1.1.

IMPORTANŢA TEHNOLOGIEI
PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
 Producţia agricolă vegetală este reprezentată de seminţele şi
fructele unor plante cultivate (cereale, leguminoase pentru seminţe,
oleaginoase etc.); tulpinile plantelor textile (in, cânepă); rădăcini şi
tuberculi (sfeclă, cartof); partea aeriană a plantelor (plante medicinale şi
furajere); sau alte organe (frunze de tutun, conuri de hamei).
 Produsele agricole proaspăt recoltate pot suferi în scurt timp
degradări care le micşorează sau chiar le compromit în totalitate
valoarea lor de întrebuinţare, dacă nu se iau din vreme măsurile
adecvate.
 Unele produse agricole, cum sunt seminţele şi fructele, care conţin în
momentul recoltării o cantitate mare de apă, necesită uscarea înainte
de depozitarea în vederea păstrării.
 Acestea pot conţine o cantitate mare de corpuri străine, care
depreciază calitatea, îngreuiază păstrarea, ceea ce impune curăţirea
lor înaintea depozitării.
 Unele produse agricole, la recoltare sunt atacate de diferite
microorganisme fitopatogene sau de dăunători, a căror prezenţă
afectează atât valoarea de întrebuinţare, cât şi capacitatea de păstrare
ale acestora.
OBIECTUL DISCIPLINEI DE TEHNOLOGIA PĂSTRĂRII
RODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
 În vederea aplicării celor mai eficiente măsuri de depozitare,
condiţionare şi conservare a produselor agricole este necesar
ca, în momentul recepţionării, acestea să fie supuse unor
analize pentru determinarea unor indici calitativi. Cunoaşterea
acestora se impune şi pentru calculul valorii produselor, pentru
justificarea gestiunii şi în mod special, pentru stabilirea
destinaţiei acestor produse.
 Având în vedere aceste considerente, cursul de
“Tehnologia păstrării produselor agricole vegetale” are
ca obiect de studiu complexul de operaţiuni efectuate cu
scopul îmbunătăţirii calităţii produselor agricole şi
pentru conservarea lor în bune condiţii, începând de la
recoltare şi până la livrarea lor pentru consumul
alimentar, furajer, industrial, export sau pentru
însămânţare.
CUPRINS
CAPITOLUL
INTRODUCERE
1.1. Importanţa conservării şi păstrării produselor agricole vegetale
1.2. Obiectul disciplinei de conservarea şi păstrarea produselor
agricole vegetale; legătura cu alte discipline
• CAPITOLUL 2
• CLASIFICAREA, CARACTERELE MORFOLOGICE, ANATOMICE ALE
SEMINŢELOR ŞI ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE MASEI DE BOABE
• 2.1. Clasificarea boabelor destinate consumului alimentar, furajer
• sau industrializării
• 2.2. Structura seminţelor (boabelor)
• 2.3. Caracterele morfologice şi anatomice ale boabelor
• 2.3.1. Caracterele generale ale boabelor de cereale
• 2.3.2. Caractere specifice boabelor de cereale
• 2.3.3. Caractere generale ale seminţelor leguminoase comestibile
• 2.3.4. Caracterele seminţelor plantelor oleaginoase
• 2.4. Însuşirile fizice ale masei de boabe
• 2.4.1. Curgerea seminţelor şi formarea taluzului natural
• 2.4.2. Autosortarea produselor
• 2.4.3. Densitatea şi spaţiul intergranular al masei de boabe
• 2.4.4. Sorbţiunea boabelor
• 2.4.4.1. Higroscopicitatea seminţelor şi umiditatea de echilibru
• 2.4.5. Termoconductibilitatea boabelor
• CAPITOLUL 3
• PROCESELE FIZIOLOGICE DIN MASA DE BOABE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRI
• 3.1. Respiraţia boabelor
• 3.2. Maturarea seminţelor după recoltare (postmaturarea)
• 3.3. Încingerea masei de boabe în timpul păstrării
• 3.4. Germinaţia seminţelor în timpul păstrării
• CAPITOLUL 4
• ÎNSUŞIRILE DE CALITATE ALE MASEI DE SEMINŢE
• 4.1. Însuşirile organoleptice
• 4.2. Însuşirile ponderale
• 4.3. Puritatea produselor agricole
• 4.4. Umiditatea seminţelor
• 4.5. Uniformitatea boabelor
• 4.6. Sticlozitatea
• 4.7. Însuşirile biochimice ale produselor agricole vegetale destinate
păstrării
• CAPITOLUL 5
• CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
• 5.1. Construcţii de depozitare pe orizontală
• 5.1.1. Platformele descoperite
• 5.1.2. Platformele acoperite sau şoproanele
• 5.1.3. Arioaiele demontabile
• 5.1.4. Pătulele
• 5.1.5. Magaziile
• 5.2. Spaţii de depozitare pe verticală: silozurile
• 5.2.1. Silozurile de lemn
• 5.2.2. Silozurile din cărămidă
• 5.2.3. Silozurile metalice
• 5.2.4. Silozurile din beton armat
• UTILAJE ŞI INSTALAŢII UTILIZATE ÎN CADRUL SPAŢIILOR DE
DEPOZITARE A PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• 6.1. Utilaje şi instalaţii pentru manipularea produselor agricole vegetale
• 6.1.1. Instalaţii şi utilaje fixe de transport pe orizontală
• 6.1.1.1. Transportoarele cu bandă
• 6.1.1.2. Transportoarele cu racleţi
• 6.1.1.3. Transportoarele cu melc
• 6.1.2. Utilaje fixe de transport pe verticală (elevatoarele)
• 6.1.3. Utilaje mobile de transport
• 6.1.3.1. Transportoarele mobile cu bandă
• 6.1.3.2. Transportoarele mobile cu bandă pentru porumb ştiuleţi
• 6.1.3.3. Transportorul mobil elicoidal
• 6.1.3.4. Maşina de aruncat cu bandă
• 6.1.4. Instalaţii de transport pneumatic
• 6.1.5. Instalaţii de manevrare şi descărcare
• 6.1.5.1. Instalaţiile de manevră
• 6.1.5.2. Instalaţii de basculare a autovehiculelor
• 6.2. Utilaje pentru curăţirea şi sortarea masei de seminţe
• 6.3. Batozele pentru porumb
• 6.4. Instalaţii de uscare
• 6.5. Instalaţii de desprăfuire
• 6.6. Instalaţii pentru aerarea activă a produselor
• 6.6.1. În magazii
• 6.6.2. Instalaţii pentru aerarea activă a produselor depozitate în silozuri
• 6.7. Instalaţii de comandă centralizată şi semnalizare
• 6.8. Instalaţii de comunicare internă
• 6.9. Sisteme de măsurare a condiţiilor de depozitare
• CAPITOLUL 7
• RECEPŢIONAREA PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• 7.1. Întocmirea planului de recepţionare
• 7.2. Asigurarea şi pregătirea spaţiului pentru depozitarea produselor
• 7.3. Pregătirea utilajelor şi instalaţiilor pentru recepţionarea, conservarea

• şi depozitarea produselor
• 7.4. Alte măsuri pentru organizarea recepţionării produselor
• 7.5. Recepţionarea calitativă a produselor
• CAPITOLUL 8
• CÂNTĂRIREA PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• CAPITOLUL 9
• COMPARTIMENTAREA ŞI DEPOZITAREA PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
• 9.1. Compartimentarea produselor pe specii
• 9.2. Compartimentarea în funcţie de umiditate
• 9.3. Compartimentarea în funcţie de conţinutul de corpuri străine
• 9.4. Compartimentarea în funcţie de starea sanitară
• 9.5. Compartimentarea în funcţie de masa hectolitrică
• 9.6. Compartimentarea în funcţie de alte particularităţi calitative
• 9.7. Compartimentarea în funcţie de tipul depozitului
• CAPITOLUL 10
• CURĂŢIREA ŞI SORTAREA PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• 10.1. Importanţă şi definiţie
• 10.2. Curăţirea şi sortarea seminţelor pe baza dimensiunilor
• 10.2.1. Cernerea
• 10.2.2. Triorarea
• 10.3. Curăţirea şi sortarea seminţelor pe baza însuşirilor de portanţă
• 10.4. Curăţirea şi sortarea seminţelor după formă
• 10.5. Curăţirea şi sortarea seminţelor după starea suprafeţei componentelor
• masei de seminţe
• 10.6. Curăţirea seminţelor pe baza rezistenţei mecanice a componentelor
• 10.7. Curăţirea şi sortarea seminţelor pe baza elasticităţii
• 10.8. Curăţirea şi sortarea seminţelor pe baza greutăţii specifice
• 10.9. Curăţirea şi sortarea seminţelor pe baza proprietăţilor electrice
• 10.10. Particularităţile eliminării din produse a corpurilor străine greu
• separabile şi sortarea seminţelor după mărime
• CAPITOLUL 11
• METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE

• 11.1. Conservarea produselor în stare uscată (prin uscare)

• 11.1.1. Uscarea produselor prin contact cu suprafeţe încălzite
• 11.1.2. Uscarea cu aer cald
• 11.1.3. Uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic
• 11.1.4. Uscarea în vid parţial
• 11.1.5. Influenţa procesului de uscare asupra însuşirilor calitative
• ale produselor agricole vegetale
• 11.1.6. Elementele care influenţează procesul de uscare
• 11.1.7. Particularităţile uscării produselor destinate consumului
• alimentar, furajer şi industrializării
• 11.2. Conservarea produselor la temperaturi scăzute
• 11.3. Conservarea produselor prin deshidrorefrigerare
• 11.4. Conservarea produselor prin aerare naturală şi activă
• 11.4.1. Aerarea naturală
• 11.4.2. Aerarea activă
• 11.4.3.Combinarea aerării active cu uscarea artificială (draierarea)
• 11.5. Autoconservarea produselor (conservarea anaerobă)
• 11.6. Conservarea chimică a produselor agricole vegetale
• 11.7. Conservarea produselor prin iradiere
• 11.8. Particularităţile conservării produselor agricole vegetale
• 11.8.1. Conservarea cerealelor
• 11.8.2. Conservarea leguminoaselor pentru seminţe
• 11.8.3. Conservarea seminţelor plantelor oleaginoase
• 11.8.4. Particularităţile păstrării şi conservării plantelor producătoare
• de fibre textile
• 11.8.5. Particularităţile conservării şi păstrării plantelor rădăcinoase
• şi tuberculifere
• 11.8.5.1. Sfecla pentru zahăr
• 11.8.5.1.1. Transformările fiziologice, chimice şi biochimice
• 11.8.5.1.2. Influenţa temperaturilor scăzute (gerului) asupra
• rădăcinilor de sfeclă
• 11.8.5.1.3. Influenţa transportului asupra sfeclei pentru zahăr
• 11.8.5.1.4. Criteriile care stau la baza alegerii sfeclei destinate păstrării
• 11.8.5.1.5. Organizarea bazelor de recepţionare, a recoltării şi păstrării sfeclei pentru
zahăr
• 11.8.5.1.6. Păstrarea sfeclei pentru zahăr pe diferite etape
• 11.8.5.2. Cartoful
• 11.8.5.2.1. Procesele fizice, biochimice şi microbiologice din tuberculii de cartof în
timpul păstrării
• 11.8.5.2.2. Păstrarea tuberculilor de cartof
• 11.8.5.2.3. Metode şi tehnica păstrării tuberculilor de cartof
• 11.8.6. Particularităţile conservării, procesării şi păstrării tutunului
• 11.8.7. Particularităţile conservării şi păstrării conurilor de hamei
• 11.8.7.1. Uscarea conurilor de hamei
• 11.8.7.2. Climatizarea hameiului.
• 11.8.7.3. Bonitarea hameiului
• 11.8.7.4. Ambalarea şi depozitarea
• 11.8.8. Particularităţile conservării şi păstrării plantelor aromatice
• şi medicinale
• 11.8.8.1. Uscarea
• 11.8.8.2. Ambalarea şi păstrarea
• CAPITOLUL 12
• COMBATEREA PRAFULUI DIN SPAŢIILE DE DEPOZITARE
• 12.1. Producerea prafului
• 12.2. Pericolul exploziilor de praf din depozitele de cereale şi prevenirea lor
• CAPITOLUL 13
• CONTROLUL PERIODIC AL STĂRII CALITATIVE LA PRODUSELE PENTRU
CONSUM
• CAPITOLUL 14
• PERISABILITATEA ÎN TIMPUL CONSERVĂRII ŞI GESTIONĂRII PRODUSELOR
AGRICOLE
• CAPITOLUL 15
• COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ŞI CIUPERCILOR DIN DEPOZITE ŞI DIN
PRODUSELE AGRICOLE VEGETALE
• 15.1. Combaterea dăunătorilor
• 15.1.1. Locurile unde se pot dezvolta dăunătorii şi modul de răspândire a acestora
• 15.1.2. Dăunătorii cu importanţă economică din spaţiile de depozitare
• 15.1.3. Mijloacele de combatere a dăunătorilor
• 15.1.3.1. Mijloacele preventive
• 15.1.3.2. Mijloacele curative
• 15.2. Combaterea ciupercilor din depozite
• CAPITOLUL 16
• CALCULAREA UTILULUI DE ÎNREGISTRARE ŞI A VALORII PRODUSELOR ÎN
FUNCŢIE DE CALITATE
• 16.1. Stabilirea utilului de înregistrare
• 16.2. Calcularea valorii de plată a produselor recepţionate
• CAPITOLUL 17
• PROTECŢIA MUNCII ŞI PAZA CONTRA INCENDIILOR ÎN BAZELE DE
RECEPŢIONARE ŞI SILOZURI
• 17.1. Protecţia muncii
• 17.2. Prevenirea şi stingerea incendiilor la bazele de recepţie şi silozuri
• BIBLIOGRAFIE
• LEGĂTURA CU ALTE DISCIPLINE
 Botanica furnizează date referitoare la caracteristicile morfologice şi anatomice ale
produselor (seminţe, fructe, tuberculi, tulpini etc.) ce trebuie conservate şi păstrate.
 Agrochimia şi biochimia înlesnesc cunoaşterea compoziţiei chimice a produselor
agricole vegetale şi insectofungicidele necesare atât tratării produselor, spaţiilor de
depozitare cât şi conservării acestor produse.
 Protecţia plantelor (microbiologia, fitopatologia şi entomologia)
 Fiziologia plantelor prin studierea proceselor fiziologice (respiraţie, transpiraţie etc.)
ce au loc în produse serveşte la elucidarea problemelor privitoare la încingerea,
germinaţia şi deprecierea produselor.
 Agrotehnica şi fitotehnia, prin tehnicile de cultivare (în general şi pe specii de plante)
permit dirijarea anumitor parametri tehnologici în scopul măririi calităţii produselor.
 Mecanizarea agriculturii dă soluţii constructive şi de exploatare a maşinilor şi
utilajelor folosite în procesul de conservare şi păstrare a produselor agricole (maşini de
sortat şi curăţat, utilaje de transport, instalaţii de uscare, de captarea prafului,
condiţionare etc.).
 Construcţii agricole – disciplina ce permite cunoaşterea principiilor de construcţie a
spaţiilor de depozitare (magazii, şoproane, silozuri etc.).
 Climatologia agricolă oferă date asupra evoluţiei factorilor climatici care pot influenţa
pozitiv sau negativ unele lucrări de conservare şi păstrare a produselor agricole
vegetale.
 Ştiinţele economice (economia agrară, management, marketing etc.) oferă soluţii
economice privind destinaţia unui produs în funcţie de calitate şi valorificarea cât mai
eficientă a produselor.
 Dreptul agrar furnizează cunoştinţe cu privire la legislaţia agricolă ce trebuie
respectată în producerea şi controlul calităţii şi circulaţia seminţelor.
 Disciplina de “Tehnologia păstrării produselor agricole vegetale”mai utilizează
cunoştinţe din biofizică (izotopi radioactivi), matematică şi informatică.
 ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE MASEI DE BOABE
• În toate operaţiunile tehnice (manipulare, transport, curăţire,
sortare, aerare, dezinsectizare, uscare, conservare etc.)care se
efectuează de la treierarea şi până la utilizarea seminţelor în
diferite scopuri (industrie, alimentaţie, furajare, însămânţare etc.)
îşi pun amprenta însuşirile fizice ale seminţelor şi a masei de
seminţe, dintre care, mai importante:
• curgerea seminţelor şi a masei (friabilitatea) seminţelor;
• autosortarea;
• porozitatea şi densitatea;
• sorbţiunea şi higroscopicitatea;
• termoconductibilitatea.
• Curgerea seminţelor şi formarea taluzului natural
• Însuşirea seminţelor şi a masei de seminţe de a se deplasa pe un
plan înclinat, formând o pantă naturală cu un anumit unghi faţă
de orizontală se numeşte capacitate de curgere sau
friabilitate.
• Dacă pe o suprafaţă plană cade liberă o cantitate de seminţe,
acestea se aşază într-o grămadă care capătă forma unui con, a
cărui generatoare poartă denumirea de taluz natural. Unghiul
dintre orizontală şi panta formată prin curgerea produselor poartă
denumirea de unghiul taluzului natural. În timpul căderii, boabele
se rostogolesc pe generatoarea (panta) conului, fără să-şi
modifice unghiul taluzului natural.
 Capacitatea de curgere (friabilitatea)
• Are o mare importanţă pentru practică, de unghiul taluzului
natural ţinându-se seama obligatoriu la construirea
depozitelor pentru seminţe, a instalaţiilor de transport şi
curăţire prin cădere liberă (elevatoare, transportoare
pneumatice, maşini de curăţit şi sortat etc.) (fig. 2.1.).

