0,65
Si 27,6 33,0 C 0,10 2,00
Al 8,8 7,13 S 0,09 0,085
Fe 5,1 3,80 P 0,08 0,08
Ca 3,6 1,37 Cl 0,045 0,01
Na 2,64 0,63 Mn 0,09 0,085
K 2,60 1,36 N 0,01 0,10

În litosferă, circa 50 % (47,2 %) este oxigen şi un sfert (27,6 %) este

siliciu. Urmează apoi cu 2 până la 9 % următoarele elemente: aluminiu 8,8 %, fier
5,1 %, calciu 3,6 %, natriu 2,64 %, potasiu 2,60 % şi magneziu 2,10 %.
Alte 6 elemente importante pentru viaţa plantelor, ocupă zecimi şi sutimi
de %: C – 0,10 %; S – 0,09 %; P – 0,08 %; Cl – 0,045 %, Mn – 0,09 % şi N –
0,01 %.
Deoarece alcătuirea părţii minerale a solului, depinde de compoziţia chimică a
litosferei, se observă valori apropiate sub raportul conţinutului, între litosferă şi
sol.
Astfel, pe primul loc în sol şi litosferă este oxigenul (cu 47,2 % în
litosferă şi 49,0 % în sol), pe locul doi, siliciul (27,6 % în litosferă şi 33,0 % în
sol), pe locul trei aluminiul (8,8 % în litosferă şi 7,13 % în sol) şi pe locul patru,
fierul (5,1 % în litosferă şi 3,80 % în sol).
La unele elemente chimice, în sol apare un conţinut mult mai mare faţă de
litosferă, cum este cazul azotului (0,01 % în litosferă şi de 10 ori mai mult,
respectiv 0,10 % în sol) şi în cazul carbonului (0,10 % în litosferă şi de 20 ori mai
mult în sol, respectiv 2,00 %). Ponderea mai mare a acestor elemente în sol, este
determinată de activitatea vitală şi enzimatică a solului.
Conţinutul mai ridicat al solului în oxigen, hidrogen şi siliciu şi mai
scăzut în aluminiu, fier, calciu, magneziu, potasiu şi natriu, se datorează
proceselor chimice de pedogeneză.
În formarea solului un rol important îl au siliciu, aluminiu, fier şi calciu.

7
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Formarea părţii minerale a solului prin procese fizice, chimice şi biochimice

Sub influenţa permanentă şi de durată a unor procese geologice endogene

şi exogene, scoarţa terestră se transformă continuu, sub aspect structural,
compoziţional şi de relief.
Acţiunea forţelor şi proceselor interne, determină formarea
neuniformităţilor reliefului, iar cele externe au o acţiune contrară, la nivelul
scoarţei. Aceste procese au loc la scară geologică, sub raportul timpului, spaţiului
şi al forţelor care acţionează.
Sursele principale de energie ale proceselor geologice sunt: căldura
internă a Pământului, radiaţiile cosmice, atracţia gravitaţională a Pământului,
mişcarea de rotaţie a Pământului, atracţia Lunii şi Soarelui.
Cu studiul proceselor endogene şi exogene ale scoarţei, se ocupă
Geologia. Trebuie însă de menţionat că, într-o anumită măsură, aceste procese
exogene interesează şi pedologia (prin formaţiunile de la suprafaţă), care
reprezintă materialul mineral originar, preexistent pe seama căruia se formează
solurile.
Procesele exogene pot avea un caracter pur geologic atunci când au loc
sub acţiunea exclusivă a factorilor atmosferici şi hidrosferici. Ele pot fi, în acelaşi
timp, atât procese geologice cât şi pedologice, când pe lângă acţiunea factorilor
atmosferici şi hidrosferici, se adaugă şi acţiunea factorului biologic (biosfera).
Rocile iniţiale vulcanice sau metamorfice preexistente în partea
superioară a litosferei, în decursul timpului sunt supuse transformărilor.

Principalele procese fizice, fizico-mecanice şi chimice de transformare a

rocilor şi mineralelor din scoarţa terestră sunt:

– dezagregarea;
– alterarea;
– transportul;
– sedimentarea produşilor rezultaţi.
După E. Teodorescu-Soare, 2006, transformările suferite de materialul
iniţial situat la suprafaţa scoarţei, în timp şi sub acţiunea principalelor procese
fizice, fizico-mecanice şi chimice, în condiţii acide comune, pentru zona
temperată, se desfăşoară conform următoarei scheme:

8
Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

9
Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

10
 Dezagregarea rocilor şi a mineralelor
În modificarea scoarţei terestre, procesele de dezagregare, alterare, eroziune, transport şi
sedimentare a materialului rezultat, au avut o influenţă majoră. Iniţial, partea superioară a
litosferei a fost constituită din roci dure, masive, cu aspect compact. Acest material iniţial, a fost
supus acţiunii destructive permanente a factorilor de mediu, cu efect în transformările fizico-
chimice şi biochimice profunde, care au determinat formarea solurilor.
Scoarţa terestră a fost supusă în mod continuu acţiunii unor factori interni (activităţi
vulcanice, mişcări tectonice) sau externi (agenţi atmosferici, hidrosferici şi biosferici ), având ca
rezultat apariţia unei formaţiuni noi, cunoscută sub denumirea de pedosferă.
La nivelul pedosferei, rocile iniţiale, compacte şi dure, au devenit afânate, materialul
căpătând permeabilitate pentru apă şi aer, pe fondul apariţiei unor substanţe chimice simple sau
complexe noi, accesibile organismelor vegetale. Transformările profunde suferite de materialul
iniţial sau datorat acţiunii simultane a proceselor de dezagregare şi alterare.
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic sau biomecanic în urma acţiunii căruia, rocile
şi mineralele iniţiale suferă o fragmentare în particule de diferite mărimi, fără ca materialul
mărunţit să sufere transformări chimice.
Dezagregarea, este cunoscută şi sub denumirea de alterare fizică sau alterare mecanică.
Mărunţirea rocilor este efectul modificării condiţiilor de mediu. Toate rocile şi mineralele din
scoarţa terestră sunt supuse acţiunii procesului de dezagregare.
Dezagregarea, este un proces complex, care este determinat de acţiunea factorilor
atmosferici, hidrosferici şi biosferici.
a) Dezagregarea rocilor prin intermediul factorilor atmosferici
Acţiunea factorilor atmosferici în procesul de dezagregare se manifestă prin variaţiile zilnice ale
temperaturii şi prin vânturi.
Acţiunea variaţiilor de temperatură în procesul de dezagregare, este cunoscută şi ca
dezagregare termodinamică, sau termoclastie. Cu cât diferenţa dintre temperaturile maxime şi
minime este mai mare şi cu cât dilatările şi contractările se succed mai des şi sunt mai accentuate,
cu atât şi dezagregarea este mai puternică.
Intensitatea dezagregării este influenţată de: amplitudinea variaţiilor diurne de
temperatură, frecvenţa variaţiilor de temperatură, conductibilitatea termică a mineralelor,
culoarea mineralelor şi a rocilor, tipul de rocă, natura suprafeţei rocii, mărimea cristalelor,
anizotropia cristalelor.
Un rol important în fragmentarea rocilor, îl au variaţiile diurne de temperatură. Rocile şi
mineralele, sunt în general rele conducătoare de căldură, motiv pentru care se încălzesc mai intens
şi mai puternic la suprafaţă decât la interior. În timpul zilei rocile şi mineralele se încălzesc şi se
dilată mai intens în straturile de la suprafaţă şi rezultatul este desprinderea lor de straturile
interioare şi formarea de fisuri paralele cu suprafaţa rocii, în timp ce noaptea, straturile de la
suprafaţă se răcesc mai mult decât cele din interior, iar mineralele din rocă se contractă puternic
formând fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Procesul de dilatare şi contractare a rocilor este
continuu, iar rocile se dezagregă în fragmente din ce în ce mai mici.
Variaţiile de temperatură, fac ca rocile să se încălzească şi se răcească succesiv,
determinând astfel la nivelul rocii, dilatări şi contractări repetate, cu rezultat final în fragmentarea
acestora.
Căldura specifică, conductivitatea calorică şi coeficientul de dilatare sunt diferite pentru
mineralele care intră în constituţia rocilor: cuarţul are căldura specifică de 0,1667; amfibolii
0,2033; biotitul 0,2080; conductibilitatea calorică este de 0,0024 la mică şi de 0,0058 în cazul
feldspaţilor; coeficientul de dilatare volumetrică este de 0,000310 la cuarţ şi de 0,000170 în cazul
ortozei. Cu cât rocile vor prezenta o heterogenitate mai mare, cu atât se vor încălzi sau răci mai
puternic, iar procesul de dezagregare va fi mai intens.
Atât culoarea mineralelor , cât şi culoarea rocilor influenţează procesul de dezagregare.
Mineralele şi rocile de culoare deschisă, absorb mai puţină căldură şi se dilată mai puţin intens
decât cele de culoare închisă. În cazul mineralelor şi rocilor închise la culoare, forţele antagoniste
care se manifestă între interiorul şi exteriorul acestora, sunt intense, procesul de dezagregare fiind
mai accentuat.
Mineralele componente din masa unei roci, influenţează de asemenea procesul de
dezagregare. În cazul fragmentelor alcătuite dintr-un singur mineral, dezagregarea este mai puţin
intensă decât în condiţiile existenţei unui material heterogen. Intensitatea de manifestare a
procesului de dezagregare este cu atât mai accentuată , cu cât cristalele din masa mineralului şi a
rocii sunt mai mari şi mai bine individualizate şi cu cât roca prezintă o compoziţie mineralogică
mai complexă.
Acţiunea vântului determină dezagregarea rocilor prin procesele de roadere (coroziune),
transport şi sedimentare. Ca urmare a acţiunii forţei de izbire de circa 300-400 kg/cm2 pe care o
exercită vântul, are loc o sfărâmare mecanică a materialelor existente.
Intensitatea de manifestare a procesului de coroziune, depinde de: frecvenţa şi viteza
vântului, heterogenitatea rocii şi de mărimea şi natura particulelor purtate de vânt. Procesul de
roadere determină şlefuirea şi modelarea rocilor (rocile omogene prezintă o netezire la suprafaţă,
în timp ce , cele heterogene au excavaţiuni), astfel încât în urma procesului de eroziune rezultă
forme variate de relief care poartă denumirea de “ martori ”: (Babele,, Sfinxul, Ciupercile
eoliene).
Ca urmare a acţiunii de transport , materialul corodat, este deplasat prin rostogolire sau
aerian, în toate direcţiile, procesul de fragmentare mecanică, continuând. Mărimea, densitatea,
forma şi heterogenitetea particulelor, gradul de acoperire cu vegetaţie şi uniformitatea terenului,
intensitatea şi natura curenţilor, influenţează asupra distanţei pe care sunt transportate
particulele.(V. Dumitru-2005).
Când puterea de transport a vântului se diminuează, materialul transportat este depus sub
diferite forme .

b) Dezagregarea rocilor prin intermediul factorilor hidrosferici

Factorii hidrosferici care acţionează în procesul de dezagregare, sunt: apa din fisuri şi pori;
apa torenţilor şi apa de şiroire; apele curgătoare ; apa sub formă de zăpadă şi gheţuri.
Apa din fisuri şi pori realizează presiuni capilare mari, care determină dezagregarea rocilor
dure. Apa pătrunsă în fisurile de un micron dezvoltă o presiune capilară de 1,5 kg/cm2, dar care
poate ajunge în cazul fisurilor de 1 mm , până la 1500 kg/cm2. Prin acţiunea de dizolvare, apa
slăbeşte coeziunea dintre particule determinând mărunţirea rocilor. Acţiunea dizolvantă a apei se
exercită cu precădere asupra calcarelor, dolomitelor având ca rezultat formarea de reliefuri
carstice. În marnele argiloase salinizate apa pătrunde uşor, dizolvă şi îndepărtează sărurile uşor
solubile, determinând formarea unui sistem cavernos.
Apele curgătoare dizlocă, transportă, triază şi depun fragmentele dezagregate, formând
depozite aluviale, aluvio-proluviale sau depozite deltaice.
Apa ce se scurge la suprafaţa solului determină desprinderea particulelor de sol şi rocă pe
care le transportă prin rostogolire sau în suspensie şi le depune, formând depozite coluviale şi
proluviale la baza versantului. În partea superioară a versantului este dominant efectul de
desprindere şi mărunţire, faţă de cel de transport, astfel încât se formează o zonă eluvială. În
treimea mijlocie predomină transportul materialului detaşat, aceasta constituind zona deluvială,
iar în partea inferioară are loc o depunere a materialului transportat, formându-se zona coluvială.
Acţiunea apei torenţilor şi a apelor de şiroire se manifestă cu intensitate în timpul ploilor
torenţiale şi în cazul topirii bruşte a zăpezii. Şiroaiele şi torenţii se caracterizează prin viteză şi
volum mare de apă. Acţiunea de dezagregare prin intermediul apei de şiroire şi a torenţilor, în
special în cazul versanţilor, se evidenţiază prin erodarea unor cantităţi importante de material,
care în timpul transportului este fărâmiţat prin rostogolire şi izbire.
Acţiunea zăpezilor şi a gheţarilor, în procesul de dezagregare se manifestă prin avalanşele
care se produc în zona montană. Blocuri mari de rocă se desprind ca urmare a forţei avalanşei,
realizându-se în timpul transportului, o mărunţire a materialului antrenat, prin izbire, frecare şi
rostogolire. Acţiunea gheţarilor în dezagregare, se manifestă ca urmare a eroziunii, transportului
şi depunerii materialului antrenat de deplasarea masei de gheaţă.
Cantitatea de material erodat este foarte mare, eroziunea manifestându-se cu intensitate
pe tot cursul văii glaciare şi în toate punctele de contact cu roca.
Acţiunea hidrosferei în procesul de dezagregare se manifestă şi prin procesul de gelivaţie.
Apa pătrunsă în fisurile şi porii rocilor, suferă în timpul iernii fenomene de îngheţ, respectiv îşi
măreşte volumul şi presează asupra rocii, determinând dezagregarea acestora.
c) Dezagregarea prin intermediul organismelor vegetale şi animale
Acţiunea biosferei în procesul de dezagregare este mai redusă ca intensitate, comparativ cu
acţiunea atmosferei şi a hidrosferei. În procesul de dezagregare, biosfera acţionează prin
intermediul organismelor vegetale şi animale.
Organismele din sol, aparţinând regnului vegetal şi regnului animal, alcătuiesc în mediul
lor de viaţă ( biotop ), o comunitate de viaţă (biocenoză), pe care R.. France (1910) a denumit-o “
edafon“.
Organismele vegetale din sol constituie flora solului, iar organismele animale constituie
fauna solului. Dintre reprezentanţii importanţi ai florei, menţionăm: bacteriile, ciupercile şi
algele, în timp ce, fauna solului este reprezentată de animale unicelulare (protozoare) şi animale
pluricelulare (metazoare). În funcţie de dimensiuni, fauna solului este reprezentată de micro,
mezo şi macrofaună.
Fixarea plantelor se realizează prin pătrunderea rădăcinilor în sol şi în crăpăturile rocilor.
Creşterea în lungime şi grosime a rădăcinilor este însoţită de exercitarea unei presiuni
asupra materialului de sol şi asupra fisurilor din pereţii rocilor aflate în stadii incipiente de
dezagregare. Presiunea exercitată de rădăcinile plantelor ierboase este de câteva grame/cm 2 iar
cea a plantelor lemnoase ajunge până la 30 - 50 kg/cm2. O rădăcină cu o grosime de 10 cm şi
lungime de 100 cm poate disloca o masă de 30 - 50 t ( C.Teşu, 1993).
Diferitele substanţe chimice, eliminate de plantă în sol, prin sistemul radicular, determină
o acţiune chimică de dizolvare, cu o slăbire a coeziunii dintre particulele materialului.
Activitatea organismelor animale este foarte intensă în orizonturile solurilor din zona de
stepă, silvostepă şi pădure. Organismele animale sapă galerii şi canale pentru procurarea şi
depozitarea hranei, contribuind astfel la fărâmiţarea materialului. Pe o suprafaţă de 1 hectar, în
zona de stepă s-au numărat 3000 de vizuini de popândăi şi circa 40000 de galerii de şoareci.
Râmele, în 50 de ani, prelucrează complet solul pe adâncimea de 25 de cm. (V. Dumitru, 2005),
arată că circa 95 % dintre insecte, parcurg unele stadii de dezvoltare în pamânt.
Efecte ale dezagregării rocilor şi a mineralelor
Acestea pot fi de natură: petrografică, mecanică, fizică, biologică, biochimică,
agroproductivă şi de relief local (F. Filipov, 2000).

Efecte petrografice se manifestă prin apariţia unor roci cu proprietăţi noi (rocile
sedimentare detritice mobile).
Prin dezagregarea rocilor masive, compacte, apar fragmente de diferite forme şi
dimensiuni, care constituie complexul de alterare. O parte rămâne pe locul de formare,
determinând formarea depozitelor eluviale, iar altă parte sunt transportate şi depuse în alte locuri
ale scoarţei terestre, determinând formarea depozitelor naturale acvatice şi continentale (eluviale,
coluviale, deluviale, proluviale, aluviale, glaciare şi eoliene), în funcţie de locul de depunere şi
agentul de transport.
Efecte fizice determină o reaşezare a fragmentelor, pe fondul măririi considerabile a
suprafeţei specifice astfel încât, depozitele prezintă porozitate pentru apă şi aer, favorizând
instalarea vegetaţiei şi transformarea resturilor organice, urmată de intensificarea reacţiilor fizico-
chimice şi chimice dintre componenţii fazei solide, lichide şi grosiere.
Efecte biochimice se manifestă prin crearea unui mediu favorabil pentru dezvoltarea
microorganismelor, organismelor vegetale şi animale, pe fondul diferenţierii populaţiilor de
organisme (eliminarea de substanţe organice ca urmare a metabolismului, cât şi datorită resturilor
organice rămase după încheierea ciclului de viaţă).
Efecte morfologice sunt determinate de apariţia unor secvenţe microstratificate
caracteristice solurilor, evidenţiind un stadiu incipient de evoluţie a solului, la nivel de unitate
taxonomică.
Efecte agroproductive. Materialul rezultat prin dezagregarea rocilor şi mineralelor,
permite pătrunderea apei şi a aerului în spaţiile libere. Sub acţiunea unor procese chimice şi
biochimice, se formează substanţe noi, necesare nutriţiei plantelor.

Alterarea materiei minerale

Alterarea rocilor şi mineralelor este un proces chimic, biochimic sau fizico-chimic, care
determină transformarea acestora în produse cu proprietăţi diferite de cele ale materialelor
iniţiale.
Alterarea poate avea loc în urma dezagregării, sau concomitent cu dezagregarea.
Alterarea este favorizată de dezagregare şi este cu atât mai intensă cu cât mărunţirea este mai
avansată, realizându-se o suprafaţă mai mare de contact cu agenţii externi de alterare.

Creşterea suprafeţei de contact cu agenţii externi în funcţie de gradul de mărunţire

Lungimea
Lungimea
laturii Numărul Suprafaţa Suprafaţa
laturii Nr. cuburi
unui cub cuburilor totală totală
unui cub
(cm)
1 cm 1 6 cm2 1 1012 6 m2
1 mm 103 60 cm2 0,1  1015 60 m2
0,1 mm 106 600 cm2 0,01  1018 600 m2
0,01 mm 109 6000 cm2 1,0 m 1021 6000 m2

Pe suprafaţa de ruptură a mineralelor şi rocilor dezagregate, apar ionii cu valenţe

libere nesatisfăcute, care se manifestă cu energie liberă la suprafaţa particulelor, determinând
alterarea acestora. Prin alterare, mineralele primare îşi modifică structura, transformându-se
în minerale secundare care au o stabilitate mai mare şi o compoziţie chimică mai simplă.
Alterarea, ca şi dezagregarea, se produc sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi
biosferei. Principalii agenţi de alterare sunt: apa, gazele (O2, CO2), sărurile, acizii organici şi
anorganici, temperatura, lumina, rădăcinile plantelor.
Apa are rolul cel mai important. Apa prezentă în sol, roci şi materialele parentale (de
provenienţă pluvială sau freatică) dizolvă sărurile diferite, acţionând ca un dipol cu ioni H+ şi
OH-Aceştia acţionează ca agenţi foarte activi în alterarea chimică. Alături de aceştia, CO 2
dizolvat în apă intensifică puterea de alterare chimică. Soluţia solului (faza lichidă a solului) în
care sunt dizolvaţi diferiţi compuşi chimici: CO2, diferiţi acizi organici şi minerali şi diferite baze,
au un rol important în alterarea chimică.
Sărurile uşor solubile (NaCl, KCl, Na2SO4, K2SO4) favorizează descompunerea
silicaţilor prin hidroliză. Sărurile greu solubile (CaCO3, MgCO3) alcalinizează soluţia solului,
intensificând procesul de hidroliză, determinând coagularea coloizilor şi încetinirea levigării
coloizilor.
Gazele din porii necapilari ai solului (CO2, O2, NH3, H2S) acţionează în procesele de
oxido-reducere (direct sau indirect) prin accelerarea sau inhibarea procesului de alterare.
Acizii organici din soluţia solului rezultată în urma oxidării materiei organice moarte şi
alături de acizii humici şi anorganici, determină dizolvarea unor minerale din roci. Aceştia se pot
descompune prin decarboxilare până la compuşi simpli de tipul CO2 şi H2O (azotul din compuşii
organici şi cei humici se pierde sub formă de NH3 sau N2).
Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi
compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol
important în alterarea chimică şi biologică.
Microorganismele au rol important în alterare, mai ales în hidratare. Corpul lor prin
procese de sorbţie, aderă la particulele minerale şi elimină diferite enzime care determină
alterarea particulelor minerale, care vin în contact cu microorganismele. Prin alterarea enzimatică
(biochimică), rezultă compuşi organici simpli sau compuşi minerali (ioni de sulfat, fosfat, azotat),
care trec în soluţia solului.
Fauna solului desfăşoară în primul rând o acţiune mecanică de mărunţire a mineralelor,
prin executarea de canale şi culcuşuri. De asemenea, indirect, acţionează în procesul de alterare
prin eliminarea unor produşi de excreţie (aminoacizi, oxid formic, acid oxalic), care determină
alterarea mineralelor.
Alterarea rocilor şi mineralelor se produce printr-o serie de procese chimice, fizico-chimice
şi biologice care se petrec deseori concomitent şi se condiţionează reciproc, multe dintre ele
având caracter contradictoriu: oxido-reducerea, carbonatarea şi decarbonatarea, hidratarea şi
deshidratarea, dizolvarea şi insolubilizarea, hidroliza.
 a) Acţiunea atmosferei în procesul de alterare
Aerul atmosferic conţine 79 % azot, 21 % oxigen şi 0,03 % CO2. Atmosfera influenţează şi
participă în procesul de alterare prin componentele sale oxigenul şi dioxidul de carbon.
Acţiunea oxigenului în procesele de alterare
Într-un mediu aerat, elementele chimice din minerale se pot combina cu oxigenul.
Oxidarea mai poate avea loc însă şi prin pierdere de hidrogen şi de asemenea sunt
considerate reacţii de oxidare şi alte reacţii, prin care un oxid mai sărac în oxigen trece într-un
oxid mai bogat în oxigen. Oxidarea presupune trecerea în elemente chimice cu valenţa variabilă,
de la valenţe inferioare la valenţe superioare (are loc o pierdere de electroni). Cele mai frecvente
procese de oxidare au loc la compuşii fierului, manganului, sulfului, cuprului.
Exemplul tipic de oxidare (care apare în toate solurile) este trecerea Fe2+ în Fe3+din
amfiboli, piroxeni şi biotit.
Odată cu pătrunderea oxigenului are loc o mărire a volumului mineralului, precum şi o
schimbare a culorii din verzuie în roşcată. Reacţia se petrece cu pierdere de căldură:
2SO2 + O2 = SO3 (câştig de oxigen); FeO + ½ O2 = Fe2O3
H2S + O = H2O + S (pierdere de hidrogen); Fe2O3 + 3H2O = 2Fe(OH)3
FeCl2 + Cl = FeCl3 (trecere la o valenţă superioară).
Compuşii oxidaţi ai fierului au culoare cu nuanţe de la galben-roşcat (funcţie de gradul lor
de hidratare), oxidările fiind însoţite de hidratare).
Prin oxidare se atenuează însuşirile bazice şi se accentuează cele acide, mineralele
devenind mai stabile şi vor precipita.

Procesul de oxidare, ca de altfel şi cel antagonist, de reducere, au un rol important în

transformarea materiei minerale din sol şi roci, cu legătură în solubilizarea şi insolubilizarea
compuşilor fierului şi manganului. În reţeaua cristalină a mineralelor (silicaţilor), cele 2 elemente
apar sub formă redusă ca ioni feroşi şi manganoşi, respectiv ca oxizi feroşi şi manganoşi cu
valenţă inferioară 2+.
Prin oxidare într-un mediu uscat, Fe2+ trece în Fe3+ conform reacţiei:
2FeO + O2 = Fe2O3 (hematit de culoare roşcată).
Într-un mediu umed se formează limonitul:

4FeO + O2 + 3H2O = 2Fe2O3 • 3H2O

Prin hidroliză şi carbonatare fierul şi manganul (bivalenţi) trec în bicarbonaţi solubili în apă
şi uşor levigabili:

FeO + H2O + 2CO2 = Fe (HCO3)2

MnO + H2O + 2CO2 = Mn (HCO3)2
Bicarbonaţii feroşi şi manganoşi sunt stabili în mediu anaerob. Prin oxidare, în condiţii de
apă mai puţină şi prezenţa aerului în sol, mai rezultă hidroxizi de fier şi mangan care precipită şi
CO2.

4Fe (HCO3)2 + O2 + 2H2O = 4Fe(OH)3 + 8CO2

În unele situaţii, fierul feros din silicaţii cu fier (amfiboli, piroxen, biotit) în prezenţa apei şi
oxigenului şi în mediu acid, are loc oxidarea şi formarea de oxid feric (Fe2O3) care iese din
reţeaua cristalină, se hidrolizează şi formează hidroxidul feric Fe(OH)3.
Oxidarea se petrece într-un mediu aerat, fierul şi manganul prin oxidare devin insolubili.
 Pirita, marcasita (bisulfura de fier), prin oxidare şi hidratare puternică, se formează în
prima fază sulfatul feros şi acidul sulfuric, iar în faza a II-a, prin oxidare şi hidratare, sulfatul
feros trece în hidroxid de fier şi acid sulfuric:

2FeS2 + 7O2 + 2H2O = 2FeSO4 + 2H2SO4

4FeSO4 + O2 + 10H2O = 4Fe (OH)3 + 4H2SO4

sau prin oxidare şi hidratare slabă:

FeS2 + 6O = FeSO4 + SO2

FeS2 + 3O + H2O = Fe SO4 +H2S

În cazul rocilor bogate în siderit, într-un mediu uscat, prin oxidare rezultă:

Fe2O3 2 FeCO3 + O = Fe2O3 + 2CO2,

dar într-un mediu umed se formează Fe(OH)3 :

4FeCO3 + O2 + 6H2O = 4Fe(OH)3 4CO2

Oxidarea are loc şi în alte situaţii. Astfel, în timpul descărcărilor electrice are loc oxidarea
azotului atmosferic, dizolvarea în apa pluvială şi introducerea lui în sol. În sol azotul trece apoi în
nitriţi, nitraţi şi amoniac.
De asemenea, prin oxidare azotul din materia organică este descompus până la compuşi
minerali utilizabili de plante.

Reducerea este un proces invers oxidării, respectiv prin reducere are loc pierderea de
oxigen, câştig de hidrogen sau trecerea unui oxid cu valenţă superioară într-un oxid cu valenţă
inferioară. Reducerea se produce într-un mediu anaerob şi are loc prin câştig de electroni. Acest
proces se petrece în sol în condiţii de apă stagnantă pluvială sau freatică. Procesul de reducere
este determinat de reactanţi cum sunt hidrogenul, carbonul, hidrogenul sulfurat. Are loc o
schimbare de culoare: de la roşcat specific pentru Fe3+ , se trece la culoarea specifică Fe2+.
Fe2O3 + 2H = 2FeO + H2O
Fe++ + H2S = FeS+ 2H+
Fe++ + H2CO3 + 2H+

În soluţii lipsite de oxigen, moderat acide, în prezenţa acizilor humici şi altor acizi
organici, Fe(OH)3 => Fe++, care în prezenţa H2S formează sulfură feroasă, cu H2CO3 => carbonat
feros, iar cu acidul fosforic => fosfat feros.
Reducerea şi oxidarea sunt două procese chimice antagoniste ce pot avea loc alternativ:
mediul aerob favorizează oxidarea, iar cel anaerob favorizează reducerea (prin alternarea
perioadelor uscate, secetoase cu cele umede).
Obişnuit în sol au loc procese de oxidare.
În unele soluri, precum şi în unele situaţii cu precipitaţii abundente sau aport freatic, pot
apărea chiar predominant procese de reducere. Stratul de sol unde predomină reducerea are o
culoare pătată (marmorată): verzuie, albăstruie, vineţie, dată de Fe2+ cu intercalări de Fe3+ de
culoare roşcată-gălbuie. Aceste raporturi poartă numele de orizonturi de gleizare sau
stagnogleizare (procesele se numesc de gleizare (aport freatic) şi stagnogleizare (exces pluvial).
 În orizonturile mai adânci şi mai umede prin descompunerea anaerobă a compuşilor
organici cu sulf rezultă H2S, care poate determina reducerea Fe2O3 la FeS:
Fe2O3 + H2S + 4H = 2FeS + 2Fe(OH)2 + 2H2O
Petele negre de FeS alternează cu cele verzui de FeO şi cu cele roşcate de Fe3+ slab feros,
sau neferos.
În orizonturi unde este exces de apă şi resturi organice, are loc reducerea nitraţilor la
nitriţi în prezenţa carbonului:

NO3 + C = NO2 + CO
2NO3 + C = 2NO2 + CO2

În solurile mlăştinoase, SO42- este redus la H2S de către bacteriile sulforeducătoare.

Azotul din resturile organice, în condiţii de reducere, trece din formă oxidată în amoniac
(NH3), sau azot elementar care se pierd în atmosferă.
Reducerea accentuează proprietăţile bazice, iar compuşii reduşi sunt solubili şi migrează
pe profilul solului.
Cel mai cunoscut sistem oxido-reducător din sol este sistemul fier-mangan, care în sol
determină apariţia neoformaţiunilor chimice denumite bobovine, cu structură alternantă de
Fe2O3 şi Mn2O3.
Carbonatarea este un proces de alterare chimică întâlnit frecvent în sol şi are loc în
prezenţa dioxidului de carbon, prezent în apă şi în aerul din sol.
Încă de la condensarea ei în atmosferă, apa meteorică conţine CO 2. Acest conţinut se
îmbogăţeşte odată ce apa ajunge în sol, ca rezultat al descompunerii materiei organice şi al
procesului de respiraţie al florei şi faunei din sol. Dioxidul de carbon în prezenţa apei formează
acidul carbonic.

CO2 + H2O = H2CO3

Acesta este instabil şi disociază 99 %:

H2CO3 CO2 +H2O
sau 1 % după reacţii de tipul:

H2CO3 H+ + HCO3

H2CO3 2 H+ - 2 H+ + CO32-

În prima fază de debazificare, apa acidulată cu CO2 acţionează ca acid carbonic asupra
bazelor rezultate prin hidroliza silicaţilor şi formează carbonaţi:

2KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2H2O

2NaOH + CO2 + H2O = Na2CO3 + 2H2O
Ca(OH)2 + CO2 + H2O = CaCO3 + 2H2O
Mg(OH)2 + CO2 + H2O = MgCO3 + 2H2O

Carbonaţii din sodiu şi potasiu sunt solubili şi migrează în adâncime, carbonaţii de calciu
şi magneziu sunt greu solubili.
La concentraţii mai ridicate de CO 2 carbonaţii pot trece în bicarbonaţi:
 CaCO3 + CO2 + H2O Ca(HCO3)2
MgCO3 + CO3 + CO2 + H2O Mg (HCO3)2
K2CO3 + CO2 + H2O 2KHCO3
Na2CO3 + CO2 + H2O 2NaHCO3

Procesul de bicarbonatare este reversibil. Bicarbonaţii de calciu şi magneziu sunt solubili

şi sunt indepărtaţi de la locul de formare. Prin pierdere de CO 2, bicarbonaţii de Ca şi Mg trec din
nou în carbonaţi greu solubili, care se depun.
Datorită depunerii carbonaţilor de calciu şi magneziu, în adâncime se formează orizontul
carbonatoluvial Cca. Acest proces de levigare a carbonaţilor pe profil şi depunerea lor în
adâncime în orizontul Cca se numeşte decarbonatare. Carbonatarea contribuie deci la
solubilizarea unor compuşi, uşurând îndepărtarea lor de la locul de formare.
Carbonatarea este importantă şi prin aceea că diferiţii ei produşi (bazele) rezultaţi prin
hidroliza silicaţilor, sunt tranformaţi în carbonaţi, săruri importante şi foarte răspândite în scoarţă
şi sol.
Dioxidul de carbon prezent în apă are importanţă prin aceea că intensifică acţiunea apei
în procesul de hidroliză al silicaţilor.
Carbonatarea are importanţă şi în solubilizarea fierului şi manganului scoşi din reţeaua
cristalină a mineralelor, prin trecerea lor (în mediu reducător) în bicarbonaţii feroşi şi manganoşi
solubili şi levigabili pe profil, în adâncime.
În regiuni secetoase de stepă şi silvostepă, unde există suport freatic la baza profilului de
sol, în sezonul estival, apa încărcată cu bicarbonaţi poate urca prin capilaritate, din adâncime până
aproape de suprafaţă sau la suprafaţă, unde prin pierderea CO2, bocarbonaţii precipită sub formă
de carbonaţi. Fenomenul este de regradare sau recarbonatare secundară.

b) Acţiunea hidrosferei în procesul de alterare

Acţiunea principală în alterare o exercită apa care este considerată principalul factor de
alterare. În lipsa ei sau când ea îngheaţă, alterarea este slabă sau nu poate avea loc. Apa
acţionează în procesul de alterare prin dispersie, dizolvare, hidratare (fizică şi chimică),
deshidratare şi hidroliză.
Hidroliza este procesul prin care sărurile se descompun, în prezenţa apei ((sub formă de
H+ şi OH-) în acizii şi bazele componente. Hidratarea este un proces prin care are loc inversul
procesului de neutralizare a unui acid cu o bază:

NaOH + HCl + H2O.

În funcţie de natura acidului şi a bazei din care a rezultat, o sare poate hidroliza acid,
bazic sau neutru.
O sare MR (unde M = metal şi R = radical acid) dizolvată în apă, se disociază în cationi şi
anioni:

MR M+ + R-

Prin hidroliza unei sări formate prin neutralizarea unui acid tare cu o bază slabă se
formează acidul puternic disociat, iar baza rămâne practic nedisociată conform reacţiei:

M+ + R - + H+ + OH-  MOH + R- + H+
Sare disociată apă disociată bază acid disociat
nedisociată
 Ex: din clorura de amoniu, prin hidroliză rezultă hidroxid de amoniu slab disociat şi un
acid foarte puternic disociat, acidul clorhidric:

NH+ + Cl- + H+ + OH- NH4(OH) + Cl- + H+

Sare disociată apă disociată bază slab acid disociat
disociată
Soluţia solului se va îmbogăţi în ioni de H+, devenind puternic acidă.
Prin hidroliza unei sări formată prin neutralizarea unui acid slab cu o bază tare, rezultă
acidul slab, puţin disociat (practic nedisociat) şi o bază puternică, disociată conform reacţiei
generale:

M+ + R- + H+ + OH- HR + M+ + OH-
Sare disociată apă disociată acid bază disociată
nedisociat

Ex: acetatul de sodiu hidrolizează bazic rezultând acidul nedisociat şi hidroxid de sodiu
puternic disociat:

CH3+ * COO- + Na + H+ + OH- CH3COOH H+ + Na+ + OH-

Sare disociată apă disociată acid nedisociat bază disociată

Soluţia solului se îmbogăţeşte în ioni OH- şi devine puternic alcalină. Prin dizolvarea unei
sări în apă, în soluţie, cationul şi anionul sării se găsesc în acelaşi procent, în sarea nedizolvată.
În cazul silicaţilor, săruri ale unor acizi slabi (acidul silicic) cu baze puternice (Na, K, Ca,
Mg), situaţia este diferită puţin. În cazul feldspatului potasic (ortoclaz), ortoza (KalSi3O8 –
aluminosilicat de potasiu) prin hidroliză, în prezenţa apei, procentul elementelor care trec în
soluţie din silicatul primar diferă mult de % acestor elemente din silicatul supus hidrolizei.
(Daubrée citat de Chiriţă, 1955).
Daubrée a sfărâmat 3 kg de ortoză (timp de 120 ore) în prezenţa a 5 l apă într-un cilindru
metalic. A constatat că în soluţie se află cantităţi importante de potasiu (KOH) şi foarte mici de
silice şi hidroxid de aluminiu.

Compoziţia elementară a ortozei şi cantităţile trecute în soluţie

Elemente sub formă
% în ortoză g trecute în soluţie
de oxizi
K2O 16,86 2,52 (98,04 %)
Al2O3 18,28 0,03 (1,17 %)
SiO2 64,86 0,02 (0,79 %)

Se observă că prin contactul ortozei cu apa nu are loc o dizolvare fizică (ca în cazul unei
sări solubile), ci o solubilizare mai importantă a potasiului şi o mai slabă (chiar neglijabilă)
solubilizare a celorlalte elemente din ortoză. Deci alterarea silicaţilor în prezenţa apei nu are loc
ca şi în cazul sărurilor solubile printr-o simplă dizolvare fizică, ci prin fenomene mult mai
complexe, întrucât mineralele primare din silicaţi sunt practic insolubile în apă.
Deşi aluminosilicaţii şi în general, silicaţii primari sunt săruri insolubile în apă (ale
acizilor silicici cu baze tari), au tendinţa (ca şi sărurile solubile) de a suferi transformări în contact
cu ionii apei. Datorită insolubilităţii în apă a reţelei cristaline a silicaţilor, nu intră în reacţie cu
apa decât elementele bazice mai slab legate şi cu tendinţă mare de disociere din reţea. Aceşti
cationi bazici se află pe suprafeţele exterioare, precum şi în zona muchiilor şi în colţurile reţelei
cristaline, fiind slab legate de reţeaua cristalină.
 La contactul cu dipolii de apă, în cazul proceselor de hidratare fizică, are loc o slăbire a
forţei de coeziune dintre cationi şi reţeaua cristalină.
În contact cu dipolii apei, cationii bazici se hidratează fizic. Are loc o desfacere a
cationilor din reţea de către ionii H+ din apă, care determină nu numai desprinderea lor din
reţeaua cristalină, ci şi deplasarea lor în soluţie, unde alături de grupare, oxidul formează baze
{KOH, NaOH, Ca(OH)2, Mg(OH)2}.

K K
K silicat K + H+ + OH- →K silicat Si + KOH
K K

Disocierea bazelor determină alcalizarea soluţiei solului prin îmbogăţirea acesteia în

cationi metalici şi ioni de oxidril, fenomene specifice pentru procesele de hidroliză. Prezenţa CO 2
în apă, accelerează reacţia de alterare prin hidroliză şi formarea carbonaţilor:

2KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2H2O

Deplasarea bazelor din silicaţi şi de la locul lor de formare reprezintă prima fază în
hidroliza lentă a silicaţilor (săruri insolubile în apă), care este denumită debazificare.
Hidroliza silicaţilor nu se poate transpune printr-o ecuaţie chimică obişnuită întrucât în
soluţie nu apar molecule de silicat (ca la sărurile solubile) ci doar unele componente (părţi) din
reţeaua cristalină, în zona de contact cu dipolii de apă.
Prin intrarea ionului H+ în locul cationului de K+ (schimb la echivalenţi de valenţă) de pe
suprafaţa exterioară, muchii şi colţurile reţelei cristaline (parţial sau slab dezagregate) sau
feldspatul potasic (ortoza în exemplul de faţă) devine superficial hidrolizat, iar soluţia solului se
alcalinizează prin formarea KOH, care este puternic disociat în K + şi OH-. Feldspatul astfel
hidrolizat se va hidrata în continuare mai puternic, reţeaua lui cristalină îşi pierde stabilitatea şi în
prezenţa reacţiei alcaline din silicatul primar se pune în libertate (se solubilizează) o parte din
dioxidul de siliciu (SiO2) sub formă de acid silicic instabil care trece rapid în silice coloidală
hidratată şi care se depune sub formă de praf albicios de silice secundară.
Ieşirea din reţeaua cristalină a silicatului şi punerea în libertate a unei părţi din siliciu sub
formă de silice secundară hidratată poartă numele de desilicifiere şi reprezintă faza a-II-a de
hidroliză a silicaţilor. Prin înaintarea procesului de hidroliză, pe lângă cationii bazici şi silice din
reţeaua cristalină a silicaţilor (care conţin fier) se eliberează uşor şi fierul (Fe 2+) sub formă de oxid
feric (Fe2O3), care prin hidratare rapidă se depune sub formă de hidroxid coloidal de fier: Fe(OH) 3
· nH2O.
Prin procesele de hidratare care deschid cale liberă hidrolizei silicaţilor (ca săruri greu
solubile), restul nucleului aluminiu-silicic rămas după declanşarea debazificării şi desilicifierii
silicatului primar, va suferi în continuare procese complexe de afânare şi hidratare rezultând
compuşi complet noi denumiţi silicaţi secundari hidrataţi sau minerale argiloase, care sunt
principalele minerale din structura rocilor argiloase:
2KalSi3O8 + 2H2O + CO2 = K2CO3 + 4SiO2 + Al2O3 · 2SiO2 · 2H2O.
Această a-III-a fază de alterare lentă a silicaţilor, poartă numele de argilizare .
Este de remarcat faptul că nu are loc o evoluţie liniară în timp a fazelor, unele din ele pot
avea loc şi concomitent (faza I-a şi faza a-II-a). În alterarea silicaţilor poate să apară şi o a patra
etapă de alterare, prin hidroliza silicaţilor şi anume destrucţia totală şi definitivă a silicaţilor şi
desfacerea lor în bază, silice şi hidroxizi de aluminiu şi siliciu, fără ca aceşti componenţi să se
poată lega sub formă de minerale argiloase.
În condiţii de climat rece şi umed, caracteristic zonelor înalte, precum şi în condiţiile unui
climat umed şi cald (tropice şi ecuator), procesul de alterare prin hidroliză este foarte intens şi
puternic şi are loc distrucţia totală şi definitivă. Silicaţii primari sunt puternic atacaţi şi
descompuşi total prin hidratare (care declanşează hidroliza puternică) şi hidroliză neformându-se
argilă, ci numai grupe coloidale hidratate: baze, oxizi şi hidroxizi: SiO 2 · nK2O, Al (OH)3,
Fe(OH)3, NaOH, KOH, Ca(OH)2, Mg(OH)2 care sunt puternic levigate pe profilul solului.
Fazele alterării silicaţilor pot fi parcurse, în totalitate sau parţial, în principal în funcţie de
temperatură şi umiditate (rezultând minerale argiloase de tip 1:1 – hidroliză prin monosalitizare
sau minerale argiloase de tip 2:1 – hidroliză prin bisialitizare). Deci, alterarea lentă în 3 faze duce
la formarea argilei, iar în condiţiile unei alterări puternice, are loc destrucţia definitivă a
silicaţilor.
Intensitatea alterării mineralelor prin procese de hidroliză este cu atât mai intensă cu cât:
 gradul de mărunţire a mineralelor este mai mare;
 concentraţia ionilor de hidrogen rezultaţi din disocierea apei este mai mare;
 temperatura mai ridicată;
 conţinutul de baze din silicaţi (silicaţi mai bogaţi în baze) este mai mare.
Cu cât în scoarţa de alterare se găseşte o cantitate mai mare de apă, cu atât intensitatea
hidrolizei este mai puternică (hidroliza fiind declanşată de ionii de hidrogen ai dipolului apei). O
cantitate mai mare de apă determină îndepărtarea produselor de alterare de la locul de formare şi
ca atare în contact cu apa vin noi particule minerale.
Hidroliza se petrece diferit pe glob, cu intensităţi diferite de la o zonă bioclimatică la alta.
Astfel, prin hidroliza ortozei se pot obţine, în condiţii diferite de umiditate şi temperatură,
caolinit, montmorillonit, illit (sericit), sau silice şi oxizi de Al şi Fe hidrataţi.
Astfel, în condiţii de temperatură şi umiditate moderate, cu reacţie neutră sau alcalină,
procesele de debazificare şi îndepărtare a sărurilor de la locul de formare sunt mai lente.
Prin hidroliză se formează un silicat micaceu (sericitul), un silicat secundar care în
continuare dă naştere la illit, montmorillonit. Aceste minerale argiloase sunt bogate în elemente
bazice.
Alterarea ortozei în condiţii de temperatură şi umiditate moderată (proces de sericitizare),
se petrece conform reacţiei:
3KalSi3O8 + CO2 + H2O = K2CO3 + 6SiO2 + KAl2 (Si3Al)10(OH)2.
În condiţii de temperatură scăzută sau ridicată, umiditate mare şi reacţie acidă, prin
hidroliza ortozei are loc procesul de caolinizare. Are loc o debazificare intensă, bazele eliberate
din reţeaua cristalină a mineralelor de către ionul dipolului de apă, în prezenţa apei acidulate cu
CO2, trec rapid în săruri. Acestea, din cauza umidităţii mari, sunt îndepărtate de la locul de
formare.
În prezenţa mediului bazic are loc un proces de desilicifiere puţin intens, întrucât bazele
sunt îndepărtate rapid de la locul de formare. Rezultă în faza a III-a a hidrolizei un mineral argilos
sărăcit în baze şi anume caolinitul. Procesul acesta poartă numele de caolonizare şi are loc
conform reacţiei:

2KalSi3O8 + 2H2O + CO2 = K2CO3 + 4SiO2 + Al2O3 * 2SiO2 * 2H2O

caolinit

Aceste tipuri de alterare a silicaţilor primari, din care rezultă minerale argiloase, ca
minerale secundare ce conţin siliciu (Si) şi aluminiu (Al), se numesc alterări siallitice. Ele sunt
caracterizate printr-un mod mai lent de desfăşurare, o levigare parţială sau mare înaintată a
bazelor, o pierdere neânsemnată de siliciu, precum şi formare de minerale argiloase, ce conţin o
parte de ioni siliciu şi baze rezultate din alterarea mineralelor primare.
În condiţiile de la tropice şi ecuator, unde climatul este cald şi umed, hidroliza este
intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi (destrucţia silicaţilor) în componentele de bază. În urma
procesului de hidroliză are loc îndepărtarea totală a bazelor, precum şi a unei părţi însemnate de
silice coloidală.
Nucleul alumino-silicatic se descompune în oxizi de fier, de siliciu şi aluminiu (din cauza
apei calde din zona tropicală şi eurotropicală, are loc o alterare în condiţii de soluţie uşor alcalină,
fiind numită hidroliză alcalină). Reacţia alcalină imprimă culoarea roşie. Oxizii hidrataţi şi
semihidrataţi de Fe, Al (o parte mare din siliciul rezultat este spălat în adâncime), care se
acumulează în scoarţa alterată cu produşi de alterare, capătă o culoare roşie specifică (dată de
oxizii de fier în principal). Această culoare roşie, dată de principalii produşi de alterare, dau
denumirea acestui proces, numit laterizare (later în lb. latină = ţiglă, cărămidă).
Reacţia conform căreia se desfăşoară procesul de laterizare este:
2KalSi3O8 + 15H2O + CO2 = 6Si(OH)4 + 2Al(OH)3 + K2CO3
Acest tip de alterare completă poartă numele de allitizare (Al = aluminiu, lithos = piatră)
sau ferallitizare. Allitizarea constă deci în destrucţia silicaţilor, levigarea puternică a bazelor
alcaline – pământoase şi a silicei, precum şi în acumularea reziduală şi iluvială a oxizilor şi
hidroxizilor de fier şi aluminiu.
Între procesele de allitizare şi cele de siallitizare sunt deosebiri importante şi evidente.
Prin allitizare, roca silicatică este intens transformată, atât chimic cât şi mineralogic. În urma
procesului de siallitizare, schimbările din punct de vedere chimic rămân în mare parte
neânsemnate faţă de cele din punct de vedere mineralogic, care sunt foarte importante. În
condiţiile unui climat arid (deşerturi şi stepă) siallitizarea este însoţită de acumularea de carbonaţi
(carbonato-siallitizare) sau de săruri (hallo-siallitizare).
Destrucţia definitivă şi totală a silicaţilor
În zonele temperate, cu umiditate ridicată, temperatură scăzută şi humus acid, restul din
nucleul alumino-silicaţilor primari rămaşi după parcurgerea fazelor de debazificare şi desilicifiere
nu se mai poate afâna, hidroliza şi forma minerale argiloase. Acest nucleu rămâne desfăcut în
elementele componente hidratate: SiO2 · nH2O; Al(OH)3, Fe(OH)3, KOH, NaOH, care sunt
supuse unei intense migraţii pe profil.
Desfacerea (destrucţia silicaţilor) poate fi rapidă şi intensă (destrucţie primară) sau slabă
şi lentă (destrucţia secundară).
Destrucţia primară se produce direct şi definitiv fără a se putea forma ceva argilă.
În cazul destrucţiei secundare se formează mai întâi argila, care apoi este descompusă
parţial sau complet în elementele componente ale silicaţilor primari. Destrucţia primară este
specifică solurilor brune acide şi podzolurilor din zona temperată (podzoluri primare sau de
destrucţie). Destrucţia secundară sau parţială apare în solurile cu subtipuri podzolite (luvice) şi
degradare podzolică secundară. Nu întotdeauna apare o separare între procesele de formare a
argilei şi acelea de destrucţie, uneori pot coexista, dar numai unul din acestea devine
predominant.
Într-un mediu acid (pH mai mic de 5), mediu umed şi cu temperatura scăzută, hidroliza
este totală, având loc o destrucţie totală a silicaţilor şi desfacerea lor în baze, silice şi hidroxizi.
Aceste componente ale silicaţilor primari nu întrunesc condiţiile de formare ale mineralelor
argiloase.
Hidroliza este cel mai important proces de alterare întrucât prin acest proces rezultă
diferite săruri (necesare nutriţiei plantelor), dintre care CaCO 3 este cea mai importantă, precum şi
mineralele argiloase, principalele componente ale solului şi ale rocilor sedimentare. Argila este
principalul component mineral al solului, care alături de humus (componenta organică a solului),
sunt esenţiali pentru definirea însuşirilor solului.
Dinamica alterării mineralelor
Intensitatea proceselor de alterare este influenţată de natura agenţilor de alterare.
 Principalii factori care influenţează direct creşterea vitezei de alterare a silicaţilor primari:
 gradul de mărunţire a mineralelor dezagregate;
 tipul de structură cristalină a silicaţilor;
 gradul de aprovizionare cu cationi bazici în reţeaua cristalină;
 prezenţa Fe2+ în reţea, oxidarea şi eliberarea acestuia;
 înlocuirea feldspatului potasic cu cel sodic;
 existenţa unor poziţii libere în reţea.
Alterarea mineralelor primare creşte direct proporţional cu gradul de mărunţire al
mineralelor dezagregate, deoarece creşte suprafaţa de contact dintre mineralul primar şi agenţii de
alterare.
 Structura cristalină a silicaţilor influenţează viteza de alterare. Viteza de alterare se
amplifică de la silicaţii cu reţele tridimensionale: feldspaţi, feldspatoizi şi zeoliţi, către silicaţii cu
tetraedri izolaţi: olivina, granatul, epidotul.
„Creşterea gradului de bazicitate a silicaţilor (raport cationi bazici (siliciu şi raportul
Al3+/Si4+) în reţeaua cristalină, duce la mărirea vitezei de alterare a acestora”. (R. Lăcătuşu,
2000).
Barshad în 1964 (citat de R.Lăcătuşu, 2000) a elaborat o serie referitoare la stabilitatea
mineralelor silicatice, luând în considerare gradul de înlănţuire a tetraedrilor din reţeaua cristalină
şi intensitatea substituţiei izomorfe a Si4+ cu Al3+ în reţea. În anul 1974, C.Chiriţă a inversat pur şi
simplu seria lui Barshad şi a denumit-o seria de succesiune a alterabilităţii silicaţilor.
Biotit Hornblendă Augit Hipersten Olivină

Cuarţ Muscovit Feldspat

potasic

Feldspat Feldspat Feldspat Feldspat

sodic sodo-calcic calco-sodic calcic

alterabilitate

Succesiunea creşterii alterabilităţii mineralelor silicatice

(C.Chiriţă, 1974)
În ramura superioară, creşterea alterabilităţii este legată de scăderea gradului de înlănţuire
a tetraedrilor din reţeaua silicaţilor.
În ramura inferioară, creşterea alterabilităţii este influenţată de gradul de creştere a
cantităţii de aluminiu din tetraedrul de siliciu, din silicaţi.
În funcţie de viteza de alterare a mineralelor primare prezentăm înşiruirea acestora în
funcţie de creşterea alterabilităţii lor: titan  cuarţ  muscovit  feldspat potasic  feldspat
sodic  feldspat sodicalcic  feldspat calcosodic  feldspat calcic  biotit  amfiboli 
piroxeni  olivină.
Fiedler şi Reissig, în 1964 (citaţi de R.Lăcătuşu, 2000) au grupat astfel mineralele
primare în funcţie de gradul de stabilitate:
 gips, calcit, dolomit – foarte puţin stabile;
 olivină, anortit, opatit – puţin stabile;
 angit, hornblendă, feldspaţi calcosodici, biotit - moderat stabile;
 ortoclaz, muscovit, oxid de fier – foarte stabile;
 cuarţ, magnetit, minerale argiloase – extrem de stabile.
Jackson şi Sherman în 1953 (citaţi de Lăcătuşu, 2000) enunţă stadiile şi principalele etape
de alterare a mineralelor din soluri. Aceştia separă 13 stadii de alterare: primele 5 stadii fac parte
din prima etapă de alterare incipientă, următoarele 4 stadii fac parte din etapa mijlocie, iar
ultimele 4 stadii fac parte din etapa a III-a avansată de alterare.
Stadiile şi etapele de alterare a mineralelor din soluri
(după Jackson şi Sherman, 1953), citaţi de R. Lăcătuşu, 2000
Stadii de
Mineralele reprezentative Soluri reprezentative
alterare
Etapa incipientă de alterare
1 Gips, nitrat de sodiu Soluri tinere indiferent de
2 Calcit, dolomit, apatit regiunea unde apar
 3 Olivină, hornblendă, piroxeni
4 Biotit, glauconit
5 Albit, anortit, microclin, ortoclaz
Etapa mijlocie de alterare
6 Cuarţ
Soluri din regiuni temperate
7 Muscovit, illit
formate sub vegetaţia
8 Vermiculit, hidromice expandabile
forestieră sau ierboasă
9 Smectit
Etapa avansată de alterare
10 Caolinit
Soluri intens alterate din
11 Gibbsit
regiuni tropicale şi
12 Hematit, goethit, limonit
ecuatoriale
13 Rutil, zircon

Hidratarea este un proces fizico-chimic prin care apa pătrunde (se fixează) în masa
mineralelor. Constă fie din legarea fizică a dipolului de apă la suprafaţa particulelor de minerale
mărunţite prin dezagregare (hidratare fizică) prin forţe electrice, fie că are loc prin pătrunderea
apei în reţeaua cristalină a mineralelor (hidratare chimică).
Hidratarea fizică este un proces fizico-chimic de atragere la suprafaţa mineralelor
mărunţite prin dezagregare, (care au la suprafaţă valenţe libere) a dipolilor apei.
Valenţele rămase libere (+ sau -) atrag dipolii de apă, formând un strat subţire de apă
numit film, sau peliculă de hidratare, sau peliculă de apă.
Cantitatea de apă fixată prin forţe electrice este cu atât mai mare cu cât dezagregarea este
mai înaintată. Prin hidratare fizică nu are loc o modificare de substanţă a materialelor supuse
hidratării, dar aceasta înlesneşte şi grăbeşte alterarea.
Acest proces este posibil deoarece moleculele de apă prezintă o structură dipolară (la un
capăt sunt dispuşi cei 2 atomi de hidrogen, iar la celălalt, atomul de oxigen), molecula apei
comportându-se ca un magnet, fiind denumită: dipol de apă. Forma dipolilor de apă precum şi
dispunerea ionului în dipol, diferă după diverşi autori. Unii cercetători consideră faptul că dipolul
apei are formă de bastonaşe, cu H+ la un capăt (polul pozitiv) şi cu OH- la celălalt capăt (polul
negativ). Alţii consideră că moleculele de apă au formă de triunghi isocel uşor turtit, care are în
vârfurile ascuţite câte un ion H+ şi în vârful obtuz, ionul O--. Cel 2 poli fiind în acest caz vârful
obtuz cu O— (polul negativ) şi punctul H (polul pozitiv) care reprezintă centrul de greutate al
celor 2 sarcini pozitive.
Dipolii apei se orientează de-a lungul liniilor de forţă radiate de ionii respectivi: cu polul
negativ spre centrul cationului, respectiv cu cel pozitiv spre centrul anionului.
Ca urmare a hidratării cationilor, în procesul de alterare este slăbită forţa de atracţie
dintre anionii şi cationii reţelei cristaline şi ca atare are loc afânarea şi apoi dezintegrarea
mineralelor. Prin hidratare fizică se măreşte volumul cationilor, ceea ce determină tensiuni în
reţeaua cristalină a mineralelor, determinând slăbirea forţelor de coeziune din minerale şi ducând
la distrugerea reţelei.
Hidratarea chimică este procesul de fixare a apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie
sub formă moleculară, ca apă de cristalizare. (ex: CaSO4 · 2 H2O – gipsul), limonitul Fe2O3 ·
3H2O – goethitul Fe2O3 · H2O, Al2O3 – diasporul, MnO2 · H2O – manganitul, fie sub formă
ionică ca grupări OH, denumite apă de constituţie: Fe(OH)3 – hidroxid feric, Al(OH)3 – gibbsit
(hidrargilit).
Prin hidratare chimică rezultă unele minerale secundare specifice rocilor sedimentare.
Apa de cristalizare şi de constituţie sunt puternic legate şi nu pot fi îndepărtate decât la
temperaturi ridicate (în condiţii de laborator). În schimb apa de hidratare fizică (apă de suprafaţă)
este slab reţinută, astfel că la temperaturi obişnuite poate fi îndepărtată. Acest fenomen se petrece
destul de frecvent în natură, prin uscarea solului în sezoanele estivale din zona temperată. Acest
fenomen de pierdere a apei de hidratare fizică se numeşte deshidratare.
Hidratarea chimică are un rol important în legătură cu alterarea mineralelor care conţin
fier (piroxeni, amfiboli, biotit, peridotit) sub formă de fier feros (bivalent Fe2+). Acesta prin
oxidare trece în Fe3+ care se elimină din reţeaua cristalină ca Fe2O3 (hematit). Prin hidratare Fe2O3
trece în hidroxid feric coloidal, conform reacţiilor:
2FeO + ½ O2 = Fe2O3
Fe2O3 + H2O = 2Fe(OH)
Într-un mediu slab acid-neutru, Fe(OH)3 fiind aproape de punctul său izoelectric precipită
şi se depune pe locul de formare, ca pete sau pelicule brun-gălbui pe suprafaţa cristalelor
mineralelor supuse alterării. Acesta mai departe poate suferi o deshidratare parţială în condiţii de
uscăciune, transformându-se în oxihidrid de fier FeO(OH) sau Fe2O3 * H2O – goethit care în
condiţii de umiditate primeşte apă, trecând în limonit, conform reacţiei:

2Fe2O3 · H2O + 2 H2O = 2Fe2O3 · 3H2O

goethit limonit
Deshidratarea este procesul de pierdere a apei de hidratare fizică (proces invers
hidratării). Are loc mai ales în sezoanele estivale secetoase care urmează unor perioade de
alterare puternică.
Prin deshidratare se obţin produşi slab hidrataţi sau chiar anhidri (nehidrataţi).
Mai ales în regiuni tropicale, în sezoanele secetoase, prin deshidratarea hidroxizilor
coloidali (sescvioxizi) de tipul Fe(OH)3 şi Al(OH)3 se formează oxihidroxizi semihidrataţi
FeO(OH) sau Fe2O3 · H2O sau AlO(OH) sau Al(OH)3 · H2O, sau chiar sescvioxizi anhidri
Fe2O3 şi Al2O3.
La fel şi coloidul de SiO 2 hidratat cu n molecule de apă suferă o deshidratare progresivă
până la stadiul de SiO2 – cuarţ.
Prin deshidratare are loc o restrângere a solului, deci are loc o aşezare mai puţin spaţială a
mineralelor amorfe puternic hidratate.
Dispersarea şi dizolvarea
Odată pătrunsă în interiorul fragmentelor de rocă dezagregată, apa determină prin
hidratare o slăbire a forţelor de coeziune internă din interiorul reţelei cristaline, exercitând o
acţiune de dispersie a materiei minerale şi desfacere a mineralelor şi rocilor în fragmente din ce în
ce mai mici. Dispersarea înaintată dusă până la molecule şi ioni ai unor substanţe solide, lichide
sau gazoase, într-un mediu de dispersie lichid, se numeşte dizolvare. În cazul rocilor şi
mineralelor, dizolvarea se realizează în mediu apos. Dizolvarea depinde de: compoziţia chimică;
temperatura dizolvanţilor; solubilitatea substanţelor solubile şi greu solubile.
Modificându-se condiţiile fizico-chimice ale mediului dispersant, substanţele dizolvare în
apă pot ieşi din soluţie prin precipitare şi depunere, adică se pot insolubiliza parţial sau total.
Acţiunea dizolvantă a apei apare mai evident la rocile sedimentare care conţin compuşi uşor,
mijlociu şi greu solubili.
Intensitatea procesului de dizolvare este diferită de la un mineral la altul şi depinde de
natura mediului dizolvant.
Ex: solubilitatea gipsului (sare mijlociu solubilă) în apa la 180 C este de 2,2 j/l. În
prezenţa NaCl, solubilitatea creşte la 11 g/l.
Solubilitatea CaCO3 (sare greu solubilă) este şi mai mică faţă de cea a gipsului şi anume
0,00143 g/l la 250 C. Dacă în soluţie apare CO2, solubilizarea CaCO3 este mult mai uşoară şi mai
activă. Reacţia soluţiei dizolvante are mare importanţă pentru accelerarea (sau reducerea)
dizolvării.
 Ex: în domeniul slab – acid – neutru – slab alcalin (pH = 5-8), dizolvarea este minimă şi
decurge lent şi greoi.
La reacţii acide (pH mai mic decât 5), precum şi la reacţii alcaline (pH mai mari de 8),
din cauza efectului H+ (în mediu acid) şi a OH- (în mediu alcalin), creşte rapid şi puternic rata de
dizolvare, accentuâdu-se procesul de alterare.
Procesele de dispersare şi dizolvare au loc în natură (sol şi minerale) pe scară largă şi se
petrec permanent. Alături de levigarea substanţelor rezultate prin dispersare, solubilizare,
hidroliză, oxidare, aceste procese au rol important în procesul de pedogeneză, precum şi în cel de
nutriţie minerală a plantelor.

2.3. Alcătuirea părţii minerale a solului: produşii rezultaţi prin dezagregare şi alterare

În decursul timpului, sub acţiunea factorilor de solificare din atmosferă, hidrosferă şi

biosferă, rocile masive sunt transformate în roci mai mult sau mai puţin afânate, respectiv
fragmente grosiere de diferite dimensiuni (rocile sedimentare).
Produşii care rezultă din sfărâmarea şi mărunţirea rocilor şi mineralelor se diferenţiază
după gradul lor de mărunţire precum şi după compoziţia lor chimică. Produşii de descompunere
sunt reprezentaţi de fragmente grosiere de diferite mărimi, care păstrează în general compoziţia
chimică a rocilor iniţiale (eruptive sau metamorfice). Aceşti compuşi de dezagregare sunt
denumiţi constituenţi primari ai scoarţei de alterare şi ai solului. Ei reprezintă aglomerări mono
minerale sau poliminerale, care au diferite grade de dispersie şi sunt de mărimea pulberilor şi a
bolovanilor.
În urma proceselor de alterare şi transformare chimică, rezultă o serie de compuşi chimici
sau minerale noi, care reprezintă componenta minerală secundară a solului. Aceşti compuşi noi,
deosebiţi de roca iniţială din care au rezultat, au o structură foarte fină. În contact cu apa pot să
formeze soluţii (fiind denumiţi compuşi solubili) sau pot forma suspensii coloidale.

2.3.1. Principalii produşi de dezagregare

În funcţie de mărimea fragmentelor de rocă rezultate în urma proceselor de dezagregare,
aceşti produşi minerali grosieri se împart după scara de mărime propusă de Atterberg, astfel:
 bolovăniş (diametru peste 200 mm);
 pietre (diametru între 20 – 200 mm);
 pietriş (diametru între 2 – 20 mm);
 nisip grosier (diametru între 2 – 0,2 mm);
 nisip fin (diametru între 0,2 – 0,02 mm);
 praful (pulberi, mâl) cu diametru între 0,02 – 0,002 mm.
Compuşii minerali grosieri cu diametrul mai mare de 2 mm formează „scheletul solului”
iar compuşii minerali grosieri primari cu diametru mai mic de 2 mm formează „pământul fin”.

Praful (mâlul, pulberile)

Este format din particule de dezagregare cu diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm. Are
acceaşi compoziţie mineralogică cu a rocii iniţiale. Apare în % ridicate în rocile sedimentare de
tipul loessului şi aluviunilor. La formarea lui participă şi procese de alterare. Are o compoziţie
chimică complexă, poliminerală conţinând silice amorfă sau cristalizată, precum şi alte minerale
nealterate: biotit muscovit, feldspaţi ortoclazi, feldspaţi plagioclazii, feldspatoizi, cuarţ, oxizi şi
hidroxizi de fier.
În cantităţi diferite praful este prezent în toate solurile. Alături de nisip şi argilă intră în
alcătuirea granulometrică (textura) solului.
 Nisipul
Este format din particule primare de dezagregare mai puţin fine, comparativ cu praful şi
anume particule cu diametrul cuprins între 2 – 0,02 mm.
După mărimea grăunţilor de nisip, se clasifică astfel:
 nisip grosier (cu diametrul 2 – 0,2 mm);
 nisip fin (particule minerale cu diametrul 0,2 – 0,02 mm).
Nisipul grosier, la rândul lui, se poate împărţi în 3 grupe:
 nisip mare (1 – 2 mm);
 nisip mijlociu (0,5 1 mm);
 nisip mărunt (0,2 – 0,5 mm).
Particulele de nisip sunt fragmente de roci şi minerale nealterate, mai ales cuarţ. După
compoziţia mineralogică, se împart în nisip omogen şi nisip heterogen.
Nisipul omogen are culoare albicioasă, galben-albicioasă şi conţine în procent mai mare
cuarţ. El se solifică mai greu.
Nisipul heterogen are o compoziţie mineralogică complexă: cuarţ, mice, feldspaţi, oxizi
de fier. Are culoare gălbuie, galben-ruginie. Se solifică mult mai uşor. În solurile care conţin
procente mari de nisip, însuşirile solului sunt mai puţin favorabile.
Sunt sărace în nutrienţi, au o permeabilitate ridicată pentru apă, sunt expuse uşor
uscăciunii şi au capacitate slabă de reţinere şi absorbţie a apei şi bazelor în sol. În solurile grele,
argiloase, prezenţa nisipului are efecte pozitive, contribuind la micşorarea compactităţii şi la
mărirea permeabilităţii pentru aer şi apă a solului.
Pietrişul
Este format din fragmente grosiere primare cu diametrul cuprins între 2 – 20 mm. Au o
compoziţie în general heterogenă, putând fi şi omogene. Sunt constituite din fragmente rotunjite
care au fost transportate de apă şi depuse în văi, terase, conuri de dejecţie, morene. Poate fi şi
colţuros, găsindu-se astfel de fragmente în toate solurile formate pe depozite eluviale (pe
materiale care n-au fost transportate de la locul de formare) sau pe materiale deluviale (puţin
transportate, în regiuni în pantă). În funcţie de diametru se împart astfel:
 pietriş mărunt 2 – 5 mm;
 pietriş mijlociu 5 – 10 mm;
 pietriş mare 10 – 20 mm.
Pietrişul poate fi în continuare dezagregat sau chiar alterat, reprezentând o sursă nouă şi
permanentă de substanţe minerale.
Pietrişul reduce coeziunea solului şi îi măreşte permeabilitatea pentru apă şi aer. În
cantităţi mari apare în solurile scheletice. Un procent prea mare în sol de pietriş sau prundiş
(pietriş spălat din văi) reduce în sol conţinutul de pământ fin şi de nutrienţi. Solurile care au
procente ridicate de pietriş sunt soluri sărace, uscate, slab fertile. Solurile aluviale cu mult prundiş
sunt uitilizate în silvicultură pentru unele specii forestiere: salcia, plopul, arin, frasin.
Pietrele şi bolovanii
Sunt produşi primari de dezagregare a rocilor şi mineralelor, cu diametru mai mare de
200 mm (pietrele au diametrul între 20 – 200 mm, iar bolovănişurile au diametrul mai mare de
200 mm).
Pietrele spălate şi rulate din albia râului se numesc bolovănişuri. Apar în cantităţi mai
mari în soluri cu mult schelet şi în solurile formate pe roci parentale dure.
Solurile formate pe grohotişuri şi cele superficiale, formate pe roci tari, sunt bogate în
pietre. Solurile formate pe terase, morene, conuri de dejecţie, în albia văilor şi a râurilor sunt mai
bogate în bolovani. O prezenţă în procent mare a pietrelor şi bolovanilor reduce aportul de
pământ fin (argila, praf) şi împiedică dezvoltarea rădăcinilor plantelor.
 Principalii produşi de alterare, transport, sedimentare şi acumulare
Întrucât aceştia sunt produşi noi rezultaţi prin transformări chimice din roci şi minerale
preexistente sunt denumiţi şi compuşi minerali secundari. Se pot împărţi în săruri, oxizi, hidroxizi
(produşi simpli) şi minerale argiloase (produşi compuşi).
După comportarea lor faţă de apă se împart în:
 Compuşi solubili în apă:
 acizi;
 baze;
 săruri: foarte solubile, mijlociu solubile, greu solubile, foarte greu solubile.
 Compuşi dispersabili coloidal în apă:
o silice coloidală şi cuarţ rezidual;
o oxizi şi hidroxizi de Fe, Al, Mn;
o mineralele argiloase;
o argilele allofane.
Compuşi solubili în apă
Sunt reprezentaţi de acizi, baze şi săruri care în apă formează soluţii perfecte. Aceşti
compuşi chimici noi au rezultat prin procese de alterare (oxidare, reducere, carbonatare, hidratare
şi mai ales hidroliză).
Acizii minerali rezultă în urma proceselor de alterare a materiei minerale şi organice. În
sol şi în scoarţa de alterare sunt prezenţi numeroşi acizi. Aceştia, în cea mai mare parte, sunt
neutralizaţi cu diferite baze rezultate în principal în prima fază de hidroliză a silicaţilor
(debazificare).
Cei mai importanţi sunt: acidul carbonic, azotic, fosforic, sulfuric, clorhidric.
Acidul carbonic rezultă prin dizolvarea în apa pluvială încă din atmosferă, precum şi din
CO2 rezultat în sol prin activitatea microorganismelor şi rădăcinilor. Acesta măreşte aciditatea
apei şi implicit puterea ei de dizolvare şi de alterare. Acidul carbonic rezultă în sol şi din
mineralizarea materiei organice.
În prezenţa apei acidulate cu CO2, aceasta se comportă ca acid carbonic şi acţionează
asupra bazelor care au rezultat din alterarea mineralelor (prima fază a hidrolizei silicaţilor),
rezultând bicarbonaţi şi carbonaţi (proces de alterare prin carbonatare).
Cel mai important compus carbonatat este calcarul (calcitul) CaCO3.
Acidul fosforic rezultă în sol din procesele complexe de mineralizare a materiei
organice, precum şi din compuşi cu fosfor din roci şi minerale, procese care, în principal, sunt de
natură biochimică.
Acidul azotic se formează permanent în sol prin oxidarea biochimică a azotului
amoniacal (rezultat din mineralizarea materiei organice) în acid azotos şi apoi acid azotic. Se
combină în sol cu diferite baze, formând sărurile denumite azotaţi (nitraţi) cu rol important în
nutriţia plantelor. Sunt puţine roci şi minerale care au în conţinutul lor elementul chimic azot
(salpetrul de Chile (NaNO3) şi salpetrul de India (KNO3)).
Acidul sulfuric apare în majoritatea solurilor în cantităţi mici. În general în cazul
solurilor sărăturate, cantităţile sunt mai mari. Cu bazele formează sulfaţi. Cea mai importantă sare
a acestuia este gipsul (CaSO4 · H2O).
Acidul silicic formează cu bazele silicaţii, care sunt săruri foarte răspândite în scoarţa
terestră (35 % din numărul total al mineralelor, respectiv 75 % din greutatea litosferei). Sărurile
acidului silicic sunt componenţi importanţi ai tuturor rocilor. Compuşii acidului silicic au o mare
importanţă în procesul de pedogeneză.
 Sărurile au origine atât în procesele de alterare cât şi în rocile parentale precum şi în
materia organică mineralizată. O însuşire importantă a sărurilor este solubilitatea lor. Solubilitatea
lor depinde în principal de temperatură.

Solubilitatea CaCO3 în apa lipsită de CO2, în funcţie de temperatură (C.Chiriţă, 1955) –

g/100 g soluţie

Temperatura CaCO3
150 0,0013
300 0,00145
450 0,00155

Solubilitatea în apă a principalelor săruri din soluri - g/100 g soluţie

(C.Chiriţă, 1955)

NaNO MgSO Na2C NaHC

Temp NaCl KCl MgCl2 CaCl2 KNO3 CaSO4
3 4 O3 O3
100 26,3 23,8 34,9 39,4 44,6 17,7 23,6 0,193 11,2 7,58
200 26,4 25,5 35,3 42,7 46,8 24,1 26,2 0,202 17,8 8,76
300 26,5 27,2 - - 49,0 31,5 28,0 0,209 29,0 9,99
400 26,7 28,7 36,5 53,6 51,2 39,1 31,3 0,211 33,2 11,27

După gradul lor de solubilitate, sărurile se împart în 4 grupe:

 săruri uşor solubile;
 săruri mijlociu solubile;
 săruri greu solubile;
 săruri foarte greu solubile.
Sărurile uşor solubile cele mai răspândite sunt cele ale acidului clorhidric (cloruri –
NaCl, KCl, CaCl2, MgCl2), ale acidului azotic (azotaţi – nitraţi NaNO3, KNO3, Ca(NO3)2, unele
săruri ale acidului carbonic (carbonaţi – Na2CO3, K2CO3), unele săruri ale acidului sulfuric
(sulfaţi – Na2SO4, K2SO4, MgSO4, unele săruri ale acidului fosforic (fosfaţi monocalcici, fosfaţi
dicalcici, fosfaţi de sodiu, fosfaţi de potasiu. Fiind foarte solubile, sunt uşor levigabile, rămânând
în sol în cantităţi neânsemnate (excepţie face cazul soluţiei halomorfe).
Săruri mijlociu solubile rămân în sol după spălarea sărurilor uşor solubile. În regiunile
umede şi reci ele pot fi spălate în profunzime până la apa freatică. Cel mai important reprezentant
este gipsul (sulfatul de calciu hidratat CaSO4 · 2H2O). Gipsul are o solubilitate în apă de 2,02 g/l
la 200 C.
Săruri greu solubile rămân în sol după spălarea celor mijlociu solubile. Sunt
reprezentate de carbonaţi de calciu (CaCO3), de magneziu (MgCO3) şi dolomitul - MgCa(CO3)2
care au importanţă majoră în procesul de solificare. În prezenţa apei acidulate cu CO 2 se
transformă în bicarbonaţi solubili care sunt levigaţi pe profilul solului şi depuşi prin pierderea
CO2 într-un orizont Cca (carbonato-luvial).
Sărurile foarte greu solubile sunt ultimele săruri care pot fi îndepărtate sau pot rămâne
în solurile puternic levigate. Cele mai reprezentative sunt fosfaţii de fier şi aluminiu (care apar în
argiluvisoluri prin combinarea acidului fosforic cu Fe şi Al) şi fosfatul tricalcic (care se formează
în solurile bogate în CaCO3).
 Compuşii dispersabil coloidal în apă
Aceştia, în contact cu apa, formează suspensii coloidale. Cei mai reprezentativi compuşi
minerali coloidali sunt: silicea coloidală şi cuarţul secundar, mineralele argiloase, argilele
allofane, hidroxizii şi oxizii de Fe, Al şi Mn.
Silicea coloidală (sau silicea hidratată – SiO2 · nH2O)
SiO2 şi silicaţii după Sedleţki (citat de C.Chiriţă, 1955) conţine aproape 97 % din masa
litosferei. După Vernadski (citat de C.Chiriţă, 1955), atomii siliciului determină însuşirile fizice,
chimice şi hidrofizice. Silicea coloidală (silicea liberă) se eliberează în procesul de alterare a
silicaţilor în faza II (desilificare).
Silicea coloidală prin deshidratare se transformă în silice secundară de tipul particulelor
fine de cuarţ. În sol silicea coloidală hidratată apare ca o pulbere fină de culoare albicioasă, care
îmbracă agregatele structurale.
În procesul de alterare prin hidroliză se eliberează acid silicic liber, în formă moleculară,
care este instabil cu formula probabilă: Si(OH)4 sau H2SiO4. Fiind instabil, are loc transformarea
moleculelor de acid silicic în macromolecule care constituie particulele de silice coloidală: Acidul
ortosilicic nestabil trece în acid ortosilicic şi apoi în acid polisilicic, prin legarea în lanţ a
moleculelor prin punţi de oxigen şi deshidratare parţială.
În condiţii climatice de alterare activă, silicea hidratată (sau dispersată coloidal) se
cuplează parţial cu hidroxizii de aluminiu sau de fier electropozitivi, rezultând mineralele
argiloase (faza de argilizare).
Prin învechire, gelul de siliciu coloidal hidratat trece spre forme cristalizate până la
cuarţul secundar. Această transformare şi recristalizare are loc printr-o mulţime de etape de
trecere în care au loc deshidratări şi recristalizări: acid ortosilicic (H 4SiO4) – acid ortodisilicic
(Si(OH)3-O-Si(OH)3 – acid polisilicic (gel solid de opal (cristobalit) – cahalong (opal lăptos)–
calcedonie (formă criptocristalină slab hidratată) – cuarţ secundar (SiO2 cea mai rezistentă
formă).
Siliciul liber se menţine în sol în stadiul de echilibru foarte stabil, care reprezintă un
stadiu intermediar de cristalizare (gruparea moleculelor de SiO 2 în reţeaua cuarţului este
incompletă). Această formă intermediară de echilibru metastabil, se numeşte metacuarţ, care este
cea mai intâlnită formă de cuarţ secundar din soluri.
Oxizii liberi
Prin hidroliza activă a silicaţilor primari are loc formarea şi îndepărtarea bazelor,
pierderea unei părţi de siliciu precum şi distrugerea reţelei cristaline iniţiale care suferă procese
de afânare şi hidratare, rezultând minerale argiloase. În cadrul acestor procese, elementele
chimice de tipul: Si, Al, Mn şi Ti apar ca hidroxizi, oxihidroxizi sau oxizi în mediu de alterare.
Aceştia sunt sub formă de geluri, cu formula:
Si – O – OH – OH2; Fe – Al – O – OH – OH2; Si – Al – Fe – O –OH – OH2
Aceşti compuşi chimici sub formă de gel sunt substanţe coloidale şi sunt denumiţi oxizi
liberi hidrataţi. Oxizii hidrataţi de siliciu şi aluminiu se grupează în complexe amorfe de tipul
alofanelor care evoluează spre minerale argiloase. Altă parte dintre oxizii liberi se complexează
cu humusul, rezultând complexe argilo-humice amorfe stabile sau mai puţin stabile. O altă parte
migrează în soluţia de alterare, depunându-se rezidual.
Oxizii liberi trec în stare cristalină. În soluri ei se pot depune rezidual sub formă de
neoformaţiuni chimice de tipul bobovinelor (oxizi de Fe şi Mn).
Oxizii liberi de Fe, Al şi Mn
Oxizii şi hidroxizii coloidali amorfi precum şi oxizii cristalizaţi de Fe, Al şi Mn, au
rezultat prin hidroliza silicaţilor, în urma căreia, ionii de fier, aluminiu, mangan, au fost scoşi din
reţeaua cristalină a mineralelor şi hidrataţi sau deshidrataţi (sub formă de semihidraţi sau oxizi).
Aceşti compuşi amorfi sau cristalizaţi, indiferent de starea lor de hidratare, rezultaţi prin alterare,
sunt denumiţi oxizi liberi.
 Desigur că abundenţa lor în scoarţa de alterare şi în sol depinde de materialul parental şi
de intensitatea alterării. După ieşirea lor din silicaţi prin alterare, unii dintre oxizii liberi, precum
silicea şi alumina, se unesc şi formează argile amorfe allofane, pe seama cărora se pot forma apoi
minerale argiloase.
Altă parte dintre aceşti oxizi şi hidroxizi formează împreună cu humusul compuşi organo-
minerali amorfi. Aceştia, în mare parte pot fi eluviaţi şi apoi iluviaţi pe profilul solului, sau pot
trece în soluţia solului sub formă coloidală, sau se pot depune ca atare rezidual, cum este cazul
oxizilor şi hidroxizilor de Fe şi Al, în solurile lateritice din zona ecuatorială. O parte din oxizii
liberi sub formă amorfă (de gel) pot trece prin îmbătrânire în stare cristalizată.
Oxizii liberi care se depun fie rezidual, fie în urma levigării, apar pe adâncimea solului
sub formă de pete, pelicule sau comateriale de legătură între particulele minerale grosiere de nisip
şi praf. Se evidenţiază în sol prin culorile lor roşietice (soluri brune, negre, roşcate). Cei care trec
în stare coloidală au un rol important în formarea complexului coloidal adsorbtiv din sol, în
formarea structurii solului şi în delimitarea unor însuşiri fizico-chimice (în solurile bogate în oxizi
de Fe, de tipul: preluvosol, laterite). Se remarcă în cantităţi mai mari, pe lângă oxizii şi hidroxizii
de siliciu şi oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu, denumiţi sescvioxizi, alături de care mai apar
frecvent şi oxizii şi hidroxizii de Mn.
Oxizii şi hidroxizii de fier
Se formează prin alterarea mineralelor primare care au fier în reţeaua cristalină (fierul
este scos din reţea sub formă coloidală de Fe (OH) 3. În solurile din zone mai calde şi mai
secetoase predomină compuşii de fier semihidrataţi, slab hidratat sau deshidrataţi (anhidri, de
culoare ruginie sau roşcată), iar în zonele umede, sescvioxizii hidrataţi (gălbui, brun-gălbui).
Funcţie de natura rocilor primare şi de condiţiile de alterare (umiditate, temperatură,
reacţie), în sol apar o serie de sescvioxizi de fier cu grade diferite de hidratare:
 geluri amorfe de hidroxid feric Fe(OH) 3;
 tranziţii ionice Fe(OH)2+; Fe(OH)2+;
 magnetit  Fe2O3;
 limonit 2Fe2O2 · H2O
 goethit Fe2O3 · H2O ( FeOOH)
 lepidorit ( FeOOH);
 turgit (hidrohematit 2Fe2O3 · H2O
În mediu cu pH acid, compuşii coloidali ai fierului (sescvioxizi) migrează şi sunt iluviaţi
în orizontul B (Bv, Bt, Bs, Bhs).
Principalii oxizi şi hidroxizi ai fierului rezultă în sol din hidroxidul feric Fe(OH) 3 de
natură coloidală, care este scos prin alterare din reţeaua mineralelor ce conţin fier feros (Fe2+).
Hidroxidul feric poate precipita sub formă de gel (în stare coloidală, după care se poate
deshidrata, trecând în stare de oxihidroxid cristalin (goethit, lepidocrit).
Oxihidroxidul se poate hidrata, rezultând diverşi sescvioxizi hidrataţi, care sunt de fapt
soluţii „solide” de apă ai oxihidroxidului de fier (C.Chiriţă, 1955). În soluri poate coexista la un
moment dat (în procente diferite funcţie de temperatură şi umiditate), 4 tipuri de oxihidroxizi:
 geluri de Fe(OH)3 amorfe;
 oxihidroxizi ferici FeO(OH);
 sescvioxizi hidrataţi (sau soluţii solide de apă în oxihidroxizii de Fe);
 sescvioxizii anhidri de fier:
 hematit ( Fe2O3);
 magnetit ( Fe2O3).
 Oxizii şi hidroxizii de aluminiu rezultă în scoarţa de alterare şi în sol din alterarea
silicaţilor primari cu aluminiu (aluminosilicaţi) şi a silicaţilor secundari ai argilei.
În sol predomină oxidul hidratat sub formă de hidroxid de aluminiu Al(OH) 3 care este mai
greu de găsit în stare liberă comparativ cu Fe(OH) 3 şi este mai puţin mobil, comparativ cu acesta.
Apare în sol sub formă coloidală de sescvioxizi amorfi incolori şi translucizi, menţinându-
se în această formă puţin timp (este instabil), după care se transformă în sescvioxizi de aluminiu
(Al2O3).
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

CAPITOLUL VI
Procesele de formare a solului

Procesele elementare care se desfăşoară în mod continuu la nivelul

învelişului superior al scoarţei terestre, în anumite condiţii de mediu,
determină în timp, formarea şi evoluţia solului. Profilul de sol, este
rezultatul acţiunii factorilor pedogenetici asupra materialului parental, sau
a rocii generatoare de sol, acţiune manifestată cu intensităţi variabile, pe
fondul acţiunii unor procese chimice, fizice şi biologice, cunoscute sub
denumirea de procese pedogenetice.
Totalitatea proceselor care intervin în formarea solurilor, constituie
obiectul de studiu în Pedogeneză. Materialul parental, sau roca generatoare
de sol, suferă în timp o serie de modificări fizico-chimice (dezagregare,
alterare), urmate de acumularea şi/sau migrarea constituienţilor nou
formaţi, sub acţiunea energiei solare şi gravitaţionale.
Pedogeneza acţionează asupra substratului mineral, fiind corelată
cu circulaţia apei şi a elementelor chimice din sol, favorizând procesul de
sinteză continuă şi de transformare a materiei organice (F.Filipov, 2000).
Tipurile de procese pedogenetice care intervin în formarea solurilor
din România, cât şi intensitatea de manifestare a acestora, este intim legată
de factorii de mediu şi de însuşirile materialului parental, sau a rocii
generatoare de sol şi sunt reprezentate de: bioacumulare, argilizare,
argiloiluviere, eluviere şi iluviere, gleizare şi stagnogleizare, salinizare şi
sodizare, criptopodzolire, podzolire humico feriiluvială, procese vertice şi
procese vermice.
La nivel global, ca urmare a intensităţii variabile a acţiunii
proceselor pedogenetice pe fondul unor condiţii zonale şi locale diferite,
solificarea evidenţiază formarea de soluri diferite.

6.1. Procesul de bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi
determină acumularea de substanţe organice (humus) în orizontul de la
suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi animale, intervin în
transformarea materialului organic vegetal rămas la suprafaţă şi/sau în
orizontul de la suprafaţa profilului de sol, astfel încât materialul vegetal

191
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

aflat în diferite stadii de transformare, este legat treptat de partea minerală

a solului, determinând humificarea, pe fondul diferenţierii unui orizont
humifer de bioacumulare, de tip A.
Datorită bioacumulării, la suprafaţa oricărui profil, se formează un
orizont bioacumulativ individualizat (care poate fi recunoscut morfologic),
fertil, de culoare brun-neagră (cu valori şi crome mai mici sau egale cu 2,
cazul orizontului Am, Au, sau cu valori şi crome mai mari sau egale cu 2,
cazul orizontului Ao).
Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major
asupra procesului de bioacumulare, astfel încât în zona de stepă, pe
materiale parentale bogate în elemente bazice, are loc o acumulare humico-
calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi
saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure,
caracterizată prin precipitaţii abundente, prin lipsa elementelor bazice la
nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii mixte cu caracter
acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice, determinând
o bioacumulare acidă.
Prezenţa excesului de umiditate permanentă, pe fondul unei
vegetaţii de plante hidrofile (muşchi, Cyperaceae, Juncaceae), determină
formarea unui orizont organic hidromorf, de tip T, a cărui reacţie este
puternic acidă.
În cazul solurilor formate şi evoluate sub influenţa unei vegetaţii de
pădure, în condiţiile unui climat rece şi umed, în prezenţa rocii generatoare
aproape de suprafaţă şi în lipsa unui exces de apă de natură pluvială sau
freatică, supraiacent orizontului de bioacumulare de tip A, are loc
acumularea de resturi vegetale nedescompuse sau parţial transformate,
neamestecate cu partea minerală a solului şi formarea unui orizont organic
nehidromorf , de tip O.
Morfologia profilurilor de sol va evidenţia prezenţa tuturor celor
trei categorii de bioacumulare, respectiv prezenţa a trei tipuri de orizonturi
bioacumulative.
Bioacumularea, în care materia organică vegetală este humificată şi
intim legată cu partea minerală a solului, este cea mai frecventă, cu
evidenţierea la suprafaţa profilului de sol a unui orizont bioacumulativ de
tip Am, Au, Ao.
Bioacumularea în care materia organică vegetală este transformată
slab şi neamestecată intim cu partea minerală a solului (materie organică
aflată în diferite stadii de descompunere), va determina formarea unui
orizont organic nehidromorf, de tip O.

192
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În funcţie de stadiul de transformare al resturilor organice vegetale

rămase la suprafaţa profilului, după parcurgerea de către plante a ciclului
biologic, se disting trei tipuri de orizonturi organice nehidromorfe:
Ol (organic de litieră), în care materialul organic este proaspăt,
nedescompus, sau aflat în stadii incipiente de descompunere;
Of (organic de fermentaţie), în care materialul vegetal este
descompus incomplet, putându-se observa relativ uşor structura
caracteristică a resturilor vegetale;
Oh (organic de humificare), în care materialul organic vegetal se
află într-un stadiu înaintat de humificare, fiind intim legat cu partea
minerală a solului, motiv pentru care, structura caracteristică primară a
componentei organice vegetale, nu poate fi recunoscută cu ochiul liber.

6.2. Procesul de argilizare

Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari
din sol, care are ca efect apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se
formează un orizont specific (Bv). Acest orizont este denumit orizont de
alterare sau de argilizare şi comparativ cu restul orizonturilor de tip B, este
un orizont care s-a format pe baza alterării materialului parental.
Alterarea materialului parental, determină modificarea de culoare şi
structură în orizontul Bv (comparativ cu substratul litologic), putând uneori
evidenţia şi un plus de argilă şi sescvioxizi de fier, care sunt rezultatul
formării “ in situ”, ca urmare a alterării manifestate la nivelul acestui
orizont.
Chiar dacă uneori exită un plus de argilă iluvială la nivelul
orizontului Bv, provenită din eluvierea orizonturilor supraiacente, aceasta
nu determină apariţia unor forme peliculare (ca în cazul orizontului Bt),
respectiv nu se evidenţiază o diferenţiere texturală pe profil la nivelul
acestui orizont.
Alterarea are loc în condiţiile unui climat umed şi rece (unde în
mod normal solificarea ar trebui să determine formarea unor orizonturi de
tip Bt sau Bhs), dar datorită unor condiţii specifice de rocă (substrat
litologic cu caracter bazic) şi relief (drenaj extern bun), debazificarea se
manifestă cu intensitate redusă, fără eluviere de argilă, sau cu eluviere
foarte slabă, pe fondul alterării clare a materialului parental. Deasemenea,
în condiţii de substrat litologic acid şi debazificare puternică, în cazul în
care prin alterare nu se formează argilă şi oxizii de fier nu migrează pe
profil, are loc formarea unui orizont de tip Bv (Şt.Puiu, 1980).

193
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În primă fază, orizontul Bv se individualizează (prin eluvierea

CaCO3 se intensifică alterarea silicaţilor primari, având ca efect formarea
mineralelor argiloase şi eliberarea Fe2+ care se hidratează şi se oxidează, pe
fondul pigmentării orizontului, în culoarea galben sau roşietic), după care
urmează alungirea continuă a orizontului Bv ( datorită eluvierii CaCO3
către baza profilului). Delimitarea orizonturilor Bv şi Cca, constituie “linie
de efervescenţă” a solului cu soluţie de HCl (1/3), deoarece CaCO3 a fost
îndepărtat în totalitate din orizontul Bv (Ghe.Blaga, 2005).
Datorită acţiunii simultane a proceselor de alterare şi a activităţii
organismelor vegetale şi animale, este favorizată formarea unei structuri
poliedrice subangulare sau columnoid-prismatice, orizontul Bv fiind
cunoscut ca un orizont de structură, sau de culoare (având o culoare mai
roşiatică, comparativ cu aceea a materialului parental).

6.3. Procese de gleizare şi stagnogleizare

Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat
şi prelungit de apă freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă
pe profil la nivelul unui orizont slab permeabil, sau practic impermeabil
(Bt).
Condiţiile de anaerobioză sau alternanţa condiţiilor de anaerobioză
cu cele aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă
freatică sau pluvială, determină manifestarea pe profil a proceselor de
reducere şi a celor de oxidare, cu reducerea compuşilor de fier şi mangan,
pe fondul unei mobilizări şi concentrări accentuate pe feţele sau în
interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în lungul fisurilor şi a
canalelor de rădăcini,.
Reacţiile de reducere determină apariţia unor forme bivalente
reduse ale fierului, care sunt relativ mobile şi complexabile, amplificând
astfel domeniul de mobilitate în planul reacţiei solului.
Gh. Blaga, 2005, arată că ionul feric este redus la un potenţial
redox cu valoare de sub 19 unităţi, solubilitatea fiind mai scăzută în mediul
neutru decât în mediul acid, determinând acumularea acestuia sub forme
insolubile, cu apariţia culorii gri-verzui.
Procesele de gleizare au loc sub influenţa apei freatice stagnante pe
profil la nivelul unui orizont slab permeabil sau practic impermeabil, iar
procesele de stagnogleizare sunt determinate de stagnarea pe profil a apei
de natură pluvială.

194
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Acţiunea proceselor de gleizare, determină apariţia pe profil a unor

orizonturi de gleizare, care pot fi de tip Gr sau Go, în funcţie de
intensitatea de manifestare a gleizării, respectiv de procentul culorilor de
reducere. În condiţiile reducerii intense a compuşilor de fier, pe fondul
unui exces permanent (prelungit şi accentuat) de apă freatică, la nivelul
unui orizont cu permeabilitate redusă, apar culori de reducere, în procent
de peste 50%, cu formarea unui orizont de tip Gr. Excesul mai puţin intens
de apă freatică pe profilul de sol (la nivelul unui orizont slab permeabil sau
practic impermeabil), determină o alternanţă a condiţiilor de anaerobioză
cu cele de aerobioză, respectiv prezenţa compuşilor de fier atât sub formă
redusă cât şi oxidată, cu formarea unui orizont de gleizare de tip Go, a
cărui culoare este determinată atât de prezenţa petelor de reducere, în
procent de 16-50% (albastru, vineţiu, violaceu, verzui), cât şi a petelor de
oxidare (galben, portocaliu, roşiatic).
Stagnogleizarea este determinată de stagnarea pe profil (la nivelul
unui orizont slab permeabil sau practic impermeabil) a apei provenite din
precipitaţii. Procesele de reducere se manifestă şi în cazul stagnogleizării,
intensitatea reducerii determinând formarea orizonturilor de tip W
(stagnogleic), la care procentul culorilor de reducere este de peste 50% (în
condiţiile unui exces intens şi prelungit de apă pluvială, în mediu
predominant anaerob), sau a orizontului w (stagnogleizat), în care
procentul culorilor de reducere este între 16-50%, (pe fondul alternanţei
condiţiilor de anaerobioză cu cele aerobe, determinate de un exces mai
redus de apă de precipitaţii (numai în anumite perioade), cu manifesterea
atât a proceselor de reducere, cât şi a celor de oxidare).
Prezenţa pe profil a orizonturilor gleice şi a orizonturilor
stagnogleice determină prezenţa pe profil la nivelul acestor orizonturi, a
unui aspect marmorat, pătat (determinat de alternanţa culorilor de reducere
cu cele de oxidare) şi este caracteristica solurilor din clasa hidrisoluri
(stagnosol, gleiosol, limnosol).