Fig. 2.1. – Curgerea seminţelor prin cilindrii triori

• Pentru măsurarea unghiului taluzului natural se pot folosi diferite
dispozitive. La îndemâna oricui este folosirea unui vas de sticlă de
forma unei prisme dreptunghiulare care se aşază în poziţie
verticală, se umple 3/4 cu seminţe şi se răstoarnă lent în poziţie
orizontală. Prin răsturnarea vasului, partea de produs liberă (care
nu este în contact cu pereţii vasului) capătă forma unei pante cu o
înclinaţie ce poate fi măsurată de la exteriorul prismei cu ajutorul
unui raportor (fig. 2.2.).

Fig. 2.2. – Prismă dreptunghiulară din sticlă

pentru măsurarea unghiului taluzului natural
(după Thierer L.V. şi colab., 1971)
• Capacitatea de curgere este influenţată de
următorii factori:
• a. Forma boabelor. Cel mai mic unghi al taluzului natural, deci,
cea mai mare capacitate de curgere o au boabele sferice. Pe
măsură ce forma seminţelor se îndepărtează de cea sferică,
capacitatea de curgere se micşorează (exemplu: seminţele de
mazăre uscată au unghiul taluzului natural de cca 22 grade, iar
boabele de orez, cca. 38 grade).
• b. Starea suprafeţei boabelor. Seminţele cu suprafaţa netedă
şi lucioasă (la fasole, ricin) au capacitatea de curgere mai mare
decât cele cu suprafaţă rugoasă, cu asperităţi, perişori (orz, ovăz,
orez nedecorticat, bumbac) sau cele şiştave, zbârcite.
• c. Conţinutul de umiditate a seminţelor. Pe măsura creşterii
conţinutului de umiditate, în general, se reduce foarte mult
capacitatea de curgere la majoritatea seminţelor. Excepţie fac cele
care au formă perfect sferică, la acestea capacitatea de curgere
fiind foarte puţin influenţată de umiditate (tab. 2.1 şi fig. 2.3.).
 Tabelul 2.1
Influenţa umidităţii asupra unghiului taluzului natural
(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

Unghiul Unghiul
Produs Umidita Umidita
taluzului Produsul taluzului
ul te % te %
(grade) (grade)

15,3 30,0 14,6 32,0

Grâu Ovăz
22,1 38,0 20,7 41,0

11,1 23,0 10,6 28,0

Secară Soia
17,8 34,0 15,8 32,0

11,9 28,0 12,7 30,5

Orz Lupin
17,8 32,0 21,2 30,5

Fig. 2.3. – Influenţa umidităţii masei de

seminţe asupra unghiuluitaluzului natural:
(după Trisveaţchi L.A., 1970)
1 – grâu;
2 – mazăre;
3 – linte;
4 – soia;
5 – bob furajer
d. Conţinutul şi natura corpurilor străine. În cazul în care masa de seminţe conţine o
cantitate mare de impurităţi uşoare (paie, pleavă, ariste, ciocălăi, frunze, sfori) sau de
seminţe de buruieni cu suprafaţa rugoasă şi cu posibilităţi de agăţare, capacitatea de
curgere a acesteia se reduce considerabil ori se poate pierde în totalitate. Dacă aceste
componente sunt în cantitate mare iar forma , starea suprafeţei, umiditatea sunt
defavorabile curgerii, masa de seminţe îşi pierde în totalitate capacitatea de curgere,
îngreuind lucrările de încărcarea sau golirea mecanizată a depozitelor, alimentarea
utilajelor de curăţire, uscare sau chiar înfundarea maşinilor şi utilajelor.
e. Felul, forma şi starea suprafeţei pe care se face curgerea. Când suprafeţele sunt
înclinate, netede şi lucioase, capacitatea de curgere este mai ridicată decât în cazul
celor cu asperităţi. Prin conductele cu secţiunea circulară, curgerea este mai rapidă
decât prin cele cu secţiune pătrată aşezată în colţ (cu un unghi de îmbinare a
suprafeţelor in jos). În afară de aceşti factori, unghiul taluzului natural este influenţat
şi de specia produsului (tab. 2.2).

Tabelul 2.2.
Unghiul taluzului natural la seminţe de diferite specii

Unghiul taluzului Unghiul taluzului

Produsul Produsul
minim Maxim Minim maxim
Grâu 23 38 Porumb 30 40
Secară 23 38 Floarea soarelui 31 45
Orz 28 45 Mazăre 22 28
Ovăz 31 54 Ricin 34 46
Orez 37 45 In 24 34
 Fig. 2.4. – Forma pâlniei şi canalul de
• Indiferent de aceşti factori curgere după golirea unei cantităţi de
s-a constatat că la golirea 1/3 – 1/4 din capacitatea celulei cu
celulei se formează, la diametru mare
(după Thierer L.V. şi colab., 1971)
început, în partea
inferioară a masei de
boabe un canal prin care
curge o cantitate de
produs, în primul rând, de
la fundul celulei.
• Apoi acest canal (central
sau lateral) se prelungeşte
ajungând până la pâlnia
formată la suprafaţa
lotului, luând diferite forme
în funcţie de factorii
amintiţi (fig. 2.4.).
•În funcţie de diametrul, înălţimea celulei şi poziţia gurii de alimentare faţă de
cea de evacuare s-au stabilit trei forme de curgere a produselor din celulele
silozurilor: curgere normală,curgere simetrică şi curgerea asimetrică.

1. Curgerea normală (fig. 2.5a) este caracteristică celulelor cu diametrul mare în comparaţie cu
înălţimea lor şi la care gurile de alimentare şi evacuare sunt aproximativ în acelaşi plan vertical. În
acest caz canalul din masa de seminţe se formează pe toată înălţimea stratului după scurt timp
de la începerea curgerii produsului; în continuare, în canalul de curgere sunt antrenate în mod
succesiv produsele începând de la partea superioară către cea inferioară a celulei.
2. Curgerea simetrică (fig. 2.5b) este specifică celulelor înalte şi înguste, la care în timpul
curgerii produsului se mişcă întregul lot, deplasarea fiind mai rapidă de-a lungul canalului care se
formează în produs, mai lentă spre zonele laterale. După evacuarea a cca. 50 % din capacitatea
celulei, curgerea devine normală.
3. Curgerea asimetrică (fig. 2.5c) este caracteristică celulelor cu diametrul foarte mare şi la care
gura de alimentare este asimetrică faţă de cea de evacuare. Evacuarea produsului se face în
mare parte pe straturi laterale, golindu-se în primul rând coloanele verticale din zonele
învecinate canalului de curgere ce se formează în masa lotului.

Fig. 2.5. – Curgerea produselor din celulele de siloz:

a – normală;
b – simetrică;
c - asimetrică
(după Thierer L.V., şi colab 1971)
 Autosortarea produselor
• Autosortarea produselor este însuşirea seminţelor şi a masei de seminţe în mişcare,
de a se aşeza în straturi în funcţie de mărimea, forma şi greutatea specifică a
componentelor. Acest proces se observă la umplerea sau golirea celulelor de
siloz, mai evidentă fiind la încărcarea mecanizată a celulelor înalte.
• Procesul de autosortare se mai produce şi în următoarele situaţii:
• la încărcarea mecanizată a depozitelor desfăşurată în plan orizontal (stratificarea
este mai puţin accentuată decât în celulele de siloz datorită înălţimii mai reduse de
cădere şi curenţilor de aer circulari de intensitate mai mică);
• la golirea prin căderea liberă a produselor din depozite;
• în timpul transportului produselor pe drumuri care produc şocuri şi trepidaţii
puternice mijloacelor de transport, în vagoane de cale ferată, la deplasarea pe
transportoare cu bandă, când componentele grele se separă spre baza lotului iar
impurităţile uşoare se adună la suprafaţa vracului;
• la cernerea produselor, datorită vibraţiilor sitelor, la rostogolirea seminţelor pe
panta taluzului natural.
• Pentru evitarea autosortării produselor în siloz, la gura de umplere a celulelor şi
la cea de evacuare se montează dispozitive speciale numite conuri de împrăştiere
care împiedică acumularea componentelor grele spre centrul celulei şi repartizarea
celor uşoare spre periferie. La proiectarea acestor conuri se ţine seama de forma
celulei, înălţimea şi suprafaţa acesteia, poziţia gurii de umplere, a celei de evacuare,
de tipul curgerii (normală, asimetrică, simetrică).
 Densitatea şi spaţiul intergranular al masei de boabe
• Totalitatea spaţiilor de aer dintre seminţele unui lot de produse constituie spaţiul
intergranular sau porozitatea lotului.
• Volumul ocupat de masa de seminţe, fără spaţiul intergranular reprezintă densitatea
(D) lotului. Atât porozitatea (P) cât şi densitatea (D) se exprimă în procente.
• Porozitatea se poate defini drept raportul dintre volumul spaţiilor intergranulare şi
volumul total ocupat de masa seminţelor şi se calculează cu formula:
V-v
• P= ---------- x 100
V

• în care:
• P – porozitatea (%);
• V - volumul total al masei de seminţe;
• v - volumul componentelor solide din lot.
• Densitatea este raportul dintre volumul ocupat de componentele solide din masa
produsului şi volumul total al lotului şi se determină cu formula:
• în care:

v
• D = ------ x 100
V
• D – densitatea (%);
• V - volumul total al masei seminţelor;
• v - volumul componentelor solide din lot.
• Porozitatea şi densitatea masei de boabe influenţează păstrarea şi conservarea produselor,
impunându-se în operaţiunile de:
– aerarea activă
– uscarea produselor
– gazarea produselor
 Porozitatea şi densitatea se diferenţiază în funcţie de
următorii factori:
• a) Mărimea şi forma componentelor solide ale masei de boabe.
• b) Starea suprafeţei componentelor.
• c) Umiditatea seminţelor.
• d) Procentul şi componentele corpurilor străine.
• c) Tipul depozitului.
Tabelul 2.3
Porozitatea medie la produsele depozitate

Produsul Porozitatea Produsul Porozitatea

Grâu 35-45 Mei 30-50

Secară 35-45 Porumb boabe 30-55

Orz 45-55 Floarea soarelui 55-80

Ovăz 50-70 Mazăre 40-45

Hrişcă 50-60 Lupin 40-45

Orez nedecorticat 50-65 In 30-50
 Sorbţiunea boabelor
• Prin sorbţie sau sorbţiune se înţelege proprietatea seminţelor (datorită structurii
coloidale capilar poroase) de a absorbi vapori de apă, substanţe chimice sau gaze din
mediul înconjurător şi se manifestă prin: adsorbţie, absorbţie, desorbţie,
condensare capilară şi chemosorbţie.
• Adsorbţia este însuşirea seminţelor de a reţine (fixa) la suprafaţa seminţelor vapori
de apă sau gaze fără ca acestea să intre în reacţii chimice cu substanţele chimice din
seminţe.
• Absorbţia este procesul de pătrundere a vaporilor de apă sau a gazelor în interiorul
seminţelor, datorită diferenţei de presiune osmotică între interiorul şi exteriorul
celulelor.
• Desorbţia este fenomenul prin care vaporii şi gazele sorbite de seminţe pot fi cedate
parţial sau total mediului înconjurător, în cazul în care presiunea sau concentraţia
acestora din mediul ambiant scade sau când temperatura acestora creşte.
• Condensarea capilară reprezintă procesul prin care vaporii nesaturaţi ai mediului
înconjurător, intrând în capilarele seminţelor devin saturaţi şi se condensează ca
urmare a atracţiei exercitată de pereţii capilarelor seminţelor.
• Chemosorbţia este absorbţia de către seminţe a vaporilor de apă şi gaze, însoţită
de reacţii care determină modificări chimice ale componentelor seminţelor.
• Procesul de sorbţiune prezintă interes în tehnica uscării, gazării, conservării,
păstrării, transportului şi prelucrării produselor agricole.
 Higroscopicitatea seminţelor şi umiditatea de
echilibru
• Higroscopicitatea (absorbţia şi desorbţia apei din boabe) reprezintă proprietatea
seminţelor de a absorbi umiditatea din aerul umed şi de a o ceda mediului extern mai
uscat.
• compoziţia chimică
• mărimea, structura şi integritatea seminţelor;
• umiditatea şi temperatura aerului atmosferic.
• În procesul de sorbţiune a vaporilor de apă din mediul extern se deosebesc două
faze:
• difuziunea exterioară – pătrunderea vaporilor de apă din aerul înconjurător în spaţiul
• intergranular al masei seminţelor şi
• difuziunea internă – procesul de migrare a vaporilor de apă din spaţiul intergranular
al masei de seminţe în interiorul boabelor.
• Schimbul de apă dintre aer şi seminţe are loc până când se stabileşte un echilibru
dinamic între presiunea vaporilor de apă din interiorul seminţelor şi cea din mediul
înconjurător (valorile celor două presiuni sunt identice), stare numită echilibru
higroscopic sau hidric.
• Umiditatea seminţelor la care încetează schimbul de apă între boabe şi aer se
numeşte umiditate stabilă sau umiditate de echilibru.
 Umiditatea Umiditatea de echilibru a grâului la temperatura de:
relativă a
aerului (%) -10°C -5°C 0°C 16-20°C 20-25°C

40 13,34 12,78 12,36 10,75 9,76 Tabelul 2.4

50 14,68 12,98 12,78 11,80 11,68 Influenţa umidităţii relative şi temperaturii
aerului asupra umidităţii de echilibru la grâu
60 15,46 13,82 13,68 12,92 12,72
(după THIERER L. V. şi colab., 1971)
70 16,23 15,31 14,92 14,82 -
80 18,52 17,67 17,45 16,83 -

Umiditatea relativă a aerului (%)

Produsul
20 40 60 70 80 90
Grâu 7,8 10,7 13,1 14,3 16,0 19,9 Tabelul 2.5.
Secară 8,3 10,9 13,5 15,2 17,4 20,8
Umiditatea de echilibru (%) a boabelor de
Orz 8,3 10,9 13,4 15,2 17,5 20,9 cereale la temperatura de 20°C (după THIERER
Ovăz 6,7 9,4 12,0 14,4 16,8 19,9 L. V. şi colab., 1971)
Orez decorticat 7,5 10,4 12,5 13,7 15,2 17,6
Mei 7,8 10,5 12,7 14,3 15,9 18,3
Porumb 8,2 10,7 13,2 14,9 16,9 19,2

Conţinutul de Umiditatea relativă a aerului (%)

Produsul
ulei (%)
20,2 49,3 57,1 78,7 87,5
Soia 20,0 5,10 6,31 8,95 13,97 18,89
In 38,5 4,10 5,50 7,07 9,43 12,25 Tabelul 2.6
Rapiţă 39,3 4,07 5,15 6,85 9,44 12,00 Umiditatea de echilibru (%) a seminţelor plantelor
oleaginoase la temperatura de 22°C
Floarea (după THIERER L. V. şi colab., 1971)
46,3 3,27 4,79 6,43 8,37 11,07
soarelui
Ricin 55,1 2,99 4,33 5,44 6,60 8,42
• Temperatura şi umiditatea atmosferică din timpul recoltării plantelor influenţează în
mare măsură conţinutul de apă al seminţelor.
• Când seminţele au cedat din umiditate datorită scăderii umidităţii aerului, în cazul
revenirii aerului la umiditatea iniţială seminţele nu ajung la umiditatea iniţială, ci va
exista o diferenţă de umiditate în minus.
• Diferenţa de umiditate constatată în final, a unui vrac de seminţe în cazul
amestecăriia două loturi cu umiditate diferită şi fenomenul se numeşte histerezis
sorbţional.
• Migrarea apei dinspre seminţele umede spre cele uscate începe după câteva ore de
la amestecarea seminţelor.

Tabelul 2.7
Durata uniformizării umidităţii unui lot de grâu ce conţine în amestec
boabe umede şi uscate

Intervalul de timp de la Umiditatea seminţelor (%)

amestecarea seminţelor Lotul I Lotul II
0 ore (la omogenizare) 9,6 23,20
5 ore 13,57 19,06
8 ore 14,45 18,28
24 ore 14,61 18,02
72 ore 15,86 16,74
 Termoconductibilitatea boabelor

• Termoconductibilitatea reprezintă capacitatea transmiterii căldurii de la un corp la

altul ca rezultat al diferenţei de temperatură dintre ele.
• Migrarea căldurii în masa de boabe are loc prin: conductibilitate calorică (conducţie),
convecţie şi iradiere calorică.
• a) Conductibilitatea calorică sau conducţia este trecerea căldurii printr-un
corp solid şi se exprimă prin coeficientul de conductibilitate care reprezintă cantitatea
de căldură necesară încălzirii cu 1°C a unui strat de boabe cu suprafaţa de 1 m2- şi
grosimea de 1m (1 m3 de seminţe) într-o oră .
• Conducţia este influenţată de umiditatea masei de seminţe fiind într-o relaţie direct
proporţională (pe măsura creşterii umidităţii seminţelor creşte şi conductibilitatea
calorică).
• Valoarea coeficientului de conductibilitate = 0,12 – 0,4 kcal/m2/h
- aerul .................................................. 0,02 kcal/m2/h
- grâu, orz ............................................. 0,1 – 0,4 kcal/m2/h
- apa ..................................................... 0,05 kcal/m2/h
- cuprul ................................................. 260-340 kcal/m2/h
• Convecţia reprezintă transmiterea căldurii într-un corp gazos sau lichid.
• Iradierea calorică este procesul prin care un corp expus unei surse de căldură se
încălzeşte. În cadrul metodelor de conservare a masei de seminţe, iradierea calorică
este folosită în procesul de uscare a produselor prin contactul boabelor cu suprafeţe
încălzite (conducte de calorifer) sau prin expunerea la soare.
• Datorită slabei conductibilităţi calorice a masei de seminţe, zonele situate departe de
stratul superior, de pereţii şi duşumeaua depozitului îşi menţin timp foarte îndelungat
temperatura din momentul depozitării.
• Din punct de vedere a capacităţii de conservare a masei de boabe, slaba conductibilitate
calorică are atât o însemnătate pozitivă cât şi una negativă.
 PROCESELE FIZIOLOGICE DIN MASA DE
BOABE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII
• Seminţele îşi continuă activitatea vitală şi după recoltare,
procesele fiziologice având intensitate diferită ca urmare a
influenţei unor factori şi mai ales a mediului înconjurător.
• Când aceşti factori favorizează intensificarea proceselor
fiziologice din masa de seminţe, există pericolul unor pierderi însemnate
şi a unor deprecieri sau degradări calitative. La procesele biologice ale
seminţelor se adaugă şi acelea ale microorganismelor şi insectelor sau
altor dăunători ce însoţesc masa de seminţe.
• Păstrarea produselor se bazează pe cunoaşterea tuturor
proceselor fiziologice şi fizico-chimice ce au loc în masa de
boabe în timpul depozitării,după care se întreprind măsuri tehnice
diferite în funcţie de zonă, de produs, de destinaţia produsului etc.
Necunoaşterea acestor procese, a cauzelor ce produc intensificarea lor,
neaplicarea la timp a măsurilor necesare determină modificări calitative
ale produselor şi deprecieri foarte grave.
• Procesele fiziologice cu importanţă pentru păstrarea
seminţelor sunt: respiraţia, maturizarea fiziologică, încingerea,
încolţirea şi germinaţia seminţelor în timpul păstrării.
 RESPIRAŢIA BOABELOR
• Respiraţia în timpul păstrării cuprinde procesele biochimice de oxidare a
hidraţilor de carbon şi a altor substanţe organice din seminţe, determinând o
pierdere de substanţă uscată, o modificare a compoziţiei chimice şi a însuşirilor
calitative ale seminţelor.
• Respiraţia este influenţată de următorii factori: umiditatea seminţelor,
prezenţa şi felul impurităţilor, prezenţa microorganismelor şi dăunătorilor în masa de
boabe, temperatura mediului înconjurător şi concentraţia de oxigen.
• În funcţie de condiţiile de mediu, se deosebesc două tipuri de respiraţie a
seminţelor: aerobă şi anaerobă.
• a). Respiraţia aerobă - se desfăşoară în condiţii normale de respiraţie, când sub
influenţa oxigenului din mediul înconjurător se produce oxidarea compuşilor organici,
mai ales a hidraţilor de carbon şi a grăsimilor, rezultând bioxid de carbon, apă şi o
cantitate diferită de energie. De exemplu, prin oxidarea completă a unei molecule de
glucoză rezultă:
C6H12O6 + 6 O2  6 CO2+ 6 H2O + 674 Kcal
• b). Respiraţia anaerobă - are loc în lipsa oxigenului din mediul extern şi este
caracteristică fermentaţiei alcoolice, acetice, rezultând în final: alcool etilic, acid
acetic, acid formic, oxalic etc. precum şi o cantitate de bioxid de carbon şi de căldură
mult mai redusă (numai o treime CO2 şi de aprope 30 ori mai puţină energie
calorică). Reacţia de oxidare anaerobă poate fi sintetizată în următoarea ecuaţie:
C6H12O6  2 C2H5 OH +2 CO2 + 22 Kcal
(alcool etilic)
• Oxigenul necesar oxidării anaerobe este preluat din moleculele monoglucidelor.
 Respiraţia este însoţită de următoarele fenomene:
• pierderea în greutate, datorită consumului de substanţe organice;
• reducerea procentului de oxigen, în favoarea bioxidului de carbon
eliminat;
• creşterea umidităţii şi a căldurii care rezultă în procesul de respiraţie
• Pierderile de substanţă organică, ca urmare a respiraţiei seminţelor se
pot stabili prin:
• determinarea bioxidului de carbon, ţinând seama de faptul că, pentru a
obţine 1 g CO2, se oxidează 0,6825 g glucoză în respiraţia aerobă şi 2,04
g glucoză în respiraţia anaerobă;
• prin cântărirea greutăţii iniţiale şi după un interval de timp (metoda
directă) a probelor de seminţe păstrate în aceleaşi condiţii cu întreg lotul şi
cu umiditate cunoscută.
• O imagine mai completă a procesului respiraţiei se obţine prin
determinarea oxigenului consumat şi a bioxidului de carbon eliminat,
raportul dintre volumul CO2 degajat şi O2 consumat reprezentând
coeficientul de respiraţie sau câtul respirator . În respiraţia aerobă,
Kr = 1.
• Tipul de respiraţie prezintă interes în practica păstrării seminţelor
destinate diferitelor scopuri. Pentru menţinerea însuşirilor
germinative la loturile destinate însămânţărilor şi la orzul pentru
bere este indicată respiraţia aerobă, iar pentru majoritatea
seminţelor destinate consumului este recomandată respiraţia
anaerobă, bioxidul de carbon contribuind la prevenirea dezvoltării
dăunătorilor şi a unui număr însemnat de microorganisme ce
însoţesc seminţele.
 Factorii care influenţează intensitatea respiraţiei sunt:
• a) Însuşirile botanice şi compoziţia chimică a seminţelor care alcătuiesc
lotul respectiv.
• În aceleaşi condiţii, intensitatea respiraţiei este mai scăzută la leguminoase, apoi
creşte la grâu, secară, ovăz, porumb, floarea-soarelui (cu cea mai intensă respiraţie).
• Grâul respiră mai intens decât mazărea de 8-10 ori. Soiurile de grâu cu bob alb
respiră de 1,6 ori mai intens decât cele cu bob roşu;
• hibrizii de floarea-soarelui cu un conţinut mai ridicat de ulei respiră mai intens
decât cele care conţin mai puţine grăsimi.
• Embrionul respiră mai intens decât endospermul (la cereale embrionul respiră
de 12 ori mai intens decât restul bobului). Seminţele cu embrion mai mare respiră
mai intens decât cele cu embrion mic.
• Seminţele mai mici, cele şiştave respiră mai intens decât seminţele mari şi
normal dezvoltate.
• b). Integritatea seminţelor.
• Degradarea învelişului seminţelor prin manipulare, uscare artificială forţată
determină creşterea intensităţii respiraţiei ca urmare a accesului direct al oxigenului.
De exemplu, respiraţia boabelor de porumb traumatizate este de 5-7 ori mai intensă
decât a celor normale.
• c). Conţinutul de umiditate al seminţelor.
• La seminţele neinfestate şi uscate intensitatea respiraţiei este foarte redusă,
datorită lipsei apei libere pe seama căreia se intensifică activitatea biochimică.
• Creşterea conţinutului de umiditate determină intensificarea respiraţiei în ritm
relativ scăzut până la o anumită valoare a umidităţii, după care intensitatea
respiraţiei creşte brusc, provocând procesul de încingere.
• Procentul de umiditate la care intensitatea respiraţiei devine energică este
denumită umiditate critică, la care respiraţia nu este prea intensă. Pentru cereale,
umiditatea critică este de 14-15%, pentru seminţele de leguminoase, 13,5-14,0%,
pentru soia, 12,5%, iar pentru seminţele de oleaginoase, 8-9% şi chiar sub 8%, în
funcţie de conţinutul lor în grăsimi (la un conţinut mai ridicat de ulei în seminţe,
umiditatea critică este mai scăzută).
• Pe măsura creşterii umidităţii,
seminţele respiră din ce în ce mai
intens (fig. 3.1). Astfel, seminţele
aflate la limita umidităţii critice respiră
de 2-4 ori mai intens decât cele uscate
(dar pot fi păstrate cu această
umiditate), în schimb seminţele umede
respiră de 4-8 ori mai intens sau chiar
de peste 30 ori (iar cele foarte umede
respiră de mii de ori mai intens decât
cele uscate, în anumite condiţii).
• Umiditatea seminţelor este
mult influenţată de umiditatea
relativă a aerului. Se consideră că
seminţele uscate pot fi păstrate
normal până la maximum 70-
75%, valori ale umezelii relative a
aerului.
• Seminţele udate de ploi, Fig. 3.1 – Variaţia intensităţii respiraţiei în
chiar dacă, apoi, au fost uscate, funcţie de specie şi umiditate:
respiră mai intens de 1,6 ori-2 ori 1 – grâu;
sau chiar mai mult faţă de cele 2 – secară;
neplouate, datorită intensificării 3 – orz;
prin umectări repetate a 4 – ovăz.
proceselor fiziologice şi (după Thierer L.V. şi colab., 1971
fermentative.
• d). Temperatura masei de seminţe.
• O mare influenţă asupra intensităţii
respiraţiei, chiar mai mare decât
umiditatea o prezintă temperatura.
• La temperatură scăzută (sub 100 C)
intensitatea respiraţiei seminţelor este Fig. 3.2 – Variaţia
destul de redusă, chiar dacă acestea au un intensităţii respiraţiei
conţinut de umiditate ridicat (fig. 3.2). boabelor de grâu la
diferite umidităţi şi
• Temperaturile foarte scăzute temperaturi
(negative) însă, coroborate cu umiditatea (după Thierer L.V. şi
foarte mare a seminţelor pot determina colab., 1971)
îngheţarea apei libere, provocând
distrugerea celulelor,implicit, a germinaţiei
seminţelor.
• Pe măsura creşterii temperaturii,
intensitatea respiraţiei se măreşte.
• La o creştere a temperaturii cu
100C, reacţiile de oxidare se intensifică de
2-3 ori, la 180C, intensitatea respiraţiei
este mai mare de 11 ori. Boabele de
cereale cu 17% umiditate, respiră cel mai
intens la 550C (fig. 3.3), iar cele de soia,
la 400C, după aceste valori ale Fig. 3.3 – Curba
temperaturii, intensitatea respiraţiei scade respiraţiei grâului
brusc chiar dacă temperatura se menţine (după Thierer L.V. şi
ridicată (fermenţii şi proteinele sunt colab., 1971)
sensibile la temperaturi ridicate).
• Rezultă că seminţele cu umiditate ridicată
pot fi păstrate prin răcire, o anumită perioadă de
timp, fără pierderi însemnate (datorită intensităţii
reduse a respiraţiei).
• e). Gradul de maturare a seminţelor.
• Seminţele nematurate respiră foarte intens. Pe măsura maturării
seminţelor se reduce umiditatea şi scade intensitatea respiraţiei. Există
diferenţe între intensitatea respiraţiei embrionului şi a endospermului (în
timpul postmaturării seminţelor).
• f). Proporţia de bioxid de carbon şi oxigen în masa de seminţe
influenţează direct intensitatea respiraţiei. Cu cât cantitatea de oxigen este
mai mare cu atât respiraţia (de tip aerob) este mai intensă.
• Bioxidul de carbon favorizează respiraţia de tip anaerob (lipsa
oxigenului determină reducerea intensităţii respiraţiei, chiar dacă
temperatura este mai ridicată). În schimb, bioxidul de carbon are acţiune
toxică asupra viabilităţii embrionului, seminţele pierzându-şi treptat
germinaţia.
• Păstrarea seminţelor în prezenţa bioxidului de carbon este
recomandată pentru loturile de consum, dar numai atunci când umiditatea
boabelor este scăzută.
• Indepărtarea bioxidului de carbon din loturile de seminţe cu
umiditate ridicată (peste valorile umidităţii critice), prin aerare activă sau
prin lopătare repetată este obligatorie pentru păstrarea însuşirilor
germinative ale seminţelor destinate însămânţărilor şi a orzului pentru
bere, a proprietăţilor organoleptice normale ale loturilor pentru consum şi
a însuşirilor calitative cerute de tehnologia de industrializare.
• g) Influenţa microorganismelor din masa de seminţe asupra
respiraţiei.

• Seminţele sunt populate de numeroase microorganisme (uneori de ordinul

milioanelor la un gram de seminţe) care respiră intens şi influenţează intensitatea
respiraţiei masei seminţelor. Pentru dezvoltarea lor, microorganismele au nevoie de
umiditate, în cazul seminţelor uscate activitatea acestora fiind foarte scăzută.
• Activitatea microorganismelor se declanşează la umiditatea relativă a
aerului de peste 70% la cele mai multe specii.
• Dintre microorganisme, mai întâlnite sunt:
• mucegaiurile (Aspergillus glaucus Link, A. candidus Link, A. flavus Link, A.
niger van Tiegh, Penicillium glaucum Link, P. italicum Wehmer, Rhizopus nigricans
Eidam, Alternaria tenuis Nees, Cladosporium herbarum Link ex. Pr.) care se dezvoltă
dacă umiditatea relativă a aerului este de minimum 70% (ceea ce corespunde cu
14,5% umiditatea boabelor la cereale );
• drojdiile (Saccharomyces cerevisiae Meyen, Torula utilis Fr.), pentru
dezvoltarea cărora este necesară umiditatea aerului, de minimum 88%, ceea ce
corespunde cu 19,5% umiditatea seminţelor;
• bacteriile (Bacterium prodigiosum, Bacillus mesentericus, B. mycoides) care se
dezvoltă la minimum 90-91% (chiar 99%) umiditatea relativă a aerului şi respectiv
21-22%, umiditatea seminţelor.
• Aspergillus flavus Link produce toxine de origine cancerigenă (aflatoxine) ce
pot determina îmbolnăviri la unele animale şi păsări.
• Bacillus mesentericus se dezvoltă uneori şi în pâinea păstrată
necorespunzător (în pungi de polietilenă) care devine lipicioasă (în special miezul) şi
cu un miros caracteristic.
• Majoritatea microorganismelor sunt saprofite şi se dezvoltă pe ţesuturile
moarte, astfel că seminţele cu zone necrozate sunt intens atacate de acestea.
• Activitatea microorganismelor măreşte intensitatea respiraţiei (seminţele
nesterilizate respiră de 5-10 ori mai intens decât cele sterilizate).
 h). Influenţa insectelor din masa de seminţe asupra respiraţiei.

• Insectele se găsesc în masa seminţelor numai în cazuri

izolate, dar cu toate că sunt în număr mult mai mic decât
microorganismele, respiraţia lor este mult mai intensă comparativ
cu cea a boabelor, chiar dacă acestea sunt uscate.
• Cantitatea de apă şi căldură eliminate prin respiraţia
insectelor influenţează umiditatea şi temperatura boabelor,
intensificând schimbul de substanţe. De aceea loturile cu
dăunători pot ajunge repede la încingere şi alterare.
• Intensitatea respiraţiei insectelor este influenţată direct de
umiditate şi temperatură, valorile maxime înregistrându-se
între anumite limite.
• De exemplu gărgăriţele (Calandra oryzae L. şi Calandra
granaria L.) respiră cel mai intens la 350C când boabele au 15,2%
umiditate.
• La umiditate redusă a boabelor (8,7%) gărgăriţa orezului
a fost distrusă la 350C în procent de 100%, iar gărgăriţa grâului,
numai în proporţie de 48,8%, în aceleaşi condiţii .
 MATURAREA SEMINŢELOR
DUPĂ RECOLTARE (POSTMATURAREA)
• Odată cu sistarea accesului diferitelor substanţe de rezervă şi a apei spre
sămânţă şi desprinderea acesteia de planta mamă începe faza de maturare după
recoltare (postmaturarea), perioadă în care boabele se usucă (ajungând la 16-14%
umiditate), iar procesele de polimerizare continuă.
• Astfel, se îmbunătăţesc calităţile tehnologice ale seminţelor, la grâu,
calitatea glutenului şi însuşirile de panificaţie, la oleaginoase, continuă sinteza
grăsimilor, energia şi capacitatea germinativă cresc, activitatea fermenţilor scade.
• Loturile destinate însămânţărilor ajung la maturitate tehnică deplină când
germinaţia atinge valori maxime, iar cele pentru consum şi industrializare, când
parametrii calitativi necesari prelucrării industriale sau consumului în alimentaţia
omului şi în furajare au valoarea maximă.
• Lipsa germinaţiei după recoltare se datorează impermeabilităţii tegumentului
seminal pentru apă şi gaze şi unor anumite substanţe inhibitoare care se descompun
în timpul postmaturării.
• Astfel, umiditatea ridicată a seminţelor prelungesc postmaturarea şi întârzie
germinarea, iar temperatura optimă pentru desăvârşirea acestui proces este de 20-
220C (limitele: 15-350 C).
• La cereale, durata postmaturării este de 1-2 luni, cu excepţia porumbului, care
poate germina imediat, când umiditatea boabelor ajunge sub limita umidităţii critice
(ovăzul are perioada de postmaturare mai lungă decât grâul şi orzul, secara mai
scurtă)
• Condiţiile climatice din faza maturării în câmp şi de la recoltare influenţează
durata postmaturaţiei (vremea uscată şi secetoasă scurtează postmaturaţia, de aceea
există diferenţe privind această perioadă între diferite zone din ţară cu condiţii
climatice deosebite).
ÎNCINGEREA MASEI DE BOABE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII
• Activitatea fiziologică a seminţelor, a microorganismelor, insectelor are ca efect final
degajarea căldurii care, datorită termoconductibilităţii reduse a masei de seminţe, este
reţinută în aceeaşi zonă, dacă loturile sunt păstrate în spaţii închise, neaerate, nefiind
lopătate sau mişcate.
• Creşterea temperaturii ca efect al respiraţiei este legată de intensitatea respiraţiei,
care la rândul ei este influenţată de umiditatea seminţelor.
• Apa rezultată prin respiraţia seminţelor şi energia calorică eliberată determină
intensificarea continuă a respiraţiei şi creşterea temperaturii masei seminţelor, provocând
încingerea acestora.
• Cea mai importantă cauză a încingerii o constituie activitatea microorganismelor,
mai ales a mucegaiurilor.
• În timpul încingerii au loc procese de oxidare chimică, cu ridicarea continuă, treptată a
temperaturii până la 50-650C.
• Peste o anumită temperatură, unele microorganisme dispar şi apar altele termofile
care determină putrezirea seminţelor încălzite şi mucegăite anterior .
• Încingerea seminţelor determină scăderea sau distrugerea totală a viabilităţii şi
germinaţiei seminţelor cât şi deprecierea calităţii produselor şi a însuşirilor tehnologice.
• Se ştie că proteinele şi enzimele sunt sensibile la temperaturi ridicate, de aceea
grâul, în procesul de încingere ajunge la temperaturi de 50-550C, temperaturi ce determină
denaturarea proteinelor, scăderea elasticităţii glutenului, realizându-se un aluat de slabă
calitate şi în final, o pâine cu miez cleios.
• În fază avansată, încingerea duce la deprecierea generală, exceptând zonele expuse
direct aerului atmosferic, modificându-se culoarea seminţelor (brun-închis) iar în cazul
prelungirii acestui proces se poate ajunge la faza de carbonizare
• Se pierd mari cantităţi de substanţă organică şi chiar dacă se revine la starea
normală, păstrarea seminţelor este îngreuiată.
• Încingerea seminţelor apare sub forma unor puncte de încingere (focare) unde
respiraţia se intensifică din cauze diferite: prezenţa microorganismelor şi insectelor,
umiditatea ridicată a seminţelor, infiltraţii de apă, deplasarea umidităţii în anumite zone
datorită modificării temperaturii aerului mediului exterior, în apropierea zidurilor.
• În procesul de încingere se pot delimita trei faze:
• faza I-a - când temperatura creşte până la 24-300C, boabele de la
suprafaţa lotului se umezesc uşor datorită condensării vaporilor de apă
proveniţi din interiorul grămezii, în seminţe are loc descompunerea
hidraţilor de carbon, începe activitatea microorganismelor saprofite;
• faza a II-a - în care temperatura ajunge până la 34-380 C, umezirea
boabelor devine şi mai vizibilă, friabilitatea seminţelor scade pronunţat;
apare o uşoară brunificare a seminţelor, începe să se simtă miros de
mucegai sau de fermentaţie, putrefacţie (miros de alcool, amoniac).
Boabele sparte sunt mucegăite, apoi şi celelalte sănătoase;
• faza a III-a – când temperatura creşte până la 50-550C, apar bacterii
de putrefacţie, friabilitatea masei de seminţe se reduce şi mai mult.
• Germinaţia unor seminţe se pierde chiar din prima fază de încingere,
iar în final, capacitatea de germinaţie se pierde în totalitate.
• Pentru prevenirea încingerii masei de seminţe, în practica
păstrării produselor,este înlăturarea cauzelor încingerii prin :
• - controlul periodic al modului de păstrare a produselor (determinarea
umidităţii şi temperaturii);
• - curăţirea acestora de impurităţi înainte de înmagazinare;
• -reducerea procentului de apă din masa de seminţe prin aerisire
repetată;
• -depozitarea, la început, a produselor în strat subţire.
• Variaţiile de temperatură de la iarnă la vară pot determina activarea
proceselor fiziologice şi a microflorei, de aceea se impune urmărirea
evoluţiei loturilor de cereale păstrate perioade mari de timp.
• GERMINAŢIA SEMINŢELOR ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII

• Germinaţia este unul din procesele fiziologice de cea

mai mare importanţă pentru calitatea produselor, deoarece
în timpul desfăşurării acestui proces, respiraţia este foarte
intensă, seminţele pierd cantităţi însemnate de substanţă
organică. Într-o singură zi pierderile pot atinge 0,7%, iar în
4-5 zile, acestea pot ajunge până la 3,2-4,4%.
• Germinaţia (încolţirea) boabelor poate avea loc dacă s-
au creat condiţiile necesare (umiditate şi temperaturi
ridicate).

• Practic, germinarea seminţelor în depozite nu poate

avea loc numai pe seama umidităţii relative a aerului,
deoarece pentru germinare, seminţele au nevoie de o
cantitate mult mai mare de apă, ce poate surveni numai
prin infiltraţii.

• Loturile destinate însămânţărilor, dacă au încolţit în depozit

sunt compromise, iar unele produse (grâu pentru pâine,
orz-orzoaică pentru bere) îşi pierd însuşirile calitative şi
tehnologice, fiind declasate şi dirijate către alte destinaţii
(furajare).
 ÎNSUŞIRILE DE CALITATE ALE MASEI DE SEMINŢE

• Indiferent dacă seminţele sunt destinate însămânţărilor, consumului sau

industrializării, înainte de utilizare, ele sunt supuse unor analize pentru
stabilirea calităţii fizice şi biologice ale acestora.
• Probele prelevate din loturile de produse (conform instrucţiunilor în vigoare)
servesc pentru determinarea analizelor de calitate privind:
• ÎNSUŞIRILE ORGANOLEPTICE
• Însuşirile organoleptice sunt: aspectul, culoarea, mirosul, gustul.
• ÎNSUŞIRILE PONDERALE
• Însuşirile ponderale se referă la masa hectolitrică, masa relativă şi
absolută a 1000 boabe, masa specifică; (determinarea acestor analize s-a
efectuat la disciplina de “Tehnologia cultivării plantelor” sau „Fitotehnie”).
• În fig. 4.1. se prezintă un dispozitiv pentru determinarea masei a 1000 de
boabe.
 În tabelul 4.1. prezentăm indicii ponderali ai seminţelor la principalele
plante cultivate.
Masa relativă a Masa Masa specifică a
Planta 1000 de hectolitrică seminţelor
boabeMMB (g) MH (kg) MS (g/cm3) Lupin galben 100-140 72-80 1,0-1,4

Grâu 30-50 68-85 1,2-1,5

Secară 28-38 65-78 1,2-1,5 Floarea soarelui 60-120 35-45 0,9-1,2

Orz 38-45 55-65 1,3-1,4

In ulei 5,5-14 64-70 1,0-1,2
Orzoaică 35-48 60-70 1,2-1,4
Ovăz 23-27 38-48 1,1-1,2 Ricin 300-500 50-60 0,8-1,1

Orez 30-40 50-65 1,1-1,2 Rapiţă 4-5,5 60-70 0,9-1,5

Mei 1,7-3,0 60-70 0,8-1,2 Mac 0,5 60 0,8-1,3
Porumb 130-380 74-82 1,3-1,4
In fuior 3,5-5 65-68 1,0-1,2
Sorg 25-45 75 1,0-1,3
Cânepă 18-26 47-57 0,8-1,0
Hrişcă 20-40 55-70 1,1-1,4
Sfeclă 15-30 25 0,9-1,2
Mazăre 160-320 75-85 1,3-1,5
Fasole 150-1200 75-82 1,1-1,3 Alune de pământ 300-675 30-40 0,9-1,1

Soia 70-180 72-78 1,0-1,2

Linte 50-60 74-84 1,0-1,4 Bumbac 60-170 40-50 -
mare
Chimion 2,5 50 -
Linte 23-28 75-85 1,1-1,3
mică Coriandru 7-10 45-50 0,98-1,0

Bob 450-1200 70 1,2-1,4

Şofrănel 35-50 58-60 -
Năut 185-350 80 1,0-1,5
Lupin alb 200-260 72-76 1,1-1,3
Lupin 150-220 77 1,1-1,5
albastru
• PURITATEA PRODUSELOR AGRICOLE

• Puritatea are o importanţă majoră pentru toate seminţele, indiferent de

destinaţie.
• În practica analizării produselor agricole destinate consumului alimentar, furajer
şi industrializării, corpurile străine se clasifică după două criterii:
•  După influenţa pe care o exercită asupra calităţii produsului de bază în
care se află sau asupra derivatelor acestuia impurităţile se împart în:
• a) negre, ce sunt în majoritatea cazurilor nedigestibile, sau chiar vătămătoare,
acestea îngreuind procesul tehnologic şi depreciind produsele finite
• b) albe: boabele culturii de bază uşor vătămate (spărturi mai mici decât
jumătatea bobului), strivite, pătate, seci, neajunse la maturitate sau decojite.
•  După uşurinţa de separare în cadrul procesului de curăţire mecanică:
• a) impurităţi greu separabile, ce au forma şi dimensiunile asemănătoare
cu seminţele din cultura de bază, din care cauză se separă greu prin mijloacele
curente de curăţire. Pot intra impurităţi albe sau negre: seminţele de buruieni greu
separabile (la cereale: seminţe de odos, obsigă, grâul prepeliţei, ridichea sălbatică,
etc., lintoiul în linte, mazărea sălbatică în mazăre), plus impurităţile minerale
(pietricele, bulgări de pământ), resturi vegetale ce au dimensiunea, forma şi
greutatea specifică asemănătoare produsului de bază, cât şi seminţele aparţinând
unor plante cultivate cu însuşiri asemănătoare produsului de bază: secara, orzul,
ovăzul în grâu, orz, ovăz în secară, grâu, ovăz şi secară în orzul pentru bere.
• b) impurităţi uşor separabile, ce au forma şi dimensiunile diferite de cele
ale seminţelor din cultura de bază (pot fi corpuri străine albe sau negre) şi pot fi
uşor îndepărtate prin mijloacele de condiţionare.
• Unele buruieni sunt foarte dăunătoare, periculoase pentru culturi şi de aceea
ele sunt incluse în lista buruienilor de carantină, a căror răspândire dintr-o ţară în
alta este interzisă.
• Dintre acestea, amintim: Cuscuta sp. L., Orobanche sp. L. (lupoaie), Sorghum
halepense (L) Pers. (costrei), Helianthus spp. etc.
Specii de buruieni frecvente în loturile de produse
Specii de buruieni frecvente în loturile de produse
• Unele corpuri străine din produsele
destinate consumului alimentar,
furajer sau pentru industrializare pot fi
vătămătoare şi otrăvitoare ce
dăunează sănătăţii, care pot fi seminţe
de buruieni sau seminţe ale culturii de
bază atacate de unele boli
criptogamice, ce uneori fac produsul
respectiv necomestibil şi inutilizabil.
• Exemple de seminţe de buruieni toxice
mai frecvent întâlnite:
• - neghina (Agrostemma githago L.)
conţine alcaloidul “agrostemină” şi
sapotoxina “githagină” care produc
tulburări nervoase şi intoxicaţii (făina
este negricioasă, miezul pâinii este
verde albăstrui);
• -grâul prepeliţiei (Melampyrum
arvense L.) îngreuiază măcinişul,
colorează făina în violet murdar,
pâinea are uneori pete ca de creion
chimic, produsele, în general, au gust
neplăcut;
• - zîzania (Lolium temulentum L.), a
cărei seminţe conţin alcaloidul
“temulină” ce produce intoxicaţii,
afectează creierul şi măduva spinării;
provoacă dureri de cap şi abdominale,
ameţeli, tulburări de vedere, oboseală
(este foarte toxică pentru cai – doza
mortală = 7 g seminţe/kg greutate
vie/zi);
• - obsiga (Bromus secalinus L.), dă
culoarea cenuşie făinii, pâinea obţinută
se digeră greu, provoacă tulburări
gastrice şi abdominale;
• - muştarul sălbatic (Sinapis arvensis
L.) irită mucoasa tubului digestiv
producând deranjamente gastrice şi
intoxicaţii (mai ales la porci), dă gust
amar produsului;
• - menţişorul de câmp (Delphinium
consolida L.) provoacă tulburări
digestive grave;
• - ovăzul sălbatic (Avena fatua L.) provoacă iritarea mucoasei tubului digestiv,
datorită prezenţei perişorilor, aristelor;
• - mohorul (Setaria sp. L.) irită mucoasa tubului digestiv (perişori, sete
spinoase);
• - punguliţa (Tlaspi arvense L.) imprimă gust amar, făina devenind
necomestibilă;
• - cornul secarei (Claviceps purpurea (Fr.) Tul.), datorită conţinutului în
ergotoxine, provoacă dureri de cap, greţuri, edeme, convulsii, paralizia
extremităţilor, uneori cazuri mortale;
• - boabele mălurate sau fulguite datorită sporilor care intră în vasele de sânge
şi produc hemoragii (boabele atacate, strivite au miros puternic de peşte stricat);
• Alte corpuri străine întâlnite în produsele agricole destinate
consumului
• grâu: boabe mălurate, fulguite şi prăfuite de mălură, şiştave;
• orz: boabe atacate de tăciunele îmbrăcat;
• porumb: boabe nedezvoltate, pătate;
• mazăre; boabe de mazăre sălbatică, cele incomplet dezvoltate, spărturile,
pulberea făinoasă;
• fasole: boabe pătate; spărturile;
• soia: spărturile, boabele pătate;
• floarea-soarelui: fructele râncede, cojile;
• ricin: boabele brunificate.
• UMIDITATEA SEMINŢELOR
• Umiditatea constituie una dintre cele mai importante însuşiri calitative ale
masei de seminţe. La un conţinut ridicat de umiditate scade rezistenţa la păstrare a
seminţelor, se intensifică procesul de respiraţie şi transpiraţie, cu degajare de mari
cantităţi de bioxid de carbon şi căldură.
• Umiditatea are mare însemnătate şi în procesul de prelucrare a produselor,
acestea putând fi prelucrate până la o anumită limită maximă a umidităţii, peste care
procesul devine greoi sau chiar imposibil.
• Sub un anumit conţinut de umiditate se produc pierderi la
prelucrarea produselor (în industria de morărit), ceea ce poate
impune reumectarea seminţelor (pentru măcinat, boabele de grâu
trebuie să aibă între 15,5-16,5% umiditate).
• În funcţie de modul în care apa este legată de substanţa
uscată a bobului, se deosebesc trei stări de umiditate:
• umiditatea liberă (apa legată fizic) care se află în vasele
macrocapilare ale bobului şi se elimină uşor prin încălzirea
seminţelor (această formă de umiditate îngheaţă la temperatura
de 00C);
• apa legată chimic, care intră în compoziţia moleculei şi se
poate înlătura numai prin calcinare (nu îngheaţă la 00C);
• apa legată fizico-chimic, ce se află în microcapilarele bobului, în
spaţiile intercelulare. Activitatea celulelor şi a fermenţilor din bob
se intensifică pe baza acestei ape, care pătrunde în soluţiile
coloidale ale bobului.
• Metode pentru determinarea umidităţii: uscării, electrometrică,
distilării.
• Un aparat pentru determinarea umidităţii este prezentat în fig.
4.2. (Sinar AP 6060) care este precalibrat pentru 7 produse
diferite şi afişează rezultatul în 6 secunde. Asigură în acelaşi timp
citirea temperaturii şi a masei hectolitrice a produsului.
 Este prevăzut cu o ieşire RS 232 ce permite transferul informaţiei la
un printer pentru tipărirea rezultatelor. Este alimentat de la baterii, este
portabil (cântăreşte până la 2 kg), toate piesele putând fi transportate într-o
geantă specială (fig. 4.3). În fig. 4.4. se observă modul de lucru cu
umidometrul Sinar AP.

Fig. 4.3. – Geanta de transport pentru

umidometru, dispozitivul pentru determinarea
Fig. 4.2. - Umidometrul Sinar AP 6060 masei hectolitrice, a softului şi a printerului
portabil

a b c d
Se toarnă proba în Se umple celula şi se Se selectează canalul Se selecteză % de apă
pâlnie îndepărtează pâlnia pentru citirea umidităţii
în 6 sec.