6.4. Procese de eluviere şi iluviere

Acţiunea acestor procese determină o diferenţiere pe verticală a
profilului de sol.
Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune
interdependentă, determinate în special de transportul în soluţie sau în
suspensie a unor constituenţi ai solului, prin intermediul apei (curentului
descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate

195
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile

climatice). Deplasarea pe profil a unor constituenţi, poate fi determinată şi
de activitatea organismelor şi microorganismelor, de alternanţa
fenomenelor de îngheţ-dezgheţ, contracţie-gonflare, etc.
Eluvierea face referire la acţiunea de îndepărtare, levigare,
migrare, spălare, respectiv deplasare din partea superioară a profilului de
sol, prin intermediul apei, a unor constituienţi solubili (cu solubilitate
mare, medie şi greu solubili), prezenţi în soluţia de sol, şi / sau cu caracter
coloidal ai solului, prezenţi în suspensie.
Pe fondul îndepărtării CaCO3, a debazificării complexului coloidal
şi acidifierii solului, se formează orizonturi sărăcite în componenţi eluviaţi,
respectiv orizonturi eluviale. În funcţie de intensitatea de manifestare a
eluvierii, se evidenţiază pe profil, orizonturi de tip El, Ea, Es.
Începutul eluvierii este indicat de formarea la suprafaţa profilului
de sol, a unui orizont care evidenţiază atât caractere de eluviere, cât şi de
bioacumulare, respectiv un orizont Ame, caracteristic faeoziomurilor
greice. Eluvierea moderată, determină formarea unui orizont de tip El, iar
orizontul Ea se formează în urma eluvierii intense, pe fondul unei
debazificări şi acidifieri accentuate, determinând o acumulare reziduală
puternică de grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi de alte
particule minerale rezistente la alterare.
În zona montană, în condiţii de alterare şi levigare foarte puternică,
pe fondul unei reacţii intens acide, are loc eluvierea sescvioxizilor de fier şi
aluminiu (Fe2O3, Al2O3), rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, care
sunt desfăcuţi în silice şi sescvioxizi, cu formarea unui orizont caracteristic
de eluviere, respectiv Es, de culoare cenuşiu deschis (albicios). Acest tip
de orizont se găseşte situat, în mod obligatoriu, supraiacent unui orizont de
tip Bs sau Bhs.
Eluvierea constituenţilor existenţi sau formaţi prin solificare, este
diferită. Sărurile sunt uşor spălate, deoarece în prezenţa apei dispersează în
ioni, formând soluţii adevărate. Următoarele săruri au solubilitate mare:
NaCl, KCl, CaCl2, MgCl2, Na2SO4, K2SO4, Na2CO3, K2CO3. Gipsul
(CaSO4 ∙2H2O) prezintă solubilitate mijlocie. CaCO3 şi MgCO3 sunt săruri
greu solubile.
Substanţele coloidale (argila, humus, sescvioxizi de fier şi
aluminiu), nu sunt solubile în apă, dar migrează sub formă de particule
foarte fine, numai în condiţiile unui climat umed şi rece, pe fondul
debazificării şi acidifierii. Ex: eluvierea coloidului de argilă are loc în
condiţiile unui pH cu valori cuprinse între 5 şi 7 unităţi şi în lipsa sărurilor.

196
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Iluvierea este procesul de depunere la nivelul unor orizonturi

subiacente, a constituenţilor proveniţi din eluvierea orizonturilor
supraiacente, respectiv îmbogăţirea orizonturilor subiacente în constituenţi
proveniţi din eluvierea orizonturilor superioare ale profilului de sol.
Datorită iluvierii se formează orizonturi iluviale, îmbogăţite în constituenţi
depuşi la nivelul unor orizonturi inferioare (Bt, Bs, Bhs, Cca).
Prin iluviere are loc o acumulare de argilă la nivelul orizontului
subiacent, cu formarea unui orizont de tip Bt, de culoare mai închisă
(roşiatică sau gălbuie) decât culoarea materialului parental, cu structură
prismatică şi care evidenţiază pelicule de argilă pe feţele şi în interiorul
elementelor structurale. Îmbogăţirea orizonturilor subiacente în sescvioxizi
de fier şi aluminiu, în condiţiile unui climat umed şi rece, determină
formarea de orizonturi de tip Bs, care prezintă culoare ruginiu portocalie,
datorită amestecului oxizilor de fier de culoare roşie, cu hidroxizii de fier
de culoare galbenă şi componenţi minerali de culoare albă sau cenuşie.
Migrarea pe profil a unei părţi din acizii humici, alături de
sescvioxizii menţionaţi anterior, determină apariţia pe profil a orizontului
Bhs, de culoare cafenie. Asocierea orizonturilor Es cu Bs sau Bhs este
caracteristică podzolurilor şi este cunoscută sub denumirea de podzolire
feriiluvială sau humicoferiiluvială.

6.5. Procesul de criptopodzolire

Procesul de criptopodzolire este determinat de translocarea slabă de
materie organică şi sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului
amorf humic şi aluminic şi mai puţin material amorfferic, cu formarea unui
orizont Bcp, întâlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice ale
altor tipuri de sol. Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice
(Ghe.Blaga, 2005).
Ghe.Blaga, 2005 arată că acest proces proces: este mascat
morfologic de abundenţa materiei organice (de regulă peste 10%) care
exercită o acţiune coloid protectoare, determinând stabilizarea acestui
proces şi menţinerea în stare amorfă şi activă a compuşilor aluminici şi
ferici. Criptopodzolirea nu poate fi identificată morfologic, cu toate că
partea inferioară a orizontului “A” (cu peste 20% materie organică slab
mineralizată) prezintă reflexe cenuşii, iar orizontul “E” este “înecat în
humus”.

197
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

6.6. Procesul de andosolizare

Este determinat de acţiunea coroborată a proceselor de dezagregare
şi alterare asupra rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în
profilul solului. “Materialele cu proprietăţi andice sunt constituienţii
complecşi specifici, formaţi prin amestecul intim dintre materia organică
cu allofane şi geluri de hidroxizi de aluminiu şi fier “(Ghe.Blaga, 2005).
Prin acţiunea andosolizării se formează andosol, sau subtipuri andice, în
cadrul unor tipuri de sol ce aparţin altor clase de soluri.

6.7. Procesul de salinizare

Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor
orizonturi din cadrul profilului de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl;
Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4). Sărurile solubile se întâlnesc în solurile
sau în materialul parental constituit dominant din cationi de Na +, Ca2+,
Mg2+ şi din anioni de Cl- şi SO42-. În cantităţi reduse, se întâlnesc şi ioni de
K+, HCO-3, CO2-3, NO-3.
Diferiţi autori (V.A.Kovda,1947,1959, L.A.Richards,1954,
W.P.Kelley,1951, J.H.Durand,1958), explică geneza sărurilor prin:

 alterarea mineralelor primare;

 prezenţa într-o anumită zonă a rocilor sedimentare (domuri de
sare, aluviuni recente saline);
 emanaţiile vulcanice;
 transportul sărurilor prin vânt;
 transportul sărurilor de către apele curgătoare;
 conţinutul de săruri al precipitaţiilor;
 activitatea microorganismelor;
 aportul de săruri prin apa de irigaţie;
 descărcările electrice,
 procese chimice şi fotochimice.
Ionii de Cl- şi SO42-care sunt eliberaţi în procesul de dezagregare,
au o mare mobilitate, fiind primii prezenţi în procesul de acumulare a
sărurilor. Aceşti ioni sunt complet îndepărtaţi din rocă, putându-se acumula
în canţităţi mari în ape freatice şi în soluri. Prezenţa apelor freatice
mineralizate situate la adâncime critică sau subcritică, sau evoluţia solului
pe material parental salifer (marne sarmaţiene salifere), favorizată de
climatul arid şi / sau semiarid şi de relieful plan şi / sau depresionar,
determină apariţia pe profil a orizonturilor de tip sa şi sc, caracteristice
198
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

solonceacurilor, soluri incluse în clasa salsodisoluri, sau a subtipurilor

salinizate, care aparţin unor tipuri de sol incluse în alte clase de soluri şi
care se grefează pe profilul solului la nivelul orizonturilor de suprafaţă.
Orizontul sa are o acumulare de săruri solubile de peste 1,0g%
pentru sărurile anionului Cl- şi de peste 1,5g% pentru sărurile anionului
SO42-, în timp ce orizontul sc evidenţiază un conţinut de 0,1-1,0g/% pentru
sărurile anionului Cl- şi între 0,15- 1,5g% pentru sărurile anionului SO42- .
Evapotranspiraţia este considerată principala cauză de acumulare în
sol a sărurilor. Acumularea sărurilor are loc numai în cazul în care volumul
de apă evaporată depăşeşte volumul precipitaţiilor.
Gh. Ionescu-Siseşti, 1939, citat de E. Teodorescu-Soare, 1998,
arată că acumulările masive de săruri sunt caracteristice zonelor aride şi
semiaride, caz în care evapotranspiraţia potenţială este superioară
evapotranspiraţiei reale, având un deficit de umiditate, în general mai mare
de 200 mm anual.
Acumularea sărurilor are loc după transportul acestora, ca urmare a
evaporării apei în care aceste săruri au fost dizolvate. Salinizarea
orizonturilor de la suprafaţa profilului are loc prin intermediul curentului
ascendant, respectiv apa freatică mineralizată prezentă la adâncime critică,
se ridică prin capilaritate către suprafaţă, unde este consumată de plantă,
sau se evaporă, pe fondul precipitării şi cristalizării sărurilor. Sărurile uşor
solubile determină apariţia la suprafaţa profilului a eflorescenţelor, a
cristalelor de sare, sau a unei cruste de săruri.
Sărurile uşor solubile se pot acumula în roca generatoare de sol
(V.V.Egorov, 1956, D.G.Vilenski, 1950), în apa freatică (V.A.Kovda, 1954,
A.A.Rode, 1956, V.V.Egorov, 1960), în soluţia solului (V.A.Kovda, 1947) şi
în sol (Al.Măianu,1964, Ghe.Sandu, 1980).
Compuşii acumulaţi în sol: CaMg(CO3)2, CaCO3, CaSO4, Na2SO4,
ca şi secscvioxizii şi SiO2 , sunt în general mai puţin solubili decât cei din
soluţia de sol, limitele de acumulare fiind mai largi decât cele proprii
apelor freatice. Cantitatea de săruri acumulată în soluţia solurilor fertile,
atinge un maxim de 5-15g/l, corespunzător unei presiuni osmotice de
maxim 2-3 atmosfere. În solurile saline, concentraţia sărurilor poate ajunge
la 140-400g/l, corespunzător unei presiuni osmotice de 30-50 atmosfere,
ceea ce face imposibilă creşterea şi dezvoltarea plantelor.

199
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

6.8. Procesul de sodizare sau alcalizare

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic
de formare a soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în
complexul argilo-humic al solurilor, pe fondul unor valori pH mai mari de
8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.
Prin sodizare, la nivelul complexului adsorbtiv are loc o înlocuire a
ionilor dizolvaţi de Ca2+ şi Mg2+, cu ioni Na+, determinînd formarea
orizontului ac (Na/T% =5-15%), sau a orizontului na (Na/T% >15%).
Caracterul chimic şi fizic al solurilor care evidenţiază pe profil
prezenţa unui orizont de tip ac sau na, determină dereglarea procesului de
creştere şi dezvoltare al plantelor, având ca efect diminuarea producţiei. În
timp ce conţinutul de săruri solubile este scăzut, ECe este mai mic de
40ds/m, valorile ESP sunt mai mari de 15, iar indicele SAR are valori de
peste 13, ceea ce arată un nivel ridicat de Na+ în complexul adsorbtiv.
Valorile pH sunt de peste 8,5, crescând până la 10, sau în unele cazuri chiar
mai ridicate (N.C.Brady, 1995, citat de E.Teodorescu-Soare, 1998).
Concentraţiile ridicate ale ionilor de Na+, OH- şi HCO3-, cumulate
cu o slabă permeabilitate pentru apă, determină creşterea şi dezvoltarea
anormală a plantelor de cultură. Valorile mari ale pH-ului sunt datorate
hidrolizei carbonatului de sodiu:

2Na+ +CO32+ H2O → 2Na+ + HCO3- +OH-

Ionul de Na+ din complex este deasemenea hidrolizat:
MICELA + Na+ + H2O → H+ +MICELA + Na+ + OH-

Datorită dispersiei, sodiul are influenţă defavorabilă asupra

însuşirilor fizice. Structura agregatelor este distrusă, porii sunt acoperiţi cu
materiale fine, iar conductivitatea hidraulică şi influenţa apei sunt reduse la
minim.
Datorită dispersiei humusului, solurile sodice sunt decolorate la
suprafaţă, (E.Teodorescu-Soare, 1998).

200
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

6.9. Procesele vermice

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi
silvostepă. Aceste procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a
faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor organisme din sol (insecte, râme,
cârtiţe, şoareci, popândăi, hârciogi), o mare parte din masa solului este
ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând
atenuarea coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de
stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au numărat circa 3000 de vizuini de popândăi
şi circa 40000 de galerii de şoareci.( V. Dumitru 2005). Caracterele
vermice se evidenţiază în denumirea solului, la nivel de subtip, în cazul în
care mai mult de 50% din volumul orizontului supraiacent şi peste 25% din
volumul orizontului subiacent sunt determinate de activitatea organismelor
din sol (Şt.Puiu, 1980).

6.10. Procesele vertice

Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă,
predominant gonflantă, cât şi solurilor din zone climatice, unde în decursul
anului, perioadele umede alternează cu perioade secetoase. În perioadele
secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii puternice şi apar
crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu
exces de apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi
măreşte volumul, elementele structurale sunt presate, răsturnate sau
întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi poziţia şi determinând
formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgai,
cu numeroase microdenivelări.
Procesele vertice determină apariţia la nivelul profilului de sol a
unui orizont de tip y, care se grefează pe un orizont de suprafaţă, care poate
fi de tip Am, Ao, Au. Se notează cu Ay, deoarece acest ortizont, chiar dacă
are culoare închisă (neagră), nu poate fi molic sau umbric (Şt.Puiu, 1980).
În solificare, împreună cu procesele menţionate anterior, acţionează
şi procese prin care materialul de la suprafaţa profilului de sol poate fi
deplasat ca urmare a sedimentării, eroziunii, soliflucţiunii şi alunecării.
Aceste procese au deasemenea un rol determinant asupra evoluţiei
solurilor, menţinând solificarea în stadii incipiente.

201
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

CAPITOLUL V
Profilul pedogenetic şi orizonturile solului

5.1. Profilul de sol

Solul se formează şi evoluează în timp, în anumite condiţii de climă
şi vegetaţie, pe baza materialului parental şi a rocilor generatoare de sol,
sub acţiunea unor procese complexe, denumite procese pedogenetice. În
urma executării unei secţiuni verticale, de la suprafaţa solului până la
materialul parental sau roca generatoare, constatăm existenţa unor straturi
de sol, denumite şi orizonturi genetice sau pedogenetice de sol.
Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o
succesiune de orizonturi pedogenetice desfăşurate pe adâncime, de la
suprafaţa terenului şi până la roca de solificare sau materialul parental
nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică într-o secţiune
verticală. Înţelegem deci, prin profil de sol, aspectul morfologic pe care îl
prezintă solul în secţiune transversală naturală de la suprafaţă până la
nivelul materialului parental sau a rocii generatoare de sol.
În secţiunea transversală realizată de la suprafaţa terenului până la
roca de solificare netransformată, solul apare alcătuit din mai multe straturi
paralele sau aproximativ paralele cu suprafaţa terenului, straturi care se
deosebesc între ele prin grosime, culoare, proprietăţi fizico-chimice şi
biologice, diferite acumulări specifice etc. Diferenţierea straturilor, denumite
orizonturi pedogenetice, a avut loc în cursul procesului de formare şi
evoluţie a solului.
Descrierea morfologică a profilului de sol, precum şi studiul
orizonturilor pedogenetice din care acesta este alcătuit, are o mare
însemnătate teoretică şi practică, sub aspectul determinării şi descrierii
însuşirilor de bază ale solului şi de evidenţierea unor aspecte referitoare la
geneză, evoluţie, ameliorare şi utilizare optimă a acestuia.
Ghe. Munteanu-Murgoci arăta că profilul de sol reprezintă cel mai
important criteriu în stabilirea originii si evoluţiei solului. Cele mai noi
clasificări ale solului (Soil Taxonomy, F.A.O. – U.N.E.S.C.O., W.R.B.
etc.) sunt bazate pe însuşirile intrinseci ale solului, exprimate în primul rând
de caracteristicile pedomorfologice ale profilului pedogenetic.(F. Filipov
2005).

172
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Caracterizarea şi descrierea unei unităţi teritoriale de sol se realizează
cu ajutorul profilurilor principale de sol, profilurilor secundare şi a
profilurilor de control.
Profilurile principale de sol conţin elementele de bază pentru
determinarea însuşirilor solurilor din respectiva unitate cartografică şi au
următoarele dimensiuni: 2 m lungime, 1 m lăţime şi 2 m adâncime.
Adâncimea unui profil principal poate ajunge la circa 2,5 m, dar nu
depăşeşte 1-1,5 m. în cazul solurilor din regiunile montane, cât şi în cazul
solurilor în care nivelul apei freatice este situat aproape de suprafaţa solului.
Recoltarea probelor de sol pentru analize fizice şi chimice, se face de la
nivelul fiecărui orizont, atât în aşezare naturală cât şi în aşezare modificată,
începând de la baza profilului de sol, către suprafaţa acestuia, pentru a evita
impurificarea probelor prelevate.

Am
5
AB
4
Bv
3
CCa
2
C
11

Profilul unui sol (1,2, - , 5 – ordinea de prelevare a probelor de sol;

Am, AB, Bv, Cca şi C – orizonturile pedogenetice) (F.Filipov, 2003).

Profilurile secundare se execută pe o adâncime cuprinsă între 1,00

şi 1,20 m, pentru a aprecia extinderea arealului unui tip de sol. Aceste
profiluri secundare de sol, permit cercetarea părţii principale a solului,
respectiv studierea complementară a solurilor caracterizate prin profiluri
principale, stabilind limite clare între unităţile cartografice de sol.
Profilurile de control numite şi sondaje se execută pe adâncimea de
0,50-0,70 m, în vederea delimitării în teren, a unităţilor de sol identificate şi
caracterizate prin profilurile principale şi secundare.
173
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
5.2. Orizonturi pedogenetice
Orizonturile pedogenetice sunt cunoscute şi sub denumirea de
orizonturi de sol sau straturi genetice de sol. Orizonturile de sol sunt
dispuse în general paralel cu suprafaţa terenului, fiind caracterizate printr-o
anumită grosime, o anumită culoare şi anumite proprietăţi fizice, chimice şi
biologice. Orizonturile de sol s-au format din mineralele şi rocile iniţiale,
care au fost supuse dezagregării şi alterării sub influienţa factorilor
pedologici (organisme, climă, relief, ape stagnante şi freatice, intervenţie
antropică). Pentru identificarea şi definirea corectă a orizonturilor sunt
folosite atât măsurători şi observaţii în teren cât şi determinări de laborator.
Unele proprietăţi fizice (textura, structura), unele proprietăţi fizico-
mecanice (consistenţa, plasticitatea, adezivitatea), cât şi proprietăţi
morfologice (culoarea şi prezenţa pe profilul analizat la nivelul diferitelor
orizonturi a neoformaţiunilor biogene şi chimice), pot fi observate şi
măsurate în unele cazuri în teren, determinări care sunt completate în
laborator cu analize de fineţe (conţinut de humus, reacţia solului, conţinut
de săruri uşor solubile, nivel de carbonaţi, diverşi anioni şi cationi, etc).
Existenţa unor materiale parentale suprapuse având granulometrie diferită
determină formarea de orizonturi cu texturi diferite în cadrul aceluiaşi
profil de sol, orizonturi supraiacente (superioare) formate pe seama
materialului parental superior şi orizonturi subiacente (inferioare) formate
pe seama materialului parental inferior. Orizonturile pedogenetice utilizate
în succesiune cu alte orizonturi sau chiar singure sunt utilizate în definirea
unităţilor taxonomice la diferite niveluri.
În funcţie de materialul constituent orizonturile pedogenetice pot fi
definite ca: orizonturi organice , orizonturi minerale şi ca orizonturi
organo-minerale.
Orizonturile organice prezintă un conţinut de materie organică
mai mare de 35% , în contextul în care componenta minerală are mai mult
de 60 % argilă.
Orizonturile minerale sunt definite prin predominarea
componentei minerale, componenta organică fiind mai mică de 35% dacă
conţinutul de argilă este mai mare de 60 %. Aceste orizonturi prezintă
uneori şi cantităţi de materie organică sub 20%, în cazul în care nu conţin
argilă. În cazul unui conţinut intermediar de argilă, cantitatea maximă de
materie organică va fi cuprinsă între 20-35% (cantitate direct proporţională
cu conţinutul de argilă).

174
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Orizonturile organo-minerale sunt definite prin prezenţa unui
conţinut de 20-35% materie organică dacă conţinutul de argilă este mai
mare de 60%, sau cuprins între 5-20 % în cazul în care nu conţine argilă.
Orizonturile pedogenetice principale se notează cu litere mari ale
alfabetului latin. Ex.: A, B, C, D, E, T, R.
În majoritatea cazurilor orizonturile de tip O şi C şi întotdeauna
orizontul R sunt definite ca straturi sau ca orizonturi litologice, deoarece
caracteristicile lor nu sunt rezultatul acţiunii proceselor pedogenetice. Fiind
elemente de referinţă în cadrul profilului de sol, acestea sunt introduse ca
orizonturi principale.
Orizonturile pedogenetice de asociere determină caracteristicile
unui sol numai atunci când sunt asociate unuia din orizonturile
pedogenetice principale menţionate anterior. Caracterele acestor orizonturi
se evidenţiază la nivelul orizontului pe care se grefează. Menţionăm ca
orizonturi de asociere: G, W, sa, na, sc, ac, x, y. Ele se notează alăturat
dreapta orizontului principal cu care se asociază: AG, CG, BW, Asa, Bv,
etc.
Prezentăm orizonturile pedogenetice având caracteristicile
esenţiale, precum şi caracterele secundare, notate prin simbol, conform
S.R.T.S.2003.

5.2.1. Orizontul A
Este un orizont mineral format în partea superioară a profilului de
sol sau subiacent unui orizont organic, fiind mai închis la culoare decât
orizontul subiacent. Sunt considerate orizonturi A şi stratele arate notate cu
Ap chiar dacă sunt grefate direct pe orizonturi E, B sau C.
La nivelul orizontului A se evidenţiază o alterare puternică a
materiei organice cât şi a componentei minerale pe fondul unei activitaţi
microbiologice intense.
Orizontul A se caracterizează prin formarea şi acumularea unei
cantităţi mari de humus, pe seama transformării sub acţiunea
microorganismelor (bacterii şi ciuperci), în anumite condiţii climatice
(temperaturi, precipitaţii), a resturilor organice vegetale rămase la suprafaţa
scoarţei sau în orizontul de suprafaţă după parcurgerea de către vegetaţie a
ciclului biologic. Datorită acumulării intense de humus, orizontul A, poartă
denumirea de orizont bioacumulativ sau orizont de bioacumulare.
Orizontul A este un orizont fertil care pune la dispoziţia plantelor
prin intermediul apei, substanţele nutritive, respectiv elementele nutritive
necesare creşterii şi dezvoltării. (majoritatea plantelor îşi dezvoltă sistemul
radicular în primii 50 cm ai profilului de sol).
175
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
În orizontul A sunt prezenţi compuşi minerali şi organici de sinteză
si de descompunere biochimică, aceasta ca urmare a alterării prin
intermediul microorganismelor a resturilor organice vegetale precum şi a
mineralelor şi rocilor iniţiale, evidenţiindu-se prezenţa la nivelul acestui
orizont a lehmului de alterare cu humus (loess alterat).(F.FILIPOV
2005).
Deoarece procesul de solificare în cazul orizontului A, se desfăşoară
pe o anumită adâncime, face din grosimea acestui orizont o constantă
morfologică în cadrul fiecărui tip de sol.
Orizontul A prezintă următoarele tipuri: A molic (Am), A umbric
(Au), A ocric (Ao), A molic greic (Ame), A limnic (Al), A hortic (Aho), A
antracvic (Aaq).
A molic este un orizont mineral de tip A, având următoarele
caractere: crome şi valori < 3,5 la materialul în stare umedă şi valori < 5,5
la materialul în stare uscată, respectiv o culoare brun – închisă, negricioasă
atât la materialul în aşezare naturală cât şi modificată mecanic, conţinut de
materie organică de cel puţin 1 % pe întreaga lui grosime şi cel mult 35 %,
dacă partea minerală are peste 60 % argilă şi cel mult 20 %, dacă nu
conţine argilă, la conţinuturi de argilă intermediară prezintă cantităţi
proporţionale maxime între 20 şi 35 %, structură grăunţoasă, glomerulară
sau polidrică, grad de saturaţie în baze mai mare de 55 % după S.R.C.S.
1980 şi de peste 53 % după S.R.T.S. 2000, consistenţa suficient de friabilă
pentru ca materialul de sol să nu devină dur şi masiv în stare uscată.
Grosimea orizontului A este de minim 25 cm sau de cel puţin 20 cm la
solurile la care orizontul R este situat în primii 75 cm şi la cele cu
orizonturi Ame, AC, AR, AG sau B, având în partea superioară culori de
orizont A molic sau chiar de 10 cm în cazul în care orizontul A este situat
pe un orizont cimentat (petric) sau direct pe roca compactă (dură,
consolidată).Se notează cu simbolul Am.
A umbric este un orizont mineral de tip A asemănător orizontului
A molic, în ceea ce priveşte culoarea, conţinutul în materie organică,
structura, consistenţa şi grosimea, dar se diferenţiază de acesta, având un
grad de saturaţie în baze egal sau mai mic de 55 % după S.R.C.S. 1980 şi
egal sau mai mic de 53% după S.R.T.S. 2003.
Se notează cu simbolul Au.
A ocric este un orizont mineral de tip A, deschis la culoare, care
devine masiv şi dur sau foarte dur în perioada uscată a anului. Prezintă un
conţinut mai mic de materie organică şi este mai subţire decât un orizont de
tip Am sau Au. Prezintă structură prismatică foarte mare (peste 30 cm în

176
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
diametru) care este inclusă în structura masivă dacă nu există o structură
secundară în interiorul prismelor.Se notează cu simbolul Ao.
Dacă un orizont A prezintă toate caracterele unui orizont molic sau
umbric, cu excepţia grosimii, se consideră tot orizont A ocric, dar se
notează cu Aom şi respectiv Aou.
Orizontul A molic greic este un orizont mineral situat între un
orizont Am şi un orizont Bt. Prezintă acumulări reziduale de grăunţi de
cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală sau alte particule minerale rezistente
la alterare, sub formă de pete suficient de frecvente. Acest orizont prezintă
culori cu valori egale sau mai mari de 3 şi crome mai mici de 2 la
materialul în stare uscată.
S-a format ca urmare a acţiunii conjugate a două importante
procese pedogenetice bioacumulare şi eluviere. Se mai numeşte A molic
slab luvic (hipoluvic) lăsând impresia unei pudrări cu cuarţ şi reprezintă
stadiul de debut în formarea unui orizont de tip eluvial luvic. Acest orizont
a purtat denumirea de orizont A molic eluvial şi de orizont A molic pudrat,
denumiri la care s-a renunţat pentru a nu se confunda cu orizonturile de
eluviere luvică, în care procesul de migrare a argilei are loc pe toată
secţiunea orizontului. Se notează cu simbolul Ame.
Orizontul A limnic este un orizont mineral de tip A format prin
acumulare de resturi vegetale şi animale subacvatice în diferite stadii de
humificare şi turbificare, sau precipitate organice şi minerale, sau
suspensii. Orizontul A limnic se caracterizează printr-un aspect de gel sau
nămol, având o consistenţă foarte moale. Conţinutul de materie organică
este mai mare de 1%, iar cel de apă, raportat la materialul uscat depăşeşte
100 %, fiind cuprins frecvent între 100-400 %. Densitatea aparentă este
cuprinsă între 0,3-0,6%. Culoarea orizontului poate fi: cenuşie, cenuşiu-
verzuie, neagră. Prin expunere la aer, materialul îşi schimbă culoarea în
brun sau oliv. În timp, prin desecare şi cultivare, pe fondul unei maturări
fizice, orizontul A limnic se transformă în orizont A antracvic sau orizont
A molic semiturbos, având o culoare închisă şi o grosime de 30-60 cm. În
urma desecării terenurilor submerse şi prin evapotranspiraţie, are loc o
contracţie ireversibilă a materialului, care determină formarea unor poliedri
cu diametrul de 12-15 cm. Crăpăturile formate sunt destul de largi (0,2-15
cm), coborând spre adâncime, frecvent până la nivelul franjului freatic. Cu
toate că poliedrii formaţi gonflează sau se contractă în funcţie de starea de
umiditate a solului, crăpăturile existente sunt permanente,ele putând
persista o foarte lungă perioadă de timp de la luarea în cultură a terenurilor
respective, cu efect direct asupra drenajului intern al solului.Se notează cu
simbolul Al.

177
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Orizontul A hortic este un orizont antropedogenetic de suprafaţă. S-a
format prin fertilizare puternică, lucrare profundă şi adaos de resturi
organice de natură animală şi/sau vegetală în amestec cu material
pământos, uneori având incluziuni de cărămizi, fragmente de oale, etc.
Acest orizont are un grad de saturaţie în baze mai mare de 53%. Are un
conţinut apreciabil de humus, pe fondul unei activităţi microbiologice
intense. Prezintă o culoare închisă la materialul în stare umedă, având
crome şi valori mai mici de 3. Se deosebeşte de orizontul A molic, prin
conţinutul de fosfor extractibil, care este mai mare de 250 ppm (exprimat
în P2O5), în primii 25 de cm. Se notează cu simbolul Aho.
Orizontul A antracvic este un orizont antropogenetic, format în
cazul solurilor intens irigate sau a celor utilizate ca orezării. Aceste soluri
sunt o mare parte din an, sau în permanenţă saturate cu apă. Se
caracterizează: a) printr-un strat arat la suprafaţă, urmat imediat de un strat
permeabil saturat cu apă în majoritatea anilor (3 sau mai multe luni pe an).
Acest strat prezintă crome mai mici sau egale cu 2), b) un orizont
de subsuprafaţă care poate avea pete de sărăcire în fier, cu valori de 4 şi
crome de 2 în macropori, sau concentrări (pete, concreţiuni) de oxizi de
fier, sau un conţinut de fier de două ori mai mare decât în stratul arat. Se
notează cu simbolul Aaq.
Orizontul antropogenetic este de fapt un orizont mineral de suprafaţă,
foarte puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă sau
rezultat din înălţarea suprafeţei prin adaos de material în urma unei lungi
perioade de cultivare şi/sau irigare, având însuşiri mult modificate faţă de
cele iniţiale.

5.2.2. Orizontul E
Este un orizont mineral, care are un conţinut mai scăzut de argilă
şi/sau sescvioxizi de fier şi aluminiu şi materie organică, prezintă o
acumulare relativă de cuarţ şi/sau alte minerale de dimensiunea nisipului
sau prafului, care au rezistat la alterare. Culoarea este determinată în
primul rând de culoarea particulelor primare de nisip şi praf, dar şi de
particulele de oxizi de fier şi de alţi constituienţi care maschează culoarea
particulelor primare. Este situat de obicei aproape de suprafaţă, subiacent
unui orizont de tip O sau A şi supraiacent unui orizont de tip Bt (excepţie
cazul profilurilor de sol decopertate şi/sau erodate). Se disting trei feluri de
orizont E.
178
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
1). Orizontul E luvic, este un orizont mineral de eluviere, situat
supraiacent unui orizont Bt şi subiacent unui orizont de tip O sau A. Se
caracterizează prin culori deschise la materialul în stare uscată, cu valori
mai mici de 6,5, pot avea şi valori mai mari sau egale cu 6,5 dar asociate
numai cu crome mai mari de 3. Structura la nivelul acestui orizont este
poliedrică, lamelară sau fără structură. Textura este mai grosieră decât a
orizontului subiacent, Bt. Are o grosime minimă de 5 cm şi un conţinut de
aluminiu schimbabil peste 1,5 ori mai mare decât orizontul supraiacent.
Poate fi considerat orizont El şi orizontul Ea, în cazul în care prezintă o
grosime mai mică de 10 cm. Se notează cu simbolul El.
2). Orizontul E albic, este un orizont mineral de eluviere, situat
supraiacent unui orizont Bt şi subiacent unui orizont de tip O sau A, având
următoarele caractere: culori mai deschise decât în cazul orizontului El în
stare uscată, respectiv valori mai mari sau egale cu 6,5 şi crome mai mici
sau egale cu 3, de regulă, se înregistrează o diferenţă de cel puţin două
unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la materialul în stare
umedă. Structura orizontului este lamelară sau poliedrică slab dezvoltată.
Textura este mai grosieră decât a orizontului subiacent. Grosimea minimă a
orizontului Ea este de 10 cm. La nivelul acestui orizont are loc o segregare
a sescvioxizilor sub formă de concreţiuni şi pete, frecvent intensă în cazul
solurilor afectate de stagnogleizare. Se notează cu simbolul Ea.

3). Orizontul E spodic. este un orizont mineral situat supraiacent

unui orizont Bs şi subiacent unui orizont de tip O sau A, având următoarele
caractere: culori deschise, respectiv la materialul în stare umedă valori mai
mari sau egale cu 4 şi mai mari de 5, la materialul în stare uscată. Este un
orizont lipsit de structură Orizontul Es este un orizont de eluviere a
materiei organice şi a sescvioxizilor. Conţinutul în materie organică şi
material amorf activ aluminoferic scade puternic, concomitent cu
îmbogăţirea reziduală la nivelul acestui orizont, în cuarţ şi alte particule
minerale rezistente la alterare. Dacă în profil se identifică orizontul
subiacent un Bt, orizontul eluvial va fi El sau Ea, în funcţie de caracterele
lui, dacă se identifică un orizont subiacent B spodic (Bs sau Bhs), orizontul
eluvial va fi Es. Se notează cu simbolul Es.

5.2.3. Orizontul B

179
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Este un orizont mineral situat subiacent unui orizont de tip A, E, O,
orizont la nivelul căruia se constată o pierdere în întregime sau aproape în
întregime a structurii iniţiale a rocii. Orizontul de tip B este un orizont de
sub suprafaţă, excepţie făcând cazurile de profiluri decopertate și/sau
erodate. În cazul orizonturilor de tip B se constată o alterare a materialului
parental, însoţită sau nu de o îmbogăţire în argilă prin iluviere sau
acumulare reziduală şi/sau în materie organică prin iluviere, motiv pentru
care aceste orizonturi se caracterizează prin: o concentrare iluvială de
argilă silicatică, de substanţe amorfe active formate din materie organică şi
de oxizi de aluminiu cu sau fără fier, prezenţa peliculelor de argilă şi a
secsvioxizilor de fier şi de aluminiu, o morfologie rezultată ca urmare a
levigării carbonaţilor alcalino-pământoşi, o alterare a materialului iniţial cu
generare şi eliberare de argilă silicatică ce determină formarea unei
structuri prismatice sau poliedrice în urma schimbărilor de volum ca
urmare a oscilaţiilor volumului de apă. Se disting patru feluri de orizont: B,
Bv, Bt, Bs, Bcp.
Orizontul B cambic este un orizont mineral format prin alterarea pe
loc sau „in situ“ a materialului parental, având următoarele caractere:
culori mai închise sau cu crome mai mari sau în nuanţe mai roşii decât
materialul parental, structură, obişnuit poliedrică medie şi mare sau
columnoid - prismatică, în cel puţin 50 % din volum, textura poate fi mai
fină decât cea a materialului parental (nisipoasă foarte fină), plusul de
argilă rezultând din alterarea unor minerale primare, respectiv din
argilizare „în situ“ grosime de cel puţin 15 cm, cu baza situată la cel puţin
25 cm, un grad de alterare a mineralelor primare de la slab la moderat. În
cadrul orizontului Bv poate fi încadrat şi orizontul Bv lamelar, orizont care
prezintă benzi fine de sub 1 cm grosime, sau la care benzile mai groase de
1 cm nu însumează mai mult de 15 cm pe adâncimea de 200 cm. Se
notează cu simbolul Bv.
Orizontul B argic este un orizont mineral de sub suprafaţă la
nivelul căruia se realizează o diferenţiere texturală pe profil. Este situat
subiacent unui orizont de tip Am, Ao, El, Ea. Are următoarele caractere:
argilă orientată (iluvială), care formează pelicule pe feţele verticale şi
orizontale ale elementelor structurale şi umple porii fini, îmbracă grăunţii
minerali şi/sau formează punţi între ei, culori diferite (brun, negru, roşu
etc.), mai închise decât cele ale materialului parental; structură prismatică,
columnoidă, poliedrică sau masivă, grosime de cel puţin 25 cm când
grosimea solului (grosimea însumată a orizonturilor supraiacente, A+E+B)
este mai mică de 75 cm, de 35 cm când grosimea solului este de 75 -100
cm şi de peste 45 cm când grosimea solului este mai mare de 100 cm.
Acest orizont se caracterizează deasemenea printr-o compactare evidentă şi
180
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
o diminuare semnificativă a permeabilităţii, datorate acumulării de argilă
translocată din orizontul supraiacent, aşezării mai dense a materialului cât
şi prezenţei argilei gonflante. În acelaşi tip de orizont se încadrează şi
orizontul B nisipos cu benzi mai fine, dacă lamelele, respectiv benzile sunt
groase de cel puţin 1 cm şi însumează cel puţin 15 cm grosime până la cel
mult 200 cm adâncime de la suprafaţa solului. Se notează cu simbolul Bt.
Orizontul B argic-natric, este un orizont mineral asemănător
orizontului Bt. Spre deosebire de acesta prezintă următoarele caractere:
saturaţie în ioni de Na+ mai mare de 15 % din T (capacitatea totală de
schimb cationic), cel puţin pe 15 cm într-unul din suborizonturile situate în
primii 20 cm ai orizontului, dacă orizontul C subiacent are o saturaţie în
Na+ de peste 15 %, atunci pentru ca orizontul Bt să fie natric, trebuie să
aibă mai mult Mg+2 + Na+ schimbabil, decât Ca+2 + H+, în primii 20 cm ai
orizontului, structură columnară sau prismatică şi o grosime minimă de 15
cm. Se notează cu Btna.
Orizontul B spodic este un orizont mineral, format din acumulare
de material amorf constituit din materie organică şi/sau sescvioxizi, situat
subiacent unui orizont de tip A, E, sau AE. Materialul amorf conţinut la
nivelul acestui orizont are o sarcină ridicată, dependentă de pH, o mare
suprafaţă specifică şi o mare capacitate de reţinere a apei. Orizontul Bs
prezintă următoarele caractere: compuşi amorfi de materie organică şi/sau
sescvioxizi, sub formă de aglomerări subangulare sau rotunjite, culori, în
general, în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, cu crome mici dacă orizontul este
humico-feriiluvial sau mari, dacă este feriiluvial, fără structură sau aceasta
este foarte slab dezvoltată capacitatea de schimb cationic este relativ mare
(2 me la 100 g), grosime minimă de 2,5 cm iar limita superioară este
situată sub 10 cm de la suprafaţa solului mineral.
Orizonturile spodice au o textură grosieră, mijlociu-grosieră, mai
rar, mijlocie. Se notează cu simbolul Bhs, în cazul în care materialul amorf
conţine atât humus iluvial cât şi sescvioxizi (mai mult humus decât în
orizontul supraiacent) şi cu simbolul Bs, în cazul în care conţine
predominant sescvioxizi (mai putin humus decât în orizontul supraiacent).
Orizontul B criptospodic este un orizont mineral, întâlnit în cazul
profilurilor de sol puternic acide, cu acumulare de material iluvial amorf
activ, predominant humic şi aluminic şi foarte rar feric, motiv pentru care,
acest orizont nu evidenţiază coloritul roşcat, specific orizontului spodic. În
unele cazuri, conţinutul de materie organică de peste 10%, maschează
coloritul roşcat al orizontului B criptospodic. Acest orizont are o culoare în
nuanţe 10 YR cu valori mai mici sau egale cu 3 şi crome mai mici sau
egale cu 2. Este situat subiacent unui orizont de tip A, foarte humifer, care

181
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
conţine peste 20 % materie organică slab mineralizată, cu valoarea
raportului C/N mai mare de 20-25 şi cu reflexe cenuşii în partea inferioară .

5.2.4. Orizontul C
Este un orizont mineral, constituit din materiale neconsolidate sau
slab consolidate, situate la partea inferioară a profilului de sol. Acest
orizont nu prezintă caracterele orizonturilor supraiacente, de tip A, B, sau
E, cu toate că în anumite condiţii poate constitui materialul parental al
acestor orizonturi (cazul solurilor formate pe materiale a căror compoziţie
iniţială a fost omogenă, respectiv loessuri şi depozite leossoide). Orizontul
C nu reprezintă materialul parental al solului respectiv, în condiţiile în care
solul s-a format pe depozite neomogene sau a avut o evoluţie polifazică
(dezvoltare policiclică). Sunt considerate orizonturi C şi materialele
geologice relativ compacte, care se desfac în 24 de ore din momentul în
care fragmentele uscate sunt puse în apă, sau dacă materialul în stare
umedă, poate fi fărâmiţat. Se consideră orizont C şi materialul anterior
formării solului, puternic alterat pe care au evoluat solurile. În unele cazuri,
orizontul C poate fi penetrat de rădăcini. La nivelul orizontului C sunt
prezente acumulări de carbonat de calciu, săruri uşor solubile,gips. În
funcţie de natura şi de conţinutul orizontului C în carbonat de calciu,
distingem: orizont C necarbonatic, orizont C cu carbonaţi reziduali şi
orizont C carbonatoacumulativ.
Orizontul C carbonatoacumulativ este un orizont C cu acumulare
de carbonaţi (carbonat de calciu secundar), sub formă difuză, dispersat în
matrice, sau sub formă de concreţiuni discontinue, eflorescenţe,
pseudomicelii, pete, pelicule, tubuşoare, vinişoare. Orizontul C
carbonatoacumulativ poartă denumirea de orizont calcic sau calxic şi de
orizont carbonatoiluvial şi prezintă următoarele caractere: conţinut de
carbonaţi de peste 12 %, cel puţin 5 % din volum carbonaţi secundari
(acumulări dure sau friabile) mai mult decât orizontul C cu carbonaţi
reziduali, grosime minimă 15 cm. Este situat la baza profilului de sol,
subiacent unor orizonturi de tip Am sau B, excepţie făcând cazurile în care
orizonturile menţionate anterior au fost decopertate sau erodate. Se notează
cu simbolul Cca.
Orizontul C necarbonatic este un orizont mineral de tip C, prezent
în profilul solurilor formate pe roci fără carbonat de calciu, soluri de tip
„pedalfer“.
Aceste soluri evoluează repede, dar datorită reacţiei acide şi a
gradului foarte scăzut de saturaţie în baze, prezintă o fertilitate naturală
slabă. Se notează cu simbolul Cn.
182
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Orizontul C cu carbonaţi reziduali este un orizont mineral de tip C
care a evoluat din materialul parental carbonatat. Este situat la baza
profilului de sol. Se notează cu simbolul Ck.
Orizontul R este un orizont mineral, situat în partea inferioară a unor
profiluri de sol, fiind constituit din roci compacte-consolidate. În cadrul
rocilor consolidate-compacte sunt incluse în mod convenţional pietrişurile
cimentate impermeabile, rocile fisurate permeabile şi pietrişurile
necimentate. Fragmentele din orizontul R, uscate la aer nu se fărâmiţează
dacă sunt ţinute în apă timp de 24 de ore. Rocile de tip granit, bazalt,
andezit, pot prezenta fisuri care sunt destul de înguste şi foarte puţin
numeroase, încât numai un număr mic de rădăcini le pot penetra. În cazul
în care orizontul R este nefisurat, se notează cu simbolul Rn, iar dacă
orizontul R este fisurat, permeabil format din fragmente de rocă sau pietriş
fluviatil, având mai puţin de 10 % material fin, atunci orizontul se notează
cu simbolul Rp.

5.2.5. Orizonturi organice principale

Orizontul organic nehidromorf este un orizont organic format la
suprafaţa solului în condiţiile unui mediu nesaturat sau saturat cu apă doar
câteva zile pe an. La nivelul acestui orizont, fracţiunea minerală reprezintă
mai puţin de 60 % din masa totală. Acest orizont este situat în partea
superioară a solurilor minerale formate sub pădure, dar uneori poate fi
situat la o anumită adâncime fiind acoperit de material mineral provenit din
eroziune. Se notează cu simbolul O. În cazul profilurilor de sol formate sub
o vegetaţie lemnoasă, orizontul organic nehidromorf poate fi de tip:
organic de litieră, constând din material organic proaspăt, nedescompus
sau foarte puţin descompus, notat cu simbolul Ol, organic de fermentaţie,
format din materie organică incomplet descompusă, în care se recunosc cu
ochiul liber sau cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică, notat cu
simbolul Of, organic de humificare, în care materialul organic este într-un
stadiu foarte avansat de descompunere, încât, nu se mai recunosc cu ochiul
liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică, se
notează cu simbolul Oh.
În cazul în care grosimea orizontului organic nehidromorf depăşeşte
20 cm, atunci acest orizont poartă denumirea de orizont folic .
Orizontul organic hidromorf sau orizontul turbos este un orizont
organic de suprafaţă sau de sub suprafaţă, format în condiţiile unui mediu

183
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
saturat în apă în cei mai mulţi ani, mai mult de o lună pe an, cu excepţia
cazurilor când solurile au fost drenate.
Este constituit predominant din muşchi, ciperaceae şi alte plante
hidromorfe. Are o grosime de 20 cm. Se notează cu simbolul T. În funcţie
de gradul de descompunere a materiei organice orizontul turbos poate fi:
fibric, hemic, sapric.
Orizontul turbos fibric este un orizont organic hidromorf,
caracterizat prin prezenţa materiei organice slab descompuse, respectiv
două treimi din materia organică este slab transformată, astfel încât se pot
distinge ţesuturile de plantă.
Orizontul turbos hemic este un orizont organic hidromorf,
caracterizat prin prezenţa materiei organice într-un stadiu mediu de
descompunere, o situaţie intermediară între orizont turbos fibic şi orizont
turbos sapric.
Orizontul turbos sapric este un orizont organic hidromorf,
caracterizat prin descompunerea puternică a ţesuturilor de plante, acestea
nu se mai disting sau se disting foarte slab pe maxim 1/6 din volumul
materialului.
În funcţie de condiţiile de mediu în care se formează, turba poate fi:
eutrofă, mezotrofă şi oligotrofă.

5.2.6. Orizonturi pedogenetice de asociere

Orizontul gleic este un orizont mineral format în condiţiile unui
mediu saturat în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică
situată la adâncime mică. Este situat în general subiacent unui orizont de
tip T sau se asociază cu orizonturi de tip A, B, sau C. Se notează cu
simbolul G. Se disting orizonturi gleice de reducere şi orizonturi gleice de
oxidare-reducere.
Orizont gleic de reducere, format în condiţii predominant de
anaerobioză, având următoarele caractere: colorit uniform în culori de
reducere sau aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie
de peste 50 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea materialului fără
structură. Sunt considerate culori de reducere, culorile neutrale N cu crome
mai mici de 1, culorile mai spre albastru decât 10 Y şi nuanţele de 2,5 Y-
10 Y cu crome mai mici de 1,5. Şisturile şi sedimentele, sunt considerate
orizont gleic de reducere numai dacă prezintă crome mici şi dacă au
rezultat în urma unui îndelungat proces de umezire în exces. Se notează cu
simbolul Gr.

184
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Orizontul gleic de oxidare-reducere este format în condiţii de
aerobioză alternând cu perioade de anaerobioză, respectiv exces de
umiditate o parte din an. Prezintă un aspect marmorat, în care culorile de
reducere apar în proporţie de 16 - 50 % iar culorile de oxidare apar sub
formă de pete de oxidare, în proporţie de peste 16 % din suprafaţa rezultată
prin secţionarea elementelor dacă acestea există (sunt considerate culori de
oxidare, culorile în nuanţe de 10 YR.
Acest orizont evidenţiază o segregare a sescvioxizilor sub formă de
pelicule şi concreţiuni. Se notează cu simbolul Go.
Orizontul stagnogleic este un orizont mineral, format la suprafaţă
sau în profilul solului, în condiţiile unui mediu în care solul este mare parte
din an saturat cu apă acumulată din precipitaţii şi stagnantă deasupra unui
strat impermeabil sau slab permeabil. Se grefează pe orizonturi A, E sau B.
Are următoarele caractere: aspect marmorat, în care culorile de
reducere sunt prezente atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor
structurale şi ocupă peste 50 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea
elementelor structurale dacă există, asociate cu pete de oxidare având
culori în nuanţe de 10YR şi mai roşii şi crome mai mari de 2, precipitare a
sescvioxizilor, sub formă de pelicule şi concreţiuni, grosime de cel puţin
15 cm. Se notează cu simbolul W.
Orizontul salic este un orizont mineral îmbogăţit secundar prin
iluviere în săruri mai uşor solubile decât gipsul. Acest orizont are un
conţinut de săruri în extras apos 1 : 5, de cel puţin 1 %, dacă tipul de
salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5 % dacă este sulfatic şi de cel
puţin 0,7 % dacă orizontul conţine sodă (valori valabile pentru textură
medie). Concentraţia de săruri uşor solubile menţionată în cazul texturii
lutoase se micşorează cu 7,5 % pentru textura nisipoasă şi se măreşte cu 15
% pentru textura argiloasă. Dacă salinitatea este exprimată prin
electroconductibilitate, orizontul, pentru a fi salic va avea 24 (30) dS/m la
temperatura de 25 de grade Celsius, dacă valoarea pH este mai mică de 8,8
şi mai mare de 12 (15) dS/m la temperatura de 25 de grade Celsius, dacă
valoarea pH este mai mare de 8,9 (solul conţine carbonaţi alcalini).
Orizontul salic are o grosime minimă de 10 cm, sau de 5 cm în cazul
solurilor nisipoase. Se notează cu simbolul sa.
Orizontul hiposalic este un orizont mineral, care conţine săruri
mai uşor solubile decât gipsul (în apă rece), în cantitate mai mică decât
orizontul salic, respectiv 0,1 - 1,0 % pentru tipul de salinizare clorurică şi
între 0,15 şi 1,50 % pentru tipul de salinizare sulfatică şi de 0,07-0,7 %
dacă conţine şi sodă. Aceste concentraţii sunt valabile în cazul texturii
medii se micşorează sau se amplifică în cazul texturii nisipoase sau a
texturii argiloase şi/sau a solurilor organice, cu aceleaşi procente ca şi în
185
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
cazul orizontului salic. Dacă salinitatea este exprimată prin
electrocoductibilitate, orizontul pentru a fi hiposalic va avea minim 4 dS/m
la temperatura de 25 de grade Celsius. Acest orizont are o grosime minimă
de 10 cm. Se notează cu simbolul sc.
Orizontul natric este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+
schimbabil mai mare de 15 % din capacitatea totală de schimb cationic ( T
), pe o grosime de minimum 10 cm, sau raportul de adsorbţie al natriului
(SAR ) mai mare de 13. Se asociază cu un orizont de tip B argic. Se
notează cu simbolul na.

Orizontul hiponatric sau hipospodic este un orizont mineral care

are o saturaţie în Na+ schimbabil de 5 - 15 % din capacitatea totală de
schimb cationic (T), sau cu raportul de adsorbţie al natriului (SAR) cuprins
între 4-13. Are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu simbolul ac.
Orizontul vertic este un orizont mineral cu un conţinut de cel puţin
30 % argilă (frecvent peste 50 % ), predominant gonflantă şi care se
asociază cu un orizont de tip A, B, C. Prezintă feţe de alunecare oblice (10-
600 faţă de orizontală) şi/sau elemente structurale mari, de asemenea
oblice, cu unghiuri şi muchii ascuţite într-unul dintre suborizonturi;
crăpături largi de peste 1 cm, pe o grosime de cel puţin 50 cm în perioada
uscată a anului grosime minimă de 50 cm. Se notează cu simbolul y.
Orizontul pelic este un orizont mineral de asociere care are un
conţinut mai mare de 45 % argilă nesmectitică. Materialele parentale pe
care se dezvoltă un astfel de orizont, sunt materiale argiloase de diferite
origini, inclusiv argile marnoase. Orizontul pelic prezintă următoarele
caractere: în stare uscată este dur, în timp ce în stare umedă devine plastic,
prezintă structură poliedrică mare în stare umedă, cu formare de agregate
structurale prismatice sau poliedrice foarte mari, care devin vizibile în stare
uscată; împachetare densă; crăpături largi şi adânci şi local, mai puţin
frecvent feţe de alunecare care nu determină formarea unei structuri
sfenoidale, feţe de alunecare care nu au înclinarea celor de la nivelul
orizontului vertic, la nivelul orizontului pelic, valoarea capacităţii totale de
schimb cationic este mai mică decât în orizontul vertic. Acest orizont are o
grosime minimă de 50 cm. Se notează cu simbolul z.
Orizontul sulfuratic este un orizont mineral sau organic, situat
într-un mediu permanent saturat în apă şi al cărui material conţine mai mult
de 0,75 % sulf, raportat la materialul în stare uscată predominant sub formă
de sulfuri, în special pirită. Conţinutul de carbonat de calciu la nivelul
186
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
acestui orizont este mai mic decât triplul conţinutului de sulf. Reacţia este
mai mare de 3,5 unităţi pH. Orizontul are o grosime minimă de 15 cm.
Materialul cu caracter sulfuratic se acumulează în cazul solurilor care sunt
permanent saturate cu ape salmastre, dar şi în mlaştinile cu ape dulci, dacă
conţin compuşi cu sulf. Pe fondul existenţei unei reţele de drenaj are loc o
oxidare a sulfurilor cu formare de acid sulfuric, având ca efect acidifierea
solului. Se notează cu simbolul sf.
Orizontul sulfuric este un orizont de suprafaţă, cu reacţie extrem
acidă, datorită prezenţei acidului sulfuric (pH în apă mai mic de 3,5 ). Când
este asociat unui sol mineral, în acest orizont se observă pete gălbui cu
nuanţe de 2,5 Y şi crome mai mari sau egale cu 6, aceasta datorită
prezenţei unor minerale de tip jarosit şi schwertmannit.
În cazul solurilor organice, aceste pete nu apar în orizont, iar pentru
identificarea acestuia este suficientă o valoare a pH-lui mai mică decât 3,5.
Orizontul sulfuric se evidenţiază în cazul solurilor mlăştinoase, sărace în
carbonat de calciu, drenate artificial, ca urmare a oxidării sulfurilor, în
special pirită. În absenţa carbonatului de calciu, acidul sulfuric format în
procesul de oxidare, nu este complet neutralizat. Orizontul sulfuric are o
grosime minimă de 15 cm. Se notează cu simbolul su.
Orizontul scheletifer este un orizont pedogenetic de tip A, E, sau B,
dezvoltat într-un material cu fragmente grosiere de roci sau cu pietre. Peste
26 % din material este constituit din particule mai mari de 2 mm. Pentru a fi
diagnosticat, orizontul trebuie să aibă o grosime mai mare de 20 cm. Se
notează cu simbolul q.
Orizontul petrocalcic este un orizont calcic întărit sau cimentat
continuu. Cimentarea este determinată de prezenţa carbonatului de calciu, a
carbonatului de magneziu, şi în unele cazuri poate fi prezentă şi silicea
coloidală. Cimentarea este atât de puternică încât solul în stare uscată nu
poate fi străbătut de sondă sau cazma iar fragmentele uscate, lăsate în apă nu
se desfac. Materialul de sol la nivelul acestui orizont are un aspect masiv şi
lamelar, foarte tare şi extrem de tare în stare uscată şi extrem de ferm, în
stare umedă. Porii necapilari sunt astupaţi, motiv pentru care în orizontul
petrocalxic conductivitatea hidraulică este slabă şi în unele cazuri foarte
slabă putând constitui o barieră pentru rădăcini. Grosimea minimă a
orizontului este de 10 cm. Poate fi considerat orizont petrocalxic şi orizontul
lamelar cimentat cu carbonat de calciu, situat pe rocă compactă sau pat de
pietriş dacă are o grosime de peste 2,5 cm şi un conţinut de carbonaţi mai
mare de jumătate din greutatea materialului. Se notează cu simbolul pc.
Orizontul andic este un orizont mineral constituit din materiale cu
proprietăţi andice, proprietăţi evidenţiate, prin prezenţa în materialul solului

187
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
a unor cantităţi apreciabile de allofane, imogolit, ferihidrit sau complecşi
alumino-humici, rezultaţi în urma alterării moderate a depozitelor
piroclastice. Pot fi întâlnite şi în asociaţie cu materiale nevulcanice de tip
loess, argilite, cât şi produse de alterare ferallitică. Compoziţia mineralogică
este dominată de materiale „short range- order“, formate prin alterarea
produselor piroclastice primare rezultate în urma erupţiilor vulcanice sau ale
produselor secundare în care apar materiale vulcanogene. Acest orizont
poate să apară la suprafaţă sau sub suprafaţă şi conţine de regulă, cantităţi
mari de materie organică, nedepăşind 25% C organic. Orizontul andic
trebuie să îndeplinească şi una dintre următoarele condiţii: valoarea
procentului de aluminiu plus o jumătate din valoarea procentului de fier
extractabil în soluţie de oxalat acid să însumeze peste 2% în pământul fin,
sub 2 mm, valoarea densităţii aparente măsurată la umiditatea
corespunzătoare capacităţii de câmp, respective 0,33 atmosfere să fie mai
mică de 0,9 g/cm3, valoarea retenţiei de fosfat să fie mai mare de 85%.
În pământul fin, diametrul particulelor mai mic de 2 mm, valoarea
retenţiei de fosfat să fie de cel puţin 25%, în fracţia nisipoasă diametrul
particulelor de 0,02-2 mm de cel puţin 30% şi să răspundă uneia dintre
următoarele cerinţe: suma conţinutului de aluminiu plus jumătate din
conţinutul de fier extractabil în oxalat acid să fie mai mare de 2% la un
conţinut de sticlă vulcanică în fracţia cu diametrul de 0,02-2,0 mm, mai mare
de 5%, suma conţinutului de aluminiu plus jumătate din conţinutul de fier
extractabil în oxalat acid să fie de 0,4% la un conţinut de sticlă vulcanică, în
fracţia 0,02-2,0 mm, mai mare de 30%, dacă suma conţinutului de aluminiu
plus jumătate din conţinutul de fier extractabil în oxalat acid este între 0,4 şi
2% în pământul fin, conţinutul de sticlă vulcanică, în fracţia 0,02-2,0 mm,
trebuie să fie peste o valoare cuprinsă între 30% şi 5%, invers proporţională
cu creşterea aluminiului plus jumătate din fierul extractabil în oxalat acid,
între 0,4 - 2%. În teren, ca şi în laborator, testul reacţiei solului în soluţie de
NaF este foarte util: pH-ul unei suspensii de 1 g sol în 50 ml NaF, soluţie N,
prezintă valori de peste 9,5-10 (după 2 min).Testul care indică prezenţa
materialelor allofanice şi/sau a compuşilor alumino-organice este orientativ
deoarece reacţionează la fel şi în orizonturile spodice iar, pe de altă parte, nu
reacţionează corespunzător în orizonturile andice bogate în materie organică
acidă. Grosimea minimă a orizontului, pentru a fi diagnostic, trebuie să fie
de peste 30 cm. Se notează cu simbolul an.
Orizontul fragic sau fragipan este un orizont mineral de sub
suprafaţă, lutos, uneori chiar nisipolutos sau nisipos fin şi care prezintă
următoarele caractere: conţinut foarte scăzut de materie organică, densitate
aparentă mare comparativ cu orizonturile supraiacente, consistenţă tare sau
foarte tare, aparent cimentat în stare uscată, fragmentat, se dezmembrează
188
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
în apă, în stare umedă materialul este slab moderat, casant, nu se
deformează deoarece elementele structurale au tendinţa de a se rupe brusc
la presiune uşoară, coloritul este, în mod obişnuit pătat, datorită
stagnogleizării, slab sau foarte slab permeabil pentru apă şi prezintă planuri
verticale albite, respective feţe de poliedri sau de prisme mari şi foarte
mari, este situat, dar nu în mod necesar, direct sub un orizont eluvial,
cambic, argic sau spodic, cu excepţia cazurilor când solul este trunchiat,
uneori suprapunându–se parţial sau complet cu un orizont argic sau
cambic, structura este poliedrică angulară sau prismatică, partea interioară
a elementelor structurale poate să aibă porozitate totală mare dar, din cauza
unei împachetări dense a acestora, nu există continuitate între porii
intrapedali şi fisuri, este lipsit de o activitate intensă a faunei cu excepţia
unor spaţii între agregatele structurale, motiv pentru care mai mult de 90%
din volumul solului nu poate fi explorat de sistemul radicular şi este izolat
de apa de procesare, identificarea fragipanului se poate face numai în teren.
Orizontul fragipanic are o grosime minimă este de 25 cm. Se notează cu
simbolul x.

5.2.7. Orizonturi de tranziţie

Sunt orizonturi care prezintă o parte din caracterele orizontului
supraiacent şi o parte din ale celui subiacent către care se face tranziţia.
Există două tipuri de orizonturi de tranziţie:
a) orizonturi de tranziţie obişnuite sau propriu-zise, la care
tranziţia se face treptat de la proprietăţile unui orizont la proprietăţile
celuilalt orizont şi se notează cu cele două litere majuscule corespunzătoare
orizonturilor respective: AB, BC, EB, CR, etc.
b) orizonturi de tranziţie mixte sau de întrepătrundere,
respectiv acele orizonturi în care se întrepătrund proprietăţile celor două
tipuri de orizonturi principale, trecerea între orizonturi fiind neregulată sau
sub formă de limbi ( caracter glosic ). Se notează cu două litere mari între
care apare semnul „+“: E+B, B+R, C+R, etc.

5.3.1. Notaţii pentru caracteristici morfologice secundare:

 e – caracter slab luvic sau hipoluvic, acumulare reziduală de
grăunţi de nisip sau praf fără pelicule coloidale, respectiv o
pudrare cu cuarţ.
 g – gleizare slabă, având 6-15% culori de reducere.

189
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
 h – talpa plugului, se referă la prezenţa tălpii plugului, respectiv
un strat îndesat format la partea inferioară a stratului arat din cauza
circulaţiei excesive şi a executării repetate a arăturii la aceeaşi
adâncime, poate caracteriza numai un orizont de tip Ap.
 j – recent maturat, materialele de sol sunt maturate, cu portanţă
normală şi o densitate aparentă extrem de mică.
 k – conţinut de peste 1% carbonaţi.
 l – caracter lamelar, existenţa în profilul de sol a unor benzi sau
lamele constituite din material mai fin decât restul profilului, acest
caracter poate apărea numai în soluri cu textură grosieră la nivelul
cazului orizontului Bv sau Bt.
 m – caracter melanic, este asociat cu orizontul Bt şi marchează
prezenţa unui suborizont Bt mai închis la culoare care contrastează
cu suborizonturile adiacente.
 n – material coprogenic sau turbă sedimentară suborganică, se
referă la straturile de material organic, formate pe fundul lacurilor
eutrofe, alcătuite din dejecţiile faunei şi resturile vegetaţiei
subacvatice. În condiţiile de submersie se prezintă ca nămol
organic slab vâscos, slab plastic şi neadeziv, culorile comune sunt
oliv, brun-oliv şi brun-cenuşiu cu nuanţe de 2,5Y sau 5Y cu valori
mai mici de 5, respectiv 3-4 şi crome de 2 sau 3, se schimbă
relativ puţin în contact cu aerul, se asociază cu orizontul T.
 p – stratele arate, chiar dacă sunt grefate pe A, E, B sau C.
 ţ – orizont înţelenit, partea superioară a orizontului A al solului
din pajişti, în care predomină masa de rădăcini a plantelor
ierboase.
 x – caracter de fragipan, densitate aparentă mare, consistenţă
dură, friabil, casant. Apare în unele orizonturi B care devin
fragipanuri.
 iz – conţinut apreciabil de rizomi, se referă la un orizont mineral
cu peste 15% din volum ocupat de rizomi de plante acvatice slab
descompuşi sau vii, de regulă poate caracteriza, un orizont de tip
Go sau Gr.
Pe lângă sufixele literale menţionate mai sus se utilizează şi
următoarele litere pentru notarea orizonturilor pedogenetice principale având
următoarele semnificaţii: t –asociat cu B, evidenţiind o acumulare de argilă,
s – asociat cu B evidenţiind o acumulare iluvială de sescvioxizi, h – asociat
cu B, evidenţiind o acumulare iluvială de humus, v – alterare „in situ“ y –

190
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
prezenţa de feţe de alunecare oblice cu unghiuri de 10-60º faţă de orizontală
şi agregate structurale mari sfenoidale, respectiv caracter de orizont vertic

191
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Factorii pedogenetici de solificare

Acţiunea unor procese neîntrerupte de dezagregare, alterare, sinteză, migrare şi

acumulare asupra materiei minerale şi organice, determină transformarea scoarţei superioare a
litosferei în soluri, astfel încât solul evoluează de la roca "in situ", deci de la o morfologie simplă
către solul cu o morfologie evoluată.
Solul este un corp natural care s-a format şi se formează la suprafaţa uscatului, pe seama
rocilor şi mineralelor, ca rezultat al interacţiunii complexe din zona de interferenţă a litosferei cu
biosfera, atmosfera şi hidrosfera. Complexul de factori naturali care iau parte la transformarea
rocilor şi mineralelor din litosferă, într-un corp natural nou, cunoscut sub denumirea de sol,
formează complexul factorilor pedogenetici.
Solul reprezintă învelişul extern al Terrei (suprafaţa continentală), denumită Pedosferă,
în care componentele celor 4 geosfere ( atmosfera, hidrosfera, biosfera, litosfera) au rolul de
factori de solificare (pedogenetici).
Factorii de solificare sunt componenţi ai mediului natural care acţionează şi participă la
formarea învelişului de sol, motiv pentru care se mai numesc și factori pedogenetici.
Învelişul extern al pământului (scoarţa terestră), este constituit din roci şi minerale pe
care, sub acţiunea continuă şi permanentă a factorilor ecologici de mediu zonal şi local, se
formează şi evoluează învelişul de sol. Solul rezultă prin acţiunea conjugată şi influenţa
reciprocă a tuturor factorilor de solificare zonali şi locali, în formarea solului acţionând legea
acţiunii combinate a tuturor factorilor, respectiv interactiunea dintre componentele şi procesele
din cadrul sistemelor şi subsistemelor biologice.
Întemeietorul pedologiei ştiinţifice, V.V. Dokuceaev, a considerat că în formarea solului,
o importanţă majoră au următorii factorii pedogenetici: clima, factorul biologic, relieful, roca şi
vârsta, la care V.R. Viliams a adăugat factorul antropic. Ulterior, specialiştii au luat în
considerare şi rolul factorului local (apa freatică şi stagnantă).
C.V. Oprea-1960 menţionează că în funcţie de originea energiei pe care o au factorii care
declanşează procesele de transformare a rocilor de la suprafața litosferei, aceștia se împart în:
- factori interni (endogeni), a căror energie de acțiune își are originea în căldura
pămîntului.
- factori externi (exogeni), a căror sursă de energie este soarele.
Factorii interni (endogeni), sunt : vulcanismul, cutremurele de pământ și așezările
tectonice, care pot produce schimbări esențiale la suprafața litosferei, fără însă să poată
determina formarea de soluri. Acţiunea acestor factori coroborată cu factorii externi, determină
formarea de soluri endodinamomorfe, în care sânt imprimate caracterele factorilor interni.
Factori externi (exogeni), sunt : biosfera, atmosfera și hidrosfera, care prin acțiunea
lor complexă și multilaterală, determină o transformare variabilă în timp şi spaţiu a mineralelor și
rocilor preexistente la suprafața litosferei, în produși noi.

C. V. Oprea-1972 , clasifică factorii de solificare, în:

 factori cu rol pasiv ( mineralele şi rocile );
 factori cu rol activ ( organismele vegetale şi animale);
 factori condiţionali ( clima, relieful, vârsta regiunii);
73
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

 factori cu caracter local( apele freatice, intervenţia antropică);

 factori cu caracter întâmplător ( gravitaţia, cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice).
În procesul de solificare, toţi factorii naturali au importanţă egală şi sunt indispensabili,
întrucât lipsa unuia, exclude procesul de pedogeneză.
În anumite stadii genetice, sau în anumite condiţii ecologice de specific zonal, unul sau
altul din factorii de solificare poate avea un rol determinant. De exemplu, pe calcare, roca are rol
determinant în formarea şi evoluţia solului. În zona de luncă, relieful are rol hotărâtor, pe când în
zona montană, clima şi vegetaţia au rol determinant.
În procesul de pedogeneză, rol esenţial îl are factorul biologic (plante, microorganisme,
forma edafică). N.M. Libinţev consideră că “repartiţia solurilor nu este întâmplătoare, ele se află
toate la locul lor şi ocupă chiar suprafeţele pe care trebuie să le ocupe, în virtutea condiţiilor
necesare genezei lor. Spaţiul şi timpul sunt condiţii de existenţă a solurilor formate, care sunt
subordonate unor anumite legi generale şi particulare în procesele de geneză şi răspîndire
geografică”.

Factori Clima
biologici
(vegetaţia şi
fauna)

SOLUL

Factorul Timpul
antropic

Relieful Roca Apa freatică

Solul şi factorii pedogenetici de solificare (pedogenetici)

Rocile şi mineralele primare rezultate în urma consolidării magmei, cu toate că aveau un
conţinut în elemente de nutriţie (fosfor, calciu, potasiu, magneziu etc.), datorită masivităţii şi
compactităţii lor nu prezentau condiţii care să permită dezvoltarea rădăcinilor şi asigurarea cu
substanţe nutritive şi apă.
Procesele de dezagregare (mărunţire) şi alterare (modificare chimică) a acestora sub
acţiunea agenţilor atmosferici, hidrosferici şi biosferici a permis transformarea rocilor primare
compacte în roci secundare afânate (realizându-se o reţea de spaţii sau pori) şi formarea unor
substanţe chimice simple sau complexe (săruri, oxizi şi hidroxizi, minerale argiloase). Roca

74
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

afânată (datorită porozităţii) prezintă capacitate pentru apă şi aer. Apa din precipitaţii, în cazul
rocilor afânate pătrunde şi se reţine în pori, formând rezerve pentru plante. Aerul din porii rocii
afânate împreună cu apa reţinută din precipitaţii şi substanţele de nutriţie în forme simple,
asigură instalarea plantelor şi microorganismelor. Prin fotosinteză plantele trec substanţele
minerale din sol în substanţe organice din care este alcătuit corpul lor. După parcurgerea ciclului
biologic, sub acţiunea microorganismelor, resturile organice sunt în parte, descompuse în
substanţe minerale folosite de plantele ce urmează şi, în parte, sunt transformate în humus.
Repetarea în timp a acestui proces determină reţinerea şi acumularea în partea superioară a
scoarţei, a substanţelor nutritive sub formă de substanţe organice, în special humus (procese de
bioacumulare). Acţiunea conjugată a proceselor de dezagragare, alterare şi bioacumulare, alături
de reţinerea şi migrarea compuşilor rezultaţi determină modificări fizice, chimice şi biologice în
partea superioară a scoarţei, aceasta transformându-se în timp în sol, care este un corp natural ce
prezintă însuşiri şi o alcătuire proprie. Condiţiile de mediu sunt cele care determină procesele ce
duc la formarea solurilor. Aceste condiţii sunt extrem de variate astfel încât intensitatea
proceselor este diferită, rezultând o varietate de soluri.

3.1. Rolul climei în pedogeneză

România este situată în emisfera nordică, la jumătatea distanţei dintre poli şi ecuator, avînd
un climat temperat-continental.
Climatul atmosferic determină în mare parte formarea şi evoluţia climatului solului.
Climatul României nu este uniform, separându-se în 5 regiuni climatice, cărora le corespund
provincii pedologice:
a) Regiunea vestică (panonică) influenţată de curenţii atmosferici vestici, oceanici, este
supusă influenţei climatului Europei Centrale;
b) Regiunea transilvană, influenţată de curenţii de aer din vest-nord şi în măsură mai
mică din est;
c) Regiunea sud-vestică(Danubiano-getică) influenţată de masele de aer oceanic şi
mediteranean;
d) Regiunea sud-estică (Danubiano-Pontică);
e) Regiunea moldo-sarmatică, ambele aflate sub influenţa maselor de aer estic.
Acestor regiuni climatice li se adaugă ca influenţe în formarea şi evoluţia solurilor,
microclimatele determinate de formele de relief, astfel încât România este considerată un
adevărat "muzeu natural de soluri" (Şt.Puiu, 1980).
V.V. Docuceaev a scos în evidenţă rolul climei în procesul de formare a solului
menţionând că: solul este formaţiunea naturală care se formează sub influenţa hotărâtoare a
climei.
Începând din primele faze ale formării şi evoluţiei solurilor, respectiv cu dezagregarea şi
alterarea rocilor, clima reprezintă un important factor de mediu. Clima acţionează atât direct cât
şi indirect, prin principalii indicatori climatici: precipitaţiile, temperatura, umiditatea aerului,
lumina, compoziţia şi mişcarea aerului atmosferic, energia radiantă.
Sub acţiunea nemijlocită a indicatorilor climatici, se desfăşoară procesele de dezagregare,
alterare, transport şi depunere a produşilor rezultaţi.

75
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Prin elementele sale, climatul este un factor indispensabil pentru procesele biologice şi
biochimice din sol, de descompunere şi bioacumulare a materiei organice, cât şi pentru regimul
aerohidric, termic şi oxido-reducător al solului.
Capacitatea de reţinere a apei şi a nutrienţilor este influenţată de natura rocii. De
exemplu, solurile formate pe roci nisipoase sunt capabile să înmagazineze mai uşor apa din
precipitaţii, însă tot aşa de repede o pierd şi de aceea au o rezervă redusă de apă chiar şi în zone
climatice bogate în precipitaţii.
În cazul solurilor ce se formează pe roci care prin alterare formează multă argilă, sunt
mai greu permeabile pentru apă, dar de pierdut, pierd mult mai greu apa, comparativ cu solurile
nisipoase.
De compoziţia chimică a rocii, depinde şi conţinutul solului în elemente nutritive. De
exemplu, pe roci calcaroase se formează soluri bogate în calciu, pe marne salifere se formează
soluri bogate în săruri solubile, iar pe roci vulcanice acide se formează soluri sărace în
elemente nutritive.
Stadiul de evoluţie a solurilor depinde de natura şi compoziţia rocilor. Astfel, procesul de
podzolire este mai intens pe roci sărace în baze, decât pe roci bogate în baze.
Totuşi, influenţa rocii de solificare în pedogeneză este subordonată altor factori de
solificare. Caracterele rocii nu modifică sensul geenezei solurilor, ci numai încetineşte sau
accelerează ritmul genezei. Trebuie amintit că pentru pedogeneză, interesează numai rocile de
solificare care sunt predominant formate din depozite sedimentare (mai ales cuaternare),
eluviale, coluviale, deluviale, aluviale, eoliene.
Principala sursă de energie pentru formarea solurilor o reprezintă energia radiantă a
soarelui prin componentele sale: căldura şi lumina.
Energia radiantă solară are o acţiune directă în procesele de transformare a părţii minerale
a solului (procese de dezagregare şi de alterare), precum şi în cele de descompunere şi sinteză a
materiei organice a solului, dar şi o acţiune indirectă, prin intermediul factorului biologic
(organismele vegetale şi animale).
Căldura, lumina, alături de umiditate, contribuie la dezvoltarea vegetaţiei (la alcătuirea şi
structura covorului vegetal) şi influenţează cantitativ şi calitativ resturile organice, precum şi
ritmul şi gradul lor de descompunere, în direcţia humificării.
Sub acţiunea temperaturii, precipitaţiile cad sub formă lichidă sau solidă şi de asemenea,
are loc îngheţul şi dezgheţul solului. Astfel, în regiuni reci de pe glob, cea mai mare parte din
precipitaţii cad sub formă de zăpadă, solul fiind îngheţat o perioadă lungă din an. În asemenea
condiţii, transformarea părţii minerale şi a celei organice se desfăşoară lent şi foarte greu.
În climat arid şi semiarid, plouă puţin şi aproape toată apa din precipitaţii se evaporă,
transformarea materiei minerale şi organice este redusă.
În regiunile umede, de la Ecuator şi tropice, temperaturile ridicate şi cantităţile mari de
precipitaţii determină o intensă şi rapidă transformare a părţii minerale şi organice a solului.
Cantitatea de energie radiantă, ca şi nivelul precipitaţiilor se distribuie la suprafaţa
uscatului, atît latitudinal cît şi altitudinal (în zonele înalte), existând un paralelism strâns pe glob
al zonelor de climă, de vegetaţie şi de soluri.
În funcţie de temperatură (suma temperaturilor zilnice mai mari de 10 0 C din perioada de
vegetaţie), pe glob s-au delimitat mai multe “grupe climatice”, care sunt asociate cu anumite
tipuri de vegetaţie şi de soluri purtând denumirea de zone “pedo-biotermice” sau “pedo-
bioclimatice”.
76
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Principalele grupe de climate ale globului

Suma temperaturii aerului superioară

Grupa de climate valorii de 100 C

Reci (polare) mai mică de 600

Reci temperate (boreale) 600 – 2000

Calde temperate (subboreale) 2000 – 3800

Calde (subtropicale) 3800 - -8000

Toride (tropicale) mai mare de 8000

Aceste grupe termice sau climatice, influenţează regimul termic al solului, precum şi
direcţia şi viteza diferitelor procese climatice, biochimice şi biologice din sol, cât şi
productivitatea fitocenozelor.
În ceea ce priveşte influenţa şi rolul climei prin indicatorul climatic reprezentat de
precipitaţii, este de remarcat faptul că acesta este foarte activ în transformarea părţii minerale şi
organice a solului. De asemenea, acţionează indirect prin crearea de condiţii minime pentru
instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei care direcţionează procesul de bioacumulare, care se
manifestă diferit pe glob în funcţie de temperatură şi umiditate.
Precipitaţiile au un rol direct şi foarte important în transportul produşilor de dezagregare
şi de alterare, precum şi în accesibilitatea nutrienţilor din sol către plante.
Precipitaţiile determină procesele de eluviere şi iluviere, foarte importante pentru
procesul de pedogeneză. Cu cât clima este mai umedă, cu atât aceste procese pedogenetice sunt
mai intense.
În zonele de stepă, silvostepă, aride şi ecuatoriale sau tropicale, intensitatea procesului de
pedogeneză, precum şi transformarea resturilor organice au viteze şi direcţii diferite de
transformare, în funcţie de precipitaţii. Apa din precipitaţii, alături de vânt, determină
modificarea, pe cale mecanică, a unor particule grosiere sau fine de la suprafaţa rocilor şi
solurilor.
Condiţiile climatice influienţează puternic şi asupra proceselor de bioacumulare,
mineralizare şi de humificare din sol. În anumite situaţii, clima poate reprezenta un factor
restrictiv pentru formarea solului şi anume atunci când, în regiuni polare sau deşertice, nu
permite o instalare a vegetaţiei.
Legătura dintre climă şi sol este exprimată prin numeroşi indicatori. Astfel, în ţara
noastră, pentru a evidenţia influenţa climatului asupra formării şi evoluţiei solurilor se utilizează
“indicele de ariditate De Martonne” (Iar).
P
I ar  în care:
T  10
Iar - indicele anual de ariditate;

77
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

P – precipitaţiile medii anuale (mm);

T – temperatura medie anuală (0 C);
10 – coeficientul de corecţie pentru cazurile când T = 00 C, sau are valori negative.
Cu ajutorul acestui indice, s-au determinat indicii de ariditate ale solurilor zonale din ţara
noastră şi pe baza valorilor acestui indice, în funcţie de condiţiile climatice şi umiditatea solului,
N. Cernescu a întocmit harta zonelor de umiditate Astfel, în zona de stepă, valorile acestui indice
sunt cuprinse între 17 – 24 (kastanoziom, Iar = 17 – 21; cernoziom, Iar = 20 – 24), în zona de
silvostepă între 24 – 30 (cernoziom cambic, Iar = 23 – 30; cernoziom argic, Iar = 28 – 30,
vertosol, Iar = 26 – 30, faeoziom greic, Iar = 29 – 32); în zona de pădure Iar = 30 – 45
(preluvosol, Iar = 29 – 32, luvosol, Iar = 34 – 55, planosol, Iar = 32 – 55), iar în zona montană şi
alpină are valori de peste 45 (prepodzol, Iar = 45 – 80, podzol, Iar = 50 – 100, humosiosol, Iar =
100 – 200). Valoarea indicelui de ariditate se poate calcula ca valoare anuală, dar şi ca valoare
lunară, utilizând în acest caz, valorile lunare de temperatură medie şi precipitaţii medii.
L.S. Berg arată existenţa în climatul temperat-continental din România a unor zone
climatice legate de zonele landsaftice:

 climatul zonei de stepă care cuprinde stepa propriu-zisă şi silvostepă;

 climatul zonei pădurilor de foioase;
 climatul zonei pădurilor de conifere;
 climatul zonei alpine cu zonă subalpină şi alpină propriu-zisă.

Caracteristici climatice ale zonelor naturale de soluri din România

Precipitaţii medii Temperatura Indici de ariditate

Soluri zonale anuale – mm medie anuală 0 C a lui De Martonne

1. Kastanoziomuri 370 - 420 10,4 – 11,4 17 - 20

2. Cernoziomuri 430 - 510 9,6 – 11,4 20 - 24

3. Cernoziomuri cambice 460 - 580 9,1 – 11,4 23 - 30

4. Luvosoluri 540 - 700 10 – 11 28 - 32

5.Preluvosoluri,Luvosoluri, Eutricambosoluri 630 - 1035 5,9 – 10,2 32 - 55

6. Luvosoluri, Podzoluri 745 – 1400 2,8 – 5,2 50 - 110

Influenţa condiţiilor climatice asupra procesului de solificare poate fi caracterizată prin

indicele “CU”, denumit coeficient de umezire anuală, care se calculează cu formula:

P
Cu  în care:
ETP
CU - coeficientul de umezire anuală;

P - precipitaţiile medii anuale (mm);

78
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

ET - evapotranspiraţia.

În funcţie de zonele naturale, valoarea medie a coeficientului de umezire (după Vîsoţki,

citat de Udrescu S., 1995), variază între 0,33 – 1,33, fiind de 1,33 pentru zona forestieră, 1,00
pentru silvostepă, 0,67 pentru zona de stepă şi de 0,33 pentru stepa uscată.
În funcţie de precipitaţii, pe glob s-au delimitat mai multe zone climatice (după Budik,
citat de Udrescu S., 1995).

Principalele zone climatice ale globului

Cantitatea medie anuală Coeficient de umezire

Zona climatică de precipitaţii (mm) (CU)

Extrem de uscate 10 – 20 0,1 – 0,2

Aride 50 – 150 0,3 – 0,5

Semiaride 200 – 400 0,5 – 0,7

Umede 500 – 800 1,0

Cu exces de umiditate 1500 – 2000 1,2 – 1,5

Excesiv de umede 3000 – 5000 1,5 – 3,0

După Duchanfour Ph., 1965 şi Finck A., 1963, citaţi de Bunescu V., 1969, în funcţie de
precipitaţiile medii anuale, se deosebesc 5 tipuri de climă: aridă, semiaridă, subumedă, umedă şi
foarte umedă.

Tipuri de climă în funcţie de precipitaţii medii anuale (după Duchanfour Ph., 1963, citat
de Bunescu V., 1970)

Aspectul cantitativ al Precipitaţii medii anuale

Tipul de climă precipitaţiilor (mm)

Aridă reduse 0 – 250

Semiaridă uşoare 250 – 500

79
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Subumedă moderată 500 – 1000

Umedă abundente 1000 – 2000

Foarte umedă foarte abundente > 2000

Pe lângă climatul global care influenţează repartiţia pe glob a solurilor, un rol important
în geneza solurilor îl are şi climatul zonal local denumit “microclimat”. Noţiunea de microclimat
cuprinde stratul de aer cuprins între nivelul solului şi înălţimea de 2 m.

Referitor la rolul climei în procesul de solificare, se pot trage unele concluzii:

 formarea şi evoluţia solului au loc sub acţiunea dominantă a climatului zonal şi local.
Acest lucru este evidenţiat atât la suprafaţa globului, cât şi pe suprafeţe mai restrânse,
de existenţa paralelismului dintre învelişul de sol, condiţiile de climă şi formaţiunile
vegetale (paralelism pedo-fito-climatic);
 clima are rol de coordonator pentru acţiunile tuturor factorilor naturali în procesul de
pedogeneză, avînd ea însăşi un rol important în formarea solului. Astfel, de exemplu,
în Africa, solurile sunt dispuse în zone de latitudine, care sunt independente de roca
parentală, însă sunt dependente numai de climat pe porţiunea de la extremitatea
nordică, spre Ecuator;
 condiţiile de climă, mai ales precipitaţiile şi temperatura (dar şi umiditatea
atmosferică şi presiunea atmosferică, insolaţia, vânturile), au rol foarte important în
solificare. Astfel, temperatura influienţează evoluţia solului, în special prin acţiunea
ei asupra vitezei şi modului de alterare a rocilor, precum şi prin acţiunea asupra
vitezei de descompunere a materiei organice.

Referitor la rezultatele procesului de alterare şi la cantitatea de sescvioxizi de fier şi

aluminiu (Fe2O3 şi Al2O3) eliberaţi şi la tipul de argilă se pot remarca următoarele:

 pe glob apare clar o variaţie a compoziţiei globale a părţii minerale a solului în

funcţie de climă: solurile din climatul rece şi umed (spodisoluri) sunt mai bogate în
silice şi mai sărace în sescvioxizi; în solurile din climatul cald şi umed (soluri
feralittice) situaţia este inversă; solurile din climatul uscat de stepă, se caracterizează
printr-un conţinut ridicat de baze; solurile din zona temperată prezintă caractere
intermediare;
 în privinţa tipului de argilă, mai ales în climatul temperat se formează şi domină
allitul, în climatul ecuatorial umed domină coallinitul, în climatul tropical uscat şi în
cel subtropical sunt condiţii ce favorizează formarea illitului şi coallinitului, iar în
climatul uscat de stepă domină montmorillonitul. Coallinitul, după numeroşi autori,
se formează numai în condiţii de climat tropical şi ecuatorial, iar în zona temperată ar
fi “moştenit” din roca parentală sau dintr-un sol relict format în trecutul îndepărtat în
condiţii mai calde;

80
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

 în privinţa factorului de umiditate se poate aminti faptul că zonalitatea solurilor

Africii la nord de Ecuator pe 4000 km distanţă, este determinată de durata sezonului
umed, regimul termic fiind uniform;
 în zonele reci, resturile organice se acumulează şi se transformă lent, evoluând spre
turbificare, iar bioacumularea este lentă şi redusă. Din contră, în zonele calde
ecuatoriale şi tropicale, cu temperatură şi umiditate ridicate, mineralizarea este
extrem de rapidă;
 solurile tropicale au un profil lung (de cîţiva metri) iar solurile formate în climat rece
au profil scurt, materialul parental fiind alcătuit majoritar din fragmente de rocă
dezagregată fizic şi mecanic.

3. 2. Rolul rocii în pedogeneză

C.V. Oprea (1972) , arată că scoarţa pietroasă, poate fi considerată ca bază materială a
pămîntului, fiind constituită din componenţi minerali şi organici foarte diferiţi.
Roca (substratul litologic, materialul parental) reprezintă materialul mineral iniţial pe
seama căreia, sub acţiunea îndelungată a atmosferei, hidrosferei şi biosferei s-au format solurile.
Roca de solificare (materialul parental) constituie baza anorganică, care prin procese
pedogenetice este transformată în mod continuu în orizonturi genetice.
Importanţa rocii generatoare de sol sau a materialului parental rezidă din faptul că în
multe cazuri, între 60 – 90 % din masa solului o reprezintă partea minerală. În general, solurile
mai tinere faţă de cele mai evoluate, au caractere mai apropiate de ale rocii parentale.
Compoziţia mineralogică, cea chimică, precum şi alte însuşiri ale rocilor se vor reflecta şi în
proprietăţile solurilor rezultate.
Deci roca are o importanţă majoră în solificare (pedogeneză), însă cu toate acestea, rolul
rocii este subordonat climei şi vegetaţiei. Cele mai răspândite roci parentale, sunt rocile
sedimentare, deoarece ele ocupă 75 % din scoarţa terestră. În acest sens, se constată că atunci
când ceilalţi factori pedogenetici sunt neschimbaţi, pe roci diferite (argile, nisipuri, luturi, gresii,
conglomerate, toate sărace în elemente bazice), se formează acelaşi tip de sol, luvosolul (în
climat umed şi rece şi vegetaţie acidofilă, de pădure).
De asemenea, se constată că pe aceeaşi rocă (loessul), însă în condiţii diferite de climă şi
vegetaţie, de stepă şi silvostepă, se formează soluri diferite: kastanoziom, cernoziom, cernoziom
cambic, preluvosol.
Rocile au influienţă asupra pedogenezei (viteza proceselor de pedogeneză, precum şi
direcţia lor), atât prin compoziţia lor chimică şi mineralogică, cât şi prin principalele însuşiri.
Astfel, pe roci compacte, masive (cuarţite, granite metamorfice eruptive), pedogeneza decurge
mai lent şi foarte dificil, pe când pe luturi, argile, loessuri, solificarea are loc în condiţii mai
favorabile.
În cazul unor regiuni montane, rocile sunt masive, compacte, dezagregarea şi alterarea
acestora este slabă cu formare de orizonturi subţiri, bine evidenţiate.
Roca îşi imprimă unele însuşiri caracteristice şi asupra solului, cazul solurilor formate pe
rocile acide, salifere, nisipoase, argiloase sau pe roci dure scheletice. Alcătuirea granulometrică a
rocilor de solificare influienţează proprietăţile fizice, chimice şi morfologice. Pe rocile argiloase,
ce prezintă permeabilitate redusă, se formează soluri bogate în humus şi în elemente nutritive, cu
81
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

o debazificare redusă şi cu un profil mai scurt. Pe rocile nisipoase cu permeabilitate ridicată se

formează soluri cu un profil puternic dezvoltat, mai sărace în humus, cu orizonturi mai slab
diferenţiate.
Una din însuşirile importante ale solului şi anume textura, de obicei este moştenită de la
roca sau materialul parental. Textura lutoasă este mai favorabilă pentru solificare şi pentru
însuşirile solului faţă texturile extreme, respectiv nisipoase sau argiloase. Permeabilitatea solului
depinde foarte mult de natura rocii, astfel solurile formate pe roci nisipoase au o permeabilitate
pentru apă şi aer mai mare faţă de cele formate pe roci argiloase, care prezintă o permeabilitate
mai redusă.
Capacitatea de reţinere a apei şi a nutrienţilor sunt Influentate de natura rocii. Din punct
de vedere mineralogic pe rocile hiperacide cu un conţinut ridicat de SiO 2 (pietrişuri cuarţoase,
cuartite, gresii silicioase etc.), în care conţinutul de minerale este redus (alterarea este greoaie) se
formează soluri cu fertilitate redusă. În condiţii de umiditate excesivă aceste soluri evoluează
spre podzolire.
În cazul rocilor acide (granite, granodiorite, riolite, gnaise etc.) care provin din cuarţ şi
silicaţi se formează, de asemenea, soluri cu fertilitate scăzută, ce prezintă tendinţa de acidifiere şi
podzolire.
Solurile formate pe roci bazice (gabrouri, bazalte, diabaze) prezintă un conţinut ridicat de
minerale argilice şi baze, avînd o fertilitate bună. Compoziţia chimică a rocii imprimă un ritm
mai rapid sau mai lent procesului de solificare. De exemplu, solurile formate pe roci nisipoase
sunt capabile să înmagazineze mai uşor apa din precipitaţii, însă tot aşa de repede o pierd şi de
aceea au o rezervă redusă de apă, chiar şi în zone climatice bogate în precipitaţii.
În cazul solurilor ce se formează pe roci argiloase, precum şi pe roci care prin alterare
favorizează formarea de argilă, sunt mai greu permeabile pentru apă, dar pierd apa mult mai
greu, faţă de cele nisipoase.
De compoziţia chimică a rocii depinde şi conţinutul solului în elemente nutritive. De
exemplu, pe roci calcaroase se formează soluri bogate în calciu, pe marne salifere se formează
soluri bogate în săruri solubile, iar pe roci vulcanice acide se formează soluri sărace în elemente
nutritive.
Stadiul de evoluţie a solurilor depinde de natura şi compoziţia rocilor. Astfel, procesul de
podzolire este mai intens pe roci sărace în baze decît pe roci bogate în baze.
Totuşi, Influenta rocii de solificare în pedogeneză este subordonată altor factori de
solificare. Caracterele rocii nu modifică sensul genezei solurilor ci numai încetineşte sau
accelerează ritmul genezei. Trebuie amintit că pentru pedogeneză, interesează numai rocile de
solificare care sunt predominant formate din depozite sedimentare, în special cuaternare,
eluviale, coluviale, deluviale, aluviale, eoliene.
Oricare ar fi condiţiile bioclimatice, Influenta rocii este directă şi vizibilă atât în evoluţia
solului, cât şi asupra însuşirilor solului. Este necesar de amintit faptul că atunci cînd definim
tipul de sol, facem precizări asupra rocii, sau rocilor pe care s-a format şi a evoluat.
Compoziţia mineralogică a rocilor influienţează procesele de evoluţie ale solurilor, astfel
rocile carbonatice se opun şi frânează procesele de acidifiere şi coluviere. F. Marbut clasifică
solurile în funcţie de conţinutul în CaCO3 în două grupe:

82
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

a) Solurile pedalfer sunt formate pe roci fără Ca CO3, prezintă o evoluţie rapidă şi
morfologie evoluată, au o reacţie acidă, un grad de saturaţie în baze scăzut, deci o fertilitate
redusă.
b) Solurile pedocal conţin CaCO3, evoluţia este îndelungată (alterarea începe cu spălarea
CaCO3), evoluţia este incipientă (rendzine).
Solurile care se formează pe rocile salifere (marne salinizate, prezintă în fazele incipiente
un conţinut ridicat de săruri (CaSO4; Na2SO4; NaCl; CaCl2) încă de la suprafaţă, după care
treptat, ca urmare a levigării sărurilor solubile, evoluează către o salinizare de adâncime.
În anumite situaţii deosebite, roca are un rol primordial în formarea unui anumit tip de sol
(soluri intrazonale), astfel pe calcare se formează rendzinele, pe marne se formează
pseudorendzinele, pe argile se formează vertosolurile, iar pe nisipuri se formează psamasolurile.
Sunt soluri formate aproape în totalitate numai din roci compacte (litosolurile), dure spre
deosebire de regosoluri, care se formează şi au evoluat pe roci afînate, neconsolidate sau
consolidate. Profunzimea profilului şi conţinutul lui în schelet sunt legate strîns şi dependente de
roca parentală. Astfel, pe nisipuri se formează în zona de şes, soluri foarte permeabile şi sărace,
cu profil profund iar în zone montane pe roci masive, rezultă un profil de sol cu mult schelet şi
adîncime mică.
Influenta rocii în procesul îndelungat de formare şi evoluţie a solurilor depinde de starea
de afânare sau compactare, alcătuirea granulometrică, mineralogică şi chimică a acesteia. Starea
de afânare sau compactare influienţează solificarea în sensul profunzimii de manifestare,
respectiv în cazul unor roci afânate, grosimea solificării este mai mare decât în cazul unor roci
masive, compacte.
Textura solului este determinată de textura rocii, astfel pe argile se formează soluri cu
textura argiloasă, iar pe nisipuri, soluri cu textură grosieră.
Mineralele şi rocile împreună cu materialul organic de la suprafaţa scoarţei, constituie un
fond pasiv în procesul de solificare, asupra căruia acţionează factorii pedogenetici activi şi care
înregistrează acumulările cantitative datorate acţiunii acestora.