Fig. 4.4. – Modul de lucru cu umidometrul Sinar AP

 Tabelul 4.3. • UNIFORMITATEA BOABELOR
Categorii de umiditate la produsele
agricole • Această analiză prezintă
importanţă pentru anumite produse,
ca: orz şi orzoaică pentru bere, fasole
Seminţe: şi mazăre.
Produsul • Pentru orz şi orzoaică,
uscate semiuscate umede f. umede uniformitatea boabelor se corelează cu
o germinaţie uniformă a acestora şi cu
Umiditatea % o calitate superioară a malţului.
grâu, secară, triticale orz
• Determinarea uniformităţii se face
sub 14 14,1-15,5 15,6-17 peste 17 cu 100 g orz sau orzoaică (sămânţă
pură) care se cerne prin trei site
ovăz sub 14 14,1-16,0 16,1-18 peste 18 suprapuse, cu ochiuri dreptunghiulare,
având lăţimea de: 2,8 mm, 2,5 mm şi
porumb sub 14 14,1-17,0 17,1-20 peste 20 2,2 mm. Proba se cerne până când,
prin ultima sită nu mai trece nimic.
fl. soarelui sub 8,5 8,5-12 12,1-15 peste 15
• Procentul boabelor rămase pe sita
superioară şi mijlocie (2,8-2,5 mm)
in, ricin sub 7 7,1-9 9,1-11 peste 11 reprezintă uniformitatea.
soia sub 12 12,1-14 14,1-16 peste 16 • Pentru fabricarea berii, orzul
trebuie să aibă uniformitatea minimă
mazăre sub 13 13,1-16 16,1-18 peste 18 de 70%, iar orzoaica, de 80%.
fasole sub 14 14,1-18 18,1-20 peste 20
• La fasole şi mazăre prezintă
însemnătate atât uniformitatea după
linte sub 14 14,1-17 17,1-19 peste 19 culoare, formă şi mărime cât şi
uniformitatea la fierbere.
 STICLOZITATEA
• Sticlozitatea este o caracteristică importantă pentru: grâu, orz,
orez şi porumb.
• În general, sticlozitatea se corelează cu un conţinut diferit de
proteină şi serveşte la stabilirea destinaţiei unor produse.
• La grâu există o dependenţă între sticlozitate, proprietăţile de
măciniş şi destinaţia boabelor. Grâul pentru fabricarea pastelor
făinoase trebuie să aibă sticlozitatea minimă de 65%, iar pentru
pâine, între 35-65%.
• La orz, sticlozitatea este importantă datorită corelaţiei între
sticlozitate şi cantitatea de proteină (pentru bere sunt destinate
loturile de orz şi orzoaică cu un procent redus de sticlozitate).
• La orez, sticlozitatea dă indicii asupra calităţii şi destinaţiei;
astfel, boabele de orez cu aspect sticlos nu se sfărâmă la fierbere
(se pot utiliza în consum) iar cele făinoase, prin fierbere se
transformă într-o masă gelatinoasă (se utilizează pentru obţinerea
amidonului).
• La porumb, boabele sticloase (cornoase) se comportă mai bine
la măciniş şi dau un mălai „grişat”, mai bogat în substanţe
proteice comparativ cu cel obţinut din boabele făinoase.
• Sticlozitatea este mult influenţată atât de specie şi soi cât şi de
condiţiile pedoclimatice din timpul vegetaţiei, în special din timpul
maturării boabelor.
 CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA
PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• Produsele agricole obţinute după recoltare, trebuie depozitate în condiţii care să le asigure
menţinerea integrităţii şi însuşirile calitative. Aceasta impune necesitatea unor construcţii
adecvate care să îndeplinească condiţii corespunzătoare pentru preluarea, recepţionarea şi
conservarea produselor, numite baze de recepţionare.
• O bază de recepţionare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie uşor accesibilă, astfel încât primirea şi livrarea produselor să aibă loc într-un timp
scurt şi cu minimum de cheltuieli;
- să ofere un spaţiu de depozitare care să permită controlul, condiţionarea şi conservarea fără
pierderi;
- spaţiile de depozitare să fie cât mai bine izolate de sol şi atmosferă;
- să ofere un spaţiu de depozitare care să permită controlul, condiţionarea şi conservarea fără
pierderi;
- spaţiile de depozitare să fie cât mai bine izolate de sol şi atmosferă;
- să fie cât mai bine sistematizate.
• Amplasarea bazelor de recepţionare se face în centrul de greutate al zonelor
producătoare, pentru ca distanţa de transport să fie cât mai scurtă.
• În general, bazele de recepţionare sunt dotate cu următoarele construcţii:
- laborator pentru analiza calităţii produselor recepţionate;
- pod bascul rutier;
- construcţii pentru depozitarea produselor agricole (platforme de beton descoperite, arioaie,
pătule, şoproane, magazii, silozuri etc.);
- staţii de uscare fixe sau mobile ;
- drumuri şi platforme;
- linii de cale ferată;
- rezervoare şi instalaţii pentru stingerea incendiilor;
- ateliere mecanice pentru întreţinerea utilajelor;
- pavilion administrativ.
• Amplasarea construcţiilor în incinta
bazei de recepţionare se realizează după o
prealabilă sistematizare. Acestea pot fi cu
siloz de diferite capacităţi sau fără siloz.
• După felul depozitării cerealelor,
construcţiile pot fi grupate în:
• construcţii de depozitare pe
orizontală: platformele de beton
descoperite, arioaiele, pătulele, şoproanele
sau platformele acoperite şi magaziile;
• construcţii de depozitare pe
verticală: silozurile, care pot fi cu
depozitare numai în celule sau în celule şi
hambare.
• CONSTRUCŢII DE DEPOZITARE PE
ORIZONTALĂ
• Platformele descoperite – sunt
realizate din pământ stabilizat sau beton
simplu asfalt, cu două pante transversale
pentru a favoriza scurgerea apei în şanţurile
longitudinale. Partea centrală a platformei
este carosabilă, astfel încât vehiculele să
poată ajunge la locul de descărcare. Fig. 5.1. – Platformă acoperită
• Platformele acoperite sau (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
şoproanele (fig. 5.1) permit păstrarea
mai îndelungată a produselor. Partea
centrală este tot carosabilă, autovehiculele
având acces prin uşile frontale ale
platformei acoperite.
• Platforma este construită din beton,
scheletul este alcătuit din lemn, iar
acoperişul, din lemn acoperit cu carton
asfaltat.
• Arioaiele demontabile (fig. 5.2.) sunt
destinate mai ales depozitării porumbului
ştiuleţi. Sunt construite din panouri
prefabricate din lemn, cu dimensiunile de
2 x 1 m, alcătuite dintr-o ramă de rigle pe
care se bat şipci echidistante de-a lungul
laturii mari.
• Montarea arioiului este relativ simplă,
putându-se efectua de personal
necalificat. Un arioi cu lăţimea de 2 m,
înălţimea de 3 m şi lungimea de 44 m, are
capacitatea de 125 t porumb ştiuleţi.
• Pătulele sunt construcţii destinate
depozitării porumbului sub formă de
ştiuleţi şi pot fi confecţionate din: lemn,
din prefabricate din betoarmat şi din
metal.
• Lăţimea pătulelor din lemn sau din
prefabricate este de 3-7 m, înălţimea, 5-6
m, iar lungimea poate depăşi uneori 50
m.
• Capacitatea de depozitare variază între
150 şi 340 tone porumb ştiuleţi. Pereţii
sunt formaţi din şipci de lemn sau
prefabricate din beton, cu interspaţii de 2-
2,5 cm, permiţând o bună circulaţie a
aerului printre ştiuleţi şi asigurând condiţii Fig. 5.2. – Arioaie demontabile
optime pentru păstrarea porumbului sub (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
formă de ştiuleţi.
• Pătulul are două compartimente
longitudinale cu secţiunea trapezoidală, cu
baza mică la podină (1,70 m) şi cu baza mare
spre acoperiş (2 m), iar între cele două
compartimente se formează un canal
longitudinal de ventilaţie naturală cu
secţiunea tot trapezoidală, cu latura mare în
jos (0,80 m), cu latura mică în sus (0,20 m)
şi cu înălţimea de 3,90 m (fig. 5.3).
• Acoperişul se realizează din ţiglă
profilată bătută pe şipci. Dezavantajul acestor
pătule, mai ales a celor din lemn este
consumul ridicat de material lemnos care este
costisitor.
• Pătulele metalice au o durată de Fig. 5.3. – Pătul din lemn – secţiune transversală
exploataţie medie de 30 ani, un cost mult mai (după Thierer L.V. şi colab. 1971)
redus şi elimină consumul de material lemnos.
Aceste pătule au o formă cilindrică cu
diametrul de 5 m, înălţimea totală de 8,20 m
din care, 6 m cilindrul de depozitare,
capacitatea, de 60 tone.
• Acoperişul, la partea superioară are o
formă conică, unde se află şi gura de
încărcare sub care se află un deflector de
împrăştiere uniformă a ştiuleţilor
• În centrul corpului cilindric se află un
tub cu secţiune pătrată, rigidizat cu corniere,
fixat de fundaţia pătulului şi liber la partea
superioară. La partea inferioară este racordat
cu un tub cilindric (de 60 cm în diametru)
confecţionat din tablă galvanizată, prin care
se realizează aerarea ştiuleţilor de porumb.
• Pătulele sunt prevăzute cu o fundaţie inelară
şi ridicată cu 10-20 cm deasupra platformei.
Aceste pătule devin mai economice dacă sunt Fig. 5.5. – Distribuţia
Fig. 5.4. – Baterie de pătule
grupate câte 40 bucăţi distribuite pe o pătulelor metalice pe
metalice (după Thierer L.V. şi
platformă din beton (în baterie – fig. 5.4 şi platforma de beton
fig. 5.5.). (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
colab., 1971)
• Magaziile sunt spaţii
pentru depozitarea seminţelor
de cereale, leguminoase,
oleaginoase etc. destinate
consumului sau însămânţării, au
capacitate diferită (1500-5000
tone) şi asigură condiţii
corespunzătoare de păstrare.
• Magaziile se diferenţiază şi
în funcţie de materialul de
construcţie folosit. Astfel, există
magazii cu pereţii din lemn, cu
capacitatea de 3000 tone (tip
CEREMAG) (fig. 5.6.), cu pereţii
din cărămidă, care pot fi cu
fundaţii izolate şi pardoseala din
scândură de lemn sau cu
fundaţii continue şi pardoseala
din beton, cu capacitatea de
1500-2500 tone
(nemecanizabile) şi de 3000
tone (mecanizabile – fig. 5.7.)
şi magazii cu pereţii din beton
sau din beton şi cărămidă, Fig. 5.6. – Magazie de lemn tip CERAMAG:
mecanizabile cu capacitatea de a – vedere principală; b – vedere laterală
5000 tone. (după Thierer L.V. şi colab., 1971)

• Toate tipurile de magazii

sunt ridicate de la sol cu 20-60
cm.
• Depozitele celulare sunt
construcţii cu caracteristici
intermediare între magazii şi silozurile
de mare capacitate (fig. 5.8.). Ele au
un spaţiu de depozitare de circa 17000
tone. Depozitul este alcătuit din două
grupuri celulare, formate fiecare dintr-
o magazie centrală şi un şir de celule
perimetrale.
• În turnul amplasat central, între
cele două grupuri de celule se găsesc
instalaţiile de uscare, curăţire-sortare
şi de transport pe verticală.
• În turnul amplasat central, între cele
două grupuri de celule se găsesc
instalaţiile de uscare, curăţire-sortare
şi de transport pe verticală. Fig. 5.8. – Depozit celular: a – secţiune longitudinală;
• Grupurile celulare sunt alcătuite b – secţiune transversală;
din 2 baterii cu câte 26 celule pătrate c – secţiune în plan (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
cu latura de 4,32 m şi înălţimea de
cca. 10 m, înălţimea totală a • Accesul între turnul maşinilor şi
construcţiei fiind de cca. 18,00 m. grupurile celulare la cota +
• Legătura dintre celule şi turnul 12,00 m se realizează printr-o
maşinilor la subsol, se face prin tunel pasarelă de legătură, tot din
de beton armat. Spaţiul de depozitare beton armat monolit.
al produselor în celule este de la cota
+ 1,65 m până la cota + 12,00 m.
 SPAŢII DE DEPOZITAR PE VERTICALĂ : SILOZURILE

• Silozurile sunt ansambluri constructive destinate depozitării materialelor granulate şi

pulverulente, cum ar fi: seminţele, făina sau cimentul, cărbunele etc.
• Silozul este alcătuit din elemente verticale numite celule, care pot fi unitare sau grupate în
baterii, în care depozitarea se face pe un timp relativ îndelungat, oferind totodată posibilitatea
optimă de manipulare, conservare şi păstrare.
• Comparativ cu alte spaţii de depozitare, silozurile prezintă următoarele avantaje:
• - o utilizare completă a spaţiului;
• - însilozarea se realizează cu uşurinţă, datorită instalaţiilor mecanice;
• - descărcarea se face în mod natural, prin gravitaţie;
• - conservarea şi păstrarea produselor se poate realiza pentru o perioadă îndelungată, deoarece
în fluxul tehnologic produsele pot fi condiţionate şi uscate .
• Construcţia este economică atunci când înălţimea celulelor este de 5-10 ori mai mare decât
diametrul sau latura celulelor.
• Silozurile din cărămidă prezintă avantaje, ca: siguranţa împotriva incendiilor şi o mai bună
izolare termică.
• Silozurile din cărămidă nearmată au pereţii mai groşi datorită rezistenţei reduse a zidăriei.
• S-au realizat şi pereţi de silozuri din zidărie destul de subţiri, în cazul folosirii armăturilor
pentru preluarea tensiunilor.
• Silozurile metalice prezintă numeroase avantaje:
• - au pereţii subţiri (în medie, 5 mm), diametrul foarte mare a celulelor de siloz, datorită
metalului care preia eforturile de tensiune ce se nasc în pereţii celulelor;
• - construcţia este uşoară şi la aceeaşi suprafaţă de bază, capacitatea de depozitare este cu 12%
mai mare, comparativ cu silozurile din beton;
• - etanşarea periferică este bună;
• - soluţiile constructive sunt simple.
• Silozurile metalice au, însă, şi destule dezavantaje:
• - lipsa izolării termice şi întreţinerea complicată;
• - comportarea defectuoasă în cazul incendiilor;
• - consumul mare de metal, dezavantaje ce au făcut ca silozurile din metal să nu prea fie folosite
în ţara noastră.
• Principalele părţi componente ale unui siloz:
• fundaţiile, pe care se sprijină întreaga
construcţie;
• subsolul silozului, unde sunt montate instalaţiile
de golire şi de transport a produselor ce se
livrează;
• bateriile de celule, prevăzute la partea
inferioară cu pâlnii de golire, iar la partea
superioară cu planşeul pe care sunt instalate
utilajele de umplere;
• galeria superioară, construcţie ce închide
instalaţiile de umplere cu produse, unde se
găsesc instalaţiile mecanice şi electronice pentru
recoltarea probelor şi detectarea temperaturii,
transportoare şi care serveşte la circulaţia
personalului;
• turnul silozului sau casa maşinilor unde se Fig. 5.9. – Aşezarea celulelor în plan:
găsesc instalaţii mecanice pentru primirea, a – pătrate; b – dreptunghiulare; c – hexagonale; d, e –
condiţionarea, uscarea, cântărirea, depozitarea şi circulare (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
livrarea produselor;
• staţia de primire şi predare la vagoanele de
cale ferată;
• staţia de primire şi predare la autovehicule; În general, înălţimea celulelor trebuie să fie cât
• instalaţii de uscare care pot fi montate în mai mare (în jur de 30 m).
turnul silozului sau lângă bateriile de celule, la Diametrul celulelor cu secţiunea circulară este
exterior; variabil de la 6,30 m până la 16 m, iar
• instalaţii de desprăfuire a utilajelor şi a dimensiunea laturii celulelor poligonale este de
spaţiilor de lucru;
2,50m.
• instalaţii de gazare a produselor infestate;
Staţia de primire – predare la vagoanele de
• laborator pentru analiza calităţii produselor.
cale ferată - reprezintă o rampă (la faţada
• Vom detalia doar unele componente ale silozului.
dinspre calea ferată) de descărcare sub care se
• Celulele silozurilor – constituie spaţiul de
depozitare a produselor, acestea fiind grupate în găsesc buncărele de primire a căror obloane se
baterii de celule ce reprezintă soluţia cea mai deschid lateral, astfel încât produsele sunt
avantajoasă din punct de vedere economic şi de descărcate direct din vagoane în buncăre.
exploatare. Pe parcursul executării silozurilor
secţiunea în plan a celulelor a căpătat diferite
forme de la pătrat până la cerc (fig. 5.9).
• Staţia de primire-predare la
autovehicule - este o construcţie special
amenajată pentru descărcare prevăzută
cu buncăre şi instalaţie de basculare a
autovehiculelor (staţie de primire auto).
Predarea de la siloz la autovehicule are loc
prin tuburi telescopice ce vin din turnul
silozului la staţia auto.
• Tipurile de silozuri se deosebesc prin
capacitatea lor (5-44.000 tone), forma
secţiunii celulelor, structura pereţilor,
poziţia turnului maşinilor (la un capăt sau
la mijloc) etc.
• Exemple de silozuri:
• - Silozul tip SUKA SILO-BAU - cu
pereţii construiţi din cărămidă presată de
14 cm grosime, cu turnul maşinilor situat
la unul din capetele bateriei alcătuite din
64 celule poligonale, dispuse pe patru
rânduri. (fig. 5.10.)
• Celulele din rândurile centrale
(curente) au capacitatea de 121 tone
(secţiunea de 2,86 x 2,86 m), iar cele
laterale, 52 tone (2,86 x 1,36 m),
capacitatea totală a silozului fiind de
6.000 tone.
Fig. 5.10. – Siloz Suka de 6000 tone:
• Înălţimea totală a silozului este de a – vedere exterioară; b – vedere în plan; c – secţiune transversală
29,60 m (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
• Silozul tip FROMENT
CLAVIER, (fig. 5.11.) cu
pereţii celulelor din beton
armat, realizat în straturi de
beton monolit şi prefabricat,
cu izolare termică bună
(pereţii celulelor care vin în
contact cu aerul atmosferic
au goluri de aer care sporesc
izolarea termică).
• Silozul are 35 celule
poligonale (diametrul cercului
înscris fiind de cca: 3,7 m, Fig. 5.11. – Siloz tip Froment
înălţimea celulelor, 16,70 m, Clavier:
capacitatea silozului, 5.000 a – vedere exterioară; b – secţiune
transversală; c – secţiune orizontală
tone). (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
• - Silozul regional tip P.C.A.
(păstrare şi conservare
pentru agricultură), de
concepţie românească, la
care cele 64 celule sunt
executate din beton armat
monolit, de capacităţi diferite
(1.800-2.000 t; 4.500-5.000
t, 9.000-10.000 t), cu turnul
maşinilor la unul din capete
(fig. 5.12.).