3.3 Rolul reliefului în pedogeneză

Relieful reprezintă unul din cei mai importanţi factori de solificare, deoarece acesta
reprezintă spaţiul în care se desfăşoară pedogeneza şi orice modificare a condiţiilor de relief,
determină schimbări în învelişul de sol.
Spaţiul, ca principala formă de existenţă a materiei, este un element important în toate
procesele şi fenomenele naturale, deci şi în pedogeneză. Relieful reprezintă în solificare forma
concretă a spaţiului şi acţionează asupra formării, evoluţiei şi diversificării învelişului de sol.
Relieful României este relativ restrâns, fiind extins doar pe 4 - 50 latitudine. Dacă acest
relief ar fi uniform, condiţiile climatice, vegetaţia naturală, precum şi solurile ar fi relativ
uniforme. Variaţia microreliefului (în sens altitudinal) determină modificări climatice şi de
vegetaţie. Pe măsura creşterii altitudinii reliefului, clima devine din ce în ce mai umedă şi mai
rece, în timp ce vegetaţia se modifică de la ierbacee de stepă, la o vegetaţie de silvostepă, de
pădure şi de pajişti alpine, contribuind la variaţia învelişului de sol.
Relieful exercită în procesul de solificare atât influienţe directe (mai ales în regiuni
accidentate), cât şi influienţe indirecte. Influienţe directe se observă mai ales în cazul solurilor
83
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

din regiuni montane şi alpine şi în zona dealurilor atât pe pante, cât şi la poalele pantelor care
sunt supuse proceselor de degradare prin eroziune şi colmatare. În cazul coastelor şi versanţilor
abrupţi, din cauza proceselor de eroziune foarte active, pe fondul îndepărtării totale a produşilor
de degradare şi alterare, nu se poate forma nici scoarţă de alterare şi deci nici sol. Pe culmile
longitudinale, pe versanţi şi interfluvii cu aspect de poduri larg vălurite, apare tipul de scoarţă de
alterare reziduală sau autohtonă, alcătuită predominant din depozite eluviale grosiere, pe care se
formează soluri erodate şi scheletice. În depresiune, scoarţa de alterare este acumulativă
(secundară sau alohtonă), ca rezultat al depunerii de materiale coluviale, proluviale şi aluviale ce
are compoziţia şi textura diferită, rezultând un variat înveliş de soluri. Un rol însemnat în
diversitatea învelişului de soluri din depresiuni, îl are apa căzută direct din precipitaţii, la care se
adaugă şi apa scursă de pe terenurile din jur.
Pe versanţii supuşi proceselor active de eroziune, din cauza deplasării de material mineral
solificant, apar soluri trunchiate (erodosoluri). Procesul de eroziune a solului prin scurgerea apei
la suprafaţa solului este direct condiţionat de relief (printr-un grad mai mare de înclinare, prin
lungimea versantului, etc.).
Pe versanţi, un rol important în eroziune îl are expoziţia lor. Astfel, versanţii cu expunere
sudică sunt mai însoriţi şi ocupaţi cu vegetaţie lemnoasă, iubitoare de căldură, precum şi
vegetaţia ierboasă. Pe versanţii nordici, care sunt mai umezi şi mai reci, eroziunea este mai
puternică, determinând o continuă reântinerire a reliefului, solificarea menţinându-se în stadii
incipiente.
În zonele de dealuri şi podişuri, materialul parental este de la slab la puternic dezagregat
şi alterat, predominând odată cu alternanţa culmilor (cu sau fără eroziune), diferite tipuri de
scoarţă de alterare reziduală dar şi acumulativă, rezultând o mare varietate de soluri.
În zonele de cîmpie, pe suprafaţa plană apare cea mai mare uniformitate a condiţiilor
ecologice de climă uniformă, de vegetaţie naturală şi de soluri. Pe terenuri plane, acţiunea
factorilor bioclimatici este uniformă pe suprafeţe mai întinse, formarea solurilor avînd un
caracter zonal. Zonalitatea solurilor este orizontală, schimbarea învelişului de sol are loc din
cauza succesiunii zonelor latitudinale de climă şi vegetaţie.
În cazul cîmpiilor cu locuri depresionare, apare prezenţa în exces a umidităţii (de natură
pluvială sau freatică), ce acumulează un surplus de apă faţă de terenurile plane, determinând
solificarea în direcţia formării solurilor hidromorfe, iar în cazul prezenţei sărurilor în apele
freatice, prin procese de salinizare şi sodizare, apar salsodisolurile.
În lunci, care de obicei traversează mai multe zone sau etape pedo-bioclimatice şi mai
multe unităţi geomorfologice (munţi, dealuri, cîmpii), altitudinea mică a acestora condiţionează
de obicei prezenţa apei freatice la mică adîncime cu influienţă majoră asupra pedogenezei şi
fertilităţii solurilor.
În cadrul cîmpiilor şi luncilor principalele forme de microrelief, cu rol important în
pedogeneză sunt microrelieful de crovuri, microrelieful depresionar larg şi slab pronunţat,
microrelieful de grinduri vechi şi depresiuni şi microrelieful de dună. În fiecare din ele, evoluţia
trecută şi viitoare este complet diferită, ele fiind condiţionate de natura şi intensitatea diferită a
proceselor fizice, chimice şi biologice.
În zone cu relief eolian de dune, în zona interdunelor se vor forma soluri mai evoluate, iar
pe coamele dunelor rezultă profiluri scurte, supuse deflaţiei eoliene.

84
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

În cadrul aceleiaşi zone, Influenta indirectă a reliefului în pedogeneză şi în răspândirea

solurilor, se manifestă evident prin modificarea răspândirii căldurii, luminii şi a precipitaţiilor,
relieful fiind factorul principal de redistribuire a radiaţiei solare şi a precipitaţiilor.
Formele plane de relief, au o altă distribuire a condiţiilor de umiditate, lumină şi căldură,
faţă de versanţi sau de zonele depresionare. În aceste situaţii, relieful prin influenţa indirectă,
devine factor important în solificare. Aceste modificări determinate de repartiţia diferită a
căldurii, luminii şi apei modifică topoclimatul şi vegetaţia, determinând o schimbare
corespunzătoare a învelişului de sol. Astfel de modificări apar şi se manifestă mai accentuat în
plan vertical, ceea ce determină o zonalitate altitudinală a solurilor, în paralel cu zonalitatea
climei şi vegetaţiei.
În funcţie de relief, variază şi condiţiile de hidrologie, rocă şi hidrografie cu influienţă
directă asupra solificării şi diversificării învelişului de sol.
În practica pedologică de cercetare în teren, s-a stabilit următoarea sistematică a tipurilor
de relief: macrorelieful, mezorelieful, microrelieful şi nanorelieful, fiecare dintre aceste tipuri de
relief avînd un rol determinant în pedogeneză.
Macrorelieful încadrează cele mai reprezentative forme de relief (cîmpie, platou, munţi),
ce determină aspectul global al unor teritorii întinse, care în concordanţă cu condiţiile
bioclimatice determină zonalitatea învelişurilor de sol.
Mezorelieful cuprinde forme de relief de dimensiuni medii: dealuri, văi, vîlcele, terase,
lunci. Apariţia mezoreliefului este legată în principal de procese geologice exogene (denudaţie,
formare a depozitelor continentale).
Microrelieful şi nanorelieful este dat de forme de relief mici, cu suprafeţe reduse (de la
decimetri pătraţi la cîteva sute de metri patraţi. Înălţimea acestor forme de relief, variază în jurul
valorii de 1 m: crovuri, movile, moviliţe, depresiuni. Ele apar pe suprafeţe plane de relief, din
cauza fenomenelor de tasare sau din cauza deformaţiilor cauzate de îngheţ.

În funcţie de Influenta reliefului, în special referitor la distribuţia precipitaţiilor, solurile

se grupează astfel:
 soluri automorfe, care apar pe terenuri plane unde apa freatică este la adîncime mai
mare de 6 m;
 soluri semihidromorfe, ce rezultă prin stagnarea de scurtă durată a apelor de
suprafaţă sau prin prezenţa apei freatice la 3 – 6 m adâncime, caz în care franjul
capilar poate ajunge în zona sistemului radicular;
 soluri hidromorfe, care se formează în situaţia în care apele freatice sunt la mică
adâncime şi anume circa 3 m, iar franjul capilar ajunge la suprafaţă sau atunci când
apele de suprafaţă stagnează o perioadă mai lungă de timp.
În concluzie, se poate preciza faptul că din cauza reliefului, învelişul de sol prezintă o
zonalitate pe verticală (zonalitate altitudinală). La suprafaţa scoarţei terestre, zonalitatea
orizontală a solurilor apare pe distanţe de sute până la mii de km, spre deosebire de zonalitatea
altitudinală, care se manifestă doar pe distanţe de cîteva mii de metri.
În cîmpii şi podişuri sau dealuri joase, factorii pedogenetici au o acţiune mai uniformă,
învelişul de sol este caracterizat prin zonalitate orizontală, evidenţiind soluri care au profiluri

85
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

bine diferenţiate şi bine dezvoltate. În zona de deal înalt şi munte, din cauza coamelor şi a
versanţilor, învelişul de sol este mai variat şi prezintă o zonalitate altitudinală.

3.4. Rolul vegetaţiei şi a faunei în pedogeneză

Între sol, vegetaţie şi climă există o strânsă legătură şi un complex de interelaţii, denumit
încă din 1911, de Gheorghe Munteanu-Murgoci: paralelism pedo-fitoclimatic. Acesta a fost
ulteriot apreciat, evidenţiat şi caracterizat şi de alţi cercetători (P. Enculescu, 1924, C. Chiriţă şi
colab., 1961. N.Cernescu şi colab., 1961, M. Popovăţ şi colab., 1961, N.Florea şi colab., 1968).

Corelaţia dintre zonele de vegetaţie şi de soluri în România

Zona de vegetaţie Subzona de vegetaţie Tipul de pădure Tipul de sol zonal

Subzona stepei propriu-zise - Soluri bălane, cernoziomuri

Zona stepei şi a pădurilor
Quescus pedunculiflora, Q. cernoziomuri cambice,
xerofile din silvostepă
Subzona silvostepei pubescens, Q. cerris, Q. cernoziomuri argice,
frainetta (pâlcuri de pădure) faeoziomuri greice.

Quescus cerris şi Q. districambosoluri,

Subzona stejarului frainetta, Q. robur, Q. eutricambosoluri,
petraea, Fagus silvatica luvosoluri, planosoluri.

Zona forestieră Fagus silvatica (pur sau eutricambosoluri,

Subzona fagului
amestec cu răşinoase) luvosoluri, planosoluri.

districambosoluri,
Subzona coniferelor
Picea excelsa podzoluri, eutricambosoluri

districambosoluri,
Subzona subalpină -
prepodzoluri, podzoluri.
Zona alpină

Subzona alpină - humosiosoluri, podzoluri.

Este de menţionat faptul că rolul şi influenţa factorului biologic asupra solificării sunt
direcţionate şi legate inseparabil de climă.
De climă depinde atât răspândirea vegetaţiei, microflorei şi microfaunei, precum şi
intensitatea activităţii acestora.
În condiţiile climei temperate din ţara noastră, se delimitează 3 zone de vegetaţie: zona de
stepă, zona forestieră şi zona pajiştilor alpine. În general, se constată un anume paralelism între
zonele şi subzonele de vegetaţie şi soluri, în sensul că la anumite zone şi subzone de vegetaţie
corespund anumite tipuri zonale de soluri ( N.Florea şi colab., 1968).
Se remarcă faptul că nu întotdeauna, succesiunea zonală a solurilor este Influentată în
primul rând de factorii bioclimatici zonali, ci poate apărea o influienţă dominantă şi a altor
factori zonali de solificare, dintre care menţionăm: relieful, roca, vârsta, iar în anumite zone se

86
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

poate manifesta pregnant Influenta factorilor locali (cazul salsodisolurilor şi al hidrisolurilor,

care apar intrazonal în zona de stepă şi silvostepă şi al solurilor zonale din clasa Cernisoluri.

a) Zonele de vegetaţie din România

 Zona de stepă are o largă răspândire în ţara noastră, mai ales în sudul şi estul
Munteniei, sudul Olteniei, sudul şi estul Moldovei, centrul şi sudul Dobrogei, precum şi în vestul
ţării, în Banat şi Crişana. Zona cuprinde 2 subzone:

 subzona stepei propriu-zise

 subzona silvostepei (ca zonă de tranziţie spre zona forestieră).
Subzona stepei propriu-zise cuprinde sudul Moldovei, estul Munteniei, centrul şi sudul
Dobrogei şi pe suprafeţe mai mici şi sudul Olteniei şi Munteniei şi în vestul ţării.

Asociaţiile vegetale ierboase de stepă au fost înlocuite de culturi agricole sau cu vegetaţie
ierboasă degradată şi ruderalizată, puternic antropizată. În pârloage, resturi de pajişti antropice şi
terenuri agricole predomină Poa bulbosa, Cynodon dactylon, Agropyron cristatum, Festuca
valesiaca, Stippa lessingiana, Agropyron repens etc., specii cu tufă rară şi talie mică care se
dezvoltă mai ales primăvara, apoi se usucă din cauza secetei excesive din stepa semiaridă. În
stepa propriu-zisă şi semiumedă, vegetaţia ierboasă de graminee, leguminoase şi fâneaţă este
bine dezvoltată şi lasă resturi bogate în sol şi la suprafaţa lui. Amintim speciile de Avena
cristatum, Poa bulbosa, Festuca valesiaca, Trifolium repens, Lotus corniculatus.

Subzona silvostepei este bine reprezentată în sudul Olteniei şi Munteniei, nordul şi

centrul Dobrogei, nord-estul şi sud-estul Moldovei, vestul Banatului şi Crişanei. În cadrul
pâlcurilor de pădure şi de cîmpie predomină: Quercus pedunculiflora şi Quercus pubescens, fie
pure, fie în şleauri de câmpie, fiind însoţite de: Tilia tomentosa, Q. frainetto, Q. cerris, Q. robur,
Carpinus betulus.

 Zona forestieră este larg răspândită şi cuprinde regiuni variate din punct de vedere
pedologic, climatic, litologic şi geomorfologic. Prezintă numeroase intrânduri în zona stepei,
precum şi în cea alpină.

În câmpia stepică, pădurile coboară pe văile râurilor mari, precum şi pe interfluvii (ex: în jurul
Bucureştiului, pădurea a înaintat mult spre sud până aproape de Dunăre. În Moldova de centru
şi sud, unde apele au săpat albii în depozite de marne salifere sarmaţiene, pădurea nu a putut
pătrunde în aceste văi, ci doar pe interfluvii (văile au rămas cu vegetaţie stepică).
Este împărţită în 3 subzone:

 subzona stejarului, subzona fagului şi subzona coniferelor

(P. Enculescu, 1924).
 Subzona stejarului este cea mai întinsă, mai ales în regiuni de deal, podiş şi
piemont. Se împarte în 4 tipuri de păduri:
– ceretto-gârniţete (vestul Munteniei, Oltenia, sud-vestul Dobrogei, vestul ţării, în
Banat şi Crişna şi în vestul Transilvaniei, care sunt atât pure cât şi în amestec cu
Q. pedunculiflora, Q. pubescens, Tilia tomentosa, Carpinus betulus;

87
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

– stejărete (Moldova, Transilvania, vestul ţării) sub formă de şleauri de deal,

alcătuite din Q. robur, Carpinus betulus, Ulmus foliacea, Tilia tomentosa, Aceer
Campestris;
– gorunete (Piemontul Getic, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Nordul
Dobrogei) sub formă de şleauri de deal pure sau în amestec;
– făgete – gorunete (în zona de deal mai înalt) cu păduri pure de fag şi gorun sau
şleauri de deal în amestec cu Tilia tomentosa, Fraxinus excelsior, Acer
campestris.
 Subzona fagului este bine reprezentată în regiunile deluroase, dar şi în cele
montane. Se împarte în 2 tipuri de păduri:
– făgete unde domină Fagus silvatica;
– amestecuri fag – răşinoase (Fagus silvatica, Abies alba, Picea excelsa, Ulmus
montana, Betula verrucosa).
 Subzona coniferelor este bine reprezentată în Carpaţii Occidentali şi Orientali, prin
păduri de molidiş, alături de care mai apar Acer pseudoplatanus, Populus tremula,
Abies alba) şi Fagus silvatica.
 Zona alpină ocupă suprafeţe mai mici pe coastele înalte ale munţilor de peste 1.600 m
înălţime. Vegetaţia tipică este de pajişte cu ierburi de talie mică, subarbuşti, grupuri de smârdar
şi de jneapăn. Cuprinde 2 subzone:

 subzona subalpină
 subzona alpină.
 Subzona subalpină este mai răspândită şi coboară până la 1.700 – 1.800 m (în
Carpaţii Meridionali) şi urcă în Bucegi şi Făgăraş până la 2.200 – 2.400 m.
Se găsesc Pinus montana (jneapăn), Juniperus communis, smârdar (Rhododendron
kotschyi) şi alternanţa cu pajişti de graminee rare şi acide, reprezentate prin: Nardus stricta,
Festuca supina, Agrostis rupestris, Poa media, Carex sempervirens, Juncus trifidus.

 Subzona alpină în care predomină pajişti de Carex curvula, Festuca supina, tufişuri
de salcie pitică, smârdar, agriş.
3.4.1. Influenta vegetaţiei în pedogeneză
Acţiunea vegetaţiei ierboase se deosebeşte de acţiunea vegetaţiei lemnoase.

a. Influenta vegetaţiei ierboase

Principalele resturi vegetale ierboase sunt rădăcinile. Resturile ierboase aeriene sunt
îndepărtate de aer, vânt, animale, sau sunt rapid mineralizate de către bacteriile aerobe.
Rădăcinile sunt distribuite pe un strat de 0 – 50 cm, uneori până la 100 cm. Cantitatea de resturi
organice ce ajung anual în sol este mai mare în cazul vegetaţiei ierboase anuale, la care
rădăcinile mor la sfârşitul fiecărei perioade de vegetaţie, faţă de cea perenă (rădăcinile mor doar
în parte, într-un parcurs anual).

Pe un strat de sol gros de 1 m în cazul vegetaţiei de stepă, resturile vegetale sunt între 7 –
30 t/ha, iar în cazul vegetaţiei perene, de 3 – 5 t/ha. Resturile organice ale microorganismelor ce

88
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

mor în sol într-un an, ajung la 1 t/ha. Resturile de origine animală ajung la cîteva sute de kg/ha
pe 1 m grosime de sol (Alexandrina L. şi colab., 1958). Se formează un orizont de bioacumulare,
gros de peste 40 cm, bogat în humus. La kastanoziom, faţă de cernoziom şi la cernoziom faţă de
cernoziomul cambic, apar deosebiri, în funcţie de cantitatea de biomasă dar şi în funcţie de
modul cum are loc humificarea.

În special la kastanoziom şi în parte la cernoziomuri, în sezonul uscat, o mare parte din

resturile organice sunt transformate pînă la completa lor mineralizare, prin intermediul unei
microflore bogate şi active şi doar o anumită cantitate se humifică.

La solurile de pajişti alpine sărace în baze, în condiţii de temperaturi scăzute şi umiditate

mare, activitatea biologică este foarte slabă, rezultând o cantitate mai redusă de humus, de tipul
mor, cu caracter acid. În aceste condiţii, mineralizarea aproape că lipseşte, fiind foarte lentă.

b. Influenţa vegetaţiei lemnoase

Resturile organice ce intră în procesul de humificare sunt reprezentate de litieră (frunzele

ce cad anual pe sol). Rădăcinile arborilor nu participă decât foarte puţin la humificare.
Rădăcinile plantelor ierboase din covorul erbaceu participă în totalitate la humificare.
Cantitatea de resturi organice din litieră variază cu specia de arbori, cu densitatea lor, cu
condiţiile ecologice zonale. Astfel, aceste resturi sunt pentru diferite specii: stejar 3,9 t/ha şi an,
pin 4,1 t/ha şi brad 66,0 t/ha, în general, variind între 3 – 4 t/ha.

Cantitatea de rădăcini lemnoase fine reprezintă doar 10 % din masa totală de resturi
humificabile. Rezultă un orizont de bioacumulare, de tip Ao, de până la 30 cm grosime cu humus
mull puţin şi mor şi resturi organice în cantităţi mai mari.
Sub păduri de foioase, în care se dezvoltă un înveliş erbaceu cu caracter mai mult sau mai
puţin acidofil, rezultă un conţinut de humus mai bogat şi pe o grosime ceva mai mare în
orizontul de bioacumulare de tip Ao, faţă de pădurile de răşinoase sau de amestec, unde şi clima
este mai rece şi plouă mai mult, îngreunând condiţiile de humificare şi acumulare a humusului.
Sub pădure, procesele de podzolire şi levigare sunt mai intense, condiţionate şi de
climatul mai umed şi mai rece faţă de zona de stepă. Unele specii lemnoase au o influienţă
bioacumulatoare, iar altele favorizează podzolirea şi eluvierea (Chiriţă C. şi colab., 1962).
Influenta bioacumulatoare a cvercineelor este mai mică faţă de a teiului, carpenului, frasinului,
păducelului şi cornului.
Ericaceele şi coniferele, mai ales molidul şi pinul, faţă de foioase, determină şi intensifică
acidifierea şi podzolirea, deoarece resturile lor organice sunt acide şi deci sărace în baze,
rezultând un humus acid.
După Păunescu C., 1963, molidul este arborele ce favorizează cel mai intens podzolirea
solurilor, mai ales din cauza sistemului radicular superficial şi a conţinutului scăzut de substanţe
organice azotate şi de baze în resturile sale organice. În cadrul coniferelor, bradul are cea mai
mică acţiune în direcţia podzolirii şi aceasta din cauza înrădăcinării profunde şi a conţinutului
mai bogat în ioni de calciu a resturilor sale. Pinul prezintă o situaţie mijlocie între brad şi molid.

89
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Atunci când molidul se dezvoltă în condiţii climatice favorabile pentru o activitate biologică
intensă, el va avea o acţiune de acidifiere mult mai mică decât în zona forestieră, cu climă
rece, în care se dezvoltă coniferele.
Prezenţa muşchilor şi ericaceelor în pădurile de foioase, determină o acidifiere mai
puternică a solului.
Compoziţia floristică a pădurii este un factor determinant pentru pedogeneză. Acest
factor de pedogeneză se manifestă însă diferit, în funcţie de condiţiile de climă şi rocă şi de
expoziţia reliefului.
Prin schimbarea raportului dintre speciile lemnoase, se poate schimba raportul dintre
intensitatea proceselor de podzolire şi cel de bioacumulare.
În aceleaşi condiţii climatice, roca poate avea uneori un rol esenţial în pedogeneză,
(N.Cernescu, 1959).
În zona montană, pe calcare şi marne, bioacumularea este intensă şi frânează în cazul
litosolurilor procesele zonale dominante de podzolire şi eluviere manifestate în zonă, pe roci
acide şi foarte acide.

3.4.2. Influenta faunei în pedogeneză

Procesul de transformare a materiei organice în substanţe minerale de nutriţie are loc sub
Influenta organismelor şi microorganismelor din sol. Acestea sunt reprezentate în sol de alge,
bacterii, ciuperci, actinomicete, râme, furnici, insecte, larve, rozătoare etc.
După moartea acestora solul se îmbogăţeşte în substanţe proteice cu rol deosebit în
formarea humusului. În urma descompunerii resturilor organice de către microorganisme, în sol
se formează produşi simpli de genul acizilor organici, NH 3, CO2, H2S, CH4, H, cu rol în alterarea
părţii minerale. De asemenea, ca urmare a transformării materiei organice din sol de către
microorganisme, rezultă şi o parte minerală (Si, Fe, Al, P, Ca, Mg, Na, K), cu rol deosebit în
formarea solului.
Acţiunea animalelor este multiplă. În primul rând ele afânează mecanic solul (formând
canale, cuiburi) şi amestecă materialul mineral din diferitele orizonturi.
Humusul de tip mull şi moder, după Kubiena W., 1954, Duchaufour Ph., 1957, 1965)
sunt în mare măsură rezultatul activităţii faunei. Mullul se formează prin participarea activă a
râmelor, iar moderul prin participarea diferitelor artropode şi mai puţin a râmelor.
La formarea morului (humus brut), participarea faunei este relativ redusă. Animalele
mărunţesc resturile organice, ceea ce ajută la amestecul şi descompunerea mai rapidă a acestora.
În general, solurile din stepă sunt intens prelucrate de vieţuitoare mari şi mici. Florea N., 1957,
Florea N, şi colab., 1959, Teaci D. şi colab., 1961, subliniază faptul că în stepa propriu-zisă are
loc aşa-numita “zooprogradare”, pe care o definesc ca fiind o carbonatare secundară a solurilor
provocată de aducerea de către animale a materialului loessoid puternic carbonatat din adâncime
la suprafaţă, prin săparea de galerii (crotovine). În zona de pădure, cele mai răspândite sunt: de
rozătoare, viermi hidrofili, insecte diferite, miriapode şi moluşte care pot ajunge până la cîteva
mii/m2 sol, iar în greutate până la câteva zeci de grame . Mai ales în pădurile de foioase, viermii
prelucrează între 1/5 – 1/3 din cantitatea totală de resturi anuale.

90
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

3.5. Influenta apelor freatice şi stagnante în pedogeneză

Pentru geneza şi evoluţia solurilor, o condiţie indispensabilă o reprezintă prezenţa apei.

Apa este prezentă în natură sub toate formele fizice: gazoasă -vaporii de apă din sol şi din aerul
atmosferic, lichidă - apa din mări şi oceane, apele curgătoare şi apele subterane, apa din
precipitaţii, solidă - apa sub formă de gheaţă şi gheţari, apa sub formă de zăpadă şi grindină.
Ca urmare a circulaţiei apei se exercită o puternică acţiune fizică, mecanică şi chimică
aspra mineralelor şi rocilor din scoarţa terestră, manifestată prin acţiunea mai mult sau mai puţin
concomitentă a proceselor de eroziune, transport şi sedimentare.
Geneza şi evoluţia solului, în condiţii normale de solificare, specifice pentru fiecare zonă
naturală, sunt influenţate doar de apa provenită din precipitaţii atmosferice (apa meteorică). În
anumite condiţii zonale locale, pe anumite suprafeţe, geneza şi evoluţia solului, sunt Influentate
de excesul de apă freatică (care se află la mică adâncime sau aproape de suprafaţă), sau de apa de
natură pluvială stagnantă la suprafaţa solului şi pe terenuri plane sau depresionare şi lunci cu
permeabilitate mică.
În România, cercetări privind rolul apei freatice pentru pedogeneză, au început prin
studiile efectuate de Cernescu N. şi Bucur N., 1952, Florea N., 1954, Oprea C.V., 1963.
În aceste condiţii, se formează soluri cu exces de umiditate, ce au proprietăţi diferite de
acelea ale solurilor zonale.
Excesul de apă pe profil, determină o aeraţie slabă şi procese de reducere a materiei
minerale şi organice a solului. Se formează compuşi de fier şi mangan reduşi, cu valenţă
inferioară (fier feros şi mangan manganos) şi solubili, imprimând solului aspect marmorat, pătat,
cenuşiu-vineţiu.
În prezenţa excesului de apă freatică nemineralizată, au loc procese de gleizare, rezultând
orizonturile gleice de reducere (Gr) şi, respectiv, gleice de orxido-reducere (Go).
Atunci când apele freatice sunt situate în profilul solului (adâncime critică) şi conţin
săruri solubile, determină o sărăturare a solului. În aceste situaţii, apar procese şi fenomene de
salinizare (când se acumulează săruri solubile de sodiu sub formă de cloruri şi sulfaţi), sau
procese de sodizare (soloneţizare – atunci când coloizii solului sunt saturaţi ca ioni de sodiu şi
are loc formarea şi a carbonatului de sodiu).
Solurile formate în condiţii de exces de apă freatică nemineralizată, fac parte din clasa
hidrisoluri ( gleiosoluri).
Solurile formate în condiţii de exces de apa freatică mineralizată fac parte din clasa
salsodisoluri (solonceacuri, în condiţii de exces de săruri solubile şi soloneţuri în condiţii de
saturaţie a coloizilor cu ioni de sodiu). În situaţii de stagnare a apei meteorice, au loc procese şi
fenomene de stagnogleizare, rezultând orizonturi de stagnogleizare(w) şi orizonturi stagnogleice
(W). Solurile rezultate fac parte din clasa hidrisoluri, fiind de tipul stagnosolurilor.
Influenţele umezirii suplimentare excesive, de natură pluvială stagnantă sau freatică
existentă în profilul solului, sunt nefavorabile pentru evoluţia solului (determinând transformarea
materiei minerale şi organice în condiţii anaerobe) şi cu efect negativ asupra fertilităţii solurilor.
În anumite condiţii şi anume în zone cu deficit de umiditate din stepă şi silvostepă,
aportul de apă freatică nemineralizată din orizonturile adînci şi mijlocii ale profilului solului are
influienţă favorabilă şi pozitivă asigurând în perioada estivală un aflux suplimentar de umiditate
pentru rădăcinile plantelor (cazul cernoziomurilor freatic umede).

91
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

3.6. Timpul ca factor pedogenetic

Timpul şi spaţiul sunt formele de existenţă ale materiei, constituind un tot organic pentru
orice proces şi fenomen natural şi, ca atare şi pentru procesul de pedogeneză. Timpul reprezintă
vârsta învelişului de sol, solul fiind un corp natural supus influienţei condiţiilor de mediu.
În formarea solurilor este nevoie ca factorii pedogenetici să acţioneze o perioadă de timp
relativ îndelungată, timpul apare ca o condiţie indispensabilă pentru formarea şi evoluţia
solurilor.
Timpul este un factor indispensabil pentru solificare, întrucât dezagregarea, alterarea,
bioacumularea, levigarea, precum şi celelalte procese şi fenomene specifice solificării, nu pot
determina formarea solurilor decât numai dacă se desfăşoară un timp mai îndelungat. Solificarea
începe atunci când asupra rocilor eliberate de Influenta apelor şi gheţarilor, încep să acţioneze
factorii pedogenetici, odată cu instalarea factorului biologic. Timpul apare astfel ca o condiţie
indispensabilă pentru formarea solurilor.
Durata procesului de solificare este denumită ca vârstă absolută a solului. Solificarea se
petrece în timp şi depinde de timpul scurs din momentul declanşării ei.
Cu cât perioada de timp în care au acţionat factorii pedogenetici este mai îndelungată, se
consideră că, cu atât solul este mai evoluat şi mai matur. Din punct de vedere pedologic, se
disting: o vârstă absolută, o vârstă relativă şi o vârstă nulă (zero).
 Vârsta absolută a solului, ia în considerare vârsta geologică care oscilează pe
suprafaţa globului între limite foarte largi, respectiv de la zero (vârsta nulă) până la milioane de
ani.
În general, vârsta absolută este identică cu vârsta reliefului, respectiv cu timpul care a
trecut de la apariţia la zi a teritoriului respectiv, în urma eliberării de sub Influenta apelor sau
gheţarilor sau de la depunerea depozitelor aluviale şi eoliene.
Vârsta absolută creşte de la zonele de câmpie, spre cele de deal şi munte. Solurile mai
tinere, ca vârstă absolută şi ca vârstă relativă, sunt cele din lunci, din deltele fluviilor şi cele de
pe crestele munţilor. Solurile de pe terasele inferioare ale râurilor sunt mai tinere decât cele de pe
terasele superioare.
În zona temperată, pentru a se ajunge la un sol climatic stabil, trebuie să treacă o perioadă
de mai multe mii de ani. Vârsta podzolurilor din Scandinavia are 5 – 6000 de ani, iar
cernoziomurile Rusiei au între 8 – 10.000 de ani. În condiţiile zonei ecuatorial-tropicale, durata
de timp este mai mare. Astfel, pentru a se forma un profil de 1 m grosime de sol ferolitic, ar fi
nevoie de cam 50.000 de ani. Vârsta unor soluri din regiunile tropicale şi ecuatoriale este
apreciată între 1 – 6 milioane ani (ele fiind formate în pliocen).
Astfel, vârsta solurilor erodate din Cîmpia Africii, Cîmpia Australiei, sudul Americii şi
platoul din sud-estul Asiei, acolo unde în decursul ultimei perioade geologice nu s-au abătut
catastrofe devastatoare, este socotită la câteva milioane de ani. În lunci şi deltele râurilor din
aceste zone, vârsta absolută este mai tînără.
În majoritate însă, solurile actuale (contemporane) au o vârstă absolută de mii, pînă la
zeci de mii de ani.
În ţara noastră, soluri cu vârsta absolută maximă apar în Podişul Dobrogei şi în Munţii
Apuseni, pe terenuri neafectate de eroziune şi colmatare.

92
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

Cele mai tinere soluri din ţara noastră, se află în luncile râurilor şi în Delta Dunării. În
lunci, cu cât ne îndepărtăm de malul apei, cu atât solurile sunt mai evoluate genetic, adică sunt
mai mature şi au o vârstă mai mare.
 Vârsta nulă (zero) au acele suprafeţe ale uscatului care sunt eliberate recent de apele
riverane din râuri şi mări, sau terenuri uscate artificial prin lucrări de desecare în Delta Dunării
(mai ales între braţele Chilia şi Sulina), precum şi pe terenuri din Olanda, de pe coastele mării
prin crearea de poldere. Se consideră vârsta zero, la suprafeţele acoperite de lava şi cenuşa
vulcanilor cu erupţii actuale. Tot vârsta zero o au şi terenurile din cariere, exploatări miniere,
diferite lucrări de construcţie, precum şi terasamentele (rambleuri).
 Vârsta relativă este determinată de litologie, vegetaţie locală sau este determinată de
geomorfologia terenului, factorii pedogenetici locali care pot accelera dar şi întârzia desfăşurarea
normală a procesului de solificare faţă de condiţiile generale zonale ale unui teritoriu.
Vârsta relativă caracterizează viteza solificării, durata şi rapiditatea de desfăşurare a unui
stadiu sau altul în dezvoltarea solului şi este strâns legată de factorii locali: rocă, relief care au
influienţă directă şi activă asupra solificării.
Astfel, de exemplu, în cazul rocilor calcaroase compacte pe care se formează rendzine, în
zone de deal şi munte, roca acţionează ca factor de frânare a solificării, faţă de situaţia solurilor
zonale, unde pe roci acide sau neutre din aceleaşi zone, apar soluri podzolice sau podzolite.
Rendzinele au o vârstă relativă mai mică şi sunt mai puţin evoluate faţă de solurile zonale
podzolice.
Alt exemplu: solurile stagnogleice (podzolite), de tipul luvosol, din depresiuni cu umezire
suplimentară, au o vârstă relativă mai mare (sunt mai evoluate) faţă de solurile de tipul
preluvosol zonal, deşi toate au aceeaşi vîrstă absolută, egală cu tipul trecut de la depunerea
rocilor sedimentare: loessuri, luturi, argile şi pe care procesul de solificare s-a declanşat în
acelaşi timp. Factorul local, apa stagnantă în exces, a frânat solificarea şi direcţia specifică zonei
de deal.
În funcţie de factorul timp sau de vârsta solurilor, s-au separat 3 grupe distincte de soluri
(Kovda, 1973): actuale (contemporane); moştenite; fosile (paleosoluri sau relicte).
 Solurile contemporane sau actuale sunt formate în condiţii de mediu natural zonal,
specific şi astăzi pe anumite zone pedoclimatice. Ele pot fi soluri evoluate în funcţie de
specificul zonal şi anume solurile din clasa cernisoluri ( kastanoziom, cernoziom, cernoziom
cambic etc.), luvisoluri (preluvosol, luvosol, planosol, etc.) sau pot fi neevoluate, sau tinere, sau
incomplet dezvoltate (aluviosoluri, regosoluri, litosoluri, entiantrosoluri, psamosoluri).
 Solurile relicte, fosile, paleosoluri, care s-au format în alte condiţii decât cele
actuale, ele păstrându-se şi având unele însuşiri imprimate în alte condiţii geologice.
Majoritatea acestora sunt acoperite de materiale parentale de diferite provenienţe
(loessuri, luturi, nisipuri etc.) şi de diferite grosimi. Pe aceste materiale parentale “de acoperire”
s-au format soluri actuale.
 Solurile moştenite s-au format în condiţii de mediu natural, existente cu mult timp
înaintea celor actuale. Se împart în 2 grupe: monofazice şi polifazice.
Cele monofazice se formează şi în prezent în condiţii de mediu apropiate de cele din
trecut. Cele polifazice se caracterizează printr-un profil care are baza sau partea inferioară

93
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

solificată în condiţii de mediu din trecut, iar partea superioară s-a format în condiţii actuale de
pedogeneză.
Vârsta solurilor este foarte diferită şi dificil de stabilit. Se determină prin metode
geologice, paleontologice, arheologice, prin metode radioactive, cu carbon marcat (după
raportul izotopilor C14: C12 din materia organică din sol), prin determinarea directă a vitezei
proceselor de alterare, sau prin analiza evoluţiei unor componente ale solului.
Menţionăm următoarele metode:
 Determinarea vârstei depozitelor pe care s-au format solurile, în cazul morenelor din
regiunile boreale;
 Analiza polinică, ne indică principalele etape evolutive ale fitocenozelor (întrucât
fazele succesive de evoluţie ale vegetaţiei sunt strâns legate de fazele climatice ale
cuaternarului (ultima perioadă geologică din istoria Pământului, începută cu
aproximativ 1 milion de ani în urmă şi care continuă şi azi), a cărui faze sunt
cunoscute şi datate în timp;
 Vestigii arheologice, ajută la stabilirea vârstei solurilor relicte, sau a solurilor
îngropate, în funcţie de vârsta depozitelor “de acoperire”.

În ţara noastră vestigiile istorice conduc la ideea că, de exemplu, perioada de timp
necesară pentru transformarea cernoziomului în soluri de tip luvosol, ar fi circa 3500 de ani. Sunt
însă şi condiţii când în perioade foarte lungi, condiţiile bioclimatice nu se schimbă, condiţii în
care practic solurile nu suferă modificări esenţiale (exemplu: în Dobrogea, acelaşi sol şi anume
cernoziomul de sub “Valul lui Traian”, cât şi în apropierea acestuia, cu toate că au trecut 2000
de ani de când a fost construit valul, este acelaşi.
 Viteza proceselor fizice de alterare este specifică fiecărui tip de sol.
Prin măsurarea acestei viteze pentru o scurtă perioadă de timp şi comparând analizele
solului cu cele din roca parentală, se poate aproxima vârsta solului.
 Utilizarea carbonului radioactiv ajută la determinarea vârstei carbonaţilor din sol, iar
prin raportul C14 : C12 se poate determina vârsta materiei organice.
Astfel, Gaid Smith, citat de S.Udrescu, 1995, a descoperit faptul că vârsta cutanelor
carbonatice, dintr-un sol calcaros de pustiu din statul New Mexico, are 28.000 ani, iar Rozanov a
calculat vârsta crasnozemurilor situate în Platoul Birmaniei (evoluate pe calcare) la circa 2
milioane de ani.

3.7. Rolul activităţii antropice în pedogeneză

V.V. Dokuceaev remarcă faptul că dintre toţi factorii de pedogeneză o importanţă

deosebită, o au: clima, vegetaţia, roca, relieful şi vârsta. În expresie matematică solul este
considerat o funcţie de factorii de mediu:
S = f (C, O, Rf, Rc, T), unde:
S – solul; C – clima; O – organismele; Rf – relieful, Rc – roca sau materialul parental şi T –
timpul. V.R. Wiliams a adăugat la aceşti principali factori de solificare şi activitatea umană.

94
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

În definiţia genetică a solului, se specifică faptul că acesta este un corp natural. Acest lucru
este în totalitatea lui valabil numai atunci cînd solul s-a format şi se află sub Influenta
exclusivă a factorilor naturali.
Trebuie să remarcăm faptul că sunt relativ puţine teritoriile asupra cărora omul să nu-şi fi
făcut prezentă şi semnalată Influenta directă sau cel puţin indirectă. Activitatea antropică, pe
măsură ce solurile sunt tot mai mult şi mai intens lucrate, modifică într-un sens sau altul
desfăşurarea normală a procesului de pedogeneză, fără a putea estompa acţiunea factorilor de
mediu natural.
Prin luarea în cultură, omul a Influentat direct atât geneza cât şi evoluţia solului. Cu
timpul, solul, din calitatea sa de corp natural începe tot mai mult să capete caracerul unui produs
al activităţii antropice.
În funcţie de direcţiile de acţiune ale activităţii productive, care determină modificări ale
condiţiilor de pedogeneză şi de evoluţie a solului, se deosebesc mai multe grupe de soluri: soluri
agro-antropogene (modificate prin tehnologiile de cultivare), soluri amelio-antropogene
(modificate prin aplicarea unor măsuri ameliorative) şi soluri bio-antropogene (soluri modificate
prin schimbarea învelişului vegetal). Într-un termen general, solurile care au suferit intervenţii
antropice mai energice care au dus la modificarea completă a condiţiilor de pedogeneză, precum
şi a profilului natural al solurilor, se definesc ca soluri antropice.
Prin activitatea antropică, odată cu luarea solurilor în cultură, s-a înlăturat vegetaţia
naturală, prin defrişarea unor suprafeţe de păduri şi înlocuirea lor cu pajişti naturale, vegetaţia
lemnoasă a fost utilizată în vederea fixării nisipurilor sau suprafeţe ocupate de pajişti naturale, au
fost desţelenite. Activitatea antropică se face resimţită şi prin amenajarea irigaţiilor, prin lucrările
de desecare-drenaj în terenurile arabile, prin amendarea şi fertilizarea solului. Toate aceste
lucrări, au perturbat echilibrul natural al solului, determinând formarea unor noi echilibre.
În solurile virgine, are loc un aport regulat de materie organică, uşor diferenţiat de la un
an la altul, în funcţie de condiţiile climatice.
În solurile cultivate, aportul de materie organică este neregulat şi variabil cantitativ şi
calitativ (funcţie de modul de folosinţă, de felul culturii, cât şi de utilizarea de fertilizanţi).
În condiţiile luării în cultură şi prin lucrarea solului cu maşini şi unelte agricole, după
tehnologii agricole, intensive şi moderne, natura tipului genetic de sol şi orizonturile superioare
ale profilurilor de sol, sunt prelucrate intens şi omogenizate. Prin utilizarea unui sistem raţional
de agricultură, se formează un tip de humus deosebit de cel format în condiţii naturale, mult
apropiat de tipul mull calcic. Prin folosirea şi lucrarea necorespunzătoare a solului, are loc o
scădere rapidă a conţinutului de humus.
De cele mai multe ori, activitatea antropică are efecte pozitive asupra însuşirilor solului şi
a potenţialului trofic şi anume:
1. solurile podzolice, în urma defrişării şi înţelenirii secundare, sau prin cultivare
raţională, prin trecerea unor suprafeţe din fondul silvic şi arabil şi-au îmbunătăţit
însuşirile fizice, chimice, biologice, cât şi potenţialul trofic, mai ales atunci când
s-au aplicat amendamente, îngrăşăminte organice şi minerale, lucrări
pedohidroameliorative şi lucrări de prevenire şi combatere a eroziunii solului;
2. prin arat, pe diferite adâncimi ale profilul de sol, are loc amestecarea orizonturilor
de la suprafaţă şi afânarea solului, ceea ce duce la intensificarea activităţii
biologice şi la îmbunătăţirea temporară a regimului aerohidric al solului;

95
 Eugen Teodorescu-Soare - Pedologie

3. fertilizarea organică şi minerală pune la dispoziţia plantelor nutrienţii necesari.

Prin amendarea solurilor acide şi a salsodisolurilor, se corectează reacţiile
extreme ale solului.
În zone aride şi semiaride, prin irigaţii se asigură apa necesară plantelor şi se ameliorează
regimul hidric.
Prin înlocuirea covorului vegetal şi exploatarea agresivă, neraţională a terenurilor, s-au
declanşat procese cu efecte păgubitoare şi negative, unele chiar dezastruoase, prin diminuarea
troficităţii efective a solului. Dintre acestea menţionăm:
 eroziunea solului, cel mai grav şi cel mai extins proces de degradare a solului (mai
ales în zona umedă);
 salinizarea secundară, prin procesele de degradare a solului (în zonele aride şi
semiaride);
 epuizarea materiei organice a solului şi a rezervelor de nutrienţi;
 acidifierea solului prin utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot (azotat
de amoniu);
 compactarea şi formarea unei cruste care împiedică răsărirea, creşterea şi dezvoltarea
plantelor;
 incendiile din savane (spre sfârşitul lui septembrie) şi secete, care au efecte pozitive:
reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători, dar şi efecte negative: arderea
arborilor, epuizarea rezervei de nutrienţi şi epuizarea rapidă a potenţei solului.
Focul este un factor cu efecte ecologice complexe, întrucât determină modificarea
proprietăţilor solului, structura şi funcţionalitatea ecosistemelor. Este provocat fie accidental
de om, fie pentru defrişarea pădurilor, în vederea înfiinţării de păşuni sau pentru teren arabil.
Astfel, el contribuie la:
 combaterea bolilor şi dăunătorilor şi a buruienilor pe cale chimică, determină
temporar reducerea activităţii biologice a solului şi poluarea reziduală;
 în zonele defrişate în masă, apar fenomene catastrofale de secetă, eroziune şi
inundaţii.
Omul trebuie să utilizeze judicios şi corect resursele de sol, asigurând o exploatare
rezonabilă şi o utilizare durabilă, prin lucrări de conservare, refacere şi ameliorare a solului,
precum şi practicarea unor tehnologii ecologice, nepoluante pentru sol.

96
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Formarea şi alcătuirea părţii organice a solului

4.1. Originea şi compoziţia resturilor organice din sol

La încheierea ciclurilor biologice anuale sau multianuale, atât la
suprafaţa solului, cât şi în sol, se depun permanent, anumite cantităţi de resturi
organice vegetale şi animale, moarte.
Cantităţile de resturi organice, precum şi compoziţia acestora,
oscilează foarte mult, în funcţie de tipul biocenozelor de plante, animale şi
microorganisme, precum şi în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi nu în
ultimul rând, de activitatea umană. Cea mai mare cantitate de resturi organice
moarte care rămân periodic pe sol şi în sol, este de provenienţă vegetală
(biocenoze naturale şi cultivate).

Cantităţi de resturi organice din diferite tipuri de ecosisteme terestre

Tipuri de vegetaţie de pe glob

Specificare Tundră Stepă Tufărişuri Păduri
Brădete Silvostepă Stepă Savane Păduri
moderat joase de umede
arctică de taiga cu stejar aridă aride subtropicale
aridă semideşert tropicale
Biomasă
5,0 100-300 400 25 10 4,3 26,8 410 500
totală, t/ha

Resturi
anuale,
rădăcini + 1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
părţi aeriene,
t/ha

Formarea
posibilă de
humus din
0,3 1,05-1,65 1,95 3,36 1,26 0,36 2,16 6,3 7,5
resturi
organice
moarte t/ha

Rezerva de
humus pe 0 – 73 99 215 426 116 62 - 282 -
100 ani, t/ha

Rodiu şi Bazilievici, 1869, prezintă unii indicatori de productivitate

ale unor tipuri de vegetaţie din diferite zone bioclimatice ale globului.
Anual solul este aprovizionat cu circa 1000 – 2000 kg/ha substanţă
uscată (I. Köhnlein şi H. Vetter, 1953).

100
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Valori medii anuale ale producţiei de substanţă organică în funcţie de

climă şi vegetaţie prin excluderea masei radiculare
(după E. Welte, 1949)

Factorul
ploaie Substanţă
Zona N/S, după Tipul de Locul
Clima mediu Tipul de sol organică, Autorul
climatică Meyer vegetaţie măsurătorii
(după t/ha
Lang)
Soluri de
Xerofite,
deşert cenuşii
Aridă < 20 0-100 nanofite, - -
şi brune
terofite
cenuşii
Stepă
uscată, Colorado Clements
Semiaridă 20–50 100-275 Soluri castanii 1,6
stepă cu (SUA) şi Weaver
iarbă mică
Stepă cu U.S.
Zona temperată

Vestul
iarbă 1,9-3,9 Centus,
Semiaridă 40-70 125-350 Cernoziomuri mijlociu
înaltă şi 2,5-5,0 Clements,
Great Plains
preerie Weaver
Păduri
60-80 275-500 Soluri brune 6,0 Germania Henry
foioase
Umedă
Păduri Ebermajer,
60-100 375-700 Soluri brune 7,0-6,3 Germania
amestec Rubuer
Soluri levigate Păduri
100-160 400-600 6,4 Germania -
(podzol) conifere
Păşuni şi
Supraumedă Soluri alpine şi
fâneţe 0,9
> 160 1000-4000 soluri de Polonia -
alpine,
tundră
tundră
Prec. medii
anuale,1600 Laterite, Savană,
Zona tropicală

30-50 Africa
Semiaridă 41-60 m, pământ roşu pădure Vegelev
tropicală
temp.medie lateritic musonică
anuală 300C
Pădure de
2200 mm, Lut roşu, Africa
Umedă 61-100 ploi 150-200 Vegelev
250C podzol tropical tropicală
tropicale

În terenuri agricole, cantitatea de resturi organice vegetale este

diferită, în funcţie de planta de cultură şi tipul de sol.

101
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Resturi vegetale şi radiculare după recoltare.

(G. Müller, 1956).

Resturi vegetale rămase după Resturi vegetale rămase după

recoltare în stratul afânat, pe sol recoltare în stratul afânat, pe sol
lutos nisipos (G. Müller, 1956)
La 100 La 100
Planta de cultură Planta furajeră
kg/ha s.u. kg/ha s.u.
Grâu, secară, ovăz 12-15 Festuca ovina 113,28
Orz primăvară 9 Festuca rubra 88,21
Orz toamnă 17 Lolium hybridum 57,78
Fasole 20 Ovăscior 104,78
Mazăre, măzăriche 5 Firuţă 101,34
Lupin 15 Bromus inermis 63,74
Seradelă 12 Festuca pratensis 56,99
Prăşitoare (cartofi,
6-10 Lolium annuum 44,41
sfeclă, varză, rapiţă)
Amestec (lupin şi
9-15 Lolium perenne 75,41
leguminoase)
Specii anuale de trifoi 13-32 Golomăţ 81,26
Specii perene de trifoi 40-56 Timoftică 79,91
Lucernă de 3 ani 67 Graminee X 78,83
Trifoi roşu 49,13
Trifoi alb 26,96
Trifoi încarnat 18,10
Lotus corniculatus 52,56
Trifolium hybridum 30,45
Melilotus alba 26,56
Lucernă 54,16
Sparcetă 52,84
Leguminoase perene X 38,85
Seradelă 22,14
Mazăre 16,75
Lupinus albus 15,95
Lupinus lutens 18,99
Lupinus angustifolius 25,42
Leguminoase anuale X 19,85

102
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Pentru Europa Centrală, cantitatea medie de resturi organice rămasă

anual în sol şi la suprafaţă după Kohlein şi Vetter, citaţi de Scheffer, 1966,
este:

Resturi organice rămase pe un sol (q/ha masă uscată)

după„ Kohlein şi Vetter, citaţi de Scheffer, 1966

Resturi Resturi radiculare

Planta
supraterestre 0-23 cm 23-45 cm
Grâu de toamnă 5,8 8,6 0,8
Porumb boabe 6,8 11,2 Nederminat
Lucernă 19,4 35,9 6,7
Trifoi roşu 9,5 12,7 1,0
Cartofi timpurii 55,0 3,5 0,7
Sfeclă furajeră 0 5,7 0,6

La aceste valori se mai poate adăuga şi cantitatea de 5,0 – 10,0 q/ha

peri radiculari, care se reînnoiesc continuu în perioada de vegetaţie.
Plantele anuale cultivate pot lăsa până la 3 – 4 t/ha resturi organice.
Cele perene (lucernă, trifoi) pot lăsa până la 10 – 12 t/ha.
În pajiştile naturale, anual, solul se îmbogăţeşte cu resturi organice
din partea aeriană a plantelor uscate şi moarte, la care se adaugă rădăcinile
şi alte părţi subterane. În stepele aride şi semiaride, aceste resturi organice
pot depăşi anual 10 t/ha, respectiv de 2 – 2,5 ori mai mult, comparativ cu
pădurile de foioase din zone temperate.
În cazul ecosistemelor forestiere, anual se acumulează resturi
organice supraterane, formate din frunze, ramuri, scoarţă, seminţe, etc.,
care formează un strat continuu (sau întrerupt), denumit litieră sau „pătură
moartă”. Grosimea litierei este diferită, în funcţie de resturile organice
căzute anual pe sol, care la rândul lor depind de compoziţia şi structura
fitocenozelor forestiere. În condiţiile ţării noastre, grosimea litierei este
între 1 – 3 cm, în pădurile de conifere şi 3 – 6 cm, în cele de foioase.
Se consideră că (C. Chiriţă, 1955, I. Tîrziu, 1997), în condiţiile
zonei temperate, arboretele bine încheiate şi viguroase, dau anual solului
între 3 – 5 t/ha litieră. Pe lângă litieră, în solurile forestiere rămâne o
103
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

cantitate importantă de resturi organice provenite de la vegetaţia ierboasă

(sub formă de bulbi, rădăcini, rizomi, frunze, tulpini, tuberculi).
C. Chiriţă, 1955, prezintă cantitatea de materie organică moartă din
litiera pădurii, cu diferite specii de arbori.

Cantităţi de resturi organice moarte din litiera pădurilor.

C.Chiriţă, 1955.

kg/ha
Tipuri de păduri
minim maxim mediu
Păduri de fag tinere, de 30 – 60 ani 2928 6396 4182
Păduri de fag mijlocii, de 60 – 90 ani 3269 5280 4084
Păduri de fag exploatabile, de peste 90 ani 2852 5032 4044
Păduri de molid tinere, sub 30 ani 4110 6407 5258
Păduri de molid mijlocii, de 30 – 60 ani 1157 6090 3964
Păduri de molid mijlocii, de 60 – 90 ani 1962 6016 3376
Păduri de molid exploatabile, de peste 90 ani 1685 6864 3273
Păduri de pin tinere, de 25 – 50 ani 2101 4230 3397
Păduri de pin mijlocii, de 50 – 75 ani 2512 4055 3491
Păduri de pin exploatabile, de 75 – 100 ani 2785 6038 4229

Resturi din păduri

Cantitatea de resturi vegetale din păduri (frunziş, ace de conifere,
resturi vegetale ierboase de pe sol, rădăcini moarte anual) sunt diferite de la
an la an, în funcţie de specia de arbori, tipul de sol şi de anotimp ( E.
Ehwald, 1957).

Valori medii ale producţiei anuale de frunzar (după Ehwald, 1957)

Media de frunzar în
Specia lemnoasă Clasa de producţie
100 kg/ha s.u.
I. 25-35
Pin III. 20
V. 10
I. 30-45
Molid
III. 30
I. 30-40
Fag
III. 25

104
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

După V. Daltone (1948), resturile vegetale rezultate anual din

frunze, sunt tot atât de mari ca şi cantitatea lemnului (inclusiv rădăcinile).
După W. Wiich (1933), resturile vegetale anuale care rezultă din
ierburi şi buruieni reprezintă 2500 – 4400 kg s.u./ha.
După E. Ehwald (1956), cantitatea anuală de rădăcini care pier într-
o pădure bătrână de fag este de 2900 – 10800 kg/ha, rădăcini fine (< 1
mm), la adâncimea 0 – 50 cm. Într-o pădure bătrână de conifere, aceasta
este de 1400 kg/ha, rădăcini de conifere plus 1600 kg/ha rădăcini de
ierburi.
Materia organică moartă de natură animală rezultată din moartea
organismelor animale (microfaună, mezoformă edafică) are o pondere mult
mai mică faţă de resturile vegetale, ajungând anual până la câteva sute de
kilograme.
Microflora solului (bacterii, actinomicete, ciuperci), are o
contribuţie importantă la alcătuirea resturilor organice din sol.
După Fedorov, 1963, biomasa acestora la ha, ajunge în podzoluri la
circa 2 t/ha, iar în cernoziomuri la 5 t/ha/an.
După depunerea resturilor organice în sol şi pe sol, într-un timp
relativ scurt, cea mai mare parte din acestea (de natură vegetală, animală
sau microbiană) este utilizată de către microorganisme drept sursă de hrană
şi de energie, urmând a fi descompuse până la produşi finali de
mineralizare: „CO2“, „NH3 “, „H2O“, „CH4“, „H2S“, „S“, săruri de „Ca“,
„Mg“, „K“, „Na“ etc.
Din cantitatea de resturi organice care ajung în sol, circa 70 – 80 %
va fi mineralizată, iar 20 – 30 % va intra într-un proces lent şi complex de
humificare.
Resturile organice moarte redate anual sau periodic solului, sunt
alcătuite din substanţe organice formate din: „C“, „H“, „O“ şi „N“, alături
de care apar cantităţi mai mici de: „Ca“, „Mg“, „P“, „S“ etc. Ţesuturile
organice vegetale şi animale conţin 75 – 90 % apă în masa lor.
Resturile organice vegetale conţin diferiţi compuşi organici:
- hidraţi de carbon;
- lignine:
- proteine;
- taninuri;
- lipide;
- ceruri, răşini, coloranţi naturali.

105
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Resturile organice animale, conţin substanţe organice alcătuite din:

- grăsimi;
- hidraţi de carbon;
- substanţe albuminoide, etc.
Conţinutul resturilor organice în diferite substanţe, precum şi
compoziţia cenuşei (elemente minerale: „Ca“, „K“, „Mg“, „Na“, „Fe“,
„Al“, „P“, „S“, „Si“ etc.), diferă după tipul şi provenienţa acesteia, precum
şi după compoziţia minerală şi organică a solului pe care se dezvoltă şi
apoi mor. Resturile organice moarte, conţin în medie între 20 – 50 %
celuloză, 10 – 28 % hemiceluloză, 10 – 30 % lignine, proteine între 1 – 15
%, tananţi şi lipide între 1 – 8 %, zaharuri şi amidon conţin între 1 – 18 %.

Compoziţia resturilor organice (după C. Chiriţă, 1974) - % din s.u.

Litiera Paie
Paie
Subst. Lemn grâu Frunze Rădăcini Rădăcini
Mestea- grâu
Organice Pin Molid de pin primă- trifoi lucernă pir
căn toamnă
vară
Proteine
16 7 6 - - - 22 13 8
brute
Amidon - - - - - - 3 18 -
Pentozani - - - 11 25 24 - - -
Hemicelu-
18 22 26 - - - 8 12 23
loze
Lignine 42 39 39 29 24 23 4 9 18
Celuloză 17 14 14 44 38 40 15 21 25
Cenuşă 2,5 8 5 0,5 5 5 - - -

106
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Compoziţia unor resturi organice (după Alexandrova, citat de

Gh. Blaga şi colab., 1996

Hidraţi de carbon
Subst. Lipide,
Provenienţa Cenuşă Hemi- Lignină
Proteice Celuloză tananţi
celuloză
Bacterii 2-10 40-70 - - - 1-40
Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 - 1-3
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 - 5-10
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10
Conifere 0,1-1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12
lemn
Conifere 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15
frunze
Foioase 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15
lemn
Foioase 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15
frunze
Graminee 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10
perene
Leguminoase
5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10
perene

Elementele minerale din frunze, se obţin prin calcinare sub formă

de cenuşă. Cantitatea de cenuşă, diferă în funcţie de specie, vârstă, organul
vegetativ. Se constată că la speciile lemnoase, cenuşa reprezintă 0,3 - 0,4
% din materia uscată a lemnului de pin; 16 – 2,4 % din materia uscată din
crengi; 3,5 – 5,8 % din scoarţă şi 4,5 – 8,8 % din frunze uscate.
În cenuşă, predomină calciul cu 44 – 88 %, apoi potasiul 7,7 – 22
%, după care urmează fosfor, magneziu, fier, siliciu.
Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenuşă şi deci în elemente
minerale (5 – 10 %), faţă de cea lemnoasă de foioase (3 – 8 %).
Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10 – 20 %) faţă de
cea lemnoasă (0,5 – 10 %) şi de aceea, se descompune mai rapid şi mai
uşor.
Vegetaţia ierboasă, redă solului cantităţi mai mari de resturi
organice, acestea fiind de calitate superioară în comparaţie cu componenta
lemnoasă.

107
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Conţinutul de cenuşă (% din s.u.) la diferiţi arbori. (C. Chiriţă, 1955).

Plop
Partea arborelui Fag Frasin Stejar tremurător
Lemn de trunchi 0,355 0,361 0,311 0,398
Crengi 1,590 1,831 2,426 2,275
Scoarţa 5,857 4,114 5,575 3,334
Frunze 5,142 7,001 4,508 8,865

Compoziţia chimică a cenuşei (% din s.u.) din diferiţi arbori. (Chiriţă, 1955).

Elemente Partea Plop

Fag Frasin Stejar
minerale arborelui tremurător
Trunchi 14,5 13,2 9,8 11,8
Crengi 11,8 17,6 14,2 9,0
K2O
Scoarţă 5,1 6,3 2,9 7,7
Frunze 21,8 18,7 22,4 18,4
Trunchi 60,2 62,1 76,2 71,2
Crengi 66,5 64,4 69,2 77,8
CaO
Scoarţă 83,4 80,2 87,9 72,8
Frunze 44,3 39,4 47,0 49,6
Trunchi 4,5 5,8 3,6 3,8
Crengi 5,3 3,1 6,3 5,3
MgO
Scoarţă 3,6 2,9 2,0 7,1
Frunze 7,3 8,1 2,9 4,0
Trunchi 2,3 1,8 1,5 1,2
Crengi 1,6 1,6 0,5 1,0
Fe2O3
Scoarţă 0,7 1,2 1,0 3,0
Frunze 2,3 1,1 3,1 2,0
Trunchi 2,8 6,8 3,6 4,4
Crengi 6,1 8,4 4,6 3,1
P2O5
Scoarţă 2,1 3,8 2,9 3,1
Frunze 7,8 22,6 12,4 8,8

4.2. Transformarea materiei organice din sol

Resturile organice de la suprafaţa solului şi din sol, sub acţiunea
factorilor fizici, chimici şi mai ales a celor microbiologici (sub acţiunea
biocenozei reprezentată de microorganisme şi mezofaună edafică) suferă
procese continui şi profunde de transformare. Aceste transformări se
încadrează în 3 categorii:
108
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

a) descompunerea morfologică a resturilor vegetale de către

animalele din sol;
b) descompunerea rapidă şi completă a resturilor organice vegetale
şi animale până la compuşii finali de descompunere (CO 2, H2O, NH3,
săruri etc.), care se mai numeşte şi mineralizarea materiei organice;
c) descompunerea mai lentă şi incompletă a resturilor organice şi
formarea de produşi intermediari noi de resinteză, proces denumit
humificare.
Substanţele humice rezultate, sunt supuse şi ele procesului de
mineralizare, dar într-un ritm mai lent faţă de materia organică proaspătă.
Mineralizarea şi humificarea sunt procese care se manifestă
simultan. Uneori predomină mineralizarea, dar în alte situaţii,
descompunerile sunt foarte lente şi au loc acumulări de resturi organice
slab transformate. În funcţie de condiţiile de mediu şi de natura şi
cantitatea resturilor organice, va predomina procesul de mineralizare, sau
cel de humificare. De obicei, se realizează un echilibru între cele două
procese.
Descompunerea morfologică a resturilor organice, reprezintă faza
iniţială. Componenţii microflorei şi faunei edafice intră imediat în acţiune
şi încep acţiunea mecanică de fragmentare şi de amestecare parţială a
resturilor organice cu materia minerală. Râmele, cârtiţele, şoarecii,
fragmentează şi structurează resturile vegetale şi le introduc în sol. Apoi,
aceste resturi sunt fragmentate tot mai mărunt de râme, larve de insecte
nematode, miriapode, melci, acarieni. Aceste resturi organice mărunţite,
sunt amestecate şi trecute prin tubul digestiv. Astfel că resturile organice
îşi pierd structura iniţială de ţesuturi şi sunt profund transformate
biochimic (Chiriţă C., 1974).
Alături de aceste transformări biochimice şi biofizice, resturile
organice suferă şi altfel de modificări, în care nu sunt implicate
microorganisme şi anume: diferite modificări chimice prin hidroliză,
oxidare a grăsimilor şi sărurilor compuşilor aromatici, precum şi modificări
provocate de enzimele din ţesuturi (care au caracter oxidant, în cadrul
celulelor moarte, asupra tananţilor, aminoacizilor, polifenolilor).
Transformarea biochimică a resturilor organice moarte, determină
formarea de produşi simpli de descompunere intermediară, care pot fi
descompuşi până la compuşi finali de descompunere, sau care, împreună
cu produşii de descompunere intermediară, se reunesc în compuşi organici
noi şi anume substanţe humice.
109
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

4.2.1. Principalii produşi de descompunere a resturilor

organice

Principalii componenţi ai resturilor organice moarte (glucide,

protide, lipide, lignine etc.) sunt descompuşi pe cale biologică sub formă
de produşi de descompunere finală, sau sub formă de produşi intermediari.
O parte dintre acestea sunt asimilate de plante sau descompuşi de
microorganisme. Alte părți sunt cuplaţi în diferite reacţii de formare a
humusului şi sub formă de compuşi organo-minerali. Cei mai solubili
dintre produşii de descompunere sunt levigaţi pe profilul solului şi chiar în
apele freatice.
Resturile organice prin descompunere sunt intens transformate,
existând o diferenţă între compoziţia substanţelor organice, înainte şi după
humificare.

Compoziţia substanţelor organice, înainte şi după humificare

(după Waksman S.A., 1968)

Înainte de humificare,
în % din greutatea După humificare
Componente organice
uscată a materiei -%-
vegetale
Celuloză 20-50 2-10
Hemiceluloză 10-28 2-28
Lignine 10-30 35-55
Proteine 1-15 15-45
Taninuri, grăsimi, ceruri 1-8 1-8

Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se

mineralizează. O mare parte din produşii finali şi intermediari sunt utilizaţi
în nutriţia plantelor. Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la
procesul de humificare.
Descompunerile parţiale şi totale depind de compoziţia şi structura
anatomică a resturilor organice, de microorganismele participante, de
regimul aerohidric din sol, de reacţia solului, de umiditate şi temperatură.

110
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte

intensă (în condiţii aerobe, în intervalul 2 săptămâni – 3 luni de la
declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse sunt substanţele
organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii,
cerurile. În condiţii de anaeroboză, exces sau lipsă de umiditate (sub 20 şi
peste 80 % din capacitatea solului pentru apă), temperaturi sub 15 0 C sau
peste 500 C.
În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai
mult humus, iar pe cele nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape
completă (Dorneanu A. şi colab., 1984).
Descompunerea resturilor organice până la compuşi minerali finali,
după Alexandrova L.H., 1970, se desfăşoară în 3 etape: hidroliza, reacţii
de oxido-reducere şi mineralizarea totală.
Hidroliza (sau degradarea hidrolitică) constituie un proces de
descompunere a substanţelor organice complexe în substanţe organice cu
formulă mai simplă. De exemplu, substanţele proteice prin proteoliză se
transformă în compuşi mai simpli: peptide, aminoacizi alifatici şi
aromatici, baze purinice şi pirimidinice. Hidraţii de carbon prin hidroliză se
descompun în hexoze, pentoze, aminozaharide, acizi uronici, celobioză.
Ligninele şi substanţele tanante se descompun în compuşi organici mai
simpli: polifenoli. Grăsimile şi răşinile se descompun în glicerină şi acizi
graşi.
Oxido-reducerea (oxidare, reducere, dezaminare,
decarboxilare). Produşii organici cu moleculă mai simplă, rezultaţi prin
hidroliză, sunt oxidaţi sau reduşi şi determină formarea de compuşi
organici şi mai simpli, sau formarea de compuşi minerali. Aşa, de
exemplu, produşii rezultaţi prin hidroliza substanţelor proteice, duc la
formarea de acizi organici, acizi graşi, alcooli, hidraţi de carbon, amoniac,
„CO2“, „CH4“, „H2S“, „H2O“ etc.
Produşii de hidroliză a hidraţilor de carbon, prin reacţii de oxido-
reducere, trec în acizi alifatici, oxiacizi, aldehide, alcooli, „CO 2 “, „H2O“,
acizii organici volatili, „CH4 “, „H2 “.
Prin oxido-reducerea produşilor de hidroliză, a substanţelor tanante
şi a ligninelor, rezultă compuşi de tipul chinonelor şi fenolilor, H2O şi CO2.
Prin oxido-reducerea produşilor de hidroliză ai lipidelor şi răşinilor rezultă
acizi nesaturaţi, hidrocarburi, oxiacizi, acizi organici volatili, „H 2O“ şi
„CO2“.

111
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Mineralizarea totală reprezintă faza finală de descompunere

completă a resturilor organice şi are ca rezultat formarea de compuşi
minerali simpli. Astfel în mediu aerob, aceştia sunt reprezentaţi de acizi
sulfurici, fosforici, azotici şi azoturi, care se combină cu bazele şi rezultă
săruri de: „Ca“, „Mg“, „K“, „Na“, „NH4“.
În mediu anaerob, prin mineralizare totală, rezultă: „H 2S“, „CH4 “,
„H2 “, „N2“, „H3PO4“. Unii compuşi precum: „H 2O“, „CO2 “ şi „NH3 “ se
formează atât în mediu aerob, cât şi în mediu anaerob.
Un rol important în descompunerea resturilor organice îl au:
compoziţia chimică a materiei organice, condiţiile de mediu (aerob sau
anaerob), reacţia solului, textura, condiţiile climatice. Pe lângă produşii
intermediari şi finali de descompunere, se eliberează şi energie. Cantitatea
de energie poate ajunge până la 4 – 5 calorii pentru un gram de substanţă
uscată descompusă. Mineralizarea reprezintă (în cadrul lanţului trofic al
ecosistemelor) ultimul nivel de transformare a substanţelor organice în
energie.

4.2.2. Formarea şi acumularea humusului (humificarea)

Resturile organice (vegetale şi animale) de la suprafaţa solului şi

din sol se află într-o transformare continuă, datorată acţiunii factorilor de
pedogeneză, în special datorită acţiunii microorganismelor şi mezofaunei.
Transformarea resturilor organice determină formarea produşilor
finali de descompunere, de tipul: „CO2 “, „NH3“, „H2O“ etc. (prin
mineralizare), dar şi formarea unor compuşi organici noi, specifici solului,
de culoare închisă, denumiţi substanţe humice.
Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi
descompunere treptată şi lentă a resturilor organice (vegetale şi animale)
din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu formarea unor substanţe
organice noi, (de resinteză) denumite cu termenul generic „humus”.
Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: „o substanţă
intermediară între lumea vie şi lumea minerală, care este un complex
organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun negricios sau
negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei
(reţine o cantitate de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu
este plastic şi nici adeziv”.

112
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze

antagoniste: o primă fază de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare.
Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de obicei, existând un
echilibru. Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu
ajutorul microorganismelor, a constituienţilor resturilor organice proaspete.
Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză
organică, în urma cărora rezultă materia organică specifică solului,
denumită humus şi care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de azot
(care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în
azot).
Spre deosebire de mineralizare, humificarea reprezintă, pe de o
parte, rezultatul unor procese fizico-chimice (oxidări, polimerizări, fixarea
„NH3“ sau „NH2 “ de radicalii „COOH“), iar pe de altă parte, rezultatul
unor procese biologice (care le activează pe cele chimice şi fizice).

4.2.2.1. Istoricul concepţiilor despre humificare

Problematica humificării a fost studiată de numeroşi cercetători şi

cu toate acestea se poate spune că humusul are numeroase necunoscute, în
ceea ce priveşte mai ales natura, dar şi formarea sa.
La începutul sec. al XIX-lea îşi fac apariţia numeroase teorii şi
ipoteze „pur chimice“. Menţionăm: teoria polimerizării furfurolului
(Beckley, 1921), teoria oxidării compuşilor benzoici (Eller, 1923, 1925),
teoria condensării glucidelor cu acizi aminaţi sau cu polipeptide (Laillard,
1912, 1913). Începând cu deceniul al 4-lea al secolului al XX-lea, apar
studii importante privind natura humusului. În acest sens, menţionăm
teoriile care consideră humificarea drept proces biochimic şi biologic.
Astfel, teoria lui Waksman, 1936, reprezintă un salt calitativ în studiul
naturii şi formării humusului.
Teoria naturii ligninoproteice a humusului a lui Waksman
prezintă 2 caracteristici importante şi anume:
- este evidenţiată importanţa ligninei ca substanţă organică
precursoare humusului;
- substanţele humice au o natură variabilă din cauza variabilităţii
proteinei care intră în reacţie în procesul de sinteză a humusului (proteine,
vegetale, proteine animale sau proteine microbiene).

113
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Aceste idei stau la baza teoriilor moderne asupra naturii humusului

şi aşa se explică faptul, că astăzi nu se mai vorbeşte de o substanţă humică,
ci de un sistem al substanţelor humice cu proprietăţi similare.
Teoria ligninoamoniacală a lui Mattson şi Anderson, 1945,
consideră faptul că azotul amoniacal şi grupările „OH“ oxidate parţial,
provin din lignină. Deci, humusul conţine azot sub formă de complecşi
azotaţi, care s-au format în urma interacţiunii dintre ligninele oxidate şi
amoniac. Ligninele pentru a putea fi humificate, este nevoie să sufere o
oxidare parţială. Ligninele vegetale sunt legate intim de diferite
polizaharide şi se extrag greu prin procedee energetice (ce determină o
denaturare), cu solvenţi organici neutri, prin care se extrag circa 50 % din
lignine.
Prin hidroliză alcalină, rezultă derivaţi fenilpropanici, iar prin
hidrogenare catalitică, rezultă derivaţi ciclohexilpropanici, ceea ce a dus la
considerarea că lignina este un polimer de fenilpropan.
În structura ligninelor nu apar grupările acide importante din
alcătuirea acizilor humici. Ele conţin grupări carbonilice (câte una la cinci
unităţi monomere). Monomerii în care apar grupări carbonilice, sunt
cetonele Hibbert şi coniferaldehidele. Cetonele Hibbert sunt importante
întrucât formele lor reduse apar în acizii humici. Cetonele Hibbert sunt
prinse în lignine prin legături acetilenice, care sunt atacate uşor pe cale
microbiană.
Teoria microbiologică a lui Viliams V.R. cu privire la formarea
humusului, consideră că microorganismele din sol descompun substanţele
organice care ajung în sol odată cu resturile vegetale şi animale. De
asemenea, acestea participă şi la resinteza unor noi substanţe organice,
specifice solului, respectiv substanţele humice.
Conţinutul ridicat de azot din humus, i-a permis lui Viliams să tragă
concluzia că acizii humici rezultă prin sinteză şi nu rezultă ca produs
intermediar de descompunere a resturilor organice. Produşii de
descompunere sunt mai simpli faţă de cei iniţiali şi nu conţin decât
elemente aflate în constituţia substanţelor organice iniţiale. Substanţele
humice au un conţinut ridicat de azot şi rezultă în timpul descompunerii
substanţelor organice lipsite de azot.
Teoria lui Viliams, evidenţiază o descompunere a resturilor
organice, doar pe cale biologică. Analizând compoziţia chimică a acizilor
humici, Viliams ajunge la ideea că: substanţele humice din sol conţin
exoenzime corespunzătoare la 3 tipuri de microorganisme: bacterii
114
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

aerobe, bacterii anaerobe şi ciuperci. Aceste exoenzime permit acestor

microorganisme fără clorofilă să acţioneze asupra substanţelor organice, pe
care le descompun în vederea asigurării nevoilor proprii de hrană şi
energie.
Prin descompunerea anaerobă se formează acid ulminic, care
inhibă desfăşurarea ulterioară a procesului de humificare. Concluzia lui
Viliams este că procesul anaerob, se stinge treptat şi apoi se opreşte până
când nu apar condiţii care să anihileze importanţa acidului ulminic.
Influenţa nocivă a acestuia (ca şi a oricărei alte toxine) poate fi anihilată pe
2 căi: fie prin îndepărtarea toxinei din mediu, prin spălare (întrucât produşii
de metabolism şi cei de secreţie eliminaţi în urma activităţii vitale a
organismelor devin toxici prin acumulare, pentru organismul care-i
elimină) sau evaporare, fie prin transformarea acestuia prin denaturare în
compuşi neutri sau insolubili.
În mod natural, denaturarea acidului ulminic are loc sub influenţa
temperaturilor scăzute din sezonul hibernal. De aceea, descompunerea
anaerobă decurge mai intens primăvara (după gerurile iernii) şi apoi
slăbeşte până la oprirea totală. Din cauza discontinuităţii proceselor
biologice, apare proprietatea esenţială a procesului anaerob şi anume
păstrarea unor părţi din substanţa conservată de acid ulminic.
Descompunerea în condiţii aerobe, prin intermediul bacteriilor
aerobe, poate duce până la completa mineralizare, rezultând produşi finali
de descompunere, printre care şi „NH3“.
Acizii huminici care apar prin descompunere aerobă, se
neutralizează şi nu vor mai avea influenţă toxică asupra bacteriilor. Prin
izolarea lor din săruri, acizii huminici trec în forma denaturată de humină,
insolubilă în apă. Astfel, mediul edafic din apropierea substanţelor
organice naturale ce se descompun, scapă de influenţa nocivă a compuşilor
de descompunere şi astfel poate avea loc mineralizarea resturilor organice.
Humina depusă serveşte ca material nutritiv pentru dezvoltarea multor
bacterii aerobe şi astfel va fi complet mineralizată.
Acizii crenici, care apar prin descompunerea aerobă a substanţelor
organice de către ciuperci, se comportă, în mod diferit. Acizii crenici nu
găsesc în mediu cantităţi suficiente de amoniac pentru neutralizarea lor şi
nu pot fi denaturaţi. Singura modalitate de a scăpa de influenţa nocivă prin
acumulare, constă în levigarea acizilor crenici, prin curentul descendent al
apei pluviale, spre adâncimea profilului solului.

115
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

4.2.2.2.Concepţia modernă, actuală de formare a

humusului prin polimerizare

În ultimele decenii s-au întreprins numeroase cercetări cu privire la

natura şi căile de formare a substanţelor humice din sol (Kononova M.M.,
1968, Flaig W. şi colab., 1975 şi 1977, Oprea C.V. şi colab., 1985,
Felbeck G.T., 1965, Haider K. şi colab., 1975).
Din cercetările moderne, actuale, rezultă următoarele concluzii
privind formarea humusului:
1) Humusul nu este un produs intermediar de descompunere a
resturilor organice din sol. Humusul apare ca produs de sinteză.
2) Ligninele din materia organică vegetală din sol alături de
substanţele proteice din microflora solului, reprezintă substanţele care stau
la baza sintezei humusului.
3) Procesul de sinteză a humusului din sol are loc prin participarea
substanţelor rezultate din degradarea materiei organice vegetale solubile;
ligninele greu solubile nu iau parte la formarea humusului.
4) Concepţiile actuale consideră humificarea ca un proces
enzimatic de condensare a unor produşi fenolici (rezultaţi din
descompunerea resturilor organice, de tipul ligninelor, sau sintetizaţi prin
metabolismul microbian) cu diferiţi compuşi cu azot, aminaţi (rezultaţi din
descompunerea substanţelor proteice) de tipul proteinelor, peptidelor şi
aminoacizilor. La aceste substanţe se mai pot adăuga şi substanţele
sintetizate direct în metabolismul celular al microorganismelor, care sunt
denumite melanine.

Etapele procesului de humificare

Transformarea materiei organice reziduale (încorporate în sol) în
direcţia humificării cuprinde 3 etape principale (Kononova M.M., 1968,
Flaig W. şi colab., 1975, Dorneanu A. şi colab., 1984):
a) - formarea unităţilor structurale;
b) - condensarea unităţilor fenolice cu diferiţi compuşi cu azot;
c) - polimerizarea produşilor de condensare.

116
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

a) Formarea unităţilor structurale (formarea radicalilor fenolici

şi chinonici).
În procesul de degradare chimică a humusului, se eliberează aceiaşi
compuşi fenolici care intră şi în compoziţia ligninei. Din acest motiv, se
consideră că lignina reprezintă materialul iniţial pe seama căruia se
formează humusul.
Lignina reprezintă 8 % în ţesuturile vegetale ale ierburilor
pajiştilor, 29 % în gunoiul de grajd şi 11,5 % în paiele cerealelor (Haan,
1977, citat de Lăcătuşu R., 2000).
Lignina rezultă prin polimerizarea monomerilor de fenil-propan,
care conţin gruparea „OH“, substituită în ciclul fenolic.
De asemenea, conţin grupări hidroxil alifatice şi carbonilice, însă
nu conţin grupări carboxilice.
Descompunerea ligninelor se declanşează prin intermediul
microorganismelor, sub acţiunea catalitică a unor enzime extracelulare.
„În degradarea ligninelor, un rol important îl are ruperea
legăturilor dintre atomii de carbon şi demetilarea eterilor fenolici, prin
scindarea la nivelul legăturilor eterice” (R.Lăcătuşu, 2000).
Produşii fenolici rezultaţi din degradarea ligninei sunt compuşi din
grupele C0 – C1 şi C0 – C3 de tipul vanilinei (în cazul ligninelor
coniferelor), vanilinei şi aldehidă siringică (prin descompunerea ligninei de
foioase). Odată eliberaţi în sol, produşii fenolici (vanilină, aldehida
coniferilică, acidul ferulic, acidul vanilic, acidul 4-oxi-3-
metoxifenilpiruvic, guaiacil-glicerina (I. Shikova şi colab., 1963) citaţi de
Lăcătuşu R., 2000) sunt autooxidaţi şi oxidaţi enzimatic sub acţiunea
microorganismelor (Pseudomonas, Vibrio, Flavobacterium), care
oxidează şi rup inelul fenolic şi trec în diferiţi radicali fenolici şi
hidroxichinone (Flaig şi colab., 1975, Felbek, 1967, Vaider şi colab.,
1975, Kononova, 1968).
S-a constatat că doar fenolii ce conţin gruparea hidroxil „(OH)“ în
poziţiile orto şi para, pot trece în chinone. Fenolii care au gruparea „OH“ în
poziţia meta şi cei care conţin gruparea metoxil „CH 3“, după Kononova,
1968, pot fi activaţi de către fenol-oxidaze, după o demetilare prealabilă.
În timpul oxidării compuşilor fenolici se formează grade de
polimerizare diferite (Kononova, 1968, citat de Dorneanu, 1984).
Prin oxidarea enzimatică a diferiţilor fenoli (după Domerques şi
colab., 1970) şi Flaig şi colab., 1971, citaţi de Dorneanu, 1984), în cadrul
procesului de condensare rezultă produşi intermediari de tipul

117
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

semichinonelor. Aceşti compuşi organici se află în sol sub formă de

radicali liberi şi rezultă din disocierea unei legături – C: C -  - C +. C –
(după Scheffer şi Ziechmann, 1967), sau din acceptarea unui electron
impar de către unul sau mai mulţi atomi ai unei molecule.
Aceşti electroni conferă radicalilor caracterul paramagnetic.
Pentru a intra în procesul de humificare, radicalii trebuie să aibă o
anumită durată. Compuşii aromatici fenolici, datorită structurii lor
specifice , prezintă însuşiri de mezomerie, care prin delocalizarea
electronului, permit stabilizarea radicalilor. Rezultă în acest fel, pornind de
la molecule identice, radicali diferiţi, care conţin electroni impari, pe atomi
de oxigen sau carbon.
Astfel, Domergues şi Mangenot, 1970, consideră că formarea
radicalilor liberi, explică de ce în structura lor substanţele humice se pot
compara cu macromoleculele ce provin din repetări regulate a unor unităţi
structurale de bază identice, unite între ele prin punţi. Din contra,
macromoleculele sau nucleele de substanţe humice sunt sisteme reticulare,
tridimensionale, cu structură chimică foarte variabilă şi susceptibile de a se
putea mări prin legături cu alte unităţi capabile de reacţie.
Pe măsură ce dimensiunile lor cresc, însuşirile de mezomerie se
reduc tot mai mult, ceea ce va favoriza stabilitatea lor şi diminuarea
reactivităţii.
Fenolii rezultaţi prin sinteza microorganismelor, mai ales cei de
tipul rezorcinei şi fluoroglucinei, iau parte la formarea substanţelor humice
doar după transformarea lor prin hidroxilare, în fenoli oxidabili la chinone.
Mecanismul procesului biochimic de humificare, constă în convertirea
fenolilor în orto sau paradifenoli, care apoi după o oxidare ulterioară, pot
să fie capabili să fixeze prin adiţia azotului la diferiţi fenoli (are loc doar în
cazul celor ce au grupări hidroxilice) în poziţiile orto sau para şi pot forma
chinone.
Cercetările lui Flaig, 1975, referitoare la formarea fenolilor pe cale
de sinteză microbiană, arată că fenolii se pot forma nu numai pe seama
acizilor alifatici şi a acetaţilor, dar şi pe seama unor substanţe
hidrocarbonate. După Ionescu M., 1977, mecanismul de formare al
fenolilor prin sinteza microbiană este diferit la începutul declanşării, în
funcţie de substanţele care se transformă, însă în totalitatea lui, este un
mecanism unitar, care duce în etape, la formare de fluoroglucină şi apoi la
alţi diferiţi fenoli.

118
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

b) Condensarea unităţilor fenolice cu diferiţi compuşi cu azot.

Radicalii fenolici sunt oxidaţi, enzimatic (enzime de tip fenol-

oxidaze) până la chinone.
Prin condensare, fenolii oxidaţi enzimatic trec în produşi
intermediari şi anume semichinone. Este de menţionat faptul că doar
fenolii care au grupări „OH“ în poziţiile orto sau para pot trece în compuşi
semichinonici şi apoi în chinone (ex: pirocateholul, pirogalolul, acidul
galic, hidrochinona). Aceşti radicali fenolici şi chinonici, posedă
capacitatea de condensare cu diferite proteine (sau produşi de degradare a
proteinelor, ex: peptide, aminoacizi). După Flaig, 1970, Haider şi colab.,
1965, doar fenolii care pot fi oxidaţi enzimatic (cei care au grupări „OH“ în
poziţia orto sau para) în chinone (la „pH“ cuprins între 6,5 – 8) se pot
combina cu diferiţi derivaţi ai proteinelor (peptide, aminoacizi) sau
proteine.
Fenolii sunt elementele de bază ce alcătuiesc substanţele humice,
prin fixarea azotului pe nucleul lor (fenolii fiind în prealabil convertiţi în
chinone). Fixarea azotului se produce prin adiţie nucleofilă de peptide,
proteine sau aminoacizi, la chinone rezultate din oxidarea enzimatică a orto
şi para difenolilor
( Ionescu, 1977). Acest mecanism de fixare a azotului este explicat de
Ionescu, 1977, ca un fenomen de adiţie a unor substanţe cu hidrogen mobil
la un sistem de două duble legături conjugate heterogene, adiţia având loc
în poziţia 1- 4. a sistemului (Ionescu, 1977).
Fixarea azotului nu poate avea loc şi în cazul meta-difenolilor, sau
fenolilor în care o grupare „(OH)“ hidroxilică este blocată prin metaxilare.
Kononova, 1968, Haider şi colab., 1965, 1975, Fleig, 1970, Fleig
şi colab., 1975, consideră că între compuşii cu azot din sol şi diferiţi
radicali fenolici şi chimici, pot avea loc numeroase reacţii diferite. Aceste
reacţii sunt determinate atât de natura compuşilor fenolici, cât şi de
substanţele cu azot implicate în humificare (aminoacizi, proteine sau
amoniac).
Cele mai răspândite reacţii de condensare, după Flaig şi colab.,
1975, Haider şi colab., 1965, sunt reacţiile dintre fenoli şi chinone cu
aminoacizi (Dorneanu, 1984).

119
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Schematic reacţia dintre polifenoli şi aminoacizi, sub acţiunea

oxidazelor se pretrece în 2 faze:
- în faza I se produce oxidarea fermentativă a moleculei de
polifenol (pirocatechină), rezultând chinone.
- în faza a II-a, chinona având potenţial oxidant primeşte hidrogenul
de la aminoacizi, rezultând condensate şi pinocatechină:
În stadii iniţiale, după I.Tîrziu, 1997, componenţii aromatici din
humus provin din descompunerea substanţelor tanante. În stadiile mai
avansate, ele rezultă din degradarea proteinei vegetale, fie din cea a
proteinei microbiene. Condensatele sunt apoi policondensate în substanţe
humice (cu greutate moleculară mare).
Condensarea fenolaminică (sau aminofenolică) poate fi divizată în
2 reacţii parţiale, după Flaig, 1970:
- o reacţie de dezaminare oxidativă a aminoacizilor prin care rezultă
amoniac, anhidridă carbonică şi un compus carbonilic;
- o reacţie de adiţie nucleofilă a aminoacizilor pe chinonă, o
restructurare a produşilor de adaus şi apoi o polimerizare.

c) Polimerizarea produşilor de condensare.

În această etapă a humificării au loc în principal procese

autooxidative, ceea ce explică formarea, la „pH-uri“ bazice, a unor
compuşi humici de tipul turnesolului (R.Lăcătuşu, 2000). În condiţiile
acestea, o grupare hidroxil din derivatul difenil, trece prin schimb cu
„NH3“, în gruparea amino.
Aminele intră în reacţie cu alte hidrochinine, rezultând produşi
intermediari de humificare de tipul fenoxazonelor şi indofenolilor.
Oxidarea polifenolilor este de tipul oxidativ biochimic şi are loc sub
catalizarea enzimelor fenoloxidaze. Principalele etape ale polimerizării
compusului fenolic pirocateholul cu o semichinonă au fost studiate de
R.Lăcătuşu, 2000.
Horner şi Sturm, 1957, citaţi de Dorneanu A., 1984 arată că prin
policondensarea aminofenolilor sau aminochinonele se obţine fixarea
azotului în unităţi heterociclice ale polimerilor humici.
Între fenoli sau chinone şi proteine au loc reacţii prin:
- legături de hidrogen;

120
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- legături covalente;
- prin intermediul grupărilor SH al proteinelor.
Reacţiile prin legături de hidrogen sunt mai puţin stabile, fiind
reversibile după Eliade şi colab., 1983. Acestea se fac între atomii de „H“
din gruparea fenolică şi oxigenul din gruparea peptidică.
Se consideră că o moleculă proteică poate lega o cantitate de fenoli
egală cu greutatea ei, fără participarea grupărilor aminice.
Reacţiile prin legături covalente sunt reversibile şi mai complexe
între gruparea fenolică şi proteică. Legătura poate avea loc prin gruparea E
– ilisilamino a proteinei şi chinonei (Ionescu, 1984, după Eliade şi colab.,
1983).
Reacţiile prin intermediul grupărilor SH ale proteinei: După
Flaig şi colab., 1975, Verma şi colab., 1975, Domergues şi colab., 1970,
Dorneanu, 1984 astfel de legături au loc mai ales în condiţiile în care sunt
resturi organice bogate în sulf.
În lucrările lui Bremer, 1965, Flaig şi colab., 1975, Lantz şi colab.,
1961, Dagley şi colab., 1960, Tripett şi colab., 1960, Domergues şi colab.,
1970 se arată posibilitatea condensării fenolilor şi chinonelor cu
amoniacul. Astfel, Lanz şi Michel, 1961 consideră că în mediu slab aerob,
în prezenţa „NH3 “, o grupare hidroxil se poate înlocui într-o
hidroxichinonă prin gruparea amino. Acest produs obţinut reacţionează în
prezenţa „O2“ cu altă moleculă de hidroxichinonă, rezultând un derivat al
fenoxazinei.

Formarea humusului prin reacţii dintre aminoacizi şi

hidraţii de carbon

După Hodge şi colab., 1953, Flaig şi colab., 1975, Eliade şi

colab., 1983, citaţi de Lăcătuşu R., 2000 şi Dorneanu A., 1984 se
consideră că unele glucide simple pot să intre în reacţie cu aminoacizi (prin
gruparea carboxil a glucidului şi gruparea amino a aminoacidului),
rezultând glicozizi azotaţi. În continuare, aceştia suferă transformări care în
final determină formarea de substanţe humice, denumite melanoidine şi a
căror formare este dependentă de constituţia zahărului şi aminoacidului din
reacţie

121
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

R. Lăcătuşu, 2000, arată că prin reacţie, între gruparea carboxil a

zahărului şi gruparea amino din aminoacid, se formează un glucozid azotat,
care este transformat într-un izomer dihidroxiaminocetoză.

Importanţa microorganismelor în humificare

Concomitent cu rolul de intermediar, în humificare,

microorganismele au capacitatea de a sintetiza substanţele humice în
organismul lor, prin intermediul metabolismului celular. O parte din fenolii
sintetizaţi de microorganisme, din substanţe aromatice, sau substanţe
simple aciclice, în corpul microorganismelor, rămân în continuare în corpul
lor, fiind supuşi apoi unor procese de polimerizare oxidativă, de
condensare şi cuplare cu proteina microbiană, rezultând produşi organici
numiţi melanine, asemănătoare substanţelor humice (Flaig, 1970, Flaig şi
colab., 1975, Alexandrova, 1967, Blois, 1965, Domergues şi colab., 1970,
Eliade şi colab., 1983, Haider şi colab., 1975, Prevot, 1970, Müller, 1963,
Scheffer şi colab., 1960.
Pentru formarea melaninelor sunt implicate toate grupele de
microorganisme (Dorneanu A., 1984, R.Lăcătuşu, 2000), ciupercile având
un rol mai important (Penicillium sp., Aspergillus niger, Fusarium sp.,
Stachybotrys atra, Hendersonula toruloidea, Euratium echinulatrum). În
lucrările lui Müller şi colab., 1963, Scheffer şi colab., 1960, Springer şi
colab., 1952, Haider şi colab., 1975, Filip şi colab., 1974, Saiz – Jimnez şi
colab., 1975, Maolly, 1977, s-a demonstrat existenţa melaninelor şi în
celulele bacteriilor.
Formarea substanţelor melanine (prin intermediul flavonidelor),
asemănătoare substsnţelor humice, s-a evidenţiat în celulele bacteriilor
Azotobacter Chroococcum, Flavobacterium, Arthrobacter sp.,
Pseudomonas flavorescens.
De asemenea, macrofauna, cu ajutorul diferiţilor fermenţi digestivi
şi a bacteriilor intestinale, ia parte la descompunerea hidraţilor de carbon, a
ligninelor sau a altor substanţe organice. Aceşti produşi de descompunere
se pot asocia cu celulele epiteliale bogate în proteină, rezultând compuşi
chimici de natură organică, asemănători celor din substanţele humice.
Prin procesele biochimice, catalizate enzimatic şi realizate direct,
sau prin intermediul microorganismelor, rezultă produşi organici foarte
complecşi (polimeri tridimensionali şi reticulari, cu structură chimică

122
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

foarte variabilă), în diferite grade de polimerizare, formaţi din unităţile

structurale: nucleu aromatic fenolic sau chinonic), catene laterale (lanţuri
alifatice), care posedă grupări funcţionale organice: carboxilice „COOH“,
hidroxilfenolice „OH“, carbonilice „C = O“, metaxilice „OCH 3“ (Flaig,
1970, Meyrond şi Schnitzer, 1977).
Cu toate succesele cercetărilor în domeniu, au rămas încă multe
necunoscute, insuficient clarificate în procesul de humificare, ceea ce a
făcut să existe concepţii diferite despre humificare.
Procesul de humificare este foarte puţin cunoscut. Detaliile
procesului sunt greu de descifrat, întrucât nu a fost încă elucidată structura
ligninelor şi nici a humusului (Zarnea, 1994). Schematic şi global,
humificarea reprezintă o situaţie intermediară în procese de reciclare
imediată şi rapidă (care duc la degradarea resturilor de substanţe organice,
mai ales vegetale depuse în sol) şi cele de depunere de combustibili fosili.
Majoritatea cercetătorilor consideră că humusul are o origine
biogenă, fiind corelat cu procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent
(substanţele humice au vârste între 20 – 50 ani), timp în care substanţele
humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate. Astfel,
Russell, 1971, experimentând cu C14 a stabilit pentru acizii fulvici vârste
de 750 ani, pentru acizii humici vârste de 780 ani, iar pentru humine 1130
de ani.
După Oglesby, Christman şi Driver, 1967, conversia ligninei în
humus se poate face pe 3 căi:
- humificarea materialului solid rămas după fragmentarea prealabilă
de către microorganisme a macromoleculelor de lignină.
- polimerizarea directă sau enzimatică extracelulară a unor produşi
reactivi de degradare (fenilpropanoid, benzil) şi formarea de
macromolecule noi, asemănătoare humusului.
- formarea humusului ca produs direct al unor produşi secundari ai
metabolismului microorganismelor (prin resinteza compuşilor reactivi în
celule, urmată de excreţia lor şi apoi polimerizarea ulterioară în sol).
Humificarea reprezintă un proces secundar ligninolizei şi el
evoluează printr-o serie de etape succesive, în care procesele de
descompunere sunt însoţite de transformări noi prin sinteză şi polimerizare
a unei părţi din materia de bază.
După Felbeck, 1971, Schitzer şi colab., 1978, s-a realizat o
sistematizare a tuturor concepţiilor, evidenţiinde-se multe trăsături comune,
dar şi unele deosebiri esenţiale şi un pronunţat caracter de unilateralitate.
123
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Prezentăm sumar cu elementele principale, unele din concepţiile privind

humificarea, după Dorneanu A., 1984:
- formarea humusului prin alterarea resturilor vegetale;
- formarea humusului prin polimerizare chimică;
- formarea humusului ca rezultat al autolizei celulare;
- formarea humusului ca rezultat al sintezei microbiene.

Formarea humusului ca o consecinţă a alterării

resturilor vegetale

Conform acestei concepţii, componentele mai rezistente ale

resturilor vegetale sunt degradate superficial. Produsele rezultate se
combină cu proteină microbiană, rezultând nuclee humice. Acestea, prin
combinare cu diferite reziduuri încă nedescompuse, formează humină
(substanţă organică cu greutate moleculară mare), care apoi, prin degradare
microbiană, trece succesiv în acizi, acizi fulvici, iar în final, procesul
decurge până la mineralizare, sub formă de produşi minerali finali.
Principalul reprezentant al acestei concepţii este Waksman, 1936, care este
autorul teoriei „ligno-proteice” (această teorie în esenţă consideră humusul
ca un stadiu dinamic, influenţat de condiţiile fizice, chimice şi biologice ale
solului). Importanţa acestei teorii, constă în:
- susţine importanţa ligninei;
- susţine natura variabilităţii, ca precursor al substanţelor humice în
raport cu variabilitatea protidelor participante (Eliade şi colab., 1983).

Formarea humusului prin polimerizare chimică

Principalul reprezentant al acestei concepţii este Kononova (1966,

1968).
După Kononova, humificarea se petrece în 2 faze:
- Faza I resturile organice sunt descompuse de microflora solului
(ca surse de energie şi carbon) în fenoli şi aminoacizi, atât indirect, cât şi
direct prin sinteză microbiană. Deci toate resturile vegetale sunt surse
importante în formarea substanţelor humice. Lignina nu are o pondere mai
mare faţă de celelalte componente ale resturilor organice.
124
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- Faza a-II-a, predominarea proceselor de condensare între

compuşi fenolici şi chimici şi diferiţi compuşi cu azot: rolul
microorganismelor în această fază este mai redus şi anume se limitează la
acţiunea catalitică a enzimelor secretate în mediu. Cea mai reprezentativă
reacţie enzimatică este oxidarea fenolilor în chinone sub acţiunea
fenoloxidazelor.

Formarea humusului prin autoliză celulară

După Swabij şi Ladd, 1962, substanţele humice sunt compuşi

organici heterogeni, formaţi prin condensarea şi polimerizarea randomizată
a compuşilor celulari (glucide, aminoacizi, fenoli şi alte substanţe aromate)
ce sunt convertiţi în radicali liberi cu ajutorul enzimelor autolitice, eliberate
după moartea celulelor.

Formarea humusului ca rezultat al sintezei microbiene

După această concepţie, microorganismele utilizează ţesuturile

plantelor ca sursă de energie şi carbon şi sintetizează intracelular substanţe
humice cu greutate moleculară mare, în cadrul metabolismului. După
moartea microorganismelor, substanţele humice sintetizate intracelular,
sunt eliberate în sol. Aceste substanţe reprezintă primul stadiu al
humificării, care este apoi urmat de degradarea microbiană extracelulară,
rezultând acizi huminici şi fulvici. Aceştia, prin transformare ulterioară ,
pot fi în final mineralizaţi.
Analiza acestor concepte arată faptul, că fiecare sunt valabile
pentru diferite aspecte din cadrul humificării. Desigur, dacă luăm în
considerare toate aspectele care au ca bază de formare a humusului
descompunerea materialului vegetal pe cale microbiologică, se poate
realiza o imagine generală, destul de cuprinzătoare a procesului humificării
(Dorneanu 1984, Lăcătuşu, 2000, Eliade şi colab., Zarnea, 1975, Opriş,
1975).
Pe baza cunoştinţelor acumulate, Flaig elaborează o clasă nouă de
îngrăşăminte cu azot greu solubil, în care amoniacul este fixat pe lignina
oxidată parţial. Aceste îngrăşăminte sunt superioare altora de acelaşi fel
(ureoformaldehide, crotonaţi), prin aceea că ele asigură ca şi humusul,
125
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

aprovizionarea plantei şi cu unele substanţe ce joacă rol de fitohormoni.

Ele sunt cu atât mai mult superioare îngrăşămintelor cu azot uşor solubil
(nitraţi, săruri de amoniu şi uree).
Transformări
biologice ale
organismelor
moarte: zaharuri,
proteine, fenoli etc.

Lignine şi fenoli Fenoli de origine Monomeri şi produşi de

vegetali. microbiană. descompunere.

demetilare Lignine şi fenoli vegetali

depolimerizare.

Intermediari fenolici. Surse de C şi N pentru

microorganisme.

Oxidări Hidroxilarea inelelor Produşi finali ai

degradări de catene aromatice. metabolismului energetic
laterale; formarea (CO2, H2O, NH3).
grupărilor COOH de la
cele CHO şi OCH3. Decarboxilări. Degradare proteică.

Ruperea ciclului –
oxidare.

Peptide, aminoacizi.
Mono, di şi
trihidroxifenoli, acizi
benzoici substituiţi,
polimeri fenolici.

Oxidare enzimatică. Autooxidare.

Radicali fenolici liberi, Substanţe humice

hidroxichinone

Organisme vii în sol

126
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Rolul microorganismelor în formarea humusului

Schaeffer şi Ulrich (1960) arată că formarea substanţelor humice pe cale

microbiologică poate avea loc în următoarele feluri:
- formarea substanţelor humice în interiorul celulelor anumitor
organisme;
- transformarea de către microorganisme a compuşilor chinoizi în
cadrul autolizei;
- oxidarea ectoenzimatică de către microorganisme vii a compuşilor
aromatici din substrat;
- formarea de substanţe humice din produsele nearomatice de
autoliză prin intermediul microorganismelor;
- formarea substanţelor humice în interiorul celulei este
caracteristică de regulă microorganismelor cu pigment închis.
Deşi teoriile actuale privind humificarea conţin unele deosebiri, ele
pot fi încadrate, toate într-o concepţie generală biologică. Conform acestei
concepţii, transformarea resturilor organice în humus este în esenţă un
proces biochimic sintetic.
Desfăşurarea procesului de humificare, precum şi calitatea produşilor
rezultaţi, este determinată de natura şi compoziţia materialului organic
iniţial, categoriile de microorganisme participante, însuşirile fizice şi
chimice ale solului, condiţiile climatice, precum şi de măsurile tehnologice
aplicate, în cazul solurilor cultivate.
Humificarea se desfăşoară în toate etapele sale sub acţiunea
microorganismelor. Într-o primă fază au loc procese de descompunere
parţială şi totală a resturilor organice şi concomitent procese de sinteză
microbiană. În a doua fază se petrec procesele de formare a substanţelor
humice specifice, care constau în resinteza produşilor parţial descompuşi,
schimbul de substanţe şi condensarea, iar în cele din urmă, a compuşilor
aromatici de tiofenoli şi a unor aminoacizi şi proteine în elemente
structurale constitutive ale substanţelor humice.
În cercetări cu izotopi radioactivi a fost demonstrată, de asemenea,
posibilitatea formării substanţelor humice pe seama hidraţilor de carbon,
fără participarea ligninelor. Astfel a fost urmărită experimental humificarea
glucozei şi celulozei marcate cu „C14“ până la apariţia substanţelor humice
(Freitag, 1967 şi Igel, 1969).
127
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

RESTURI ORGANICE.

Celuloză şi glucide. Protide. Lignine, taninuri.

Compuşi fenolici Aminoacizi, peptide Compuşi fenolici (produşi

(produşi de (produşi de descompunere şi de descompunere).
metabolism). sinteză).

CONDENSARE.

Policondensare (polimerizare), formarea

substanţelor humice.

Schema de ansamblu a proceselor şi reacţiilor de formare a substanţelor

humice dedusă după diferiţi autori.

128
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Organisme vii.

Consum plante.
Descompunere şi transformare biologică a
organismelor moarte şi a reziduurilor
organice, inclusiv toate categoriile de
dejecţii.

Lignine şi fenoli vegetali Fenoli din sinteză Monomeri ai

rezultaţi din microbiană. constituenţilor şi
transformarea directă a produşilor de
reziduurilor organice. descompunere.

Depolimerizare Sinteză microbiană Surse de carbon şi azot

Demetilare. directă. pentru microorganisme.

Diferiţi Hidroxilarea inelelor Produşi finali ai

intermediari aromatice. metabolismului energetic
fenolici CO2, H2O, NH3 şi alţi
compuşi anorganici simpli
Oxidare: degradări de
catene laterale; formarea
de grupe carboxilice din
grupe metilice aldehice. Decarboxilare. Degradarea protidelor.

Mono, di şi trifenoli, acizi benzoici, Desfacere oxidativă a

polimeri fenolici. nucleelor aromatice.

Oxidare enzimatică, Autooxidare. Sinteză microbiană Peptide, aminoacizi,

directă. amoniac.

Integrare în diferite
Radicali fenolici liberi, circuite din sol.
hidroxichinone. Condensare.

Substanţe humice.

Schemă sintetică de formare a substanţelor humice (după Flaig, modificată).

129
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Se constată un punct comun în toate concepţiile privind

humificarea şi anume factorul biologic, care are un rol aproape exclusiv şi
foarte important.
În toate conceptele, remarcăm faptul că deşi substanţele humice
prezintă o mare variabilitate referitor la structura şi compoziţia (funcţie de
condiţiile pedoclimatice), totuşi acestea prezintă unele caracteristici
fundamentale comune, referitor la structură şi anume, sunt constituite din
unităţi structurale asemănătoare: nucleu aromatic şi catene laterale de
diferite naturi şi grupări funcţionale organice.
Procesul de humificare are o evoluţie foarte lentă implicând diferite
reacţii de transformare (carboxilări, oxidări, decarboxilări, hidroxilări) şi
polimerizări catalizate de enizime (peroxidaze, fenoloxidaze etc.).

Humificarea pe cale abiotică (abiologică)

În absenţa activităţii biologice, humificarea abiologică este foarte

redusă şi are loc doar în condiţii de temperaturi scăzute, aciditate puternică,
umiditate şi materie organică cu conţinut scăzut în azot. Humificarea se
desfăşoară foarte lent, imperfect şi rezultă turbă şi humus brut, în care
substanţele humice sunt reprezentate de compuşii cu grad redus de
polimerizare (acizii fulvici).
În soluri cultivate, formarea humusului pe cale biologică poate fi
asociată cu procese chimice, care de fapt constituie, după Scheffer şi
Schachtschabel, 1956 şi 1970, doar o simplă fază secundară de
autooxidare, după degradarea biologică.

4.2.2.3. Structura generală a substanţelor humice

Substanţele humice sunt substanţe complexe macromoleculare (de

formă filamentoasă sau sferoidală), polifuncţionale, constituite din
substanţe organice coloidale şi amorfe, cu caracter acid şi schelet aromatic.
După Dragmur, 1966, macromoleculele sunt alcătuite din elemente
microstructurale, constituite din: nuclee aromatice, grupări funcţionale,
punţi de legătură, catene periferice (lanţuri alifatice) „cu N, heterocicli cu
azot şi resturi de hidraţi de carbon.“

130
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Nucleele aromatice de obicei fenolice sau chinonice, pot fi

constituite din 5 sau 6 atomi în ciclu, alcătuind carbocicli sau heterocicli.
Ciclurile aromatice se unesc în inele izolate sau condensate, dintre care
cele mai frecvente sunt: benzen, naftalină, furan, pinol, imidazol, piridin,
pirazin, chinolină etc. Nucleul humic se poate lega cu radicali laterali
asociaţi, formaţi din grupări carboxilice, hidroxilice, fenolice, alcoolice,
grupări amidice, grupări „CH3“, grupări „CH2 “, grupări „CH“ aromatice.
Grupele funcţionale reprezintă partea activă care determină
capacitatea de reacţie şi însuşirile fizico-chimice ale substanţelor humice.
Principalele grupări funcţionale sunt: hidroxil-fenolică „(-OH)“,
carboxilică „(-COOH)“, carbonilică „(= COO)“, amidică „(-NH2)“
metoxilică „(-O-CH3)“, chinonică „(C=O)“.
Grupările funcţionale: carboxilică şi hidroxilfenolică, predomină în
structura substanţelor humice şi conferă acestora un caracter acid şi
capacitatea de adsorbţie şi schimb cationic.
Punţile de legătură unesc elementele microstructurale în grupări
monomere şi pe acestea în macromolecule. Punţile de legătură sunt
reprezentate de atomi izolaţi: „(- O -, = N -, - S -)“, grupări de atomi „(-
NH -, - CH2 -)“, sau prin legătură directă între atomii de carbon „(- C – C -
)“. De asemenea, punţile de legătură unesc scheletul carbonic al nucleelor
aromatice cu catenele laterale (liniare sau ramificate). Acestea, la rândul
lor pot fi purtătoare de grupe funcţionale.
În structura substanţelor humice participă, de asemenea, compuşi
cu azot. Acesta poate fi component al nucleelor aromatice, dar şi al
punţilor de legătură şi al catenelor laterale (azotul apare sub formă aminică
„(NH, NH2)“. Azotul sub formă aminică amplasat în catenele laterale ale
acizilor humici este eliberat mai uşor în soluţia solului. Azotul prezent în
compoziţia heterociclilor nu poate fi scos decât prin mineralizarea totală a
humusului.

4.2.2.4. Alcătuirea substanţelor humice

a) Compoziţia elementară a acizilor humici.

Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră

în alcătuirea humusului, poartă numele de acizi humici.

131
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

R.Lăcătuşu, 2000, arată că: „humusul reprezintă un amestec

complex de substanţe organice coloidale şi amorfe, care au rezultat atât
din sinteza microbiană”, cât şi din descompunerea de către
microorganisme a resturilor organice.
Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei
sunt compuşi macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee
aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.
În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente
în substanţele organice vegetale şi animale, pe seama cărora se formează
humusul: „C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, S, P“ etc. „O“ pondere
mare o au: „C“, „H, O, N“, care oscilează între limitele : „C“: 40 – 68%;
„H“: 3 – 6%; „O“: 31 – 48 % şi „N“: 2– 8 %.
Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante,
este prezent în structura substanţelor humice.

b) Raportul „C/N“ din humus.

Conţinutul în azot al materiei organice, alături de conţinutul în

carbon, determină unele însuşiri chimice ale compuşilor specifici
humusului. De aceea, pentru caracterizarea compoziţiei acizilor humici, în
special, cât şi în general, pentru caracterizarea resturilor organici iniţiale, se
utilizează în studii pedologice, analiza raportului „C/N“ (considerat un
indice sintetic foarte important).
În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon
şi mai sărace în azot. De aceea, în cazul materiei organice proaspete,
raportul „C/N“ are valori ridicate, cuprinse în medie între 60 – 90 („C/N“ =
90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul „C/N“
prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile
extreme ale raportului „C/N“ sunt 7 respectiv 35 –40).
Prin humificare se formează substanţe humice specifice, care
prezintă un conţinut ridicat de carbon. Comparativ cu resturile organice
iniţiale, substanţele humice sunt îmbogăţite în azot.
Valorile „C/N“ sunt diferite în funcţie de tipul climatului, de
condiţiile de humificare, de natura humusului rezultat, de tipul de sol, de
acţiunea microorganismelor, de condiţiile de umiditate, etc.
În funcţie de condiţiile pedo-bio-climatice şi de activitatea
microorganismelor, în procesul de humificare are loc legarea diferită a
nucleelor aromatici cu aminoacizii sau polipeptidele, determinând
132
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

formarea diferitelor substanţe humice. De asemenea, are loc în mod diferit

procesul de condensare şi de heteropolimerizare şi formarea moleculelor
diferiţilor acizi humici.
Raportul „C/N“ dintre cele 2 elemente componente esenţiale,
carbon şi azot prezintă o importanţă deosebită pentru geneza solurilor şi
pentru practica tehnologică.
Din punct de vedere genetic, pe baza raportului „C/N“ putem
evalua nivelul de formare şi descompunere a humusului. După sute de ani
de evoluţie, de la roca primară la tipul de sol zonal (specific zonei
fitoclimatice), solul (în general) şi humusul (în special), intră într-un
echilibru dinamic respectiv cantitatea de humus degradată biologic este cu
aproximaţie echivalentă cu cantitatea de humus rezultată din humificarea
resturilor organice. De aceea, în condiţii normale raportul dintre carbon şi
azot din humus, este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ
caldă şi puţin umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul „C/N“ are
valori scăzute, cuprinse între 10 – 15, deoarece vegetaţia ierboasă este
bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de „pH“ alcalin, neutru –
slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi
organice, formându-se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care
domină acizii huminici. În zone cu climă mai umedă şi mai răcoroasă, unde
predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în condiţii de
reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă
(predomină resturi organice slab humificate sau în curs de humificare),
rezultând acizi fulvici şi un humus de calitate slabă şi în cantitate mică.
Raportul „C/N“ are valori ridicate, cuprinse între 15 – 25, sau chiar peste
25. Analiza valorilor raportului „C/N“ care se abat de la aceste valori, ne
indică stadiul la care a ajuns descompunerea materiei organice brute.
Valorile „C/N“ ne permit să apreciem tipul de humus şi calitatea acestuia
în orizonturile profilului genetic, atât la soluri agricole, cât şi la cele
forestiere.
Deci, raportul „C/N“ reflectă compoziţia elementară a humusului,
precum şi situaţia şi stadiul transformării materiei organice din sol. Acest
raport ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din humus şi din sol (cu
cât raportul „C/N“ este mai mic, cu atât bogăţia în azot a solului este mai
mare). La un raport „C/N“ mai mare de 25, mineralizarea este lentă,
evidenţiindu-se o cantitate mică de azot mineral.
După Libinţev şi Remezov citaţi de Chiriţă, 1955, raportul „C/N“
este mai mic şi mai puţin variabil în condiţiile climatului arid, care

133
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi mai ridicat în

condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice în sol. Se
constată că în general în solurile agricole şi cele din pajişti (deci sub
vegetaţie ierboasă), raportul „C/N“ are o amplitudine de variaţie mai mică
faţă de solurile din zonele forestiere.
După Chiriţă, 1955, valorile „C/N“ pentru diferite soluri din
România sunt: în cazul cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul
cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5 – 14, în
cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.
După Eliade, 1981, citat de Lăcătuşu, 2000, valoarea raportului
„C/N“ pentru acelaşi sol, are valori diferite în funcţie de latitudine şi deci
de condiţiile climatice.
Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un
raport „C/N“ cuprins între 9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din
Cîmpia Moldovei), valoarea „C/N“ este de 8,5 – 10,0.
După Eliade şi colab., 1983, citaţi de R. Lăcătuşu, 2000,:
„luvosolurile din sudul ţării au valoarea „C/N“ 9,0 – 10,5, iar pentru
cele din nordul ţării, valorile raportului „C/N“, oscilează între 7,5 – 9,0.
Aceste diferenţe ale valorilor raportului „C/N“ pentru acelaşi tip de sol,
se datorează temperaturilor mai ridicate şi umidităţii mai scăzute din
sudul ţării, care determină creşterea valorilor „C/N“. Acest raport între
cele 2 elemente, carbon şi azot, are şi o importanţă practică pentru
tehnologia agricolă. Acest raport indică necesitatea aplicării
îngrăşămintelor chimice cu azot mineral la sol, atunci când prezintă
valori mai ridicate. Valori mai ridicate ale raportului „C/N“ apar în sol,
odată cu adaosul de resturi organice biodegradabile, ocazie cu care are
loc o dereglare a raportului „C/N“, ca urmare a concurenţei pentru
hrană (care conţine azot) a plantelor şi microorganismelor (pentru
azotul mineral al solului). În general, resturile organice vegetale au un
raport „C/N“ cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile
acestui raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atât plantele
cât şi microorganismele au nevoie de surse de hrană cu azot. Se
consideră că atunci când valoarea raportului „C/N“ se apropie de 10,
procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.”

134
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

c) Raportul acizi huminici/acizi fulvici.

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată

faţă de acizii fulvici. Cu cât solul este mai bogat în acizi huminici, cu atât
acesta va avea însuşiri fizice şi chimice mai bune. Pentru caracterizarea
humusului, alături de raportul „C/N“, este indicat a se folosi şi raportul
acizi huminici/acizi fulvici („CH/CF“ sau „Ch/Cf“). Gama valorilor
raportului dintre acizi huminici şi fulvici este mai puţin amplă faţă de cea a
raportului „C/N“.

Conţinutul şi compoziţia humusului (în stratul arat) – Opriş, 1971

C % faţă de C total.
Ceruri şi
Humus Humine Acizi Acizi
Solul. răşini - CH/CF.
total - %. %. huminici fulvici
%.
(CH). (CF).
Cernoziom. 4,5. 2,65. 44,8. 29,2. 17,4. 1,7.
Cernoziom freativ
3,5. 3,51. 39,4. 35,5. 17,1. 2,1.
umed.
Cernoziom cambic
4,6. 2,29. 41,8. 34,0. 17,8. 2,0.
moderat levigat.
Cernoziom cambic
3,4. 2,02. 40,9. 31,5. 18,1. 1,7.
puternic levigat.
Preluvosol. 6,9. 2,08. 44,6. 21,7. 21,8. 1,0.
Preluvosol. 4,7. 2,13. 39,9. 23,9. 24,9. 1,0.
Luvosol. 7,0. 1,95. 43,6. 19,7. 22,1. 0,9.
Districambosol
8,1. 2,03. 38,4. 18,8. 26,9. 0,7.
stagnogleic.
Districambosol. 7,0. 3,09. 36,2. 19,8. 26,2. 0,7.
Districambosol de
8,4. 7,83. 31,6. 22,8. 25,2. 0,9.
pajişte.
Gleiosol. 4,4. 4,04. 50,4. 26,6. 14,2. 1,9.
Soloneţ. 8,6. 3,16. 46,7. 17,5. 16,6. 1,1.
Soloneţ luvic. 7,3. 3,93. 42,3. 22,1. 22,0. 1,0.

La solurile formate în condiţii de climat cald, raportul „CH/CF“ are

valorile următoare:
- 0,3 – 0,4 la soluri feralitice (cu 4 % humus, vegetaţie forestieră
tropicală);
- 0,5 – 0,7 la soluri brune de deşert (cu 11,2 % humus sub vegetaţie
de semideşert cu graminee şi Artemisia sp.);
135
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- 0,7 – 0,9 la cernoziomuri (cu 4 – 6 % humus cu vegetaţie

forestieră tropicală cu frunze late).

d) Alcătuirea humusului.

În constituţia humusului intră 3 grupe mari de substanţe organice:

resturi organice iniţiale, produse intermediare de descompunere şi
substanţe humice.
Primele 2 categorii reprezintă substanţele organice nespecifice şi au
o pondere mai mică, în jur de 10 – 15 %.
Resturile organice iniţiale. Din totalul substanţelor nehumificate
de 10 – 15 %, avem: substanţe proteice 1 – 10 %; lignină 10 – 30 %: lipide
1 – 8 %, hidraţi de carbon 60 % (celuloză, amidon, heniceluloză), săruri
etc.
Produsele intermediare de descompunere, sunt în cantităţi
neânsemnate şi sunt reprezentate de: aminoacizi, fenoli, alcooli, acizi
organici, monozaharide, aldehide.
Substanţe humice specifice (acizii humusului) au o pondere
ridicată, alcătuind 85 – 90 % din masa totală a humusului. Pe baza
solubilităţii lor (în alcooli, acizi, apă etc.), s-au separat în rândul acizilor
humici 3 categorii importante: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele
(Şt.Puiu, 1980).

Acizii huminici

Au formula moleculară „C76H72O18N2 (COOH)2(OH)12(CO)2“.

Se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub
acţiunea bacteriilor aerobe. Au o culoare neagră, până la brun închis. Sunt
bogați în azot şi substanţe proteice şi s-au format şi se formează în climat
temperat mai cald şi mai uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în
silvostepă, în condiţii de rocă bogată în calciu şi în prezenţa unei reacţii
neutre – slab alcaline şi slab-acide.
Au un grad mai ridicat de polimerizare şi o greutate moleculară
cuprinsă între 10.000 – 100.000 (uneori pînă la 300.000 – Prévot, 1968).
Sunt insolubili în apă, dar solubili în substanţe alcaline şi puţin
solubili în acizi. Precipită cu acizi minerali şi dau compuşi insolubili cu:
„Ca, Mg, Fe şi Al“ şi compuşi organo-minerali solubili cu: „K, Na, NH4“.
136
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Compoziţia elementară este „C“ =52–68%; „H“ = 3,3 – 5,1 %; „N“ = 3 –

7,5 %; „S“ = 35,5 %; „O“ = 31 – 39 %.

.Compoziţia elementară a acizilor huminici din diferite soluri

(% din s.u. fără cenuşă, după Orlov, 1974, citat de Oprea şi colab., 1985).

Solul. C. H. O. N.
Foliosol. 58,7. 5,0. 32,9. 3,4.
Fâneaţă de luncă. 55,5. 4,1. 36,8. 3,6.
Rendzină. 54,1. 5,0. 36,8. 4,1.
Podzol. 53,4. 4,8. 37,7. 4,1.
Eutricambosol. 55,1. 5,2. 35,4. 4,3.
Faeoziom de pădure. 54,5. 4,8. 36,7. 4,0.
Cernoziom. 57,9. 4,0. 36,3. 3,8.
Soluri castanii. 55,9. 5,2. 34,2. 4,2.
Soloneţ. 54,5. 4,1. 36,4. 5,0.
Seroziomuri. 56,0. 4,8. 34,4. 4,6.
Soluri lateritice, cromoziomuri. 54,8. 3,6. 37,5. 4,1.
Spodosoluri. 55,2. 5,6. 33,9. 5,3.
Humosiosol. 58,3. 4,2. 34,8. 2,7.
Gleiosoluri. 55,3 nu s-a determinat.
Acizi huminici din resturi
56,1. 5,5. 33,5. 4,9.
vegetale.
Resturi vegetale. 49,6. 6,3. 41,6. 2,5.
Turbă. 58,4. 5,6. 33,4. 2,6.

După Chiriţă, 1955, compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri

de sol, probabil din cauza conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
- acizii huminici din cernoziom „C“ – 58,4 %; „H“ – 3,3 %; „O“ –
34,7%
- acizii huminici din luvisol albic „C“ – 52,4 %; „H“ – 4,8 %; = -
39,1 %.
Conţinutul de azot, în ambele cazuri, a fost în jur de 3,5 – 4,0 %.
Dragunov, citat de Chiriţă, 1955, consideră că între acidul humic separat
din turbă şi cel separat din cernoziom apar deosebiri privitoare la cantitate
şi caracterul grupelor funcţionale. Azotul din moleculele de acid huminic
este de origine microbiană, iar legătura cu nucleele acizilor huminici este
în parte mai slabă şi nestabilă (circa 60 % din azotul legat fiind hidrolizabil
cu acizi diluaţi).

137
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Analiza elementară a acizilor huminici din diferite soluri (Schnitzer, 1977)

Conţinutul % de elemente în soluri din diferite zone climatice.

Rece, subpolară,
Elementele. temperată.
Arctică. Subtropicală. Tropicală.
Soluri Soluri
acide. neutre.
C. 56,2. 53,8-58,7. 53,7-56,7. 53,6-55,0. 54,4-54,9.
H. 6,2. 3,2-5,8. 4,4-5,5. 4,4-5,0. 4,8-5,6.
N. 4,3. 0,8-2,4. 4,5-5,0. 3,3-4,6. 4,1-5,5.
S. 0,5. 0,1-0,5. 0,6-0,9. 0,6-1,5. 0,6-0,8.
O. 32,8. 35,4-38,3. 32,7-34,7. 34,8-36,3. 34,1-35,2.
Grupele funcţionale – me/g.
Total
5,6. 5,7-8,9. 6,2-6,6. 6,3-7,7. 6,2-7,5.
aciditate.
CO2H. 3,2. 1,5-5,7. 3,9-4,5. 4,2-5,2. 3,8-4,5.
OH fenolic 2,4. 3,2-5,7. 2,1-2,5. 2,1-2,5. 2,2-3,0.
OH alcoolic. 4,9. 2,7-3,5. 2,4-3,2. 2,9. 0,2-1,6.
C=O
2,3. 1,4-2,6.
chinonică.
0,1-1,8. 4,5-5,6. 0,8-1,5.
C=O
1,7. 0,3-1,4.
cetonică.
OC 0,4. 0,4. 0,3. 0,3-0,5. 0,6-0,8.
E4/E 5,3. 3,8-5,0. 4,0-4,3. 3,9-5,1. 5,0-5,8.

Influenţa reacţiei solului asupra capacităţii de schimb cationic

(me/100 g) la acizii huminici separaţi în diferite soluri
(după Kononova, 1963, citat de Obrejan şi Puiu, 1972).

Acizi huminici din: pH 4,5. pH 6,4. pH 8,1.

Cernoziom. 292,2. 432,9. 590,5.

Podzol. 243,0. 410,0. 548,7.

Foliosol. 170,0. 286,3. 400,0.

138
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Capacitatea de schimb cationic a acizilor huminici în diferite tipuri de sol

(Kononova, 1943).

Capacitatea de schimb.
Tipul de sol.
Me/100 g sol.

Cernoziom. 475,5.

Podzol. 345,2.

Faeoziom. 483,3.

Soloneţ. 430,0.

Acizii huminici se extrag cu soluţii alcaline diluate, sau cu săruri de

„Na şi NH4/oxalat, pirofosfat, florură)“. În cursul reacţiei, anionii sărurilor
precipită ionii metalici ai humaţilor greu solubili (cationii formând
compuşi solubili în apă). Au capacitate ridicată de schimb cationic, datorită
prezenţei în număr mare a grupărilor carboxilice şi oxidrilice (legând
cationii bazici prin schimb cu hidrogen), care diferă în funcţie de tipul de
sol şi funcţie de reacţia solului.
După Kononova, citată de Chiriţă, 1955, la „pH“ = 7 apar
următoarele valori:
- 475 me pentru acizii huminici din cernoziom;
- 345,2 me pentru acizii huminici din luvosoluri;
- 430 me pentru acizii huminici din soloneţuri.
La diferite valori ale „pH“, în determinarea capacităţii de schimb
cationic, rezultă valori mai mari, deoarece la procesul de schimb participă
nu numai ionii de „H+“ ai grupărilor carboxilice, dar şi „H“+ din grupările
fenolice.
Acizii huminici au următoarele grupe funcţionale: „COOH“ -
carboxilice; „= CO“ – carbonilice; - „OH“ – fenolice; - „OCH3“ –
metaxilice; - „NH“; - „NH2“ – aminice; - „HSO3“- - sulfonice; prezentând
cantităţi mai mici de substituienți dialchilftalaţi, n-alcanici, furanici etc.

139
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Caracterul acid este dat de grupările „OH“ şi „COOH“ (alături de însuşirea

de schimb cationic).
Acizii huminici se împart în 3 grupe principale: acizi huminici
cenuşii, acizii huminici bruni şi acizi huminici hemato-melanici.
Acizii huminici cenuşii prezintă polimerizare şi greutate
moleculară mare, de: 90.000 – 100.000. Au culoare brună închis, brun
cenuşie sau negricioasă. Predomină în soluri de tipul cernoziomurilor şi
rendzinelor, soluri bogate în humus şi elemente bazice. Sunt rezistenţi la
alterare (mai rezistenţi decât cei huminici bruni). Se transformă reversibil
în humină, sub influenţa căldurii, frigului, bazelor şi acizilor. Au o
capacitate de schimb cationic ridicată, de până la 600 me. Au un conţinut
ridicat de carbon 58 – 62 % şi un conţinut mare de azot, de până la 7,5 %.
Azotul este legat heterociclic cu nucleele aromatice, formând punţi
de legătură între nuclee. Sunt strâns legaţi în cadrul complexelor coloildale
argilo-humice. Sunt insolubili în apă şi acizi şi uşor solubili în soluţii
alcaline.
Acizii humici bruni. Apar în toate solurile şi rezultă din resturi
vegetale predominant ierboase. Au culoare brun-gălbuie şi o capacitate
mijlocie de polimerizare.
Mai frecvent apar în solurile brune din zona forestieră de deal. Au
un conţinut de carbon ceva mai mic faţă de cei cenuşii şi anume: 50 – 60
%, iar de azot, ceva mai mic, anume 3 – 5 %. Formează humaţi solubili cu
bazele alcaline „Na, K,“ iar cu bazele de „Ca, Mg“ formează humaţi
insolubili.
Căldura, frigul, bazele şi acizii, îi pot transforma, reversibil în
humină.
Acizii huminici himatomelanici. Au o culoare mai deschisă, brun-
roşiatică şi sunt mai frecvent întâlniţi în resturi organice în curs de
humificare. În 1889, Hope şi Seyler, au utilizat pentru prima oară termenul
de acizi himatomelanici pentru substanţele humice solubile în alcooli. Au o
importanţă mai mică în pedogeneză. Conţin 58 – 62 % „C“ şi 2,5 – 4 %
„N“.
Cercetările lui Kukharenco, 1948 şi Kukharenco şi Ekaterinina,
1960, evidenţiază în compoziţia acizilor himatomelanici, aceleaşi grupe
funcţionale ca şi la acizii humici. S-a stabilit, de asemenea, că au o
compoziţie chimică apropiată de cea a acizilor humici şi ca atare, acizii
himatomelanici nu reprezintă funcţiuni humice absolut independente, ci
doar o fracţiune humică solubilă în alcooli.
140
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

.
Compararea caracteristicilor acizilor humici şi himatomelanici extraşi din
cărbune (după Kukharenco şi Ekaterinina, 1960).

Compoziţia
Grupări me/g.
elementară (%).
Extractant.
C. H. N. OCH3. COOH. OH.

Acizi
60,64. 4,40. 0,97. 1,73. 5,10. 2,65.
himatomelanici.
Etanol.
Acizi humici. 61,64. 3,31. 1,31. - 3,71. 2,09.

Acizi
60,26. 4,44. 1,42. 1,38. 4,44. 2,09.
himatomelanici.
Dioxan.
Acizi humici. 61,30. 3,44. 1,90. - 3,30. 1,66.

Sunt mai apropiaţi de acizii fulvici şi de precursorii acizilor

huminici. Sunt solubili în soluţii alcaline şi alcool şi insolubili în apă şi
acizi. Gradul de polimerizare este mai mic faţă de acizii huminici bruni. Se
formează în primele etape de humificare a resturilor vegetale (Obrejanu şi
Puiu, 1972).
Din cauza unor însuşiri asemănătoare cu ale acizilor fulvici, unii
cercetători îi consideră drept precursori ai acizilor fulvici. Alte ipoteze îi
consideră drept produşi intermediari ai humificării, reprezentând un stadiu
nefinalizat de evoluţie.
Întrucât au însuşirea de a precipita în prezenţa acizilor şi de a forma
cu metalele alcalino-pământoase şi unele metale grele, compuşi insolubili,
au fost incluşi în grupa acizilor huminici. Au capacitate de schimb cationic
ridicată, cuprinsă între 300 – 400 me/100 g.
Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură
lemnoasă, care are un conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi
elemente bazice. Se formează predominant în zona forestieră cu umiditate
mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor
vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai
activă a ciupercilor şi mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ

141
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919, Oden a denumit acizii fulvici, ca

fiind substanţele extrase cu apă din turbă. Reprezintă masa principală în
solurile acide: spodosoluri, luvosoluri. Structura lor este deschisă, flexibilă
(A.Dorneanu,1984, R.Lăcătuşu, 2000).
Legăturile de hidrogen furnizează structura flexibilă, ceea ce
permite moleculelor să se disperseze şi să reacţioneze cu alţi compuşi
minerali şi organici. Sunt solubili în apă şi acizi. Au formula moleculară:
„C10H12(COOH)6(OH)5CO2“. Au un conţinut ridicat de grupe carboxilice şi
fenolice, comparativ cu acizii huminici (conţinutul în gruparea „C=O “şi
„OCH3 “este aproximativ echivalent). Aceste grupări le conferă o reacţie
puternic acidă (pH = 2,6 – 2,8 faţă de 4,8 – 6,5 la acizii huminici –
A.Dorneanu, 1984).
Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu
masă moleculară mai mică (între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare
mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul de humificare
(Lăcătuşu, 2000).
Acizii crenici şi apocrenici (denumiţi astfel de Berzelius),
reprezintă din punct de vedere genetic, primele stadii în procesul de
humificare.
Raportul „C/N“ în acizii fulvici este de doar 5 – 9 şi pentru că
raportul „C/N“ în acizii huminici este mai mare: 9 – 14, acizii fulvici sunt
consideraţi drept precursori ai acizilor huminici.
De asemenea, s-a dovedit experimental că prin polimerizarea în
timp a acizilor fulvici, se formează acizi himato-melanici şi acizi huminici
(tranziţia spre acizii huminici are loc prin intermediul acizilor humo-fulvici
a complexelor humo-ligninice).
Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung până la un
procent de 70 % din conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi
neutre, procentul acizilor fulvici coboară până la 10 – 20 %.
În compoziţia lor chimică intră „C“ = 40 – 52 % (Dorneanu, 1984),
respectiv după alţi autori (Lăcătuşu, 2000), „C“ = 45 – 48 %.
Conţinutul de carbon organic este cu până la 10 % mai mic faţă de
acizii huminici.
Conţinutul de oxigen creşte cu până la 10 % faţă de acizii huminici.
Conţinutul de oxigen este de circa 45 % (Chiriţă, 1995), 43 – 48 %
(Lăcătuşu, 2000) sau 42 – 48 % (Dorneanu, 1984). Dacă la acizii
huminici, doar 7 – 8 % din oxigen este inclus în grupări funcţionale, la
acizii fulvici este 100 %.

142
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Acizii fulvici conţin: „H“ 5 – 6 % şi „N“ 1,5 – 3 % (mai puţin faţă

de acizii huminici).
După Schitzer, 1977, o analiză elementară a acizilor fulvici la
soluri din diferite zone pedoclimatice, se prezintă astfel:

Analiza elementară şi a grupelor funcţionale ale acizilor fulvici în soluri din

diferite zone climatice, după Schitzer, 1977.

Conţinut % de elemente în soluri din diferite zone climatice.

Elemente Rece
. Arctică Subtropicală Tropicală
subpolară Temperată.
. . .
.
C. 47,7. 47,6-49,9. 40,7-42,5. 42,4-44,3. 42,8-50,6.
H. 5,4. 4,1-4,7. 5,9-6,3. 5,9-7,0. 3,8-5,3.
N. 1,1. 0,9-1,3. 2,3-2,8. 3,1-3,2. 1,3-3,6.
S. 1,6. 0,1-0,5. 0,8-1,7. 2,5. 1,3-3,6.
O. 44,2. 43,6-17,0 47,1-49,8. 43,1-46,2. 39,7-47,8.
Grupări funcţionale – me/g.
Total Nedeterminat
11,0. 8,9-14,2. 6,4-12,3. 8,2-10,3.
aciditate. .
Nedeterminat
CO2H. 8,8. 6,1-8,5. 5,2-9,6. 7,2-11,2.
.
OH Nedeterminat
2,2. 2,8-5,7. 1,2-2,7. 0,3-2,5.
fenolic. .
OH Nedeterminat
3,8. 3,4-4,6. 6,9-9,5. 2,6-5,2.
alcoolic. .
C=O Nedeterminat
0,3-1,5.
chinonică. .
2,0. 1,7-3,1. 1,2-2,6.
C= O Nedeterminat
1,6-2,7.
cetonică. .
Nedeterminat
OCH3. 0,6. 0,3-0,4. 0,8-0,9. 0,9-1,2.
.
E4/E6*). 11,5. 0,9. Nedeterminat 8,4-9,5. 7,6-11,2.

143
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

*) „E4/ E6“– raportul densităţilor optice a soluţiilor apoase diluate de

„AF şi AH“ la 465 mm (E4) şi 665 mm (E6), acest raport este
independent faţă de concentraţia soluţiilor humice, însă variabil pentru
extrasele din diferite soluri (Kononova, 1966, Schnitzer şi Khan, 1972).
După Orlov, 1974, citat de Oprea şi colab., 1985, compoziţia
elementară a acizilor fulvici din diferite soluri, ceea ce arată importanţa şi
influenţa factorilor naturali, se prezintă astfel:

Compoziţia elementară a acizilor fulvici ( %) din substanţa uscată fără

cenuşă (după Orlov, 1974).

Solurile. C. H. O. N.
Podzol. 45,8. 4,5. 46,5. 3,2.
Districambosol. 42,3. 4,8. 49,3. 3,6.
Faeoziom. 44,9. 4,8. 47,2. 3,1.
Cernoziom. 42,9. 4,7. 48,9. 3,5.
Seroziom. 41,4. 5,9. 50,0. 3,7.
Eutricambosol. 41,4. 3,7. 52,3. 2,9.
Soluri lateristice. 46,3. 3,5. 47,1. 3,1.
Cernoziom de fîneaţă şi
43,0. 5,0. 48,2. 3,8.
luncă.
Spodisoluri. 44,5. 4,7. 46,7. 4,1.
Rendzină. 45,0. 4,5. 47,7. 2,8.
Humosiosol. 48,9. 4,3. 44,5. 2,3.

Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul

azotului solului. Au o capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de
acizii huminici), care este cuprinsă între 300 – 350 me/100 g masă de acizi.
Aciditatea totală, respectiv T = 200 – 300 me/100 g sol, după alţi
autori (Blaga şi colab., 1996), este mai mare faţă de acizii huminici şi
anume 900 – 1400 me/100 g sol, faţă de numai 500 – 870 me/100 g sol la
acizii huminici.
Raportul „E4/E6“ la acizii fulvici este mai mare faţă de acizii
huminici, de unde rezultă o greutate moleculară mai mică.
Acizii fulvici formează cu alte elemente chimice săruri de tipul
fulvaţilor. Acizii fulvici sunt de 2 feluri: acizi crenici şi acizi apocrenici.
144
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Prin combinare cu cationii solurilor acide, rezultă sărurile numite crenaţi şi

apocrenaţi, uşor solubile pe profilul solului.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă din humus.
Termenul de humină a fost introdus de I. Berzelius în 1839. Sunt
insolubile în „NaOH“ şi pirofosfat la rece, precum şi în acizi şi apă. Sunt
formate din acizi huminici învechiţi, legaţi intim cu argila, precum şi din
diferite substanţe organice apropiate de materia organică proaspătă.
După Schmuk, citat de Oprea şi colab., 1985, humina reprezintă
doar o etapă în procesul de humificare. După Tiurin şi Gutkina, 1940,
humina nu se deosebeşte fundamental de acizii humici.
În sol sunt prezente în apă, în proporţie de 25 % din totalul
substanţelor humice.
Zichman şi Mayer, 1960, consideră huminele drept polimeri
asemănători acizilor humici, însă prezintă o reactivitate diferită. Sinteza lor
are loc pornind de la radicali intermediari după schema:
Substanţe organice Radicali Precursori ai Acizi huminici.
în descompunere. intermediari acizilor huminici.
semichinonici.

Humine.

Analiza elementară asupra conţinutului huminelor, evidenţiază un

conţinut ceva mai redus de carbon şi mai ridicat de oxigen şi hidrogen,
comparativ cu acizii humici. Astfel, s-a emis ipoteza conform căreia
humina are o structură mai simplă şi mai puţin condensată faţă de acizii
humici.

Caracteristicile huminelor din diferite soluri (după Naidenova, 1951).

Indici. Cernoziom. Podzol. Foliosol.

Humină în % din totalul de humus. 23,7. 26,8. 22,8.
Componentele huminei în % din
47,0. 31,0. 9,0.
care, acizi humici:
* .acizi fulvici. 18,0. 10,0. 3,0.
* celuloză. 6,0. 9,0. 10,0.
* lignină. 7,0. 10,0. 17,0.

145
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

* produse neidentificate. 19,0. 43,0. 61,0.

Compoziţia elementară în % a
59,7. 57,8. 57,3.
acizilor humici – carbon:
* hidrogen. 3,3. 5,0. 5,5.
* azot. 3,0. 2,5. 2,4.
* oxigen. 34,0. 34,7. 34,8.
COOH după capacitatea de schimb
460,0. 370,3. 300,0.
la pH – 6,5. Acizi fulvici.
* carbon. 52,0. 50,0. 49,6.
* hidrogen. 5,2. 6,5. 6,3.
* oxigen. 38,7. 38,9. 39,8.
* azot. 4,1. 4,6. 4,3.

După Duchanfour, 1973 şi Guckert, 1973, citaţi de Eliade şi

colab., 1983, huminele sunt de mai multe tipuri:
- moştenite din lignină;
- de neoformare microbiană;
- de neoformare biofizico-chimică (de insolubilizare);
- evoluată prin maturaţie.
Humina moştenită (reziduală) este apropiată de materia organică
proaspătă, fiind alcătuită din lignină, transformată prin oxidare şi
demetixilare, care determină creşterea numărului grupărilor carboxilice
„COOH“.
Humina de insolubilizare (de neoformare bio-fizico-chimică)
rezultă deci insolubilizarea şi precipitarea ireversibilă a compuşilor fenolici
legaţi de compuşi peptidici.
Humina microbiană (de neoformare microbiană) este constituită
în principal din poliglucide, poliuronide, din glucide simple (rezultate din
descompunerea hemicelulozei şi celulozei), precum şi aminoacizi rezultaţi
prin neoformare microbiană în mediu activ.
Humina evoluată prin maturaţie prezintă nuclee aromatice
puternic policondensate, fiind săracă în grupări funcţionale.
Huminele sunt legate chimic de coloizii de argilă şi sunt rezistente
la atacul microorganismelor. Conţin 20 – 30 % din azotul total din sol. Au
o capacitate de schimb cationic care este legată de specificaţia şi
concentraţia ionilor. Cu „Al3+“ formează săruri complexe (Prévot, 1968).

146
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Din humine au fost separaţi aminoacizi, acizi fulvici şi lignino-

fulvici (Prévot, 1968, Jaquin şi colab., 1974).

Compoziţia elementară şi produsele de distrucţie a huminei (prin tratare cu

soluţie alcalină de permanganat de potasiu (După Khan şi Schnitzer, 1972).

Indici. Cernoziom. Podzol. Foliosol.

Compoziţia elementară în %
55,4. 56,3. 53,8.
carbon.
* hidrogen. 5,5. 6,0. 6,0.
* azot. 4,6. 5,1. 4,9.
* oxigen şi sulf. 34,5. 32,6. 35,3.
Produsele de distrucţie mg/g, din
care:
* acizi benzocarboxilici. 113. 132. 96.
* acizi fenolici. 30. 42. 26.
* acizi alifatici. 6. 2. 4.
* Substanţe neidentificate. 12. 10. 12.

După Chiriţă, 1974, huminele reprezintă polimeri puternic

condensaţi.
Huminele formează compuşi organo-minerali cu minerale argiloase
şi cu hidroxizi de „Fe“ şi „Al“ foarte stabili, cu rol important pentru
formarea şi stabilitatea structurii solului.
După Khan, 1959, insolubilitatea huminei în soluţii alcaline, este
dată de legăturile puternice formate cu coloizi anorganici, iar o parte din
humaţi sunt reţinuţi în interiorul spaţiilor dintre pachetele mineralelor
argiloase. Huminele sunt substanţe humice care au o masă moleculară mai
mică, şi care pot fi reţinute puternic de mineralele argiloase.

4.2.2.5. Principalele tipuri de humus

În funcţie de particularităţile fizico-chimice şi morfologice ale

substanţelor humice, precum şi ţinând seama de condiţiile ecologice de
formare (aerobioză şi anaerobioză) în studiile pedologice au fost definite
mai multe tipuri de humus. După Duchanfour, 1965 se deosebesc 2
categorii mari de humus cu 5 tipuri principale: mull, moder şi mor (pentru
147
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză

temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).
Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine
drenate. Este rezultatul unor procese de humificare foarte înaintate, sau de
humificare completă a resturilor organice. Humusul este intim amestecat
cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au
microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pământ
foarte numeroşi care realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi
digerarea parţială a resturilor organice prehumificabile). Materia organică
iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea
de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales),
actinomicete şi fungi.
Este slab acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de
fragmente de ţesuturi organice vegetale vizibile la microscop. Se formează
în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică intensă, în
soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor
de sub păşuni şi păduri de foioase.
Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.
Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte
activ biologic (climat temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o
vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri şi alte soluri de câmpie
(faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub
acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de
humus, din cauza procentului ridicat de acizi huminici legaţi strâns de
coloizii minerali. Are culoare brun închis, reacţie neutră spre slab alcalină
şi raport „C/N“ scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de stepă.
Mullul calcic are următoarele subtipuri principale (Bunescu, 1978):
- mull de calcar;
- mull calcic de stepă;
- mull-moder calcic.
Mullul de calcar este specific pentru rendzine şi s-a format în
prezenţa calciului activ din rocă. Rezultă printr-o humificare mijlocie,
având un „pH“ neutru. Are 2 varietăţi şi anume mull calcic de pajişte (pH
= 8,0, de culoare cenuşiu-cafenie, ceva mai sărac în materie organică) şi
mull calcic de pădure (pH = 7 – 7,5, de culoare neagră şi conţine 12 – 15
% materie organică).
Mull calcic de stepă este specific pentru cernoziomuri, având un
grad ridicat de humificare, un „pH“ neutru şi raportul „C/N“ 9 – 10.
148
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Solurile sunt aerate şi prezintă o intensă activitate biologică (bacterii mai

ales) şi o culoare brun închisă; humusul este intim amestecat cu partea
minerală, în agregate structurale stabile.
Mull-moder calcic se formează în urma unei humificări mai slabe
din zona pajiştilor montane, amplasate de roci calcaroase (raportul „C/N“
15- 20).
Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia
forestieră de foioase, sub acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole
rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în calciu.
Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă
din punct de vedere genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, având un
„pH“ acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport „C/N“ între 10 – 20 şi „V“ =
50 – 60 %.
Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi
fulvici (mai slab, spre moderat polimerizaţi).
În cadrul mullului forestier se disting subtipurile:
- mull entrof;
- cryptomull;
- mull oligotrof;
- hydromull.
Mullul entrof este bogat în materie organică şi se formează în
climate continentale. Humificarea este rapidă şi este favorizată de
alternanţa accentuată a microclimatelor. Se formează pe depozite coluviale
bine aerisite şi pe roci eruptive bazice (de tipul bazalturi), la altitudini mai
ridicate.
Cryptomullul este deschis la culoare şi se formează în climate
calde şi umede fără perioade favorabile unei macropolimerizări şi anume în
condiţii climatice cu perioade uscate, în urma mineralizării rapide.
Mull oligotrof – este un humus acid cu „pH“ în jur de 4,5 şi este
caracteristic solurilor brune acide.
Hydromullul se formează în condiţii de alternanţă de perioade
umede (umezire freatică) şi perioade uscate favorabile humificării. Este de
culoare negricioasă şi se depune într-un orizont Am foarte bogat în humus
şi bine dezvoltat, cu structură grăunţoasă. Prin scăderea nivelului freatic
evoluează spre mull calcic.
Humus moder este un tip de humus intermediar între mull forestier
şi mor. Este alcătuit din materia organică mai slab humificată şi parţial
149
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

legată de partea minerală. Se formează în soluri de pădure din regiuni

înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea
completă a resturilor organice într-un an de zile. Are o activitate biologică
redusă, precum şi o microfloră săracă.
Se depune într-un orizont de bioacumulare Ao de grosime mică, are
un „pH“ acid, între 4,0 – 5,0 şi „V“: 10 – 20 % foarte scăzut şi un raport
„C/N“ cuprins între 15 – 25 % (humificare incompletă şi lentă).
Raportul dintre acizii huminici şi fulvici este subunitar, cele mai
importante fiind:
- moder forestier (sau oligotrof);
- moder hidromorf;
- moder-calcic (rendzinic);
- moder de pajişte alpină şi subalpină.
Moderul forestier oligotrof se formează sub pajiştile forestiere de
răşinoase şi amestec cu foiase. Este moderat acid, cu raportul „C/N“
cuprins între 15 – 25 (în medie 20). Este de culoare deschisă, brun-cenuşiu,
dispus într-un orizont de bioacumulare Ao de grosime mică, dominat de
acizii fulvici. Este specific pentru luvosoluri.
Moder hidromorf sau hidromoder, se formează în soluri cu exces
prelungit de apă stagnată, în condiţii de anaerobioză. Este specific solurilor
cu exces de apă pluvială (stagnosoluri). Este lipsit de structură şi are o
aşezare îndesată.
Moder calcic sau rendzinic este specific pentru soluri formate pe
calcare, sub pajişti de pe versanţi sudici, din zone montane. Este prezent în
soluri superficiale uscate formând un orizont de bioacumulare Au, Am, de
grosime mică, de la câţiva cm, până la 10 cm. Conţine humat de calciu de
culoare închisă. Au o reacţie slab acidă spre neutră.
Moder de pajişte alpină şi subalpină se formează în zona alpină
şi subalpină, sub pajişti de graminee, rezultând un orizont Au, de culoare
neagră, cu reacţie acidă şi „C/N“ între 15 – 20.
Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate
biologică slabă, rezultând printr-o mineralizare lentă şi foarte lentă. Este
specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti alpine), cu o
activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona
montană. Se acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi
organice slab humificate şi puţin mărunţite, fiind un humus slab

150
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin active şi

sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul
de saturaţie cu baze este scăzut, raportat „C/N“ este cuprins între 25 – 40,
cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).
În cadrul tipului mor apar ca subtipuri principale:
- xeromorul calcic (mor sec, sau uscat) este fibros, slab humificat şi
se formează în soluri formate pe versanţi însoriţi, pe roci reprezentate prin
marne nisipoase.
- hidromorul este un humus mor (brut) hidromorf, format în condiţii
de anaerobioză parţială şi exces temporar de umiditate. Mai este numit şi
„mor fin” (Ehwald, 1958) sau „mor gros” întrucât are resturi organice
bine mărunţite. Are culoare neagră de cărbune şi este umed.
- mor calcic este un humus brut, format pe roci calcaroase. Are un
„pH“ acid, cuprins între 5 – 6, cu raportul „C/N“ între 22 – 30 (în medie
25), are o grosime de peste 10 cm şi este bine structurat.
În condiţiile de exces de apă, temporară sau periodică, se formează
humus de tip: anmor.
Este specific în soluri cu exces periodic de apă (gleiosoluri,
stagnosoluri). Este format dintr-un amestec intim de materie organică bine
humificată (până la 30 %) şi componenţa solidă minerală a solului. Se
formează sub influenţa faunei acvatice şi a bacteriilor anaerobe (în
perioade cu exces de apă) şi sub acţiunea faunei aerobe şi a bacteriilor
aerobe( în perioade de secetă).
Are grad de saturaţie cu baze şi reacţie variabilă, cu un raport
„C/N“ mai mic de 20. În funcţie de mediul de formare, mai sărac sau mai
bogat în cationi bazici, se disting 2 subtipuri:
- anmor calcic (mezotrof) în cazul rocilor bogate în calciu;
- anmor acid (oligotrof) pe roci acide.
Turba este formată din resturi organice de plante hidrofile, adunate
în straturi groase saturate permanent cu apă (turba absoarbe apă, de până la
10 ori greutatea ei), puţin transformate printr-o descompunere şi
humificare foarte lentă, în condiţii de anaerobioză permanentă, sub
acţiunea bacteriilor anaerobe.
Resturile organice, natura apei şi a substratului, determină formarea
a 3 tipuri:
- turbă (eutrofă, calcică);
- turbă mezotrofă;
151
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- turbă oligotrofă (acidă).

Turba eutrofă este slab acidă, neutră, până la slab alcalină „(pH 7
– 8)“, cu raport „C/N“ sub 30 (15 – 30), este bogată în elemente minerale.
Apare în regiuni joase, mlăştinoase din zone de câmpie (pe substrat
calcaros), pe seama unei vegetaţii de rogozuri şi stufuri (la marginea
bălţilor, lacurilor şi în special în regiunile inundabile ale râurilor şi / sau în
deltă, pe seama rizomilor de Phragmites communis. Este cunoscută sub
denumirea de plaur, turbă de regiuni joase sau turbă de lacuri.
Turba oligotrofă sau acidă se formează în condiţii umede şi reci
(condiţii de anaerobioză, sau a unui mediu slab aerat) din zone înalte
montane, pe roci acide (sărace în calciu), respectiv pe un substrat
impermeabil şi lipsit, sau sărac în săruri. Este format în cea mai mare parte
din vegetaţie acidofilă de tipul muşchilor (Sphagnum), ale căror resturi se
turbifică, respectiv alături de celuloză şi hemiceluloză, se îmbogăţeşte în
lignine şi acizi fulvici. Este săracă în elemente nutritive şi puternic acidă
„(pH 4 – 5)“ şi un raport „C/N ridicat, de pînă la 40)“. Are un aspect fibros
şi grad de saturaţie cu baze scăzut (pînă la 10 %). Această turbă oligotrofă ,
datorită modului lenticular de dezvoltare , formează turbării înalte.
Turba mezotrofă este formată în zone de deal şi are aspect fibros,
fiind formată pe diferite roci intermediare. Are o reacţie slab acidă. Este
bine aprovizionată cu elemente nutritive şi prezintă o culoare neagră din
cauza resturilor organice de plante hidrofile supuse degradării prin
turbificare lentă. Prezintă însuşiri morfologice şi chimice intermediate între
turbele montane şi cele din zona de câmpie expuse permanent excesului de
apă (freatic sau stagnant).

4.2.2.6. Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Structura, caracterul coloidal, precum şi compoziţia complexă a

substanţelor humice le conferă o serie de însuşiri:
- capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb
cationic şi complexarea unor metale, humusul are rol important în
dinamica şi asimilarea nutrienţilor;
- capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub
influenţa cationilor bazici;

152
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- sunt compuşi macromoleculari care au proprietăţi specifice

coloizilor şi care influenţează principalele însuşiri fizico-chimice ale
solului;
- au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice,
rezultând compuşi organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul
absorbtiv al solului;
- prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva
principală de nutrienţi care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după
Eliade şi colab., 1983, raportul „C/N/P/S“ din humus, este circa
100/10/1/1);
- reprezentând masa organică, substanţele humice sunt principalul
izvor şi stimulent pentru activitatea biologică din sol;
- din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în
măsura în care sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai
puţin, procesele metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere,
sinteza glucidelor, este modificată permeabilitatea citoplasmei, precum şi
alte însuşiri fiziologice, precum şi stimularea creşterii;
- sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice,
apar concentraţii ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se
comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate.
În acest fel, de exemplu, erbicidele adsorbite pot fi detoxificate de
radicali liberi a căror formare este stimulată de lumină şi oxigen.
Acizii humici şi compuşii lor au culori de la deschise până la închise:
acizii huminici şi compuşii lor imprimă solului culori închise, iar acizii
fulvici şi compuşii lor imprimă solului o culoare deschisă, până la brună.

Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic

Este una din cele mai importante însuşiri ale substanţelor humice,
întrucât, ca orice acizi, şi acizii humici conţin „H+“ şi ca atare se pot
neutraliza (prin reacţie cu bazele, calciu, magneziu, sodiu, potasiu, care
schimbă hidrogenul şi trec în humaţi, care sunt săruri ale acizilor humici).
Întrucât acizii humici sunt substanţe macromoleculare şi cationii de
+“
„H (prin schimb cu „Ca2+, Mg2+, K+, Na+)“ sunt prezenţi la periferia
macromoleculelor, cationii bazici vor fi adsorbiţi, respectiv legaţi la
suprafaţa macromoleculelor şi, ca atare, pot fi schimbaţi, la rândul lor, de

153
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

alţi cationi din soluţia solului. Însuşirea substanţelor humice de a absorbi şi

de a schimba cationi, cu alţii din soluţia solului, se numeşte capacitate de
schimb cationic şi de adsorbţie de ioni.
Adsorbţia cationilor din soluţia solului, la suprafaţa coloizilor de
acizi humici, se datorează grupărilor funcţionale carboxil „COOH“ şi
hidroxil- fenolice „C6H5-OH“ , care disociază la anumite limite ale reacţiei
solului.
Capacitatea de adsorbţie de cationi a acizilor humici şi de schimb
cationic este mult mai mare faţă de cea a coloizilor de argilă (datorită, în
special, construcţiei macromoleculare şi deci a unei suprafeţe specifice a
coloizilor de acizi humici mult mai mare faţă de argilă).
Astfel, la mineralele argiloase, capacitatea de schimb cationic poate
ajunge uneori până la 150 me/100 g material, la acizii fulvici poate ajunge
pînă la dublu, respectiv 300 me/100 mg, iar la acizii huminici, până la 600
me.

Capacitatea de dispersie şi de coagulare a acizilor humici

Datorită însuşirii de dispersie, acizii fulvici şi himato-melanici,

precum şi humaţii de sodiu şi potasiu, sunt solubili în apă şi pot migra din
orizontul de bioacumulare pe profilul solului, uneori până la apa freatică
(prin intermediul apei de infiltraţie). Migrarea şi eluvierea humusului are
loc sub formă de particule foarte fine, coloidale, nesaturate acide, sau
saturate cu „Na+“, datorită acţiunii dispersante a „H+“. Se distruge o
migrare coloidală omogenă (funcţie de intervenţia antropică şi intensitatea
migrării), când conţinutul de humus scade proporţional cu adâncimea
profilului, precum şi o migrare discontinuă datorită lucrării solului, a
crăpăturilor din timpul secetei etc. Însuşirea de coagulare a acizilor humici
(precum şi a argilei) are loc sub acţiunea diferitelor săruri (electroliţi) care
prin disociere, eliberează (în adâncime pe profil) cationi în soluţia solului,
care duc la coagularea şi precipitarea coloizilor organici, minerali şi
organo-minerali, în profilul solului la diferite adâncimi.

4.2.2.7. Principalii factori ce influenţează humificarea

Humusul – substanţă organică specifică solului, se formează pe

seama resturilor organice vegetale şi animale sub acţiunea nemijlocită a
microorganismelor.
154
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Humificarea ca proces biologic variază atât cantitativ, cât şi

calitativ, în funcţie de numeroşi factori ecologici externi, precum şi în
funcţie de natura materialului iniţial (factori interni).
Dintre aceştia, un rol important îl au: natura şi compoziţia
materialului de origine, pedoclimatul, mediul mineral şi gradul de activitate
al microorganismelor.

A. Natura factorilor interni: dintre factorii interni cu importanţă

majoră în humificare amintim: compoziţia materialului organic iniţial,
precum şi gradul de intensitate a activităţii micropopulaţiei edafice şi
conţinutul în substanţe hidrosolubile ale materiei organice moarte.

a) Compoziţia materialului organic iniţial

Natura şi compoziţia fitocenozelor determină în mare măsură

natura humusului. Importanţă pentru substanţele humice care rezultă prin
procesul de humificare, prezintă conţinutul resturilor organice în substanţe
azotate şi în substanţe hidrosolubile. Astfel, resturile speciilor vegetale
bogate în calciu şi care au conţinut scăzut de lignină şi un raport „C/N“ mai
mic (sub 25), se descompun repede şi determină formarea humusului de
calitate de tipul mull. Din rândul speciilor vegetale, cu un raport „C/N“ mai
mic de 25, amintim: gramineele, leguminoasele, alun, frasin, salcâm.
Resturile vegetale bogate în lignină, sărace în baze şi azot şi cu un
raport „C/N“ ridicat, se descompun mai greu, rezultând humus brut (mor)
de calitate slabă. Dintre speciile cu raport „C/N“ ridicat, cuprins între 30 –
45 amintim: stejarul şi fagul, care dau resturi ce se descompun mai lent.
Dintre speciile care au un raport „C/N“ ridicat, în jur de 60, amintim: pinul,
molidul, ericaceele, a căror litieră se descompune foarte greu.

b) Conţinutul de substanţe hidrosolubile

Cantitatea de substanţe organice hidrosolubile din resturile organice

(zaharuri, aminoacizi, compuşi fenolici solubili etc.), face ca acestea să
aibă însuşirea de specii amelioratoare pentru însuşirile solului. Speciile
sărace în azot şi care conţin difenoli şi care formează complexe difenol –
proteice, sunt considerate specii acidofile şi acidifiante, care blochează
mineralizarea azotului şi formarea unui humus de calitate.

155
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Resturile organice şi litiera, influenţează humificarea prin acţiunea

directă asupra nutriţiei azotate a microorganismelor, precum şi indirect prin
accelerarea, sau încetinirea procesului de humificare.
c) Gradul de activitate al microorganismelor

Descompunerea resturilor vegetale depinde, în foarte mare măsură,

de activitatea microorganismelor. Astfel, în cazul unei activităţi microbiene
intense, celuloza, hemiceluloza şi lignina, iau parte activă şi intensă la
formarea de compuşi chinonici, care apoi se leagă cu diferiţi compuşi
aminaţi (de obicei, acizi aminaţi, rezultaţi fie din sinteză, fie din fixarea şi
proteoliza bacteriană) şi formează acizii humici.
Într-un mediu cu activitate microbiologică mai slabă, după
Duchanfour, 1956, glucidele, sunt folosite aproape singure, iar lignina se
acumulează sub formă puţin modificată, astfel că rezultă în cantitate
dominantă, substanţele prehumice.
După Kohnlein, 1964, citat de Eliade şi colab., 1975 sunt 3 situaţii
condiţionate de activitatea microorganismelor:
- calitatea humusului şi solurile agricole, apreciată pe baza
raportului „C/N“, este cu atât mai bună, cu cât condiţiile de transformare
biologică sunt mai favorabile în procesul de pedogeneză;
- regularitatea constanţei calităţii humusului (întrucât prin lucrări
agrotehnice, raportul „C/N“ nu poate fi influenţat);
- regularitatea îmbogăţirii humusului (raportată la substanţa
adăugată), conţinutul de humus creşte cu atât mai mult, cu cât condiţiile
pentru descompunerea biologică a resturilor organice sunt mai favorabile.
B. Natura factorilor externi: dintre factorii externi cu importanţă
mare în procesul de humificare amintim: pedoclimatul, mediul mineral,
precum şi tehnologia de cultură.
a) Pedoclimatul sau climatul intern al solului, depinde de climatul
general şi de însuşirile solului: textura, structura, căldura, aeraţia,
umiditatea. Dacă aeraţia nu este satisfăcătoare, este limitată activitatea
biologică doar în cazul proceselor anaerobe. Dintre acestea, căldura solului
are un rol hotărâtor, pentru că descompunerea resturilor organice şi a
litierei pădurilor este direct proporţională cu temperatura. Temperatura
pentru humificare este în jur de 30 – 350 C. La aceeaşi temperatură medie,
alternanţele sezoniere grăbesc şi accentuează descompunerea.

156
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Descompunerea resturilor organice presupune un minim de

umiditate, excesul sau deficitul de umiditate din sol sunt nefavorabile
pentru humificare (conţinutul optim de umiditate, este: 60 – 70 %).
b) Modul de cultivare (tehnologia de cultură): exploatarea
continuă a solului fără a aplica gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice,
determină diminuarea graduală şi conştientă a humusului din sol.
c) Mediul mineral al solului influenţează humificarea prin reacţia
solului, conţinutul de baze, conţinutul de calciu, fier şi aluminiu:
- reacţia solului „(pH)“, conţinutul de baze schimbabile: în soluri
bogate în cationi (mai ales calciu) predomină acizii huminici cenuşii bogaţi
în azot aminat şi compuşi chinonici), cu raport „C/N“ = 8 – 10. În soluri
slab acide, predomină acizii huminici bruni (ceva mai săraci în azot
aminat: 3 – 5 %, faţă de până la 7,5 % în acizii huminici cenuşii şi de
asemenea, şi mai săraci în compuşi chinonici), cu raport „C/N“ mai ridicat
şi foarte solubili în solvenţi obişnuiţi.
În soluri foarte acide şi nesaturate în baze, predomină complexele
humico-ligninice, foarte sărace în azot, cu raport „C/N“ în jur de 90, bogate
în lignine slab descompuse şi foarte solubile în alcooli şi bromură de acetil.
- cantitatea şi calitatea argilei din sol influenţează descompunerea
resturilor organice, sinteza şi polimerizarea unităţilor structurale ale
humusului.
Un rol important în humificare, îl are conţinutul de calciu activ,
prezent în soluri formate pe calcare. Acesta favorizează activitatea
microbiologică, precum şi descompunerea resturilor organice, iar
humificarea este blocată într-un stadiu incipient. De aceea, în humusul
calcic predomină formule foarte puţin evoluate (acizii fulvici saturaţi cu
„Ca2+“, materie organică proaspătă şi humina moştenită). Calcarul are un
rol stabilizator pentru humus, protejând humusul în pătura biodegradării.
Aşa se explică acumularea în cantitate mare a humusului în solul format pe
roci calcaroase. Mineralizarea azotului şi carbonului din humusul de tip
mull calcic este mai slabă faţă de cazul humusului mull forestier.
Un rol deosebit în humificare îl au ionii de aluminiu şi alumina
amorfă „(Al2 O3)“. Alumina amorfă are o acţiune puternic stabilizatoare,
ceea ce determină ca materia organică din centrul agregatelor allofanice,
sau cea sub formă de humină, să aibă o vechime mai mare de 4000 ani.
Ionii de aluminiu simpli şi complecşi „Al3+“, „Al(OH)2+“, „Al(OH)2

157
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

“reţinuţi în complexul coloidal absorbtiv din soluri acide, intervin prin

sarcinile pozitive pe care le conţin.
Alumina amorfă din alofane, contractă legături strânse cu materia
organică, mai ales cu precursori fenolici pe care îi solubilizează repede, ei
devenind astfel stabili şi rezistenţi la biodegradare. Insolubilizarea se face
doar sub formă de acizi fulvici şi acizi huminici şi de aceea, humina
moştenită are o pondere mică în soluri formate pe roci vulcanice (I.Tîrziu,
1997).
Fierul activ sub formă de hidroxid de fier, legat de argila coloidală,
are un rol important în humificare. Fierul activ în mediu acid, duce la
sporirea importantă a compuşilor huminici rezultaţi prin procese de
insolubilizare. Fierul liber insolubilizează unii precursori fenolici,
rezultând 2 tipuri de compuşi, unii minoritari extractibili (acizi fulvici şi
huminici) şi alţii majoritari neextractibili (huminele insolubile). Fierul
prezent sub formă de hidroxid, sau ion complex de „Fe (OH) 2“ sau
„Fe(OH)2+“ face puntea de legătură între argilă şi compuşii huminici.
Fierul din humina insolubilă, duce la saturaţia totală a grupărilor
funcţionale „OH“ şi „COOH“. Fierul are o acţiune stabilizatoare slabă, toţi
compuşii humici fiind uşor biodegradabili.

4.2.2.8. Acumularea humusului

În funcţie de cantitatea de resturi organice, precum şi de viteza şi

intensitatea descompunerii resturilor organice şi de mineralizarea
humusului (în diferite condiţii de climă şi sub diferite asociaţii vegetale),
are loc procesul de acumulare a humusului în soluri.
Cantitatea maximă (respectiv mărimea limită) de humus ce se poate
acumula în sol, se poate calcula cu ajutorul formulei lui Tiurin, 1937, citat
de Chiriţă, 1974:
(1  a)
S A unde:
x
- S – mărimea limită de acumulare a humusului;
- a – coeficientul de descompunere a resturilor organice;
- x – coeficientul de descompunere a humusului;
- A – mărimea aportului de resturi organice.
După Kononova, 1968, citat de Chiriţă, 1974, datele privind
acumularea humusului în soluri din zona caldă, sunt:
158
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Acumularea humusului în diferite zone naturale, după Kononova, 1968, citat

de Chiriţă, 1974.

Ac.huminici % Forme
Zone Humus.
Vegetaţia. Soluri. Ac. fulvici mobile de
naturale.
%. humus.
Stepă uscată Artemisia sp.
Castanii
Subzonă Stipa sp 1,5-2,0. 1,2-1,5. 10.
deschise.
sudică. Festuca nelcata.
Semideşert cu
Brune de
Semideşert. Artemisia şi 1,0-1,2. 0,5-0,7. 10.
semideşert.
graminee.
Păduri Păduri
4,0-6,0 şi
subtropicale subtropicale cu Crasnoziomuri. 0,7-0,9. 90-100.
peste.
umede. frunza lată.
Păduri 100.
Păduri tropicale. Soluri feralitice. 4,0. 0,3-0,4.
tropicale.

În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din

cauza vitezei ridicate de descompunere, rezultă puţin humus (în climat
ecuatorial se acumulează adesea humus mai puţin faţă de subzona
pădurilor din zona temperată).
Humusul nu se acumulează decât atunci când factorii puternic
limitativi, împiedică acţiunea de descompunere a microorganismelor. Un
astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în locuri joase, inundabile,
slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se
acumuleze, întrucât se descompune foarte lent, rezultând soluri organice.
În regiuni de savane, cu alternanţa de sezoane şi regim hidric
contrastant, turbele adevărate sunt o excepţie, astfel că în locurile joase se
formează soluri humice negricioase sau cenuşii.
Condiţii puţin favorabile descompunerii materiei organice apar şi în
soluri foarte acide, formate de exemplu, pe nisipuri cuarţoase pure. În
condiţiile de aciditate accentuată „(pH = 5,5)“, activitatea bacteriilor este
stânjenită şi astfel că la suprafaţa solului se formează o litieră subţire şi un
strat de humus gros de câţiva centimetri.

159
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Se poate spune că regiunile calde se caracterizează prin formare

redusă de humus (excepţie face zona joasă, depresionară şi solurile foarte
acide formate pe nisipuri cuarţoase).
Procesul de acumulare a humusului din sol este un proces de durată
ce depinde de condiţiile bioclimatice şi care poate atinge câteva sute şi
chiar peste 1000 ani.
În regiuni umede şi răcoroase din zona montană, humusul
reprezintă un important determinant ecopedologic, prin acizii fulvici
solubili şi nesaturaţi. Acizii fulvici, prin ionii de „H +“, favorizează
debazificarea silicaţilor şi deci determină o debazificare şi alterare mai
intensă, cu formare de humaţi solubili, care uşurează deplasarea şi
levigarea în profunzime.
Acizii humici apar ca un agent pedogenetic foarte activ în procesul
de alterare, eluviere şi iluviere. În solurile unde predomină acizii huminici
bruni şi cenuşii, puternic polimerizaţi şi saturaţi, aceştia sunt mai puţin
agresivi şi mai stabili, formând complexe argilo-humice rezistente la
descompunerea sub influenţa microorganismelor. Astfel, humusul saturat
se acumulează pe o mare grosime în profilul solurilor din zonele temperate
de stepă şi silvostepă.

4.2.2.9. Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul este cea mai abundentă şi răspândită materie organică din

sol. Humusul are rol important pentru activitatea microorganismelor din
sol şi reprezintă principalul determinant ecologic al troficităţii solului. Este
permanent supus activităţii de degradare sub acţiunea microorganismelor şi
de aceea, substanţele humice sunt într-un echilibru dinamic:
descompunerea lor treptată este compensantă prin resinteză.
Humusul are efecte benefice (substrat organic complex) asupra
vieţii din sol şi asupra însuşirilor solului. Prin activitatea
microorganismelor, se degajă „CO“ cu rol activ în intensificarea proceselor
de alterare a materiei organice şi minerale din sol.
- are un rol important în formarea structurii glomerulare şi
grăunţoase, prin cimentarea particulelor de sol;
- indirect, joacă rol important în îmbunătăţirea porozităţii solului şi
consistenţei, a permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea
şi conservarea apei accesibile pentru plante;
160
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în

forme accesibile plantelor;
- alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi
acţionează drept rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi eliberează la
nevoie;
- prin culoarea închisă, determină absorbţia radiaţiilor solare calorice,
mărind gradul de încălzire a solului.
La acestea se mai adaugă (Zarnea, 1994):
- capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;
- modificarea permeabilităţii membranei celulelor vegetale;
- participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea
activităţii unor enzime, precum şi utilizarea directă de către plante, a
compuşilor care rezultă din descompunerea substanţelor humice.
După Jenkinson şi Rayner, 1977, cele mai multe materiale humice
au o viaţă de secole, contribuind pe perioade îndelungate la îmbunătăţirea
însuşirilor fizice ale solului.
- Enzimele extracelulare care au rol important în humificarea
biologică, rămase în stare liberă sunt expuse denaturării rapide, având
astfel o activitate efemeră. Legându-se de coloizii solului, enzimele pot să
persiste timp foarte îndelungat. Substanţele humice exercită o acţiune de
protecţie a exoenzimelor.
Substanţele humice sunt compuşi macromoleculari de natură
coloidală, care influenţează foarte mult însuşirile fizice şi chimice ale
solului.
Humusul reprezintă, alături de materia organică din sol, o rezervă
permanentă de nutrienţi, eliberând continuu substanţe nutritive uşor
accesibile plantelor.
Permanent are loc în sol, pe o parte, formarea de humus, iar pe altă
parte, au loc procese de descompunere a humusului, eliberându-se
elemente nutritive.
Comparativ cu resturile organice, substanţele humice sunt mai
rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele nutritive
din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu
numai că nu se micşorează, ci de cele mai multe ori creşte.

161
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Humusul este principalul rezervor de nutrienţi (mai ales azot) şi, de

aceea, cantitatea şi calitatea lui reprezintă un indicator sintetic imprortant
pentru nivelul de fertilitate a solului.
Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au
însuşiri coloidale de reţinere şi schimb cationic (humusul împreună cu
argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin reţinere şi schimb
de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente
nutritive: „Ca, Mg, P, K“, pentru a fi la dispoziţia plantelor.
Prin reţinerea cationilor la suprafaţa coloizilor de acizi humici,
aceştia sunt feriţi, într-o măsură oarecare, de eluviere pe profil.
Capacitatea de adsorbţie şi schimb cationic este ridicată la humus,
datorită grupărilor funcţionale „CO2H“ şi „OH“ fenolice, precum şi
datorită proceselor de complexare a unor ioni metalici, fie prin legături de
„H“ intramoleculare (care se stabilesc între grupările „CO“, „NO“,
„CO2H“, „NO2“, „N=N“ şi gruparea „OH“), fie prin legături covalente
coordinative între atomi de „O“, „N“ şi ioni metalici în complecşi interni.
Prin schimbul cationic, precum şi prin complexarea unor metale, acizii
huminici au rol în balanţa şi dinamica nutrienţilor din sol.
Sub acţiunea luminii solare, apar în moleculele de acizi humici,
concentraţii mari de radicali liberi, care se comportă ca fotosintetizatori
pentru substanţele adsorbite sau legate. În acest fel, erbicidele adsorbite pot
fi detoxificate de radicalii liberi, a căror formare este stimulată de oxigen şi
lumină.
O parte din substanţele humice pot fi absorbite de plante (din cauza
activităţii chimice complexe) şi influenţează procesele metabolice:
stimulează reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, modificarea
permeabilităţii citoplasmei, cât şi alte însuşiri fiziologice.

4.2.2.10. Formarea şi importanţa complexelor organo-

minerale din sol

Materia organică din sol (de diferite origini) cuprinde:

- materie organică proaspătă sau nedescompusă;
- metaboliţi microbieni (humina microbiană formată din
aminoacizi, polimonide şi polizaharide, rezultaţi prin neoformarea
microbiană);

162
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- materie organică rezistentă la descompunere (humina moştenită

sau reziduală, reprezentând o fracţiune apropiată de natură organică
proaspătă, care este alcătuită din lignina transformată prin demetixilare şi
oxidare);
- humina de insolubilizare (provine din insolubilizarea şi
precipitarea ireversibilă a compuşilor fenolici legaţi de compuşii peptidici);
- biomasa microbiană;
- compuşi humici alcalino-solubili de origine vegetală (evoluaţi
prin solubilizare), macromoleculele aromatice policondensate, sau produşi
de neosinteză microbiană de natură aromatică şi peptidică.
Ponderea acestor componente organice depinde de activitatea
biologică din sol. Astfel, în soluri cu activitate biologică intensă (soluri cu
humus mull), prin humificare se formează un orizont de bioacumulare bine
dezvoltat, ce conţine o cantitate mare de materie organică sub formă de
compuşi humici stabili (50 – 80 % din total), precum şi sub formă de
polizaharide reânnoite continuu (10 – 30 %). Aceste 2 tipuri de compuşi
organici se asociază cu compuşi minerali, formând complexe organo-
minerale.
În condiţii de mediu biologic mai puţin activ (soluri cu humus de
tip moder sau mor), se formează un profil diferenţiat puternic, care conţine
un orizont de bioacumulare mai scurt şi care evidenţiază la suprafaţă un
strat organic rezistent la descompunere, care apoi este urmat în adâncime,
de un strat de acumulare a materiei organice redistribuite şi care prezintă
complexe organo-minerale.
În mod obişnuit, materia organică a solului (compuşi organici
nepolimerizaţi, cu greutate moleculară mică, precum şi substanţe humice
divers polimerizate), se leagă de materia minerală a solului (metale alcaline
şi alcalino-pământoase, hidroxizii de „Fe“ şi „Al“, minerale argiloase),
rezultând aşa numitele complexe organo-minerale ale solului.
Formarea şi stabilitatea complexelor organo-minerale, depinde de
reactivitatea grupărilor funcţionale a substanţelor humice, de gradul de
polimerizare al compuşilor organici, precum şi de gradul de solubilitate şi
de starea compuşilor minerali complexaţi şi de natura forţelor de legătură
(legături de hidrogen, forţe de atracţie van der Waals, legături covalente
sau coordinative, adeziune, chemosorbţie, etc.). Complexele organo-
minerale pot fi solubile, insolubile în apă, precum şi dispersabile coloidal
(în funcţie de gradul de polimerizare a moleculei organice care are rol de
anion), ceea ce poate duce la rămânerea lor pe locul de formare (cele cu
163
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

grad mare de polimerizare), sau la migrarea şi levigarea lor pe profil (cele

cu grad intermediar şi mic de polimerizare).
După R. Lăcătuşu, 2000, ca urmare a formării complexelor organo-
minerale, se consolidează structura solului prin agregarea compuşilor
organici şi minerali pe trei niveluri diferite de organizare:
- un nivel structural prin asocierea microagregatelor minerale şi
organice;
- un nivel de organizare microstructural, format din compuşii
minerali şi organici, la nivelul microagregatelor;
- un nivel molecular rezultat din formarea complexelor organo-
minerale de tip coloidal argilo-humic.

a) Mecanismele de formare a complexelor argilo-humic

Acizii humici aflaţi într-o fază de condensare mai avansată,

manifestă tendinţa de a forma complexe organo-minerale cu coloizii
minerali ai solului.
Deşi atât coloizii de acizi humici, cât şi coloizii de argilă, sunt
electronegativi, totuşi pot forma împreună complexe organo-minerale
stabile.
După Oprea şi colab., 1985, aceste complexe se formează cu
ajutorul legăturilor de hidrogen, prin forţe Van der Waals, prin
intermediul metalelor polivalente, prin adeziune, chemosorbţie, etc.

Adsorbţia prin legături de hidrogen

Mecanismul de adsorbţie reciprocă, prin legături de hidrogen,
reprezintă un fenomen care are loc pe suprafaţa coloizilor organici şi
anorganici, fenomen întâlnit frecvent la grupări fenolice care intră în
compoziţia acizilor humici. Adsorbţia prin legături de hidrogen are loc
între moleculele organice şi moleculele de apă, sau ionii de oxigen de la
suprafaţa silicaţilor.

O -----H O
R-C O + Al
O----- H O

164
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Un singur ion de hidrogen asigură o legătură mai slabă, dar prin

acţiunea însumată a mai multor ioni de hidrogen, fenomenul de adsorbţie
devine mai activ şi mai puternic.
Mecanismul de adsorbţie prin legături de hidrogen a fost explicat
prima dată de Schnitzer şi Khan în 1972, atât pentru acizii huminici, cât şi
pentru acizii fulvici. După Harris şi colab., 1966, legăturile prin
intermediul ionului de hidrogen, alături de cele prin punţi cationice şi prin
schimb de anioni, sunt principalele căi de legătură dintre substanţele
humice şi mineralele argiloase.

Adsorbţia prin intermediul metalelor polivalente (prin punţi

cationice)

Legăturile prin intermediul metalelor polivalente sunt realizate, de

obicei de ionii metalici de Fe, Al şi Mg, după schema:

- A – Me – SH
Unde:
- A – particula de argilă;
- Me – un metal polivalent;
- SH – substanţa organică humică.

Greenland, 1971 consideră că legătura este mai slabă în cazul

cationilor bivalenţi şi mai puternică în cazul celor trivalenţi. După R.
Lăcătuşu, 2000, adsorbţia acizilor huminici, sau fulvici, la suprafaţa
mineralelor argiloase, se realizează prin punţi cationice între cele 2 sarcini
negative după schema:
O
Si
O O
R-C Ca2 Si
O O
Si
O

După Gapon, citat de Oprea şi colab., 1985, ionul de Ca2+ poate

favoriza fixarea acizilor humici la partea minerală a solului, conform
schemei:

165
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Si-O-Ca-OOC COO-Ca-O-Si

Si-O-Ca-COC R
R
COO-Ca-O-Si

În cazul unui exces de săruri de sodiu din solurile saline, calciul

este înlocuit cu sodiu, astfel că humatul de calciu insolubil trece în humat
de sodiu solubil şi în silicat de sodiu, conform schemei:

Si-O-Na NaOOC COO-Na Na-O-Si

Si-O-Na Na-OOC R COO-Na Na-O-Si

Adsorbţia prin intermediul forţelor

Van der Waals
Formarea complexelor organo-minerale între substanţele humice şi
mineralele argiloase, prin forţe Van der Waals, este asemănătoare cu cea
prin punţi de hidrogen (însă este mai slabă faţă de aceasta). Reprezintă un
caz particular, după Oprea şi colab., 1985, al orientării coloizilor argiloşi.
Adsorbţia prin forţe Van der Waals are o importanţă mai mare în
situaţia adsorbţiei moleculelor neutre polare, sau nepolare.
Forţele Van der Waals acţionează, după Dorneanu şi colab., 1984,
între particule sau fragmente de minerale argiloase şi macromolecule de
acizi humici, de tipul dipol-dipol şi ion-dipol, respectiv dipol-dipol indus şi
ion-dipol indus.
După Greenland, 1965 şi Harris şi colab., 1966, reacţiile sub
acţiunea forţelor Van der Waals, precum şi prin forţe de atracţie
electrostatică, dintre fragmentele de minerale argiloase şi macroelemente
de acizi humici, determină legături ionice covalente, dintre grupele
funcţionale ale macromoleculelor humice şi ionii din reţeaua periferică a
mineralelor argiloase.

166
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Adsorbţia prin intermediul oxizilor

hidrataţi de Fe şi Al

Mineralele argiloase au o suprafaţă de reacţie mai mică faţă de

suprafaţa de reacţie a oxizilor hidrataţi. „Anionii anorganici se pot asocia
cu oxizii hidrataţi prin simpla atracţie coulombiană” (R.Lăcătuşu, 2000).
Anionii ce se asociază cu argilele, se pot mai uşor îndepărta prin creşterea
„pH-ului“, sau prin reacţia cu „NaCl“ sau „NH4Cl“. Prin această asociere,
se consideră că de fapt doar o mică cantitate de material humic sub formă
de complexe organo-minerale, poate să migreze pe profil.
După R. Lăcătuşu, 2000: „Adsorbţia acizilor fulvici la suprafaţa
oxizilor hidrataţi de „Fe“ sau „Al“ este însoţită de deplasarea ionilor
„COO-“ şi „OH-“. Anionul organic nu poate fi uşor deplasat printr-o
spălare cu o sare simplă de „NaCl“ sau „NH4Cl“, deşi adsorbţia este
influenţată de valorile „pH-ului“. Adsorbţia la suprafaţa oxizilor
hidrataţi de „Fe“ şi „Al“ are loc conform schemei:
O HO O O
Si
O
R-C + Fe Si
O
O HO O Si
O

Adsorbţia anionilor organici şi a macromoleculelor polare de către

sarcinile negative ale coloizilor mineralelor argiloase, are loc prin
intermediul grupărilor funcţionale, mai ales a celor fenolice, carboxilice şi
alcoolice.
Adsorbţia prin forţe de chemosorbţie şi adeziune, a fost
explicată de Alexandrova, 1970 şi 1974.

Adsorbţia în spaţiul interlamelar al mineralelor argiloase

Este controversată (după Lăcătuşu, 2000, Oprea şi colab., 1985,

Dorneanu şi colab., 1984), deşi s-a constatat adsorbţia acidului fulvic în
spaţiul dintre cele 3 lamele ale montmorillonitului la „pH < 5,5“.
Ipoteza acestui tip de adsorbţie a fost emisă de Garcia, 1967 şi
Martinez şi colab. 1969. Aceştia consideră că legătura se realizează prin
pătrunderea moleculelor de acizi humici între fostele reţele cristaline ale

167
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

mineralelor argiloase expandabile. Are loc o reacţie între grupările

funcţionale electronegative ale macromoleculelor de acizi humici şi ionici
din reţeaua cristalină, încărcată cu sarcini electropozitive, pe fondul
substituirii ionilor de „Al3-“ din reţeaua argilelor, cu metale bivalente:
„Ca2+“, „Mg2+“, etc.
Pentru că distanţa dintre foiţele elementare ale reţelei cristaline a
mineralelor argiloase este de 17 – 21 Å şi macromoleculele de acizi humici
au dimensiuni mai mari, cuprinse între 30 – 80 Å, această ipoteză este
destul de contestată.
Dacă ţinem cont că greutatea moleculară a acizilor humici oscilează
între limite foarte largi, de la 1000 la 100.000, putem considera că este o
posibilitate de legături prin pătrunderea parţială în reţeaua cristalină a
argilelor, a macromoleculelor de acizi humici cu dimensiuni mai mici.
După Duchanfour, 1972 se poate considera că între foiţele
mineralelor argiloase, pătrund interfoliar doar catenele laterale ale acizilor
humici şi nu macromoleculele în întregimea lor.
Modul de pătrundere a macromoleculelor de acizi humici între
pachetele foiţelor elementare ale mineralelor argiloase expandabile a fost
prezentat de Oprea, 1985.
Prin pătrunderea parţială a catenelor alifatice, laterale acizilor
humici, are loc o fixare a macromoleculelor acizilor humici între foiţele
mineralelor argiloase, prin intermediul sarcinilor electropozitive apărute
prin substituţia ionilor de „Al“, „Mg“, „Fe“, etc.
În soluri bogate în baze şi bine aerate, substanţele humice sunt
substanţe macromoleculare şi insolubile, astfel că, substanţele humice nu
pot pătrunde în spaţiile dintre foiţele mineralelor argiloase.
Formarea de complexe argilo-humice poate să aibă loc doar în
cazul când acizii fulvici (care au masă moleculară mai mică) sunt legaţi de
humină şi acizi huminici.

b) Rolul substanţelor humice şi a unor produşi intermediari

rezultaţi din descompunerea resturilor organice în formarea
complexelor organo-minerale din sol

Substanţele humice au capacitatea de a reacţiona (prin grupările

funcţionale componente) cu substanţele minerale (ioni metalici, oxizi şi
hidroxizi ai metalelor, silice, minerale argiloase), precum şi cu diferiţi

168
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

compuşi organici, rezultând complexe organo-minerale care au proprietăţi

fizico-chimice şi biologice diferite.

Reacţia acizilor humici cu metale alcaline şi alcalino-

pământoase şi formarea de săruri heteropolare simple

Acizii humici pot reacţiona cu metale alcaline şi alcalino-

pământoase, determinând formarea de săruri heteropolare simple, de tipul
humaţilor şi fulvaţilor.
Schema generală a reacţiilor este:
R – (COO-H+)n + M(OH)n -> (COO-M+)n + +nH2 O,
unde: M = metale: Ca2+, Mg2+, Na+, K+.
Acelaşi tip general de reacţie are loc şi în prezenţa ionului „NH 4+“.
Reacţia constă din adsorbţia ionilor metalelor pe suprafaţa
macromoleculelor de acizi humici, în locul (prin schimb) ionilor de „H + “
din gruparea carboxilică „COOH.“ Gruparea „OH-“ trece prin oxidare în
gruparea „COOH“. Dorneanu şi colab., 1984, menţionează faptul că în
soluri acide, unde predomină acizii fulvici, au loc şi reacţii de adsorbţie
prin schimb, între metale şi ionii de „H+“ din grupările „OH“ fenolice.
Complexele organo-minerale ale acizilor huminici cu metale alcalino-
pământoase, sunt insolubile în apă şi de aceea rămân pe locul de formare.
Complexele organo-minerale ale acizilor fulvici cu metale alcaline şi
alcalino-pământoase, precum şi cele ale acizilor huminici cu metale
alcaline „(Na+, K+)“ şi cu anionii, sunt solubile în apă şi pot migra pe profil
de la suprafaţă (până la câţiva cm, sau chiar până la 1 – 1,5 m).
Gradul de migrare în adâncime este influenţat de intensitatea
curentului de apă pluvială, precum şi de posibilitatea trecerii în compuşi cu
solubilitate redusă, sau chiar insolubili, fie în compuşi cu minerale
argiloase, fie prin formare de săruri complexe cu unele metale.
Pe profilul solului, fulvaţii şi humaţii solubili, sunt prezenţi în
soluţii diluate (când solul este umezit puternic), sau sunt prezenţi în soluţii
concentrate sub formă de geluri (când umiditatea solului este scăzută).
Din aceste forme solubile, plantele îşi asimilează nutrienţii
necesari.
Din reacţia dintre acizii huminici şi metalele alcalino-pământoase,
rezultă complexe organo-minerale insolubile în apă, care se prezintă sub
formă de precipitate, pe locul de formare (pelicule sau microacumulări).

169
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Humaţii insolubili reprezintă un coagulant principal în procesul de

aglutinare a particulelor minerale de pulbere, nisip fin şi de argilă şi în
formarea agregatelor structurale ale solului.
Aceşti humaţi insolubili se acumulează în cantităţi mari în orizontul
de bioacumulare Am, din zona de stepă şi silvostepă, unde procesul de
humificare este foarte intens. Subiacent orizontului Am, conţinutul solului
în humaţi (rezultaţi din reacţia dintre acizii huminici şi metalele alcalino-
pământoase) scade brusc şi foarte mult spre adâncime, deoarece aceşti
humaţi, fiind insolubili, nu se deplasează pe profilul solului.
Pe baza reacţiilor de schimb dintre acizii huminici şi metalele
alcaline şi alcalino-pământoase, acizii huminici imprimă solului
capacitatea de adsorbţie şi schimb cationic. Alături de mineralele argiloase,
hidroxizii de „Fe“ şi „Al“ şi silice coloidală, acizii huminici formează
complexul coloidal adsorbtiv al solului, a cărei capacitate de schimb
cationic o prezentăm schematic:

Complex K
Coloidal. NH4 Soluţia solului
Ca K+, Ca2+, Na+
Mg Mg2+, NH4+
Na

Cu ajutorul complexelor organo-minerale care formează complexul

adsorbtiv al solului, sunt adsorbiţi din soluţia solului ioni de metale
alcaline şi alcalino-pământoase şi ionul de „NH4+“, fie din îngrăşăminte
organice şi minerale, fie din mineralizarea materiei organice din sol, fie
prin solubilizarea compuşilor minerali din sol, fie prin eliberarea din
complexul coloidal, prin reacţii de schimb cu soluţia solului.
Adsorbţia la suprafaţa complexelor coloidale, care alcătuiesc
sistemul adsorbtiv al solului, alături de schimbul cationic dintre soluţia
solului şi complexul coloidal adsorbtiv, sunt fenomene importante de
reţinere a nutrienţilor uşor asimilabili necesari nutriţiei plantelor şi
protejarea acestora împotriva levigării şi pierderii în adâncime, precum şi
împotriva declansării reacţiilor de formare de săruri greu solubile.

Formarea de săruri heteropolare complexe

Acizii huminici pot forma săruri heteropolare complexe, cu o serie
de metale (datorită grupelor funcţionale multiple).

170
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Sărurile complexe conţin un ciclu chelatic, închis printr-o legătură

de hidrogen, între două funcţii de către aceeaşi moleculă, sau prin unele
legături covalente coordinative, dintre atomii de „O“, „N“ şi diferiţi ioni
metalici.
În primul caz, legăturile de hidrogen intramolecular apar între
grupările „CO“, „NO2“, „NO“, „N = N“, „COOH“ şi gruparea funcţională
„OH“. În cazul al doilea, apar legături între atomi de „N“ sau „O“ şi ionul
metalic (Bîlpnescu şi colab., 1964 citat de Dorneanu şi colab., 1984).
Ex.: sărurile complexe ale grupării „R-CH2-COOH“ cu metale, unde: „R“
= molecula de acid humic, „M“ = metal: „Ca, Mg, Fe, Al, Zn, Mo, Cu, Co,
Mn.“
Schnitzer şi Skinner, 1976 consideră că atât grupările carboxilice
„COOH“ cât şi cele fenolice „OH“, se leagă de metale prin reacţii de tip
ion metalic – acid salicilic.
Acizii huminici şi fulvici prin intermediul grupelor funcţionale pot
să atace rocile şi mineralele complexe, cu formare de complexe organo-
minerale de tip chelatic. Acest tip de alterare a rocilor a fost studiat de
numeroşi cercetători precum Backer, 1973, Van Dijk, 1971, Schnitzer şi
Khan, 1972, 1978.

Dintre procesele mai importante de formare a complexelor organo-

minerale, prin reacţia acizilor huminici cu metalele, amintim pe cele de
formare a sărurilor humoferice şi humoaluminice (oxizi şi hidroxizi de
„Fe“, care se găsesc în cantităţi mari în toate solurile).
Complexarea celor două metale „Al“ şi „Fe“, prin reacţii cu acizi
humici are loc prin două căi:
- înglobarea metalelor în molecula organică, rezultând un complex
organo-mineral foarte stabil (Alexandrova, 1970);
- formarea de săruri heteropolare complexe, prin legarea de grupele
carboxilice a metalelor „Al3+“ şi „Fe3+“ sub formă de cationi schimbabili:
„Fe(OH)2+; „Fe(OH)2+“; „Al(OH)2+“; „Al(OH)2+“ ( Prévot, 1970).
Alexandrova şi colab., 1974 emite ipoteza că acizii humici
formează cu hidroxizi de „Fe“ şi „Al,“ săruri complexe sorbtive (care au o
compoziţie variabilă) prin legături specifice fenomenelor de chemosorbţie.
Duchaufour, 1970, consideră că în procesul de migraţiune pe profil
a „Al“ şi „Fe“, are importanţă modul cum este complexat „Fe“ şi „Al“ de
către acizii humici, în complexele organo-minerale. Cantitatea de „Fe“ şi
„Al“ ce migrează pe profil este proporţională cu:
171
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- intensitatea formării complexelor anionice;

- gradul de aciditate;
- gradul de reducere.
Formele anionice care sunt mai stabile, se menţin solubile şi nu
sunt influenţate de reacţia mediului. Complexele organo-minerale
cationice, mai puţin stabile la reacţii neutro-alcaline, la condiţii de oxidare
şi la apariţia în soluţia a metalelor alcalino-pământoase, trec în forme greu
solubile, care se depun.
Funcţie de natura complexelor organo-minerale formate, sărurile
heteropolare complexe humoferice şi humoaluminice, apar în soluţia
solului ca săruri solubile, cât şi sub formă de precipitate, ca pelicule de
micro sau macroacumulări. Apar pe tot profilul solului, dar se acumulează
în cantităţi mari la nivelul unui orizont Bv, Bt, de acumulare a hidroxizilor
de „Fe şi Al“. Humaţii de „Fe şi de Al“, care au o solubilitate redusă,
reprezintă pentru sol lianţi de aglutinare a particulelor minerale în agregate
structurale stabile.
Numeroase cercetări au identificat diferiţi chelaţi rezultaţi prin
complexarea acizilor humici cu metale: „Ca, Mg, Mn, Fe, Cu, Zn, Co, Al“,
metale cu rol important în nutriţia plantelor.
Sărurile heteropolare complexe sunt parţial solubile şi ca atare se
acumulează în diferite cantităţi în orizontul de bioacumulare, unde
humificarea este prezentă. Astfel, elementele nutritive sub formă de metale
sunt protejate împotriva levigării pe profil şi a retrogradării în compuşi
insolubili, dar pot fi uşor asimilate de plante (sărurile heteropolare
complexe favorizează nutriţia şi asimilaţia).
Dintre compuşii organo-minerali, prezenţi sub formă de săruri
heteropolare complexe (dintre acizii humici şi metale), o importanţă
majoră o prezintă compuşii rezultaţi din reacţiile dintre acizii humici şi
acizii silicici. Aceşti compuşi participă la numeroase reacţii din sol,
formând legături covalente.
O parte din aceste complexe organo-minerale rezultate din reacţia
dintre acizii humici şi acizii silicici se pot forma şi prin legături
determinate de forţele de adeziune.