Fig. 5.12 – Siloz de cereale tip P.C.A.

a – vedere generală; b – secţiune longitudinală; c – secţiune transversală (prin
celule) (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
 Fig. 5.13. – Siloz tip
C.S.P.V.A. de 15000 tone
(după Thierer L.V. şi colab.,
1971)

Fig. 5.14. – Siloz tip C.S.P.V.A.

de 30000 tone (după Thierer L.V.
şi colab., 1971)
Fig. 5.15. – Siloz de cereale de 44.000 tone
cu staţie primire auto (după Thierer L.V. şi
colab., 1971)

• - Silozuri tip C.S.V.PA., de 15.000 şi 30.000 tone capacitate, realizate din beton armat
monolit, cu turnul maşinilor în mijloc, iar grupurile de celule sunt grupate simetric de o
parte şi de alta al turnului, pe două rânduri şi respectiv trei rânduri (fig. 5.13. şi fig.
5.14.).
• - Silozuri de tip I.S.P.A. - de foarte mare capacitate (44.000 şi 52.000 tone) cu turnul
maşinilor amplasat în centrul de simetrie (fig. 5.15.). Silozul cu capacitatea de 44.000
tone are celulele de siloz dispuse în 4 grupuri de 12 celule cilindrice (câte două la fiecare
parte a turnului).
• Într-un grup de 12 celule cilindrice mai există 10 celule perimetrale (de margine) şi 6
celule stelate (formate între celulele cilindrice). O celulă cilindrică de 26 m înălţime are
capacitatea de 688 tone (diametrul de 6,5 m), una stelată are cca. 290 tone, iar o celulă
perimetrală are capacitatea de 99 tone.
 UTILAJE ŞI INSTALAŢII UTILIZATE ÎN CADRUL SPAŢIILOR
DE DEPOZITARE A PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• Clasificarea utilajelor de transport:
• instalaţii pentru transportul produselor pe
orizontală;
• instalaţii pentru transportul produselor pe
verticală;
• instalaţii fixe (folosite cu precădere în silozuri);
• instalaţii mobile (utilizate pentru manipularea
produselor în vrac din interiorul magaziilor şi
depozitelor );
• instalaţii de transport pneumatic.
• Instalaţii şi utilaje fixe de transport pe
orizontală Fig. 6.1. – Transportor cu bandă şi cărucior mobil:
• Cele mai utilizate transportoare pe 1-banda; 2-motorul; 3-dispozitivul de întindere; 4-pâlnia de alimentare; 5-
orizontală sunt: transportoarele cu bandă cărucior mobil de descărcare; 6,7-organe de susţinere a
sau benzile de transport, transportoarele benzii(după Thierer L.V., şi colab 1971)
cu racleţi sau cu lanţ (redlere) şi
transportoarele elicoidale sau
transportoarele cu melc.
• Transportoarele cu bandă (benzile de
transport) – sunt constituite dintr-o bandă de - asigură cele mai lungi trasee de transpor
cauciuc fără sfârşit, cu inserţii de pânză, care
se mişcă pe un schelet metalic, fiind susţinută - folosind benzi de lăţime şi forme
din loc în loc prin role din rulmenţi (fig. 6.1). Corespunzătoare şi viteze mari de deplasare
• Benzile de transport sunt indicate pentru (până la 4 m/secundă) se pot obţine debite
transportul a tot felul de materiale în bucăţi sau foarte mari (până la 700-1.000 t/oră).
în vrac şi prezintă numeroase avantaje: Dezavantajul folosirii benzilor de
• în timpul transportului produsele agricole transport este faptul că, în cazul instalării lor
nu suferă spargeri;
• între produs şi bandă nu apar frecări în aer liber, trebuie protejateîmpotriva intemperiilor
deoarece produsul nu rămâne în urma benzii, vremii (se vor construi pasarele).
nici la viteze mari de transport (uzura benzii
este redusă);
• Transportoarele cu
racleţi – sau cu lanţ sau
redlerele (după englezul
Alfons REDLER care a
descoperit principiul
funcţionării transportorului)
sunt alcătuite dintr-un jgheab
cu secţiune dreptunghiulară Fig. 6.2. – Transportor cu racleţi.
(fig. 6.2.) în care produsul 1-capul de acţionare; 2-capul de întindere
este deplasat cu ajutorul unui (după Thierer L.V. şi colab, 1971)
lanţ fără sfârşit cu racleţi (plăci
sau bare fixate pe lanţ sau zale
îndoite) (fig. 6.3.). La un
capăt prezintă o roată de lanţ
acţionată de un electromotor
(cap de acţionare) prin
intermediul unui reductor, iar
la celălalt capăt este o altă
roată de lanţ (capul de
întindere) pentru tensionarea Fig. 6.3. - Lanţ cu racleţi:
lanţului. În fig. 6.4. este a-din eclise îndoite; b-forjaţi, drepţi; c-forjaţi în formă de U
prezentat un redler cu (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
transport pe verticală.
• Pentru prevenirea
răspândirii prafului cât şi
pentru evitarea accidentelor
jgheabul cu boabe se acoperă
cu capace de tablă (fig. 6.5.).
• Redlerele se folosesc pentru
transportul produselor care
curg liber şi care nu au lungimi
prea mari, aceasta fiind Fig. 6.5. - Lanţ cu racleţi în formă de U
pentru transporturi în pantă şi pe verticală
limitată de debitul de transport (după Thierer L.V., şi colab. 1971)
şi de rezistenţa de întindere al Fig. 6.4. - Transportor cu lanţ cu
lanţului (lungimea racleţi forjaţi (după Thierer L.V.,
transportorului, sub 100 m). şi colab. 1971)
 Reguli pentru funcţionarea normală a transportoarelor cu bandă sau cu lanţ:
• alimentarea transportoarelor trebuie să se facă
în raport cu debitul lor;
• o subalimentare a transportorului înseamnă un
consum mare de energie, uzură anormală şi
pierdere de timp;
• supraalimentarea transportoarelor duce la uzura
timpurie a instalaţiilor cât şi la înfundarea lor
datorită surplusului de produs;
• reglarea debitului se realizează prin şubărul care
închide sau deschide orificiul sau gura de
alimentare a transportorului;
• în timpul funcţionării, transportorul trebuie
supravegheat de un muncitor;
• după fiecare operaţie transportorul trebuie să Fig. 6.6. – Diferite combinaţii de transportoare
funcţioneze un timp în gol pentru a se curăţa de
restul de boabe; elicoidale pe stânga, dreapta sau în ambele sensuri
• banda de cauciuc sau lanţul transportorului (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
trebuie întins dacă s-a lungit (racleţii uzaţi vor fi
schimbaţi );
• Ca avantaje ale transportorului cu melc:
• o întindere prea puternică a benzii sau lanţului
determină uzură accelerată şi consum mare de • produsul este bine amestecat prin mişcări radiale
energie; şi axiale;
• o bandă neîntinsă suficient patinează, produce • sunt mai ieftine decât benzile sau redlerele
chiar incendii datorită frecării pe tamburi, iar un
lanţ puţin întins produce zgomot, funcţionarea (atunci când au lungimea redusă), deoarece
transportorului fiind defectuoasă; acţionarea lor este mai simplă şi nu necesită
• periodic (săptămânal) capetele transportoarelor dispozitive de întindere.
trebuie curăţite de praf, resturi de produs, paie, • În schimb, prezintă şi destule dezavantaje:
cârpe;
• lagărele cu rulmenţi trebuie întreţinute, curăţite,
gresate. • boabele suferă spargeri în spaţiul dintre jgheab
• Transportoarele cu melc (elicoidale) sunt şi spirală;
formate dintr-un jgheab cu secţiunea de forma
unui sector de cerc în care se află un melc (o • transportoarele nu se pot goli complet,
spirală din tablă înfăşurată pe un arbore) rămânând boabe în spaţiul dintre spirală şi
acţionat de un electromotor prin intermediul jgheab;
unui reductor (fig.6.6.).
• lungimea transportorului cu melc ajunge până la
50 m, iar debitul nu depăşeşte 100 t/oră.
• Utilaje fixe de transport pe verticală
(elevatoarele)
• Un elevator este format, în
principal, din corpul elevatorului în
care se găseşte o bandă pe care sunt
fixate cupele ce transportă produsul, Fig. 6.7. - Elevator cu cupe
EL 80/40....60
piciorul elevatorului cu pâlnia de 1-picior;
alimentare, capul de acţionare cu gura 2-cap de acţionare;
de deversare, electromotorul cuplat cu 3-rolă de conducere;
reductorul şi dispozitivul de întindere, 4-tronson înclinat;
montat la piciorul elevatorului (fig. 5-tronson înclinat;
6.7.). 6-tronson normal;
7-tronson cu fereastră;
• Elevatoarele se folosesc la 8-tronson cu rolă;
transportul produselor când diferenţele 9-tronson demontabil;
de nivel sunt mari (în silozuri). Debitul 10-tronson de completare;
elevatorului poate fi între 40-80 t/oră, 11-gură cu cupe;
chiar 160 t/oră, iar înălţimea de 12-pâlnie;
transport, de 46 m. 13-cuplaj elastic;
14-reductor;
• Utilaje mobile de transport 15-cuplaj de blocare
• Aceste utilaje se folosesc pentru 16-motor electric
încărcări şi descărcări de produse din (după Thierer L.V. şi colab.,
vagoane în magazii (în vrac sau chiar 1971)
în saci), sau pentru mişcarea şi
aerarea produselor depozitate în
hambare mari, în care scop se folosesc
transportoarele mobile cu bandă;
pentru depozitarea porumbului sub
formă de ştiuleţi în pătule (încărcarea
şi descărcarea lor), ca şi pentru
alimentarea batozelor pentru porumb
sau la încărcarea autocamioanelor cu
ştiuleţi se utilizează transportoarele
mobile cu racleţi.
• . Transportoarele mobile cu
bandă - pot avea lungimea de la 6,5
m până la 8 m chiar 15 m, lăţimea de
0,50 m, înălţimea maximă de ridicare
(la transportoare de 15 m lungime),
de 6,05 m (fig. 6.8).
• Transportorul este prevăzut cu
un tren de roţi rabatabile la 900 cu
care se poate deplasa prin manevre Fig. 6.8. – Transportor mobil cu bandă de 15 m
simple, de asemenea, poate fi
remorcat şi transportat la locul dorit. (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
• Înclinarea benzii transportoare
să nu depăşească 180. Productivitatea Fig. 6.9. –
unui astfel de transportor este de cca. Transportor
30 t/oră la o viteză de transport de telescopic mobil
cca. 1,4 m/s. Dura Pak
• Aceste transportoare se folosesc
frecvent în releu de mai multe benzi şi
şnecuri.
• În fig. 6.9. se prezintă un
transpotor mobil telescopic Dura Pak,
ideal pentru transportul diferitelor
materiale folosite în agricultură, care
are 8 variante de extindere pe lungime
şi lăţime.
• În fig. 6.10. prezentăm un
transportor mobil, curbat la 900
pentru transportat saci, iar în fig.
6.11., un transportor, tot pentru saci,
în ”V” (la 450).
Fig. 6.10. – Transportor
Fig. 6.11. – Transportor în
mobil curbat la 900 pentru
„V” pentru saci (Dura Pak)
saci (Dura Pak)
• Transportoarele mobile cu bandă
(racleţi) pentru porumb ştiuleţi au
capacitatea de transport de 20-25 t/oră,
viteza de 0,8 m/s, lungimea maximă de 6,9-
14,4 m, înălţimea maximă de ridicare, 4,50-9
m, iar cea minimă de ridicare, 1,20-4 m (fig.
6.12.). De obicei aceste transportoare lucrează
în releu câte două.
• Ridicarea şi coborârea transportorului la
înălţimea de lucru dorită se execută cu ajutorul
unui troliu manual format dintr-un melc
cilindric şi o roată elicoidală, fixată pe tambur. Fig. 6.12. – Transportor mobil
pentru porumb (ştiuleţi)
• În fig. 6.13. este prezentat un transportor (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
fix cu bandă (cu role) pentru porumb ştiuleţi
folosit pentru transferul produsului la distanţe
mari, alimentarea uscătorului, a batozelor etc.
• Transportorul mobil elicoidal (cu melc)
este folosit la încărcarea, descărcarea din
vagoane, din autovehicule etc. şi este compus Fig. 6.13. –
dintr-o carcasă de oţel în care se află un melc Transportor cu
bandă pentru
pus în mişcare de un electromotor printr-o porumb
curea de transmisie. (ştiuleţi)

• Transportorul T.M. 09 se găseşte în

bazele de recepţionare, are lungimea de 6,55
m, debitul de 20 t/oră, înălţimea maximă de
transport, de 2,5 m.
• Transportoarele elicoidale sunt de
construcţie simplă şi uşor de manevrat, în
schimb au dezavantajul unei uzuri relativ
rapide a melcului şi a carcasei
 • Maşina de aruncat cu bandă (trimerul) este
alcătuit dintr-o bandă scurtă de cauciuc trecută
peste două tobe din care una este motoare.
Banda se deplasează cu viteză mare, iar suprafaţa
ramurii superioare are forma unei curbe concave
datorită apăsării exercitate de două discuri.
Materialul (produsul) se deplasează pe o mică
porţiune de-a lungul traiectoriei curbate, fiind
presat pe bandă de forţa centrifugală. Astfel,
toate boabele vor avea o viteză la ieşirea de pe
bandă de 15-20 m/sec., produsul fiind aruncat la
Fig. 6.14. – Trimerul sau maşina de aruncat cu bandă –
12-15 m. Banda are 40-50 cm lăţime, debitul de
principiu de funcţionare (după Thierer L.V. şi colab.,
1971) 1, 3 - tobe; 2 - discuri;4 - bandă de cauciuc
transport – 80-100 t/oră, iar unghiul de aruncare,
8-400 (fig. 6.14., fig. 6.15.).
• Este deosebit de indicat pentru uniformizarea
depozitării produselor în calele navelor, deoarece
se poate manipula din exterior, eliminând munca
Fig. 6.15. – Trimerul
muncitorilor în atmosfera încărcată de praf din
– vedere generală
interior.
(după Thierer L.V. şi
colab., 1971 • Se poate folosi cu mult randament în releu cu
un şnec transportor sau cu o bandă mobilă la
încărcarea vapoarelor sau în magaziile cerealelor
(fig. 6.16.)