172
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Formarea complexelor organo-minerale argilo-humice

prin adsorbţia substanţelor humice la suprafaţa
mineralelor argiloase

Cei mai importanţi compuşi organo-minerali ai solului, sunt cei

formaţi din reacţia substanţelor humice şi a mineralelor argiloase. În
această privinţă, mecanismul nu este cunoscut în totalitate (Dorneanu şi
colab., 1984).
Există numeroase ipoteze care conduc la părerea că formarea
complexelor organo-minerale argilo-humice se realizează prin mai multe
tipuri de reacţii chimice, fizice şi fizico-chimice.
Astfel, după Greenland, 1965 şi Harris şi colab., 1966, legătura
dintre acizii humici şi mineralele argiloase se poate realiza sub acţiunea:
- forţelor Van der Waals, care acţionează între particule şi
fragmente de minerale argiloase şi macromoleculele de substanţe humice
de tipul ion-dipol şi dipol – dipol, respectiv ion-dipol indus, dipol – dipol
indus;
- forţe de atracţie electrostatică care leagă particulele de minerale
argiloase de substanţele humice.
În aceste reacţii dintre mineralele argiloase şi substanţele humice
sub acţiunea forţelor electrostatice şi a forţelor Van der Waals, se formează
legături ionice şi covalente (între diferite grupări funcţionale ale acizilor
humici şi ionii de la periferia reţelei cristaline a mineralelor argiloase),
precum şi legături de hidrogen (între grupele hidroxilice din acizii humici
şi ionii de oxigen de pe foiţele cristalelor de minerale argiloase).
Prezenţa legăturii de hidrogen, între substanţele humice şi
mineralele argiloase, a fost constatată de Schnitzer şi Khan, 1972.
Inone şi Wanda, 1971, citaţi de Dorneanu şi colab., 1984, au
constatat două mecanisme:
 înglobarea grupelor funcţionale „COOH“ în stratul de
coordinaţie ale „Al3+“;
 legarea slabă a compuşilor organici la suprafaţa mineralelor
argiloase prin legături de hidrogen şi prin forţe Van der Waals.
Gapon, citat de Chiriţă, 1955, consideră că legarea şi adsorbţia
substanţelor humice la suprafaţa mineralelor argiloase, se realizează prin
două căi:

173
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- prin intermediul radicalului bazoid.

- prin valenţele cationului de calciu adsorbit.
Harris şi colab., 1966 consideră că principalele căi de legare a
substanţelor humice cu mineralele argiloase sunt: legăturile de hidrogen,
schimbul de anioni şi formarea de legături cationice de tip puncte cu: „Ca,
Mg, Al, Fe“.
După Greenland, 1971, citat de Dorneanu Al. şi colab., 1984,
legătura este mai slabă în cazul cationilor bivalenţi, faţă de cei trivalenţi.
Chiriţă, 1974, consideră că în solurile cernoziomice, complexele organo-
minerale sunt de tip argilo-humic, cu legături prin ionii de „Ca2+ şi Mg2+“,
iar în solurile brune şi brun-roşcate, complexele sunt de tip argilo-
ferohumic, unde legătura se face prin intermediul punţilor de fier.
După Greenland, 1971 (citat de Dorneanu, 1984), principalele
mecanisme de complexare ale anionilor humici cu mineralele argiloase,
sunt realizate prin intermediul cationilor polivalenţi, direct prin legături de
hidrogen, sau printr-o moleculă de apă, precum şi complexarea cu ajutorul
hidroxizilor de la metale polivalente. Acest din urmă mecanism poate să
aibă loc:
- prin absorbţia nespecifică;
- prin forţe coulombiene;
- prin reacţii de tip ligand (sau adsorbţie specifică).
Alexandrova, 1970 şi 1974, evidenţiază formarea complexelor
organo-minerale argilo-humice prin adeziune şi forţe de chemosorbţie.
Garcia, 1967 şi Mendez şi colab., 1969, emit ipoteza că legătura
dintre substanţele humice şi mineralele argiloase se realizează prin
pătrunderea macromoleculelor de acizi humici între foiţele reţelei cristaline
a mineralelor argiloase. Grupările funcţionale electronegative ale
substanţelor humice se leagă de sarcinile pozitive ale metalelor bivalente
(punţi de legătură) care au substituit ionii de aluminiu din reţeaua cristalină
a mineralelor argiloase.
Numeroşi cercetători consideră nefondată această ipoteză, întrucât
distanţa dintre foiţe este mică, de 17 – 21 Å, iar dimensiunile
macromoleculelor de acizi humici sunt mai mari, respectiv 30 – 80 Å.
Totuşi, susţinătorii acestei ipoteze consideră că, deoarece greutatea
moleculară a acizilor humici este cuprinsă între 1000 şi 100.000, există
posibilitatea complexării, printr-o pătrundere parţială a acizilor humici cu

174
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

macromolecule de dimensiuni mai mici, între foiţele reţelei cristaline a

mineralelor argiloase expandabile.
Chiriţă, 1974 a constatat că, în unele experienţe cu suspensii de
minerale argiloase şi acizi huminici cenuşii (în condiţii de 30 Å distanţa
dintre foiţele elementare ale mineralelor argiloase) are loc o fixare
interfoliară de până la 50 % cu acizi huminici.
Alţi autori (Duchaufour, 1972), consideră că, doar catenele laterale
şi nu moleculele acizilor humici în întregime pot pătrunde între foiţele
reţelei cristaline a mineralelor argiloase. Complexele organo-minerale
argilo-humice sunt insolubile în apă şi au mare stabilitate chimică,
acumulându-se pe locul de formare în orinzontul de bioacumulare. Atunci
când intervin acizii fulvici (solubili în apă) în reacţii cu mineralele
argiloase, se pot găsi în cantităţi mai mici însă şi în adâncime, pe profilul
solului, complexe argilo-humice.

Complexe organo-minerale formate prin reacţii dintre

compuşi organici intermediari de descompunere (sau rezultaţi
prin sinteză microbiană) cu mineralele argiloase, prin
intermediul metalelor ca punţi de legătură

În procesul de humificare a resturilor organice rezultă o serie de

constituienţi organici intermediari de descompunere (care sunt situaţi între
resturile organice proaspete şi produşii finali de humificare, adică acizii
humici). Drept produşi intermediari de descompunere sunt consideraţi:
aminoacizii, alcoolii, fenolii, chinonele, unele substanţe enzimatice, acizi
organici diferiţi, aminoglucide, acizi graşi.
O parte dintre aceşti produşi organici intermediari de descompunere,
din cauza grupelor funcţionale, nu parcurg traseul obişnuit al humificării,
ci vor intra în diferite reacţii cu componenţii minerali din soluţia solului,
rezultând complexe organo-minerale. Dintre astfel de complexe organo-
minerale, cele mai importante sunt sărurile complexe cu metale ce conţin
orbitali ocupaţi incomplet cu electroni, după Davidescu şi colab., 1969.
Dintre grupele donatoare de electroni amintim: fenol (-OH); alcool (-
OH);
Carboxil „(-COO-)“, carbonil „(= CO)“, amino „(R-NH2; =NH;
N)“; azot „(-N = N-)“, fosfat „(PO43-)“; sulfat „(SO42-)“; sulfhidrică „(-
SH)“; imine „(=C=NH)“; oxime „(=C=N-OH)“.
175
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Compuşii organici intermediari de descompunere sau sinteză

microbiană care conţin astfel de grupări funcţionale care au sarcini
negative, pot să formeze săruri complexe cu metalele din soluţia solului
(Davidescu şi colab., 1969, 1981).
În aceste reacţii se realizează un echilibru conform formulei
Chaberck – Martall.
A m
pM  log K MA  log( )
MAnm
unde:
pM – logaritmul negativ al concentraţiei ionului metalic liber;
KMA – constanta stabilităţii chelatului metalic;
A-m – concentraţia substanţei organice chelatante;
MAn-m – concentraţia chelatului format.
Multe asemenea complexe organo-minerale au existenţă efemeră.
Dar pentru că asemenea complexe organo-minerale rezultă în mod practic
continuu şi în cantităţi apreciabile şi datorită faptului că metalele
complexate sunt uşor accesibile pentru nutriţia plantelor, putem conchide
că astfel de săruri complexe sunt surse importante de nutrienţi, mai ales:
fosfor, zinc, molibden, cupru, etc.
Aceste complexe organo-minerale, rezultate din reacţiile dintre
compuşii intermediari ai descompunerii resturilor organice şi minerale
argiloase (realizate prin intermediul metalelor) se formează şi se află în
cantităţi relativ mari în orizontul de bioacumulare, unde au loc procese
intense de descompunere a materiei organice proaspete.
Cantitatea acestor complexe organo-minerale, precum şi procesele
lor de formare, depind de: volumul resturilor organice proaspete, de
intensitatea proceselor de descompunere, de intensitatea proceselor de
alterare a mineralelor primare, de reacţia solului, de prezenţa metalelor în
cantităţi diferite, etc.
Aceşti compuşi organo-minerali ajută la îmbogăţirea complexului
adsorbtiv şi astfel o parte din metalele utilizate ca nutrienţi sunt reţinute,
neevidenţiindu-se levigarea lor pe profilul solului. De asemenea, este
important de remarcat faptul că aceste complexe organo-minerale au o
mare rezistenţă la descompunere din partea microorganismelor,
reprezentând o importantă sursă de acumulare a materiei organice în sol
(Chiriţă, 1974).
O importantă proprietate a complexelor organo-minerale, este cea
de adsorbţie şi schimb cationic. Aceste însuşiri au loc din cauza prezenţei
176
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

ionilor cu valenţe libere nesatisfăcute la periferia reţelei cristaline a

mineralelor argiloase, din cauza grupărilor funcţionale din
macromoleculele organice, precum şi datorită prezenţei moleculelor
disociate din straturile superficiale ale agregatelor de hidroxizi. Se
consideră (Dorneanu A., 1984) că există o cantitate mare de cationi
metalici adsorbiţi, care este cuprinsă între 100 – 500 me/100 g masă de
complexe organo-minerale. Aceasta se datoreşte suprafeţei foarte mari,
cuprinsă între 500 – 800 m2/1 cm3 masă de complexe organo-minerale.
Anionii sunt reţinuţi în măsură mai mică faţă de cationi în
complexele organo-minerale humoferice şi humoaluminice, prin
intermediul cationilor adsorbiţi conform schemei:

complex- + M+ -anion

Adsorbţia anionilor, faţă de cea a cationilor, este o adsorbţie fără

schimb sau cu schimb redus. Trecerea metalelor din complexe organo-
minerale în forme asimilabile plantelor, este mai accesibilă decât din
compuşii minerali, datorită unor procese biologice de transferare continuă
şi a proceselor de mineralizare a materiei organice.

c) Însuşirile chelatizante şi complexante ale substanţelor

organice din sol
Chelaţii sunt substanţe, la care închiderea ciclului are loc printr-o
legătură de hidrogen între două funcţii „(-OH, -SH, COOH, =NH, C=O, -N
= N-, -NO3)“ ce aparţin aceleiaşi molecule, sau prin legături covalente
coordinative între atomii de „O“, „N“ şi diferiţi ioni metalici în complecşi
interni intramoleculari. Deci chelaţii sunt complexe organo-minerale, în
care ionii metalici sunt legaţi prin legături covalente coordinative cu
molecule, sau ioni organici.
Legătura mai puternică „(X-H)“, este o legătură normală şi se
numeşte donor de protoni. Legătura „(H –Y)“, este mai slabă, de tip
coordinativ, unde „Y“ este donor de electroni. Două grupări „B“ şi „HH“
ce aparţin aceleiaşi molecule, pentru a forma legături de hidrogen
intramoleculare, este necesar să se afle într-o configuraţie spaţială
favorabilă.
Formarea legăturii de „H“ intramoleculare, reduce aproape la
minim posibilitatea de asociere moleculară. În sol, substanţele complexante

177
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

rezultă din complexarea unor anioni organici (acizi humici, tartric, citric),
cu ionii metalici: „Fe3+, Al3+, Ca2+, Mg2+, Zn2+“.
Ionii metalici, precum „Al, Fe, Cu, Zn, Ni, Co“ etc. scot hidrogenul
din funcţiile acide ale acizilor humici, sau din alte substanţe organice din
sol, rezultând complexe organo-minerale, care sunt compuşi organo-
metalici, în care ionul de metal este inclus în molecula acizilor organici,
care se comportă ca anioni şi care este lipsită de capacitatea de schimb
cationic.
Oprea şi colab., 1985, consideră că totuşi aceste complexe organo-
minerale au capacitate de schimb cationic (care este numită reziduală), ca
metale alcaline şi alcalino-teroase, datorită unor grupări carboxilice rămase
libere.
Însuşirea de chelatizare a substanţelor humice depinde de: natura
cationilor metalici, de compoziţia substanţelor humice, de reacţia mediului,
de procesul de pedogeneză. Ordinea de scădere a afinităţii radicalilor
organici pentru ionii metalici: „NH2“ amină, „-N = N –“ azot; „-COO-“
carboxil; „C=O“.
Heterogenitatea substanţelor humice are o importanţă deosebită. De
exemplu, acizii fulvici, având masă moleculară mică, au o capacitate
diferită de a chelatiza şi de a forma chelaţi, ce mobilizează ioni metalici pe
profil.
Cei care au masă moleculară mare (acizii huminici) vor forma
chelaţi mai stabili, jucând rol de ligand pentru cationi bivalenţi (după
Alexandrova, 1980).
Funcţie de reacţia mediului şi de conţinutul solului în „Fe şi Al,“
acizii humici formează complexe organo-minerale humo-feroase şi humo-
aluminice, care sunt solubile, dar pot fi şi insolubile. Când reacţia solului
este mai acidă şi există şi concentraţie mai redusă în metale, vor rezulta
complexe organo-minerale mai solubile. Ordinea scăderii afinităţii ionilor
metalici pentru procese de chelatizare, este: „Fe 3+, Cu, Ni2-, Co2+, Zn2+,
Fe2+, Mn2+“.
Complexele humoferice şi humoaluminice, alături de grupările
carboxilice „COOH“ şi fenolice „OH“, pot avea şi grupări aminice „NH2“.
Dorfman, 1968 propune 3 posibile scheme de formare a acestor
complexe:
- prin înlocuirea hidrogenului cu două grupări carboxilice şi prin
legarea cu valenţa coordinativă a unui hidroxil fenolic de ionul Me
„(OH)2+“.
178
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

- prin participarea numai a unei grupări carboxilice care poate ocupa

2 legături coordinative:
- prin înlocuirea hidrogenului dintr-o grupare carboxilică şi prin
legătura coordinativă a unei grupări fenolice, în prezenţa ionilor „Me
(OH)2+“, unde: Me – metale: „Fe3+, Al3+“.
Prima schemă este corespunzătoare pentru acizii fulvici, iar
următoarele două pentru acizii huminici.
Dintre complexele organo-minerale astfel formate, cel mai uşor
migrează pe profil, cele ale acizilor fulvici. De aceea, acizii fulvici sunt
consideraţi (Oprea şi colab., 1985) cei mai importanţi chelatanţi pentru
translocarea „Fe şi Al“ pe profil, în cadrul procesului de podzolire.
Complexele de „Na, K, Ca, Mg“ sunt ceva mai mobile faţă de cele de „Fe
şi Al.“ În mediu acid, complexele acido-humice cu „Al şi Fe“ nu migrează
pe profil. Precipitarea şi peptizarea acizilor humici cu „Fe şi Al“ şi cu
oxizii acestora, are loc prin intermediul legăturilor electrostatice. „Fe şi Al“
formează săruri cu grupările carboxilice ale humaţilor care au moleculă
mare.
Se consideră în general, că polifenolii sunt principalii chelatori ai
ionilor metalici din soluţia solului, conform schemei:
3+ o 3-
Fe Fe(OC6H5)3 Fe(OC6H5)6

Substanţele tanante şi polimerii lor formează chelaţi.

Alte complexe organo-minerale sunt chelaţii formaţi între
aminoacizi şi metale grele:

O OH
CO Cu
- OH
OOC CH2 CH
NH2

Chelaţii substanţelor humice cu metalele au importanţă, deoarece

limitează pierderea prin levigare a nutrienţilor.

179
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

d) Principalele complexe organo-minerale

După numeroşi cercetători, complexele organo-minerale se împart
în 2 grupe mari: nehumice şi humice. Cele formate prin complexarea
substanţelor humice sunt: complexe argilo-humice, complexe humice-
allofanice, humico-ferice, humico-aluminice, argilo-feri-humice.

 Complexe organo-minerale nehumice

Mineralele argiloase se pot lega, în poziţii de schimb cationic sau
anionic, de diferite substanţe organice nehumice: amine, proteine,
aminoacizi, zaharuri, compuşi aromatici, substanţe organice cu funcţii
acide, polizaharidele de formaţie microbiană (dextrani, levani). Alături de
mineralele argiloase pot să formeze complexe organo-minerale nehumice
şi allofanele şi hidroxizii de „Fe şi Al.“

 Complexe argilo-humice şi argilo-feri-humice

Acizii huminici şi humina formează complexe argilo-humice cu
argilele, prin punţi de legătură formate din diferiţi cationi: „Ca2+, Mg2+,
Fe3+, Al3+“. Cationii au acţiune coagulantă asupra structurii particulelor
coloidale organo-minerale şi o acţiune benefică asupra structurii solului.
Catenele laterale (alifatice) ale macromoleculelor acizilor humici, pătrund
şi se intercalează între foiţele argilelor gonflante (mai ales cele
tristratificate). Grupele fenolice şi carboxilice din acizii huminici şi
humină, se leagă de cationii aflaţi în poziţii de schimb „(Na, K, Ca, Mg,
Fe, Al)“, sau chiar de cei aflaţi în poziţii neschimbabile de pe suprafeţele
mineralelor argiloase: „Fe3+, Fe(OH)2+, Al(OH)2+“. Acizii huminici cenuşii,
odată pătrunşi în spaţiul dintre foiţele mineralelor argiloase expandabile,
pot să mărească distanţa dintre foiţe pînă la 30 Å (Lăcătuşu, 2000)”.
În cernoziomuri, complexele organo-minerale argilo-humice sunt
legate de cationii de „Ca2+ şi Mg2+“. În soluri brune, brun-roşcate, legătura
dintre argilă şi acizii huminici, sau humine, se face prin ionii: „Fe 3+,
Fe(OH)2+, Fe(OH)2+“.
În condiţiile de anaerobioză, pe fondul acidifierii complexului
argilo-humic şi a reducerii „Fe3+ la Fe2+“ are loc slăbirea punţilor de
legătură dintre substanţele organice şi substanţele minerale, determinând
degradarea complexelor organo-minerale şi a agregatelor structurale.

180
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Complexele argilo-humice se formează şi prin trecerea substanţelor

organice şi anorganice prin tubul digestiv al râmelor şi a altor componente
ale mezofaunei edafice.
În complexele argilo-feri-humice, acizii huminici sunt legaţi fizico-
chimic de argilă şi prin ioni de „Fe3+, Fe(OH)2+, Fe(OH)2+“. Aceste
complexe argilo-humice şi argilele feri-humice sunt mult mai rezistente
decât substanţele humice la acţiunea de descompunere a
microorganismelor şi apar în soluri active din punct punct de vedere
biologic.

 Complexe humico-ferice şi humico-aluminice

Se formează în soluri acide cu activitate biologică slabă, cu humus
mor sau moder, cu condiţii favorabile pentru o alterare intensă a silicaţilor
primari şi eliberare mai activă de silice, „Al(OH) 3 şi Fe(OH)3“.
Substanţele humice cu caracter acid şi grad redus de polimerizare
(acizii fulvici, acizii huminici bruni) formează cu „Fe“, complexe organo-
minerale humico-ferice, iar cu „Al“, formează complexe organo-minerale
humico-aluminice, care migrează în orizontul B. Fierul complexat de acizii
fulvici este „fier mobil”, „Fe2+“, iar cel legat de acizii huminici este „fier
stabil”, „Fe3+“. În solurile acide predomină acizii fulvici care au un
conţinut mai mare de grupări oxidril-fenolice şi carboxilice şi deci vor lega
mai mulţi cationi faţă de acizii huminici.
În general, complexele organo-minerale din sol, în cele mai multe
cazuri sunt complexe organo-minerale, numite chelaţi.
Substanţa organică din complexele organo-minerale chelatate, se
numeşte substanţa complexantă, fiind alcătuită din anioni organici (de acizi
humici, acid citric, acid oxalic etc.).
Substanţa minerală complexată este reprezentată de ioni metalici
mai frecvenţi în sol: „Fe3+, Al3+, Ca2+, Zn2+, Mn2+ “. Un exemplu de
complex organo-mineral (chelat) este citratul de fier (Chiriţă, 1974).
O însuşire importantă a chelaţilor este că au mare stabilitate.

 Complexe humico-allofanice
Sunt specifice pentru andosoluri (soluri formate pe roci parentale
bogate în allofane (argile amorfe: cenuşi vulcanice, sticle vulcanice). Se
formează în climat umed permanent, din munţii înalţi, unde se formează
geluri mixte, de tip allofanic (hidroxid de aluminiu + acizi humici).

181
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Substanţele amorfe, allofanice, complexează substanţele organice,

rezultând orizonturi spodice, negre la culoare. Aceste complexe prezintă
afinitate pentru apă, iar prin uscare se întăresc.

e) Agregatele solului şi complexele argilo-humice

Agregatele structurale rezultă prin unirea particulelor elementare
din sol cu ajutorul unor lianţi.
Complexele argilo-humice au rol de ciment pentru particulele
minerale de praf, nisip şi argilă. Pentru a se forma o structură stabilă,
trebuie să fie un raport bine determinat, între complexul humic floculant şi
fragmentele minerale ale părţii fine a solului.
Acizii huminici cenuşii, cu grad de polimerizare mai mare (din
cernoziomuri, rendzine) formează cu argilele, mici agregate structurale
glomerulare, rezistente la acţiune mecanică şi a apei.
Acizii huminici bruni, cu lanţuri alifatice mai lungi, formează cu
argila agregate structurale mai puţin stabile, care se sfărâmă uşor la
acţiunea mecanică.
În cimentarea particulelor de sol, un rol important îl joacă şi unele
substanţe de tipul mucilagiilor, polizaharidelor şi polimonidelor de origine
microbiană, care au însă o stabilitate redusă, fiind relativ uşor descompuse
de către microorganisme.
În formarea de agregate structurale stabile, un rol important îl are
natura mineralelor argiloase. Astfel, cele de tipul 2:1 (ex:
montmorillonitul) au o suprafaţă de contact mare şi crează condiţii bune de
agregare, comparativ cu cele de tipul 1:1 (ex:caolinitul).
Cationii polivalenţi: „Ca2+, Mg2+, Fe3+, Al3+“ au rol de punte între 2
elemente prin care se face contactul şi agregarea particulelor. „Ca 2+“ face o
bună şi puternică legătură între argilă şi substanţele humice (când este
cazul unor acizi huminici cenuşii, puternic polimerizaţi şi minerale
argiloase cu suprafaţa mare.
„Fe3+“ este mai eficient în cazul solurilor de pădure, unde leagă
puternic acizii huminici bruni de coloizii argilei.
„Al3+“ în solurile acide, completează în special efectul „Fe3+“.
Granulele structurale formate într-un sol cu mull calcic, au stabilitate mai
mare, datorită unei pelicule de nucleu aromatic strâns legată de argilă prin
„Ca2+“ şi „Fe3+“.
Acizii huminici bruni, prin lanţurile lor alifatice, formează granule
poroase de dimensiuni mari şi mai fragile. Poliuronidele intervin temporar
182
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

şi activ în mediu acid, înserând lanţurile lor lungi în agregate structurale

mari.
Pe soluri acide cu moder şi mor, compuşii organici solubili (acizii
fulvici şi organici: acid citric, fenoli, polifenoli etc.), formează chelaţi cu
cationii metalelor, care sunt complet pseudosolubili şi pot migra pe profil.
Complexele se prezintă sub:
- formă anionică (cationul fiind inclus în molecula organică
complexă foarte stabilă, care are sarcină pozitivă);
- forme cationice (ionul metalic este legat de gruparea „COOH“
dintr-un compus organic, conservînd astfel sarcinile pozitive).
Complexele pseudosolubile care facilitează migrarea chelaţilor pe
profil şi deci a cationilor care apar la nivelul unui orizont de pe profil, vor
precipita în următoarele condiţii:
- prin oxidarea „Fe2+“ la „Fe3+“;
- creşterea valorii „pH-ului“;
- supraâncărcarea prin adiţie de cationi suplimentari;
- microorganismele edafice pot altera sau distruge complexele
organice pseudosolubile, eliberându-se astfel ionii metalici.
În soluri acide, complexele pseudosolubile ajunse în orizontul B,
determină o polimerizare pronunţată a acizilor fulvici (precum şi a altor
substanţe organice), rezultând complexe cu solubilitate mai mică. Are loc,
de asemenea, şi o polimerizare a cationilor insolubili de forma „Fe(OH) 3“
şi „Al(OH)3“.
f) Importanţa complexelor organo-minerale
Prin acţiunea lor şi prin însuşirile lor, complexele organo-minerale
au rol important în formarea şi conservarea fertilităţii potenţiale a solului.
Complexele organo-minerale prezintă o importanţă ecologică şi una
morfogenetică (I.Tîrziu, 1997).
Funcţia ecologică esenţială a complexelor organo-minerale este cea
legată de faptul că acestea reprezintă complexul coloidal adsorbtiv al
solului, care prezintă proprietăţi de schimb cationic şi de adsorbţie de ioni.
Complexele coloidale organo-minerale reprezintă locul din sol unde
au loc procese de reţinere fizico-chimică, precum şi de cedare de ioni, prin
schimbul nutrienţilor către soluţia solului şi de aici spre rădăcinile
plantelor.

183
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Legarea materiei organice cu cea minerală în complexe organo-

minerale măreşte rezistenţa la descompunere a materiei organice de către
microorganisme.
Complexele adsorbtive organo-minerale au o capacitate ridicată de
reţinere a apei (Lăcătuşu, 2000, Bunescu, 1971).
Din punct de vedere morfogenetic, complexele argilohumice şi
argilo-feri-humice, în medii biologic active, aerate, cu reacţie în jur de
neutră, îndeplinesc un rol foarte important, acela de agenţi formatori şi
stabili de structură şi de porozitate, precum şi rol de reţinători de baze şi
fier în orizonturile superioare ale profilului solului.
Complexele humico-ferice şi humico-aluminice au însuşiri
contrastante faţă de cele argilo-humice şi argilo-feri-humice.
Complexele humico-ferice şi humico-aluminice, precum şi cele de
tip chelat, au o serie de însuşiri bune, dintre care amintim pe cea de
mobilizare a fosforului din fosfaţi greu solubili de fier şi aluminiu, dar
prezintă şi numeroase însuşiri negative. Din cauza marii lor mobilităţi,
uşurează dispersarea materiei minerale şi migrarea fierului şi aluminiului
complexat, ceea ce duce la formarea unui orizont Es, situat subiacent
orizontului de bioacumulare şi a unui orizont Bhs. De asemenea, determină
distrugerea sau împiedicarea formării unor structuri stabile în sol (de tip
glomerular) şi sărăcirea orizonturilor superioare ale profilului de sol, în
nutrienţi şi „Fe(OH)3“ şi „Al(OH)3“.
Complexele organo-minerale levigate la nivelul orizontului Bs sau
Bhs, suferă procese de precipitare, descompunere, insolubilizare şi
biodegradare.
Complexele organo-minerale humico-allofane sunt bogate în
materie organică şi sunt foarte avide pentru apă (sunt tixotropice în stare
umedă), iar prin uscare se întăresc.
Complexele organo-minerale sunt considerate creatoare de
fertilitate. Însă uneori, după cum am văzut, reprezintă agenţi de degradare
ai structurii glomerulare, agenţi de dispersie a materiei minerale şi agenţi
de sărăcire a orizonturilor superioare în nutrienţi. Însuşirile de adsorbţie şi
de schimb cationic sunt excepţionale pentru soluri şi alături de faptul că
prin legarea cu mineralele argiloase, substanţele humice devin mult mai
rezistente la acţiunea de descompunere de către microorganisme,
considerăm importanţa majoră a complexelor organo-minerale din sol,
pentru fertilitatea solului.

184
 Proprietăţile fizice

Proprietăţile fizice ale solului au influenţă majoră asupra modului în

care solul funcţionează în cadrul unui ecosistem. Creşterea şi dezvoltarea
plantelor, cât şi regimul apei şi a soluţiei solului sunt intens legate de
proprietăţile fizice ale acestuia. Culoarea solului, textura, structura şi
celelalte proprietăţi fizice sunt criterii în clasificarea diferitelor tipuri de sol.
Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce
structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse
împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.
Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de
sol, determinând formarea unor grupări sau agregate de sol.
Solul este un sistem complex, constituit din fază solidă, lichidă şi
substanţe gazoase, în care faza lichidă şi gazele ocupă spaţiile poroase dintre
particulele solide.

Proprietăţile fizice fac referire directă asupra naturii fazei solide a

solului, cu impact asupra regimului de apă şi aer în sol. Împreună, structura
şi textura solului ajută la determinarea capacităţii de aprovizionare cu
nutrienţi a fazei solide a solului şi a capacităţii solului de a reţine şi conduce
apa şi aerul necesare activităţii radiculare a plantelor.
De asemenea, proprietăţile fizice ale solului dau indicaţii asupra
modului de prelucrare mecanică a acestuia, cât şi asupra eroziunii.
 Compoziţia granulometrică a solului
Faza solidă a solului ocupă aproximativ 45-60 % din volumul acestuia
şi este constituită din substanţe în stare de dispersie moleculară şi ionică,
coloidală şi grosieră. Componenta principală este reprezentată de cuarţ şi de
mineralele cristalizate din clasa silicaţilor. Textura solului face referire la
mărimea şi proporţia particulelor, respective a fracţiunilor granulometrice ce
alcătuiesc solul, excluzând substanţele în stare moleculară şi ionică, precum
şi humusul. Stabilirea compoziţiei granulometrice face referire la
determinarea unor grupe de particule, denumite fracţiuni granulometrice.
A. Canarache (1990), defineşte particula elementară, ca fiind particula
minerală solidă, silicatată, care nu poate fi divizată prin tratamente fizice sau
chimice simple, în alte particule mai mici. Textura solului este dată de
conţinutul procentual cu care fracţiunile granulometrice cu diametrul mai
mic de 2 mm ( argilă, lut sau praf şi nisip ), care participă în definirea unei
probe de sol.

8.1. Sisteme de fracţiuni granulometrice

Particulele cu dimensiuni cuprinse între anumite limite au proprietăţi

specifice, formând o categorie de particule, respectiv grupe sau fracţiuni
granulometrice. Cu cât gradul de mărunţire este mai avansat, cu atât
suprafaţa şi numărul particulelor este mai mare.
Numărul şi suprafaţa particulelor în funcţie de gradul de mărunţire
(Gr. Obrejanu, St. Puiu, 1972)

Suprafaţa
Categoria
totală a
de  mm Nr. particule/g particulelor
particule
1 g/cm3
Nisip 2,0 - 0,2 90 - 720 11 - 23
grosier
Nisip fin 0,2 - 0,02 720 - 46000 24 - 91
Praf 0,02 - 0,002 46000 - 91 - 454
5776000
Argilă > 0,002 5776000 - 454 - 8000000
90260853
 În definirea texturii solului sunt folosite numai fracţiunile
granulometrice de nisip, praf şi argilă. A. Canarache (1990), indică că între
fracţiunile granulometrice, există corelaţii foarte distinct semnificative:
argila coloidală (diametrul mai mic de 0,002mm) şi argila fizică (diametrul
mai mic de 0, 01mm).

La stabilirea grupelor de particule granulometrice sunt utilizate

diferite sisteme de clasificare. Sistemul roman de clasificare (sistemul
Atterberg), este adoptat cu unele completări, după clasificarea elaborată de
Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului ( S.I.S.S.).

Sistemul Atterberg de clasificare a fraţiunilor granulometrice

– Argilă 0,002 mm
– Praf 0,002mm ..... 0,002 mm
– Nisip fin 0,2mm ..... 0,02 mm
– Nisip grosier 2,0mm ..... 0,2 mm
– Pietriş 20mm ..... 2,0 mm
– Pietre 200mm ..... 20 mm
– Bolovani > 200 mm

Sistemul Kacinski de clasificare a fraţiunilor granulometrice

– Argilă 0,001 mm
– Praf: fin 0,005 ..... 0,001 mm
– Praf mediu 0,01 ..... 0,005 mm
– Praf mare 0,05 ..... 0,01 mm
– Nisip fin 0,25 ..... 0,05 mm
– Nisip mediu 0,50 ..... 0,25 mm
– Nisip grosier 1,0 ..... 0,50 mm
– Pietriş 3 ..... 1,0 mm
– Pietre ..... > 3,0 mm
 Sistemul american de clasificare a fraţiunilor granulometrice
– Nisip 2,00 ..... 0,05 mm
– Praf 0,05 ..... 0,002 mm
– Argilă > 0,002 mm

Diametrul maxim de 2,0 mm al particulelor elementare al părţii fine a

solului, este considerat ca limită de separaţie între pământul fin şi scheletul
solului., deoarece la această dimensiune, capacitatea materialului de reţinere
a apei este scăzută, pe fondul unei permeabilităţi mărite pentru apă şi aer.
8.1.1. Caracterizarea fracţiunilor granulometrice
Fracţiunile granulometrice sunt caracterizate prin anumite proprietăţi
şi diametre limită, stabilite pe baza unor criterii precise.
Argila este reprezentată de silicaţi secundari, caracterizaţi prin
capacitate mare de schimb cationic şi de reţinere a apei, permeabilitate
scăzută pentru apă şi aer, plasticitate mare şi coeziune ridicată între
particule, respectiv minerale argiloase de tip: mice hidratate, caolinit,
hallozsit, montmorillonit, beidellit, etc.). Datorită complexităţii chimice şi
mineralogice şi gradului înaintat de dispersie, fracţiunea granulometrică de
tip argilă, este foarte activă din punct de vedere fizico-chimic.
Praful este constituit silicaţi primari, prezenţi sub formă de particule
fine de feldspaţi şi hornblendă, la care se adaugă şi cuarţ. Praful imprimă
solului o mare viteză a ascensiunii capilare, pe fondul unei coeziuni şi
permeabilitaţi moderate. Suspensiile rezultate ca urmare a dispersării în apă,
se limpezesc mai greu decât în cazul nisipului.
Nisipul este constituit din cuarţ şi diverse minerale primare nealterate
sau rezistente la alterare, de tip: muscovit, carbonat de calciu, feldspat, etc .
Nisipul conferă solului o permeabilitate bună, pe fondul unei capacităţi
reduse de reţinere a apei şi a elementelor nutritive. Pe fondul unui grad redus
de mărunţire a materialului, nisipul prezintă un caracter inactiv sau puţin
activ, sub aspectul proprietăţilor chimice şi fizice. Conţinutul ridicat de nisip
fin influenţează negativ asupra gonflării, contracţiei, ascensiunii capilare şi
capacităţii de formare a elementelor structurale.
Scheletul solului include fracţiunile granulometrice de diferite forme
(rotunjite, neregulate, angulare şi subangulare), care au o compoziţie
mineralogică identică cu a rocii din care provin, şi un diametru mai mare de
2 mm. Scheletul solului, nu este luat în calcul la determinarea texturii.
Materialul scheletic apare în general în cazul solurilor formate şi evoluate pe
roci dure, situate la adâncime mică. Procentul de schelet şi adâncimea la care
apare roca dură, sunt indicatori utilizaţi în calculul volumului de sol ce poate
fi folosit efectiv de vegetaţie. Acest volum de sol este cunoscut sub numele
de volum edafic util şi reprezintă volumul de sol fin raportat la m3, până la
roca dură sau până la 150 cm, dacă până la această adâncime nu apare roca
dură, din care se elimină procentul de schelet.
În cazul profilurilor de sol din zona montană, sunt evidente fracţiunile
granulometrice cu  > 2 mm (scheletul solului), astfel încât, pe lângă
determinarea texturii este indicat a se menţiona şi conţinutul în schelet al
solului.
C.D. Chiriţă, în 1974 face o clasificare a solurilor după conţinutul în
schelet (fragmente de rocă, pietriş, pietre, bolovani):

– soluri slab scheletice % fragmente de

schelet
– soluri moderat scheletice 5 - 20 %
– soluri semischeletice 25 - 50 %
– soluri scheletice 50 - 75 %
– soluri excesiv scheletice > 75 %

8.1.2. Clase de textură

În mod obişnuit, în soluri se regăsesc toate cele trei fracţiuni
granulometrice ce participă în definirea texturii. În analiza texturii pe diferite
profiluri de sol, se evidenţiază oscilaţii mari sub aspectul celor trei categorii
de particule, astfel încât, în funcţie de conţinutul procentual al acestora,
solurile sunt grupate în clase texturale, denumite şi specii de textură.
Sistemele de clase texturale, sunt diferite, în funcţie de ţară şi de autori.
 Sistem de clase texturale, utilizat în România
Praf
Argila % %
Denumirea 0,002-
‹0,01m ‹0,002m
0,02m
m m
m
Textură
nisipoasă ≤10 ≤5 ≤32
grosieră
Textură
Nisipo-
mijlociu- 11-20 6-12 ≤32
lutoasă
grosieră
luto-
≤20 12-32 ≥33
nisipoasă
luto-
Textură nisipo- 31-45 ≤10 ≤5
mijlocie argiloasă
lutoasă 31-45 13-20 6-12
luto-
31-45 21-32 ≥33
prăfoasă
luto-
46-60 33-45 ≤32
Textură argiloasă
mijlocie-fină luto-argilo-
46-60 33-45 ≥33
prăfoasă
argilo-
61-70 46-60 -
Textură fină lutoasă
argiloasă 71 ≥61 -

Datele evidenţiază existenţa a 10 clase texturale, care în formă

simplificată, pot fi reduse la 5. Solurile nisipoase prezintă proprietăţi
asemănătoare nisipului, iar cele argiloase, proprietăţi asemănătoare argilei.
În funcţie de poziţia lor pe scara claselor texturale, celelalte soluri prezintă
proprietăţi mai apropiate sau mai depărtate de cele ale nisipului şi ale argilei.
Solurile cu textură grosieră, includ solurile nisipoase şi nisipo-lutoase şi sunt
definite prin prezenţa unui conţinut ridicat de particule nisipoase şi scăzut de
particule argiloase, fiind denumite soluri uşoare. Solurile cu textură fină,
includ solurile luto-argiloase până la argiloase şi sunt definite prin conţinut
foarte mare de particule argiloase şi scăzut de particule nisipoase, fiind
cunoscute şi sub denumirea de soluri grele. Solurile cu textură mijocie,
includ solurile luto-nisipoase până la luto-prăfoase, având un procent mediu,
relativ egal, din cele 3 fracţiuni granulometrice menţionate anterior : 20-45
% argilă şi de circa 33 % praf şi 30 % nisip. Pe baza clasificării texturale
americane, I.C.P.A. Bucureşti, elaborează în 1989 o diagramă texturală, care
are la bază un triunghi echilateral. Fiecare latură, corespunde uneia din cele
3 variabile care participă în definirea texturii: argilă, praf şi nisip. Vârfurile
triunghiului reprezintă 100 % din fracţiunea granulometrică respectivă, iar
bazele opuse vârfurilor 0 %. Prin analize de laborator se determină procentul
de nisip, praf şi argilă. Pentru determinarea texturii, pe cele 3 laturi se
fixează procentul de argilă, praf şi nisip, iar din punctele respective se duc
paralele la baza 0 a fiecărei fracţiuni granulometrice. Cele 3 paralele, se
intersectează într-un singur punct, iar compartimentul ne indică textura
solului.
C.D. Chiriţă (1955) stabileşte pentru solurile din România, pe baza
conţinutului procentual ale fiecărei fracţiuni granulometrice, 6 clase
texturale.

Categorii de soluri după conţinutul în nisip, praf şi argilă

Denumirea Argilă % Praf % Nisip %
Sol nisipos 0-5 0 - 10 > 90
Sol nisipo-lutos 10 - 20 10 - 20 60 - 80
Sol luto-nisipos 15 - 30 10 - 35 40 - 70
Sol lutos 25 - 37 15 - 40 30 - 55
Sol luto-argilos 35 - 45 20 - 45 20 - 45
Sol argilos > 50 20 - 45 5 - 30

Pe baza conţinutului de argilă, praf şi nisip, sunt definite cele 6 clase

texturale care sunt utilizate în studiile pedologice curente.
8.1.3. Caracterizarea solurilor după textură
În funcţie de conţinutul în fracţiuni granulometrice, solurile sunt numite
nisipoase, lutoase, argiloase, nisipo-lutoase, luto-argiloase etc.
1. Solurile nisipoase sunt constituite aproape în întregime din nisip şi
prezintă un conţinut maxim de 12 % praf şi 10 % argilă. Datorită acestui
aspect, solurile nisipoase prezintă permeabilitate mare pentru apă şi aer, nu
au structură, coeziune şi plasticitate, sunt sărace în humus şi elemente
nutritive, se încălzesc repede şi puternic, sunt spulberate de vânt şi prezintă
fertilitate redusă.
 2. Solurile nisipo-lutoase sunt constituite din 75 - 85 % nisip. În
cazul unui conţinut bun de humus, ele prezintă o fertilitate ridicată.
Proprietăţile fizice, fizico-chimice, mecanice şi biologice sunt bune.
3. Solurile luto-nisipoase au un conţinut de nisip între 60 - 85 % şi de
maxim 20 % argilă. Pe aceste soluri se dezvoltă în condiţii bune o vegetaţie
forestieră.
4. Solurile lutoase. Cele trei fracţiuni granulomerice, argilă, praf şi
nisip participă în alcătuirea probei de sol în cantităţi aproximativ egale,
respectiv 10 - 30 % argilă, 15 - 32 % praf şi maxim 65 % nisip. Prezintă o
permeabilitate moderată pentru apă şi au capacitate de absorbţie, reţinând
astfel substanţele nutritive.
5. Solurile luto-argiloase conţin circa 42,5 % argilă şi circa 15 - 32,5
% praf, având proprietăţi fizico-mecanice bune, asemănătoare solurilor
lutoase.

100 0

80 AF 20

70 30
AA 32

60 40

A AL AP
45 F 55
40
T TN TT TP
60

33 67

L LN LL LP
20
M 80

12 S SG+SM+SF
SS SP
U
6
N G
0 100
100 80 60 40 20 0
68

Diagrama triunghiulară a texturii (după F. Filipov,2003)

 G – texturi grosiere (N – nisip, U – nisip lutos)
M – texturi mijlocii (S – lut nisipos, L –lut)
F – texturi fine (A – argilă, T –lut argilos)

În clasele texturale N şi U sunt incluse 3 subclase texturale care sunt

definite în funcţie de valoarea raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
6. Solurile argiloase. Conţin un minim de 55 % argilă şi un maxim de
40 % praf şi 45 % nisip. Fracţiunea granulometrică de argilă fiind
dominantă, aceste soluri prezintă o permeabilitate redusă pentru apă şi aer,
reţin puternic apa; au o capacitate de absorbţie mare, capacitate de schimb
cationic ridicată, plastiticitate şi aderenţă puternică. În perioadele cu exces
de apă îşi măresc volumul iar în stare uscată au o contracţie puternică, se
lucrează greu, reclamând un consum mare de energie motiv pentru care au
fost denumite soluri grele. Au o fertilitate ridicată iar pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice, hidrofizice, mecanice şi de aeraţie sunt necesare măsuri
ameliorative: aplicarea de substanţe fertilizante organice, lucrări agrotehnice
efectuate la timpul optim, cultivarea în asolament a plantelor perene, etc.
8.1.4. Textura solurilor pe profil
Compoziţia granulometrică a materialului parental şi caracteristicile
procesului de solificare, au un rol determinant în variaţia texturii în cadrul
diferitelor profiluri de sol. În general solurile se formează şi evoluează pe
material textural omogen, caz în care , lipsa sau manifestarea cu intensitate
scăzută a procesului de migrare a argilei cât şi argilizarea mai puţin intensă,
determină practic prezenţa unei texturi constante pe profilul analizat, textură
nediferenţiată la nivelul diferitelor orizonturi. În cazul solurilor formate şi
evoluate pe material textural omogen, dar în contextul manifestării cu
intensitate a proceselor de argilizare şi/sau a migrării argilei pe profil, avem
o diferenţiere texturală la nivelul unui orizont de acumulare a argilei, orizont
de tip Bt sau Btna.
Diferenţierea texturală este exprimată cantitativ, prin indicele de
diferenţiere texturală, notat cu simbolul Idt. Valoarea acestui indicator este
dată de raportul dintre procentul de argilă din orizontul B şi din orizontul
supraiacent acestuia, orizont de tip A sau E. Valoarea indicelui de
diferenţiere texturală, este de 1 pentru solurile nediferenţiate textural, de
1,1-1,2 pentru solurile slab diferenţiate textural, de 1,2-1,4 pentru solurile
moderat diferenţiate textural, de 1,4-2,0 pentru solurile puternic diferenţiate
textural şi de peste 2,0 în cazul solurilor foarte puternic diferenţiate textural.
 Prin diferenţierte texturală, se înţelege nu neapărat schimbarea
speciei texturale pe adâncime, ci creşterea conţinutului de argilă, însoţită
sau nu de trecerea la o textură mai fină.( St. Puiu, 1980).
În unele cazuri, solurile se formează şi evoluează pe material textural
neomogen, în contextul existenţei unor straturi cu texturi diferite, respectiv
materiale parentale de origine aluvială. Neomogenitatea materialului
determină prezenţa texturii contrastante sau a aşa numitelor contraste de
textură.
În cazul în care conţinutul de argilă este de cel puţin 2 ori mai mare la
nivelul orizontului Bt decît în orizontul supraiacent E, cu o trecere bruscă
între cele 2 orizonturi, pe minim 7,5 cm până la maxim 15 cm, solul este
caracterizat prin schimbare texturală abruptă, întâlnită în cazul planosolurilor
şi a solurilor cu caracter planic. Acest caracter planic este datorat prezenţei
materialului parental bistratificat, cât şi procesului de solificare, orientat în
direcţia unei eluvieri intense. Bistratificarea, determină formarea orizontului
de eluviere pe seama stratului sărac în argilă şi a unui orizont argiloiluvial pe
seama stratului subiacent, bogat în argilă.

8.1.5. Importanţa texturii solului

Este cunoscut faptul că solul care aparţine unei clase texturale se
comportă diferit faţă de apă, aer, căldură, pătrunderea rădăcinilor, activitatea
microorganismelor, reţinerea elementelor nutritive, reacţia la îngrăşăminte şi
amendamente, etc.
C. Chiriţă (1974) arată că textura solului determină şi influenţează
proprietăţile fizice, fizico-mecanice, chimice şi biologice ale solului, dintre
care amintim:
 porozitatea totală (capilară şi necapilară);
 structura (formare şi caractere);
 higroscopicitatea şi coeficientul de ofilire;
 permeabilitatea pentru apă şi aer;
 capacitatea de reţinere şi cedare a apei;
 absorbţia apei şi a ionilor;
 capacitatea de schimb cationic;
 procesele biochimice datorate activităţii microorganismelor.
Pe baza texturii se pot determina condiţiile de formare a solurilor,
intensitatea procesului de solificare, caracterizarea genetică a solului,
prognoza evoluţiei solului, precizarea prezenţei orizontului Bt (argiloiluvial).
 Cu ajutorul texturii, cunoscând cerinţele plantelor cultivate se poate
aprecia cel mai indicat mod de folosinţă al solului, stabilindu-se măsurile
agrotehnice, agrochimice şi ameliorative optime , de tip: irigaţii, desecări,
drenaje, etc.

8.2. Structura solului

V.R. Viliams (1950) consideră că structura solului este trăsătura de bază

de care depinde fertilitatea acestuia. Particulele elementare ale solului sunt
organizate la nivel superior în formaţii complexe, care constituie structura.
Agregatele structurale ale solului rezultă prin asocierea şi agregarea
particulelor elementare de sol. C Chiriţă (1955) arată că, în majoritatea
cazurilor, agregatele structurale au rezultat prin fragmentarea masei de sol şi
nu prin agregarea particulelor elementare. A. Canarache (1991), pe baza
celor amintite anterior, foloseşte un termen cu arie mai largă, acela de
“element structural”, pe care îl defineşte ca fiind: o unitate complexă
formată în procesul de pedogeneză şi care este constituită din mai multe
particule primar şi/sau microagregate de sol, alipite sub acţiunea unui
agent de agregare sau rezultată din fragmentarea solului.
 8.2.1. Principalele tipuri de structură
Diversitatea formei şi mărimii agregatelor, cât şi caracterele diferite
ale suprafeţelor şi muchiilor elementelor structurale, determină prezenţa în
sol, la nivelul diferitelor orizonturi, a mai multor tipuri morfologice de
structură. În cazul solurilor de pe teritoriul României, pentru cazul solurilor
structurate, întâlnim următoarele tipuri de structură: glomerulară,
grăunţoasă (granulară), poliedrică, prismatică columnară, lamelară şi
lenticulară.
Structura glomerulară prezintă agregate de formă sferică, cu
diametrul între 0,2 - 5 mm, sunt poroase în interior, având conturul ondulat,
iar prin apăsare se desfac în agregate mai mici. Acest tip de structură este
caracteristic orizonturilor de bioacumulare de tip A (cernoziom, rendzină şi
roşcat-brun etc.).
Structura grăunţoasă. În cadrul structurii grăunţoase, forma
agregatelor este sferică, cu diametre cuprinse între 5 - 10 mm. Agregatele
structurale prezintă în interior o porozitate mai redusă, fiind mai îndesate şi
mai compacte. Este caracteristică, orizonturilor cu humus al solurilor
cultivate, solurilor de pădure şi pajiştilor.
Structura poliedrică subangulară (alunară), prezintă agregate
rotunjite, cu diametrul cuprins între 0,5 - 3 mm (feţe curbe şi rotunjite). Se
întâlneşte în orizonturile de tip Bv (cu un conţinut moderat de argilă) şi în
orizonturile de tranziţie de tip AB şi EB.
Structura poliedrică (nuciformă). Agregatele sunt aproape rotunde,
cu o dezvoltare egală pe cele 3 direcţii spaţiale şi un diametru cuprins între
0,5 - 2 cm, cu feţe neregulate, mărginite predominant de muchii. Acest tip de
structură, este caracteristică orizonturilor de tip Bv, Bt sau în cazul
orizonturilor de tranziţie de tip AB sau EB.
Structura prismatică, prezintă fragmente în formă de prismă, având
dimensiuni între 3 - 5 cm. Este caracteristică orizonturilor de tip Bv.
Structura columnară prezintă agregate prismatice, rotunjite în partea
superioară. Este caracteristică orizonturilor de tip Btna, întâlnite la solul de
tip soloneţ.
Structura lamelară (şistuoasă). Agregatele sunt alungite, având feţe
de separaţie plane, cu dimensiuni între 3 - 5 mm. Este întâlnită în cadrul
solurilor luvice (luvosoluri), la nivelul orizontului E.
 Structura lenticulară. Agregatele au aspect lenticular, cu dimensiuni
cuprinse între 1 - 3 mm şi cu suprafeţe curbate. Este caracteristică solurilor
formate şi evoluate pe marne, marne argiloase, marne şistuoase etc.
În cazul solurilor nestructurate, particulele elementare sunt necoezive şi
dispuse mai mult sau mai puţin îndesat, uneori cimentate într-o masă de sol
nefragmentabilă. Tipurile de structură întâlnite în cazul solurilor
nestructurate sunt: masivă şi monogranulară.
Structura masivă. Particulele minerale sunt consolidate sau
cimentate, masa întregului orizont sau a unei părţi din orizont este
nefragmentabilă în elemente structurale.
Structura monogranulară. Particulele elementare ale orizontului
pedogenetic sau a unei părţi dintr-un orizont nu sunt grupate în elemente
structurale.
8.2.2. Formarea structurii
Structurarea solului are loc în cursul procesului de formare şi evoluţie
a solurilor. Agregatul structural este constituit din particule elementare mai
grosiere (nisip şi praf), unite prin coloizi ai solului. Coloizii, aflându-se în
stare de dispersie, pătrund între particulele grosiere iar, prin coagulare în
stare de gel, determină formarea de agregate structurale. În cazul unei
coagulări ireversibile, la umezire accentuată, coloizii rămân sub formă de
gel, imprimând stabilitate hidrică agregatelor în timp ce, dacă coagularea
este reversibilă, la umezire coloizii trec în stare dispersă, structura
neprezentând stabilitate hidrică, iar agregatele se desfac.
O bună structurare a solurilor la nivelul orizontului A are loc în
prezenţa principalilor coloizi ai solurilor (humus şi argilă) în anumite
condiţii. Humusul trebuie să fie constituit în principal din acizi huminici (ce
coagulează ireversibil) iar argila din minerale de tip montomorillonit -
beidellit (ce conferă stabilitate hidrică, absorbind mai multă apă). Conţinutul
de humus trebuie să fie ridicat, iar cel de argilă mediu. Atât argila cât şi
humusul trebuie să aibă adsorbiti îndeosebi cationi de Ca şi Mg (ce produc o
coagulare ireversibilă).
Aceste condiţii sunt îndeplinite, de exemplu, în orizonturile de tip A
ale cernoziomurilor, ce prezintă o structură glomerulară bună.
În condiţiile în care conţinutul de humus este scăzut, pe fondul
prezenţei argilei, se formează agregate mari cu feţe şi muchii bine precizate,
având stabilitate mecanică mare dar care se desfac uşor sub influenţa apei
(ex: structura prismatică în orizontul Bt).
Pe fondul existenţei unui conţinut ridicat de humus, dar redus de
argilă, se formează agregate de dimensiuni mici, rotunjite, ce prezintă
stabilitate hidrică mare dar care, prin presare, se desfac uşor (ex: cazul
solurilor nisipoase bogate în humus).
În cazul solurilor bogate în săruri de Na + sau Na+ adsorbit în cantitate
mare, situaţia, sub aspectul structurii este corespunzătoare. Ionul de Na + are
acţiune puternic dispersantă astfel încât, la umezire, agregatele structurale se
desfac repede şi complet determinând mocirlirea solului.
Când se găsesc în cantităţi mari, coloizii de fier şi aluminiu acţionează
în complex cu argila şi humusul, având un rol important în structurarea
solurilor. Ex: cazul solurilor din zona de pădure la nivelul orizontului Bt; Bs
şi Bhs, în care coloizii de fier constituie principalul ciment al agregatelor
structurale, mărind coeziunea particulelor în cadrul agregatului structural.
Un rol deosebit în structurarea solurilor îl au şi plantele,
microorganismele, fauna din sol, fenomenele de umezire şi uscare, de îngheţ
şi dezgheţ etc.
Sistemul radicular al plantelor cedează în sol substanţe care provoacă
o coagulare a coloizilor. Apa din sol este consumată de către plante având ca
efect coagularea coloizilor prin deshidratare.
Materia organică rămasă în sol şi la suprafaţa acestuia este
transformată în humus, cu rol deosebit în structurarea solului. Acţiunea
mecanică exercitată de sistemul radicular al plantelor (în special vegetaţia
ierboasă cu sistem radicular fascicular) asupra fragmentelor de sol are o
importanţă majoră în formarea structurii (structura glomerulară).
În urma activităţii microorganismelor, în sol sunt secretate substanţe
cu rol în coagularea particulelor iar în cazul unei activităţi microbiologice
intense în sol, la suprafaţa particulelor se formează micelii ce contribuie la
formarea agregatelor pe cale mecanică. Organismele (râmele) fragmentează
masa solului prin ingerarea şi eliminarea materialului de sol, determinând, în
unele cazuri, o structurare coprogenă a acestora.
În cazul umidităţii ridicate, materialul de sol se prezintă sub formă
nefragmentată iar, prin uscare, apar crăpături, determinând formarea unei
structuri primare. Alternanţa îngheţ-dezgheţ are, de asemenea, un efect de
fragmentare a masei de sol (ex: bulgării mari sau curelele de sol, în toamnă,
care sunt fragmentate iarna, solul fiind mărunţit în primăvară).
8.2.2. Degradarea şi refacerea structurii
Degradarea structurală a solului poate fi de natură mecanică, fizico-
chimică şi biologică. Degradarea mecanică a structurii solului este asociată
cu efectele unei agriculturi intensive. Prin luarea terenurilor în cultură,
conţinutul de humus scade, cu efect negativ major asupra stării structurale a
solului. Bătătorirea solului, prin trecerea repetată a tractoarelor, atelajelor,
animalelor are ca efect degradarea mecanică a solului.
Păşunatul neraţional, în mirişte, în special când solul este prea umed,
precum şi o “ încărcare “ excesivă cu animale a suprafeţei de teren,
determină de asemenea modificări mecanice structurale negative.
Prelucrarea mecanică necorespunzătoare a solului, respectiv la umiditate
prea mare sau prea mică cu formarea de brazde, curele sau bulgări mari,
implică un aport mecanic suplimentar, cu acţiune negativă majoră în
distrugerea stării structurale a solului.
Apa din precipitaţii are o acţiune de degradare fizico-chimică a
structurii solului, astfel încât, în timp, cationii de Ca2+ adsorbiţi la complexul
adsorbtiv sunt înlocuiţi cu ioni de H+.
În cazul în care avem Na+ adsorbit la complexul adsorbtiv peste
anumite limite, respectiv: 5 - 15 % din capacitatea totală de schimb cationic
şi chiar mai mult de 15 % Na/T, în unele cazuri aproximativ 60- 80 % Na/T,
cimentul de legătură îşi pierde stabilitatea, determinând o degradare
structurală.
Microorganismele din sol descompun humusul, care este unul dintre
principalii coloizi de legătură ai particulelor elementare în agregate
structurale, favorizând degradarea biologică a structurii solului.
Sub aspectul refacerii structurale, procesele care intervin în refacerea
structurii au fost analizate la formarea structurii. Vom menţiona aici numai
influenţa pozitivă a ierburilor perene în refacerea structurală.
Lungu (1960), cercetând aspectul ameliorării structurii pe diferite
tipuri de sol: cernoziom cambic, cernoziom argiloiluvial, sol cernoziomoid,
sol brun-roşcat şi lăcovişte în cadrul unor unităţi de cercetare evidenţiază că
agregatele hidrostabile cu diametrul de 0,25 mm au valori mai ridicate pe
toate tipurile de sol analizate, cultivate cu ierburi perene decât în cazul
culturilor anuale. Astfel pe cernoziom procentul agregatelor hidrostabile este
cuprins între 13,3 % în cazul culturilor anuale şi 19,4 % la culturile de
ierburi perene, la cernoziomul cambic între 46,1 % pentru culturile anuale şi
70,0 % la ierburile perene şi 70,5 % în cazul unui sol de tip gleiosol (pentru
culturi anuale) şi 78,1 % (pentru ierburile perene). În cadrul unui sistem
raţional de agricultură, având în vedere prevenirea degradării şi refacerea
structurii, trebuie avute în vedere următoarele măsuri:

 asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului;

 corectarea reacţiei solului (limite optime);
 urmărirea şi menţinerea compoziţiei cationilor schimbabili;
  executarea lucrărilor mecanice la umiditate corespunzătoare şi prin
folosirea strictă a utilajelor (număr de lucrări şi masă a utilajelor);
 folosirea pentru irigaţie a apelor nemineralizate;
 evitarea folosirii irigaţiei prin aspersiune în cazul în care solul nu
este acoperit de vegetaţie;
 folosirea asolamentului, cu rotaţie de lungă durată incluzând
periodic culturi ameliorative.

8.3. Densitatea solului (D)

Densitatea solului este cunoscută şi sub denumirea de greutate

specifică (GD), fiind definită ca masă a unităţii de volum a particulelor
solide. În sistem metric, densitatea particulelor poate fi exprimată cu
termenul de megagrame pe m3 (Mg/m3). Astfel, dacă 1 m3 de particule solide
cântăreşte 2,6 Mg, densitatea particulelor este de 2,6 Mg/m3 (care poate fi
exprimată şi în grame pe centimetru cub (g/cm3). Densitatea depinde de
compoziţia chimică şi de structura cristalină a particulelor minerale, nefiind
afectată de porozitate. Aşadar densitatea particulelor nu este în raport cu
dimensiunea particulelor sau cu modul de aranjare a acestora (structură):
G
D sau Gs 
Vpt
D sau Gs - densitatea sau greutatea specifică;
G - greutatea particulelor minerale şi organice.
Cu toate că există considerabile variaţii sub aspectul diferenţei de
densitate a solurilor minerale, aceasta oscilează în limite neînsemnate de
2,60 - 2,75 Mg/m3, deoarece cuarţul, feldspaţii, mica şi silicaţii coloidali
care în mod obişnuit alcătuiesc marea masă a solurilor minerale au densităţi
apropiate de aceste valori.
Când în sol apar cantităţi mari de minerale, cu densitate mare a
particulelor (magnetit, garnet, epidot, zircon, turmalină şi hornblendă),
valoarea densităţii poate depăşi 3,0 Mg/m3.. În cazul în care volumul
materiei organice este mult mai mare decât volumul particulelor minerale
solide, raportat la volumul total al solului, avem o densitate a particulelor de
0,9 - 1,3 Mg/m3, prin urmare raportul acestor constituenţi are efecte majore
asupra densităţii particulelor.
Pentru calcul, ca medie, suprafaţa arabilă a unui sol mineral (cu un
conţinut de 3-5 % materie organică, se consideră a avea o densitate a
particulelor în jur de 2,65 Mg/m3.

8.4. Densitatea aparentă (da)

Este cunoscută şi sub denumirea de greutate volumetrică (Gv) şi

reprezintă greutatea unităţii de volum total al solului uscat la 1050 C, în
structură naturală şi se exprimă în grame de sol uscat pe 1 cm3.

G
Da sau Gv 
Vt

Da sau Gv = densitatea aparentă;

G = greutatea unei probe de sol uscat la 1050 C;
Vt = volumul total (volumul particulelor + volumul porilor).

Datorită faptului că în calculul densităţii aparente intervine Vt

(volumul total) adică volumul ocupat de particulele solide, cât şi de spaţiile
libere dintre particule (porii), valorile densităţii aparente sunt mult mai mici
decât ale densităţii fiind cuprinse de obicei între 1 şi 2. Factorii de care
depinde densitatea aparentă a unui sol sunt: compoziţia mineralogică,
conţinutul solului în materie organică şi în special modul de aşezare a
particulelor solide în masa solului (tasare respectiv afînare).
Densitatea aparentă diferă atît de la un sol la altul, cât şi în cadrul
aceluiaşi tip de sol.
Solurile cu un conţinut ridicat de humus au o densitate aparentă mai
mică decât solurile sărace în humus, cele cu textură grosieră (nisipoasă)
prezintă valori ale densităţii aparente mai mici decât în cazul solurilor cu
textură fină (argiloasă). Solurile bine structurate au valori ale densităţii
aparente mai scăzute decât în cazul solurilor cu structură slab dezvoltată,
lipsite de structură sau cu structură distrusă. În cadrul aceluiaşi tip de sol,
valorile densităţii aparente sunt mai mici în orizonturile de suprafaţă, de tip
A şi mai ridicate în orizonturile inferioare, de tip Bt, Btna, G.
Valorile densităţii aparente la nivelul stratului arat prezintă modificări
sensibile în decursul timpului, ca urmare a efectuării lucrărilor mecanice,
putând scădea sub valoarea de 1,0 după efectuarea arăturii. Densitatea
aparentă oferă indicaţii asupra compoziţiei solului sub aspectul proporţiei
dintre partea organică şi partea minerală, cât şi asupra gradului de afânare
sau tasare a acestuia. În practica curentă, cunoaşterea greutăţii volumetrice
permite efectuarea de calcule simple pentru determinarea porozităţii, a
rezervei de apă, de elemente nutritive în cadrul solului, calculul normelor de
irigaţie etc. Astapov şi colab. (1959), foloseşte pentru calculul rezervelor
absolute (M) a unor componente din sol pe o anumită adâncime (h)
următoarea formulă:
M = p x Gv x h x (t/ha) = 0,1 x p x Gv x h x (kg/m2)
Pentru exprimarea conţinutului relativ în mg la 100 g sol uscat la aer
(m), formula devine:
N = m x Gv x h x (kg/ha) = 0,1 x m x Gv x h (g/m 2), în care:
p - conţinutul relativ în % faţă de greutatea solului uscat;
0,1 - coeficient pentru exprimarea rezervei de apă (1 mm = 10 m3/ha).
Exemplul de calcul al rezervei de apă pe adâncimea de 30 cm la o
umiditate de 15 % şi o densitate aparentă de 1,3.
Apa t/ha sau m3/ha = 15 * 1,3 * 30 = 585 m3/ha.

8.5. Porozitatea solului

Sub aspectul dimensiunilor porilor şi a volumului total al spaţiului

poros (spaţiu lacunar), avem o variaţie în funcţie de modul de aşezare (afânat
sau îndesat) al elementelor texturale şi structurale. Porozitatea totală a
solului este exprimată în % din volumul total al acestuia:
Da
P %  100(1  )
D
Porozitatea totală este constituită din porozitate capilară, (pori cu
diametrul mai mic de 1 mm) şi porozitate necapilară, (pori cu diametrul mai
mare de 1 mm), cunoscută şi sub denumirea de porozitate de aeraţie.
Porozitatea de aeraţie reprezintă porii ocupaţi cu aer când solul are o
umiditate la nivelul capacităţii de câmp şi se calculează cu următoarea
formulă:

Pa = Pt - CC x Da

Situaţia optimă, sub aspectul porozităţii, este întâlnită la solurile cu

textură mijlocie şi structură glomerulară, ce au o porozitate totală de 50 - 60
% din care peste jumătate o reprezintă porozitatea necapilară sau de aeraţie.
La solurile cu textură argiloasă porozitatea de aeraţie este mai mică
decât în cazul solurilor cu textura grosieră şi, de asemenea, solurile
nestructurate prezintă valori mai scăzute ale porozităţii de aeraţie decât cele
structurate.
În cazul unui profil de sol, porozitatea totală se reduce pe măsura
creşterii adâncimii, în timp ce, porozitatea capilară prezintă creşteri ale
valorilor, la nivelul orizonturilor de tip Bt; Btna, G. Kacinski consideră
drept “condiţii normale de aeraţie”, situaţia în care porozitatea de aeraţie
reprezintă cel puţin 25 - 30 % din porozitatea totală a solului.
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Proprietăţi hidrofizice

8.12.1. Apa din sol

În sol apa este necesară atît în procesul de solificare, cît şi
pentru satisfacerea necesităţilor plantelor. Plantele au nevoie de
apă pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, respectiv la
germinare, răsărire, fructificare.
Prin intermediul apei, plantele primesc elementele
nutritive necesare creşterii şi dezvoltări. Cantitatea de apă
necesară plantei pentru formarea unui gram de materie vegetală,
variază între 220 g şi 1000 g.
Sursa principală de apă a solului o constituie
precipitaţiile atmosferice, apa provenită din ploi şi apa sub
formă de zăpadă.
În sol, apa poate ajunge şi prin intervenţie antropică,
respectiv apa de irigaţie. În cantităţi mult mai reduse, apa în sol
provine din condensarea şi absorbţia vaporilor de apă din
atmosferă.
O altă sursă de apă pentru sol este apa freatică şi cea
provenită din scurgeri laterale.
În cazul unui conţinut scăzut în apă, datorită forţelor de
adsorbţie, moleculele de apă sunt reţinute prin atracţia reciprocă
dintre dipolul de apă şi suprafaţa particulei de sol.
În cazul solurilor nesaturate, apa se găseşte sub formă
peliculară continuă în jurul particulelor de sol, fiind reţinută de
forţele capilare sau de forţele de menisc.
Pentru solurile saturate în apă, mişcarea acesteia este
realizată de acţiunea forţei de gravitaţie. În cazul solurilor cu un
conţinut ridicat de săruri solubile, un rol deosebit revine forţelor
osmotice, care se manifestă cu intensitate ridicată, determinînd
apariţia secetei fiziologice.
287
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

8.12.1.1. Forţele de reţinere a apei în sol

Forţele de reţinere a apei în sol la suprafaţa particulelor şi
în pori sunt de natură diferită, astfel încît reţinerea şi mişcarea
apei se manifestă cu intensităţi variate. O importanţă mai mare o
au forţa gravitaţională, forţele capilare, forţele de adsorbţie sau
sorbţie, forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă din
sol, forţele de sugere a rădăcinilor, forţele osmotice, forţele
hidrostatice etc.
8.12.1.2. Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din
porii necapilari ai solului (în condiţiile unui sol saturat în apă).
Sub acţiunea forţei gravitaţionale apa circulă descendent prin
porii necapilari, umectînd profilul de sol pe adîncimi mari,
uneori pînă la nivelul pînzelor freatice. Pe măsură ce cantitatea
de apă se micşorează forţa gravitaţională se diminuează ca
intensitate. Pe terenurile înclinate, sub acţiunea forţei
gravitaţionale apa se deplasează din zonele mai înalte către cele
mai joase, prin scurgere de suprafaţă sau laterală.
8.12.1.2. Forţele capilare. După eliminarea apei din porii
necapilari ai solului, apa este menţinută datorită forţelor capilare
în porii capilari ai acestuia.
Reţinerea şi mişcarea apei în capilare este determinată de
deficitul de presiune ce se creează în capilarele solului, deficit
definit prin relaţia lui Laplace:
2
p 
r
 - tensiunea superficială;
r - raza meniscului.
Deficitul de presiune sau forţa capilară este invers
proporţională cu raza capilarului (apa se mişcă din capilarele
288
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

mai mari, unde deficitul de presiune este mai mic către

capilarele mai mici unde deficitul de presiune este mai mare).
8.12.1.3. Forţele de adsorbţie sau de sorbţie se manifestă
asupra apei aflată la suprafaţa particulelor de sol. Prin pierderea
apei din porii necapilari şi apoi capilari, rămîne în sol apă
reţinută la suprafaţa particulelor. Această apă este reţinută foarte
puternic (10.000 km) nu se mişcă sau se mişcă foarte lent (de la
peliculele mai groase către peliculele mai subţiri sau sub formă
de vapori). Forţele de adsorbţie sunt de natură electrostatică şi se
manifestă datorită caracterului dipolar al moleculelor de apă
care sunt atrase la suprafaţa particulelor de sol unde există
sarcini electrice libere (hidratarea).
8.12.1.4. Forţele determinate de tensiunea vaporilor de
apă
În porii solului se găseşte şi apa sub formă de vapori.
Tensiunea (presiunea) vaporilor de apă depinde de temperatura
şi umiditatea solului. La umiditate constantă, tensiunea creşte cu
temperatura. Diferenţele de tensiune crează forţe ce determină
mişcarea vaporilor de apă din zonele unde presiunea este mai
mare, către cele cu presiune mai mică.
8.12.1.5. Forţele de sugere a rădăcinilor plantelor
Apa din sol este în contact permanent cu rădăcinile
plantelor şi este supusă forţelor cu sugere a acestora. În cazul
majorităţii plantelor, forţele de sugere sunt între 15 - 20
atmosfere. Pe măsură ce apa din imediata apropiere a rădăcinilor
se consumă, apa de la distanţe mai mari este atrasă şi se mişcă
către acestea.
8.12.1.6. Forţele osmotice. Acţionează în cazul solurilor
bogate în săruri solubile. Prin solubilizarea sărurilor în apa din
sol, presiunea osmotică creşte cu cît cantitatea de săruri

289
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

dizolvate este mai mare. Datorită presiunii osmotice ridicate apa

din solurile bogate în săruri solubile este reţinută puternic, aşa
încît chiar atunci cînd solul are apă peste capacitatea de cîmp,
aceasta nu poate fi utilizată de plante (seceta fiziologică).
8.12.1.7. Forţele hidrostatice. Acţionează în cazul în care
solurile sunt saturate în apă (orezării sau terenuri pe care
bălteşte apa). Aceste forţe sunt datorate greutăţii stratului de apă
care determină pătrunderea acesteia în adîncime.

8.12.2. Indicii hidrofizici ai solului

Aceşti indicatori hidrofizici sunt apreciaţi prin valori
convenţionale exprimate în procente ale masei de apă în raport
cu masa solului uscat. Aceşti indicatori sunt reprezentaţi de:
coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire,
capacitatea pentru apă în cîmp şi capacitatea maximă pentru
apă fiind frecvent utilizaţi în lucrările de irigaţii.
8.12.2.1. Coeficientul de higroscopicitate este cunoscut şi
sub denumirea de coeficient maxim de higroscopicitate.
Reprezintă cantitatea maximă de vapori de apă pe care o poate
adsorbi solul uscat, într-o atmosferă saturată în vapori de apă.
Acest coeficient se notează cu CH, iar valoarea maximă
corespunde umidităţii de 50 atmosfere, neaccesibilă plantelor.
Valoarea CH depinde de suprafaţa totală de adsorbţie, respectiv
creşte de la solurile cu textura nisipoasă către cele cu textura
argiloasă. Coeficientul de higroscopicitate depinde şi de
conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri, cît şi de
natura cationilor din sol. Valorile coeficientului de
higrscopicitate sunt de circa 1 % pentru solurile cu textură
nisipoasă, de cca 8% pentru solurile cu textură lutoasă şi de
circa 14 % în cazul solurilor cu textură argiloasă. Coeficientul
de higroscopicitate se determină în laborator, prin creearea într-
290
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

un mediu închis a unei saturaţii în vapori de apă (94 % ), prin

folosirea unei soluţii de acid sulfuric 10 %.
8.12.2.2. Coeficientul de ofilire (C.O.). Acest indicator
este cunoscut şi sub denumirea de umiditate de ofilire
permanentă şi se referă la umiditatea solului la care plantele
suferă o ofilire ireversibilă (limita inferioară a apei accesibile
pentru plante). Valoarea umidităţii de ofilire în cazul unui
acelaşi sol este influenţată de condiţiile atmosferice, de
însuşirile plantei etc.
Coeficientul de ofilire se determină prin calculul în mod
indirect.

CO = CH ∙ 1,5

Valorile C.O. sunt mai scăzute pentru solurile nisipoase

(1 - 3 %) şi mai ridicate la solurile argiloase (19 - 24 %).
8.12.2.3. Capacitatea pentru apă în cîmp (C.C.). Este
cunoscută şi sub denumirea de capacitate minimă pentru apă şi
se referă la cantitatea maximă de apă capilară suspendată pe
care o poate reţine solul pentru o perioadă mai îndelungată după
ploaie sau irigaţie. Valorile capacităţii pentru apă în cîmp
depind de textură, structură, porozitate şi starea de afînare a
solului, fiind considerate nesatisfăcătoare la valori mai mici de
25 % şi foarte bune între 40-50 %.
8.12.2.4. Capacitatea de apă utilă (C.U.). Reprezintă apa
accesibilă plantelor pe care o poate reţine solul (apa utilă sau
apa productivă) şi depinde de valorile C.O. şi C.C.

C.U. % = C.C. % - C.O %

291
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Valorile C.U. % sunt 14,1 - 14,7 % pentru cernoziomuri,

8,4 - 11,8 % pentru solurile brune-roşcate, 13,3 - 13,8 % pentru
solurile brune tipice şi podzolite.
8.12.2.5. Capacitatea totală pentru apă (C.T.).
Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care un sol o poate
reţine un scurt timp după inundare (maxim 1 oră). Depinde de
porozitate, textura, structură etc. şi poate fi pusă în evidenţă în
cazul solurilor inundate, când porii solului sunt în întregime
ocupaţi cu apă. în acest caz în sol se regăsesc toate formele de
apă în cantităţile maxime posibile.
8.12.3. Formele de apă din sol
Apa din sol a făcut obiectul de studiu a numeroşi autori
(Brigs, Leberden, Dalgov, Duchaufour).

Duchaufour (1979) deosebeşte următoarele forme de apă:

8.12.3.1. Apa legată chimic
Nu este accesibilă pentru plante şi se prezintă sub
următoarele forme:
a) Apa de constituţie: intră în compoziţia mineralelor sub
formă de grupe OH; este cedată la temperaturi de sute
de grade.
b) Apa de cristalizare: intră în compoziţia mineralelor sub
formă de molecule H2O; este greu cedabilă, uneori la
peste 10000 C.
c) Apa de hidratare: este caracteristică pentru mineralele
argiloase, hidroxizi (de fier, aluminiu ş.a.), este greu
cedabilă, la peste 1000 C.
292
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

8.12.3.2. Apa legată fizic. Este reţinută în sol la suprafaţa

particulelor solide sau în jurul cationilor adsorbiţi şi de aceea
cantitativ depinde de conţinutul solului în coloizi precum şi de
felul argilei şi al cationilor adsorbiţi. Este uşor sau stabil legată.
a) Apa uşor legată: este apa peliculară care hidratează
cationii adsorbiţi şi disociaţi sau înconjoară pelicula de
apă stabil legată; fiind uşor legată este accesibilă pentru
plante (fiind reţinută cu o presiune de la 0,5 la 50
atmosfere).
b) Apa stabil legată (apa adsorbită, apa puternic legată, apa
de higroscopicitate). Este o formă de apă inaccesibilă
pentru plante, deoarece este reţinută cu presiuni ce
ajung la 10.000 atmosfere.
8.12.3.3. Apa liberă. Se găseşte în sol sub formă solidă
(gheaţă) sau sub formă lichidă. Apa lichidă ocupă porii capilari
sau necapilari ai solului şi în solurile nesaturate cu apă, circulă
sub acţiunea forţelor capilare, iar în solurile saturate cu apă sub
acţiunea forţei de gravitaţie.
a) Apa capilară. Apa capilară reţinută în capilarele aflate
în legătură cu apa freatică se numeşte apă capilară sprijinită. Se
formează prin ridicarea apei freatice în porii capilari.
La unele soluri (cu apa freatică la adâncime mare şi cu
regim hidric nepercolativ) între apa capilară sprijinită şi apa
capilară suspendată se găseşte o zonă relativ uscată - orizontul
mort al secetei - unde conţinutul de apă este apropiat de
coeficientul de ofilire.
b) Apa de gravitaţie. Este apa liberă nereţinută de forţele
capilare, care se scurge mai mult sau mai puţin repede în
profunzime datorită forţei de gravitaţie. Se deosebesc două
forme de apă gravitaţională:

293
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

 Apa gravitaţională de infiltraţie, care se deplasează în

sol predominant vertical;
 Apa freatică, apa gravitaţională ce se acumulează
deasupra unui strat impermeabil şi care circulă
predominant pe orizontală, de-a lungul stratului
impermeabil.
8.12.4.Regimul hidric al solului
Ansamblul proceselor de pătrundere, de mişcare şi reţinere,
de consum şi pierdere a apei din sol, constituie regimul de apă în
sol.
Regimul de apă, numit şi regim hidric sau regim hidrologic
al solului, depinde de cantitatea de apă ce a pătruns în sol şi de
aceea pierdută din sol.
8.12.4.1. Tipurile de regim hidric
Regimul hidric parţial percolativ. Este caracteristic
pentru solurile de stepă, cu deficit accentuat de umiditate: apa
freatică este situată la adâncimi mari şi nu influenţează
umiditatea solului, care variază de la capacitatea pentru apă în
câmp până la coeficientul de ofilire.
Regimul hidric periodic percolativ. Este caracteristic
pentru solurile din climate de tranziţie (de la stepă la pădure).
Solurile sunt percolate până la baza profilului, în anii mai puţin
umezi şi chiar până la apa freatică în anii mai umezi; cantitatea
precipitaţiilor este aproximativ egală cu aceea a
evapotranspiraţiei.
Regimul hidric percolativ. Se întâlneşte la solurile de
pădure, în zonele umede unde precipitaţiile depăşesc
evapotranspiraţia. Din apa de precipitaţii care pătrunde în sol, o
parte ajunge în apa freatică.

294
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Regimul hidric percolativ repetat. Este caracteristic

pentru regiunile cele mai umede din Romînia, cu indicele de
ariditate „DE MARTONNE „ mai mare de 45. Spre deosebire de
regimul percolativ, percolarea are loc de mai multe ori pe an.
Regimul hidric desuctiv. Este caracteristic pentru
solurile formate în condiţii climatice cu deficit accentuat de
umiditate (stepa şi silvostepa extremă), dar la care apa freatică
se găseşte tot timpul anului la o oarecare profunzime în profilul
solului; umezeşte baza profilului de sol şi determină gleizarea
lui (soluri freatic umede gleizate şi profund salinizate).
Regimul hidric periodic exudativ. Se întâlneşte la
solurile semigleice, unde la baza profilului gleizarea este foarte
puternică. Franja capilară ajunge uneori la suprafaţa solului.
Regimul hidric freatic stagnant semimlăştinos. Este
caracteristic solurilor gleice, solurilor umezite în exces de franja
capilară, ce ajunge la suprafaţă, deoarece apa freatică este
situată în profilul solului.
Regimul hidric freatic stagnant mlăştinos. Se întâlneşte
la solurile mlăştinoase, la care oglinda apei freatice ajunge
aproape sau la suprafaţa solului.
Regimul hidric amfistagnant. Este caracteristic solurilor
amfigleice, fiind determinat de apa de precipitaţii (stagnantă
deasupra unui orizont impermeabil) şi de pânza de apă freatică
situată la mică adâncime.
Regimul hidric de irigare. Este tipul de regim hidric prin
care umezirea solului are loc prin irigare. Dintre caracteristici
menţionăm că este reglabil, are loc repetat şi depăşeşte umezirea
naturală a solului (atmosferică şi freatică).

8.13. Aerul solului (regimul de aer al solului)

295
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Toate spaţiile lacunare dintre particulele solide ale solului

sunt ocupate de apa şi aerul din sol.
Faza gazoasă a solului, ca sistem heterogen, dispers,
structurat şi poros, este constituită de aer (C. Chiriţă, 1955).
Aeraţia solului asigură respiraţia rădăcinilor, favorizând
totodată mineralizarea substanţelor organice.
Intensitatea desfăşurării activităţii biologice în sol este
condiţionată de conţinutul normal de O2 al aerului din sol, cât şi
de prezenţa apei. Fără apă şi în condiţiile în care aerul din sol
prezintă O2 sub limitele normalităţii, viaţa în sol nu poate exista.
8.13.1. Compoziţia aerului din sol
Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul
atmosferic, compoziţia lui diferă de a acestuia. Aerul atmosferic
are 2 constituienţi principali: N 78,31 % şi 20,87 % O2, restul
fiind reprezentat de 0,76 % Ar (gaz inert), CO2 (0,03 %), H
(0,01 %) şi NH3 (urme).
Compoziţia aerului din sol este influenţată atât de
intensitatea activităţii biologice cât şi de schimbul de gaze dintre
sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de
la un sol la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile
sunt în funcţie de anotimp şi de activitatea biologică.
În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2
poate oscila între 10 - 20 %, N între 78,5 - 80,0 %, iar CO2 între
0,2 - 3,5 %, la care se adaugă amoniac, hidrogen sulfurat, metan,
vapori de apă. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de
cultură o importanţă majoră o are conţinutul de oxigen şi de
bioxid de carbon. Între aceste două elemente fiind o relaţie
antagonistă, scăderea conţinutului de O2 duce la creşterea
conţinutului de CO2 şi invers.
Pe fondul existenţei la suprafaţa solului şi în stratul
superior al unui conţinut ridicat de materie organică, şi respectiv
humus, conţinutul de CO2 este mai ridicat şi aceasta deoarece
296
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

prin respiraţia rădăcinilor se consumă O2, eliberându-se CO2.

Procesul de alterare a mineralelor şi de descompunere a materiei
organice se desfăşoară în condiţiile unui consum de O2 (printre
compuşii finali în descompunerea materiei organice fiind CO 2).
Procentul de CO2 creşte odată cu adâncimea, în timp ce
procentajul de O2 scade.
Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură
sau cu structura slab dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut
mai mare de CO2 decât solurile cu textura mijlocie şi grosieră
(lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afânate.
În funcţie de anotimp, intensitatea activităţii biologice din
sol este diferită, înfluenţând astfel conţinutul în O2 şi CO2, astfel
încât cantitatea de CO2 este maximă în timpul verii şi scade
toamna şi iarna când activitatea organismelor şi
microorganismelor din sol este mai puţin intensă.
Procesul de respiraţie a rădăcinilor plantelor are influenţă
asupra compoziţiei aerului din sol. Procentul de CO 2 este mai
ridicat pe un sol cultivat decât pe un sol necultivat. P.S.
Kassovici a stabilit că pe un hectar de grâu se degajă în sol, în
cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.
8.13.2. Volumul de aer al solului
Volumul de aer din sol depinde de porozitatea solului (deci
de textură, structură, afânare etc.), cât şi de umiditate. Apa şi
aerul din sol sunt noţiuni antagoniste sub aspect cantitativ.
Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii
capilari neocupaţi cu apă, astfel încât practic aerul lipseşte dintr-
un sol saturat în apă.În cazul unui sol uscat volumul de aer este
reprezentat de porozitatea totală.
Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte
de la un sol argilos spre un sol nisipos. Diferenţierea structurală
a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în
cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură
297
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

distrusă, decât în cazul unor soluri cu structură bună, bine

dezvoltată (grăunţoasă, glomerulară). De asemenea, volumul cu
aer din sol creşte de la solurile îndesate, compactate spre solurile
afînate. În cazul solurilor cu aceleaşi condiţii sub aspectul
texturii, structurii, afânării sau compactării, volumul cu aer
depinde de umiditatea acestora. Apa din sol ocupă un procent
mai mare din pori în cazul unui sol umed, determinând existenţa
unui volum de aer mai scăzut şi invers.
Oscilaţiile procentuale largi, sub aspectul conţinutului de
apă şi al volumului de aer în sol, au dus la stabilirea unei situaţii
optime pentru caracterizarea unui sol sub aspectul volumului de
aer.
Astfel a apărut noţiunea de "capacitate de aer a solului"
sinonimă "porozităţii de aeraţie" care indică, că solul se află în
condiţii optime de umezire, respectiv la "capacitatea de câmp".
Volumul de aer la această capacitate de câmp oscilează între 5,0
- 40,0 %, fiind mai mic la solurile cu textură fină, nestructurate,
compactate şi mai ridicat la solurile cu textură grosieră,
structurate, afânate.
Raportul aer-apă în sol (respectiv regimul aerohidric al
solului) este luat în consideraţie pentru aprecierea condiţiilor de
creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură.
Raportul optim aer-apă în sol se realizează când
porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în
proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a
apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraţie). Acest raport
optim se întâlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă,
medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-
argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afânate. Extremele,
respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau
textura nisipoasă, structura monogranulară, afânarea excesivă
duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi

298
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate

şi o aeraţie intensă.
Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer
în sol, sunt diferite: 10 % la varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la
lucernă, 26 % la grâu de toamnă, 31 % la porumb (Bunescu V.I.,
1980).
Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de
cultură, sub aspectul volumului de aer, se realizează atunci când
acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.
8.13.3. Aeraţia solului
Aeraţia solului este un proces vital, deoarece prin aeraţie
sunt controlate, în limite largi, concentraţiile în sol a două gaze
care susţin viaţa: O2 şi CO2. Aceste gaze împreună cu apa, sunt
primii participanţi în cadrul a două reacţii biologice vitale:
1. Respiraţia tuturor celulelor vegetale şi animale.
2. Fotosinteza - proces în urma căruia se formează
zaharuri, fundamentul realizării hranei.
Respiraţia implică oxidarea componentei organice.

C6H2O6 + 6O2 –> 6CO2 + 6H2O

zahăr

Datorită fotosintezei, această reacţie este reversibilă. CO2

şi H2O se combină cu ajutorul plantelor verzi, formând zaharuri,
eliberându-se O2 care este folosit de oameni, animale şi plante.
Aeraţia solului este o componentă de bază în cadrul
acestui sistem. Pentru ca respiraţia să aibă loc, solul trebuie
aprovizionat cu O2, în timp ce CO2 va fi înlocuit.
Datorită aeraţiei, sub aspectul concentraţiei de O2 şi CO2,
există un schimb permanent între sol şi atmosferă. Ca urmare a
difuziunii gazelor, concentraţia mare de CO2 în sol duce la

299
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

difuziunea acestuia în atmosferă, în timp ce O2 cu o concentraţie

mare în atmosferă, difuzează în sol. În urma acestui proces are
loc realizarea unui echilibru sub aspectul concentraţiei O2 şi
CO2. Procesul de difuzie se desfăşoară lent, CO2 având o
greutate specifică mai mare ca a aerului (1,5 în raport cu aerul).
Pentru realizarea unor condiţii optime de creştere şi
dezvoltare a plantelor pe adâncimea de 0 - 20 cm, primenirea
solului cu aer în întregime trebuie să aibă loc în circa 8 zile
(Gr.Obrejanu, St.Puiu, 1972). Pe solurile cu condiţii bune de
aeraţie, primenirea solului cu aer pe adâncimea de 0 - 20 cm are
loc în numai 24 ore.
Schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă mai este
condiţionat şi de oscilaţiile de temperatură, variaţia umidităţii
solului, variaţia presiunii atmosferice. Datorită creşterilor de
temperatură, aerul din sol se dilată trecând parţial în aerul
atmosferic. În urma scăderii temperaturii, volumul de aer din sol
scade, locul liber fiind luat de aerul proaspăt. Ca urmare a
pătrunderii apei în sol, mare parte din aerul solului trece în
atmosferă. În urma evaporării apei, spaţiile necapilare sunt
ocupate cu aer proaspăt.
Prin scăderea presiunii atmosferice aerul solului trece în
aerul atmosferic, iar în urma creşterii presiunii atmosferice,
spaţiile necapilare ale solului sunt umplute cu aer atmosferic
proaspăt.
În cazul unui sol bine aerat, schimbul de gaze este
suficient de rapid pentru a preveni deficitul de O2, sau toxicitatea
excesului cu CO2.

8.14. Temperatura solului

Temperatura solului este rezultatul intrărilor şi pierderilor

de energie calorică din sol. Temperatura solului are influenţă

300
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

majoră asupra proceselor fizice, biologice şi chimice ce se

desfăşoară în sol. În solurile reci, reacţiile proceselor chimice şi
biologice sunt reduse ca intensitate.
Descompunerea biologică este încetinită, astfel încât rata
de utilizare a unor nutrienţi, precum N, P, S şi Ca este
diminuată.
De asemenea, absorbţia şi transportul apei şi a ionilor
nutrienţi de către plante sunt influenţate nefavorabil de
temperaturile scăzute.
8.14.1. Surse de energie calorică
Radiaţiile solare reprezintă principala sursă de energie
calorică pentru încălzirea solurilor. Norii şi particulele de praf
din atmosferă interceptează radiaţiile solare şi absorb, împrăştie
sau reflectă mare parte din energia calorică. Numai aproximativ
35 - 40 % din energia calorică provenită din radiaţia solară
contribuie la încălzirea solului în regiunile umede şi înnorate şi
aproximativ 75 % în zonele aride, lipsite de nori, la nivel global,
media este de 50 %.
Solul mai primeşte căldură şi din alte surse: procese
exoterme (humificarea, hidratarea coloizilor, descompunerea
resturilor organice), surse ce prezintă o importanţă secundară.
8.14.2. Căile de pierdere a energiei calorice
Cea mai mare parte din energia calorică este pierdută
datorită difuziei radiaţiilor calorice obscure din sol în atmosferă.
O mică parte din energia solară primită de pământ contribuie la
încălzirea solurilor. Această energie este cheltuită, în primul
rând la evaporarea apei de la suprafaţa solului şi a suprafeţei
frunzelor sau este radiată sau reflectată înapoi în atmosferă.
Numai aproximativ 10 % este absorbită de sol şi poate fi folosită
pentru încălzirea acestuia. Chiar şi în aceste condiţii, această

301
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

energie are o importanţă majoră pentru buna desfăşurare a

proceselor din sol şi pentru creşterea plantelor pe sol.
Temperatura în sol este influenţată de o serie de factori
externi, cât şi de proprietăţile termice ale solului.

8.14.3. Proprietăţile termice ale solului

În legătură cu radiaţia solară, există şi alţi factori care
influenţează suma netă a energiei absorbite de soluri şi amintim
aici proprietăţile termice, dintre care influenţă deosebită o au:
capacitatea de absorbţie a razelor solare, capacitatea calorică,
conductivitatea termică, capacitatea exotermică şi endotermică.
8.14.3.1. Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare.
Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea
solului.. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din
radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent
ridicat din radiaţia calorică. Astfel, solurile închise la culoare
absorb până la 80 % din radiaţia solară, încălzindu-se mult mai
repede decât solurile deschise la culoare care absorb circa 30 %
din radiaţia solară.
Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de
asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare., Între
cele două noţiuni există o relaţie inversă, respectiv, la o
umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare,
comparativ cu o umiditate puternică la care capacitatea de
absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de acoperire a
solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de
absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul
unui sol acoperit de vegetaţie şi mai mare în cazul solului
neacoperit.
Unghiul sub care radiaţiile solare ajung la suprafaţa solului
influenţează temperatura acestuia. În cazul în care radiaţia solară
302
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

este perpendiculară pe suprafaţa solului şi energia calorică

absorbită, respectiv temperatura solului creşte.
Valoarea ALBEDO-ului, respectiv procentul din energia
calorică ajunsă la suprafaţa solului şi care nu pătrunde în sol,
influenţează, de asemenea, temperatura aerului din sol. În
funcţie de condiţii, valorile abledoului oscilează în limite largi.
Cu cât valorile albedoului sunt mai mici, cu atât solul se
încălzeşte mai mult. În prezenţa unui strat de zăpadă, valorile
albedoului sunt de 70 - 80 %, la solurile închise la culoare 20 %,
în timp ce pentru solurile deschise la culoare, aceste valori pot
ajunge la circa 70 %. Solurile cultivate au un albedo de 10 - 12
%, în timp ce, solurile acoperite cu vegetaţie ierboasă sau
lemnoasă, albedoul ajunge la circa 50 %.
Scăderea temperaturii solurilor prin difuzia radiaţiilor
obscure din sol în atmosferă este, de asemenea, influenţată de
factorii care determină capacitatea de absorbţie. Astfel, solurile
închise la culoare se răcesc mai încet decât cele deschise,
solurile acoperite de vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii
mai mică decât cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai
umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decât
solurile uscate.
8.14..3.2. Căldura specifică. Solul uscat se încălzeşte mai
uşor decât solul umed şi aceasta deoarece necesarul cu energie
pentru ridicarea temperaturii apei cu 1 0 C este mai mare decât
necesarul de energie utilizat pentru căldura specifică este
exprimată pe unitate (masă) de exemplu, în calorii pe gram
(cal/g). Căldura specifică a apei pure este de circa 1,00 cal/g sau
1000 cal/kg (4,18 J/g) iar a unui sol uscat de circa 0,2 cal/g (0,8
J/g).
8.14.3.3. Capacitatea calorică a solului. Capacitatea
calorică sau capacitatea pentru căldură a solului reprezintă

303
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

căldura specifică a unui sol raportată la unitatea de volum

(cal/cm3).
Capacitatea calorică a unui sol depinde de natura
constituienţilor lui, fiind o rezultantă a căldurii specifice a
acestora. Principalii constituienţi ai solului prezintă următoarele
valori ale capacităţii calorice: nisipul 0,51 cal/cm3; argila 0,55
cal/cm3; CaCO3 0,55 cal/cm3; humusul 0,58 cal/cm3; apa 1,0
cal/cm3; aerul 0,24 cal/cm3. Cu cât procentul constituienţilor
solului, ce au capacitate calorică mare este mai ridicat, cu atât
solul se va încălzi mai puţin şi mai lent. De aceea un sol argilos,
în condiţii de umiditate ridicată, se va încălzi mai puţin şi mai
lent, decât un sol nisipos, ce s-a format şi evoluează într-un
climat uscat.
8.14.3.4. Conductivitatea termică. Conductivitatea
termică a solului este influenţată de procentul cu care participă
la definirea sa principalii constituienţi. Conductivitatea termică
a unui sol este destul de neuniformă datorită faptului că solul
este un sistem eterogen. Ea rezultând în principal din
conductivitatea termică a fazei solide (0,004), a fazei lichide
(0,001) şi a fazei gazoase (0,00005).
Sub aspectul valorilor conductivităţii termice, menţionăm
următoarele valori: nisipul 0,0093 (cal/cm.sec0 C), apa 0,00136
(cal/cm.sec0 C) şi aerul 0,00057 (cal/cm.sec0 C), astfel încât , cu
cât proporţia componentelor cu conductivitate mai mare este
mai ridicată cu atât solul se încălzeşte mai mult şi pe o adâncime
mai mare.
8.14.3.5. Capacitatea exotermică şi endotermică a
solului. Temperatura solului este influenţată şi prin frecvenţa şi
intensiatea proceselor exo şi endotermice ce au loc în sol. Ca
procese exotermice menţionăm: descompunerea resturilor
organice, humificarea, hidratarea coloizilor, condensarea
vaporilor de apă. Astfel, la formarea unui gram de humus se
304
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

degajă 5 calorii, o hidratare a unui kg de humus - 20 calorii, iar

a unui kg de argilă 3 - 5 calorii ({T. PUIU, 1980). Ca procese
endotermice menţionăm evaporaţia şi topirea gheţii. La
transformarea unui gram de apă în vapori la t 0 = 100 C se
consumă aproximativ 600 calorii.
Ansamblul fenomenelor de încălzire şi de răcire a solului
a solului sunt cunoscute sub denumirea de regim termic al
solului. Oscilaţia în timp a acestuia determină un regim termic
diurn, lunar, sezonier, anual şi multianual.
Regimul termic acţionează asupra proceselor fizice,
chimice şi biologice din sol, influenţând formarea şi evoluţia
solurilor şi, totodată, condiţiile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Bilanţul termic la suprafaţa solului se exprimă prin
următoarea relaţie: (N. Oanea, GH. Rogobete, 1977):
Q = (S' + D) - R - Eef  P  L.E.  V
Q = cantitatea de căldură efectiv primită sau pierdută în
unitatea de timp de către stratul de la suprafaţa solului;
S' + D = fluxul de radiaţie solară (directă sau difuză),
ajunsă în sol;
R = radiaţia reflectată;
P = căldura migrată în adâncimea solului în timpul zilei
sau spre suprafaţa acestuia în timpul nopţii;
L.E. - consumul de căldură pentru evaporarea apei în sol
(L) şi căldura de condensare a vaporilor de apă în sol (E);
V = schimbul de căldură dintre sol şi atmosferă.
Valorile pozitive ale bilanţului termic evidenţiază o
încălzire a solului iar în cazul unui bilanţ termic negativ o răcire
a acestuia.
Regimul termic al solului este influenţat de regimul
termic al aerului atmosferic. Regimul termic al solului poate fi
modificat prin diferite lucrări agrotehnice şi hidroameliorative.
Astfel, prin aplicarea gunoiului de grajd, apelor de irigaţie cu
305
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

temperatură mai mare decât temperatura solului, a paielor tocate

are loc o încălzire a solului.

8.15. Proprietăţi morfologice

Caracteristicile morfologice ale solului sunt date de

proprietăţile morfologice ale acestuia: tipul de humus, structura,
textura, porozitatea, consistenţa, culoarea, neoformaţiunile, etc.
Deoarece elementele de alcătuire a solului, reprezentate
prin proprietăţi fizice, au fost deja prezentate, se vor trata numai
problemele legate de culoarea şi neoformaţiunile solului.

8.15.1. Culoarea solului

Culoarea solului este determinată de compoziţia primară a

acestuia şi reprezintă reflecţia tuturor emisiilor de lumină de
diferite frecvenţe.
Absorbţia selectivă a razelor monocromatice din
componentele luminii albe, se regăseşte în culoare. Între
principalele domenii de culoare ale solului, care sunt: alb, negru,
roşu, galben, verde şi albastru se stabilesc tranziţii, printr-o
diversitate de nuanţe.
Compoziţia chimică şi mineralogică, cât şi distribuţia
particulelor minerale şi organice, determină prin combinarea
culorilor date de componentele respective, apariţia a numeroase
culori caracteristice diferitelor orizonturi ale solului. Ex:
prezenţa humusului imprimă solului o culoare neagră până la
roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi
de condiţiile de aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare
de roşie, brun-ruginie sau gălbenă-portocalie şi respectiv o
culoare albăstră, albăstru – verde, vineţiu; carbonatul de calciu,

306
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

sărurile uşor solubile, argila şi silicea coloidală imprimă solului

culori deschise, de la alb la cenuşiu.
8.15.1.1. Aprecierea şi semnificaţia culorii solului
În teren aprecierea culorii solului se realizează pe baza
unor observaţii directe.
Aprecierea directă a culorii, constituie o metodă
expeditivă de separare a orizonturilor unui profil de sol şi de
stabilire a denumirii majorităţii solurilor, dar datorită
subiectivismului nu oferă o exprimare internaţional valabilă.
În determinările pedologice moderne se utilizează un
sistem acceptat internaţional, care include 322 de culori
standardizate (atlasul Munsell), respectiv sistemul de culoare
Munsell.
Acest sistem defineşte culoarea solului prin trei variabile:
nuanţa, valoarea şi croma.
Nuanţa este determinată de lungimea de undă a luminii şi
reprezintă culoarea spectrală dominantă, pe o scară care include
5 culori de bază considerate pure şi 5 culori intermediare
(combinate), care sunt notate cu litere şi care au fiecare cîte 10
trepte notate cu cifre de la 1 la 10. Se notează prin cifre şi litere.
Culorile de bază sunt: R=(red) roşu; Y=(yelow) galben;
G=(green) verde; B=(blue) albastru; P=(purple) violet. Culorile
intermediare sunt: YR = roşu-galben; GY = galben-verde; BG =
verde-albastu; PB = albastru-violet; RP = violet-roşu.
Culorile de sol prezintă un număr limitat de nuanţe
cuprinse în intervalul 10 R şi 5 Y (10 R; 2,5 YR; 5 YR; 7,5 YR;
10 YR; 2,5 Y;5 Y). Orizonturile formate şi evaluate în condiţii de
umezire excesivă gleice şi / sau stagnogleice, prezintă nuanţe
specifice (5Y/GY-6/1, 5B/GY-5-6/1, 5BG/GY4-5/1-2).
Valoarea este exprimată în cifre, de la 1 la 10, sub forma
unui raport corespunzător celor 10 trepte din scara neutrală.
Pentru soluri, valoarea (luminozitatea) este cuprinsă în
307
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

intervalul 2,5 – 8, exprimând trecerea de la întunecat către

luminoas. Luminozitatea medie a culorii probelor de sol are
valoarea 5, determinată de combinarea nuanţei de bază cu
cenuşiu, respectiv a V-a treaptă de culoare a scării neutrale.
Croma este variabila prin care se stabileşte puritatea
intensitatea sau saturaţia culorii în cadrul fiecărei valori şi este
definită prin cifre de la 1 la 20 (pentru cazul solurilor de la 1 la
8). Se notează sub forma unui raport.
Aprecierea corectă a culorii se face pentru materialul
uscat sau umed, aceasta oscilând între cele două situaţii cu 0,5 -
3 trepte pentru valoare, cu 0,5 – 2 trepte pentru cromă. Foarte
rar intervin modificări de nuanţă.
Diferenţe majore se constată pentru cazul solurilor de tip
faeoziom şi faeoziom greic sau în cazul solurilor care
evidenţiază un conţinut scăzut de humus. Culoarea ,,cenuşiu
închis” este redată prin notaţia 10YR 4/1, iar ,,brun – deschis”
prin notaţia 7,5YR6/4. Unele culori pot fi redate prin mai multe
notaţii Munsell (ex. culoarea ,,brun foarte pal prin: 10YR 7/3;
10YR 7/4; 10YR 8/3; 10YR 8/4. (Pedologie, 2000-
E.Teodorescu-Soare, F.Filipov).
Solurile României sunt încadrate în general la nuanţa
10YR.
Constituenţii solului, în funcţie de participarea lor la
definirea solului, determină culoarea acestuia. Culoarea solului
constituie un criteriu esenţial în recunoaşterea şi identificarea pe
teren a solurilor, pe baza separării orizonturilor.
Tipurile de procese pedogenetice şi intensitatea de
manifestare a acestora determină migrarea şi acumularea pe
profil la nivelul diferitelor orizonturi a unora din constituenţii
solului (săruri solubile, argilă, humus, sescvioxizi, etc.), cu efect
determinant major asupra culorii solului.

308
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Evoluţia unor orizonturi de pe profil în condiţiile unui

exces temporar sau permanent de apă (de natură pluvială sau
freatică), determină apariţia aspectului marmorat - mozaicat al
unor straturi de sol (Go, Gr, W, w).
Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus
imprimă în general orizontului de bioacumulare o culoare
neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată.
Fertilitatea solului se micşorează de la solurile negre către cele
brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase
(Teodorescu-Soare E., Filpov.F., Pedologie-2000)..
Culoarea influenţează şi relaţia solului cu. Culoarea
diferită a solurilor influienţează absorbţia energiei radiante
solare. Solurile închise la culoare absorb mai multă energie
solară comparativ cu solurile deschise la culoare.
O serie de caracteristici termice, fizice şi biologice ale
solului (temperatura, umiditatea, activitatea biologică şi
microbiologică, din sol, potenţialul productiv, etc.), sunt
determinate de culoare.

8.15..2. Neoformaţiile solului

Apariţia la nivelul diferitelor orizonturi de pe profilul

solurilor a neoformaţiilor (neoformaţiunilor) este determinată de
acumularea sau de separarea recentă sau relictă a unor substanţe
formate ca urmate a acţiunii proceselor de eluviere, iluviere,
oxidare, reducere, sau prin intermediul organismelor vegetale şi
animale şi a microorganismelor.
Prezenţa diferitelor neoformaţiuni la nivelul orizonturilor
pedogenetice ale solului, determină modificări evidente de
formă, compoziţe chimică şi culoare.
În formarea neoformaţiilor intervine curentul descendent
şi ascendant de apă din sol, care determină solubilizarea
produşilor de alterare.
309
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Diametrul porilor, compoziţia granulometrică a solului,

cât şi solubilizarea diferită a constituienţilor din sol, au o
influenţă majoră asupra tipurilor de neoformaţii care se
formează..

În soluri sunt prezente neoformaţii chimice, rezultate din

acumularea de săruri cu solubilitate mare şi medie, din
acumularea oxizilor şi hidroxizilor şi din acumularea argilei,
neoformaţii biogene, rezultate prin activitatea organismelor
vegetale şi animale şi neoformaţiuni reziduale, care apar în
soluri în care se manifestă intense procese de eluviere a
coloizilor.

Neoformaţiile chimice, rezultate prin acumularea sărurilor

solubile sunt prezente pe fondul manifestării intense a
proceselor de eluviere-iluviere a sărurilor.
Funcţie de natura sărurilor evidenţiem în special
neoformaţiuni de carbont de calciu, de săruri solubile şi de
gips. Acestea se prezintă sub formă de pseudomicelii, pete,
pungi sau cuiburi, eflorescenţe, pelicule, tubuşoare, vinişoare,
concreţiuni, crustă, etc.
Neoformaţiile biogene pot fi de origine animală
(crotovine, coprolite, cervotocine, lăcaşuri de larve şi
organisme, pelote) şi de origine vegetală (cornevine).
Neoformaţiunile reziduale sunt prezente pe profilul unor
soluri, la nivelul diferitelor orizonturi sub formă de grăunciori
de nisip dezbrăcaţi de pelicula coloidală sau alte particule
minerale rezistente la alterare, silice sub formă de pudră depusă
pe suprafaţa agregatelor structurale, sau aglomerări de particule.
Aceste neoformaţiuni s-au format prin migrarea intensă a
coloizilor.

310
Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

311
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Solurile României

11.1. Clasificarea solurilor României

Solul este rezultatul acţiunii îndelungate a factorilor de

mediu asupra materialului parental, sau asupra rocii generatoare
de sol, motiv pentru care o clasificare, va ţine seama de factorii
şi procesele pedogenetice de formare, bazându-se pe
caracteristicile naturale, în raport direct cu geneza. Clasificarea
solurilor va trebui să îndeplinească atât un scop ştiinţific, cât şi
unul utilitar. Prima încercare de clasificare a solurilor în
România s-a făcut în 1911 (Gh. Murgoci). Progresele
înregistrate în domeniul pedologiei (pe plan naţional şi
internaţional) au determinat elaborarea în anul 2003, a
sistemului de clasificare, denumit „Sistem Român de
Taxonomie a Solurilor" (S.R.T.S., 2003). Acest sistem prezintă
o structură şi o nomenclatură îmbunătăţită, care are la bază noile
realizări atât pe plan naţional şi internaţional, cât şi experienţa
acumulată de ştiinţa solului în ultimele două decenii.(Florea,
Munteanu şi colab. 2000, 2003).
11.1.1.1. Structura sistemului român de taxonomie a
solurilor (S.R.T.S.) şi nomenclatura
(Florea, Munteanu, 2003),arată că entitatea de bază în
S.R.T.S. este tipul genetic de sol considerat ca unitate principală
în taxonomia solurilor din România.
Tipurile genetice de sol sunt înglobate la nivel superior în
12 unităţi majore de sol, denumite clase de soluri. Clasa de sol
reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit
stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol, datorat
prezenţei unui anumit orizont pedogenetic sau unei proprietăţi
esenţiale, considerate ca elemente diagnostice specifice pentru
cele 12 clase de soluri.
355
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În cadrul celor 12 clase de soluri, cele 32 de tipuri

genetice de sol incluse în S.R.T.S. 2003, reprezintă fiecare o
grupă separată de soluri asemănătoare, caracterizate printr-un
anumit mod specific de manifestare a uneia sau a mai multor
elemente diagnostice, determinate de acţiunea diferitelor
procese pedogenetice care au acţionat şi acţionează în formarea
şi evoluţia solului, în condiţii climatice, biologice, litologice,
hidrologice şi antropice diferite.
Tipurile genetice de sol sunt împărţite în subunităţi
denumite subtipuri de sol. Subtipul de sol este divizat în
subunităţi mai detaliate, cu sfere din ce în ce mai reduse şi
însuşiri mai bine precizate, funcţie de caracteristicile
morfogenetice ale profilului de sol, de diferite proprietăţi ale
solului sau ale materialului parental, sau generate de pedogeneza
anterioară sau de intervenţia antropică.
Exemple de încadrare a
Nivelul taxonomic
unui sol în sistem
Nivelul de
Seria ierarhică de taxoni
detaliere
Clasă de soluri Luvisoluri (LUV)
Nivelul Tip genetic de sol Preluvosol (EL)
superior
EL roşcat psamic-gleic (EL rs-ps-
Subtip de sol
gc)
Varietate de sol Preluvosol roşcat psamic batigleic

Nivelul Specia de sol - nisipolutos / lutos

inferior Familia de sol - pe loess grosier
Varianta de sol - arabil, tasat, erodat-slab eolian

Subtipul de sol reprezintă o subdiviziune în cadrul tipului

genetic de sol care grupează solurile caracterizate printr-un
anumit grad de manifestare (exprimare) a caracteristicilor
356
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

specifice tipului, fie o anumită succesiune de orizonturi, unele

marcând tranziţii spre alte tipuri de sol, iar altele fiind
caracteristici de importanţă practică deosebită.

Taxonomia solurilor la nivel superior (FLOREA şi

MUNTEANU, 2003)

CLASA DE CARACTER
TIPUL DE SOL
SOL DIAGNOSTIC
Orizont A sau 0
(sub 20 cm
grosime) fără alte 1. LITOSOL (LS)
orizonturi 2. REGOSOL (RS)
I.
diagnostice. 3. PSAMOSOL (PS)
PROTISOLURI
Urmează roca (Rn 4. ALUVIOSOL (AS)
(PRO)
sau Rp; sau 5. ENTIANTROSOL
orizontul C. Nu (ET)
prezintă orizont
Cea.

357
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

CARACTER
CLASA DE
DIAGNOSTI TIPUL DE SOL
SOL
C
Orizont Am
continuat cu
orizont
intermediar
AC, AR, Bv,
sau Bt având în
partea
superioară
culori cu valori
6. KASTANOZIOM (KZ)
II. şi crome sub
7. CERNOZIOM (CZ)
CERNISOLURI 3,5 (la umed)
8. FAEOZIOM (FZ)
(CER) sau orizont A
9. RENDZINĂ (RZ)
molie fores-
talic (Amf)
urmat de
orizont AC sau
Bv (indiferent
de culori) şi de
orizont Cea în
primii 60-80
cm.
Orizont A
umbric (Au)
III.
continuat cu
UMBRISOLUR 10.NIGROSOL(NS)
orizont
I 11.HUMOSIOSOL (HS)
intermediar
(UMB)
(AC, AR sau
Bv) având în
358
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

partea
superioară
culori şi valori
cu crome sub
3,5 (la umed) .
Orizont B
cambic(Bv), cu
valori şi crome
IV mai mari de 3,5 12.
CAMBISOLUR la materialul în EUTRICAMBOSOL(EC)
I stare umedă şi 13.DISTRICAMBOSOL(DC
(CAM) lipsa în primii )
80 de cm a
orizontului
Cca.
Orizont B argic
(Bt) având
culori cu valori
şi crome peste
3,5 (la umed) 14.PRELUVOSOL(EL)
V.
începând din 15.LUVOSOL(LV)
LUVISOLURI
partea 16. PLANOSOL(PL)
(LUV)
superioară; nu 17. ALOSOL (AL)
se includ
solurile cu
orizont B argic-
nalric (Btna).

359
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

CARACTER
CLASA DE SOL TIPUL DE SOL
DIAGNOSTIC
Orizont spodic
18. PREPODZOL (EP)
VI. (Bhs, Bs) sau
19.PODZOL(PD)
SPODISOLURI orizont
20. CRIPTOPODZOL
(SPO) criptospodic
(CP)
(Bcp).
Orizont pelic sau
orizont vertic
VII. PELISOLURI 21.PELOSOL(PE)
începând din
(PEL) 22. VERTOSOL (VS)
primii 20 cm sau
imediat sub Ap.
VIII. Orizont andic în
ANDISOLURI profil, în lipsa 23.ANDOSOL(AN)
(AND) orizontului spodic.
Proprietăţi gleice
(Gr) sau stagnice
intense (W) care 24. STAGNOSOL
IX.
încep în primii 50 (SG)
HIDRISOLURI
cm, sau orizont A 25. GLEIOSOL (GS)
(HID)
limnic (Al) ori 26. LIMNOSOL (LM)
orizont hislic (T)
submers.
Orizont salic (sa)
sau orizont natric
X. (na) în partea 27. SOLONCEAC
SALSODISOLURI superioară a (SC)
(SAL) solului (în primii 28. SOLONEŢ (SN)
50 cm) sau orizont
Btna.
XI. HISTISOLURI Orizont folie (O) 29. HISTOSOL (TB)
360
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

(HIS) sau turbos (T) în 30. FOL1OSOL (FB)

partea superioară a
solului de peste 50
cm grosime, sau
numai de 20 cm
dacă este situat pe
orizontul R.
Orizont
antropedogenetic
sau lipsa
XII. orizontului A şi E,
31.ERODOSOL(ER)
ANTRISOLURI îndepărtate prin
32. ANTROSOL (AT)
(ANT) eroziune
accelerată sau
decapitare
antropică.
Varietatea de sol este o subdiviziune în cadrul subtipului
de sol determinată de unele caractere genetice neluate în
considerare la nivel superior sau de unele caractere particulare
ale solului, de regulă definite calitativ, precum şi de graduările
cantitative ale unor atribute ale subtipului (sau tipului) de sol.
Aceste graduări cantitative sunt după cum urmează: gradul de
gleâzare (G), gradul de stagnogleizare (W), gradul de salinizare
(S), gradul de sodizare (A), clasa de adâncime a apariţiei
carbonaţilor (k), clasa de grosime (profunzime) a solului până la
roca consolidată-compactă (d) .
Specia de sol precizează caracteristicile granulometrice
ale solului în cazul solurilor minerale sau gradul de transformare
a materiei organice în cazul solurilor organice (histisolurilor) şi
variaţia acestora pe profil: aceste caracteristici ale solului sunt în
mare parte moştenite de la materialul parental, dar pot să fie în
bună măsură modificate prin pedogeneză.
361
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Familia de sol este o grupare litologică ce reuneşte

solurile de acelaşi fel dezvoltate din acelaşi material parental, fie
mineral, fie organic. Se iau în considerare doi parametri:
categoria de material parental (sau depozit de cuvertură) şi clasa
granulometrică simplificată (sau gradul de transformare a
materiei organice în cadrul materialelor parentale organice) la
care se adaugă când este cazul şi roca subiacentă.
Varianta de sol este o subdiviziune de detaliu care reflectă
influenţa antropică asupra solului (dar nu suficient de intensă
pentru a fi încadrat la antroposoluri sau subdiviziuni antropice).
Varianta de sol este determinată fie de modul de folosinţă
a terenului, fie de alte modificări ale solului legate de utilizarea
lui în producţie, fie de o eventuală poluare a solului.
11.1.1.2. Modificări ale Sistemului Român de
Taxonomie a Solurilor (S.R.T.S - 2003) faţă de
Sistemul Român de Clasificare a Solurilor
(S.R.C.S.'1980)
În S.R.T.S. 2000 s-a făcut o distincţie clară între
orizonturile morfologice (folosite la descrierea solurilor) şi
orizonturile şi proprietăţile diagnostice (utilizate la identificarea
solurilor).
Termenul de caracter diagnostic (din S.R.C.S. 1980) a
fost înlocuit cu cel de proprietate diagnostică. S-a introdus
termenul de material parental diagnostic (după FAO) şi s-au
eliminat orizonturile Cpr (orizont C pseudo-rendzinic) şi Rrz
(orizont R rendzinic).
În legătură cu orizonturile diagnostice termenul de orizont
B argilo-iluvial a fost schimbat în orizont B argic, cel de
salinizat în hiposalic, iar cel de alcalizat în hiponatric sau
hiposodic.
Au fost introduse ca orizonturi diagnostice noi: orizontul
A limnic, orizontul A hortic, varietatea de orizont molic
362
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

forestalic, precum şi orizonturile pelic, petrocalxic,

criptospodic, scheletic, antropedogenetic, folic, s-a precizat
conţinutul orizonturilor sulfuratic şi sulfuric.
Caracterul andic şi cel sărătural au fost înlocuite cu
proprietăţi andice şi respectiv salsodice şi a fost introdus
termenul de albeluvic (după FAO) echivalent celui glosic. Au
fost definite ca noi proprietăţi diagnostice, proprietăţile eutrice,
districe, alice, criostagnice; acestora li se adaugă caracterul
scheletic, caracterul scheletifer şi prezenţa pudrei friabile de
CaCO3.
Ca materiale parentale diagnostice au fost definite
materiale parentale fluvice, antropogene, calcarifere, marnice,
erubazice şi bauxitice. în ordinea subdiviziunilor taxonomice ale
tipului de sol s-a inversat poziţia speciei (granulometrice) cu cea
a familiei de sol, iar gradul de eroziune-colmatare a fost trecut
de la varietatea de sol la varianta de sol.

Echivalarea denumirilor solurilor în sistemul român de

clasificare, 1980 cu cele din S.R.T.S. - 2003, la nivelul clasei
de soluri
S.R.C.S. S.R.T.S.
Observaţii
1980 2003
Definiţie adoptată (pentru a include
solurile maronii). Denumire
Molisoluri Cernisoluri
modificată pentru evitarea
confuziilor.
Definiţie neschimbată. Denumirea
Argiluvisoluri Luvisoluri
prescurtată.
Cambisoluri Cambisoluri Definiţie şi denumire neschimbate.
Definiţie neschimbată. Denumire
Spodosoluri Spodisoluri corectată prin introducerea vocalei i
ca vocală de legătură.
Umbrisoluri Umbrisoluri Clasă de soluri scindată prin

363
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Andisoluri desprinderea unei clase noi, cea a

andisolurilor şi adaptarea definiţiilor
în mod corespunzător.
Soluri Definiţie neschimbată. Denumire
Hidrisoluri
hidromorfe adaptată.
Definiţie neschimbată. Denumire
Soluri
Salsodisoluri adaptată inspirată din literatura
halomorfe
franceză.
Definiţie lărgită prin includerea şi a
Vertisoluri Pelisoluri solurilor foarte argiloase care nu au
caractere tipice de vertisol.
Clasă de soluri scindată prin
separarea clasei de soluri neevoluate
Soluri (nemature) sub denumirea de
neevoluate, Protisoluri protisoluri şi a clasei de soluri
trunchiate sau Antrisoluri influenţate puternic de activitatea
desfundate umană sub denumirea de antrisoluri
(care include erodosolul şi
antrosolul, tip de sol nou introdus).
Soluri
Definiţie neschimbată. Denumire
organice Histisoluri
adaptată.
(Histosoluri)

364
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Echivalarea denumirilor solurilor din Sistemul Român de

Clasificare (1980) cu cele din SRTS (2003) la nivelul tipului
de sol
S.R.C.S. 1980 S.R.T.S. 2003 Observaţii
Definiţie modificată prin
Litosol Litosol includerea şi a unor soluri
foarte scheletice.
Regosol Regosol Definiţie nemodificată.
Psamosol Psamosol Definiţie nemodificată.
Definiţie modificată prin
Sol aluvial includerea protoso-lului aluvial
Aluviosol
Protosol aluvial în aluviosol (ca aluviosol entic);
denumire adaptată.
Denumire adoptată pentru
Protosol
Entiantrosol protosol antropic, a cărui
antropic
definiţie a fost puţin modificată.
Tip de sol şi definiţie nou
Pelosol
introduse.
Definiţie nemodificată;
Vertisol Vertosol
denumire adaptată.
Andosol Andosol Definiţie puţin modificată.
Definiţie nemodificată;
Sol bălan Kastanoziom
denumire adoptată după FAO.
Definiţie modificată (lărgită)
Cernoziom
pentru reunirea într-un singur
Cernoziom
tip de sol a cemisolurilor cu
cambie
Cea până la 125 cm adâncime şi
Cernoziom Cernoziom
a cemisolurilor de păduri
argiloiluvial
xerofile. Tipurile de sol din
fpp) Sol
SRCS-1980 se regăsesc la nivel
cenuşiu (pp) .
de subtip în SRTS-2000.
Cernoziom Definiţie modificată pentru
Faeoziom
argiloiluvial reunirea într-un tip de sol a

365
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

(pp) Sol cemisolurilor fără orizont Cea

cernoziomoid sau cu orizont Cea situat mai
Pseudorendzină adânc de 125 cm (din zonă mai
Sol negru umedă). Denumire adoptată
clinohidromorf după F.A.O. Tipurile de sol din
Sol cenuşiu SRCS-1980 se regăsesc la nivel
(pp) de subtip sau varietate în SRTS-
Cernoziom 2000.
cambie (pp)
Definiţie modificată prin
restrângerea sferei (prezenţa
rocii calcaroase sau a
materialelor calcarifere până la
Rendzină Rendzină
50 cm adâncime). Cele
neincluse se regăsesc Ia nivel
de subtip sau varietate de sol
ale altor tipuri.
Definiţie nemodificată;
Sol negru acid Nigrosol
denumire adaptată.
Sol humico- Definiţie nemodificată;
Humosiosol
silicatic denumire adaptată.
Sol brun Definiţie modificată pentru a se
eumezobazic include şi solul roşu (ca subtip:
Eutricambosol
Sol roşu (terra eutricambosol rodie); denumire
rossa) adaptată.
Definiţie modificată pentru a se
Sol brun - include şi solul brun - roşcat (ca
roşcat Sol brun Preluvosol subtip: preluvosol roşcat).
argiloiluvial Denumire adaptată pentru
luvisolurile fără orizont E.

366
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

S.R.T.S.
S.R.C.S. 1980 Observaţii
2003
Definiţie nemodificată; denumire
Sol brun acid Districamosol
adaptată.
Sol brun învie Definiţia modificată pentru a se
Sol brun- reuni într-un tip de sol toate
Luvosol
roşcat luvic luvisolurile cu orizont E.
Luvisol albie Denumire adaptată după F.A.O..
Planosol Definiţie nemodificată.
Tip de sol şi definiţie nou
Planosol introduse (corespunzătoare
Alosol solului brun luvic holoacid şi
iuvi-solului albie holoacid din
SRCS-1980).
Sol brun Definiţie nemodificată; denumire
Prepodzol
feriiluviai adaptată.
Podzol Definiţie nemodificată.
PodzoJ Tip de sol şi definiţie nou
- introduse (corespunzătoare
Criptopodzol
solului brun acid criptospodic de
la altitudini mari).
Definiţie modificată prin
restrângerea sferei (orizont Gr
mai sus de 50 cm adâncime de la
Sol gleic
Gleiosol suprafaţă) şi includerea în acelaşi
Lăcovişte
tip şi a lăco-viştei (ca subtip:
gleiosol cernic); denumire
adaptată.

367
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Tip de sol şi definiţie nou

introduse, pentru soluri
Limnosol
subacvatice din bălţi sau lacuri eu
adâncimi mici.
Sol Definiţie nemodificată; denumire
Stagnosol
pseudogleic adaptată.
Definiţie modificată (prin
extinderea condiţiei de prezenţă a
Solonceac Solonceac
orizontului salic în primii 20 cm
la primii 50 cm).
Definiţie modificată (prin
extinderea condiţiei de prezenţă a
Soloneţ Soloneţ
orizontului în primii 20 cm la
primii 50 cm).
Definiţie nemodificată; denumire
Turbosol
adaptată.
Sol turbos Tip de sol şi definiţie nou
introduse (corespunzătoare în
Foliosol
parte litosolului organic din
SRCS-1980).
Definiţie nemodificată; denumire
Erodosol adaptată (vocala i schimbată în o
pentru tip de sol).
Erodisol Tip de sol şi definiţie nou
introduse (pentru soluri având
Antrosol
orizont superior
antropedogenetic).

368
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Cernisoluri (CER)

Tipurile de sol incluse în această clasă de soluri au drept caracter de

diagnoză prezenţa unui orizont A molic (Am) sau A forestalic (Amf) - urmate de
orizonturi intermediare AC, AR, Bv sau Bt în cazul subtipurilor cernoziomuri
maronice şi kastanoziomuri maronice. Orizonturile intermediare AC, AR, Bv sau
Bt au o grosime minimă de 10-15 cm şi culori închise cu valori şi crome mai mici
sau egale cu 3,5 la material în stare umedă, cel puţin în partea superioară a
orizonturilor menţionate şi cel puţin pe feţele elementelor structurale. Orizontul
de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi, (Cca) este prezent fie în primii
100 cm la kastanoziomuri, fie în primii 125 cm la cernisolurile cu textură mijlocie
sau fină, fie în primii 200 cm la cele cu textură grosieră. Din clasa cernisoluri fac
parte patru tipuri de sol: kastanoziom, cernoziom, faeoziom (soluri zonale) şi
rendzina (sol intrazonal sau litomorf).

12.1. Kastanoziom (Kz)

Kastanoziomurile sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri brune
deschise de stepă uscată sau de soluri bălane. Ele se definesc printr-un orizont A
molic (Am) de culoare brună, cu crome mai mari decât 2 la material în stare
umedă, urmat de un orizont de tranziţie AC de culoare brună mai deschisă, cu
crome mai mici de 3,5 cel puţin în partea superioară la material în stare umedă şi
un orizont de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi notat cu Cca situat în
primii 100 cm.
Răspîndire. În România kastanoziomurile ocupă o suprafaţă de circa
205.000 hectare (FLOREA, 2004) şi sunt răspândite în Dobrogea, la altitudini mai
mici de 150 m, pe un relief reprezentat de terenuri plane sau slab înclinate (culmi
domoale şi versanţi prelungi), dar cu mare predispoziţie pentru eroziune hidrică
datorită conţinutului ridicat de praf al materialului parental, în zone cu climat
semiarid din vestul tării, între Oltina, Măcin, Valea Carasu şi discontinuu în estul
tării, între Capul Midia şi Braţul Sf. Gheorghe. Insular apar atît pe grindurile din
Bălţile Dunării şi în Deltă, cît şi în extremitatea estică a Bărăganului (BARBU,
1987).
Materialul parental bogat în elemente bazice este reprezentat de loess
sau depozite loessoide cu porozitate bună şi conţinut de carbonat de calciu între
10 şi 15%.
Vegetaţia. În cazul Kastonoziomurilor, vegetaţia ierboasă spontană este
caracteristică stepelor uscate (sub 150 m altitudine) care fac tranziţia spre zona

369
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

semideşertică. Ea se compune din specii mezoxerofite şi xerofite cum sînt: Stipa

capillata, S. lesingiana, S. joannis, Poa bulbosa, Agropyron cristatum, Artemisia
austriaca, şi altele. Această vegetaţie naturală este înlocuită de plante cultivate
sau este degradată prin suprapăşunat. Condiţiile climatice din zona
kastanoziomurilor constituie factor limitativ pentru vegetaţia forestieră. Vegetaţia
naturală sub care s-au format cernoziomurile este cu precădere de stepă, fiind
constituită din specii ierboase mezoxerofite, predominant din gramineie perene cu
talie înaltă de pînă la 1m şi rădăcina bine dezvoltată (Festuca valesiaca,
Botriochloa ischaemum, Agropyron repens, Poa bulbosa, Centaurea orientalis,
Gagea pusilla, Astragalus onobrychis, Trifolium diffusum, Vicia serratifolia,
Medicago falcata, Melilotus officinalis, Peucedanum tauricum, Salvia austriaca,
Phlomis pungens, Echium rubrum, Crambe tataria şi din specii lemnoase cum
sînt arbuştii Prunus spinosa, Rosa canina, R. gallica, Rubus caesius, Cerasus
fruticosa, Amygdalus nana, Crataegus monogyna şi din arbori: stejar pufos
(Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora, ulmul (Ulmus
procera), părul sălbatec (Pyrus pyraster). În lunca rîurilor ce străbat zona de
stepă, vegetaţia caracteristică este cea de zăvoi şi şleau de luncă descrisă la
aluvisoluri.
Climatul în care s-au format kastanoziomurile este caracteristic zonei de
stepă uscată, caracterizat prin valori ale temperaturii medii anuale cuprinse între
10,7-11,3°C, precipitaţii medii anuale de 350-430mm, indicele de ariditate de 17-
21. Valorile evapotranspiraţiei potenţiale sunt mai mari de 700 mm, astfel încît
bilanţul hidroclimatic prezintă un deficit anual de precipitaţii de peste de 350 mm.
Procese pedogenetice. Humificarea materiei organice, are loc cu
întreruperi datorită secetei şi gerurilor. Humusul format este de bună calitate (
mull calcic), dar este relativ redus cantitativ , apoximativ 2g %, deoarece
cantitatea de resturi organice vegetale rămase la suprafaţa solului şi în orizontul
de suprafaţă al profilului de sol este mică ( covorul vegetal este de multe ori
neîncheiat, plantele au o talie redusă şi un sistem radicular slab dezvoltat),
determinînd o culoare brună deschisă la nivelul orizontului de bioacumulare.
Datorită aridităţii climatului, are o levigare slabă a sărurilor greu solubile
(CaCO3), astfel încît solul face efervescenţă cu HCl de la suprafaţă şi prezintă o
alterare redusă a părţii minerale, cu o levigare slabă a carbonatului de calciu,
motiv pentru care la partea inferioară a profilului se evidenţiază obligatoriu un
orizont Cca.
În perioadele secetoase, suprasaturarea soluţiei de sol, datorată
evaporaţiei cît şi absorbţiei apei de către rădăcinile plantelor, determină
precipitarea carbonatului de calciu, cu apariţia eflorescentelor şi pseudomiceliilor
la nivelul orizontului AC.

370
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Profilul de sol Kastanoziomurile prezintă pe profil, următoarea

succesiune de orizonturi: Amk-ACk-Cca-Ck.
Orizontul AmK, are o grosime medie de 30 – 40cm şi o culoare brună
deschisă în stare umedă, textură mijlocie ( nisipo-lutoasă, luto- nisipoasă sau
lutoasă) , structură glomerulară sau granulară medie spre bine dezvoltată,
frecvente neoformaţiuni biogene (coprolite, cervotocine, crotovine) şi
neoformaţiuni de natură chimică, reprezentate prin pseudomicelii şi eflorescente
de carbonat de calciu.
Orizontul A/Ck, prezintă o grosime de circa15 – 25 cm, are culoare brună
cenuşie mai deschisă decât orizontul supraiacent, textură nisipo-lutoasă, luto-
nisipoasă sau lutoasă, structură glomerulară slab dezvoltată şi frecvente
neoformaţiuni biogene şi de carbonat de calciu.
Orizontul Cca, se găseşte la adâncimea de 50-60cm, are culoare gălbuie,
textură nisipo-lutosă, structură masivă şi prezintă frecvente concreţiuni mici şi
pseudomicelii de CaCO3.
Proprietăţi. Humusul este de tip mull calcic. Raportul C/N este cuprins
între 8-11. Conţinutul de humus este de circa 1,5-2,5 g % g sol, respectiv o
rezervă de 60-120 t/ha, pe adîncimea de 0-50 cm. Kastanoziomurile au o textură
nediferenţiată pe profil, mijlocie-grosieră, sau grosieră-mijlocie. Alcalinitatea este
mică, datorită prezenţei carbonatului de calciu la nivelul tuturor orizonturilor
pedogenetice. Reacţia chimică este slab alcalină pe întreg profilul, cu valori pH
cuprinse între 7,5-8,3. Complexul adsorbtiv al solului este saturat în cationi bazici
de Ca şi Mg, evidenţiind o capacitate de schimb cationic cu valori de aproximativ
12-19 me /l00g sol uscat. Proprietăţile hidrofizice: capacitate de apă în câmp,
capacitate de apă utilă, capacitate de apă uşor acesibilă, sunt situate în intervalul
de 5-9%, 19-25% şi 15-19% (CANARACHE,1990). Proprietăţile fizice sunt bune:
porozitate totală de 50-54%, porozitate de aeraţie, porozitate drenantă, densitate
aparentă pe adâncime de 0-100 cm de 1,15-1,35 g/cm şi proprietăţile fizico-
mecanice bune: rezistenţa solului la arat de 40-50 kgf/dm2 (CANARACHE,
1987)). Kastanoziomurile se lucrează uşor, intervalul optim de umiditate pentru
executarea lucrărilor este mare. Lucrările se pot executa mecanizat deoarece
pantele sunt mici. Conţinutul scăzut de humus şi de elemente nutritive, deficitul
mare de umiditate impune aplicarea irigaţiilor şi administrarea îngrăşămintelor
organice şi minerale.
Subtipuri. Kastanoziomurile prezintă următoarele subtipuri: tipic (Am-
AC-Cca), maronic (kastanoziom cu orizont A molic forestalic), psamic
(kastanoziom cu textură grosieră în primii 50cm), gleic (kastanoziom cu
proprietăţi gleice între 50-100 cm), salinic (kastanoziom cu orizont hiposalic în
primii l00cm sau orizont salic între 50 şi 400cm), sodic (kastanoziom cu orizont
hiposodic în primii l00cm sau orizont natric între 50 şi l00cm).

371
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice (textură mijlocie,

structură granulară medie, permeabilitate pentru apă şi aer bună, rezistenţă
scăzută la lucrările mecanice), kastanoziomurile sunt favorabile creşterii şi
dezvoltării plantelor. Stabilitatea redusă a agregatelor structurale, determină
formarea crustei la suprafaţă, cu efect negativ asupra răsăririi plantelor, infiltrării
apei şi a schimbului de aer între sol şi atmosferă. Zona de stepă propriuzisă în
care se formează şi evoluează kastanoziomurile, face ca apa acumulată din
precipitaţii să nu satisfacă cerinţele plantelor în special pe parcursul anotimpului
secetos, dar deficitul de apă poate fi acoperit prin aplicarea irigaţiilor. Rezerva de
humus pe adîncimea de 0-50 cm este relativ redusă. Pentru satisfacerea
necesarului de elemente nutritive ale plantelor cultivate şi totodată pentru
obţinerea de producţii mari şi constante, se recomandă administrarea
îngrăşămintelor chimice şi organice sau încorporarea în sol a îngrăşămintelor
verzi. Pentru mărirea în sol a cantitătii de azot se cultivă leguminoase (mazăre,
lucerna, sparcetă) sau seminţele de leguminoase sunt tratate cu biopreparate care
conţin bacterii fixatoare de azot. Kastanoziomurile au categoria de folosinţă arabil
(grâu, porumb, sorg, sparcetă), cât şi pentru plantaţii de cais, piersic, migdal,
cireş, nuc. Părul şi mărul se dezvoltă satisfăcător numai în condiţii de irigare
12.2. Cernoziom (cz)
Denumirea cernoziomurilor, provine din limba rusă: ciornîi – negru şi
zemlea – pămînt şi sunt cunoscute ca pămînturi negre (V.Docuceeaev, 1883).
Cernoziomurile se definesc prin prezenţa unui orizont A molic (Am) de culoare
brun închisă, negricioasă cu crome mai mici de 2 la material în stare umedă şi un
orizont intermediar de tip AC, Bv, sau Bt cu valori şi crome sub 3,5 la materialul
în stare umedă, cel puţin pe 10-15 cm în partea superioară şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale. La baza profilului se evidenţiază un orizont de acumulare
a carbonaţilor secundari de calciu, orizont prezent în primii 125 cm sau în primii
200 cm, dacă textura solului este grosieră.
Cernoziomul tipic, cernoziomul cambic şi cernoziom argic, care în
clasificarea I.C.P.A. 1980 erau considerate tipuri de sol, au devenit conform noii
clasificări S.R.T.S 2003 subtipuri zonale.
12.2.1. Cernoziom tipic (Cz ti)
Din punct de vedere morfogenetic subtipul de sol cernoziom tipic este
caracterizat prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont Am cu crome mai
mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă şi subiacent un orizont de
tranziţie AC, care prezintă cel puţin în partea superioară, prezintă crome mai mici
sau egale cu 3,5.
Răspîndire. (ŞT.PUIU; N.FLOREA, 2004), arată că cernoziomurile sunt
răspîndite cu precădere pe forme de relief reprezentate de terase netede şi

372
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

microdepresiuni, podişuri sau piemonturi joase, uneori versanţi, pe unităţi de

relief neted sau slab accidentat, cu altitudini de 15-20 m, care ajung uneori la 150-
200m, în zona de sud şi sud-est a României, în Dobrogea, Câmpia Română,
Câmpia Moldovei, Dealurile Fălciului, Colinele Tutovei şi în Câmpia de Vest,
Câmpia Transilvaniei, culoarul Mureşului, pe o suprafaţă de circa 4.200.000
hectare.
Materialul parental. Cernoziomurile s-au format pe materiale
parentale care conţin carbonat de calciu, reprezentate de loess şi depozite
loessoide şi uneori pe depozite nisipoase, aluviuni vechi, argile şi luturi şi chiar pe
roci poroase.
Vegetaţia sub care s-au format şi au evoluat cernoziomurile tipice este
cu precădere o vegetaţie de stepă, constituită din asociaţii de specii ierboase
mezoxerofite, în care predomină gramineae cu talie înaltă şi rădăcină bine dez-
voltată: (Festuca valesiaca, Botriochloa iscaemum, Agropyron cristatum,
Agopyron repens, Poa bulbosa, Poa pratensis ssp. angustifolia) şi din specii
lemnoase, respectiv arbuştii: Prunus spinosa, Rosa canina, Crataegus monogyna.
În zona de silvostepă şi în luncile şi depresiunile mai umede ale zonei de
stepă apar şi specii de arbori, respectiv stejar pufos (Quercus pubescens), stejarul
brumăriu (Quercus pedunculiflora), cerul (Quercus cerris), gârniţa (Quercus
frainetto), etc.
Climatul în care s-au format şi au evoluat cernoziomurile tipice este
pronunţat temperat-continental în sud şi sud-est, cu nuanţe submediteraneene în
vest, iar în estul tării climatul este mai răcoros şi cu nuanţe mai excesive. Valorile
medii anuale ale temperaturii sunt cuprinse între 8,5 şi 11,5°C, precipitaţiile medii
anuale au valori cuprinse între 380 şi 560mm Evapo-transpiraţia potenţială are
valori de peste 700 mm (650-730 mm - FLOREA, 2004). Regimul hidric este
nepercolativ, parţial percolativ sau periodic percolativ în zonele mai umede.
Procese pedogenetice. Solificarea este caracterizează prin acţiunea
procesului de bioacumulare intensă, cît şi prin acumularea unei cantităţi mari de
materie organică humificată. Materialul organic rămas în sol sau la suprafaţa
profilului, după parcurgerea ciclului de vegetaţie, este transformat sub influenţa
bacteriilor. Humusul format se acumulează pe adâncimea de 50-65cm şi imprimă
solului o culoare brun-închisă, neagră, respectiv valori şi crome mai mici sau
egale cu 2 la material în stare umedă. Carbonatul de calciu care poate fi prezent
în partea superioară a orizontului A molic la cernoziomuri proxicalcarice, sau la
baza acestuia şi chiar în orizontul AC la cernoziomurile epicalcarice. Pe profil, în
special la nivelul orizontului de bioacumulare, cît şi în partea superioară a
orizontului subiacent sunt prezente neoformaţiuni biogene reprezentate de
coprolite, cervotocine şi crotovine. Prin utilizarea ca arabil a cernoziomurilor

373
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

rezultate în urma desţelenirii pajiştilor, are loc o intensificare a regradării

carbonaţilor în părtea superioară a profilului de sol, fenomen cunoscut sub
denumirea de carbonatare secundară.
Profilul de sol. Morfologia cernoziomurilor, evidenţiază pe profil
următoarea succesiune de orizonturi: Amk-ACk-Cca, morfologie asemănătoare
cu cea a kastanoziomurilor, cu menţiunea că orizonturile sunt mai bine
diferenţiate, profilul de sol avînd o grosime mai mare.
Orizontul Am are o grosime care ajunge la circa 40-50 cm, structură
granulară medie spre bine dezvoltată, textură nisipo-lutoasă luto-nisipoasă sau
lutoasă. Se menţionează frecvente neoformaţiuni biogene, reprezentate prin
cervotocine, coprolite, crotovine, diverse culcuşuri şi lăcaşuri de organisme, cît şi
neoformaţiuni de natură chimică, sub formă de pseudomicelii şi eflorescente de
carbonat de calciu.
Orizontul ACk, are grosimea de 20-25 cm, culoare brun-închisă pînă la
brun-cenuşie respectiv valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în
stare umedă, cel puţin în jumătatea superioară a orizontului, structură glomerulară
medie slab dezvoltată, textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă. Prezintă
neoformaţiuni biogene, reprezentate prin cervotocine, coprolite, crotovine,
diverse culcuşuri şi lăcaşuri de organisme, cît şi neoformaţiuni de natură chimică,
sub formă de pseudomicelii şi eflorescente, tubuşoare, vinişoare şi pete de
carbonat de calciu.
Orizontul Cca apare de la adâncimea de 50-60 cm, are o grosime de 30-
40 cm şi are o culoare gălbui brun închis la materialul în stare umedă şi brun
gălbui deschis, la materialul în stare uscată, structură masivă, textură nisipo-
lutoasă luto-nisipoasă sau lutoasă. Neoformaţiunile biogene, sunt rare, fiind
reprezentate prin cervotocine şi crotovine. Neoformaţiunile de natură chimică
sunt sub formă de pseudomicelii şi eflorescente, tubuşoare, vinişoare şi pete şi în
special concreţiuni de carbonat de calciu.
Proprietăţi. Cenoziomurile au o textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă
sau lutoasă, care este nediferenţiată pe profil. Cernoziomurile sunt soluri cu
structură glomerulară medie spre bine dezvoltată la nivelul orizontului Am şi
moderat dezvoltată în orizontul de tranziţie AC. Permeabilitatea pentru apă şi aer
a cernoziomurilor este bună, fiind soluri care se lucrează relativ bine şi uşor, cu
valori medii ale porozităţii de aeraţie de 12-20%, iar cele ale porozităţii totale de
49-53%.Rezistenţa la arat la umiditatea optimă este de 40-50 kgf/dm2
(CANARACHE, 1987). Complexul adsorbtiv al solului este saturat predominant în
cationi bazici de Ca şi Mg, cu un grad de saturaţie în baze (V%) care nu scade sub
90% şi o capacitate de schimb cationic cu valori de circa 12-40 me/l00g sol uscat.
Cernoziomurile prezintă în orizontul de bioacumulare un humus de bună calitate
de tip mull calcic, 3-6 g la 100 g sol, respectiv o rezervă de 160-200 t/ha pe
adîncimea de 0-50 cm, cu valori ale raportului C/N cuprinse între 8-12 şi valori
374
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

supraunitare ale raportului acizi huminici/acizi fulvici. Densitatea aparentă pe

adâncimea de 0-100 cm are valori de 1,2-1,4 g/cm3, în timp ce valorile medii ale
conductivităţii hidraulice saturate pe adâncimea de 0-100 cm, sunt de 1,5-15
mm/oră (CANARACHE, 1990). Valorile coeficientului de ofilire,ale capacităţii de
câmp şi ale capacităţi de apă utilă sunt de respectiv 8-12%g/g, 20-27%g/g şi 13-
117%g/g (CANARACHE, 1990). Reacţia cernoziomurilor este slab acidă, neutră sau
slab alcalină cu valori pH cuprinse în intervalul 6,7-7,6.
Fertilitatea şi folosinţa Cernoziomurile au proprietăţi fizice,
hidrofizice, chimice, termice şi de aeraţie foarte bune. Cu toate că sunt bine
aprovizionate cu azot, fosfor şi potasiu, pe aceste soluri, pentru menţinerea
fertilităţii şi obţinerea de producţii mari şi constante se recomandă aplicarea
îngrăşămintelor chimice şi organice. Cernoziomurile sunt indicate pentru toate
folosinţele şi culturile agricole. Pe cernoziomuri se cultivă atît cereale păioase de
toamnă: grîu, orz, culturi care valorifică bine rezervele de apă acumulate toamna
şi iarna şi care ajung la maturitatea înaintea secetelor din vară, cît şi porumb,
floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr, lucerna, trifoi, soia, mazăre, fasole, culturi
furajere. Cernoziomurile pot fi cultivate cu viţă de vie şi pomi fructiferi:cais,
cireş, vişin, piersic, măr, păr, prun.
Cernoziomurile sunt afectate de un deficit de apă, motiv pentru care se
impune aplicarea irigaţiilor în cursul perioadei secetoase din vară (iulie-
octombrie).
12.2.2. Cernoziom cambic (CZ cb)
Cernoziomul cambic este cunoscut şi sub denumirea de cernoziom levigat
şi este definit prin prezenţa la partea superioară a profilului, a unui orizont de
bioacumulare de tip Am de culoare închisă, respectiv crome mai mici sau egale cu
2 la materialul în stare umedă şi subiacent un orizont de argilizare de tip Bv care
cel puţin în partea superioară are culori de orizont A molic, respectiv valori şi
crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă şi de 5,5 la materialul în stare
uscată, pe feţele şi în interiorul elementelor structurale. În clasificarea S.R.T.S.
2003, cernoziomul cambic este prezent ca subtip de sol.
Răspîndire. Cernoziomul cambic ocupă mari suprafeţe în zonele de
cîmpie: Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, şi
Câmpia Jijia Bahlui. Relieful pe care s-au format şi au evoluat aceste soluri, este
neted sau puţin înclinat, respectiv: terase, depresiuni, culmi domoale, a căror
altitudini sunt cuprinse între 40-50m şi 550 m.
Materialul parental este reprezentat predominant de loess, depozite
loessoide şi uneori luturi şi chiar nisipuri, argile şi roci dure.

375
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Vegetaţia sub care s-au format şi au evoluat cernoziomurile cambice

este constituită din rare pâlcuri de stejar pufos şi stejar brumăriu: Quercus
pedunculiflora, Q. pubescens, alternând cu suprafeţe acoperite de specii ierboase:
Stipa joannis, S. capillata, Botriochloa iscchaemum, Poa bulbosa şi altele.
Climatul în care au evoluat cernoziomurile cambice este caracterizat
prin precipitaţii medii anuale frecvent de peste 500 mm şi care pot urca pînă la
600 mm şi temperaturi medii anuale care pot oscila între 8,3 şi 11,5°C. Indicele de
ariditate are valori de 23-30, iar valorile evapotranspiraţiei potenţiale sunt mai
mici de 700 mm. Pe fondul acestor date climatice se evidenţiază un regim hidric
periodic percolativ.
Procesele pedogenetice caracteristice în formarea cernoziomurilor
cambice sunt reprezentate de bioacumulare, argilizare şi levigare. Pe seama
cantităţilor mai mari de resturi organice vegetale rămase la suprafaţa profilului
sau în orizontul de suprafaţă după parcurgerea ciclurilor biologice ale diferitelor
specii vegetale şi din transformarea acestora, a rezultat o cantitate importantă de
humus de bună calitate, de tip mull calcic, repartizat pe o grosime relativ mare.
Datorită regimului climatic, caracterizat prin precipitaţii superioare
cernoziomurilor, levigarea este mai pronunţată, carbonatul de calciu este
îndepărtat din orizonturile superioare ale profilului şi depus la baza acestuia la
nivelul orizontului Cca. După îndepărtarea CaCO3 şi debazificarea complexului
coloidal al solului, intervine procesul de argilizare, care constă în alterarea
mineralelor primare cu formare de hidroxizi şi oxizi de fier, care imprimă
orizontului Bv o culoare mai roşiatică decît a materialului parental.
Profilul de sol. Cernoziomul cambic prezintă următoarea succesiune de
orizonturi: Am-Bv-Cca.
Orizontul Am are o grosime de 40-50 cm, uneori peste 50 cm, crome mai
mici sau egale cu 2, respectiv culoare brună închisă-negră la materialul în stare
umedă, textură lutoasă sau luto-argiloasă, structură glomerulară. La nivelul
acestui orizont sunt prezente frecvente neoformaţiuni biogene: coprolite,
cervotocine, crotovine, culcuşuri şi lăcaşuri de organisme.
Orizontul Bv are o grosime de 30-60cm şi o culoare închisă cel puţin în în
partea superioară, respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare
umedă şi mai mici de 5, 5 la materialul în stare uscată pe feţele şi în interiorul
elementelor structurale, textură lutoasă sau luto-argiloasă, structură columnoidă,
prismatică şi frecvente neoformaţii biogene.
Orizontul Cca are o grosime de 40-50 cm şi o culoare deschisă brun-
gălbuie, a cărui limită superioară se situează la 80-120 cm. Este un orizont
nestructurat. Sunt prezente neoformaţiuni de CaCo3, sub formă de eflorescenţe,
pseudomicelii, vinişoare, tubuşoare, pete şi în special concreţiuni.

376
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Proprietăţi. Textura cernoziomurilor cambice este lutoasă sau luto-

argiloasă şi rar nisipoasă sau argiloasă, nediferenţiată pe profil. Plusul de argilă de
la nivelul orizontului Bv, provine din alterarea pe loc sau „in situ” a materialului
parental, cît şi din eluvierea orizontului supraiacent, fără formarea de pelicule de
argilă la suprafaţa agregatelor structurale. iar Structura este glomerulară medie şi
mică la nivelul orizontului Am. Cernoziomul cambic are proprietăţi fizice, fizico-
chimice, hidrofizice şi de aeraţie favorabile. Humusul de bună calitate de tip mull
calcic, este în cantitate de 3-5g%, respectiv o rezervă de 160-200t/ha pe
adîncimea de 0-50 cm. Gradul de saturaţie în baze depăşeşte 85%, cu
predominarea cationilor bazicibivalenţi de Ca şi Mg. Reacţia solului este slab
acidă sau neutră, cu valori pH puţin sub 7.
Fertilitatea şi folosinţa. Fertilitatea cernoziomurilor cambice este
bună, fiind soluri cu proprietăţi fizice, fizico-chimice, hidrofizice şi de aeraţie
favorabile şi nivel bun de aprovizionare în elemente nutritive. Obţinerea de
producţii mari şi constante, este determinată de aplicarea atît a unei agrotehnici
adecvate, a îngrăşămintelor chimice şi organice cît şi a irigaţiilor în cazul anilor
secetoşi. Cernoziomurile cambice oferă condiţii favorabile dezvoltării tuturor
culturilor agricole. Se cultivă cereale de toamnă, plante tehnice, culturi
legumicole, vii şi pomi, dar ponderea revine culturilor de grîu, porumb şi floarea-
soarelui
12.2.3. Cernoziom argic (CZ ar)
Cernoziomul argic este cunoscut şi sub denumirea de cernoziom levigat
cu degradare texturală, cernoziom argiloiluvial sau cernoziom argilic. Acest sol
este definit de prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de
tip Am a cărui crome sunt mai mici decât 2 la materialul în stare umedă şi
subiacent a unui orizont Bt care are în partea superioară valori şi crome mai mici
de 3,5 la materialul în stare umedă şi mai mici de 5,5 la materialul în stare uscată,
respectiv culoare de orizont A molic. În clasificarea S.R.T.S. 2003, cernoziomul
argic este prezent ca subtip de sol.
Răspândire. Cernoziomul argic ocupă suprafeţe întinse în Muntenia,
Dobrogea, Oltenia, Moldova şi Transilvania. Cernoziomul argic este răspândit
geografic în continuarea cernoziomurilor, către zonele mai umede, pe un relief de
câmpie, podişuri şi dealuri joase, cu altitudini de până la 550 m.
Materialul parental. Cernoziomul argic s-a format şi a evoluat pe
loess, luturi loessoide şi uneori pe materiale argiloase, lutoase sau nisipoase şi
pietrişuri calcaroase.
Vegetaţia. Cernoziomul argic evoluează sub influenţa vegetaţiei de
silvostepă, cu o pondere mai mare a vegetaţiei lemnoase (stejar, cer, gîrniţă)

377
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

datorită climatului ceva mai umed, care este o alternanţă de suprafeţe variabile de
stepă şi silvostepă. Vegetaţia lemnoasă este formată din stejari şi ulmi (Quercus
robur, Q. pedunculiflora, Q. pubescens, Ulmus foliacea, U. procera, U. ambigua)
cu specii de amestec (Pyrus pyraster, P. elaeagrifolia, Acer tataricum, A.
campestre) şi arbuşti (Cornus mas, C. sanguinea, Ligustrum vulgare, Evonymus
europaea, Crataegus monogyna, Rhamnus cathartica şi altele). În pajişti (şi în
păduri), se găsesc specii xerofite caracteristice stepei (Stipa joannis, S.
lessingiana, Festuca valesiaca, F. pseudovina, Agropyron cristatum, specii de
Centaurea, Salvia, Vicia, Astragalus, Aster, Trigonella, Phlomis tuberosa,
Thymus şi altele, dar şi mezofile, unde condiţiile ecologice permit: obsigă
nearistată (Bromus inermis), pir tîrîtor (Agropyron repens), Trifolium repens, T.
pratense, Onobrychis viciaefolia, Filipendula hexapetala, Salvia pratensis şi
altele.
Climatul. Condiţiile climatice sunt caracterizate prin temperaturi medii
anuale care coboară pînă la 8,5°C şi precipitaţii medii anuale care sunt cuprinse
între 550-600 mm. Indicele de ariditate este de 30. Regimul hidric este periodic
percolativ, cu cantităţi mai mari de apă infiltrată în sol.
Procese pedogenetice. În formarea cernoziomului argic intervin
procesele de bioacumulare, argiloiluviere şi eluviere. Pe fondul unei levigări şi
alterări mai puternice, humificarea este mai puţin intensă, cu acumularea unei
cantităţi mai reduse de humus decît în cazul cernoziomurilor cambice. Eluvierea
şi migrarea coloizilor liberi este mai intensă decît în cazul cernoziomului cambic,
aceasta pe fondul unei debazificări şi levigări mai accentuate. Levigarea
coloidului de argilă din orizontul de suprafată, a determinat depunerea acestuia la
nivelul orizontului subiacent, cu formare de pelicule de argilă atît la suprafaţa cît
şi în interiorul agregatelor structurale de sol, determinînd o diferenţiere texturală
pe profil la nivelul acestui orizont.
Profilul de sol. Cernoziomul argic prezintă următoarea succesiune de
orizonturi: Am – Bt - C sau Cca..
Orizontul Am are o culoare brun-închisă până la neagră, respectiv crome
mai mici de 2 la materialul în stare umedă, textură lutoasă până la argiloasă,
structură granulară medie şi o grosime de maxim 40- 50 cm.
Orizontul Bt are o culoare de orizont Am, respectiv brună închisă cu
valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă cel puţin în partea
superioară şi brună gălbuie spre bază, textură luto-argiloasă, structură prismatică.
Se evidenţiază argilă sub formă peliculară, atît la suprafaţa elementelor
structurale, cît şi în interiorul acestora. Orizontul Bt are o grosime de pînă la 100
cm.
Orizontul Cca începe de la peste 125 cm, în unele cazuri chiar de la 150-
160 cm în jos şi are culoare gălbuie-albicioasă
378
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Proprietăţi. Cernoziomul argiloiluvial are o textură diferenţiată pe

profil, luto-nisipoasă, lutoasă la nivelul orizontului Am şi luto-argiloasă, argiloasă
la nivelul orizontului Bt, structură glomerulară mică şi medie bine dezvoltată în
Am şi prismatică, slab pînă la moderat dezvoltată la nivalul orizontului Bt.
Humusul este de tip mull calcic. Conţinutul de humus este de 3-5g%, respectiv o
rezervă de 150-180 t/ha. Cernoziomurile argice au o reacţie neutră până la slab
acidă, cu valori pH de 6- 6,8. Gradul de saturaţie în baze nu scade sub 75%,cu
predominarea cationilor de Ca. Prezintă pe profil neoformaţiuni biogene,
reprezentate prin coprolite, cervotocine, culcuşuri şi lăcaşuri de larve şi organisme
şi uneori crotovine, în special la nivelul orizontului de
bioacumulare.Neofomaţiunile de CaCo3 sunt prezene la nivelul orizontului Cca
sub formă de eflorescenţe, pseudomicelii, pete, tubuşoare, concreţiuni.
Fertilitatea şi folosinţa. Cernoziomurile argiloiluviale au proprietăţi
fizice, fizico-chimice, hidrofizice şi de aeraţie favorabile şi nivel bun de
aprovizionare în elemente nutritive Deşi unele proprietăţi fizico-chimice sunt sub
nivelul celor de la cernoziomul cambic, cernoziomul argiloiluvional este un sol
bun pentru toate utilizările: culturi de câmp ( grîu, orz, porumb, floarea soarelui,
sfeclă de zahăr, lucernă, trifoi, in, mazăre, fasole) , viţă de vie ( struguri de masă
şi pentru vin), plantaţii pomicole (măr, păr, prun, cireş, vişin, piersic, cais),
legume şi culturi furajere. Obţinerea de producţii mari şi constante, este
determinată de aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice cît şi de aplicarea
irigaţiilor în cazul anilor secetoşi.
12.3. Faeoziom (FZ)

În timp, solul de tip faeoziom a avut diverse denumiri: cernoziom degra-

dat înconjurat de soluri de pădure şi podzoluri, sol cenuşiu închis de pădure,
pratoziom sau brunizem şi sol cernoziomoid..
Faeoziomul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont
de bioacumulare de tip Am, a cărui crome sunt mai mici de 2 la materialul în stare
umedă şi subiacent un orizont care poate fi de tip Bt, Bv, sau AC şi care cel puţin
în partea superioară şi cel puţin pe feţele elementelor structurale prezintă crome şi
valori mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă. Totodată, la nivelul
orizontului intermediar, sunt prezente pelicule organo-minerale. Faeoziomul cu
textură mijlocie şi fină nu prezentă un orizont Cca în primii 125 cm, iar la
faeoziomul cu textură grosieră, orizontul Cca apare sub 200 cm. Diferenţa de
culoare între materialul în stare umedă şi cel în stare uscată la nivelul orizontului
Am, sub aspectul valorilor sau a valorilor + crome, este mai mare sau egală cu
1,5.
Răspândire. Faeoziomul este corespondentul către zonele mai umede şi
mai reci, a cernoziomului, cernoziomului cambic şi cernoziomului argic.
379
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Faeoziomul ocupă suprafeţe importante în Podişul Sucevei, Podişul Fălticenilor,

în depresiunile subcarpatice Neamţ, Cracau, Tg.Secuiesc, Braşov, Sibiu, pe unele
terase ale Moldovei şi Şiretului, în zona înaltă a Câmpiei Române şi a Câmpiei
Banat-Criş şi insular în depresiunile din estul Câmpei Transilvaniei.
Faeoziomurile ocupă în România o suprafaţă pe o suprafaţă de aproximativ
1.300.000 ha. Solurile de tip faeoziom s-au format pe forme de relief cu suprafaţă
plană sau slab înclinată din depresiuni şi pe suprafeţe înclinate ale versanţilor,
care au un drenaj intern şi extern slab, respectiv pe unităţi geomorfologice care
prezintă un caracter depresionar faţă de relieful înconjurător.
Materialul parental. Formarea şi evoluţia faeoziomurilor, a avut loc pe
depozite cu textură lutoasă sau argiloasă, uneori chiar grosieră, reprezentate prin
depozite loessoide, luturi argiloase, argile marnoase loessoidizate.
Vegetaţia. Faeoziomurile s-au format sub influenţa unei vegetaţii
ierboase mezohigrofile de fîneaţă care s-a instalat în urma defrişării pădurilor de
foioase: păiuşcă (Agrostis tenuis), Festuca sulcata, F. pseudovina, F. valesiaca,
bărboasă (Botriochloa iscaemum), Koeleria gracilis, Poa pratensis var.
angustifolia, Lolium perenne, Medicago lupulina, M. falcata, Trifolium repens,
Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis, Fragaria viridis, Origanum vulgare.
Pădurile de foioase iniţiale (înainte de defrişare) erau formate din stejărete
(Quercus petraea în amestec cu exemplare rare de Tilia tomentosa, Carpinus
betulus, Acer campestre, Sorbus torminalis, Fraxinus excelsior, arbuştii Corylus
avellana, Crataegus monogyna, Evonimus europaea, E. verrucosa, Cornus mas,
C. sanguinea, Rhamnus frangula, Ligustrum vulgare, Sambucus nigra, specii
ierboase ca: Asperula odorata, Polygonatum latifolia, Pulmonaria officinalis, Poa
nemoralis, Asarum europaeum, Dactylis glomerata, Scila bifolia, Lamium
maculatum, Sanicula europaea, Anemone nemorosa, A. ranunculoides,
Convallaria majalis, Scrofularia nodosa şi altele).
Climatul. Condiţiile climatice sunt caracteristice zonelor umede şi
răcoroase, caracterizate prin valori medii ale precipitaţiilor de pînă la 800-900
mm, temperaturi medii anuale cuprinse între 7-8ºC, valori ale evapotranspiraţiei
potenţiale de circa 600-650 mm, inferioare mediei anuale a precipitaţiilor,
evidenţiindu-se astfel un regim hidric periodic percolativ.
Procese pedogenetice. Cu toate că solificarea se desfăşoară în zone
umede şi răcoroase, datorită cantităţilor mari de materie organică rămasă în
orizontul de la suprafaţa profilului cît şi la suprafaţa acestuia ca urmare a
prezenţei unei abundente vegetaţii ierboase mezohidrofile, datorită materialelor
parentale bogate în elemente bazice, cît şi microclimatului mai blînd din zonele
depresionare, adăpostite, solificarea decurge în sensul unei bioacumulări intense,
cu formare de humus de bună calitate, de tip mull calcic, cu migrarea coloizilor de

380
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

humus şi argilă de la nivelul orizontului de bioacumulare şi depunerea acestora la

nivelul orizontului subiacent, cu formarea de pelicule organo-minerale pe feţele
cît şi în interiorul elementelor structurale.
Profilul de sol. Faeoziomul prezintă pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: Am - A/C - C sau Cca; Am - Bv - C sau Cca; Am - Bt - C sau Cca.
Orizontul Am are culoare brun închisă-negră în stare umedă, respectiv
crome mai mici sau egale cu 2, şi brună cenuşie în stare uscată, respective valori
şi crome mai mici sau egale cu 3,5. Grosimea orizontului Am este de circa 40-60
cm.
Orizonturile A/C, Bv sau Bt au cel puţin în partea superioară, culori închise
de orizont Am, respectiv valori şi crome mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în
stare umedă şi mai mici sau egale cu 5,5 la materialul în stare uscată. Diferenţa de
culoare între starea umedă şi starea uscată prezintă valori sau valori şi crome mai
mari, sau egale cu 1,5. Orizonturile subiacente Bv şi Bt au o culoare brun-gălbuie.
Orizontul C, este reprezentat de materialul parental sau orizontul Cca, care este
prezent sub adâncimea de 125-150 cm şi este caracterizat prin structură masivă şi
prezenţa CaCO3 , sub formă de neoformaţiuni, reprezentate prin vinişoare, pete şi
concreţiuni.
Proprietăţi. Faeoziomul are la suprafaţa profilului un orizont de
bioacumulare de tip Am, cu grad de saturaţie în baze mai mare de 70%, frecvent
între 70-85%, reacţie slab acidă, cu valori pH mai mari de 6 şi conţinut de humus
de 3,5-6,5%, reprezentat prin humus de tip mull calcic. Textura la nivelul
orizontului Am este lutoasă sau luto-nisipoasă, structură granulară, glomerulară
bine dezvoltată. Trecerea la nivelul orizontului subiacent este treptată. Structura în
orizontul Bv este columnoid prismatică şi şi prismatică în Bt. La nivelul
orizontului Bv sunt prezente particule minerale fine şi humus, acesta fiind
considerat un orizont de culoare sau de structură, avînd o culoare mai roşiatică
decît a materialului parental, în timp ce la nivelul orizontului Bt sunt prezente
pelicule de argilă pe feţele şi în interiorul elementelor structurale, cît şi la nivelul
porilor şi fisurilor, determinînd o diferenţiere texturală pe profil la nivelul acestui
orizont.
Subtipuri. Pentru faeoziom sunt prezente în cadrul clasificării S.R.R.S
2003, următoarele subtipuri: faeoziom tipic ( Am - AC - C sau Cca), faeoziom
greic ( Am - Ame - Bt - C sau Cca), faeoziom cambic ( Am – Bv - C sau Cca),
faeoziom argic ( Am - Bt - C sau Cca), faeoziom psamic, care are cel puţin în
primii 50 cm ai profilului, o textura nisipoasă, faeoziom pelic, care prezintă cel
puţin în primii 50 cm ai profilului, o textura argiloasă, faeoziom gleic, care are
caractere gleice în intervalul 50- 100 cm, faeoziom calcaric, la care CaCO3 este
prezent încă din primii 50 cm ai profilului.

381
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Activitatea microbiologică, proprietăţile fizice,

chimice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt bune, dar sub nivelul
corespondentelor din seria cernoziomurilor, fertilitatea crescînd de la
faeoziomurile cu orizont Bt, către cele cu orizont AC. În anii ploioşi, cînd pe
aceste soluri apar fenomenul de stagnare a apei, în vederea eliminării excesului de
apă şi pentru îmbunătăţirea aeraţiei, sunt necesare lucrări de mobilizare energică a
solului. Sporuri însemnate de producţie se obţin atît prin aplicarea de îngrăşăminte
chimice pe bază de N, P şi K, cît şi prin aplicarea de îngrăşăminte organice. Pe
faeoziomuri se obţin rezultate bune prin aplicarea unor lucrări agrotehnice
adecvate şi prin cultivarea acestor soluri cu cereale: grîu, orz, ovăz, secară,
porumb, plante industriale: cartofi, sfeclă de zahăr, cînepă, in pentru fuior, plante
furajere, plantaţii pomicole şi culturi legumicole.
12.3.1. Faeoziom greic (FZ gr)
Anterior clasificării S.R.T.S. 2003, faeoziomul greic a fost denumit sol
cenuşiu de pădure, fiind considerat ca tip de sol ce aparţinea clasei Molisoluri.
Actualmente este considerat subtip de sol, inclus în clasa Cernisoluri şi definit
prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de tip Am,
urmat de un orizont Ame care prezintă acumulări reziduale de cuarţ şi subiacent
un orizont Bt având în partea superioară culoare brună închisă de orizont molic,
respectiv cel puţin pe faţa elementelor structurale valori şi crome mai mici de 3,5.
Răspândire. Faeoziomul greic ocupă cu precădere partea de est a
României, în Podişul Sucevei, Podişul Bârladului, Cîmpia Jijiei şi mai rar în
partea de nord a Dobrogei, pe terase, interfluvii, cîmpii înalte, dealuri joase şi
versanţi slabi înclinaţi
Materialul parental. Faeoziomul greic s-a format şi a evoluat pe
materiale parentale reprezentate prin depozite loessoide, loessuri, luturi şi uneori
depozite argiloase şi nisipoase.
Vegetaţia.Vegetaţia naturală sub care s-au format faeoziomurile greice
este o vegetaţie de silvostepă , cu un caracter determinat de influenţa climatului
continental est european. Vegetaţia de fîneaţă (în parte desţelenită pentru arabil)
este formată din Poa pratensis, P. pratensis var. angustifolia, Lolium perenne,
Festuca pratensis, Agropyron repens, Medicago falcata, Lotus corniculatus,
Trifolium repens, Astragalus onobrychis, Taraxacum officinale, Rumex
acetosella, Galim verum, Salvia pratensis, Vicia cracca, şi altele.
Climatul. Faeoziomul greic face tranziţia de la cernoziom şi faeoziom
cambic şi argic către argiluvisolurile formate în zonele mai umede ( Pedologie-
curs unic 2005). Precipitaţiile medii anuale din zona de formare şi evoluţie a
faeoziomului greic sunt de circa 610-640 mm, în timp ce temperaturile medii

382
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

anuale oscilează între 7°C şi 9°C. Evapotranspiraţia potenţială este de aproximativ

630-670 mm anual, evidenţiind un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Procesul de solificare în cazul faeoziomului
greic, este orientat la nivelul orizontului Am în sensul unei bioacumulări intense
cu formare de humus de tip mull calcic în care predomină acizii huminici şi o
migrare atît a coloizilor liberi cît şi a celor depuşi rezultând subiacent un orizont
greic cu eluviere slabă Ame, îmbogăţit în particule grosiere rezistente la alterare şi
grăunţi minerali dezbrăcaţi de pelicula coloidală. La nivelul orizontului Bt sunt
prezente depuneri peliculare de argilă migrată din orizonturile supraiacente, atît la
suprafaţa cît şi în interiorul elementelor structurale. CaCO3 este îndepărtat pe
profil, fiind prezent la nivelul orizontului Cca.
Profilul de sol. Faeoziomul greic prezintă pe profil următoarea
succesiune de orizonturi: Am – Ame – Bt - C sau Cca.
Orizontul Am are crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare
umedă, respectiv oculoare brună cenuşie închisă. Grosimea orizontului Am este
de 30-40 cm.
Orizontul Ame are o culoare brună cenuşie mai deschisă decât în
orizontul supraiacent, datorită eluvierii parţiale a particulelor coloidale şi
îmbogăţirii reziduale în grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală.
Grosimea orizontului Ame are o grosime de circa 10-30 cm.
Orizontul Bt (60-140 cm) are cel puţin în partea superioară valori şi
crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, respectiv o culoare gălbui
închisă, care către partea inferioară a orizontului poate fi brun gălbuie sau chiar
roşcată. textură fină, structură prismatică.
Orizontul C sau Cca este situat la partea inferioară a profilului.
Pe profil sunt prezente neoformaţiuni biogene sub formă de coprolite,
cervotocine, culcuşuri şi / sau lăcaşuri de organisme, cu precădere la nivelul
orizontului de bioacumulare, iar în orizontul C sau Cca sunt prezente
neoformaţiuni chimice de CaCO3. Orizontul Bt prezintă frecvente pete de oxizi
de fier şi concreţiuni ferimanganice, cît şi pelicule subţiri sau moderat de groase
de argilă. În orizontul Ame sunt prezente neoformaţiuni reziduale, reprezentate
prin grăunţi izolaţi de cuarţ, dezbrăcaţi de pelicula coloidală, sau alte particule
minerale rezistente la alterare.
Proprietăţi. Textura faeoziomului greic la nivelul orizontului Am este
de obicei lutoasă, luto-nisipoasă sau luto-argiloasă. Structura este glomerulară. În
orizontul subiacent Ame, textura este mai grosieră, iar structura este poliedrică
subangulară. La nivelul acestui orizont sunt prezente frecvente particule
nisipoase, dezbrăcate de pelicula coloidală. Procentul de argilă în Ame
înregistrează o uşoară scădere. La nivelul orizontului Am, humusul de tip mull
calcic evidenţiază un conţinut de 3-4%, cu predominarea acizilor huminici,
383
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

respectiv o rezervă de 140-160 t/ha pe adîncimea de 0-50 cm. Gradul de saturaţie

în baze ajunge la 90% în Am, dar coboară pînă la 65% în Ame, cu predominarea
cationului bazic bivalent de Ca. Valorile pH sunt neutre în Am (6,8) şi moderat-
puternic acid în Ame (5,2). Orizontul Bt prezintă o creştere a fracţiunii de argilă,
cu un indice de diferenţiere texturală cuprins între 1,1-1,6.
Fertilitatea şi folosinţa. Pe ansamblul profilului proprietăţile fizice,
fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt relative bune, dar sub nivelul de
favorabilitate al cernoziomurilor argice. Aplicarea unei agrotehnici adecvate şi a
irigaţiilor, permite pe aceste soluri obţinerea de producţii bune şi stabile la culturi
legumicole, plante furajere, etc. Favorabilitate ridicată, în contextul aplicării de
îngrăşăminte chimice şi organice, prezintă culturile de floarea-soarelui, cartof,
sfeclă de zahăr, in de fuior, plataţii pomicole şi viţa de vie .
12.4. Rendzina (Rz)

Aceste soluri apar doar în SRTS, ca tip distinct de sol din clasa
cernisolurilor. Rendzinele, ca soluri litomorfe, izohumice cu volum edafic mic sau
mijlociu nu apar şi în sistemul internaţional de Referinţă al Resurselor de sol
WRB. În WRB rendzinele cu volum edafic redus şi cu procent ridicat de schelet
sunt prezente ca subtipuri rendzice în cadrul litosolurilor. Cele cu volum edafic
mijlociu sunt încadrate ca subtip leptic la faeoziomuri, sau subtipul litic la
cernoziomuri. Denumirea acestor soluri provine din limba poloneză de la cuvântul
rzedzic=a tremura, în sensul că plugul în contact cu fragmente de schelet de rocă
calcarică dură, tremură.
Solul de tip rendzină se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui
orizont de bioacumulare de tip Am de culoare închisă, cu crome mai mici sau
egale cu 2 la materialul în stare umedă şi subiacent un orizont de tranziţie de tip
AR, Bv, sau AC cu crome şi valori mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă,
cel puţin pe feţele elementelor structurale iar la baza profilului, prezent între 20 şi
50 cm, un orizont R sau Rn, reprezentat prin roci calcaroase, sau prin materiale
parentale calcarifere. O caracteristică importantă a rendzinelor este prezenţa
scheletului pe tot profilul solului.
Răspândire. Arealul de răspîndire a solurilor de tip rendzină este
reprezentat de regiunile montane, submontane şi de podiş ale României, în
condiţii de relief caracteristic acestor zone, cu altitudini cuprinse între 200 m-
1800 m. În ţara noastră, rendzinele ocupă 340.000 ha. În zone montane: în
Carpaţii Meridionali (Munţii Bucegi, Sebeş, Mehedinţi, Cernei), în Carpaţii
Orientali (Munţii Ceahlău, Rarău, Ciuc, Hăşmaş, Bârsei), în Carpaţii Occidentali
(Munţii Almăjului, Poiana Ruscă, Metaliferi, Codru Moma, Pădurea Craiului,
Bihor, Gilău, Trascău). În zona de podiş, deal şi câmpie: în Dobrogea (Podişul
Babadag, unde se numesc xerorendzine), în Subcarpaţii Getici, în Podişul
384
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Someşan. După natura rocii parentale, N.Bucur (1956) deosebeşte: rendzine

calcaroase, dolomitice, gipsoase, salifere.
Materialul parental. Materialul parental este calcaros sau bogat în
elemente bazice de tip: calcar şi pietrişuri calcaroase, gips, dolomit şi roci
magmatice şi metamorfice cu caracter bazic şi ultrabazic. Datorită rocilor de
solificare care sunt masive, consolidate, profilul format prezintă o grosime mică şi
un conţinut ridicat de schelet. Prezenţa masivă a materialului scheletic, face ca în
urma prelucrării mecanice a acestor soluri, utilajele agricole să trepideze. Rendzic
în limba poloneză înseamnă: “ a tremura”.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub care se formează şi evoluează solul de
tip rendzină, este cea caracteristică stepei, podişurilor, munţilor şi etajului
subalpin, în funcţie de altitudinea la care se dezvoltă, deoarece rendzina este un
sol litomorf care ce formează şi evoluează în toate zonele climatice, acolo unde se
regăsesc condiţiile de existenţă a materialului parental sau a rocii generatoare
menţionate anterior (Şt. Puiu-1980).
Climatul. Rendzina se formează şi evoluează în condiţiile unui climat
care variază de la puţin umed şi cald, în care media anuală a temperaturii este de
circa 11,5°C , cu precipitaţii medii anuale de 400-500 mm şi pînă la un climat
foarte rece şi umed, caracterizat prin valori ale temperaturii medii anuale de circa
2°C şi precipitaţii medii anuale de peste 1000 mm.
Procese pedogenetice. În procesul de formare şi evoluţie a solului de
tip rendzină, intervine bioacumularea, care pe fondul unui material parental, sau a
rocii generatoare de sol, bogat(e) în elemente bazice, determină formarea la
suprafaţa profilului, a unui orizont de bioacumulare cu caracter molic. Prin
dizolvare treptată, scheletul calcaros eliberează continuu ioni de calciu care
saturează complexul adsorbtiv, neutralizînd acizii humici, determinînd formarea
de complexe organo-minerale stabile de humat de calciu.
Bioacumularea este principalul proces pedogenetic, alături de care se
dezvoltă şi procesele de alterare argilosilicatică. Din cauza rocii dure profilul este
scurt, nesemnalându-se procese de eluviere şi iluviere a argilei şi oxizilor şi
hidroxizilor de fier, cu formare de orizonturi cambice (Bv), sau argiluvice (Bt)
decât în cazul unor subtipuri cambice şi entrice.
În timp o parte din ionii de Ca 2+ sunt levigaţi prin procese de debazificare
moderată, ceea ce face ca soluţia solului să se acidifieze, iar acizii humici (cei
fulvici) să aibă mobilitate ridicată şi să fie levigaţi spre profunzime. Aceste
procese eluviale cu timpul pot determina evoluţia acestor soluri spre cele zonale
(cambisoluri, argiluvisoluri) în 3 faze evolutive:

385
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

-stadiul I, de transformări slabe ale rocii calcarice dure spre marne şi

argile marnoase (cu urme de schelet) în care rendzina se dezvoltă în direcţia
subtip litosol (leptosol) rendzic.
-stadiul II, în urma proceselor intense de alterare argilo-silicatică, creşte volumul
edafic şi profilul se alungeşte prin procese de eluviere şi iluviere a argilei şi
oxizilor şi hidroxizilor de fier, a produşilor rezultaţi din alterare. Se realizează un
echilibru labil (fragil) între procese de alterare şi solificare cu cele de eroziune.
Este stadiul de formare a litosolurilor entrice, calcarice, scheletice.

-în stadiul III, predomină procesele de eluviere şi iluviere avansate cu

translocare de argilă şi evoluţia rendzinelor spre soluri zonale, de tip cambisoluri
şi luvisoluri.
Profilul de sol. Rendzina prezintă pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: Am – AR – R.
Orizontul Am are o culoare neagră până la brun cenuşiu-închis, respectiv
crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă. Textura la nivelul
acestui orizont este lutoasă, iar structura este glomerulară medie. Orizontul Am
prezintă frecvent material scheletic. Grosimea orizontului Am este de 20-30 cm,
ajungînd uneori la 40 cm.
Orizontul AR este constituit din material scheletic şi / sau material solificat
cu însuşiri asemănătoare materialului din orizontul de bioacumulare, avînd
culoare de orizont Am, cel puţin în partea superioară, respectiv valori şi crome
mai mici sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă. Orizontul AR are o
grosime de circa 10-15 cm.
Orizontul R este constituit din materialul parental calcaros consolidat, cu
caracter dolomitic sau gipsic, fisurat şi / sau nefisurat. Orizontul R este prezent în
primii 150 cm şi are o culoare deschisă.
Proprietăţi. Rendzinele au textură lutoasă, luto-argiloasă, argiloasă,
nediferenţiată pe profil. Structura este glomerulară medie. Rendzina are un
conţinut ridicat de humus, de 5-10%, reprezentat prin humus de tip mull calcic, cu
predominarea acizilor huminici şi un grad de saturaţie în baze ridicat, cuprins
între 75% şi 100%. În zona montană reacţia este slab acidă, iar în stepă şi
silvostepă este slab alcalină, valorile pH oscilînd între 6,0 şi 7,5.
Subtipuri. Solul de tip rendzină prezintă următoarele subtipuri: rendzina
tipică ( Am – AR – R ), cu orizont R în primii 150 cm, rendzina cambică ( Am- Bv
– R ), cu orizont Bv situat subiacent orizontului de bioacumulare şi rendzina litică
( Am – AR – R ), cu orizont R situate între 20 şi 50 cm.

386
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitate şi folosinţă. Cu toate că solul de tip rendzină prezintă un profil

scurt şi are un conţinut mare de material scheletic, datorită proprietăţilor chimice,
fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie relativ bune, aceste soluri sunt
utilizate în regim natural pentru silvicultură, pajişti şi fîneţe naturale alpine, dar în
zone de deal şi podiş sunt favorabile pentru viţa de vie (Murfatlar, Cotnari, Dealul
Mare). Prin aplicarea de măsuri ameliorative şi a unei agrotehnici adecvate, pot şi
sunt utilizate în scop agricol. Fertilitatea naturală este scăzută din cauza grosimii
reduse a profilului şi a volumului util redus, cât şi datorită aprovizionării slabe cu
fosfor şi potasiu, având nevoie mare de fertilizare organo-minerală. Funcţie de
zona climatică în care se formează şi evoluează, rendzina se pretează, atât pentru
culturi de câmp cât şi pentru pajişti, plantaţii de vii şi pomi precum şi păduri.
Fertilitatea solurilor de tip rendzină este superioară faţă de cea a solurilor
montane, dar mai slabă decât cea a solurilor din zona de stepă şi silvostepă.
Factorii limitativi ai fertilităţii acestor soluri pentru culturile agricole sunt:
volumul edafic util scăzut (grosime redusă şi conţinut ridicat de schelet),
capacitatea pentru apă utilă scăzută.
Rendzinele se lucrează greu, piesele active se uzează în scurt timp din cauza
prezenţei fragmentelor de schelet. Se pot ameliora greu prin îndepărtarea
fragmentelor de schelet, combaterea eroziunii şi fertilizarea cu îngrăşăminte
organice şi minerale (Pedologie- Curs unic, 2005).

387
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Luvisoluri (LUV)

Solurile incluse în clasa luvisoluri, evidenţiază ca orizont de diagnoză, un

orizont de tip Bt, care are o culore cu valori şi crome mai mari de 3,5 la materialul
în stare umedă, începînd din partea superioară a acestuia. Luvisolurile nu prezintă
orizont de tip Btna, dar pot avea la suprafaţa profilului un orizont de tip O. În
unele cazuri, pot prezenta un orizont de tip y, grefat la nivelul orizontului Bt,
evidenţiind astfel pe profil, un orizont de tip Bty. Niciodată nu pot avea orizont de
tip W, sau Gr, sau sa, sau na, situat în primii 50 cm ai profilului.

Conform S.R.T.S.-2003, clasa luvisoluri, include patru tipuri de sol:

Preluvosol, Luvosol, Planosol, şi Alosol.
12.1. Preluvosol (El)
Preluvosolurile au o morfologie determinată de prezenţa la suprafaţa
profilului, a unui orizont de bioacumulare de tip Ao, sau Am, urmat subiacent de
un orizont de iluviere de tip Bt, care are o culoare cu valori şi crome mai mari de
3,5 la materialul în stare umedă, începând din partea superioară a acestuia. Gradul
de saturaţie în baze, este mai mare de 53%. Preluvosolurile, includ fostele soluri
de tip brun argiloiluvial şi brun-roşcat.
Răspândire. Preluvosolurile sunt răspândite la altitudini cuprinse între
150 m - 800 m, situate în regiunile de deal, de podiş şi piemont, uneori şi în zona
cîmpiilor înalte, pe suprafeţe diferit frămîntate ca intensitate şi care prezintă un
drenaj bun. (Dealurile subcarpatice, Podişul Getic cu Pienonturile vestice, Podişul
Transilvaniei, Dobrogea de Nord ).
Materialul parental. Proluvosolul s-a format pe materiale parentale
care evidenţiază un conţinut ridicat de elemente bazice, în special cationi bazici
bivalenţi de Ca şi Mg. Materialul parental prezintă o mare diversitate, putând fi
constituit din depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, conglomerate, gresii.
Vegetaţia. În cazul preluvosolurilor, vegetaţia naturală dominantă este
reprezentată prin păduri de cvercinee: Quercus frainetto (gârniţă), Q. cerris (cer),
Q. petraea (gorun), iar în zonele mai înalte apare şi fagul (Fagus silvatica). Sub
vegetaţia lemnoasă se dezvoltă şi o bogată vegetaţie ierboasă vernală, formată din
Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Allium ursinum, Corydalis cava, Scilla
bifolia şi altele, iar după înfrunzirea arborilor se dezvoltă plante de umbră şi
semiumbră cum sînt: Asperula odorata, Dentaria bulbifera, Carex silvatica, Poa
nemoralis, Polygonatum officinale, Convallaria majalis, Campanula persicifolia
şi altele.
Climatul este temperat continental umed, cu tempraturi medii anuale
cuprinse între 6 oC - 10oC şi precipitaţii medii anuale de 600 mm, pînă la 1000

382
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

mm. Indicele de ariditate are valori cuprinse între 25-50. Evapotranspiraţia este
sub 600 mm. Regimul hidric este de tip periodic percolativ sau percolativ.
Procese pedogenetice. Condiţiile hidrotermice sunt favorabile
mineralizării materiei organice, astfel încât sub acţiunea bacteriilor şi a
ciupercilor, a avut loc acumularea unei cantităţi medii de humus, de tip mull
forestier, în care acizii huminici şi acizii fulvici au aproximativ aceiaşi pondere. În
perioadele umede, prin alterare, se formează minerale argiloase şi hidroxizi de fier
care imprimă orizontului de suprafaţă, alături de humus, o culoare brun - gălbui-
ruginiu. Cu toate că alterarea şi debazificarea ar trebui să fie intense, relieful cu
drenaj extern bun şi prezenţa elementelor bazice care conferă stabilitate coloizilor,
face ca pe profil să nu se evidenţieze un orizont de eluviere.
Profilul de sol. Preluvosolul are un profil în general mai slab dezvoltat
comparativ cu solurile cu care se găseşte în complex şi prezintă următoarea
succesiune de orizonturi: Ao - Bt - Ck sau Cn.
Orizontul Ao are o grosime de 20-30 cm, are culoare brun sau brun-
cenuşiu, textură mijlocie sau fină, structură grăunţoasă sau poliedrică.
Orizontul Bt are o grosime de 90-130 cm, are culoare brun sau brun-
gălbui, textură mijlocie-fină, structură prismatică.
Orizontul Ck apare de la adîncimea de 130-140 cm, are culoare brun-
gălbui-deschis.
Proprietăţi. Preluvosolul este slab diferenţiat textural la nivelul
orizontului Bt. Permeabilitatea solului pentru apă şi aer este moderată. Conţinutul
de humus este de circa 3g%, aprovizionarea cu elemente nutritive moderată,
reacţia slab acidă, cu valori pH cuprinse în intervalul 6,0 - 6,4, iar gradul de
saturaţie în baze este de circa 80% - 85%.
Subtipuri. Preluvosolul evidenţiază următoarele subtipuri: preluvosol
molic (mo), care are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare, de tip Am,
preluvosol roşcat (rs), care are un orizont Bt cu peste 50% nuanţe de 7,5 YR în
partea superioară; preluvosol rodic (ro), care are un orizont Bt cu peste 50%
nuanţe de 5 YR în partea superioară; preluvosol psamic (ps), prezintă textură
grosieră cel puţin în primii 50 cm; preluvosol pelic (pe), prezintă textură foarte
fină cel puţin în primii 50 cm; preluvosol vertic (ys), prezintă orizont vertic Ia
baza orizontului A; preluvosol sîagnic (st), are proprietăţi hipostag-nice (orizont
w) în prima jumătate a profilului; preluvosol gleic (gc), prezintă proprietăţi gleice
la baza profilului; preluvosol calcic (ca), prezintă orizont carbonato-acu-mulativ
sau calcic (Cea); preluvosol litic (li), prezintă orizont R între 20-50 cm;
preluvosol scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet; preluvosol
sodic (ac), prezintă orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea şi folosinţa. Preluvosolurile prezintă însuşiri fizice,
chimice, hidrofizice, şi biologice favorabile dezvoltării plantelor. Datorită zonei
de formare, sunt create condiţii bune privind asigurarea aprovizionării cu apă a
plantelor. Excesul de apă din anii ploioşi, cît şi deficitul de apă din anii secetoşi,
383
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

poate fi reglat prin aplicarea lucrărilor agrotehnice. În cazul suprafeţelor înclinate

puternic şi care evidenţiază un drenaj intern şi extern defavorabil, este absolut
obligatorie aplicarea de măsuri antierozionale. Pentru realizarea unor producţii
ridicate şi constante, se recomandă aplicarea de îngrăşăminte chimice şi
organice.Preluvosolurile sunt favorabile culturilor de cîmp: grîu, porumb, sfeclă
de zahăr, leguminoaslor pentru boabe: soia, mazăre, fasole, plantelor furajere şi
legumelor. În cazul preluvosolurilor situate pe versanţi, se recomandă plantaţiile
de viţă de vie şi pomi fructiferi: măr, păr, cireş, vişin, cais, piersic, prun.

12.2. Luvosol (Lv)

Conform S.R.T.S.-2003, luvosolul include ca subunităţi de sol: sol brun
luvic, sol brun roşcat luvic şi luvisolul albic, care în clasificarea I.C.P.A.-1980, se
regăseau ca unităţi de sol. Luvosolul evidenţiază la suprafaţa profilului, un orizont
de bioacumulare de tip Ao, iar subiacent un orizont de spălare, de tip El sau Ea.
Profilul se continuă cu un orizont de îmbogăţire în argilă, de tip Bt. Luvosolul
prezintă un grad de saturaţie în baze mai mare de 53%, cel puţin la nivelul unui
suborizont din partea superioară a profilului şi nu prezintă o schimbare texturală
abruptă, între orizontul E şi orizontul Bt.
Răspândire. Luvosolul este răspîndit pe suprafeţe depresionare sau
plane, care prezintă un drenaj intern şi extern slab şi sunt situate în zona
dealurilor, podişurilor şi piemonturilor înalte, la o altitudine de 150m – 800 m, în
complex cu preluvosolul, planosolul şi alosolul. În România, suprafeţe
importante, ocupate cu luvosoluri se găsesc în Banat, vestul şi centrul Munteniei,
Oltenia, Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Transilvaniei, Podişul
Moldovei, Podişul Sucevei şi pe terasele vechi, situate în zonele umede ale
cursurilor rîurilor interioare: Jiu, Olt, Mureş, Someş, Argeş.
Materialul parental. Este alcătuit din material acid, sărac sau lipsit de
calciu şi minerale fero-magneziene, reprezentat prin: luturi, nisipuri, argile, gresii,
conglomerate şi material rezultat din dezagregarea şi alterarea rocilor magmatice
şi metamorfice.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de cvercinee
(Quercus) şi fag (Fagus silvatica), cu specii de amestec ca Quercus cerris,
Carpinus betulus, Ulmus procera, U. foliacea, Acer campestre, A. plataniodes,
Tilia cordata, Fraxinus excelsior, Cerasus avium şi altele, arbuştii Crataegus
monogyna, Evonimus europaea Cornus mas, Rhamnus frangula, Prunus spinosa
şi altele, iar dintre speciile ierboase amintim Luzula albida, Cytisus austriacus,
Genista tinctoria, Polygonatum latifolium, Lamium maculatum, Pulmonaria
officinalis, Asperula odorata, Galium schultesii, Brachipodium silvaticum,
Bromus ramosum, Convallaria majalis şi altele; dintre speciile ierboase acidofile
amintim Luzula albida, Poa nemoralis, Calamagrostis arundinacea care creiază
condiţii favorabile acidifierii.