Fig. 6.16. – Folosirea trimerului

în releele de manipulare
(după Thierer L.V., 1971)
• Sistemul de transport pneumatic poate fi:
prin refulare, prin aspiraţie sau mixt,
aspiraţie şi refulare.
• În cazul în care diferenţa de presiune se
obţine prin aplicarea unei presiuni mai
mari decât presiunea atmosferică în
punctul de intrare al amestecului de
produs şi aer în conductă, sistemul de
transport pneumatic este prin refulare,
iar agregatul de producere a presiunii se
află la începutul conductei de transport.
• Când agregatul de presiune este
instalat în imediata vecinătate a punctului
de destinaţie şi aspiră din vracul de
material aflat la distanţă, transportul
pneumatic este prin aspiraţie. Sistemul Fig. 6.17. – Transportor pneumatic
este adecvat pe distanţe şi înălţimi mai Neuero, acţionat de motor Diesel:
mici, dar prezintă avantajul că este mai
simplu şi poate aspira din orice colţ al a-vedere generală; b-principiul de
unui vagon sau al unui hambar de vapor. funcţionare
(după Thierer L.V. şi colab,, 1971)
• Instalaţiile care, pe prima porţiune a
conductei lucrează prin aspiraţie iar pe
restul conductei, prin refulare, agregatul
de presiune fiind plasat într-un punct de • Tipuri de transportoare pneumatice:
pe traseul conductei aparţin sistemului de
transport pneumatic mixt (aspiraţie şi • Neuero tip G.S.D. 210/150 D,
refulare). acţionat de un motor Diesel, transportă
• Transportoarele pneumatice sunt produsul pe o distanţă de 50 m, are un
folosite pe scară largă la manipularea debit de circa 60 t/oră şi aparţine
cerealelor, cimentului etc. în porturi, la sistemului de transport cu aspiraţie şi
însilozare. Ele prezintă dezavantajul unui
consum foarte ridicat de energie. refulare (fig. 6.17.);
• aparţine sistemului de transport cu
aspiraţie şi refulare (fig. 6.17.);
• transportorul pneumatic mobil
tip KOVO, acţionat de un
electromotor (sistem de
transport prin refulare), cu
debit de 10-20 t/oră (fig. a
6.18.);
• transportorul pneumatic tip
VAC – U – VATOR, acţionat de
un electromotor sau de un
motor Diesel şi foloseşte pentru
transportul boabelor sistemul
mixt (aspiraţie şi refulare) (fig.
6.19.).
• Din utilajele de transport, b
produsele sunt dirijate pentru
condiţionare sau depozitare prin
conducte de transport care
diferă în funcţie de materialul Fig. 6.17. – Transportor pneumatic Neuero, acţionat de motor Diesel:
din care sunt fabricate (din a-vedere generală; b-principiul de funcţionare
lemn, metal, din material (după Thierer L.V. şi colab,, 1971)
plastic, sticlă).
• Secţiunea conductelor de
transport poate fi pătrată,
dreptunghiulară sau rotundă
(fig. 6.20., fig. 6.21.). Cele
mai utilizate sunt conductele
metalice, cu secţiunea circulară,
deoarece sunt rezistente la
uzură, la foc, asigură o curgere
uşoară a boabelor, o foarte
Fig. 16.20. –
bună etanşeitate şi prezintă un Conductă de Fig. 16.21. –
Fig. 16.22. – Secţiune
pericol redus de infestare a transport cu Conductă de
prin conducte
produselor. Acestea au diferite secţiunea pătrată transport cu
de transport
(circulare)
dimensiuni (fig. 6.22.). secţiunea
dreptunghiulară
• Conductele se confecţionează, de obicei, de 1 m sau 2 m lungime şi se
asamblează între ele cu piese speciale numite manşoane şi coturi, cu sisteme
de prindere. Uneori conductele de transport (cele de coborâre) au nişte
obstacole ce au rolul de a evita fisurarea boabelor (fig. 6.23.).
• Manşoanele – servesc la asamblarea conductelor care au axul longitudinal în
prelungire şi pentru conductele de aceleaşi diametre.
• Coturile – se utilizează pentru asamblarea conductelor care nu au axele în
prelungire, sunt confecţionate din fontă turnată (pentru a rezista presiunilor
produse de boabele în mişcare) şi pot forma unghiuri de 25 sau 30 grade între
cele două planuri ale secţiunilor de capăt.
• Alte piese anexe:
• pâlnii şi ramificaţii, - confecţionate din tablă neagră, folosite pentru
aducerea produselor din mai multe puncte ale depozitului la acelaşi utilaj (fig.
6.24.);
• şubere şi clapete - întrebuinţate pentru întreruperea curgerii produselor prin
conducte (închiderea sau deschiderea unei singure căi de curgere) (fig.
6.25..);
• distribuitoare – folosite
pentru distribuirea produselor
pe 2,3 sau mai multe căi
(simetrice, asimetrice,
rotative) (fig. 6.26., fig.
6.27.).
Fig. 6.26. – Distribuitoare (după Thierer L.V. şi
• Instalaţii de manevrare colab., 1971)
şi descărcare
• Instalaţiile de manevră a
vagoanelor pe liniile de cale ferată
Fig. 6.27. – Distribuitor
de pe teritoriul bazelor de rotativ (după Thierer L.V. şi
colab., 1971
recepţionare pot fi:
• mobile: locomotivele de
manevră - puse la dispoziţie de
staţiile de cale ferată învecinate şi
locotractorul (poate manevra
patru vagoane);
• fixe: - lopata mecanică - pentru
descărcarea vagoanelor;
• instalaţiile cu cabestan vertical
şi orizontal pentru manevrarea
vagoanelor (un om poate trage 1-
6 vagoane încărcate) (fig. 6.28.).
Fig. 6.28. – Cabestan orizontal pentru manevrarea vagoanelor
(după Thierer L.V. şi colab., 1971)
• Instalaţii de basculare a
autovehiculelor
• troliul de basculare a
autocamioanelor care se
instalează pe o construcţie din
beton armat;
• cricul hidraulic – pentru
descărcarea autovehiculelor care
au platformă basculantă.
• Pentru coborârea
persoanelor în siloz cu scopul
curăţirii celulei, inspecţiei sau a
unor reparaţii se utilizează troliul
de vizitare în celulă (fig. 6.29.).
Este un utilaj manual, prevăzut
cu un scaun de coborâre în celulă,
iar acesta prezintă o centură de
siguranţă pentru a preveni
Fig. 6.29. – Troliu de vizitare a celulei
accidentarea muncitorului.
de siloz:
Acţionarea troliului se face de 1-cadru metalic; 2-roţi de sprijin; 3-
către doi muncitori (nu se va lăsa şuruburi de ridicare a căruciorului; 4-
cablul să se desfăşoare de la sine tambur;
pentru a nu provoca accidente). 5-cadru de susţinere a scripetelui; 6-scaun
Dacă în celulă mai sunt boabe, de coborâre în celulă; 7-manivelă de
muncitorul ce coboară în celulă acţionare; 8-cablu de oţel pentru fixarea
trebuie să folosească masca de scaunului de coborâre.
gaze. (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
 METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE
• CONSERVAREA PRODUSELOR ÎN STARE USCATĂ
(PRIN USCARE)
• Conservarea produselor în stare uscată este metoda cu cea mai largă
aplicabilitate pentru păstrarea produselor timp îndelungat. Majoritatea
cantităţilor ce se recoltează vara ajung în depozite suficient de uscate
pentru păstrare.
• Probleme mai mari ridică produsele recoltate toamna (porumbul, orezul,
soia, floarea-soarelui).
• Uscarea naturală (la soare) pe platforme până sub limita critică de
umiditate grăbeşte procesul de postmaturare a seminţelor, iar acţiunea
razelor solare are rol sterilizant, distrugând până la 40% din
microorganismele de pe seminţe, mărind rezistenţa la păstrare ale
acestora.
• În perioada cu insolaţie puternică prin expunerea produselor pe
platforme în strat de 10-20 cm, umiditatea acestuia scade cu 2-3% pe zi
în condiţii de temperatură atmosferică de 25-35ºC.
• Pentru ca energia termică a razelor solare să pătrundă până în
profunzimea stratului de produs, este necesară amestecarea şi nivelarea
produsului (prin lopătare) la interval de 1-2 ore, iar pentru mărirea
suprafeţei de evaporare a apei din seminţe lotul trebuie brăzdat cu rigole
(şanţuri).
• Pentru protejarea , în caz de ploaie a produselor expuse pe platformele
de solarizare se vor pregăti din timp prelate, folii de polietilenă etc.
• Şi prin uscarea artificială se distrug o parte dintre microorganisme (în
special mucegaiurile), însă ca şi la uscarea naturală, nu realizează o
sterilizare totală a produselor.
• Reducerea umidităţii produselor prin mijloace naturale (fără consum de
combustibil se poate realiza şi prin depozitarea acestora în strat
subţire în: şoproane multifuncţionale, remize, spaţiile betonate dintre
pătulele duble şi în alte spaţii acoperite, care nu au pereţi şi în care se
realizează o circulaţie eficientă a curenţilor de aer.
• Eliminarea apei în exces din masa de seminţe se obţine, în general, prin
uscarea artificială a produselor, prin introducerea în masa produsului
umed a agentului de uscare (mediu gazos cald care prin contact direct sau
indirect preia umiditatea din produsele umede).
• Agentul de uscare poate fi: aerul cald (agent indirect) sau gazele
fierbinţi rezultate din arderea combustibilului, amestecate cu aerul
atmosferic (agent direct). Pentru dirijarea corectă a uscării produselor,
trebuie cunoscute, proprietăţile agentului de uscare, caracteristicile
umidităţii şi temperaturii aerului ce constituie agentul de uscare ca şi
interdependenţa dintre umiditatea şi temperatura aerului şi ale produsului.
• Umiditatea aerului se exprimă prin:
• umiditatea absolută, care reprezintă greutatea maximă a apei aflată sub
formă de vapori în unitatea de volum (kg/m3) sau greutatea de saturaţie;
• umiditatea relativă a aerului (%) care se exprimă prin raportul dintre
greutatea vaporilor de apă existentă în unitatea de volum de aer umed şi
greutatea maximă de vapori de apă care poate fi conţinută, la aceeaşi
presiune şi temperatură, de acelaşi volum de aer.
• în care: gv
Ur = ----- x 100
gs

• Ur = umiditatea relativă (%);

• gv = greutatea vaporilor de apă existenţi într-un volum de aer umed
(kg/m3);

• gs = greutatea maximă a apei aflată în acelaşi volum (kg/m3).

• Procedeele de uscare cele mai utilizate la noi în ţară sunt:

• uscarea prin contact cu suprafeţe încălzite;
• uscarea cu aer cald;
• uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic;
• uscarea în vid parţial;
• uscarea prin combinarea a 2 sau a mai multor metode.
• Uscarea produselor prin contact cu suprafeţe încălzite
• Foloseşte ca agent de uscare (indirect) apa caldă, gazele arse sau aerul cald care
încălzesc conductele, sau radiatoarele (metalice, din cărămidă etc.), iar boabele,
venind în contact cu partea exterioară a conductelor, se încălzesc prin radiaţie, apa
din seminţe evaporându-se în mediul înconjurător.
• Ca aplicaţie a uscării produselor prin această metodă este sectorul de transpiraţie
sau preîncălzire din cadrul coloanei de uscare tip MIAG sau SIMON model DM.
• Acest sector este alcătuit dintr-un număr de radiatoare prin care circulă apa caldă;
boabele supuse uscării trec prin spaţiile dintre pereţii radiatoarelor, încălzindu-se
până la transpiraţie.
• Astfel, apa liberă din interiorul vaselor capilare se transformă în vapori (tensiunea
acestora crescând proporţional cu temperatura şi cu durata staţionării boabelor în
sectorul de preîncălzire), iar vaporii de apă din interiorul boabelor difuzează spre
exterior sub forma unei pelicule foarte subţiri care apoi se transformă în vapori ce
sunt antrenaţi de curenţii de aer din sectoarele următoare şi eliminaţi în atmosferă.
• Uscarea prin preîncălzire şi transpiraţie este metoda cea mai eficientă,
asigurând produselor însuşiri superioare tehnologice, alimentare cât şi seminale şi
prevenindu-se fenomenul de “călire” a seminţelor, care se produce deseori când
uscarea se efectuează cu agent direct (gaze de combustie în amestec cu aer
atmosferic). “Călirea” constă în uscarea instantanee a învelişului bobului,
sudarea porilor vaselor capilare, împiedicând difuzarea vaporilor spre exterior,
aceştia formând o suprapresiune în miezul bobului ce produce fisurarea şi
spargerea acestuia.
• Eficienţa uscării prin această metodă depinde de modul în care boabele ce alunecă
pe suprafaţa radiatoarelor îşi modifică în permanenţă punctele de contact cu
suprafeţele încălzite şi nu există nici un pericol de supraîncălzire a acestora.
• Metoda menţine şi chiar îmbunătăţeşte însuşirile fizice şi biochimice ale
seminţelor, asigură un randament ridicat şi este economică (este aplicată la uscătorul
tip MIAG - fig. 11.1.).
 Fig. 11.1. – Uscătorul MIAG (după THIERER L.V. şi colab.,
1971)
A – Schema de funcţionare:
c-buncăr de alimentare; ST-sector de
transpiraţie; SN-sector neutru; SE-sector de
evaporare;
SU-sector de uscare; SR-sector de răcire;
RT-radiatoare; ac-i-apă caldă intrare;
ac-e-apă caldă ieşire; A-abur; Ac-apă
condensată; M-masă oscilantă; I, II-
aeroterme pentru încălzirea aerului; 1a, 2a-
canale principale de aer cald;
1b, 2b-canale principale de aer rece; P1, P2,
P3-pereţi despărţitori de pe canalele
principale
Uscarea cu aer cald
Metoda constă în încălzirea aerului
cu ajutorul unor radiatoare cu
suprafaţă mare de contact şi
introducerea acestuia sub presiune
în masa de boabe. Aerul rece
absorbit de un ventilator este trecut
prin radiatoare, apoi este dirijat în
masa de boabe unde cedează
căldura.
Sub influenţa agentului termic (aerul
cald) apa liberă din seminţe se
transformă în vapori şi ia naştere
termodifuziunea interioară, adică are
loc migrarea umidităţii interioare a
boabelor în direcţia curenţilor de aer
(spre exteriorul boabelor). Pe de altă
parte, aerul cald în mişcare are şi
rolul de agent de vehiculare,
deoarece vaporii de apă din spaţiile
intergranulare cât şi umiditatea
peliculară sunt transportate de aceşti
curenţi de aer cald şi eliminaţi în
atmosferă.
B – Schema conductelor de aburi şi apă
caldă:
I-treapta I de uscare; II-treapta a II-a de
• Acest sistem de uscare se foloseşte, în special, combinat cu metoda de
uscare prin contact cu suprafeţe încălzite sau de uscare în vid.
Folosită ca metodă independentă, uscarea cu aer cald este neeconomică,
având un randament scăzut, o mare parte din căldură se pierde în
exterior, prin radiaţie, iar altă parte, prin eliminarea în atmosferă a
curenţilor de aer cald folosiţi la uscare şi insuficient răciţi.
• Neţinând seama de fenomenele care se pot produce la uscarea
independentă cu aer cald se poate provoca zbârcirea, călirea , fisurarea şi
spargerea boabelor.
• Uscarea produselor cu aer cald folosită în combinaţie cu uscarea prin
contact cu suprafeţe încălzite (transpiraţie) dă rezultate foarte bune
deoarece prin curenţii de aer cald se îndepărtează umiditatea extrasă în
sectorul de preîncălzire, iar prin acţiunea aerului cald, apa din vasele
capilare continuă să migreze spre exterior prin porii dilataţi în procesul de
transpiraţie.
• Uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic
• Este în prezent cea mai răspândită metodă de uscare în ţara noastră.
• Principiul constă în amestecarea gazelor calde rezultate din arderea
combustibilului cu aer atmosferic şi injectarea acestui amestec direct în
masa de boabe supusă uscării. Drept combustibili se pot folosi: cărbuni,
lemne, motorină, gaze naturale etc., care trebuie să fie de calitate
superioară, astfel ca prin ardere să nu degajeze miros sau fum care să
deprecieze produsul.
• Această metodă de uscare este asemănătoare cu uscarea cu aer cald,
însă prezintă avantajul unui randament termic mai ridicat şi o reducere
substanţială a consumului de combustibil.
• Pentru realizarea unui amestec corespunzător de gaze şi aer, la 1 kg
gaze arse se adaugă cca. 20 kg aer (atmosferic) iarna şi cca. 30 kg, vara
(există dispozitive speciale de reglare şi funcţionare automată pentru
dozarea amestecului de gaze arse şi aer).
• La folosirea gazelor arse în amestec cu aerul, uneori uscarea este
neuniformă, deoarece curenţii de aer nu sunt distribuiţi omogen în
întreaga masă de produse, iar în cazul unei temperaturi ridicate a
agentului de uscare, la contactul acestuia cu produsul există un pericol
mai mare al călirii tegumentului, proces ce duce la diminuarea însuşirilor
fizice şi biochimice ale boabelor. De asemenea, datorită folosirii directe a
gazelor de combustie, există pericolul mai accentuat decât la celelalte
metode, de producere a incendiilor.
• Cu toate dezavantajele amintite, metoda uscării cu gaze de combustie în
amestec cu aerul atmosferic este mult folosită în sectorul valorificării
produselor datorită productivităţii ridicate a uscătoarelor, cât şi necesităţii,
uneori, a uscării imediate şi într-un ritm rapid a unor cantităţi mari de
produse recepţionate cu umiditate ridicată.
• Uscarea în vid parţial
• Această metodă de uscare se bazează pe micşorarea presiunii aerului
din spaţiile intergranulare, fapt ce determină evaporarea apei din
boabe la temperaturi mai scăzute. Temperatura de uscare este produsă
într-un generator termic ce încălzeşte apa care circulă prin elemenţi de
fontă şi de unde este dirijată spre radiatoarele care se află în camera de
vid. Aici, produsele trec peste suprafeţele radiatoarelor încălzite, creându-
se astfel condiţii favorabile pentru migrarea umidităţii din interiorul
boabelor spre exteriorul lor.
• Uscarea în vid se realizează cu un consum redus de combustibil, cu o
economie de cca. 30% din cel folosit frecvent la uscarea cu gaze arse în
amestec cu aerul.
 • Influenţa procesului de uscare asupra însuşirilor calitative ale
produselor agricole vegetale

• Uscarea poate influenţa atât pozitiv cât şi negativ calitatea produselor.

• Uscarea bruscă la temperaturi prea ridicate a produselor cu umiditate foarte mare,
provoacă uscarea instantanee a învelişului bobului, sudarea porilor de la suprafaţa
acestuia (a vaselor capilare), împiedicând difuzarea spre exterior a apei din bob.
• Prin acumularea vaporilor în vasele capilare şi formarea unei suprapresiuni în
interiorul seminţelor se produce fisurarea şi spargerea acestora (călirea boabelor), iar
la unele produse (mazăre, fasole etc.) seminţele se decojesc şi se desfac în
cotiledoane.
• La seminţele destinate însămânţării şi la cele destinate fabricării berii,
uscarea neraţională diminuează sau determină pierderea în totalitate a
capacităţii germinative.
• Pentru produsele destinate consumului alimentar, furajer şi industrial, prin procesul
de uscare se urmăreşte, pe lângă reducerea umidităţii, menţinerea şi pe cât posibil
îmbunătăţirea compoziţiei chimice şi a caracteristicilor tehnologice.
• Când masa de seminţe este încălzită la temperaturi prea mari (peste 60-700C, în
funcţie de natura produsului) componentele chimice suferă transformări ce determină
diminuarea însuşirilor calitative ale seminţelor.
• Astfel, amidonul din cereale, încălzit în soluţie apoasă la peste 700C se umflă şi
crapă, la 100-1100C se deshidratează, iar la 120-1400C amidonul se transformă în
dextrină.
• Substanţele proteice îşi modifică însuşirile (pozitiv sau negativ) în funcţie de
modul în care este condus procesul de uscare. Denaturarea proteinelor începe la
temperaturi variabile între 50-650C, în funcţie de caracteristicile acestora. De
exemplu, grâul “tare” încălzit la 550C îşi îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie, pe
când grâul “moale” încălzit la peste 450C îşi diminuează însuşirile calitative ale
glutenului (acesta devine filant, moale), reducându-se şi însuşirile de panificaţie.
• Grăsimile – din seminţele plantelor oleaginoase, încălzite la temperaturi prea
ridicate se pot descompune parţial, mărindu-şi indicele de aciditate, care trebuie să
nu depăşească valoarea 2.
• Vitaminele A şi B – din boabele de cereale (grâu, secară, orz, ovăz) pot fi
încălzite până la temperaturi de 100-1200C, fără urmări semnificative. În schimb,
vitamina C din boabele de mazăre proaspăt recoltate începe să fie distrusă la
temperaturi de cca. 500C.
• Tratarea acestor produse cu temperaturi prea ridicate, ce acţionează brusc, are
efecte dăunătoare asupra seminţelor, determinând compromiterea germinaţiei, a
însuşirilor alimentare şi tehnologice.
• Elementele care influenţează procesul de uscare
• Uscarea este influenţată de: specia produsului, compoziţia chimică a
acestuia, temperatura agentului de uscare şi a produsului, timpul de
staţionare a produsului în uscător, limita admisibilă de reducere (extracţie)
a umidităţii la o trecere a produsului prin instalaţia de uscare, umiditatea produsului
la intrarea în uscător, modul de acţionare a gazelor de combustie (direct sau
indirect), productivitatea instalaţiei, stadiul de postmaturare a seminţelor, destinaţia
produsului, numărul zonelor de uscare.
• Extracţia de umiditate (procentul de reducere a umidităţii la o trecere a
produsului prin uscător), variază în funcţie de specie, umiditatea produsului, tipul
uscătorului etc. şi este influenţată în mare măsură de temperatura de regim
şi de timpul de staţionare a produsului în uscător.
• Temperatura de uscare este condiţionată şi limitată de compoziţia chimică a
seminţelor şi de însuşirile lor calitative.
• La intrarea în uscător a seminţelor cu un conţinut ridicat de umiditate,
temperatura trebuie să fie moderată, iar pe măsură ce produsul înaintează în
uscător şi cedează din umiditate se poate mări temperatura de uscare şi a
produsului. Cele mai bune rezultate se obţin prin uscarea în trepte de temperatură,
aceasta crescând progresiv de la o zonă de uscare la alta.
• Între două treceri ale produsului prin uscător, lotul trebuie să staţioneze în depozit
12-24 ore, pentru ca umiditatea din interiorul seminţelor să migreze spre exterior,
ceea ce uşurează procesul de uscare şi măreşte productivitatea instalaţiei.
 • Particularităţile uscării produselor destinate consumului alimentar, furajer şi
industrializării
A. Uscarea cerealelor
• Condiţiile pentru uscarea cerealelor diferă de la o specie la alta, pentru fiecare tip de produs
fiind necesare: un anumit regim termic şi o anumită limită de extracţie a umidităţii la o trecere a
boabelor prin uscător. Chiar la aceeaşi specie, regimul de uscare se reglează în funcţie de
calitatea şi destinaţia produsului (tab. 11.1).