384
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Climatul. Luvosolul se formează şi evoluează în condiţiile unui climat

umed şi răcoros. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 6°C - 9°C.
Precipitaţiile medii anuale, au valori cuprinse între 600mm şi 900 mm. Indicele de
ariditate are valori de 35-60. Evapotranspiraţia este de sub 600 mm, evidenţiindu-
se un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice. Acumularea la suprafaţa profilului a unei volum
mare de apă, care se menţine o perioadă lungă de timp, pe fondul existenţei unui
materialul parental sărac în elemente bazice, a unui relief plan sau depresionar, cu
drenaj defectuos, cît şi a unei vegetaţii ierboase şi lemnoase cu caracter acidofil,
determină o accentuare a manifestării proceselelor de debazificare, levigare şi
argilizare, cu evidenţierea unor procese intense de eluviere-iluviere.
Bioacumularea este redusă, resturile organice vegetale fiind descompuse
predominant sub acţiunea ciupercilor, cu formarea unei cantităţi reduse de humus,
în care predomină acizii fulvici. Datorită alterării intense a componentei minerale,
are loc îndepărtarea coloidului de argilă de la suprafaţă, cu acumulare la nivelul
orizontului Bt, unde se evidenţiază o diferenţiere texturală pe profil. Debazificarea
şi alterarea intensă, determină formarea pe profil, supraiacent orizontului de
difernţire texturală, a unui orizont de eluviere mai mult sau mai puţin intensă, de
tip El sau Ea, caracterizat printr-o îmbogăţire reziduală în grăunţi de cuarţ
dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi alte particule minerale rezistente la alterare.
Profilul de sol. Luvosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de
orizonturi: Ao – El – Bt – C sau R sau Ao – Ea – Bt – C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10-20 cm şi o culoare brun, brun-cenuşiu
deschis. Textura este medie ( luto-prăfoasă sau lutoargiloasă). Structura este
granulară slab evidenţiată. Activitatea biologică este redusă.
Orizontul El sau Ea are o grosime de circa 20-40 cm şi o culoare cenuşie,
mai deschisă decît a orizontului supraiacent. Textura este grosieră. Este
nestructurat sau are o structură plată. Prezintă o îmbogăţire rezidulă în silice
coloidală. Activitatea biologică este foarte redusă.
Orizontul Bt are o grosime de peste 130 cm. Are o culoare brun-gălbui.
Textura este luto-argiloasă, iar structura este prismatică-masivă. Sunt prezente
pelicule de argilă, atît la interiorul, cît şi la exteriorul agregatelor structurale.
Orizontul C este alcătuit din material rezultat din roca dezagregată. Nu
are structură şi de regulă este lipsit de carbonaţi. În cazul luvosolurilor formate pe
roci dure, consolidate şi compacte, orizontul C este înlocuit de orizontul R.
Proprietăţi. Luvosolul prezintă o difernţire texturală moderată şi / sau
puternică, în special între orizonturile El sau Ea şi Bt. Procentul de argilă în
orizontul Bt este de circa 1,5-2 ori mai mare decât în orizontul El sau Ea. Textura
este luto-nisipoasă sau lutoasă la nivelul orizontului de bioacumulare, luto-
nisipoasă, nisipoasă la nivelul orizontului de eluviere şi luto-argiloasă, uneori
chiar argiloasă la nivelul orizontului de iluviere. Structura este grăunţoasă slab

385
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

dezvoltată în orizontul Ao, poliedrică sau chiar lamelară în orizontul El sau Ea şi

prismatică, bine evidenţiată în orizontul Bt. Regimul aerohidric este defectuos.
Humusul este de calitate inferioară, cu predominarea acizilor fulvici ( circa 2 g%,
respectiv o rezervă de 60-120 t/ha, pe adîncimea de 0-50 cm ). Valorile pH sunt în
general mai mici de 5 (pH = 4,8-5,8), evidenţiind o reacţie moderat acidă. Gradul
de saturaţie în baze este mai mic de 50%-60%. Conţinutul de elemente de nutriţie
este mic, iar activitatea biologică şi microbiologică este redusă.
Subtipuri. Luvosolul poate prezenta următoarele subtipuri: luvosol
umbric (um), care are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare de tip
Au; luvosol roşcat (rs), care evidenţiază pe profil un orizont Bt cu valori şi crome
de 7,5YR; luvosol rodic (ro), care prezintă pe profil un orizont Bt cu valori şi
crome de 5YR; luvosol calcic (ca), care are la baza profilului un orizont Cca;
luvosol rezicalcaric (rk), care prezintă din primii 125 cm, un orizont C, cu
carbonaţi reziduali; luvosol psamic (ps), care evidenţiază cel puţin în primii 50 cm
ai profilului, o textură grosieră; luvosol vertic {vs), care prezintă un orizont vertic,
grefat la baza orizontului de bioacumulare; luvosol albic (ab), care are pe profil un
orizont de eluviere, de tip Ea; luvosol glosic (gl), care are un profil de tip:
Ao - Ea - E+B – Bt – C, respectiv prezintă o întrepătrundere a orizonturilor E şi
B, sub forma unor limbi; luvosol planic (pl), care are schimbare texturală bruscă
sau abruptă între orizontul E şi B, pe o grosime de 7,5-15 cm; luvosol stagnic (st),
care are un orizont w, în prima jumătate a profilului; luvosol gleic (gc), care are la
baza profilului, un orizont de tip G; luvosol litic (li), la care orizontul de tip R este
situat în intervalul 20cm-50 cm; luvosol scheletic (qq), care are un conţinut în
fragmente de schelet, de peste 75%; luvosol sodic (ac), care evidenţiază prezenţa
pe profil a unui orizont hiposodic.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice, hidrofizice,
fizico-mecanice, termice şi de aeraţie, cît şi conţinutului relativ redus de substanţe
nutritive, luvosolul are o fertilitate naturală mijlocie spre scăzută.Prin aplicarea
unei agrotehnici adecvate, în vederea reglării regimului aerohidric, a unor măsuri
hidrotehnice pentru eliminarea excesului de apă de la suprafaţă sau de
compensare a deficitului de umiditate, prin executarea unor lucrări de combatere
şi prevenire a eroziunii, cît şi prin aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice şi
a amendamentelor calcaroase, luosolurile pot fi cultivate cu grîu, porumb, floarea
soarelui, ovăz, trifoi, mazăre, fasole, cartofi. Rezultate satisfăcătoare se obţin şi în
cazul păşunilor şi fîneţelor. Plantaţiile pomicole şi viţa de vie au o favorabilitate
redusă.
12.3. Planosol (Pl)
Planosolul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont
de bioacumulare de tip Ao şi subiacent un orizont de eluviere de tip El sau Ea şi

386
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

un orizont de iluvire a coloidului de argilă, de tip Bt. Între orizontul E şi orizontul

B se evidenţiază o schimbare texturală bruscă sau abruptă, pe cel mult 7,5 cm.
Răspândire. Planosolul este răspîndit pe areale depresionare cu un relief
frământat, din zonele de deal, podiş şi piedmont, uneori în zonele de terasă şi
cîmpii umede, pe suprafeţe care prezintă drenaj intern şi extern deficitar, în
asociaţie cu luvosolul şi alosolul. În România, planosolul se întîlneşte în Podişul
Getic, Podişul Transilvaniei, Podişul Sucevei, Piemonturile vestice, Subcarpaţi,
Depresiunile Baia-Mare şi Oaş şi pe terasele vechi ale Jiului, Oltului, Mureşului,
Argeşului.
Materialul parental. Planosolul se formează şi evoluează în condiţiile
unui material parental bistratificat, cel superior cu textură luto-nisipoasă,
nisipoasă şi cel inferior cu textură argiloasă, sărac în elemente bazice, constituit
din luturi şi argile.
Vegetaţia. Planosolurile evoluează sub o vegetaţie naturală formată din
păduri de cvercinee (Quercus robur, Q. frainetto, Q. petraea) la o altitudine de
200 – 800 m şi fag în care predomină speciile acidofile. Flora ierboasă acidofilă
este formată din rogoz (Carex pilosa), horşti (Luzula nemorosa), mur (Rubus
hirtus), iar dintre arbuştii acidofili amintim afinul (Vaccinium myrtillus), şi mai
rar merişorul (Vaccinium vitis idaea), Bruckenthalia spiculifolia, Calluna vulgaris
şi altele.
Climatul. Planosolul evoluează în condiţiile unui climat umed şi
răcoros, caracterizat prin temperature medii anuale , cuprinse între de 6°C - 10°C
şi precipitaţii medii anuale de 600mm - 1000 mm. Indicele de ariditate are valori
de34 – 55. Evapotranspiraţia potenţială prezintă valori inferioare nivelului de
precipitaţii din zona de formare şi evoluţie, evidenţiindu-se astfel un regim hidric
percolativ.
Procese pedogenetice. Întensitatea procesului de bioacumulare este
redusă, cu formarea unei cantităţi mici de humus ( circa 2g% ), de calitate slabă,
cu predominarea acizilor fulvici. Condiţiile climatice, caracterul acidofil al
vegetaţiei, cît şi lipsa sau cantitaatea redusă de elemente bazice la nivelul
materialului parental, fac ca procesele de debazificare, alterare şi eluviere, să se
manifeste cu intensitate, cu evidenţierea pe profil a unor orizonturi specifice.
Profilul de sol. Planosolul prezintă următoarea morfologie: Aow - Elw -
Btw - C.
Orizontul Aow are o gosime mai mică de 25 cm şi o culoare cenuşiu-
brun-deschis, cu pete de oxidare şi de reducere, datorită stagnogleizării. Textura
este lutoasă sau luto-argiloasă. Evidenţiază o structură granulară bine dezvoltată.
Orizontul Elw are o grosime de 10-30 cm şi o culoare cenuşiu-deschis,
datorită grăunţilor de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi cu frecvente pete
cenuşii-vineţii de stagnogleizare. Textura este lutoasă sau luto-nisipoasă.
Structura este plată slab formată, sau este lipsit de structură

387
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Orizontul Btw are o grosime de peste 150 cm şi o culoare brun sau brun-
gălbui şi prezintă cel puţin în jumătatea superioară frecvente pete de
stagnogleizare. Textura este argiloasă sau argilo-lutoasă. Structura este masivă-
bolovănoasă la materialul în stare uscată. Evidenţiază pelicule de argilă la
suprafaţa şi în interiorul agregatelor structurale, cît şi numeroase concreţiuni de
fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine).
Orizontul C este present de regulă sub adîncimea de 160 cm - 180 cm şi
este reprezentat prin materialul parental, care de regulă nu este afectat de procesul
de solificare.
Proprietăţi. Planosolul prezintă diferenţiere texturală clară pe profil,
deoarece conţinutul de argilă la nivelul orizontului Bt este de peste 2 ori mai mare
decît la nivelul orizontului supraiacent. În cazul planosolului între orizontul de
eluviere şi cel iluvial, are loc o schimbare texturală abruptă, pe mai puţin de 7,5
cm. Prezenţa prelungită a excesului de umiditate, determină grefarea la nivelul
orizonturilor de pe profil, a orizonturilor de stagnogleizare. Planosolul este un sol
cu compactitate ridicată şi care prezintă o permeabilitate foarte redusă pentru apă
şi aer. Conţinutul de humus este scăzut, de circa 1,5g% - 2g%, respectiv o rezervă
de 60t/ha – 120t/ha, cu predominarea acizilor fulvici asupra acizilor huminici.
Calitatea slabă a humusului, determină o aprovizionare redusă cu elemente
nutritive. Reacţia planosolului este acidă, cu valori pH de 4- 5,5. Lipsa
elementelor bazice la nivelul materialului parental, determină valori scăzute ale
gradului de saturaţie în baze, care este mai mic de 60. Activitaea biologică şi
microbiologică este foarte redusă.
Subtipuri. S.R.T.S. – 2003, indică pentru planosol, următoarele
subtipuri: planosol albic (ab), la care orizontul de eluviere are o grosime de
minimum 10 cm şi este de tip Ea; planosol vertic (vs), care la baza orizontului de
bioacumulare, prezintă orizont vertic ; planosol stagnic (st), care evidenţiază în
jumătatea inferioară a profilului, un orizont W; planosol solodic (ac), care are pe
profil un orizont de tip Btac.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice, chimice, fizico-
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie deficitare, planosolul are o fertilitate naturală
slabă.Prin aplicarea de măsuri ameliorative ce constau în lucrări profunde de
afînare şi scarificare, în vederea eliminării excesului de umiditate, prin fertilizare
organică şi minerală pentru ridicarea aprovizionării cu principalele elemente de
nutriţie şi prin aplicarera de amendamente calcaroase pentru corectarea reacţiei
acide, aceste soluri sunt cultivate cu plante care au o înrădăcinare superficială. În
general sunt utilizate în silvicultură sau sunt ocupate de păşuni şi fîneaţe. Datorită
compactităţii ridicate nu sunt recomandate în vederea înfiinţării de plantaţii
pomicole, sau pentru viţa de vie.
12.4. Alosol (Al)
388
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Alosolul ca de tip de sol este sinonim alosolurilor din Baza mondială de

referinţă (WRBSR), fiind introdus de S.R.T.S. – 2003. Alosolul este caracterizat
prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de tip Ao sau
Au şi subiacent un orizont de eluviere, de tip El, sau de orizont îmbogăţit în
argilă, de tip Bt, care evidenţiază proprietăţi alice în intervalul 25 cm şi 125 cm
adâncime pe cel puţin 50 cm grosime, sau pe cel puţin jumătate din orizont, în
cazul în care materialul parental sau roca generatoare de sol sunt situate la mică
adâncime. În unele cazuri, la suprafaţa profilului poate fi present un orizont
organic nehidromorf, de tip O. Prezenţa excesului pluvial de apă stagnantă, la
nivelul unor orizonturi de pe profil, determină uneori, manifestarea sub adîncimea
de 50 cm, a unor proprietăţi stagnice intense sau moderate.
Proprietăţile alice caracterizează materialele acide cu conţinut ridicat de
Al schimbabil, care au mai mult de 24 me /100 g argilă saturaţie în Al din
capacitatea total[ de schimb cationic, respectiv (Al/T) • 100, mai mare de 60% şi
o reacţie în KC1 sau CaCl2, cu valori pH mai mici de 4.( D. Vasile- 2005).
Răspândire. Alosolul ocupă suprafeţe pleistocene, cu aspect
depresionar sau plan, uneori înclinate, situate în zona dealurilor, podişurilor,
piemonturilor înalte şi în zona montană. Alosolul se găseşte în asociaţie cu
preluvosolul, luvosolul şi planosolul, spre zone mai înalte, caracterizate prin
temperaturi mai coborîte şi precipitaţii mai intense .
Materialul parental. Prezenţa argilelor, a luturilor, a conglomeratelor
şi a gresiilor, care evidenţiază un conţinut redus elemente bazice şi ridicat de
aluminiu schimbabil, face ca materialul parental pe care s-au format şi au evoluat
alosolurile, să aibă un caracter puternic acid şi să prezinte un conţinut mare de Al
schimbabil.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este, în cea mai mare parte, acidofilă şi
puternic acidofilă. Vegetaţia lemnoasă este foarte eterogenă fiind formată din
păduri de fag, de gorun, de fag în amestec cu gorun: (Fagus silvatica, Quercus
dalechampii, Q. polycarpa, Q. Petraea, la care se adaugă: Tilia tomentosa,
Fraxinus excelsior, Carpinus betulis, Ulmus foliacea, Acer campestre şi altele;
dintre arbuşti menţionăm: Crataegus monogyna, Cornus mas, Cornus sanguinea,
Rhamnus frangula, Prunus spinosa, Rosa canina, Ligustrum vulgare, Evonymus
verrucosa şi altele iar dintre speciile ierboase Brachipodium silvaticum, Melica
uniflora, Dactylis glomerata, Luzula nemorosa, Botriochloa ischaemum, Festuca
sulcata, F. valesiaca, Cytisus austriacus, Genista tinctoria, pecetea lui Solomon –
Polygonatum latifolium, pochivnicul – Asarum europaeum, mierea ursului –
Pulmonaria officinalis, vinariţa – Asperula odorata, obsigă – Bromus ramosum,
firuţa de pădure – Poa nemoralis şi altele.
Climatul. Comparativ cu luvosolul, alosolul se formează şi evoluează în
condiţiile unui climat mai umed şi mai răcoros, caracterizat prin temperaturi
389
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

medii anuale cuprinse între 5°C - 8°C şi precipitaţii medii anuale de 600mm -
1000 mm. Indicele de ariditate are valori de 35-60. Evapotranspiraţia este de sub
600 mm, evidenţiindu-se un regim hidric percolativ.
Procese pedogenetice . Bioacumularea se manifestă cu intensitate
redusă, astfel încît rezultă o cantitate mică de humus, de calitate slabă, în care
predomină acizii fulvici. Pe fondul reliefului depresionar, a materialelor parentale
sărace în elemente bazice, a vegetaţiei cu caracter acidofil şi a unui exces de apă,
procesele de debazificare şi eluviere sunt intense, astfel încît solul format a fost
supus unor procese îndelungate de alterare chimică. Coloidul de argilă este
antrenat în mare parte la nivelul orizontului Bt, unde este depus sub formă
peliculară. Prin debazificarea complexului coloidal, are loc o îmbogăţire a solului
în ioni de aluminiu, determinînd astfel o accentuare a acidifierii solului.
Conţinutul ridicat în aluminiu extractibil, de peste 35% din capacitatea totală de
schimb cationic, evidenţiază un grad de saturaţie în aluminiu de peste 60% / T şi o
reacţie acidă foarte puternic acidă, respective valori pH mai mici de 4. Procesele
pedogenetice au determinat o transformare mai intensă a substratului mineral,
astfel încît, acesta prezintă un conţinut scăzut în mineralele primare alterabile, iar
alterarea mineralelor silicatice bistratificate de tip 2:1 trece în stadiul de degradare
sau mobilizare a Al.( D. Vasile – 2005).
Profilul de sol. Alosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de
orizonturi: Ao - EI - Bt - C .
Datorită alterării şi debazificării intense, coloizii de humus şi argilă au
fost în parte eluviaţi, evidenţiind la nivelul orizontului Ao, o îmbogăţire reziduală
în grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi de pelicula coloidală şi de silice coloidală, motiv
pentru care orizontul Ao are o culoare deschisă, respectiv cenuşiu sau cenuşiu-
brun. Grosimea orizontului Ao este de 10 - 20 cm. Textura este lutoasă sau luto-
argiloasă, iar structura este granulară mică, sau poliedrică, slab dezvoltată.
Orizontul El, este sărăcit în coloizi organo-minerali, evidenţiind un
conţinut mai ridicat în silice coloidală, comparativ cu orizontul supraiacent.
Textura este lutoasă sau luto-argiloasă, iar structura este plată, slab formată. Are o
grosime de circa 30 - 40 cm.
Orizontul Bt este dezvoltat puternic, avînd o grosime de peste 180 cm.
Textura este argilo-lutoasă, argiloasă, iar structura este prismatică masivă.
Culoarea acestui orizont este brun-gălbui, pe fondul unor pete frecvente de
pseudogleizare în prima parte a orizontului. Evidenţiază pelicule de argilă la
suprafaţa şi în interiorul agregatelor structurale, cît şi numeroase concreţiuni de
fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine).
Orizontul C este situat la baza profilului, de regulă sub adîncimea de 200
cm. Textura este diferită, în funcţie de natura materialului parental. Este lipsit de
structură şi nu evidenţiază prezenţa carbonaţilor.

390
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Proprietăţi. Alosolul este un sol rece şi compact, care prezintă o per-

meabilitate redusă pentru apă şi aer şi care în general se prelucrează greu.
Humusul este de calitate inferioară, cu predominarea acizilor fulvici. Alosolul
prezintă o aprovizionare slabă în elemente de nutriţie. Reacţia alosolului este
puternic acidă, cu valori pH de 4 - 4,5. Gradul de saturaţie în baze prezintă valori
situate în general sub 53%. Aciditatea hidrolitică este mare. Prezenţa ionilor de
aluminiu mobil, care sunt toxici, pe fondul manifestării fenomenelor de
imobilizare a fosforului, determină formarea în sol, a fosfaţilor insolubili de
aluminiu şi fier. Activitatea biologică şi microbiologică este slabă..
Subtipuri. Alosolul evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri: alosol
umbric (um), care are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare de tip
Au; alosol preluvic (el), care nu prezintă pe profil un orizont de eluviere; alosol
albic (ab), la care evidenţiază pe profil un orizont de eluviere de tip Ea; alosol
stagnic (st), care are în prima jumătate a profilului un orizont w; alosol cambi-
argic (cr), la care orizontul B prezintă în partea superioară caractere cambice, iar
partea în partea inferioară, caractere argice; alosol litic (li), la care caracterul litic
este present în intervalul 20 cm -50 cm; alosol scheletic (qq), care prezintă peste
75% schelet.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice, chimice şi de
troficitate puţin favorabile, fertilitatea naturală a alosolului, este redusă. Reacţia
acidă şi conţinutul ridicat de Al mobil, fac ca aceste soluri, în condiţii naturale, să
fie ocupate cu păşuni şi fîneţe, sau să fie utilizate în silvicultură, cu specii
tolerante la aceste condiţii ecologice. Ameliorarea alosolurilor, în scopul utilizării
agricole, implică măsuri agroameliorative de aplicare a amendamentelor
calcaroase, pentru corectarea acidităţii puternice şi micşorarea conţinutului în Al
mobil, cît şi de prelucrare profundă prin scarificare, în vederea corectării per-
meabilităţii reduse pentru apă şi aer a solului. În cazul alosolului, aportul de
elemente de nutriţie, determinat prin aplicarea de îngăşăminte chimice pe bază de
azot, fosfor şi potasiu, cît şi a îngrăşămintelor organice fermentate, determină
deasemenea ridicarea fertilităţii. Nu sunt recomandate pentru înfiinţarea
plantaţiilor viti-pomicole.

391
 Clasa Pelisoluri (PEL)

S.R.T.S-2003, include în clasa Pelisoluri, două tipuri de sol: pelosolul şi vertosolul.

Caracterele de diagnoză ale solurilor din această clasă, sunt prezenţa pe profil a orizontului pelic
(z) sau a orizontului vertic (y), cu limită superioară încadrată între 0-20cm şi a căror limită
inferioară de adîncime este de peste100 cm. În cazul solurilor cu folosinţă arabil, limita
superioară de adâncime a orizonturilor y şi z, reprezintă limita de adâncime a stratului arabil.
Solurile din clasa Pelisoluri, nu evidenţiază proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice
(Gr) sau proprietăţi salsodice intense (sa sau na), în primii 50 cm ai profilului de sol.

13.1. Pelosol (Pe)

Pelosolul a fost introdus ca unitate distinctă, de S.R.T.S-2003. Caracterul diagnostic al
pelosolului, este dat de prezenţa pe profil, în intervalul de la suprafaţa terenului sau adâncimea
stratului arat şi pînă la o adîncime de peste 100 cm, a unui orizont pelic (z), a cărui agregate
structurale sunt prismatice sau poliedrice şi uneori prezintă feţe de alunecare. Orizontul z, are o
împachetare strînsă şi este plastic în stare umedă, iar în stare uscată, prezintă crăpături largi şi
adînci.
Răspândire. Pelosolul este răspîndit pe terenuri uşor depresionare şi mlăştinoase,cu
altitudini cuprinse între 100m şi 600 m, din Câmpia aluvială Timiş-Bega, Depresiunea Oltului,
Depresiunea Jijia-Bahlui, fiind asociat în teritoru cu vertosoluri1e sau alte soluri argiloase.
N.Florea- 2004, indică la nivelul României, o suprafaţă de circa 310.000 hectare, ocupată cu
pelosoluri.
Materialul parental, este constituit din depozite fluvio-lacustre cu textură fină şi din
minerale argiloase.
Vegetaţia. Vegetaţia acestor zone este forestieră (subzona pădurilor de stejar – Quercus
petraea, Q. robur), sau ierboasă, caracteristică silvostepei, care alternează cu plante cultivate
(grîu, secară, porumb, fasole, lucernă) prin modificarea categoriilor de folosinţă. Distribuţia
rădăcinilor plantelor cultivate este relativ uniformă în partea superioară a profilului şi
preferenţială pe pereţii fisurilor.
Climatul. Precipitaţiile medii anuale, sunt cuprinse în intervalul 550mm şi 850 mm, iar
temperaturile medii anuale, oscilează între 6-10°C. Zona de formare şi evoluţie a pelosolurilor,
prezintă o alternanţă a intervalelor umede, cînd are loc gonflarea solului, cu intervale uscate, cînd
are loc contracţia solului, cu formarea fisurilor. Predominarea în sol a mineralelor neexpandabile,
face ca amplitudinea de variaţie, pentru lărgirea fisurilor, să fie redusă.
Procese pedogenetice. În cazul pelosolului, solificarea este determinată de procese de
bioacumulare, stagnogleizare şi de procesele alternative şi repetate de gonflare-contracţie a
mineralelor argiloase. Conţinutul ridicat de argilă, de peste 45%, determină acumularea la
suprafaţa profilului, a materiei organice moderat humificate şi formarea de complexe argilo-
humice. Intensitatea procesului de mineralizare, la interiorul elementelor structurale delimitate de
fisuri1e formate, este relativ redusă. În zonele umede, pe materiale cu textură fină, în absenţa
perioadelor foarte secetoase, nu se formează feţe de alunecare discontinue caracteristice
orizontului pelic. (Pedologie-Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Pelosolul prezintă pe profil, urmatoarea succesiune de orizonturi: Ao -
ABz-Bzw - BzGr.
 Orizontul Ao are o grosime de 15-30, textură fină-mijlocie, structură poliedrică şi o
culoare brun-cenuşiu. Orizontul Ao, este străbătut de o retea deasă de radacini, iar în anotimpul
secetos evidenţiază crăpături de circa 1-2 cm largime.
Orizontul ABz are grosime de 15-20 cm, textură mijlocie-fină, structură poliedrică
angulară mare şi medie şi are o culoare brun-cenuşiu. Are aspect compact, prezintă separaţii
ferimanganice şi bobovice mici, iar în anotimpul secetos, prezintă crapaturi.
Orizontul Bzw are o grosime de circa 60-80 cm, textură argiloasă , structură poliedrică
mare sau masivă şi o culoare brun închis. Prezintă bobovine ferimanganice. Este foarte dens şi
compact. Evidenţiază crăpături de pînă la 1-2 cm lărgime..
Orizontul BzGr este situat la baza profilului, are textură mijlocie-fină, structură masivă
şi o culoare cenuşiu oliv. Prezintă concreţiuni calcaroase şi bobovine mari. Este lipsit de rădăcini.
Proprietăţi. Pelosolul are o textură argiloasă. Conţinutul de humus este de circa 3-5g%.
Pelosolul prezintă o aeratie deficitară şi o permeabilitate scăzută pentru apă şi aer la nivelul
tuturor orizonturilor. În anotimpul secetos, datorită fisurilor profunde care apar în sol, are loc o
umezire neuniformă la nivelul agregatelor structurale. Pelosolul este un sol greu şi rece, care
opune rezistenţă ridicată la prelucrare. Datorită conţinutului mare de apă reţinută, intervalul
optim pentru efectuarea lucrărilor agricole este scurt. Reactia solului este slab acidă până la slab
acalină, cu valori pH cuprinse între 5,8-8,4. Conţinutul ridicat de argilă şi humus, determină o
mare capacitate de schimb cationic, de 26-35 mg/100 g sol. Predominarea mineralelor argiloase
de tip illit, la nivelul orizontului pelic, face ca la nivelul aceluiaşi conţinut de argilă, mărimea
capacităţii de schimb cationic, să fie mai mică în orizontul pelic decât în orizontul vertic.
Subtipuri. Pelosolul prezintă următoarele subtipuri: pelosol tipic (Ao - ABz - Bzw -
BzG), pelosol brunic, care prezintă o culoare deschisă la nivelul orizontului de bioacumulare,
respectiv crome mai mari de 2, pelosol argic (Ao – ABz - Btzw - BzG), pelosol gleic, care are
proprietăţi gleice, în intervalul 50 cm-100 cm, pelosol stagnic, care evidenţiază proprietăţi
hipostagnice în primii 100 cm sau în intervalul 50 cm-200 cm.
Fertilitatea şi folosinţa. Pelosolul evidenţiază o fertilitate naturală relativ scăzută,
fiind încadrat în clasele a-III-a sau a -IV- a de pretabilitate pentru arabil şi în clasele III- V de
pretabilitate silvică.
Pelosolurile este folosit ca fâneaţă sau ca arabil, fiind cultivate cu cereale şi plante
furajere (lucernă, trifoi in amestec cu graminee), după aplicarea de măsuri ameliorative.

13.2. Vertosol (Vs)

Vertosolul este cunoscut şi sub denumirea de vertisol, cernoziom argilos, lăcovişte
asfaltoidă, cernoziom compact, sol zlotoas, morogan, smolniţă. Vertosolul are ca orizont de
diagnoză un orizont vertic, situat între suprafaţa solului sau adâncimea arăturii şi cel puţin 100 cm
adîncime, care prezintă în partea superioară şi mijlocie a profilului, un conţinut de minim 30%
argilă, predominant smectitică. Prezenţa feţelor de alunecare este obligatorie.
Răspândire. Vertosolul se găseşte dispersat, pe suprafeţe restrînse, la altitudini cuprinse
între 100m şi 600m, în condiţii de relief depresionar de cîmpie umedă şi semiumedă, de podiş şi
premontan de piemont, din nordul Câmpiei Române, Cîmpia de Vest, Cîmpiile piemontane şi
Dealurile Banatului şi Crişurilor, Cîmpia Jijiei, Câmpia Moldovei, Podişul Getic, Podişul
Transilvaniei.
Materialul parental. Este constituit din argile gonflante. Prin umezire, conţinutul de
peste 30% argilă, frecvent peste 50%, predominant gonflantă, determină o mărire foarte mare de
volum..
 Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub influenţa căreia s-au format şi au evoluat
vertosolurile, a fost o vegetaţie higrofilă, peste care ulterior s-a instalat o vegetaţie ierboasă
specifică stepei şi / sau de pădure (gârniţă - Quercus frainetto, stejar şi fag) În prezent vegetaţia
naturală a fost înlocuită prin schimbarea categoriei de folosinţă.

Climatul. Conditiile climatice se caracterizează prin precipitaţii medii anuale a căror

valori sunt cuprinse în intervalul 500mm- 900 mm şi cu temperaturi medii anuale care oscilează
între 5°C -9°C. În formarea vertosolurilor, condiţia climatică de alternanţă a perioadelor umede,
cu cele uscate, este esenţială.
Procese pedogenetice. Solificarea vertosolului este determinată de acţiunea proceselor
de bioacumulare, automulcire şi de alternanţa contracţie-gonflare.
Bioacumularea este caracterizată prin acumulare mai mică sau mai mare a humusului,de
obicei calcic, de la suprafaţa profilului, pînă la adîncimea de 100-130 cm.
Din combinarea humusului cu mineralele argiloase şi cu oxizii de fier, se formează com-
puşi organo-minerali.
Datorită alternanţei repetate dintre starea uscată şi cea umedă, în primii 5 -10 cm se for-
mează un strat afânat de mulci, constituit din agregate structurale poliedrice dure, proces denumit
automulcire. Alternanţa anotimpurilor secetoase cu cele umede, pe fondul unui conţinut ridicat de
minerale argiloase cu reţea extensibilă, determină manifestarea proceselor de contracţie- gonflare.
În lipsa apei, are loc contracţia solului, cu formare de fisuri şi crăpături adînci care ajung pînă la
adâncimea de 120 cm, în care sunt antrenate şi depuse o parte din agregatele structurale din
stratul de mulci.
Prezenţa apei, determină o umezire, urmată de închiderea crăpăturilor şi a fisurilor.
Umezirea, determină intensităţi şi orientări diferite a presiunilor generate de gonflare.
Presiunea foarte puternică exercitată în urma gonflării argilei determină alunecarea,
frecarea, presarea agregatelor structurale, unele peste altele, rezultând suprafeţe de alunecare
lustruite şi oblice, cu înclinare de 10°-60° faţă de planul vertical.(Pedologie-Curs unic, 2005).
Contracţiile şi gonflările succesive ale solului, determină manifestarea procesului de vertisolaj, cu
apariţia oglinzilor de fricţiune, sau oglizi de alunecare, sau oglinzi de vertisolaj, avînd ca rezultat,
apariţia unui microrelief caracteristic de "gilgai" sau de "coşcove’’ (N.Bucur-1960).
Experimental, manifestarea procesului de vertisolaj, a fost pus în evidenţă prin pozarea
în sol, la adîncimi diferite, a unor bile de material plastic de culori diferite, care în timp s-au
deplasat pe profilul solului.(Şt.Puiu-1980).
Profilul de sol. Vertosolul tipic, evidenţiază pe profil, următoarea succesiune de
orizonturi: Ay - By - C.
Orizontul Ay este mai subţire în zonele umede şi mai gros în zonele cu umiditate mai
redusă, grosimea oscilînd între de 20-50 cm. Culoarea este brun-închis, neagru-cenuşiu cu reflexe
metalice. Textura este argiloasă, iar structura este poliedrică în primii 0-5 cm, devenind
bulgăroasă către limita inferioară a orizontului.
Orizontul By are o grosime de circa 30-80 cm şi prezintă o culoare brun-închis, brun-
gălbui sau brun ruginiu. Textura este argiloasă, iar structura este sfenoidală, evidenţiind oglinzi de
alunecare oblice. La nivelul orizontului By, sunt prezente concreţiuni ferimanganice.
Orizontul C este situat la peste 100 cm adîncime. Are culoare brun-gălbui cu pete ruginii
sau roşietice. Textura este argiloasă, iar structura masivă.
Proprietăţi. Vertosolul este un sol greu şi rece şi care, datorită compactităţii, opune
rezistenţă ridicată la prelucrare mecanică. Vertosolul are o textură argiloasă, argilolutoasă sau
lutoargiloasă, evidenţiind peste 45% argilă. Conţinutul de humus este relativ scăzut, acesta fiind
de 1g%-4g%, ceea ce evidenţiază o rezervă de 60-160t/ha, pe adîncimea de 0-50 cm. Capacitatea
de schimb cationic este ridicată, fiind de 30-40 me la 100 g de sol. Gradul de saturaţie în baze
este de 80-95%. Reacţia solului este slab acidă-neutră, cu valori pH cuprinse între 6-7.
Subtipuri. Vertosolul prezintă următoarele subtipuri: vertosol tipic, vertosol brunic, la
care orizontul de suprafaţă prezintă crome mai mari de 2, vertosol stagnic, care evidenţiază
proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau în intervalul 50 şi 200 cm, vertosol gleic, care are
proprietăţi gleice în intervalul 50 şi 100 cm, vertosol nodulocalcaric, care prezintă în primii 100
cm, noduli calcaroşi diseminaţi în masa soului, vertosol salinic, care are un orizont hiposalic în
primii 100 cm sau un orizont salic, în intervalul 50 şi 100 cm, vertosol, sodic, care prezintă un
orizont hiposodic în primii 100 cm sau un orizont natric în intervalul 50 şi 100 cm.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită faptului că umiditatea optimă, necesară efectuării lucrărilor
solului, se menţine un interval de timp limitat, vertosolul este denumit şi sol de minut, astfel încît,
numărul zilelor în care solul poate fi prelucrat, este relativ redus. Proprietăţile fizice defavorabile,
aprovizionarea slabă cu elemente de nutriţie, necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, cît şi
activitatea microbiologică deficitară, determină o fertilitate naturală redusă. Factorii limitativi ai
fertilităţii, pot fi îmbunătăţiţi prin lucrări hidropedoameliorative: arătură adîncă, afînare adîncă,
aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice,modelarea terenului în benzi cu coame, executarea
de canale de desecare, pozarea de drenuri absorbante. După ameliorare sunt utilizate ca păşuni.
Nu sunt recomandate pentru pomi, vie şi culturi
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Andisoluri (AND)

Sistemul Roman de Taxonomie a Solurilor (2003), include în această

clasă un singur tip de sol, respectiv andosolul, caracterizat prin prezenţa pe profil
a orizontului andic, în lipsa orizontului spodic.

14.1. Andosol (An)

Andosolul, evidenţiază la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare,
de tip Au, Ao, Am şi subiacent un orizont intermediar de asociere, de tip A/C,
A/R, sau Bv , care prezintă proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm grosime,
începand din primii 25 cm ai profilului de sol. În unele cazuri, la suprafaţa
profilului, andosolul, poate evidenţia prezenţa unui orizont organic hidromorf sau
nehidromorf, de tip O sau T.

Raspândire. Andosolurile sunt raspîndite pe forme de relief puternic

fragmentate, reprezentate prin culmi, versanţi, platforme înalte, la altitudini
cuprinse între 1000m şi 1800 m, în Carpaţii Orientali( Munţii Gutîi, Căliman,
Gurghiu, Harghita, Ţibleş) şi în masivul Vladeasa din muntii Apuseni.(Şt.Puiu-
1980).

Materialul parental. Stratul litologic de suprafaţă, este alcatuit din

tufuri vulcanice sau alte roci eruptive efusive, cu un continut ridicat de minerale
care se alterează uşor. Materialul parental caracteristic acestor soluri provine din
alterarea pe grosime de 1,5 m, a mineralelor primare din rocile vulcanice, în
special piroclastice, reprezentate prin blocuri,piatră ponce, tufuri şi cenusă
vulcanică, dar şi efuzive, de tip: dacite, riolite, andezite s.a. (Pedologie-Curs unic,
2005).

Vegetaţia. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de molid în care

se găsesc exemplare rare de paltin, ulm de munte (Ulmus montana), plop
tremurător (Populus tremula), mesteacăn (Betula verrucosa), brad (Abies alba) şi
altele, iar dintre arbuşti, salba moale (Evonymus europaea), tulichina (Daphne
mezereum), Sambucus racemosa, S. nigra, şi altele; stratul ierbos este format din
Actaea spicata, mierea ursului (Pulmonaria rubra), sănişoară (Sanicula
europaea), trepădătoare (Mercurialis perennis), ciocul berzei (Geranium
robertianum), laptele cîinelui (Euphorbia amygdaloides), ferigi (Dryopteris filix
mas) şi altele.
Pe o fîşie destul de lată se găsesc păduri de amestec cu molid, brad şi fag
a căror compoziţie floristică conţine elemente floristice din pădurile de conifere şi

398
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

din cele de fag. În etajul subalpin (1600 – 1800 m altitudine), ele s-au format
datorită unei vegetaţii de tufărişuri: Pinus montana, Juniperus sibirica,
Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis idaea şi altele.

Climatul. Condiţiile climatice din zona de formare şi evoluţie a

andosolului, sunt caracterizate prin precipitaţii medii anuale cuprinse între 1000-
1200 mm şi cu temperaturi medii care oscileaza între 3-8 C. Regimul hidric este
percolativ repetat , iar indicele de ariditate este mai mare de 75.

Procese pedogenetice. În conditiile unui climat rece si umed, resturile

oraganice cu caracter acidofil, se descompun lent, în special sub acţiunea
ciupercilor şi rezultă un humus brut şi acid, bogat în acizi fulvici. Acizii fulvici,
intră în reacţie cu hidroxizii de aluminu şi fier şi cu oxizii de siliciu (allofane),
determinînd formarea de compuşi complexi stabili, greu solubili sau insolubili.
Minerealizarea şi migrarea compuşilor organici din aceste complexe este redusă,
determinînd acumularea componentei organice (14-20%) .
Specificul solificării în cazul andosolului, îl constituie formarea
materialului amorf. Rocile magmatice piroclastice şi unele dintre ele efusive, pe
seama cărora se formează materialele parentale ale andosolurilor, sunt alcătuite
din minerale (îndeosebi silicaţi) necristalizate. Din alterarea unor astfel de roci nu
mai rezultă decât în mică măsură materiale coloidale cristalizate, predominant
formându-se materiale coloidale amorfe (allofane). Astfel de soluri sunt foarte
răspândite în Japonia, unde, de altfel, au şi fost studiate şi denumite ca atare (de la
ando, care în limba japoneză înseamnă sol de culoare închisă) cu semnificaţia de
soluri închise formate pe roci vulcanice.(C.Teşu-1982).
Solificarea în cazul andosolurilor se caracterizează printr-o orientare în
direcţia debazificării şi acidifierii puternice, a acumulării intense de humus închis
la culoare, adesea brut, cu grad de saturaţie în baze scăzut.

Profilul de sol. Andosolurile tipice au profil Au - AC - C sau Au – AR

- R. Orizontul Au are grosime de 20-30 cm, culoare închisă, respectiv crome şi
valori mai mici de 2 la materialul în stare umedă. Strucura este slab dezvoltată,
graunţoasă sau poliedrică, textura lutoasă şi este puternic debazificat.

Orizontul AC sau AR, are grosime de 20-30 cm şi prezintă cel puţin în

partea superioară valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, atît
pe feţele cît şi la interiorul elementelor structurale. Separarea orizonturilor se face
după structura poliedrică subangulara şi după prezenţa scheletului.

399
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Orizontul C sau R, este prezent la sub 50-60 cm şi este constituit din

material degradat. De obicei, nu conţin alte neoformaţiuni, decât cele biogene
obişnuite (cornevine, cervotocine, culcuşuri de larve).

Proprietăţi. Andosolurile au o textură nediferenţiată pe profil, sunt

nestructurate sau cu structură grăunţoasă slab dezvoltată în Au şi în orizontul
subiacent. Datorită materialului amorf prezintă valori foarte mari pentru
capacitatea de apă utilă, permeabilitate şi porozitatea de aeraţie. Conţin foarte
mult humus (uneori peste 20 %) dar brut şi acid; au capacitate totală de schimb
cationic foarte mare, grad de saturaţie cu baze şi pH mic (V % sub 55, adesea sub
20 şi pH 5 până la 4); sunt puţin active microbiologic şi slab aprovizionate cu
substanţe nutritive.

Subtipuri. Andosolul evidenţiază următoarele subtipuri: andosol distric

(di) Au - A/C - C sau R; andosol cambic (cb) Au – Bv - C; andosol litic (li) Au -
A/R - R; andosol eutric (eu), care are proprietăţi eutrice în orizontul A); andosol
umbric (um), prezintă orizont umbric (Au); ; andosol molic (mo), evidenţiază
orizont molic (Am); andosol scheletic (qq), are peste 75% schelet; andosol histic (
tb), prezintă orizont O sau T, de 20-50 cm grosime.

Fertilitatea şi folosinţa. Datorită ariei de răspîndire, andosolurile sunt

ocupate de păduri sau de pajişti. Fertilitatea naturală a andosolului, poate fi
ridicată, prin aplicarea de amendamente calcaroase şi îngrăşăminte minerale, pe
bază de N, P şi K. În cazul andosolurilor, se impun măsuri de combatere şi
prevenire degradării solului, datorită eroziunii hidrice, manifestată în suprafaţă şi /
sau adîncime, ca urmare a defrişării pădurilor de molid, brad şi fag.

400
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Cambisoluri (CAM)

Această clasă de soluri, cuprinde solurile care au ca orizont de diagnostic

un orizont Bv, de culoare mai deschisă decît orizontul Bv al solurilor din clasa
umbrisoluri, respectiv valori şi crome mai mari de 3,5 la materialul în stare
umedă. În cazul solurilor din această clasă, orizontul Cca nu este prezent în primii
80 de cm ai profilului. Clasa cambisoluri include următoarele tipuri de sol:
eutricambosol şi districambosol.

15.1. Eutricambosol (Ec)

Eutricambosolul se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui
orizont de bioacumulare de tip Ao sau Am şi subiacent a unui orizont de tip Bv
care cel puţin în partea superioară sau cel puţin în pete (în proporţie de peste 50
%), prezintă culori în nuanţe mai galbene decât 5YR cu valori şi crome mai mari
sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor
structurale. Atît orizontul Ao cît şi orizontul Bv, prezintă proprietăţi eutrice,
respectiv au un grad de saturaţie în baze mai mare de 53 %, cu excepţia cazului în
care gradul de saturaţie în baze este cuprins între 53% şi 60%, dacă sunt asociate
cu peste 2 me la100 g sol, ioni de Al extractibil.
Răspândire. După N.Florea(1999), eutricambosolul se întâlneşte pe
suprafeţe cu expoziţie sudică din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, pe
versanţii umbriţi din Carpaţii Orientali şi Subcarpaţi, pe forme de relief plane sau
depresionare, cu drenaj extern bun, situate în etajul montan inferior, la altitudini
cuprinse între 500m şi 1300m.
Materialul parental. Solurile de tip eutricambosol au evoluat pe roci,
de obicei, bogate în calciu sau alte elemente bazice, marne, argile, luturi, depozite
de terasă, aluviuni, conglomerate, gresii, materiale rezultate din alterarea a diferite
roci metamorfice şi magmatice.
Climatul. Media anuală a precipitaţiilor este cuprinsă între 600 şi 1000
mm, iar a temperaturii între 5 - 60 şi 8 - 90 C. Indicii anuali de ariditate sunt
cuprinşi între 34 şi 55, evapotranspiraţia potenţială este de obicei mai mică decât
media precipitaţiilor, regimul hidric de tip percolativ.
Vegetaţia Eutricambosolul se găseşte în etajul de deal înalt şi munte
inferior (500 – 1300 m altitudine), fiind format sub influienţa vegetaţiei forestiere:
fag şi gorun la deal, molid la munte şi amestec de fag şi molid în zona de contact;
ca specii de amestec, destul de rar se întîlneşte Acer pseudoplatanus, Allnus

401
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

incana, Carpinus betulus, Tilia cordata, Abies alba, dintre arbuşti sînt prezenţi
Sambucus nigra, Lonicera xylosteum, Spiraea ulmifolia, Cornus mas, C.
sanguinea, Evonymus verrucosa, Corylus avellana, Crataegus monogyna şi
altele. Dintre speciile ierboase amintim Asperula odorata, Asarum europaeum,
Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Euphorbia amygdaloides, Dentaria
bulbifera, Galium schultesii, Polygonatum officinale, Allium ursinum, Lamium
maculatum, Oxalis acetosella şi altele. În gorunete există spaţii ocupate de pajişti
formate din Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Agrostis tenuis, Briza media,
Trifolium pratense şi altele. Pe locul pădurilor de fag ce au fost defrişate au apărut
pajişti secundare de păiuşcă (Agrostis tenuis) în amestec cu Festuca rubra,
Cynosurus cristatus, Briza media, Anthoxantum odoratum, Trifolium pratense, T.
dubium şi altele. Aceste pajişti exploatate neraţional sînt invadate de ţăpoşică
(Nardus stricta) şi feriga ţolul lupului (Pteridium aquillinum). Fără intervenţia
omului, în aceste pajişti se instalează esenţe lemnoase pioniere care, cu timpul,
evoluează în făgete.
Procese pedogenetice. Solificarea, se caracterizează printr-o alterare
moderată, levigare şi debazificare slabă până la moderată şi printr-o acumulare de
humus, cu grad de saturaţie în baze ridicat. La nivelul orizontului de suprafaţă, se
acumulează humus de tip mull calcic, care este saturat în elemente bazice,
respectiv ioni bivalenţi de Ca şi Mg, rezultaţi în procesul de alterare a părţii
minerale. Mineralele argiloase, formează împreună cu humusul, complexe
organo-minerale stabile, acestea constituind liantul principal al elementelor
structurale de sol.
Profilul de sol. Eutricambosolul tipic, prezintă pe profil, următoarea
succesiune de orizonturi: Ao – Bv – C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10 - 40 cm şi prezintă culoare brună
cenuşie închisă. Structura, la nivelul orizontului Ao este grăunţoasă, slab sau
moderat dezvoltată. În condiţii de pădure, la suprafaţa acestui orizont se
evidenţiază un orizont Ol, iar în condiţii de pajişte, supraiacent orizontului de
bioacumulare, este present un orizont de tip Aţ.
Orizontul Bv este gros de 20 - 130 cm, are culoare brună cu nuanţă
gălbuie sau roşcată, iar structura este polidrică bine dezvoltată sau columnoid-
prismatică, slab dezvoltată.
La baza profilului este situat orizontul C (materialul parental).
Proprietăţi. Eutricambosolul prezintă o textură de la mijlociu-grosieră
până la fină, nediferenţiată pe profil. Uneori, în Bv există un plus de argilă,
datorită migrării slabe de sus, fără însă a forma pelicule, sau rezultată prin alterare
la nivelul acestui orizont. La nivelul orizontului Bv întîlnim pete slabe de oxizi şi
hidroxizi de fier, hidrataţi sau slab hidrataţi. În partea superioară a profilului se
întâlnesc neoformaţii biogene obişnuite, reprezentate prin coprolite şi lăcaşuri de

402
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

larve. Eutricambosolurile conţin 2- 4g% humus (rezerva este de 60 - 120 t/ha),

alcătuit predominant din acizi huminici; au grad de saturaţie în baze ridicat (V %
nu scade sub 53% şi care poate urca până la 90 %), reacţie slab acidă neutră (pH
este 6 până aproape de 7). Eutricambosolurile sunt aprovizionate cu substanţe
nutritive şi au o activitate microbiologică relativ bună. Restul proprietăţilor fizice,
precum şi cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt favorabile.
Subtipuri. Solul de tip euricambosol include: eutricambosol tipic (Ao –
Bv -C sau R); eutricambosol molic( Am – Bv - C sau R); euricambosol psamic, cu
textură grosieră în primii 50 cm; euticambosol pelic, cu textură fină în primii 50
cm; euricambosol vertic, care prezintă orizont vertic situat între limita inferioară a
orizontului A şi 100 cm; euricambosol andic, care are material amorf provenit din
roca sau material parental cel putin între unul dintre orizonturi fară a îndeplini
limitele necesare proprietatilor andice; euricambosol gleic, care prezintă
proprietati gleice în intervalul 50-100 cm; eutricambosol stagnic, care evidenţiază
proprietăţi stagnice intense în intervalul 50-200 cm; eutricambosol aluvic, care s-a
format pe materiale fluvice; euricambosol litic, care prezintă rocă compactă
continuă, situată în intervalul 20-50 cm; euricambosol scheletic, la care
orizonturile A sau B sunt excesiv scheletice, respectiv mai mult de 75% material
scheletic; eurticambosol rodic, la care partea inferioară a orizontului B are culori
în nuanţe 5YR sau mai roşii; eutricambosol salic, care prezintă orizont hiposalic
situate în primii 100 cm sau orizont salic în intervalul 50 si 100 cm;
euriocambosol sodic, care evidenţiază prezenţa unui orizont hiposodic, situat în
primii 100 cm sau orizont nitric în intervalul 50 - 100 cm. (Pedologie- Curs unic,
2005).
Fertilitatea şi folosinţa. Eutricambosolurile au proprietăţi fizice,
fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie bune şi nu prezintă, în general, exces de
apă. Uneori sunt supuse eroziunii, caz în care apare necesară aplicarea unor
măsuri de prevenire şi combatere a acestui fenomen dăunător, prin arături pe
curbele de nivel, culturi în benzi, terasări etc. Dintre îngrăşăminte, rezultate bune
dau cele cu azot, fosfor, potasiu şi gunoiul de grajd. Folosinţa lor este foarte
variată: culturi de câmp (grâu, porumb, floarea-soarelui, cartof, sfeclă etc.),
legume, viţă de vie şi pomi în zonele deal-podiş-piemont şi ca pajişti naturale şi
păduri în regiunile montane.

15.2. Districambosol (Dc)

403
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Solul de tip districambosol, se defineşte prin prezenţa la suprafaţa

profilului, a unui orizont de diagnostic de bioacumulare, de tip Ao sau Au şi
subiacent a unui orizont de tip Bv, care prezintă cel puţin în partea superioară
culori cu valori şi crome mai mari sau egale cu 3,5 la materialul în stare umedă,
cel puţin în interiorul elementelor structurale şi care evidenţiază cel puţin în partea
superioară proprietăţi districe, respectiv un grad de saturaţie în baze mai mic de
53%, sau cuprins între 53% şi 60%, dacă ionul de Al extractibil deăşeşte valoarea
de 2 me la 100 g sol.
Răspândire. Districambosolul este răspîndit în regiunile montane la
altitudini cuprinse între 500m şi 1300m, uneori chiar la 1500m, în Carpaţii
Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, pe forme de relief slab
înclinate sau depresionare, terase, platforme şi versanţi.
Materialul parental. Districambosolurile au evoluat pe diferite roci
metamorfice şi eruptive sau materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea
acestea, dar şi pe luturi, nisipuri, conglomerate, gresii. De obicei, rocile de
formare a acestor soluri au caracter acid.
Vegetaţia Districambosolul se găseşte în etajul montan inferior, specia
dominantă fiind molidul cu exemplare rare de Sorbus aucuparia, Acer
pseudoplatanus, Alnus incana, Abies alba, Pinus silvestris, Larix decidua în unii
munţi. Arbuştii sînt prezenţi şi ei (în exemplare puţine): Sambucus racemosa,
Lonicera nigra, Ribes alpinum, Daphne mezereum, Spiraea ulmifolia, Vaccinum
myrtillus, Bruckenthalia spiculifolia şi alţii, iar dintre speciile ierboase amintim
Oxalis acetosella, Homogyne alpina, Pirola uniflora, Luzula silvatica, Dryopteris
filix mas, Dryopteris spinulosa, Polypodium vulgare, Phegopteris polypodioides
şi altele. În unele locuri, muşchii formează adevărate covoare: Polytrichum
commune, P. juniperinum, Dicranum scoparium, etc. Pe districambosoluri există
pajişti de graminee care au apărut pe locul pădurilor de molid defrişate. Acestea
sînt pajişti mezofile secundare de păiuş roşu (Festuca rubra var. fallax) care se
pot transforma (ca urmare a utilizării neraţionale) în pajişti de Nardus stricta şi de
tîrsă (Deschampsia caespitosa). În anumite condiţii, în aceste pajişti se instalează
puieţi de molid, care, cu timpul, se dezvoltă formînd din nou pădure de molid.
Climatul. În zona de formare a solurilor de tip districambosol, media
anuală a precipitaţiilor este de 800 - 1400 mm, a temperaturii de 3 - 60 C, a
indicelui de ariditate de 45 – 80. Regimul hidric este de tip percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Datorită climatului umed şi răcoros, a rocilor
sărace în baze, vegetaţiei cu caracter acidofil, transformarea resturilor organice
este anevoioasă, se formează puţin humus propriu-zis, constituit predominant din
acizi fulvici cu grad de saturaţie în baze mic şi se acumulează, adesea, cantităţi
mari de materie organică în curs de humificare. Alterarea este foarte intensă,
404
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

silicaţii primari sunt predominant desfăcuţi în componentele lor de bază, respeciv

silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc. Prin urmare, practic nu se formează argilă,
fapt ce explică separarea unui orizont Bv, de alterare şi nu a unui orizont Bt.
Coloizii minerali, reprezentaţi prin hidroxizi de fier şi aluminiu, deşi reacţia
solului este acidă, nu se deplasează practic din partea superioară, deoarece
alcătuiesc cu acizii humici, complexe organo-minerale puţin mobile.
Profilul de sol. Districambosolul prezintă pe profil următoarea
succesiune de orizonturi: Ao – Bv - C sau R.
Orizontul Ao are o grosime de 10 - 30 cm şi o culoare brun deschisă.
Textura la nivelul acestui orizont este luto-nisipoasă sau lutoasă.
Orizontul Bv are grosime de 25 - 50 cm, culoare brună cu nuanţe gălbui
cel puţin în partea superioară, respectiv valori şi crome mai mari sau egale cu 3,5
la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale, grad de
saturaţie cu baze mai mic sau egal cu 53%. Textura la nivelul orizontului Bv este
lutoasă sau luto-nisipoasă La baza profilului se găseşte un orizont R (rocă dură)
sau un orizont C (rocă afânată).
Proprietăţi. Districambosolul are o textură de la mijlocie-grosieră la
mijlocie, nediferenţiată pe profil. . Structura este granulară sau glomerulară mică
şi medie în orizontul Ao. Orizontul Bv evidenţiază o structură grăunţoasă medie
sau poliedrică subangulară. Districambosolul are un conţinut mic de humus
propriu-zis, de tip mull-moder, moder sau mull, dar poate avea o cantitate mare de
materie organică, respectiv între 4 – 5%, până la 20 - 25 %, rezervă foarte mare,
200 - 300 t/ha în stratul 0 - 50 cm, evidenţiind astfel la suprafaţa profilului un
orizont organic nehidromorf, de tip Ol sau Of. Gradul de saturaţie cu baze şi pH
prezintă valori scăzute, incluziv la nivelul orizontului Bv (V % sub 53%, adesea
sub 35%, iar pH-ul sub 5); sunt puţin active din punct de vedere microbiologic şi
slab aprovizionate cu substanţe nutritive. Districambosolul nu prezintă pe profil
neoformaţii specifice. în partea superioară se găsesc neoformaţii biogene
obişnuite (coprolite, cervotocine cornevine etc.) şi eventual, la nivelul orizontului
Bv, pete slabe de oxizi şi hidroxizi de fier hidrataţi. Restul proprietăţilor fizice,
precum şi a celor fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie, sunt relativ favorabile.
Subtipuri. Districambosolul include urmatoarele subtipuri:
districambosol tipic (Ao - Bv - C sau R); umbric (Au –Bv - C sau R);
districambosol psamic, care prezintă textură grosieră în primii 50cm);
districambosol andic, care are material amorf provenit din roca sau material
parental, cel putin în unul dintre orizonturi fară a fi andic; districambosol
prespodic, la care orizontul Bv prezentă o acumulare de sescvioxizi, îndeosebi de
aluminu, fara a fi spodic; disricambosol litic, care evidenţiază rocă compactă
continuă în intervalul 20-50 cm; districambosol scheletic, la care orizonturile A
sau B sunt excesiv scheletice, peste 75% material scheletic; districambosol aluvic,

405
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

care s-a format pe materiale fluvice; districambosol gleic, care prezintă proprietaţi
gleice în intervalul 50-100 cm.
Fertilitatea şi folosinţa. Solul de tip districambosol are o fertilitate mai
mică decât eutricambosolul. Aceste soluri sunt folosite în silvicultură şi ca pajişti
alpine. Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi ridicarea producţiei
pajiştilor, se recomandă: îngrăşarea prin târlire (mutarea periodică a locului de
păşunat şi de odihnă a animalelor), gunoirea, aplicarea de îngrăşăminte cu azot,
fosfor şi potasiu şi a amendamentelor calcaroase.

406
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Umbrisoluri (UMB)

Clasa umbrisolurilor a fost introdusă în sistemul de clasificare a solurilor

României în 1980 (clasificarea I.C.P.A-1980) şi includea următoarele tipuri de
sol: sol negru acid, andosol şi sol humicosilicatic. Denumirea clasei a rămas
aceeaşi şi în clasificarea S.R.T.S-2003, dar include numai două tipuri de sol:
nigrisolul şi humosiosol.
Această clasă înglobează solurile care au ca diagnostic un orizont A
umbric (Au) şi orizontul subiacent de tip AC, AR, sau Bv având culori de orizont
umbric, cel puţin în partea superioară, pe minim 10-15 cm, la materialul în stare
umedă. Umbrisolurile pot avea la suprafaţă un orizont organic nehidromorf, de tip
O, dar nu prezintă niciodată caractere andice sau proprietăţi gleice în primii 50
cm. Se deosebeşte de clasa cernisoluri prin lipsa de pe profil a orizontului Cca şi
printr-un grad de saturaţie în baze mai mic de 53%.

16.1. Nigrosol (NS)

Solul de tip nigrosol, anterior clasificării S.R.T.S-2003, purta denumirea
de sol negru acid. Nigrosolul se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului a
unui orizont Au avînd culoare închisă, respectiv crome mai mici sau egale cu 2 la
materialul în stare umedă, iar subiacent un orizont de tip Bv având un grad de
saturaţie în baze mai mic de 53 % şi cel puţin în partea superioară, culori de
orizont Au, respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă,
atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.
Răspîndire. Nigrosolul se formează în condiţii de relief montan (versanţi,
platforme, mici depresiuni etc.), din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii Occidentali, la o altitudine cuprinsă între 800 – 1300 m, alături de
districambosoluri, dar pe suprafeţe mai mici, de circa 5000 ha.(Pedologie-Curs
unic, 2005).

Materialul parental. Formarea şi evoluţia solului de tip nigrisol se

desfăşoară pe roci de obicei acide, reprezentate prin diferite roci metamorfice şi
eruptive sau materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea acestea, reprezentate
prin gresii, conglomerate, nisipuri, luturi. (Şt.Puiu-1980).
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este reprezentată de păduri de Fagus
silvatica şi Picea abies, sau în amestec cu alte specii, iar la nivelul covorului
407
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

ierbos cu Oxalis acetosella, Asperula odorata, Dentaria glandulosa, D. bulbifera,

Euphorbia amygdaloides, Salvia glutinosa, ferigi (Dryopteris filix-mas, Athyrium
filix femina), muşchi (Hylocomium splendens, Pleurozium schreberi, Polytrichum
commune). În luminişurile pădurilor, unde este frecvent răspîndit acest sol,
vegetaţia ierboasă acidofilă este alcătuită din Agrostis tenuis, Festuca rubra,
Deschampsia flexuosa, Luzula luzuloides, L. silvatica, arbuşti (Vaccinium
myrtilus, V. vitis idaea) etc.
Climatul. Condiţiile climatice din zona de formare a nigrosolului sunt
caracterizate printr-o climă umedă şi răcoroasă, cu media anuală a precipitaţiilor
de 800 - 1400 mm şi temperaturi de 3 - 60 C. Indicele de ariditate are valori
cuprinse între 45 – 80. Regimul hidric este percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Materia organică abundentă determină prin
humificare, formarea la suprafaţa profilului a unui orizont de bioacumulare de tip
Au, cu humus de tip mull-moder. Datorită climatului umed şi rece, alterarea este
foarte intensă, silicaţii primari sunt desfăcuţi în componentele lor de bază,
respectiv silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc., deci practic, nu se formează
argilă şi prin urmare, nu se separă un orizont de tip Bt, ci un orizont de alterare, de
tip Bv. Nu se formează nici orizont E, deoarece coloizii de fier şi aluminiu
eliberaţi prin alterare nu migrează ci trec sub formă de complexe organominerale
puţin mobile.
Profilul de sol. Nigrisolul tipic prezintă pe profil următoarea succesiune
de orizonturi: Au –Bv – C sau R.
Orizontul Au are o grosime de 20 - 30 cm şi o culoare închisă (brun
închisă până la negricioasă) la materialul în stare umedă. Structura orizontului Au
este granulară mică şi foarte mică, cu trcere treptată.
Orizontul Bv este gros de 20 - 70 cm şi are cel puţin în partea lui
superioară un grad de saturaţie în baze mai mic de 53% şi culoare de orizont A
umbric, respectiv valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă,
atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale. Structura la nivelul
acestui orizont este granulară sau poliedrică subangulară. Uneori orizontul Bv are
caractere de fragipan, respectiv sfărîmarea prin presare a agregatelor structurale,
dar nu prezintă marmorare.(Er. Merlescu-1982).
Orizontul C sau R este situat la baza profilului.
Profilul nigrisolului prezintă neoformaţiuni biogene în partea superioară,
la nivelul orizontului Au, respectiv coprolite, cervotocine, cornevine etc. şi
neoformaţiuni chimice, sub formă de oxizi şi hidroxizi de fier, respectiv pete slab
conturate la nivelul orizontului Bv.
Proprietăţi. Nigrisolul are o textură de la mijlocie-grosieră până la fină,
nediferenţiată pe profil. Structura în orizontul Au este grăunţoasă slab-moderat

408
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

dezvoltată., iar în Bv este poliedrică, agregatele structurale formîndu-se sub

influenţa humusului şi a ionilor de Fe şi de Al. Densitatea aparentă a
nigrosolurilor prezintă valori cuprinse între 0,9 şi 1,3 g/cm3, evidenţiind astfel o
permeabilitate bună pentru apă şi aer la nivelul orizontului de suprafaţă. Orizontul
Bv prezintă caractere de fragipan, evidenţiind compactitate mărită, pe fondul unor
valori ale densităţii apartente cuprinse între 2 şi 2,2 g/cm3.
Nigrisolurile sunt soluri bogate în humus, brut şi acid, de tip mull-moder,
sau moder, cu o concentraţie de 4 - 5 % până la peste 40 %, respectiv o rezervă
foarte mare de circa 200 - 300 t/ha în stratul 0 - 50 cm. În constituţia humusului,
predomină acizii fulvici, valoarea raportului acizi huminici / acizi fulvici fiind de
0,7-0,9. Gradul de saturaţie în baze este scăzut, inclusiv în orizontul Bv (V % sub
53%, uneori sub 20%). Reacţia este moderat spre puternic acidă, cu valori pH sub
5. Activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive slabă.
Subtipuri. Nigrosolul prezintă următoarele subtipuri: cambic, litic,
scheletic, aluvic şI gleizat
Fertilitatea şi folosinţa. Solurile brune acide au o fertilitate naturală
scăzută. Fiind situate în zone montane, sunt folosite în silvicultură, ca păşuni
naturale şi ca pajişti alpine. Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi ridicarea
producţiei pajiştilor, se recomandă: îngrăşarea prin târlire (mutarea periodică a
locului de păşunat şi de odihnă a animalelor), gunoirea, aplicarea de îngrăşăminte
cu azot, fosfor şi potasiu şi de amendamente calcaroase.

16.2. Humosiosol (Hs)

Humosiosolul (S.R.T.S-2003), a fost denumit anterior, sol humicosilicatic
(I.C.P.A.-1980). În literatura de specialitate, acest tip de sol a fost cunoscut şi sub
de numirea de sol humifer alpin, ranker alpin, sol negru cenuşiu alpin ( Pedologie-
Curs unic, 2005). Acest tip de sol se defineşte prin prezenţa la suprafaţa profilului
a unui orizont de bioacumulare, de tip Au, având crome mai mici sau egale cu 2
la materialul în stare umedă şi care conţine materie organică humificată
segregabilă de partea minerală silicatică. Subiacent orizontului de bioacumulare
se evidenţiază un orizont de tip AC, AR sau Bv având, cel puţin în partea
superioară, culori cu valori şi crome sub 3,5 la materialul în stare umedă, deci
culori mai puţin închise decât orizontul Au, dar tot de orizont umbric.
Răspândire. Humosiosolul este întîlnit în România în condiţii de munţii
înalţi, pe culmi, versanţi, suprafeţe plane sau depresionare din Carpaţii
Meridionali, Carpaţii Orientali, la altitudini de peste 1800 m, în etajul pajiştilor
alpine şi etajul subalpin şi ocupă o suprafaţă de aproximativ 150000 ha.

409
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Materialul parental. Humosiosolurile s-au format pe roci dure, acide

ori intermediare (eruptive, intrusive, metamorfice, conglomerate, gresii etc.) sau
pe materiale rezultate din alterarea acestora.
Vegetaţia. Formarea humosiosolurilor a avut loc sub influenţa unei
vegetaţii de pajişti alpine şi subalpine constituite din specii ierboase: Carex
curvula, Juncus trifidus, Festuca supina, Soldanella pusilla, Ranunculus alpestris,
Campanula alpina, Agrostis rupestris, Primula minima, Eritrichum nanum, Silene
acaulis, Minuartia sedoides, Silene acaulis şi altele. Dintre subarbuştii tîrîtori,
amintim arginţica (Dryas octopetala), sălciile pitice (Salix reticulata, S.
herbacea), Loiseleuria procumbens, dintre licheni amintim lichenul renului
(Cladonia rangiferina), lichenul de Islanda (Cetraria islandica), Thamnalia
vermicularis, Alectoria ochroleuca şi altele, muşchii Polytrichum juniperinum,
Plagiochila asplenoides, Dicranum albicans, Thuidium delicatula, etc..
Climatul în care s-a format şi a evoluat humosiosolul, este foarte umed
şi foarte rece, cu media anuală a precipitaţiilor de la circa 1000 mm până la peste
1400 mm, a temperaturilor de la 3 - 40 C până aproape de -30 C, a indicelui de
ariditate de la circa 100 până la aproape 200. În cea mai mare parte a anului
predomină temperaturile sub 00 C (din octombrie-noiembrie până în aprilie-mai).
Procese pedogenetice. În cazul humosiosolului, solificarea prezintă şi
anumite particularităţi. Pe fondul unui substrat litologic alcătuit din roci masive
dure sau bine consolidate, şi a unei dezagregări intense, se formează un profil
scurt, iar materialul mineral al solului este reprezentat predominant prin particule
grosiere şi fragmente de rocă.Procesul de alterare este avansat, cu formarea unei
cantităţi mici de argilă, datorită mediului puternic acid. Humificarea este slabă, se
formează cantităţi mici de humus (acid, de culoare închisă), dar se acumulează
cantităţi mari de resturi organice aflate în diferite grade de transformare.(Şt. Puiu,
1980).
Profilul de sol. Humosiosolul tipic evidenţiază pe profil următoarea
succesiune de orizonturi: Aţ - Au sau Aou - AR sau AC - R sau C.
Orizontul superior este de tip Aţ, este constituit din material mineral în
amestec cu o reţea deasă, pîsloasă de rădăcini, cu prezenţa grăunciorilor de nisip,
proveniţi de pe suprafeţele stîncoase, ca urmare a deflţiei eoliene şi are o grosime
de 3 – 7 cm.
Orizontul de bioacumulare este fie un Au fie un Aou (deci tot umbric, dar
subţire), de culoare închisă, respective crome mai mici sau egale cu 2 la
materialul în stare umedă şi cu un conţinut de materie organică humificată
segregabilă de partea minerală silicatică (adică la uscare, prin frecare în mână,
partea minerală se separă de cea organică). Are o grosime de 15 – 25 cm.

410
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În continuare se găseşte fie un AR, fie un AC, în ambele cazuri, cel puţin
în partea superioară sunt prezente culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 la
materialul în stare umedă.
La baza profilului, care este de obicei scurt, se află fie roca dură R, fie
rocă afânată C. Profilul nu conţine neoformaţii specifice.
Solurile de tip humosiosol, au o textură nediferenţială pe profil, nisipoasă
până la lutoasă, adesea cu mult material scheletic şi o structură slab formată
(agregate grăunţoase, slab dezvoltate la nivelul orizontului de bioacumulare şi
lipsite de structură sau cu structură lamelară în orizontul subiacent). Sunt foarte
bogate în materie organică (peste 20 %) dar sărace în humus propriu-zis şi
substanţe nutritive (deşi rezerva de materie organică este extrem de mare 300 -
500 t/ha, prezintă grad de saturaţie cu baze scăzut, respective V % poate coborî
până la 5 - 10 %. Prezintă capacitate de apă mică, permeabilitate foarte mică,
porozitate de aeraţie mică, volum edafic util scăzut, valori scăzute ale pH-ului,
care coboară pînă la 4,0, etc. Activitatea microbiologică pe profil este redusă,
motiv pentru care resturile organice vegetale se acumulează sub forma unei pături
care prin uscare se separă de partea minerală (Pedologie- Curs unic, 2005).
Subtipuri. În cazul humosiosolului sunt evidenţiate următoarele
subtipuri: humosiosol cambic (Au – Bv – R), humosiosol litic, la care roca
compactă este prezentă între 20 – 50 cm şi humosiosol scheletic, care are peste
75% material scheletic.
Fertilitatea şi folosinţa Datorită proprietăţilor fizice, chimice, fizici –
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie defavorabile, solurile de tip humosiosol au o
fertilitate naturală foarte scăzută şi sunt folosite ca păşuni şi fâneţe naturale. Se
recomandă: îngrăşarea prin târlire; aplicarea de gunoi de grajd (care contribuie şi
la intensificarea activităţii microbiologice şi deci la mobilizarea substanţelor
nutritive din rezerva solului); încorporarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi
potasiu şi de amendamente calcaroase (în situaţiile în care reacţia este prea acidă);
întreţinerea păşunilor prin grăpări şi scarificări periodice; efectuarea de
supraînsămânţări cu specii valoroase etc.

411
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Spodisoluri (SPO)

Spodisolurile sunt reprezentate prin prepodzoluri, podzoluri şi

criptopodzoluri care au ca orizont diagnostic, orizontul Bs, Bhs, sau Bcp,
caracterizat prin acumularea hidroxizilor de fier şi aluminiu care imprimă
orizontului o culoare portocalie, cît şi a coloidului de humus şi prin lipsa sau
prezenţa discontinuă supraiacent acestui orizont, a orizontului de eluviere, de tip:
Ea.

17.1. Prepodzol (Ep)

Prepodzolul a fost denumit anterior clasificării S.R.T.S-2003, sol brun
feriiluvial, sol brun podzolic sau sol podzolic brun şi are ca orizont diagnostic un
orizont de tip Bs, situat subiacent unui orizont de bioacumulare, de tip Aou.
Răspândire. Prepodzolul este răspândit predominant în regiunea
montană superioară, respective subzona molidului şi subzona alpină inferioară şi
insular, în zona făgetelor, pe platforme şi versanţi muntoşi slab înclinaţi cu
expoziţie nordică şi drenaj extern bun,la altitudini de 1250-1750 m.
Materialul parental.Rocile pe care se formează acest tip de sol au un
caracter acid, fiind reprezentate prin granite, granodiorite, micaşisturi, şisturi
sericitoase, gresii, conglomerate şi depozite detritice rezultate din dezagregarea şi
alterarea acestora.
Vegetaţia. La altitudinea de 1300 m, prepodzolurile s-au format datorită
preponderenţei molidului (Picea abies) şi a exemplarelor rare de arbuşti
(Sambucus racemosa, Lonicera nigra, Ribes alpinum, Daphne mezereum, Spiraea
ulmifolia, Vaccinium myrtillus, V. vitis idaea şi alţii) şi de plante ierboase (Oxalis
acetosella, Soldanella montana, Pyrola uniflora, Luzula silvatica, ferigi –
Athyrium filix femina, Dryopteris filix mas şi altele) şi muşchi care în unele locuri
formează un adevărat covor: Polytrichum commune, P. juniperinum, Hylocomium
splendens, Dicranum scoparium şi alţii. Pe la 1400-1500 m altitudine, etajul
molidului se sfîrşeşte şi începe etajul subalpin, lucru reliefat de apariţia rariştilor
de jneapăn (Pinus montana). Pînă la altitudinea de 1700 m (pînă unde se găsesc
prepodzolurile) vegetaţia este formată din jneapăn (Pinus montana), ienupăr pitic
(Juniperus sibirica), smîrdar (Rhododendron kotschyi), Vaccinium myrtillus, V.
vitis idaea; pajiştile subalpine sînt alcătuite din păruşcă (Festuca supina), iarba
vîntului (Agrostis rupestris) Poa media, Potentilla ternata, Phyteuma orbicularis
şi altele. De menţionat că pe porţiunile de pădure de molid defrişate se instalează
Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca rubra var, fallax.
412
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Climatul este caracteristic zonei montane superioare (umed şi rece), cu

temperaturi medii anuale de 3-5ºC şi precipitaţii medii anuale de 850-1200 mm.
Indicele de ariditate are valori cuprinse între 50 şi 70. Regimul hidric este
percolativ repetat.
Procese pedogenetice. Solul de tip prepodzol evidenţiază la suprafaţa
profilului prezenţa unei cantităţi mari de materie organică cu caracter acid,
transformată parţial sub acţiunea ciupercilor, care determină formarea unei
cantităţi reduse de humus alcătuit predominant din acizi fulvici foarte solubili,
rezultînd astfel un orizont de bioacumulare de tip Au sau Aou. Prin alterarea
foarte puternică a materialului parental, au rezultat oxizi şi hidroxizi de aluminiu
şi fier şi compuşi organo-metalici sau chelaţi, care în parte au fost eluvionaţi şi
depuşi la nivelul orizontului subiacent, de tip Bs. În uma migrării către adîncime
a secsvioxizilor, pe profil nu se evidenţiază cu ochiul liber, un orizont eluvial.
Profilul de sol. Prepodzolul prezintă următoarea morfologie: O - Ao sau
Aou - Bs - C sau R.
Orizontul O este alcătuit din humus de tip moder de culoare neagră la
materialul umed, sau cenuşie materialul uscat. Acest orizont are o grosime de
circa 2-3 cm.
Orizontul Aou are grosime de 5-15 cm şi o culoare brun cenuşie închisă
la materialul în stare umedă. Textura la nivelul acestui orizont este mijlociu-
grosieră, iar structura este poliedrică subangulară mică. Se evidenţiază prezenţa
grăunţilor de cuarţ, dezbrăcaţi de pelicula coloidală.
Orizontul Bs are grosime de 20-75 cm, culoare roşietică, textură luto-
nisipoasă, structură poliedrică subangulară slab dezvoltată şi este foarte friabil în
stare umedă.
Orizontul R este constituit din roci acide silicioase, aflate în diferite stadii
de dezagregare.
Proprietăţi. Prepodzolurile au textură mijlociu grosieră, respective un
conţinut de argilă de circa 8%-20%. Textura este nediferenţiată pe profil.
Prepodzolul are permeabilitate bună pentru apă şi aer, conţinut scăzut de humus,
circa 1-2g% şi capacitate de schimb cationic de 30-40 me/100 g sol, la nivelul
orizontului Aou. Prepodzolul are aciditate ridicată, H+ = 0,8-0,9%/T, reacţie
puternic acidă, cu valori pH sub 5. Gradul de saturaţie în baze este scăzut, de circa
10-45%.
Subtipuri. Prepodzolul evidenţiază următoarele subtipuri: prepodzol
tipic, prepodzol litic la care roca compactă slab fisurată este prezentă între 20-50
cm, prepodzol umbric ( Au - Bs – R ), prepodzol scheletic, care prezintă mai mult
de 75% fragmente de schelet, prepodzol histic ( T - Au - Bs - R ).

413
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice, fizico-

mecanice, chimice, hidrofizice şi de aeraţie defavorabile, fertilitatea
prepodzolurilor este scăzută, fapt pentru care sunt utilizate numai pentru
plantaţii silvice ori ca pajişti naturale. Pentru ameliorarea lor se recomandă
aplicarea amendamentelor calcaroase, fertilizare organică şi minerală,
“târlirea”, urmate de supraînsămânţare pajiştilor.
17.2. Podzol (Pb)
Podzolul a fos cunoscut sub denumirea de podzol primar, podzol
humicoferiiluvial sau podzol de distrucţie şi se defineşte prin prezenţa pe profil a
unui orizont humicoferiiluvial, de tip Bhs sau a unui orizont iluvial spodic, de tip
Bs.
Răspândire.Podzolul este răspândit în zona montană superioară şi
subzona alpină inferioară, la altitudini de 1900-2200 m, în Carpaţii Meridionali şi
de 1400-1500 m, în Carpaţii Orientali, pe forme de relief depresionare, pe culmi şi
versanţi slab înclinaţi, cu drenaj extern slab. În Romania, ocupă o suprafaţă de
circa 270.000 ha.
Materialul parental. Podzolul a evoluat pe roci de solificare acide cu
un conţinut ridicat de SiO2 şi minerale leucocrate (granite, cuarţitele, gresii,
conglomeratele).
Vegetaţia. Podzolurile se găsesc la limita superioară a etajului subalpin
şi se continuă în etajul alpin, la o altitudine de peste 1700-1800m (vîrfurile cele
mai înalte ale Carpaţilor). Acest tip de sol s-a format pe vegetaţia caracteristică de
la limita superioară a etajului subalpin (descrisă la prepodzol) şi pe vegetaţia
caracteristică etajului alpin care este alcătuită din plante lemnoase pitice şi din
pajişti alpine. Plantele lemnoase sînt reprezentate prin subarbuşti tîrîtori: sălcii
pitice (Salix herbacea, S. reticulata, S. myrtilloides), tulichină (Daphne
mezereum), Loiseleuria procumbens. Plantele ierboase aparţin la multe familii
botanice cum sînt Carex curvula, C. sempervirens, Juncus trifidus, Festuca
supina, Primula minima, degetăruţul (Soldanella pusilla), Ranunculus alpestris,
Campanula alpina şi altele. Lichenii sînt prezenţi prin speciile Cladonia
rangiferina, C. cucculata, Cetraria islandica, C. nivalis, Thamnalia vermicularis,
Alectoria ochroleuca şi alţii. Muşchii sînt prezenţi şi ei: Polytricum juniperinum,
P. pilliferum, P. strictum, Dicranum albicans, Thuidium delicatula şi alţii.
Smîrdarul (Rhododendron kotschyi) şi ienupărul pitic se găsesc rar.
Climatul. Podzolul s-a format şi a evoluat în condiţiile unui climat umed
şi rece cu precipitaţii medii anuale de 850-1350 mm, temperaturi medii anuale de
3-6ºC. Indicele de ariditate are valori cuprinse între 65-90. Regimul hidric este de
tip percolativ repetat, respectiv apa străbate în mod repetat întreg profilul de sol.

414
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Procese pedogenetice. În condiţiile climatului umed şi rece şi a

vegetaţiei acidofile (cu conţinut scăzut de azot şi calciu şi ridicat de lignină şi
ceruri), materia organică se descompune greu şi se acumulează sub formă de
humus brut. Din descompunerea materiei organice, rezultă produse organice
intermediare şi acizi humici solubili cum ar fi acizi fulvici. Aceşti acizi determină
acidifierea solului, formează complexe de tip chelat, cu fier şi aluminiu,
favorizând translocarea şi precipitarea acestora la nivelul orizontului B. Procesul
de alterare a părţii minerale este foarte intens, fără formarea de minerale argiloase,
respectiv podzolire propriuzisă, caracteristică acestui tip de sol.
Profilul acestui tip de sol cuprinde orizonturi subţiri, bine diferenţiate
după culoare: trecerea între orizonturi este netă.
Profilul de sol. Podzolul are pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: O - Au - Ea -Bhs - R sau C.
Orizontul O este un orizont organic cu humus brut sau cu humus
hidromorf.
Orizontul Au sau Aou are grosime de 5-20 cm, culoare brună foarte
închisă, textură grosieră, grosieră-mijlocie, structură slab dezvoltată, foarte puţin
pietriş, conţine material organic brut şi este foarte friabil. Prezintă trecere netă.
Orizontul Ea are o grosime de 8-15 cm, culoare albicioasă-cenuşie,
textură mai grosieră decât orizontul supraiacent, respective nisipoasă sau nisipo-
lutoasă, este nestructurat sau cu structură lamelară, foarte friabil şi slab scheletic.
Orizontul Bhs are grosime de 20-70 cm, culoare brun gălbuie, textură
nisipo-lutoasă, este nestructurat, uşor cimentat, foarte friabil în stare umedă, slab
scheletic. Conţine fragmente de rocă aflate în diferite stadii de alterare, iar
grăunţii de nisip sunt întotdeauna acoperiţi cu pelicule coloidale amorfe.
Orizontul R, este reprezentat prin roca de solificare şi apare la adîncimi
de 40-80 cm. Uneori, acest orizont este înlocuit prin depozite detritice de roci
silicioase sau decarbonatate.
Proprietăţi. Podzolul are o textură grosieră sau mijlociu-grosieră,
respectiv argilă sub 20% şi nisip peste 60% şi o structură slab dezvoltată,
grăunţoasă mică. Permeabilitatea pentru apă şi aer este bună. Podzolul are un
conţinut ridicat de humus brut, de 8-22% şi scăzut de humus coloidal, capacitate
de schimb cationic de 15-60 me/100g sol la nivelul orizontului Au, reacţie
puternic acidă, cu valori pH cuprinse între 3,6-5,3. Gradul de saturaţie în baze este
cuprins între 5%-40% şi aprovizionarea în elemente nutritive este scăzută.
Activitatea microbiologică este redusă.
Subtipuri. Podzolul evidenţiază următoarele subtipuri: podzolul tipic,
podzol feriluvic (Au - Ea - Bs - R), podzol litic, cu roca compacta situata la 20-
50 cm adîncime, podzol histic (Au - Ea - Bhs - R), podzol umbric (Au - Ea - Bhs
- R), podzol criostagnic, cu proprietati criostagnice, podzolul scheletic, cu schelet
peste 75%.
415
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitate şi folosinţă. Aceste soluri au fertilitate naturală foarte

scăzută. Rareori sunt folosite pentru culturi agricole, în special în jurul centrelor
populate, dacă relieful nu este accidentat, dar numai după corectarea reacţiei
puternic acide, respectiv, prin amendarea cu calcar şi fertilizarea cu îngrăşăminte
chimice pe bază de N, P, K şi îngrăşăminte organice. Podzolurile pot avea
utilizare silvică (păduri de molid) sau sunt utilizate ca păşuni şi fîneţe.
17.3. Criptopodzol (Cp)
Solul de tip criptopodzol este cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de sol brun de pajiste subalpină, podzol înecat în humus sau
postpodzol. Criptopodzolul este definit ca spodisol care prezintă un orizont
organic O şi un orizont de bioacumulare A acid foarte humifer, iar subiacent un
orizont Bcp humifer. Poate prezenta orizont organic de tip O (folic) sub 50 cm
grosime. Criptopodzolul ca tip de sol a fost introdus în clasificarea S.R.T.S-2003
şi corespunde numai solurilor brune criptopodzolice foarte humifere din etajul
montan înalt, subalpin.
Răspândire. Criptopodzolul ocupă o suprafaţă de circa 95.000 ha, fiind
răspîndit pe forme de relief reprezentate prin culmi domoale şi platouri cu diferite
expoziţii, cît şi pe versanţi slab înclinaţi din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Orientali, în special în etajul montan înalt al pajistilor subalpine, unde se asociază
cu podzoluri.
Materialul parental este constituit din depozite de pantă, provenite în
urma dezagregării şi alterării rocilor magmatice acide sau intermediare.
Climatul. Criptopodzolul se formează şi evoluează în condiţii de climă
umedă şi rece, caracterizată prin temperaturi medii anuale de circa 1-3°C şi
precipitatii medii anuale de peste 900-1000 mm. Indicele de ariditate are valoarea
de 70. Evapotranspiraţia potenţială anuală medie, este de aproximativ 450 mm. Se
evidenţiază un regim hidric percolativ repetat.
Vegetatia. Criptopodzolurile sînt răspîndite în pajiştile din limita
superioară montană şi în etajul subalpin. Pajiştile subalpine sînt formate în
special din graminee printre care se găsesc diferite dicotiledonate: Festuca supina
(păruşcă), Agrostis rupestris (iarba vîntului), Poa media (firuţă), Festuca violacea
var. picta, Nardus stricta, Sesleria rigida (coada iepurelui), S. coerulans, S.
heuffeliana, Koeleria pyramidata, Potentilla ternata, Ligusticum mutellina,
Phyteuma orbiculare, Euphrasia minima şi altele (unele specii cu o largă
amplitudine ecologică cresc atît în etajul montan cît şi în cel subalpin).
Procese pedogenetice. ProcesuI de criptopodzolire este specific pentru
formarea şi evoluţia acestui tip de sol. Ca urmare se formează un orizont
criptospodic (Bcp), care evidenţiază o acumulare iluvială de material amorf activ,

416
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

predominant humic şi aluminic. Orizontul Bcp nu prezintă culoarea roşie

specifică orizontului spodic, sau aceasta este mascată de conţinutul mare, în
general de peste 10% materie organică ( Pedologie- Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Criptopodzolul tipic are ca morfologie, urmatoarea
succesiune de orizonturi: Aţ - Au - Bcp - C.
Orizontul Aţ este situat la suprafaţa profilului şi este constituit din
resturile vegetaţiei ierboase cu caracter acidofil. Are o grosime de 2-3 cm.
Orizontul Au este inchis la culoare, respestiv cenuşiu închis, culoare
datorată prezenţei granulelor de cuarţ şi mică. Are o grosime de 25-30 cm. poras;
Orizontul Bcp, are o culoare brun inchis, datorată iluvierii de material
amof activ. Grosimea acestui orizont este de circa 20-30 cm., poros;
Orizontul C evidenţiază un conţinut foarte mare de schelet şi este prezent
pe profil, sub adancimea de 50-60 cm. Este constituit frecvent din depozite de
pantă, provenite ca urmare a dezagregării şi alterării unor roci acide sau
intermediare.
Proprietăţi. Textura este nisipoasă, nediferenţiată pe profil. Atît la
nivelul orizontului Au, cît şi la nivelul orizontului subiacent, de tip Bcp, structura
este glomerulară-poliedrică subangulară mare. Atît în orizontul Au cît şi în
orizontul Bcp, se evidenţiază prezenţa humusului brut, în general de peste 10g%.
Criptopodzolul are o reacţie puternic acidă, pe fondul unui foarte mic grad de
saturaţie în baze.
Subtipuri. Criptopodzolul include urmatoarele subtipuri: criptopodzol
tipic, criptopodzol histic (T - Au - Bcp - C sau R), criptopodzol litic, la care limita
superioară a rocii este situată între 20 cm şi 50 cm, criptopodzol scheletic, la care
se evidenţiază peste 75% material scheletic.
Fertilitatea şi folosinţa. Pe fondul însuşirilor chimice, fizice, fizico-
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie deficitare cît şi datorită climatului umed şi rece
în care se formează şi evoluează şi a perioadei bioactive de maxim 75 zile,
fertilitatea naturală a criptopodzolului este foarte mică. Criptopodzolurile sunt
utilizate ca păşuni şi fîneţe naturale, cu rezultate cantitative şi calitative slabe.
Pentru ameliorarea criptopodzolurilor se recomandă aplicarea amendamentelor
calcaroase şi a îngraşamintelor organice şi minerale, pe bază de azot, cît şi
fertilizarea prin tîrlire.

417
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Antrisoluri (ANT)

Această clasă de soluri, a fost introdusă recent în clasificarea solurilor,

atît pe plan mondial, cît şi în România. Clasa antrisoluri include solurile care la
suprafaţa profilului, prezintă un orizont antropedologic, de cel puţin 50 cm
grosime, cu modificări antropice intense, sau soluri la care orizontul A sau E, a
fost îndepărtat prin eroziune accelerată sau decopertat antropic. La suprafaţa
profilului se evidenţiază prezenţa resturilor de orizont B sau C. Clasa antrisoluri
include două tipuri de sol: erodosolul şi antrosolul.

18.1. Erodosol (Er)

Solul de tip erodosol, este definit printr-un profil intens trunchiat prin
eroziune accelerată, datorată utilizării neraţionale, sau decopertat ca urmare a
intervenţiei antropice. Orizonturile ramase nu permit încadrarea într-un anumit tip
de sol. În general la suprafaţa profilului se evidenţiază un orizont de bioacumulare
de tip Ap, cu o grosime mai mică de 20 cm şi care provine din orizontul B, C, AB
sau AC. Erodosolul ca tip de sol, nu este definit în sens strict, pozitia acestui sol
în sistemul de taxonomie al solurilor este cu totul diferita de a celorlalte soluri.
Erodosolul este considerat ca o formaţiune pedologică rezultată pe seama altor
soluri, ca urmare a îndepărtării parţii superioare a altor soluri, prin procese
naturale intense de eroziune a solului, sau strict antropice, respectiv decopertarea
acestora ( Ghe. Blaga-Pedologie, 2005).
Răspândirea. În general erodisolul ocupă suprafeţe de teren relativ
puternic înclinate, din zona de deal sau podiş şi piemont, pe o suprafaţă de circa
3.802.506 ha, din care 1.925.000 ha sunt slab afectate de eroziune, 1.191.042 ha
afectate de eroziune moderat puternică şi 1.578.498 ha sunt afectate de eroziune
puternică pînă la excesivă.
În cazul în care solul prezintă o textură nisiposă şi este situat pe terenuri
cu pantă accentuată, după defrişarea pădurilor sau după desţelenire, a fost erodat
prin eroziune eoliană.

În România ,erodosolul este răspândit pe suprafeţe mari în judeţele:

Vaslui - 149.620 ha, Iaşi – 116.516 ha, Botoşani – 124.542 ha, Constanţa –
121.153 ha, Tulcea – 101.403 ha, Cluj – 56.485 ha (V. Miclăuş-1991)
Cauzele eroziunii solului. În funcţie de agentul dinamic extern care
produce desprinderea, transportul şi depunerea particulelor de sol există două
419
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

forme de eroziune: eroziunea hidrică (produsă de apă) şi eroziunea eoliană

(produsă de vânt).
În condiţiile pedoclimatice din România, eroziunea eoliană afectează
suprafeţe reduse în zona de câmpie şi foarte rar în zona de deal şi, în general, cu o
intensitate relativ redusă.
Sub aspectul eroziunii hidrice, menţionăm că aceasta se produce în trei
faze distincte: în prima fază, particulele sunt desprinse de sol, în faza a II-a sunt
transportate la o anumită distanţă de locul desprinderii şi în cea de a III-a faţă sunt
depuse (M. Motoc şi colab., 1975).
Forţele care determină desprinderea şi transportul particulelor de sol sunt
reprezentate de energia cinetică a picăturilor de ploaie (la impactul cu solul) şi
forţa apei care se scurge de pe plante în timpul ploilor torenţiale sau ca urmare a
topirii zăpezilor, fenomen cunoscut sub denumirea de eroziune prin picături sau
eroziune prin scurgere. Separarea lor, din punct de vedere cantitativ este aproape
imposibilă, neputându-se preciza cu cât contribuie fiecare. I. Toneda (1963)
consideră că la începutul ploii, predomină eroziunea prin picături în timp ce mai
târziu când suprafaţa solului se acoperă cu un strat subţire de apă, predomină
eroziunea prin scurgere.
În cazul eroziunii prin picături (W.D. Ellison, 1962) arată că energia
cinetică a picăturilor de ploaie este enormă, având o valoare de 1000 de ori mai
mare decât aceeaşi cantitate de apă ce se scurge la suprafaţă, fără a fi însă
concentrată în rigole sau ogaşe.

Formula de calcul a energiei cinetice a ploii este:

Ek = mv2/2
în care: Ek – energia cinetică; m – masa picăturii de ploaie; v – viteza
picăturii de ploaie la impactul cu solul.

M. Moţoc (1975) arată că în timpul căderii, energia potenţială (p.h) a unei

picături de ploaie având o greutate (p) şi aflată la înălţimea (h) este transformată
în energie cinetică, astfel încât: p.h. = mv2/2. Viteza de cădere liberă a picăturii de
ploaie este p = m g, deci lucrul mecanic efectuat (p.h.) se poate scrie ca m.g v 2/2,
adică energia a picăturii de ploaie cu masă (m) şi viteză (v).
La începutul ploii, picăturile au cea mai mare energie cinetică, dar după
ce solul s-a acoperit cu un strat subţire şi uniform de apă, o parte din energie este
preluată şi amortizată de acest strat.
Formele eroziunii prin apă sunt două: eroziunea în suprafaţă şi eroziunea
în adâncime.

420
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Eroziunea în suprafaţă are loc sub acţiunea picăturilor de ploaie sau

scurgerii dispersate de suprafaţă, având ca urmare, o îndepărtare relativ uniformă
a materialului dislocat cu formarea şiroirilor şi/sau rigolelor mici.
În cazul solurilor proaspăt lucrate sub incidenţa unor ploi torenţiale apare
eroziunea de hardpan care este o formă foarte periculoasă a eroziunii în suprafaţă.
Eroziunea în adâncime se manifestă ca urmare a scurgerii concentrate a
apelor pe versanţi şi determină o îndepărtare neuniformă a unei cantităţi foarte
mari de material dislocat.
Formele eroziunii în adâncime sunt reprezentate de rigole, ogaşe, ravene.
Ele au un caracter permanent şi se dezvoltă progresiv în lungime şi lăţime.
Factorii determinanţi ai eroziunii solului. Factorii care determină
eroziunea se pot împărţi în 3 grupe: caracteristicile versantului şi precipitaţiile;
însuşirile fizice ale solului; vegetaţia şi activitatea de producţie a omului.
Caracteristicile unui versant sunt: forma, panta, lungimea şi
expoziţia.
Sub aspectul formei versantului menţionăm următoarele forme: dreaptă,
concavă, convexă şi în trepte.
În cazul unui profil drept, eroziunea se amplifică treptat din amonte spre
aval. La profilul concav, eroziunea cea mai puternică se manifestă în partea
superioară, în timp ce la profilul convex eroziunea este mai pronunţată în treimea
inferioară a versantului. În cazul versanţilor cu profil în trepte, eroziunea este
diminuată, deoarece viteza de scurgere a apei este încetinită.
Între panta terenului şi eroziunea solului există o corelaţie directă, astfel
încât, cu cât panta este mai mare, cu atât eroziunea capătă valori superioare.
Lungimea versantului are influenţă în procesul de eroziune fiind corelată
cu volumul şi intensitatea precipitaţiilor cât şi cu natura solului. Cu cât lungimea
versantului este mai mare cu atât cantitatea de apă colectată din precipitaţii este
mai mare, crescând astfel viteza de scurgere (se amplifică capacitatea de eroziune
şi transport a apei), accentuându-se procesul de eroziune.
Expoziţia versantului are un rol deosebit în stabilirea folosinţelor.
Versanţii sudici sunt indicaţi pentru exploatare prin cosit, în timp ce versanţii
nordici pentru exploatare prin păşunat.
Precipitaţiile sunt un factor activ, ele influenţând procesul de eroziune
prin intensitate, tip, perioada de timp şi durată.
Însuşirile fizice ale solului cu rol determinant în procesul de eroziune
sunt: permeabilitatea, conţinutul în umiditate, structura, textura, compoziţia
chimică şi materialul parental.
În funcţie de permeabilitate avem o anumită viteză cu care apa circulă în
lungul profilului, determinând o eroziune mai puţin accentuată în cazul solurilor
de permeabilitate mare şi invers.
421
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Al. Luca, H. Popa, 1965 arată că, sub aspectul conţinutului în umiditate al
unui sol în momentul căderii unei ploi torenţiale, cantitatea de apă infiltrată este
mică în cazul unui sol saturat cu apă de la ploile anterioare, scurgerea fiind
accentuată.
M.N. Zaslavski (1966) arată că în cazul unui teren arabil, eroziunea se
dublează şi scurgerea se amplifica de 2,6 ori, în cazul în care umiditatea solului
creşte de la 16,8 % la 35,5 %.
Structura solului este însuşirea fizică a acestuia care îi conferă o rezistenţă
mare la eroziune (prin mărirea permeabilităţii şi capacităţii de infiltraţie). Solurile
fără structură sunt puţin rezistente la eroziune, reţin puţină apă şi o pierd uşor prin
evaporare.
Textura influenţează direct procesul de eroziune. În cazul texturii grosiere
infiltraţia se măreşte, în timp ce solurile cu textură argiloasă sunt mai greu
străbătute de apă. Solurile cu textură grosieră rezistă la eroziune numai în cazul
unei pante mici a terenului, a unei acoperiri foarte bune cu vegetaţie şi a unor
cantităţi mici de precipitaţii.
Eroziunea capătă forme avansate, fiind aproape imposibil de luat măsuri
de protecţie în cazul solurilor cu textură nisipoasă situate pe pante abrupte.
Solurile cu textură fină, prezintă o capacitate de infiltraţie mică, respectiv o
permeabilitate redusă, ce determină o rezistenţă foarte mare la eroziune. Solurile
cu textură mijlocie situate pe terenurile în pantă, prezintă o infiltraţie sporită şi o
rezistenţă bună la eroziune.

Componenţa chimică a solurilor influenteaza, de asemenea, intensitatea

eroziunii.
Gh. Ionescu-Şişeşti şi Tr. Staicu, 1969 arată că solurile în care raportul
dintre SiO2, Fe2O3 şi Al2O3 este apropiat de 2, prezinta o erodabilitate mai
puternică decât solurile în care acest raport este mai mic. Prezenţa cationului de
Ca2+ şi Na+ în complexul adsorbtiv, influenţează procesul de eroziune. Aceasta
este mai accentuată în cazul în care Na + este în cantitate mare, deoarece Ca 2+
leagă particulele de sol între ele în timp ce Na + determină dispersia acestora.
Materialul parental are un rol deosebit în procesul de eroziune. Astfel,
solurile formate pe roci dure, consolidate sunt mai expuse eroziunii datorită
infiltraţiei reduse cât şi vegetaţiei cu suprafaţa foliară scăzută. În cazul unui
material parental friabil, se formează soluri cu profil gros, bine evidenţiat,
infiltraţia este mai accentuată, vegetaţia care se dezvoltă creşte normal iar
procesul de eroziune este redus. Rocile dure, compacte, consolidate sunt erodate
greu (se formează praguri pe fundul ogaşelor şi ravenelor), în timp ce rocile
friabile sunt erodate uşor determinând apariţia rapidă a formelor de eroziune de
adâncime.
Vegetaţia şi activitatea productivă.

422
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Eroziunea apare ca efect al distrugerii vegetaţiei forestiere şi ierboase.

Vegetaţia forestieră are rol de regulator natural al precipitaţiilor. Datorită
suprafeţei foliare mari picăturile de apă sunt reţinute în proporţie de 70 % de
frunze şi ramuri circa 30 % din precipitaţii ajunge la suprafaţa solului, unde litiera
existentă absoarbe o cantitate de apă de 4 – 5 ori mai mare decât greutatea sa.
Vegetaţia ierboasă şi în special ierburile perene, datorită foliajului bogat
reţin o cantitate mare de apă, atenuând izbirea solului de către picăturile de apă.
De asemenea, sistemul radicular al acestora funcţionează ca un dren determinând
infiltrarea unei cantităţi mari de apă, într-un interval scurt de timp.
Omul prin activitatea de producţie declanşează eroziunea solului
(defişarea pădurilor, desţelenirea pajiştilor situate în pantă, păşunatul neraţional).
Procese pedogenetice . Erodosolul se formează prin acţiunea
procesului de eroziune accelerată, ca urmare a intervenţiei antropice neraţionale
în ecosistemele terestre, prin procese de decopertare , procese de alunecare şi
procese de deflaţie eoliană.
Prin acţiunea procesului de denudaţie sunt îndepărtate orizonturile de la
suprafaţa profilului.
Profilul de sol. Erodosolul prezintă pe profil următoarea succesiune de
orizonturi: Ap - C; Ap - Bv - C; Ap - Bt - C; Ap - Cca, etc.
Erodosolul prezintă profiluri diferite, atît ca urmare a manifestării cu
intensităţii diferite a eroziunii şi a decopertării, cît şi în funcţie de solul de origine.
Proprietăţi . Erodosolurile prezintă o gamă largă de textură, care poate
fi de la nisipoasă pană la argiloasă, în funcţie de textura orizontului ajuns la
suprafaţa profilului, sau funcîie de textura solului de origine. Structura
erodisolului poate fi grăunţoasă, prăfoasă sau frecvent, erodosolurile pot fi
nestructurate. Erodosolul are o rezervă mică humus, respectiv circa 1,5 g % -
2,0 g %, fiind soluri slab aprovizionate cu elemente de nutriţie.
Reacţia erodosolurilor este de la acidă pană la alcalină.
Activitatea microbiologică este foarte redusă.
Subtipuri. În cazul solurilor de tip erodosol, S.R.T.S-2003, evidenţiază
prezenţa următoarelor subtipuri: erodosol cambic ( Bv – Cca ), erodosol argic (
Bt – Cca ), erodosol andic, la care se evidenţiază prezenţa materialului amorf, în
cel puţin unul dintre orizonturi, erodosol spodic ( Bs - R sau C), erodosol
calcaric, care conţine carbonat de calciu la suprafaţă, erodosol psmatic, care
evidenţiază o textură grosieră în primii 50 cm, erodosol pelic, care are o structură
foarte fină în primii 50 cm, erodosol stagnic, care are proprietăţi hipostagnice în
primii 100 cm sau evidenţiază proprietăţi stagnice intense în intervalul 50 cm-100
cm, erodosol litic, la care roca compactă este situată între 20 cm şi 50 cm,
423
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

erodosol scheletic, care are peste 75 % fragmente de schelet, erodosol eutric, care
evidenţiază proprietăţi eumezobazice.
Fertilitatea şi folosinţa.
Fertilitatea erodosolurilor este dependentă de solurile din care provin,
fiind în general slabă.
În vederea ameliorării şi a valorificării erodosolurilor, este necesară
aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii, care includ un
complex de măsuri ameliorative, dintre care menţionăm: măsuri agrotehnice
(arătura, semănatul, lucrările de întreţinere), măsuri agrochimice (fertilizarea cu
îngrăşăminte organice şi chimice, aplicarea amendamentelor), măsuri
hidrotehnice ( terasarea, realizarea de canale de nivel), măsuri biologice ( sistem
de cultură în fîşii, sistem de cultură în benzi înierbate, cultura viţei de vie,
înfiinţarea plantaţiilor pomicole, cu menţiunea că plantaţiile vor fi executate pe
direcţia curbelor de nivel, cu respectarea măsurilor agrotehnice, agrochimice şi
hidrotehnice menţionate anterior).
După ameliorare, erodosolurile pot fi utilizate ca păşuni şi fîneţe, sau ca
arabil.

18.2. Antrosol (At)

Antrosolul are ca orizont de diagnostic, un orizont antropedogenetic de
bioacumulare, de tip A hortic sau un orizont de asociere, de tip atracvic (aq), a
cărui grosime este de maxim 50 cm, urmat subiacent de un orizont de tip B şi /
sau C. Orizonturile de suprafaţă sunt foarte puternic transformate prin adaos de
material, prelucrare mecanică adîncă, fertilizare, irigare cu apă ce evidenţiază un
conţinut ridicat de suspensii sau prin utilizarea îndelungată ca orezarii.
Răspândire. Solul de tip antrosol hortic are o răspîndire redusă , în
general în marile oraşe, sau în apropierea acestora, pe terenuri plane sau cu pantă
de maxim 2%. Formarea antrosolului în spatiile protejate, face ca evoluţia acestui
tip de sol să fie determinată în mare măsură de factorul antropic.
Climatul. Temperaturile medii anuale în cazul antrosololui hortic sunt
superioare temperaturi medii anuale din zona în care se găsesc, deoarece nu sunt
influenţate de variaţiile anuale ale tempreraturii din spaţii neprotejate. În cazul
antrosolului hortic, pe lîngă radiaţia solară, intervin şi combustibilii utilizaţi la
încălzirea seralelor, motiv pentru care resturile organice se descompun rapid.
Materialul parental. Antrosolul este puternic modificat prin
intervenţie antropică, respectiv prin aport de material mineral, organo-mineral şi
organic.
424
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Procese pedogenetice. Regimul caloric controlat, nivelul ridicat de

umezire al solului, cît şi tehnologiile intensive de cultivare a plantelor, au o
influenţă majoră în evoluţia antrosolului, determinînd o modificare mai rapidă a
însuşirilor antrosolului, faţă de solul evaluat în condiţii naturale.
Nivelul temperaturii solului este menţinut la valori pozitive. În timp, fără
alternanţa îngheţ-dezgheţ, are loc o degradare a însuşirilor fizice, sub aspectul
compactării, umezirii excesive, salinizării şi /sau sodizării ).
Profilul de sol. Antrosolul prezintă următoarea morfologie: Aho - - AC
- C sau Ck; Aho - B - C sau Ck.
Deoarece antrosolul este recent introdus în taxonomia solurilor ( S.R.T.S-
2003), se face caracterizarea morfologică a antrosolului din sera Copou–Iaşi. (
F.Filipov-2005).
Orizontul Aho1 ksc 0-6 cm ;brun închis(10 YR4/3)în stare uscata ,brun
cenuşiu foarte închis (10YR3/2)în stare umedă; lutos; structura granulară foarte
mică-mică (1-3 mm);uscat;efervescenţa locală foarte slabă ;săruri uşor solubile
prezente la suprafaţa solului şi pe feţele care delimitează plăcile consolidate,
constituite din agregate structurale mici;slab tasat;trecere treptată.
Orizontul Aho2 ksc 6-38cm, brun închis(10YE4/3)în stare uscată ,brun
cenuşiu şi foarte închis(10YE3/2) în stare umedă ;lutos;structura granulară mică
şi medie(1-5mm);friabil;reavăn;plastic stare umedă, salinizat;efervescenţa foarte
slabă;slab tare;slab tasat;trecere netă;
Orizontul Abk 38-48cm; brun gălbui(10YE 4/4)în stare uscată şi brun
gălbui închis în stare umedă ;pete difuze alungite sau neregulate (0,5-2mm)de
culoare brun gălbuie (10YE 5/4 ) în stare uscată şi brun gălbui închis în stare
umedă; reavăn; lutos; structura prismatică mare cu muchi foarte ascuţite; agregate
structurale casante şi foarte îndesate ;efervescenţa moderată; moderat tasat;
salinizat; trecere netă.
Orizontul Bk 48-70 cm; colorit neuniform brun gălbui(10YR 5/4)în stare
uscată, brun închis(10YR 4/4) în stare umedă; pete de culoare brun
închis(10YR4/3) în stare uscată şi brune(10YR 3/3)în stare umedă; reavăn ; lutos
;structura prismatică foarte mare cu muchii foarte ascuţite; agregate structurale
casante şi foarte îndesate; efervescenţa foarte puternică ;foarte tasat; salinizat;

Analiza morfologică a profilului de sol a pus în evidenţă, prezenţa la

adâncimea de 50 cm a unui orizont foarte compact, cu o structură poliedrică foarte
mare şi agregate structurale casante, care prezintă însuşiri asemănătoare cu cele
ale unui orizont fragipanic. La baza profilului de sol se constatată o compresie
accentuată, care împiedică circulaţia apei şi primenirea aerului.
Proprietăţi. Proprietăţile antrosolului hortic sunt diferite, în funcţie de
tipul de sol şi de zona pedo-climatică în care au fost amplasate serele.

425
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Textura oscilează de la nisipo-lutoasă pînă la luto-argiloasă ;

hidrostabilitatea agregatelor structurale este mai mare datorită dozelor mari de
îngrăşăminte organice administrate, reacţia este slab acidă pînă la slab alcalină
(pH=6-8,2), conţinutul în materie organică şi elemente nutritive este foarte mare,
antrosolul fiind bine aprovizionat cu microelemente.
Subtipuri. Antrosolurile prezintă următoarele subtipuri: antrosol hortic
şi antrosol antracvic, care prezintă unul din cele două orizonturi
antropedogenetice, respectiv Aho sau Apaq, Anaq, Bvaq, antrosol psamic, care
are textură grosieră în primii 50 cm, antrosol pelic, care prezintă textură fină cel
puţin în primii 50 cm ai profilului, antrosol calcaric, care prezintă carbonat de
calciu la suprafaţa profilului, antrosol eutric, care evidenţiază proprietăţi eutrice
cel puţin la nivelul orizontului de suprafaţă, antrosol distric, care are proprietăţi
districe cel puţin în orizontul de suprafaţă.
Fertilitatea şi folosinţa. Drenajul extern slab, impune în cazul
antrosolurilor, asigurarea drenajului intern, în vederea evitării şi prevenirii
manifestării excesului de apă şi a salinizării.
Menţinerea unor temperaturi cu valori pozitive, pe fondul absenţei
îngheţului la nivelul orizontului de suprafaţă, cît şi lipsa curenţilor de aer care sa
favorizeze primenirea aerului din solurile serelor, determină aplicarea unor
tehnologii de cultivare a plantelor care să evite tasarea şi compactarea solului.
În cazul antrosolurilor se impune fertilizarea cu doze mari de
îngrăşăminte minerale şi organice, în vederea satisfacerii necesarului de elemente
nutritive, pentru obţinerea unor producţii mari şi constante.

426
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Hidrisoluri (HID)

Clasa hidrisoluri include solurile care s-au format şi au evoluat în condiţii

de exces de umiditate freatică şi / sau pluvială. Condiţiile de anaerobioză create de
apa în exces, determină o intensificare a proceselor de reducere asupra compuşilor
de fier şi mangan din sol, evidenţiate morfologic prin aspectul mozaicat, marmorat
al orizonturilor gleice, de tip Gr şi Go sau stagnogleice, de tip W şi w, în care
culorile de reducere (vineţii, albăstrui, verzui, violacee), alternează cu cele de
oxidare (ruginii, gălbui, roşiatice, portocalii).
În Sistemul Roman de Clasificare a Solurilor, elaborat în 1980, aceste
soluri erau incluse în clasa solurilor hidromorfe. După SRTS-2003, datorită
limitării de manifestare a propietăţilor gleice, de la adîncimea de 125 cm, la
adîncimea de 50 cm, numărul solurilor incluse în acastă clasă s-a restrans, astfel
încît unele tipuri şi subtipuri de sol au fost încadrate în alte clase de soluri.
Hidrisolurile prezintă proprietăţi gleice intense (Gr) sau proprietăţi
stagnice intense (W) sau evidenţiază prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont
de tip Al sau a unui orizont histic turbos, de tip T.
SRTS-2003, include în această clasă şi solurile subacvatice, formate şi
evoluate în zona lacurilor de mică adîncime, de pînă la circa 2-3m, nivel la care se
poate dezvolta o vegetaţie acvatică, respectiv limita superioară de farmare a
orizonturilor de tip Al sau T, a căror grosime este mai mică de 50cm.
Clasa hidrisoluri include 3 tipuri de sol: stagnosol,gleiosol şi limnosol.

19.1. Gleiosol (Cg)

Gleiosolul este un sol freatic hidromorf, definit prin prezenţa la suprafaţa
profilului a unui orizont organic nehidromorf de tip O şi / sau a unui orizont de
bioacumulare, care poate fi de tip Am, Ao, sau Au, avînd culori deschise, respectiv
valori şi crome mai mari de 3,5 la material în stare umedă şi a unui orizont de
gleizare de tip Gr, a cărei limită superioară este situată în primii 0 - 50 cm ai
profilului.
Răspândire. În România, gleiosolul este răspîndit pe forme de relief
joase, cu drenaj deficitar, reprezentate prin câmpii, lunci şi terase inferioare
(Câmpia joasă a Someşului, Câmpia de divagare a Crişurilor, luncile neinundabile
ale râurilor interioare ce străbat cîmpiile şi regiunile deluroase), insular în areale
depresionare intramontane şi premontane ( Borsec, Braşov, Ciuc, Gheorghieni,
Făgăraş) şi în sectoarele de versant cu izvoare şi alunecări, pe o suprafaţă de circa
585.000 ha (N. Florea-2004).

428
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Materialul parental este reprezentat de depozite fluviatile şi lacustre

caracterizate prin textură grosieră până la fină, absenţa carbonatului de calciu şi
complex adsorbtiv slab saturat cu cationi bazici.
Vegetaţia. Vegetaţia anuală de fîneaţă-mlaştină este alcătuită din specii
ierboase: Alopecurus pratensis (coada vulpii), Agrostis alba, Carex acutiformis
(rogoz), C. vulpina, Trifolium repens, Ranunculus repens, Potentilla reptans,
Glecoma hederacea, Plantago major, Lolium perenne, Juncus inflexus, Taraxacum
officinale, Ranunculus polyanthemos, Poa pratensis, Achillea millefolium şi altele.
Climatul. Gleiosolul se formează şi evoluează în zone cu climă răcoroasă
şi umedă, respectiv temperaturi medii anuale de 6-7oC şi precipitaţii medii anuale
mai mari de 650 mm, sub un regim hidric de tip exudativ sau freatic-stagnant.
Procese pedogenetice. Caracteristic în procesul de formare şi evoluţie
a gleiosolului este manifestarea procesului de gleizare. Apa freatică
nemineralizată, este situată la adâncimi de 1-2 m (adîncime critică). Manifestarea
prelungită a excesului de umiditate freatică, în condiţiile unui climat răcoros,
favorizează şi determină intense procese de reducere, pe fondul unei bioacumulări
mai reduse. Pe fondul existenţei unui material parental sărac în elemente bazice şi
a apelor freatice care au un conţinut scăzut de bicarbonat de calciu, se formează o
cantitate mică de humus acid, constituit predominant din acizi fluvici
Profilul de sol. Gleiosolul prezintă următoarea morfologie: Ao - Ago -
Gr. Orizontul Ao are o grosime de 15cm-30, culoare brun, brun- cenuşiu sau
cenuşiu, textură grosieră, mijlociu-grosieră sau fină, funcţie de compoziţia
granulometrică a materialului parental, structură granulară slab dezvoltată sau
poliedrică, depuneri de compuşi de fier şi mangan sub formă de pete şi concreţiuni,
slab evidenţiate.
Orizontul AGo, are o grosime de 20-40 cm, textură grosieră sau fină,
culoare brun cenuşiu deschis cu frecvente pete ruginii, verzui, albăstrui, violacee şi
vineţii, cuprinse între 16% şi 50%, este slab structurat sau cu structură poliedrică,
compact, prezintă concreţiuni ferimaganice frecvente, bine dezvoltate. Are aspect
mozaicat, marmorat.
Orizontul Gr, prezintă coloare uniformă sau are un aspect mozaicat,
marmorat, cu peste 50% culori de reducere. Orizontul Gr nu evidenţiază prezenţa
carbonatului de calciu.
Proprietăţi. Gleiosolul are frecvent textură luto-argiloasă, nediferenţiată
pe profil. Sunt soluri compacte şi reci care se lucrează greu. Structura este slab
dezvoltată. Conţinutul de humus şi de elemente nutritive este relativ scăzut. Se
evidenţiază prezenţa a circa 2-3g% humus acid, respectiv o rezervă de 60-120 t/ha,
pe adîncimea de 0-50 cm. Reacţia gleiosolului este acidă, cu valori pH mai mici de
6. Gradul de saturaţie în baze are valori mai mari de 65%, cu predominarea
429
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

cationilor bazici bivalenţi de Ca. Datorită intensităţii şi duratei de manifestare

temporar prelungită sau permanentă a excesului de umiditate, gleiosolul prezintă
un regim aerohidric defavorabil.
Subtipuri. În cazul gleiosolului, S.R.T.S-2003, defineşte criteriul de
stabilire a subtipurilor, pe baza caracteristicilor morfologice şi chimice ale
orizontului de bioacumulare. Astfel se evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri:
gleiosol calcaric, care are carbonat de calciu în primii 20cm, pentru gleiosol
proxicalcaric, sau pe adîncimea de 20-50cm, în cazul gleiosolului epicalcaric;
gleiosol eutric, care evidenţiază proprietăţi eutrice la nivelul orizontului de
bioacumulare; gleiosol district, care prezintă proprietăţi districe în orizontul de
bioacumulare; gleiosol molic, care evidenţiază la suprafaţa profilului, un orizont de
bioacumulare de tip Am; gleiosol cernic, la care atît orizontul Am, cît şi orizontul
subiacent intermediar, au o culoare închisă de orizont Am ; gleiosol umbric, care
prezintă la suprafaţa profilului, un orizont de bioacumulare, de tip Au; gleiosol
cambic, la care pe profil se evidenţiază un orizont Bv, gleiosol psamic, care are o
textură grosieră, cel puţin în primii 50cm ai profilului; gleiosol pelic, la care textura
este foarte fină, cel puţin în primii 50 cm ai profilului; gleiosol aluvic, format şi
evoluat pe materiale fluvice; gleiosol histic, care are la suprafaţa profilului, un
orizont T, cu grosimea cuprinsă între 20-50 cm; gleiosol tionic, care prezintă în
primii 125 cm, un orizont sulfuratic.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită regimului aerohidric defectuos,
gleiosolul are o fertilitate naturală redusă, fiind folosit doar ca fîneaţă de calitate
slabă. Efectele negative ale regimului aerohidric, se fac resimţite pe tot parcursul
vegetaţiei, determinînd o germinare redusă a seminţelor, o încolţire şi rasarirea
neuniformă a plantelor, o dezvoltare redusă a sistemului radicular şi acumulări de
produşi toxici în plantă. Toţi aceşti factori determină dereglări la nivelul plantei,
evidenţiate la final prin reducerea drasţică a producţiilor. În vederea ameliorării şi
valorificării superioare a gleiosolurilor, se recomandă aplicarea unui complex de
măsuri agrohidropedoameliorative, care constau în: lucrări de desecare-drenaj,
prelucrare mecanică adancă, orientată perpendicular pe liniile de drenuri; aplicare
de amendamente calcaroase şi administrare de îngrăşăminte organice şi chimice. În
funcţie de măsurile ameliorative aplicate, se vor cultiva plante de nutreţ, grîu,
porumb, etc. Nu se recomandă amplasarea pe gleiosoluri, a plantaţiilor pomicole şi
a viţei de vie.

19.2. Stagnosol (Sg)

Stagnosolul s-a format sub influenţa excesului de umiditate pluvială, exces
care se manifestă încă din primii 50 cm, datorită stagnării apei de precipitaţii, la
nivelul unui orizont impermeabil sau cu permeabilitate scăzută. Stagnosolul este
430
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

caracterizat prin prezenţa pe profil a unui orizont diagnostic, de tip W, cu limita

superioară până la 50 cm şi care este grefat pe un orizont de tip A, B şi / sau E.
Răspîndire. Stagnosolul este răspîndit pe suprafeţe cu drenaj slab, care
nu permit scurgerea apei la suprafaţa solului sau prin sol, situate pe terasele
dealurilor şi podişurilor (Piemontul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Someşan,
Podişul Sucevei) şi pe terenurile plane sau slab înclinate ale depresiunilor
intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice (Depresiunile Braşov, Făgăraş, Haţeg,
Zarand, Baia Mare, Rădăuţi etc.) şi ocupă o suprafaţă de circa 100.000 ha(
Pedologie-Curs unic, 2005).
Materialul parental are textură argiloasă, luto-argiloasă şi / sau lutoasă
şi este reprezentat de luturi, argile fără Ca CO3 şi depozite loessoide.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală sub care s-au format aceste soluri este
alcătuită din specii lemnoase cum sînt: Quercus petraea, Q. cerris, Q. frainetto,
Fagus silvatica, Ulmus procera, Acer campestre, Tilia cordata, Malus silvestris,
Pyrus pyraster şi din arbuşti: Crataegus monogyna, Evonymus europaea, Cornus
mas, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa canina şi alţii şi din specii ierboase
cum sînt: Asperula odorata, Mercurialis perennis, Euphorbia amygdaloides,
Pulmonaria officinalis Carex vulpina, C. praecox, Agrostis alba, A. tenuis şi altele,
unele putînd suporta perioade de uscăciune şi perioade de exces de umiditate.
Climatul. Stagnosolul s-a format şi a evoluat în zone cu temperaturi
anuale de 6-9oC, precipitaţii anuale mai mari de 600 mm şi care pot ajunge chiar şi
la 900 mm. Indicele de ariditate din zona de formare a stagnosolului este mai mare
de 28. Regimul hidric este stagnant.
Procese pedogenetice. Descompunerea şi humificarea materiei organice
se desfăşoară o mare parte din an în condiţii anaerobe. Excesul prelungit de apă
stagnantă, o mare parte din an, determină manifestarea intensă a proceselor de
reducere, care alternează în cursul anotimpului secetos cu manifestarea proceselor
de oxidare, determinînd aspectul marmorat, mozaicat al orizontului de
stagnogleizare. Datorită stagnării în partea superioară a profilului, a apei de natură
pluvială, aeraţia solului este influenţată negativ, determinând atingerea unor
niveluri critice, sub aspectul concentraţiei de CO2.
Profilul de sol. Stagnosolul prezintă pe profil următoarea succesiune a
orizonturilor: AoW - ABW – BvW sau BtW - C.
Orizontul AoW are o grosime de 20- 30 cm, este deschis la culoare (brun-
cenuşiu), textură luto-argiloasă sau argiloasă, structură granulară, poliedrică
angulară sau subangulară şi prezintă numeroase pete şi concreţiuni ferimanganice,
respectiv peste 50% culori de reducere, motiv pentru care evidenţiază un aspect
marmorat.

431
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Orizontul ABW, este situat subiacent orizontului de suprafaţă şi este

caracterizat printr-o culoare cenuşiu verzui, cu pete brune sau brun-gălbui. Are
structură poliedrică mică sau medie slab dezvoltată şi evidenţiază numeroase
formaţiuni ferimanganice fine. Este dur în stare uscată şi are o grosime de circa 10-
20 cm.
Orizontul BtW sau BvW are o grosime de 70-80 cm, uneori de peste 100
cm, textură luto-argiloasă sau argiloasă, structură poliedrică sau columnoid
prismatică, aspect marmorat cu frecvente pete de reducere ( mai mult de50%) şi
concreţiuni ferimanganice. Este dur în stare uscată.
Orizontul C reprezintă materialul parental pe care s-a format solul. Se
evidenţiază pe profil sub adîncimea de 120 cm. Se caracterizează prin culoare
cenuşie cu pete brun-gălbui. Este lipsit de structură.La nivelul orizontului C, sunt
prezente formaţiuni ferimanganice.
Proprietăţi. Stagnosolul este un sol compact şi rece. Textura este luto-
argiloasă, nediferenţiată pe profil şi prezintă o slabă aprovizionare cu humus şi
substanţe nutritive.Humusul prezintă concentraţii reduse, cuprinse între 1g% şi
2g%, resectiv o rezervă de maxim 60-120 t/ha. Reacţia este moderat sau slab acidă,
cu valori pH cuprinse 5,5-6,5. Gradul de saturaţie în baze este cuprins între 60 şi
80%. Regimul aerohidric este defectuos, cu valori sub 10%. Activitatea
microbiologică se manifestă cu intensitate redusă.
Subtipuri. Stagnosolul evidenţiază urmatoarele subtipuri: stagnosol tipic
(AoW - ABW-BvW - C), stagnosol luvic (Aow - ElW - Bt - C), stagnosol albic(Aow
– EaW – BtW - C), stagnosol vertic (Aow – ABW – ByW - C), ), stagnosol histric(T
- AoW - ABW -BvW - C), stagnosol gleic, la care orizontul Gr este situat între 50
cm şi 100 cm), stagnosol planic, este un stagnosol albic sau luvic care evidenţiază
o schimbare texturală abruptă, pe 7,5cm -15cm, între orizontul El sau Ea şi
orizontul Bt.
Fertilitatea şi folosinţa. Proprietăţile fizice, fizico-chimice, fizico-
mecanice, hidrofizice şi de aeraţie ale stagnosolului sunt puţin favorabile, motiv
pentru care ele au o fertilitate naturală scăzută. Stagnosolurile sunt utilizate pentru
păşuni şi fâneţe naturale, pe care se dezvoltă ierburi cu valoare nutritivă slabă, sau
ca păduri. Măsurile de ameliorare aplicate pe stagnosoluri, fac referire la: lucrări de
desecare-drenaj, modelarea în benzi cu coame, amendarea cu amendamente
calcaroase, fertilizare organo-minerală. Stagnosolurile nu sunt favorabile pentru
plantaţii pomicole şi vită de vie, aceste specii fiind sensibile la fenomenele de
stagnogleizare. După ameliorare, stagnosolurile pot fi utilizate pentru cultura
plantelor de cîmp: grîu, orzoaică, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr.

19.3. Limnosol (Lm)

432
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

S.R.T.S-2003, lărgeşte noţiunea de sol, incluzînd în clasa hidrisoluri, un

nou tip de sol format pe fundul bălţilor, lacurilor şi lagunelor, denumit sol
subacvatic submers sau limnosol, sol a cărui denumire provine din latinescul
“limnus” care înseamnă mlaştină.( I.Munteanu,1984, citat de F.Filipov, 2005).
Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu
adancimea de transparenţă a apei sau cu adîncimea de pătrundere a luminii,
respectiv 2-3 m, pentru lacuri de cîmpie şi colinare şi 9-10 m, pentru lacurile din
regiunile montane. (Pedologie-Curs unic, 2005). Limniosolul are la suprafaţa
profilului un orizont diagnostic de bioacumulare, de tip Al sau T submers şi
subiacent un orizont de gleizare, de tip Gr.
Raspândire. Limnosolul este sunt răspîndit pe fundul rezervoarelor de
apă nu prea adînci şi în zonele marginale ale acestora, acolo unde adîncimea
permite dezvoltarea unei vegetaţii acvatice.
Materialul parental este constituit din depozite de mal sau namol.
Vegetaţia. Vegetaţia acvatică este reprezentată de nuferi (Nuphar luteum,
Nymphaea alba), lintiţă (Lemna minor, L. trisulca, Wolffia arrhiza), broscariţă
(Hydrocharis morsus-ranae), Stratiotes alloides, Ceratophyllum demersum, C,
submersum, Myriophyllum spicatum, M. verticillatum, Trapa natans, Polygonum
amphibium, Potamogeton natans, P. pectinatus, iar cea palustră prin stuf
(Phragmites australis), papură (Typha latifolia, T. angustifolia), buzduganul apei
(Sparganium ramosum), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), Schoenoplectus
tabernaemontani, Sch. lacustris, Bolboschoenus maritimus, Glyceria aquatica,
Stachys palustris, Beckmannia erucaeformis, Veronica anagallis-aquatica,
Eleocharis palustris, Iris pseudacorus, Oenanthe aquatica, Cicuta virosa, şi altele.
Climatul. Datorită luciului de apă de la suprafaţă, care acoperă
limnosolul, amplitudinea variaţiilor de temperatură din exterior, se diminuează,
astfel încît, în sezonul rece, temperatura din sol are valori positive.
Procese pedogenetice. Procesul de pedogeneză, care intervine în
formarea gleiosolului este sedimentogeneza sau geogeneza, care constă în
depunerea suspensiilor sau precipitatelor de natură minerală sau organică, din apa
lacurilor, bălţilor şi a lagunelor, proces prin care se realizează o reinoire a
materialului parental. I.Munteanu-1984, evidenţiază că în formarea gleiosolului,
intervin următoarele aspecte: - acumularea materiei organice alohtone şi autohtone,
provenite din vegetaţia şi fauna acvatică; -formarea şi acumularea sulfurilor
feroase, prin reducerea sulfaţilor de către bacteriile sulfo-reducatoare; -formarea
mîlului calcaros prin reducerea concentratiei de CO2 şi formarea CaCO3; -
formarea acumularilor de fier în soluţii bogate în compuşi humici; -formarea de
CO2 şi CH4, prin transformarea materiei organice în conditii anaerobioză.

433
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Profilul de sol. Profilul limnosolului are următoarea morfologie: Al sau

T - Gr.
Secţiune transversală în bazine lacustre, succesiune de soluri
( I.Munteanu-1984).

Stuf

0
AomGr
NF

50 Gr1
Adancimea (cm)

AomGr

100 Gr2
5Y5/2÷3 Gr
(cenusiu oliv) 5Y5/2÷3 Al
Gr 5Y3+5/1
(cenusiu oliv)
150 (cenusiu inchis)
5GY-5
(cenusiu albastrui)
Gleisol molic Gleisol Limnosol
(mlastinos) submers

Orizontul Al are o culoare cenuşiu închis, brun cenuşiu închis sau chiar
neagru sau albastrui închis, care la contactul cu aerul se modifică în brun cenuşiu,
cenuşiu oliv sau oliv. Se caracterizează prin stratificare evidentă şi nu este
structurat. Are consistenţă foarte moale cu aspect de nămol sau gel. Prezintă o
umiditate de 100-400%. Densitatea aparentă este mai mică de 0,6g/cm cub şi are
un conţinut de materie organică, cuprins între 2%-50%. Evidenţiază un conţinut de
2-80%g/g, în carbonat de calciu. Grosimea orizontului Al este cuprinsă între 40-
100 cm.
Orizontul Gr are o culoare cenuşiu verzui, sau cenuşiu albastrui, care
devine cenuşiu slab verzui, cenuşiu oliv sau oliv la contactul cu aerul atmosferic.
Proprietăţi. Textura limnosolului este diferită în funcţie de granulometria
materialului sedimentat. Prezenţa carbonatului de calciu, determină o reacţie slab
alcalină. Prin aducerea la suprafaţă în urma desecărilor, limnosolul evoluează către
gleiosol sau aluviosol.
Subtipuri.Limnosolul are urmatoarele subtipuri: limnosol disrtic, care
prezintă proprietăţi districe la nivelul orizontului Al, limnosol eutric, care are
proprietati eutice în orizontul Al.

434
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Limnosolul este atît suport, cît şi sursă de

elemente nutritive pentru vegetaţia acvatică. Limnosolul reprezintă un spaţiu în
care sunt stocate şi imobilizate metalele grele. Limnosolul constituie filtru de
protecţie împotriva poluării apelor freatice şi habitat pentru fauna acvatică., fiind
indirect utilizat în piscicultură. (Pedologie-Curs unic, 2005).

435
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Clasa Salsodisoluri (SAL)

Această clasă include solurile care au ca diagnostic, un orizont sa (salic),

sau na (natric), situat în primii 50 cm ai profilului de sol şi care se grefează pe
orizonturile principale de la suprafaţă, sau subsuprafaţă, respectiv Ao, Am, Bv sau
Btna. Clasa salsodisoluri cuprinde tipurile de sol cunoscute sub denumirea de
solonceac şi soloneţ şi era cunoscută anterior S.R.T.S-2003, drept clasa solurilor
halomorfe. Caractere de salinizare sau chiar salice, precum şi de alcalizare sau
chiar natrice, se întâlnesc şi la alte multe tipuri de sol, aparţinând altor clase,
determinând separarea de subtipuri salinizate şi/sau alcalizate.

20.1. Solonceac (Sc)

Tipul solonceac se defineşte prin prezenţa unui orizont salic (sa) situat în
primii 50 cm ai profilului de sol. Solonceacul este cunoscut în popor sub
denumirea de chelituri, sărături cu crută sau sarături albe.

Răspândire. Solonceacurile, împreună cu soloneţurle şi celelalte soluri

afectate de salinizare şi/sau alcalizare, se găsesc disiminate într-un areal foarte
larg, întâlnindu-se pe unităţi joase de relief (câmpii, lunci, terase, crovuri etc.),
respectiv porţiunile joase ale Câmpiei Brăilei; în luncile şi în apropierea râurilor
Ialomiţa, Cricovul Sărat, Călmăţui, Buzău şi Siretul inferior; în jurul lacurilor
sărate Strachina, Fundata, Movila Miresii, Plopul, Ianca, Balta Albă, Lacul Sărat
etc.; în câmpia subcolinară Mizil - Stîlpu; în lunca şi Delta Dunării; în Câmpia de
Vest, pe interfluviile Crişul Repede - Crişul Negru, Crişul Alb - Mureş şi Mureş -
Bega; în Câmpia Moldovei (Jijia - Bahlui), în lunca Prutului şi Bârladului; pe
văile unor râuri din Câmpia Transilvaniei; pe Valea Carasu (Dobrogea); în zona
litoralului Mării Negre, pe văile cu deschidere spre mare şi în preajma lagunelor
(Razelm, Babadag, Goloviţa, Smeica, Sinoe, Taşaul, Techirghiol) etc. (Ghe.
Sandu-1980).
Materialul parental. Este reprezentat prin depozite salifere (marne,
argile, luturi şi nisipuri salifere) sau rezultate din dezagregarea rocilor compacte
salifere (cum sunt, de exemplu, cele de sare gemă).
Vegetaţia. Vegetaţia naturală caracteristică, este reprezentată prin
asociaţii de plante obligat halofite cum sînt: Bassia hirsuta, Camphorosma ovata,
Plantago maritima, Obione verrucivera, Salicornia herbacea, Suaeda maritima,
Salsola soda, Petrosimonia triandra, Obione verucivera, şi altele.

436
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Climatul. Solonceacul s-a format şi a evoluat sub influenţa unui climat
secetos şi / sau moderat secetos semiumed, caracterizat prin temperaturi medii
anuale cuprinse între 8,0oC şi 11,5 oC şi precipitaţii medii anuale de 380 – 560
mm. Valorile evapotranspiraţiei potenţiale sunt cuprinse între 670-730 mm,
evidenţiindu-se un deficit de umiditate de 100-250 mm. Indicele de ariditate este
cuprins în intervalul 16-27. Regimul hidric este de tip exudativ extern.
Procese pedogenetice. Caracteristica principală în formarea
solonceacului, constă în acumularea de săruri solubile. Prezenţa sărurilor solubile
în cantitate mare se datoreşte materialelor parentale reprezentate prin depozite
salifere, sau rezultate din dezagregarea rocilor compacte salife, astfel încît, chiar
şi în condiţiile unui climat semiumed, levigarea nu îndepărtează total sărurile
solubile, parte din acestea rămânând la suprafaţă sau în partea superioară a
profilului.
Solonceacurilor evoluate pe depozite salifere, li se adaugă şi cele formate
tot pe roci salifere, ajunse la zi prin procese de eroziune şi alunecare sau cărate şi
depuse pe versanţi, la poalele acestora, în lunci, sau formate sub influenţa apelor
sărate ale izvoarelor de coastă ale scurgerilor de suprafaţă etc. (C.Teşu-1983).

Salinizarea este determinată şi de apele mării, lagunelor şi lacurilor sărate,

de apele de revărsare sau de infiltraţie laterală, de depunerea la suprafaţa solului a
pulberilor de săruri aflate în stropii de apă rezultaţi prin spargerea valurilor şi
antrenaţi de către vânt (aşa-numitul fenomen de impulverizaţie) etc. (Şt. Puiu-
1980).
Cea mai mare parte a solonceacurilor din ţara noastră s-au format însă sub
influenţa pânzelor freatice mineralizate (bogate în săruri solubile) şi aflate la
adâncime mică (regim hidric exsudativ). Apa din pânzele freatice mineralizate şi
aflate la adâncime mică urcă prin capilaritate până la suprafaţa solului, aici se
evaporă, iar sărurile conţinute se depun.
Pentru ca pânzele freatice să ducă la formarea de solonceacuri trebuie să
depăşească un anumit grad de mineralizare şi să nu depăşească o anumită
adâncime. Adâncimea maximă de la care apele freatice mineralizate pot duce la
formarea de solonceacuri poartă denumirea de adâncime critică, iar mineralizarea
corespunzătoare se numeşte mineralizare critică.
În condiţiile ţării noastre, adâncimea critică şi mineralizarea critică sunt:
pentru zona de stepă de 2,5 - 3,5 m şi respectiv 1,5 - 3,0 g/l, pentru zona de
silvostepă de 1,8 - 1,9 m şi respectiv 0,7 - 1,2 g/l, iar pentru zona de pădure < 1 m
şi respectiv 0,5 - 0,8 g/l.
Acumularea de săruri solubile, deci formarea de soluri salinizate sau chiar
solonceacuri, se mai poate datora şi exploatării neraţionale de către om a unor
terenuri, proces cunoscut sub denumirea de sărăturare sau salinizare secundară.
(Al. Măianu-1963). De exemplu, prin irigarea unor soluri nesărăturate cu ape

437
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
mineralizate, parte din sărurile conţinute de acestea se depun şi se acumulează an
de an.
Profilul de sol. Morfologia pe profil a solonceacului este de tip: Aosa -
ACsc - C sau Aosa -Agosc sau Aosc - Aosa - Agosc sau Ao - Aosc - Aosa -
AoGosc.
Orizontul Aosa este deschis la culoare, respectiv brun cenuşiu şi are o
grosime de 10 - 20 cm. Este un orizont de acumulare slabă a humusului şi
puternică a sărurilor solubile (peste 1g - 1,5g %). Caracterul esenţial de diagnostic
al acestor soluri îl constituie orizontul sa, care trebuie să fie situat în primii 50 cm
ai profilului şi să aibă cel puţin 10 cm grosime.
Orizontul AoGosc are o culoare cenuşiu închis, cu pete brun roşiatice şi
evidenţiază numeroase acumulări de săruri uşor solubile şi carbonat de calciu. Are
o grosime de circa 10-20 cm.
Orizontul Gosc are o culoare brun cenuşiu închis, cu numeroase pete
cenuşii şi gălbui roşcate. Prezintă grosime variabilă.
Neoformaţiunile caracteristice solonceacului sunt cele de săruri solubile,
prezente în orizontul superior sub formă de vinişoare, tubuşoare, pete, pungi sau
cuiburi, cît şi neoformaţiuni de carbonaţi de calciu şi magneziu, sub formă dre
eflorescenţe şi pseudomicelii.
Solonceacurile aflate sub influenţa apelor freatice, evidenţiază şi
neoformaţiuni de oxizi şi hidroxizi de fier, îndeosebi sub formă de pete, prezente
frecvent la nivelul orizontului AoGo.
Proprietăţi. Solonceacurile au o textură variată, de la grosieră la fină, de
cele mai multe ori mijlocie sau fină. Sunt nestructurate sau prezintă agregate
grăunţoase, slab dezvoltate, care, în contact cu apa, se desfac, solul devenind
mocirlos. Lipsa de structură şi conţinutul ridicat de săruri solubile, face ca
presiunea osmotică a soluţiei de sol, să fie ridicată. Sub aspectul conţinutului de
apă şi aer în sol, . datorită gleizării, nu sunt asigurate condiţii bune pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice, principala caracteristică a
solonceacurilor o constituie prezenţa în orizontul de suprafaţă al profilului de sol,
a unei cantităţi mari de săruri solubile, îndeosebi de sodium, în special sub formă
de cloruri şi sulfaţi. Pentru ca un sol să fie încadrat la solonceac trebuie să conţină
cel puţin 1g% săruri solubile, dacă tipul de salinizare este cloruric şi cel puţin
1,5g%, dacă este sulfuric.
Prezenţa sărurilor libere, face ca solonceacurile să fie saturate în
întregime cu cationi bazici, în rândul cărora, alături de Ca 2+ care predomină
(datorită puterii de adsorbţie mai mare, decât a celor de Na +), o pondere mai
însemnată decât la solurile nesalinizate o au cei de Na +, determinînd un grad de
saturaţie în baze de 100%. Reacţia este alcalină, cu valori pH cuprinse între 8,3 şi
8,5. Solonceacurile tipice sunt sărace în humus, respectiv 1 - 2 g%, evidenţiind o
rezervă mică pe adîncimea de 0-50 cm, de circa 60 - 120 t/ha.
438
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Conţinutul în substanţe nutritive este redus.
Solonceacul este foarte puţin active, din punct de vedere
microbiologic.(Şt. Puiu-1980).
Subtipuri. Solonceacul evidenţiază prezenţa următoarelor subtipuri:
solonceac tipic cu sodă, care conține carbonat sau bicarbonat de sodiu peste
10mg/100gsol), solonceac calcaric, solonceac molic, solonceac sodic, solonceac
vertic, solonceac gleic, solonceac pasamic şi solonceac pelic.
Fertilitatea şi folosinţa. Conţinutul ridicat de săruri solubile, face ca
aceste soluri neameliorate să nu potă fi folosie pentru cultura plantelor.
Ameliorarea solonceacurilor, în vederea folosirii pentru cultura plantelor se
poate face numai prin aplicarea unui complex de măsuri speciale: irigări de
spălare, în vederea levigării în adâncime a sărurilor; amendamente cu gips,
fosfogips etc., cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri, de a normaliza
componenţa cationică şi de a îmbunătăţi proprietăţile fizice, chimice şi biologice;
coborârea nivelului apelor freatice prin drenaj, pentru a opri regradarea sărurilor
solubile spre suprafaţă (în cazurile în care solonceacurile se formează datorită
prezenţei apelor freatice mineralizate la adâncime mică).
În afara acestor măsuri speciale, este necesară aplicarea unei agrotehnici
adecvate, încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante
mai rezistente la salinizare (orez, iarbă de Sudan, hibrid sorg – iarbă de Sudan,
Medicago sativa, Onobrichis viciifolia, Tripholium repens) etc.

20.2. Soloneţ (Sn)

Tipul soloneţ este cunoscut şi sub denumirea de sol alcalic, sol alcalin sau
sărătură neagră. Soloneţul se defineşte prin prezenţa unui orizont mineral de
asociere, de tip na, situat în primii 50 cm ai profilului. (S.R.T.S.-2003).
Răspândire. Solonețurile sunt răspândite pe forme de relief
depresionare, acumulative, cu drenaj defectuos, din zona de luncă şi din zonele
colinare, pe suprafeţe slab drenate din Câmpia Tisei, Câmpia Română, din luncile
râurilor Prut, Bahlui, Jijia, Miletin, Bașeu şi ale afluenților acestora. În Câmpia
Moldovei, solonețurile pot apărea şi pe versanții cu expoziție sudică sau sud-
estică.( Pedologie-Curs unic, 2005). Soloneţurile sunt răspândite împreună cu
solonceacurile.
Materialul parental. Materialul parental este constituit din depozite
aluviale cu diferite texturi sau din marne salifere de vârste geologice diferite(
Er.Merlescu,1982).
Vegetaţia. Soloneţurile, au evoluat sub o vegetaţie caracteristică,
alcătuită din specii ierboase care tolerează reacţia alcalină: Bassia sedoides,
439
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Camphorosma monspeliaca, Plantago schwarzenbergiana, Puccinelia distans,
Agropyron elongatum, Spergularia marginata, Puccinelia limosa şi altele; pe
soloneţurile slab sărăturate cresc Juncus gerardi, Agrostis alba, Aster pannonicus,
Pholiurus pannonicus, Limonium gmelini, Artemisia maritima, dar şi din specii
nehalofile, primăvara, pe orizontul superior desalinizat beneficiind de umiditatea
mare din această perioadă (Schlerochloa dura, Alopecurus aequalis, Poa annua,
Schleranthus annuus, Erophila verna şi altele).
Frecvenţa speciilor nehalofile este mai mare la soloneţurile cu orizont
situat în partea inferioară a secţiunii de control la adîncimea de 30-50 cm.
Climatul. Temperaturile medii anuale, din zona de formare a
soloneţului, sunt mai mari de 9˚C, suma precipitațiilor anuale este mai mică de
600mm. Deficitul de umiditate mai mare de 150 mm, evidenţiază un bilanț
hidroclimatic moderat deficitar şi foarte deficitar.
Procese pedogenetice. Condiţiile specifice de formare a soloneţului,
constau în alcalizarea sau sodizarea solului, respectiv o îmbogăţire a complexului
coloidal în ioni de Na adsorbit şi uneori în formarea de carbonat de sodiu.
Soloneţurile se formează, de obicei, fie din solonceacuri prin desalinizare, fie din
soluri supuse alternativ salinizării şi desalinizării.
Formarea soloneţurilor din soluri supuse alternativ salinizării şi
desalinizării se petrece în condiţii de pânze freatice puternic mineralizate, dar cu
nivel oscilant, ceea ce face ca, în anumite perioade, să predomine curenţii
ascendenţi de apă (regim hidric exudativ), deci salinizarea, iar în altele, cei
desecendenţi (regim hidric exudativ în profunzime), prin urmare desalinizarea.(Şt.
Puiu-1980).
Desalinizarea solonceacurilor sau salinizarea şi desalinizarea alternativă a
altor soluri determină manifestarea aşa-numitului proces de alcalizare (sau de
soloneţizare), care constă, în principal, din îmbogăţirea complexului coloidal în
sodiu adsorbit, la care se adaugă, uneori, şi formarea de carbonat de sodiu.
La soloneţuri, în lipsa sărurilor în partea superioară a profilului şi datorită
sodiului adsorbit în mare cantitate (peste 15 % din T), argila nu mai are stabilitate,
peptizează şi migrează pe profil, formând un orizont Btna, care constituie pentru
marea majoritate a soloneţurilor, orizontul de diagnostic.
Prin migrarea din partea superioară a argilei, uneori, deasupra orizontului
Btna, se separă şi un orizont El sau Ea.
Sodizare mai puţin accentuată decât la soloneţuri, se întâlneşte şi la multe
alte tipuri de sol, aparţinând altor clase, unde determină separarea de subtipuri
sodizate.
Profilul de sol. Soloneţurile tipice au profil: Ao - El - Btna - CGo, sau
Ao - Btna – CGo.

440
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
Orizontul Ao, de obicei, subţire, de numai câţiva centimetri, dar care,
uneori, poate atinge sau chiar depăşi 20 - 30 cm, are o culoare cenuşiu brun sau
brun.
Orizontul El, are o grosime cuprinsă între 2 cm şi 25 cm şi prezintă o
culoare brun cenuşiu. Orizontul Btna are grosimi cuprinse de la 30 până la peste
70 cm şi culoarea, oscilează de la brun până la brun-închis.
La baza profilului, după cum solul se află sau nu sub influenţa apelor
freatice, se găseşte, fie un orizont CGo, urmat, uneori şi de un orizont Gr, a cărui
limită superioară este situată sub 125 cm, fie materialul parental C.
Proprietăţi. Soloneţul are textură lutoasă sau luto-argiloasă. La nivelul
orizontului Ao, solul este sărăcit în coloizi şi îmbogăţit rezidual în particule
cuarţoase grosiere şi slab aprovizionat cu humus, respectiv 1g% – 2g %. Gradul
de saturaţie în baze este sub 100 (până la circa 70 %). Na + adsorbit sub 5 % din T,
reacţie acidă (pH în jur de 6), nestructurat sau cu structură grăunţoasă foarte slab
formată etc.
Orizontul Btna, poate începe de la adâncime foarte mică, adesea la câţiva
centimetri de la suprafaţă.
Textura fină sau mijlocie, cu argilă migrată de sus, structură columnară
(specifică, întâlnită numai la aceste soluri) sau prismatică; capacitate de apă utilă,
permeabilitate şi porozitate de aeraţie cu valori dintre cele mai mici posibile;
compactitate, plasticitate, aderenţă şi rezistenţa la arat dintre cele mai mari
întâlnite, în general, la soluri; procent ridicat de sodiu adsorbit (V % = 100 %, iar
VNa peste 15 % până la 70 - 80 % din T) şi uneori carbonat de sodiu liber; reacţie
puternic alcalină, pH mai mare de 8,5 – 9,0, uneori peste 10 (asemenea valori
mari fiind specifice numai aceste soluri).
Dintre neoformaţiuni, se evidenţiază cele rezultate din acumularea argilei,
sub formă de pelicule în Btna şi cele reziduale, sub formă de particule cuarţoase
sau pudră de silice (pete albicioase), în orizontul E.
Subtipuri. S.R.T.S.-2003, evidenţiază pentru soloneţ, următoarele
subtipuri: soloneţ molic (Am - Btna - C) ; soloneţ luvic (Ao - El - Btna - C) ;
soloneţ albic (Ao - Ea - Btna - C); soloneţ salinic, la care orizontul hiposalic este
situat în primii 100cm sau cu orizont salic pe adâncimea 50-100cm; soloneţ
calcaric, care prezintă carbonat de calciu în primii 50cm ) ; soloneţ stagnic, care
evidenţiază proprietăți hipostagnice în primii 100cm sau proprietăți stagnice între
50-200cm ) ; soloneţ solodic, cu orizont eluvial pe grosime mai mare de 15cm;
soloneţ gleic, care are proprietăți gleice între 50-100cm) ; soloneţ entic, soloneț în
stadiu incipient; soloneţ psamic, cu textură grosieră cel puțin în primii 50 cm;
soloneţ pelic, care are textură argiloasă, cel puțin în primii 50 cm.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice deficitare, fertilitatea naturală a soloneţului este foarte mică (600-900
kg/ha masă verde).
441
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie
În condiţii naturale sunt ocupate de pajişti de foarte slabă calitate. mare
parte a acestor soluri pot avea prin ameliorare o fertilitate potenţială ridicată.
Îmbunătăţirea fertilităţii acestor soluri saline şi alcalice, cât şi a diferitelor tipuri
de sol salinizate în diferite grade, se poate realiza prin aplicarea în complex a unor
lucrări de ameliorare radicală, cum ar fi:
lucrări hidrotehnice,
lucrări de îmbunătăţiri funciare,
lucrări agrofizice,
măsuri agrochimice,
măsuri biologice etc.
Se apreciază faptul că, atât pe parcursul ameliorării, cât şi după
ameliorarea solurilor este absolut necesară cunoaşterea permanentă, în dinamică,
a valorilor însuşirilor ameliorative şi compararea cu parametrii stabiliţi, datorită
faptului că atât procesele de salinizare-desalcalizare, cât şi procesele de
compactare au un puternic caracter reversibil, evoluând în sens negativ, dacă cel
puţin unul dintre elementele importante ale tehnologiei ameliorative nu se
respectă întocmai (Lucr. conf. de şt. sol. Satu Mare, 1973).

442
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Histisoluri (HIS)

Această clasă de soluri include solurile care au ca diagnostic un orizont

organic nehidromorf sau un orizont organic hidromorf, de tip O sau T, situat la
suprafaţa profilului, care evidenţiază o grosime minimă de 50 cm sau de 20 cm, în
funcţie de absenţa sau prezenţa rocii consolidate şi este reprezentată de două tipuri
de sol: histosol şi foliosol. Prezenţa pe profil a orizontului organic, deosebeşte
puternic aceste soluri, faţă de solurile minerale.

21.1. Histosol (Tb)

Histosolul este cunoscut şi sub denumirea de sol turbos, molhaş, tinoavă,
bahnă, rogoază, marghilă, etc. Histosolul este definit de prezenţa la suprafaţa
profilului, a unui orizont de tip T, de minim 50 cm grosime, dacă este constituit
din material fibric, sau de maxim 40 cm, în cazul în care este constituit din
material sapric sau hemic. Orizontul T, prezintă un conţinut de cel puţin 30%-
35% material organic, în funcţie de conţinutul în argilă. Prezenţa materialului
organic fibric, determină un aspect afînat al orizontului T, deoarece, mai mult de
65% din volumul acestuia, este constituit di resturi vegetale, incipient
transformate.
Răspândire. Histosolurile se întâlnesc pe suprafeţe mici, în condiţiile
unui relief variat: munte, deal, podiş, câmpie, depresiuni, deltă, luncă, terasă,
versanţi etc. Arealul geografic de răspîndire, este foarte larg: în Munţii Apuseni,
Munţii Sebeşului, Munţii Semenicului, Munţii Bucegi, în Ceahlău etc.; în
depresiunile Oaş, Maramureş, Dorna, Borsec, Tuşnad, Ciuc, Gheorghieni, Ţara
Bîrsei etc.; în unele sectoare ale câmpiilor joase şi umede din vestul ţării
(mlaştinile Eriului, Crasnei inferioare, Livadei, Timiş-Bega etc.); în luncile unor
râuri (Oltul făgărăşan, Lozna); în lunca şi Delta Dunării; în apropierea şi în locul
unor foste lacuri şi bălţi etc. (Şt.Puiu-1980).
Materialul parental. Materialul iniţial este constituit din depozite
deltaice, mlăştinoase, aluviale, de terasă, roci dure (magmatice, metamorfice şi
sedimentare), etc.
Vegetaţia. Formarea histosolurilor este determinată din vegetaţia
constituită din specii cu pretenţii rezonabile faţă de aprovizionarea cu elemente
nutritive şi care se dezvoltă în condiţii de umiditate excesivă formînd mlaştinile
eutrofe la cîmpie (bahnă) şi mlaştinile oligotrofe în depresiunile intracarpatice
formînd tinovul sau mlaştina de turbă. Mlaştinile oligotrofe (tinovul) iau naştere
în condiţii de sol şi de apă foarte sărace în substanţe minerale, în special calcar, şi
443
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

se formează de obicei pe roci silicioase în regiuni cu climă rece, cu precipitaţii de

peste 750 mm cu o perioadă de vegetaţie destul de lungă, fără geruri mari şi
vînturi reci, şi nu sînt legate de anumite forme de relief. Mlaştina oligotrofă se
poate forma pe o mlaştină eutrofă cu ciclul de evoluţie încheiat, sau prin
înmlăştinirea unei păduri, sau direct pe sol/rocă, sau prin umplerea cu muşchi de
turbă (Sphagnum) a unor locuri cu apă oligotrofă, putîndu-se dezvolta foarte bine
în depresiuni, platouri rotunjite sau chiar pe coaste line. Vegetaţia tinoavelor este
formată în special din muşchi de turbă (Sphagnum fuscum, Sph. medium, Sch.
moluscum, Sph. rubellum, Sch. papillosum), plante superioare ca merişor
(Vaccinium vitis idaea), răchiţele (Vaccinium oxycoccos), Scheeutzeria palustris,
bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum), ruginare (Andromeda polifolia), Calluna
vulgaris, diferite specii de rogoz: (Carex limosa, C. rostrata, C. pauciflora, C.
magellanica). Dintre speciile lemnoase, vegetează Salix pentandra, S. silesiaca, S.
aurita, molidul (Picea abies), pinul de pădure (Pinus silvestris), mesteacănul alb
(Betula pubescens), mesteacănul pitic (Betula nana, B. humilis); de remarcat că
aceste specii sînt tot mai mici cu cît se găsesc spre centrul turbăriei.
Histosolurile eutrice (numite şi bahne) se formează, în denivelările mai
mari şi mai adînci din unele cîmpii unde se acumulează înspecial apele de
infiltraţie. Aceste bahne se colmatează prin depunerea treptată a resturilor
vegetale înspecial, începînd de la mal spre centrul lacului. În apa liberă din
mijlocul lacului se dezvoltă speciile acvatice natante şi submerse: Lemna minor,
L. trisulca, Wolffia arrhiza, Hydrocharis morsus-ranae, Nuphar luteum,
Nymphaea alba, Stratiotes alloides, Potamogeton, Ceratophyllum, Myriophyllum,
şi altele, multe dintre ele avînd rizomii fixaţi în nămolul de pe fundul lacului. Spre
mal, unde adîncimea apei este mai mică şi descreşte treptat, se găsesc speciile
palustre din genurile Phragmites, Typha, Bolboschoenus, Glyceria, Alisma,
Scirpus, Shoenoplectus şi altele. Chiar pe mal se găseşte o bandă de rogoz (Carex
acutiformis, C. riparia, C. melanostachya, C vulpina, C. vesicaria şi altele), de
pipirig (Juncus conglomeratus, J. articulatus, J. effusus, J. inflexus), Lythrum
salicaria, Rorippa amphibia, Oenanthe aquatica, Sium latifolium, Mentha
aquatica şi altele. Între histosolurile din zona marginală a lacului şi zona solurilor
semihidromorfe şi automorfe uneori se instalează speciile lemnoase de Salix
triandra, S. viminalis, S. purpurea, S. alba, Alnus glutinosa şi altele, iar dintre
cele ierboase menţionăm pe Potentilla anserina, Rumex crispus, Agrostis alba,
Poa palustris, Glyceria aquatica, Galium palustre, Lysimachia vulgaris,
Epilobium hirsutum, Polygonum amphibium terrestre; P. lapathifolium,
Bolboschoenus maritimus şi altele.
Histosol este şi plaurul plutitor şi colmatat (caracteristic Deltei Dunării)
format dintr-o ţesătură foarte deasă de rădăcini, plante vii, unele turbificate şi praf
adus de vînt: Phragmites australis, Sagittaria sagittifolia, Typha latifolia, T.
angustifolia, Stachys palustris, Mentha aquatica, Lysimachia vulgaris, Sium
erectum, S. latifolia şi altele. Manifestarea permanentă a excesului de umiditate
444
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

freatică şi stagnantă provenită din scurgeri sau din inundaţii este caracteristica
importantă a histosolurilor şi factorul indispensabil în formarea acestora.
Compoziţia chimică şi factorul de mineralizare a apei freatice influenţează atît
dezvoltarea anumitor specii de plante cît şi unele proprietăţi chimice ale
histosolurilor.
Climatul. Precipitaţiile şi temperaturile cracteristice zonei de formare şi
evoluţie a histosolului sunt specifice luncii, cîmpiei şi depresiunilor intramontane,
oscilînd de la cele mai scăzute până la cele mai ridicate din câte se întâlnesc pe
teritoriul ţării noastre.
Procese pedogenetice. Dintre condiţiile de formare, caracteristice sunt
cele de mediu saturat în apă şi vegetaţie specifică unui astfel de mediu (muşchi,
Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile). În condiţiile specifice de mediu
saturat în apă şi vegetaţie adaptată unui astfel de mediu, caracteristice în formarea
acestor soluri, sunt procesele de turbificare, care în condiţiile acoperirii
maerialului organic vegetal, cu apă şi cu sedimente, determină o incarbonificare a
acestora. Acumularea anuală de materie organică vegetală, aflată în diferite etape
de transformare, determină o înălţare a histosolului, pe fondul unei humificări
reduse şi a evidenţierii la suprafaţa profilului, a unui orizont organic turbos, cu
reacţie puternic acidă şi sărac în substanţe minerale.
Profilul de sol. Se consideră că histosolul, are profilul format dintr-o
succesiune de orizonturi organice hidromorfe, de tip T, a căror grosime este de
peste 50 cm, fiind constituite predominant, din material organic provenit din
muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile. Subiacent orizontului T,
se găseşte un orizont Gr, care datorită grosimii mari a orizontului T (uneori până
la 7 - 8 m) nu se încadrează în profilul solului şi care face o trecere tranşantă,
către solul mineral îngropat.
Proprietăţi. Fiind alcătuite, practic, numai din materie organică, la
aceste soluri nu se poate vorbi de textură şi structură. Din punct de vedere al stării
generale fizice, se caracterizează printr-un exces foarte mare de apă şi aeraţie
foarte scăzută.(Şt.Puiu-1980).
Sunt sărace în humus şi substanţe nutritive. Gradul de saturaţie cu baze şi
pH-ul variază în limite foarte largi, respectiv de la 100 % la 10 % şi de la 8 la 3, în
funcţie de zona în care se găsesc.
Subtipuri. Histosolul prezintă următoarele subtipuri: histosol district, care
evidenţiază proprietăţi districe; histosol eutric, care are proprietăţi eutrice;
histosol salinic, care prezintă un orizont hiposodic în primi 100 cm ai profilului,
sau un orizont salic în intervalul 50-100cm; histosol teric, care are un orizont
mineral de peste 30 cm grosime, situat în primii 100cm ai profilului; histosol
tionic, care prezintă un orizont sulfuratic în primi 125cm ai profilului.
445
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Histosolul are o productivitate foarte redusă şi

este utilizat natural, cu rezultate slabe, pentru obţinerea de furaje. În cazul în care
se găsesc situate în zone favorabile agriculturii, prin ameliorare pot fi utilizate în
cultura plantelor (cartofi, cânepă, legume, floarea soarelui, porumb etc.). Dintre
măsurile ce se recomandă fac parte: desecarea şi drenarea; lucrarea adâncă;
aplicarea de îngrăşăminte cu azot, dar mai ales cu fosfor şi potasiu, de
îngrăşăminte pe bază de cupru, de amendamente calcaroase. Materialul turbos
constituie o importantă sursă de îngrăşăminte organice, fiind comparabil, în
general, cu gunoiul de grajd. (C.Teşu şi colab.-1983).

21.2. Foliosol (Fs)

Foliosolul este un sol organic, definit de prezenţa la suprafaţa profilului a

unui orizont organic nehidromorf sau orizont folic, de tip O, care are o grosime
minimă de 50 cm sau de numai 20 cm, în cazul în care orizontul O este situat
direct pe roca generatoare.
Răspândire. Foliosolul ocupă suprafeţe restrînse, discontinue,din zone
depresionare intamontane, montane şi alpine.
Materialul parental. Foliosolul s-a format şi a evoluat, în condiţiile
existenţei unor resturi organice vegetale, provenite din specii acidofile, pe fondul
intensificării alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente
Vegetaţia. Formarea şi evoluţia foliosolurilor, este determinată, în
zonele montane, de pădurile de conifere, iar în zona alpină de prezenţa
tufărişurilor şi a pajiştilor alpine. Coniferele determină acidifierea solului şi
intensificarea alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente (bradul are
acţiune acidifiantă mai redusă datorită înrădăcinării mai profunde cît şi a
conţinutului mai mare de cationi bazici din materialul organic). Aceste soluri se
deosebesc de celelalte tipuri de sol pe care cresc molid, brad, atît prin roca
parentală, cît şi prin condiţiile climatice diferite.
Climatul. Condiţiile climatice de formare şi evoluţie a foliosolurilor,
sunt caracteristice zonei montane şi alpine, fiind caracterizate prin temperaturi
scăzute şi un nivel foarte ridicat al precipitaţiilor.
Procese pedogenetice. În cazul foliosolurilor, solificarea decurge în
sensul a acumulării repetate, de material organic, provenit din speciile forestiere,
cît şi material acumulat prin intermediul apelor de şiroire, care desprind,
transportă şi depun materialul organic in arealele depresionare cu caracter
acumulativ (N.Florea-2004). Descompunerea lentă a materialului organic,
determină formarea de acizi fulvici solubili, care determină o reactie acidă.
446
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Compusii organici rezultati din alterare sunt antrenati catre partea minerala a
orizonturilor subiacente iar o alta parte se acumuleaza deasupra acestora intr-un
strat cu grosimea de 5-15cm.(Pedologie-Curs unic, 2005).
Profilul de sol. Foliosolul are urmatoarea succesiune de orizonturi: Ol -
Of - Oh - C sau R . Orizonturile organice ale foliosolurilor au o grosime minimă
de 50 cm, sau de numai 20 cm, în cazul în care, subiacent orizonturilor organice
se găseşte roca generatoare de sol. . Roca de solificare şi apa freatică, imprimă
caracteristici chimice determinante, asupra stariii de reacţie şi naturii complexului
ionic din solutia de alterare (Ianos, 2004), fără a influenţa evoluţia foliosolului.
Proprietăţi. Tipul de vegetaţie şi condiţiile climatice, influenţează atît
proprietăţile fizice şi chimice ale orizonturilor organice, cît si activitatea
microorganismelor implicate în procesul de alterare. Principalele elemente de
nutriţie, rezultate din alterarea materialului organic, sunt levigate către partea
minerală a solului, fiind utilizate în nutritia minerală a speciilor forestiere
caracteristice.
Subtipuri. Foliosolul, evidenţiază următoarele subtipuri: foliosol distric,
care prezintă proprietăţi districe, foliosol eutric, care are proprietăţi eutrice,
foliosol litic.
Fertilitatea şi folosinţa. Foliosolurile au utilizare silvica, Fertilitatea
foliosolurilor este determinată atît de gradul de descompunere a materialului
organic, cît şi de caracteristicile stratului mineral. În general, foliosolul are
utilizare silvică.

447
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Clasa Protisoluri (PRO)

S.R.T.S.-2003, introduce această clasă de soluri aflate în stadiu incipient

de formare, soluri care au fost cunoscute anterior, ca soluri neevoluate; Solurile
din clasa protisoluri, prezintă un profil incomplet diferenţiat şi nu evidenţiază
orizonturi diagnostice caracteristice. Pot prezenta la suprafaţa profilului, cel mult
un orizont de bioacumulare, de tip A sau O, a cărui grosime este mai mică de 20
cm, iar subiacent, roca generatoare, de tip Rn, sau Rp, sau un orizont C.
Protisolurile includ următoarele tipuri de sol: Litosol, Regosol, Psamosol,
Aluviosol şi Entiantrosol.

22.1. Litosol (Ls)

Litosolul este caracterizat prin prezenţa la suprafaţa profilului, a unui
orizont de bioacumulare, de tip Ao, sau a unui orizont folic, de tip O, care
evidenţiază o grosime de minim 5 cm, avînd subiacent un orizont de tip Rn sau
Rp, a căror limită superioară este situată în primii 20 cm. Litosolul se
caracterizează prin prezenţa la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă, a rocii
compacte, dure, sau a fragmentelor mari de rocă ( lithos - piatră, rocă dură).
Răspândire. Litosolul este răspândit pe pe suprafeţe mici, în regiuni cu
relief accidentat şi roci consolidate-compacte, cu precădere în regiunile de munte,
deal, podiş sau piemont, de regulă pe versanţi puternic înclinaţi sau pe culmi
înguste. În România, suprafaţa ocupată de litosoluri, este de circa 95.000
ha.(Florea, 2004)
Materialul parental. Dintre condiţiile naturale de formare a acestor
soluri o importanţă deosebită o are roca. Formarea litosolurilor este condiţionată
de existenţa la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă a rocilor consolidate –
compacte, reprezentate prin roci eruptive, metamorfice, gresii, pietrişuri (cu
excepţia celor fluviatile recente). Solurile formate pe roci consolidate se întâlnesc
şi în cazul altor tipuri de sol, constituind subtipuri litice, acestea însă au orizontul
Rn sau Rp, cu limita superioară în intervalul 20 cm şi 50 cm şi prezintă pe profil
orizonturile sau caracteristicile de diagnostic ale tipurilor respective.
Vegetaţia. Litosolurile s-au format şi au evoluat sub influenţa unei
vegetaţii, caracteristice zonelor de deal şi munte, reprezentată de componenta
ierboasă a pajiştilor, cît şi de componenta lemnoasă de pădure (arbori şi arbuşti).
Climatul. Condiţiile climatice, sunt specifice zonelor de deal şi munte.

448
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Procese pedogenetice. Litosolul este un sol aflat în stadiu incipient,

format pe roci consolidate-compacte. Datorită rocii consolidate situată aproape de
suprafaţă, solificarea este redusă ca intensitate, evidenţiindu-se un profil scurt.
Profilul de sol. Litosolul prezintă pe profil, următoarea succesiune de
orizonturi: Ao – R.
Orizontul Ao este deschis la culoare, respectiv brun-gălbui şi are o
grosime de 5 cm- 20 cm.
Orizontul R este situat aproape de suprafaţa profilului şi este constituit
din roci compacte, dure, sau din fragmente mari de rocă. Pe profil nu se
evidenţiază neoformaţiuni specifice
Proprietăţi. Textura şi structura orizontului de suprafaţă este slab
evidenţiată.Textura poate fi de la nisipoasă până la argiloasă. Structura este
grăunţoasă sau poliedrică, slab dezvoltată. Conţinutul de humus şi substanţe
nutritive este redus. Reacţia este puternic acidă, alcalină sau neutră, în raport de
caracterul acid sau bazic al rocii. Valorile foarte mici ale porozităţii de aeraţie,
permeabilităţii şi a capacităţii de apă utilă, sunt datorate prezenţei rocii dure
aproape de suprafaţă. Litosolul prezintă o debazificare puternică.
Subtipuri. Litosolul evidenţiază următoarele subtipuri: litosol distric
(di), care are un grad de saturaţie în baze mai mic de 53%; litosol eutric (eu), care
prezintă un grad de saturaţie în baze mai mare de 53%; litosol rendzinic (rz), care
s-a format pe roci dure sau pietrişuri calcaroase; litosol scheletic (qq), care s-a
format pe materiale cu peste 75% schelet; litosol histic (tb), care prezintă în primi
20 cm, orizont O.
Fertilitatea şi folosinţa. Datorită volumului edafic foarte scăzut şi
rezervei reduse de humus şi substanţe nutritive, litosolurile prezintă au o fertilitate
naturală mică. În regim natural litosolurile sunt acoperite de pajişti sau păduri.
Pentru ridicarea fertilităţii se aplică măsuri ameliorative: aplicarea de
îngrăşăminte organice şi chimice, îndepărtarea materialului scheletic, târlirea, etc.

449
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

22.2. Regosol (Rs)

Regosolul este un sol tînăr, neevoluat, definit de prezenţa la suprafaţa
profilului, a unui orizont de bioacumulare, de tip A (Am, Au, Ao) şi subiacent,
aproape de suprafaţă, material parental provenit din roci neconsolidate sau slab
consolidate. Prezenţa materialului parental aproape de suprafaţa profilului, sau
chiar la suprafaţă, este datorată decopertării sau eroziunii geologice. Fac excepţie
materialele parentale nisipoase, fluvice sau antropogene..
Răspândire. Regosolul este răspîndit pe suprafeţe mici, din regiunile de
deal, podiş şi piemont, dar şi în zonele de cîmpie şi de munte, pe forme de relief
caracteristice(versanţi, culmi, pante cu alunecări etc.), fragmentate şi supuse
eroziunii geologice.
Materialul parental. Este reprezentat de loessuri, depozite loessoide,
luturi, nisipuri, argile, marne, depozite salifere, depozite rezultate din
dezagregarea şi alterarea unor roci metamorfice şi eruptive. Materialele parentale
prezintă în cazul regosolurilor, o caracteristică şi anume, sunt afînate,
neconsolidate sau cel mult slab consolidate, exceptând nisipurile, materialele
fluvice şi antropice.
Vegetaţia. Climatul. Sub raportul climei şi al vegetaţiei, regosolurile se
întâlnesc în condiţii de la cele corespunzătoare arealelor de stepă, până la cele
specifice arealelor de etaj montan şi alpin.
Procese pedogenetice. Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice
sunt cele de terenuri cu eroziune geologică lentă, manifestată în timp de ordin
geologic. Solificarea nu poate avansa, menţinîndu-se într-un stadiu incipient.
Solul este incomplet dezvoltat, fără orizonturi de diagnostic precizate. În cazul
regosolurilor, care prin definiţie, sunt soluri tinere, factorul pedogenetic
determinant, îl constituie timpul sau vârsta, respectiv durata şi intensitatea de
manifestare a procesului de solificare.
Profilul de sol. Regosolurile tipice au profil de tipul Ao - C.
Orizontul Ao este slab evidenţiat, are textură diferită, funcţie de natura
materialului parental, care oscilează de la argiloasă la nisipoasă. Structura este
slab dezvoltată, granulară sau poliedrică. Are o grosime de circa 20cm-40 cm.
Orizontul C este reprezentat de materialul parental, constituit din roci
afînate sau slab consolidate. La nivelul acestui orizont, pot exista, sau nu,
carbonaţi.
Profilul regosolului, nu evidenţiază neoformaţiuni specifice.

450
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Proprietăţi. Textura este nediferenţiată pe profil şi diferă, de la fină pînă

la grosieră, în funcţie de natura materialului parental. Regosolurile formate şi
evoluate pe depozite rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor dure,
evidenţiază pe profil, material scheletic. Structura este grăunţoasă sau poliedrică,
slab dezvoltată. Au un conţinut redus de humus, de circa 1 - 2 g%. Gradul de
saturaţie în baze şi reacţia regosolurilor, poate fi de la saturate şi cu reacţie slab
alcalină până la intens debazificate şi cu reacţie puternic acidă, în funcţie de
natura materialului parental, condiţii climatice şi vegetaţie.
Subtipuri. Regosolul poate avea următoarele subtipuri: regosol distric
{di), care prezintă caractere districe la nivelul orizontului de suprafaţă; regosol
eutric (eu), care evidenţiată caractere eutrice la nivelul orizontului de suprafaţă ;
regosol calcaric (ka), care conţine carbonaţi de la suprafaţă; regosol salinic (sc),
care are pe profil un orizont salinizat; regosol stagnic (st), care prezintă pe profil
un orizont hipostagnic; regosol molic (mo), care are la suprafaţă un orizont de
bioacumulare de tip Am; regosol umbric (um), care are la suprafaţă un orizont de
bioacumulare de tip Au; regosol pelic (pe), care are textură foarte fină cel puţin în
primii 50 cm ai profilului; regosol litic ( li), care evidenţiază un orizont R în
intevalul 20-50 cm; regosol scheletic (qq), format şi evoluat pe materiale dure şi
care are peste 75% schelet.
Fertilitatea şi folosinţa. Aprovizionarea redusă cu humus şi elemente
de nutriţie, cît şi proprietăţile fizice, chimice, hidrofizice şi mecanice slabe sau
medii, determină o fertilitate naturală redusă. Regosolurile sunt ocupate de pajişti
de slabă calitate sau de vegetaţie lemnoasă rară. Sunt adesea ocupate cu plantaţii
pomicole şi viţă de vie (Drăgăşani, Ştefăneşti - Argeş, Câmpulung Muscel, Miniş
etc.). În vederea ameliorării, se impun măsuri de prevenire şi combatere a
fenomenelor de eroziune şi alunecare, cît şi aplicarea de îngrăşăminte minerale şi
organice.

22.3.Psamosol (Ps)
Psamosolul este definit de prezenţa la suprafaţa profilului, a unui orizont
de bioacumulare, de tip Am, Au, sau Ao şi subiacent, materialul parental
constituit din depozite nisipoase eoliene, sau transportate prin intermediul apei şi
care are o grosime de cel puţin 50 cm, cu textură grosieră sau mijlociu - grosieră,
aceasta, deoarece fracţiunea de argilă este slab reprezentată, cu sub12 % fracţiuni
cu diametrul mai mic sau egal co 0,002 mm..Psamosolul este un sol nisipos (
psammos – nisip ).
Răspândire. Psamosolurile ocupă suprafeţe importante în zona de
cîmpie şi luncă, fiind situate în apropierea apelor curgătoare, lacurilor şi a mării.
451
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

În România se găsesc în partea de sud a Olteniei (cca 230.000 ha); în

Bărăgan, pe partea dreaptă a Călmăţuiului (cca 88.000 lei), a Ialomiţei (cca
55.000 ha) de-a lungul râului Buzău (cca 3.800 ha, mai ales, în perimetrele
Rîmnicelu şi Suligatu) etc.; în Câmpia Tecuciului (cca 13.000 ha), la Hanul
Conachi, Şerbăneşti, Lieşti, Tecuci, în Câmpia de Vest (cca 32.000 ha), la Valea
lui Mihai, Urziceni etc.(Şt.Puiu-1980).
Materialul parental. Condiţia pedogenetică caracteristică pentru
formarea şi evoluţia psamosolului, este aceea legată de material parental,
reprezentat prin depozite nisipoase sau nisipo-lutoase, sărace în materiale
argiloase şi avînd origine eoliană şi hidrică.
Vegetaţia. Permeabilitatea foarte mare la apă, face ca aceste nisipuri să
fie uscate în partea superioară a dunelor şi mai umede în depresiunile dintre dune.
Acest lucru a făcut posibilă dezvoltarea unor pădurici de stejar brumăriu (Quercus
pedunculiflora), în locurile mai joase, unde apa freatică este la mică adîncime
(rămăşiţe se mai găsesc în regiunea nisipoasă a Olteniei); stejar (Quercus robur)
şi gorun (Quercus cerris), se găsesc în nisipurile din Moldova. Specii ierboase
tipic psamofite sînt Polygonum arenarium, Centaurea arenaria, Ceratocarpus
arenarius, Helycrysum arenarium, Mollugo cerviana, Tribulus terrestris, Tragus
racemosus, Astragalus varius şi altele. În ultimul timp, aceste nisipuri au început
să fie fixate prin plantaţii de salcîm (Robinia pseudacacia), pin negru (Pinus
nigra) şi cultivate cu pepeni verzi, secară, viţă de vie, etc.
Climatul. Psamosolurile se formează atît în zone uscate, cît şi în zone
umede, cu precipitaţii medii anuale de la 400 mm pînă la 600 mm şi cu
temperaturi ridicate până la moderate, respectiv temperaturi medii anuale care
oscilează de la circa 110 C şi coboară la 7 - 80 C. Vînturile din zonă se manifestă
cu intensitate mare şi fiind destul de frecvente, favorizează mobilizarea,
transportul şi depunerea materialului nisipos, determinînd un aspect
geomorfologic, de dune.
Procese pedogenetice. Prezenţa la suprafaţa profilului, cît şi la nivelul
orizontului de suprafaţă, a unor cantităţi reduse de resturi organice, rămase de la
vegetaţia ierboasă şi lemnoasă după parcurgerea ciclurilor biologice, determină
formarea şi acumularea la nivelul orizontului de bioacumulare, a unei cantităţi
reduse de humus. Procentul redus de fracţini fine, determină în cazul
psamosolurilor, o coeziune scăzută, Deflaţia eoliană, face ca solificarea să fie
întreruptă, astfel încît psamosolul să evidenţieze un profil slab conturat şi puţin
evoluat.

452
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Profilul de sol. Psamosolurile tipice prezintă un profil slab diferenţiat,

de tip: Ao - C.
Orizontul Ao are o grosime de 10 cm - 40 cm şi o culoare brună, brun-
cenuşiu, brun-deschis.
Subiacent orizontului de bioacumulare, se evidenţiază materialul parental
nisipos sau nisipo-lutos, respectiv orizontul C. Profilul nu conţine neoformaţii
specifice.
Proprietăţi. Psamosolurile au textură nisipoasă şi/sau luto-nisipoasă.
Textura grosieră a psamosolulrilor, face ca aceste soluri să prezinte o
permeabilitate ridicată pentru apă şi aer. Datorită conţinutului redus de humus şi a
vegetaţiei slab reprezentate, prezintă o structură grăunţoasă slab formată, sau sunt
nestructurate. Proprietăţile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt
relativ puţin favorabile. Sunt sărace în humus, respectiv un conţinut de circa 1g
%, evidenţiind o rezervă foarte scăzută pe adîncimea de 0-50 cm, de circa 60 t/ha.
Gradul de saturaţie în baze, coboară de la 100% pînă la circa 60% - 70%.
Psamosolurile sunt soluri slab alcaline - neutre sau slab acide, valorile pH
cuprinse între 6,2 şi 7,8.
Subtipuri. Psamosolul prezintă următoarele subtipuri: psamosol distric
(di), care are proprietăţi districe; psamosol eutric (eu), care prezintă proprietăţi
eutrice; psamosol calcaric (ka), care are carbonaţi în orizontul de bioacumulare;
psamosol molic (mo), care are la suprafaţa profilului un orizont de bioacumulare
de tip Am; psamosol umbric (um), care are la suprafaţa profilului un orizont de
bioacumulare de tip Au; psamosol gleic (gc), care evidenţiază proprietăţi gleice,
respectiv un orizont de gleizare, de tip Gr; psamosol sodic (ac), care are un
orizont hiposodic, de tip ac; psamosol salinic (sc), care prezintă pe profil un
orizont salinizat, de tip sc.
Fertilitatea şi folosinţa. Rezerva redusă de humus şi elemente de
nutriţie, fac ca psamosolurile să aibă o fertilitate naturală scăzută. Psamosolurile
sunt slab productive sau neproductive, deoarece sunt supuse frecvent fenomenului
de deflaţie eoliană. Pot fi folosite cu succes în cultura viţei de vie, a pomilor
(piersic, prun, cais, vişin, nuc), a plantelor tehnice (tutun, ricin, floarea soarelui,
cartof), a secarei, a leguminoaselor pentru boabe (fasolea, lupinul, fasoliţa), a
plantelor furajere (iarbă de Sudan, porumb pentru siloz, borceag de toamnă), a
legumelor (tomate, castraveţi, dovlecei, varză, ceapă).( Şt. Puiu-1980).
În vederea ameliorării se recomandă realizarea de plantaţii forestiere de
protecţie: salcâm, pin negru, plop negru hibrid etc.; acoperirea terenului cu un
strat de paie, coceni etc.; colmatarea cu mâl; aplicarea de preparate chimice, care
formează la suprafaţa terenului o peliculă protectoare şi contribuie la structurarea
solului.

453
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Sunt utilizate ca măsuri propriu-zise de ameliorare : irigarea; încorporarea

masivă de gunoi de grajd; aplicarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu;
folosirea îngrăşămintelor verzi.

22.4. Aluviosol (As)

Aluviosolul este definit prin prezenţa la suprafaţa profilului a unui orizont
de bioacumulare, de tip Am, Au, sau Ao, a cărui grosime este cuprinsă între 20 cm
şi 50 cm, urmat subiacent de materialul parental, reprezentat de depozite
fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente, avînd orice textură, de la nisipoasă
până la argiloasă şi o grosime de cel puţin 50 cm. S.R.T.S-2003, include în cadrul
aluviosolului, trei tipuri de sol din clasificarea I.C.P.A-1980 şi anume: solurile
aluviale, protosolurile aluviale şi coluvisolurile.
Răspândire. Aluviosolurile sunt răspândite pe unităţi de relief tinere,
recente sau actuale, formate sub influenţa apelor curgătoare din zona deltelor,
arealelor cu lacuri sau foste lacuri, ieşite sau nu de sub influenţa revărsărilor, sau
inundate numai la intervale mari de timp, situate în Lunca şi Delta Dunării şi în
luncile tuturor apelor curgătoare din România: Prut, Siret, Bistriţa, Bîrlad, Jiu,
Olt, Argeş, Prahova, Ialomiţa, Buzău, , Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, Bega etc.
Materialul parental. Formarea şi evoluţia aluviosolurilor este
determinată, de prezenţa depozitelor fluviatile lacustre recente şi a celor aluviale,
ca urmare a acţiunii coraborate a apelor curgătoare şi a lacurilor fluviale.
Vegetaţia. Deşi se găsesc în zone foarte variate (de la cîmpie şi pînă la
munte), datorită îndeosebi regimului specific de umiditate, caracteristic pentru
zona de luncă, unde se formează şi evoluează, prezintă o vegetaţie naturală
caracteristică formată din specii arborescente şi ierboase.
Vegetaţia lemnoasă de pe malul rîurilor, numită şi zăvoi, este formată din
esenţe moi de salcie, plop şi alte specii. Zăvoaiele de la cîmpie şi deal sînt formate
din plesnitoare (Salix fragilis), răchită albă (Salix alba), Salix triandra, Salix
viminalis, plop alb (Populus alba), plop negru (Populus nigra), plop hibrid
(Populus x canescens), arin negru (Alnus glutinosa), ulm (Ulmus laevis, U.
foliacea) şi izolat, pe suprafeţe mici, Tamarix ramosissima (mai ales în sudul
ţării); în ultimul timp s-a plantat masiv plop canadian (Populus canadensis) şi
diferiţi hibrizi.
Zăvoaiele din regiunea de deal– munte sînt formate din salcie căprească
(Salix caprea), Salix incana, Alnus viridis şi cu o largă amplitudine ecologică
Salix pentandra, Salix purpurea, S. cinerea care vegetează de la cîmpie şi pînă în
454
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

regiunea subalpină. Pe terenurile din luncă ceva mai înalte unde apa freatică se
găseşte la o adîncime ceva mai mare, cresc esenţe lemnoase tari formînd păduri
numite şleau de luncă:
În regiunea de cîmpie – deal vegetează stejarul (Quercus robur), cerul
(Quercur cerris), gîrniţa (Quercus frainetto), teiul (Tilia tomentosa), frasinul
(Fraxinus excelsior) şi altele; în regiunea de deal – munte vegetează gorunul
(Quercus petraea), plopul tremurător (Populus tremula), mesteacănul (Betula
verrucosa) şi cu o largă amplitudine ecologică (de la cîmpie şi pînă la munte)
ulmul de munte (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), alunul (Corylus
avellana), iar dintre arbuşti sîngerul (Cornus sanguinea), păducelul (Crataegus
monogyna), cătina de rîu (Hippophae rhamnoides) şi altele. Între copacii din din
zăvoi se găsesc fosrte multe specii ierboase care aparţin la mai multe familii
botanice: Ranunculus repens, Potentilla anserina, P. supina, Prunella vulgaris,
Inula britannica, Pulicaria vulgaris, Bidens tripartita, Agrostis alba şi altele. Pe
suprafeţe mari, neocupate de vegetaţia lemnoasă de luncă se găsesc pajişti a căror
compoziţie floristică, cu o bună valoare furajeră, aparţine la mai multe familii
botanice: coada vulpii (Alopecurus pratensis, firuţă (Poa pratensis), timoftică
(Phleum pratensis), raigras (Lolium perenne), Agrostis alba, Trifolium pratense,
T. campestre, T. arvense, Medicago falcata, pirul tîrîtor (Agropyron repens),
Agrostis tenuis, Falcaria vulgaris, Salvia pratensis şi altele.
Procese pedogenetice. Din punct de vedere al solificării, aluviosolul se
caracterizează prin bioacumulare redusă, ca urmare a depunerilor succesive de
aluviuni, care împiedică instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei.
Profilul de sol. Protosolurile aluviale tipice, evidenţiază următoarea
morfologie: Ao - C.
Orizontul Ao este adesea stratificat şi are o grosime de 20 cm - 50 cm.Are
culoare brun-cenuşiu sau brun-negru, textură care diferă în funcţie de natura
materialului parental şi o structură grăunţoasă medie, spre slab evidenţiată.
Materialul parental, sau orizontul C, este constituit din depozite fluviatile,
fluviolacustre, lacustre recente şi aluviale. Nu prezintă neoformaţiuni specifice.
Proprietăţi. Aluviosolul are textură diferită, de la fină la grosieră,
nediferenţiată pe profil. Sunt soluri nestructurate, dar pot prezenta la suprafaţă , o
masă fragmentată, ca urmare a acţiunii proceselor de uscare şi crăpare ce au loc
după retragerea apelor de revărsare. Conţinutul de humus este de 2-3 g%.
Aprovizionarea cu humus şi substanţe nutritive, depinde de textură, fiind
redusă în cazul aluviunilor grosiere şi mai ridicată la aluviunile fine.
Gradul de saturaţie cu baze este ridicat, datorită prezenţei carbonatului de
calciu. Aluviosolurile au o recţie slab alcalină sau neutră.

455
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Fertilitatea şi folosinţa. Aluviosolurile prezintă o fertilitate naturală

relativ bună, fiind utilizate de obicei pentru agricultură. Fertilitatea depinde de
gradul şi orientarea solificării. Solificarea se opune tendinţei de reducere rapidă a
rezervelor de substanţe nutritive din materialul aluvial.
Pe măsura avansării solificării, se formează soluri corespunzătoare
condiţiilor de solificare generale sau locale respective, fertilitatea aluviosolului,
oscilînd în acelaşi sens. O evoluţie nefavorabilă a fertilităţii are loc în cazurile în
care solificarea este orientată în direcţia salinizării, alcalizării, gleizării etc.(Şt.
Puiu-!980).
Regimul hidric nefavorabil, determină o reducere a fertilităţii. Dintre
măsurile ameliorative ce trebuie aplicate pe aluviosoluri, în vederea introducerii
acestor suprafeţe în circuitul agricol, cît şi pentru menţinerea şi ridicarea
fertilităţii, menţionăm: îndiguirea, aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale
şi de amendamente calcaroase.
Pe aluviosoluri poate fi cultivat un sortiment larg de plante, care cuprinde
aproape întreaga gamă de culturi specifice condiţiilor din ţara noastră; porumb,
sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cartofi, orez, grâu, plante de nutreţ, legume, viţă
de vie, pomi etc.

22.5. Entiantrosol (Et)

Entiantrosolul este cunoscut în clasificarea I.C.P.A.-1980, sub denumirea
de protosol antropic şi se defineşte ca fiind un sol constituit din diferite materiale
acumulate sau rezultate ca urmare a activităţii antropice şi care are o grosime de
cel puţin 30 cm, dacă materialul parental este scheletic, fără a avea alte orizonturi
diagnostice, în afara orizontului de tip Ao.
Răspândire. Se găsesc răspîndite pe terenurile situate la periferia
oraşelor, pe locuri de depunere a unor materiale rezultate în urma activităţilor
antropice: reziduuri industriale de la fabrici de ciment, de ceramică, de
îngrăşăminte, de produse alimentare, de la diferite combinate chimice,
petrochimice, siderurgice, miniere, material steril de la exploatările miniere,
material de sol sau de rocă, provenit de la executarea de şanţuri, canale, fundaţii,
şosele, căi ferate, nivelări de terenuri, terasări, materiale provenite de la
construcţii, reziduuri sau resturi menajere etc. (Şt.Puiu-1980).
Procese pedogenetice. În timp, materialele menţionate anterior, sunt
supuse proceselor de dezagregare şi alterare, urmate de o bioacumulare slabă, cu
evidenţierea la suprafaţă, a unui orizont de tip Ao.

456
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

Profilul de sol. Entiantrosolul tipic prezintă următoarea morfologie: Ao

- AC sau AR - C sau R. Pentru evidenţiere, se prezintă profilul unui entiantrosolul
tipic de la Căpuş, care are următoarele orizonturi: Ao - AC – C.
Orizontul Ao - are o grosime de 12-18 cm, brun gălbui (10YR 6/4) în
stare uscată efervescenţă moderată, textură mijlocie, structură glomerulară -
grăunţoasă slab stabilă, face efervescenţă.
Orizontul AC - are grosimea de 20-40 cm, culoare brun-gălbui închis (10
YR 4/4) în stare umedă brun-gălbui (10 YR 5/4) în stare uscată, textură lutoasă
argiloasă, nestructurat; face efervescenţă.
Orizontul C - material decopertat alcătuit din marnă, argilă şi sol vegetal
(în proporţie foarte mică) transportat şi depus în straturi groase de 1-3 m.
Protosolurile antropice sunt constituite, din materiale foarte variate, rezultate în
urma unor activităţi umane, într-un stras gros de cel puţin 50 cm.
Se menţionează că, orizonturile de diagnostic folosite în definirea
subtipului de protosol antropic nu trebuie considerate ca orizonturi pedogenetice,
aşa cum au fost definite pentru celelalte tipuri, ci reprezintă, de fapt, material
parental transportat şi depus, în care apar fragmentar, parte din orizonturile
diagnostice respective.
Protosolurile antropice au proprietăţi extrem de variate, în funcţie de
natura materialelor depuse, de grosimea acestora, de stadiul lor de transformare
etc. .(D. Vasile- 2005).
Proprietăţi. Textura entiantrosolului poate fi nisipoasă pînă la argiloasă,
în funcţie de natura materialelor depuse. Structura este glomerulară sau
grăunţoasă slab evidenţiată la nivelul orizontului de suprafaţă, sau lipsit de
structură dacă materialul depus este recent. Conţinutul în humus şi elemente
nutritive, este redus cu excepţiaentiantrosolului format pe depozite organice.
Reacţia este de la acidă pînă la alcalină, în funcţie de natura materialului antropic
depus. Majoritatea proprietăţilor fizice, chimice, hidrofizice şi de aeraţie sunt
defavorabile.
Subtipuri. Entiantrosolul prezintă următoarele subtipuri:
entiantrosol urbic (ur), format pe materiale parentale antropogene
minerale urbice, provenite din resturi de construcţii,
entiantrosol rudic (ru), format pe materiale parentale scheletice, de cel
puţin 30 cm grosime;
entiantrosol garbic (ga), format pe deşeuri organice; entiantrosol spolic
(si), format pe materiale provenite de la haldele de steril, material de dragaj şi
materiale de la construcţia şoselelor;
entiantrosol mixic (mi), format pe materiale antropogene mixice, care
prezintă fragmente de orizonturi de diagnoză aşezate la întâmplare;
457
 Eugen Teodorescu-Soare – Pedologie

entiantrosol de reducţie (re), format pe deşeuri care produc emisii de gaze

şi care determină condiţii de anaerobioză;
entiantrosol psamic (ps), care are o textură grosieră, cel puţin în primii
50 cm;
entiantrosol pelic (pe), care prezintă o textură fină, cel puţin în primii 50
cm;
entiantrosol copertic (ct), care este copertat cu sol humifer, de peste 10-
15 cm grosime;
entiantrosol litic (li), care evidenţiază un orizont R în intervalul 20-50
cm;
entiantrosol lito-placic (Ip), care are un strat compact artificial (pavat,
betonat, pietruit, asfaltat).(S.R.T.S.-2003).
Fertilitatea şi folosinţa. Entiantrosolurile prezintă o fertilitate care
variază în funcţie de natura materialului depus.
Ridicarea fertilităţii se realizează prin îmbunătăţirea proprietăţilor fizice
defectuoase a acestor soluri, respectiv aplicarea de îngrăşăminte chimice,
îngrăşăminte organice fermentate, îngrăşăminte verzi şi administrarea de
amendamente calcaroase, în cazul reacţiei acide a acestor soluri.Pentru
amplificarea fertilităţii se recomandă cultivarea de plante furajere şi leguminoase.
După refacerea biologică, în urma aplicării unui complex de măsuri
ameliorative, entiantrisolurile pot căpăta utilizare agricolă, obţinîndu-se rezultate
satisfăcătoare în pomicultură şi viticultură, legumicultură şi silvicultură, cît şi
pentru cultura mare şi plante tehnice.

458