Temperatura maximă (0C) Extracţia maximă (%)

Umidit. produsului
Specia instalaţie cu:
% agent de uscare produs
1 treaptă 2 trepte
peste 18 (cu
I trecere-50 40
postmaturarea
II trecere-70 45
neterminată)
Grâu 4 5
sub 18 (cu
60-80 în func.de
postmaturarea 40-55
indicele glutenic
terminată)
peste 21 85 50
Secară 18-21 100 55 4 6
sub 18 110 60

Orz-orzoaică
50 40 4 6
pt.bere

peste 21 90
Orz-ovăz ovăz orz ovăz orz ovăz orz
18-21 105 5
pt.furaj 50 60 5 4 6
sub 18 115
sub 18 65 38 2
Orez
peste 18 55 35 (nu se usucă sub 15%)
sub 22 90 60
Porumb 6 8
peste 22 80 50
 B. Uscarea seminţelor de leguminoase pentru boabe

Extracţie maximă
Instalaţii
Umid.prod Treapta Treapta cu o Produs
Specia (%) I (0C) II (0C) treaptă (0C) 1 treaptă 2 trepte
(0C)

peste 18 40 45 - 25
Fasole 3
sub 18 45 55 - 35

peste 18 50 60 50 30
Mazăre 4 5
sub 18 60 70 65 40

peste 20 50 65 50 28
Soia 16-20 55 70 60 32 4
sub 16 60 75 70 35

C. Uscarea seminţelor de plante oleaginoase

Extracţia maximă%
Instalaţii
Umid prod. Produs
Treapta I Treapta II cu o
Specia % (0C) 1 treaptă 2 trepte
treaptă

Fl.soa- până la 15 90 55
relui 15-20 83 40 5
peste 20 75 45

In până la 15 60 70 65 40
15-20 50 60 55 35 5
peste 20 45 55 50 30
• În fig. 11.2. se prezintă schema
uscătorului prin fluidizare pentru
cereale.
• B. Uscarea seminţelor de
leguminoase (vezi tabelul
11.1).
• Se desfăşoară la un regim termic
moderat, iar extracţiile maxime de
umiditate trebuie să fie reduse.
Uscarea forţată la temperaturi
ridicate (cu extracţii mari) la
aceste seminţe determină “călirea
seminţelor” datorită
neconcordanţei între uscarea
tegumentului (care se usucă
brusc, se contractă şi devine
impermeabil) şi a miezului ca şi a
diferenţei de volum dintre cele
două părţi. Astfel se produce
ruperea învelişului şi desfacerea
seminţelor în două jumătăţi
(cotiledoane). Fenomenul este
foarte pronunţat la fasole şi mai
redus la mazăre şi soia.
• Uscarea seminţelor plantelor
oleaginoase. Fig. 11.2. – Schema uscătorului prin fluidizare pentru cereale
• Structura, forma, mărimea, (după ŢENU I., 1997)
compoziţia chimică a seminţelor 1-pâlnie de alimentare;2-cameră de uscare;
plantelor oleaginoase diferă de la 3-sită pentru distribuirea agentului de uscare;
o specie la alta, de aceea şi 4-capac superior; 5-sită;6-racord de evacuare aer uscat;
regimul de uscare este diferit. Din 7-ventilator aer cald;8-pâlnie inferioară; 9-elevator;10-coloană
această grupă, cele mai mari de răcire cereale;11-ventilator aer rece;
12-evacuare cereale uscate şi răcite; 13-schimbător de căldură
cantităţi supuse uscării sunt de
floarea - soarelui şi mai reduse de
rapiţă şi in.
 CONSERVAREA PRODUSELOR LA TEMPERATURI
SCĂZUTE
• Metoda se aplică loturilor cu umiditate ridicată, până când le vine rândul
la uscare, sau pentru păstrarea în condiţii corespunzătoare a produselor
care, potrivit normativelor tehnice se pot livra cu un conţinut de umiditate
peste umiditatea critică.
• Scopul conservării produselor prin răcire: prevenirea autoîncălzirii şi
încingerii seminţelor ce au un conţinut ridicat de umiditate, reducerea
activităţii vitale a produselor, prevenirea dezvoltării microflorei, acarienilor
şi insectelor.
• Conservarea produselor la temperaturi scăzute se realizează prin
expunerea acestora la acţiunea aerului atmosferic, prin folosirea
agregatelor frigorifice (în anotimpul cald).
• Răcirea produselor cu ajutorul aerului atmosferic rece se poate realiza
prin:
• depozitarea produselor în strat subţire, astfel ca o suprafaţă cât mai mare
a lotului să fie în contact cu atmosfera rece;
• manipularea produselor prin aerul atmosferic rece cu ajutorul instalaţiilor
mecanice de transport pe orizontală şi pe verticală;
• insuflarea cu ajutorul ventilatoarelor a aerului rece din atmosferă în masa
produsului (cea mai eficientă metodă).
• Metoda prin insuflarea în produs a aerului rece foloseşte instalaţiile
pentru aerare activă din dotarea depozitelor.
• Cu cât umiditatea produsului este mai ridicată cu atât debitul de aer rece
trebuie sa fie mai mare pentru a asigura o răcire mai rapidă, deoarece la
creşterea umidităţii produsului se măreşte şi pericolul degradării, dacă nu
se iau măsuri de reducere urgentă a temperaturii (de exemplu, pentru un
lot de 100 tone cu 20% umiditate este necesar debitul de aer de cca. 17
m3/oră/t produs pentru a răci produsul în cca. 4 zile, dacă aerul atmosferic
îşi menţine temperatura între 2-40C).
• În funcţie de umiditatea Tabelul 11.2
seminţelor (16-22%) Temperatura maximă de conservare în funcţie de temperatură
diferă şi temperatura de
conservare care variază
între maximum 12,8- Umiditatea cerealelor (%) 16 18 20 22
1,70C (la conţinutul mai
mare de apă corespunde Temperatura maximă (0C)
temperatura mai scăzută) care asigură păstrarea 2
12,8 7,2 4,4 1,7
(tab. 11.2.). luni fără depreciere
• Limita de răcire a
produselor are mare
importanţă în lucrările de
conservare. Scăderea
excesivă a temperaturii
poate avea efecte
negative asupra Procesul de răcire a produselor creează condiţii favorabile de
conservării produselor, păstrare până la o anumită limită minimă a temperaturii şi nu
deoarece la temperaturi trebuie confundat cu cel de congelare, mult practicat în industria
sub 100C (mai ales alimentară, dar contraindicat seminţelor.
primăvara când există o
diferenţă foarte mare Acest procedeu este mult utilizat pentru conservarea porumbului
între temperatura scăzută boabe şi a florii-soarelui recepţionate cu umiditate excesivă,
din produs şi cea ridicată deoarece cheltuielile de conservare prin răcire până le vine rândul
a atmosferei) apare la uscare sunt mai reduse decât alte metode de conservare.
pericolul condensării
vaporilor de apă la Răcirea produselor cu ajutorul instalaţiilor frigorifice se aplică
suprafaţa lotului şi se pot atât pentru produsele recoltate vara care păstrează temperatura
declanşa procese de ridicată de la înmagazinare (ce uneori depăşeşte 300C) cât şi
autoîncălzire şi încingere.
Răcirea excesivă a pentru cele ieşite din uscător, deoarece în sectorul de răcire a
produselor umede Utilajului de uscare, mai ales vara,nu se realizează o temperatură
destinate însămânţărilor mai scăzută decât cu 5-100C faţă de temperatura mediului.
duce la scăderea
însuşirilor germinative ale
seminţelor prin
îngheţarea apei libere din
vasele capilare.
 CONSERVAREA PRODUSELOR PRIN
DESHIDROREFRIGERARE
• Această metodă de conservare constă în introducerea în masa produselor a aerului
atmosferic răcit în mod brusc pentru a-i reduce conţinutul de umiditate şi apoi încălzit
pentru a-i mări capacitatea acestuia de a absorbi apa din masa produsului.
• Pe baza relaţiilor ce există între umiditatea şi temperatura atmosferei, s-a elaborat
metoda uscării produselor prin refrigerarea curenţilor de aer ce se introduc în masa
de boabe.
• Scăderea bruscă a temperaturii curenţilor de aer are ca efect saturarea acestora în
umiditate, reducerea capacităţii de reţinere a apei şi condensarea excesului de vapori
de apă din aerul respectiv.
• În vederea uscării produselor prin deshidrorefrigerare este necesar un
refrigerator puternic prin care trec curenţi de aer şi în care se condensează o parte
din vaporii de apă din aer. De asemenea, este necesar ca, în sezonul rece să se
asigure o sursă de căldură pentru încălzirea curenţilor de aer reci ieşiţi din
refrigerator, care intră apoi în masa de boabe.
• Pentru păstrarea porumbului umed, temperatura poate fi scăzută la +20C.
Dispozitive automate de reglare pot menţine porumbul rece sau să-l usuce, timpul
necesar pentru uscare fiind dependent de umiditatea porumbului. În general, sunt
necesare 2-3 luni pentru extragerea a 10 procente umiditate.
• CONSERVAREA PRODUSELOR PRIN AERARE NATURALĂ ŞI ACTIVĂ
• Aerarea produselor se realizează prin schimbarea periodică a aerului din spaţiul
intergranular al masei de seminţe, fără a fi necesară mişcarea lor.
• Obiectivele aerării produselor sunt:
• reducerea temperaturii masei de boabe şi prevenirea autoîncălzirii produselor;
• reducerea proceselor biochimice şi activităţii vitale din masa seminţelor;
• prevenirea dezvoltării dăunătorilor şi a microorganismelor;
• accelerarea procesului de postmaturare a seminţelor;
• eliminarea bioxidului de carbon şi a altor gaze care se acumulează în
spaţiul intergranular;
• mărirea spaţiului de înmagazinare (prin depozitarea produselor în straturi
mai înalte);
• reducerea, în oarecare măsură, a conţinutului de umiditate;
• lichidarea proceselor de încingere a produselor;
• diminuarea pierderilor de substanţă uscată a produselor;
• reducerea necesarului de braţe de muncă pentru lopătare;
• menţinerea şi chiar îmbunătăţirea însuşirilor calitative şi tehnologice a
seminţelor.
• În timpul aerării active, între produse şi aer are loc un schimb
permanent de umiditate până la stabilirea echilibrului higroscopic.
• Higroscopicitatea produselor este influenţată, în mare măsură, de
temperatura produsului şi a aerului atmosferic, de aceea, este necesar ca
înainte de a trece la aerarea activă să se determine în ce măsură condiţiile
atmosferice (umiditatea şi temperatura) sunt favorabile ventilării
produselor. Astfel, se vor determina: umiditatea aerului cu higrometre,
higrografe, psihrometre; temperatura aerului, cu termometrul umed,
termograful, precum şi umiditatea şi temperatura produsului (pentru
temperatură se folosesc termosondele). Există şi aparate numite
termohigrografe care înregistrează atât temperatura cât şi umiditatea
atmosferică.
• Aerarea naturală se realizează cu ajutorul curenţilor naturali de aer care
se produc în depozit. Aceasta se efectuează pe vreme răcoroasă şi uscată,
prin deschiderea uşilor şi ferestrelor din depozite. Pentru intensificarea
aerării naturale se amplasează în produse, dispozitive care dirijează
curenţii de aer prin masa de boabe. Acestea sunt nişte cutii
paralelipipedice de 80 cm lungime, 80-200 cm înălţime (în funcţie de
grosimea stratului de depozitare) şi 20 cm lăţime, care se amplasează la
distanţa de 1 m între ele.
• Părţile late ale acestor
dispozitive sunt formate din
jaluzele care împiedică
pătrunderea produsului în
cutii, iar partea inferioară
trebuie să comunice cu
exteriorul depozitului prin
canale sau duşumele duble, cu
posibilitatea de obturare în
condiţii de aerare
necorespunzătoare.
• În loc de aceste cutii se pot
amplasa coşuri cu jaluzele sau
dispozitive din tablă cu ochiuri
perforate, ţesătură de sârmă
etc., care nu permit
pătrunderea produselor în a-vedere generală:
b-amplasarea dispozitivelor cu
interiorul dispozitivelor (fig. 1-perete lateral; 2-jaluzele;
jaluzele în masa produsului şi
circilaţia curenţilor de aer prin
11.3.). 3-ţesătură de sârmă
dispozitive şi vracul de seminţe
• În lipsa acestora, pentru o
eficacitate mai mare a aerării
naturale, la suprafaţa masei de Fig. 11.3. – Dispozitiv cu jaluzele pentru aerarea naturală a
boabe se fac şanţuri (rigole) produselor
(după THIERER L.V. şi colab., 1971)
orientate paralel cu circulaţia
curenţilor de aer din depozite.
Periodic, acestea se astupă şi
se refac până când produsele
se răcesc.
 A

Fig. 11.4. – Reţea de aerare cu canale

(după THIERER L.V. şi colab., 1971)
A-reţea de canale de aerare sub nivelul pardoselii magaziei;
B-tronson de aerare cu canale peste pardoseală:
a-conducta centrală;
b-conducte laterale
B
• Aerarea activă
• Această metodă de aerare se obţine prin introducerea în masa produselor a
curenţilor de aer sub presiune cu ajutorul instalaţiilor formate din ventilatoare care
sunt în legătură cu conductele şi distribuitoarele prin care aerul este introdus în masa
de boabe (fig. 11.4.).
• Cantitatea de aer necesară pentru evitarea condensării vaporilor pe seminţe
variază în funcţie de conţinutul în umiditate al acestora, fiind cu atât mai mare cu cât
umiditatea este mai ridicată (la valori ale umidităţii cuprinse între 16-26% corespund
debite minime de 30-160 m3/oră/tonă). La ieşirea aerului din produse, umiditatea
relativă nu trebuie să depăşească 80%, astfel se evită condensarea vaporilor de apă
în masa de boabe. Valorile indicate sunt valabile pentru aerarea efectuată cu
instalaţiile cu canale sub sau peste pardoseală.
• În figura 11.5. se prezintă o instalaţie de aerare activă la pătulele cilindrice.
•  Înălţimea optimă de depozitare a produselor pentru o aerare eficientă este în funcţie de
umiditatea acestora şi de tipul depozitului. Astfel, la valori de 16-23% umiditatea produsului
corespund valori cuprinse între 5-1,5 m înălţimea de depozitare în depozite cu canale sub
pardoseală, iar la valori de 16-21% umiditate corespunde înălţimea de depozitare de 3,5 – 1,5 m,
în magazii cu conducte peste pardoseală (la valori minime ale umidităţii corespund valorile maxime
ale înălţimii de depozitare).
• Aceste limite au fost stabilite pentru aerarea produselor grele: grâu, porumb, mazăre, soia,
fasole, cu electroventilatorul Aerator A-12 cuplat la canalele de aerare sub pardoseala magaziei,
sau la conductele de aerare montate peste pardoseală.
• La o grosime de sub 1,5 m a stratului de produse, aerarea nu este eficace, deoarece curenţii de
aer nu sunt distribuiţi uniform în masa de seminţe. La depăşirea înălţimii de depozitare a
produsului, aerarea are loc lent, existând pericolul condensării vaporilor de apă din spaţiul
intergranular pe seminţe.
• Pentru depozitarea produselor, la stabilirea înălţimii optime se ţine seama şi de rezistenţa
pereţilor construcţiei.
Durata aerării active ţine seama de: debitul de aer (m3/oră/tonă produs), care diferă în
funcţie de înălţimea de depozitare a produsului, debitul electroventilatorului, greutatea hectolitrică
a produselor, ca şi de diferenţa(în grade Celsius) între temperatura aerului atmosferic şi a
produsului supus aerării.
• Pentru obţinerea rezultatelor optime şi economice, aerarea trebuie să se efectueze în
anotimpurile reci iar în perioadele călduroase, ventilarea se face în timpul nopţii, când temperatura
este mai scăzută.

Fig. 11.5. – Instalaţie de aerare activă la pătulele

cilindrice
1 – ventilator
2 – canal de aerare orizontal
3 – canal de aerare vertical
 În tabelul 11.3. sunt indicate condiţiile în care se poate face aerarea activă în
funcţie de temperatura produsului, a aerului şi de umiditatea atmosferică. Dacă cifra
rezultată din interacţiunea liniilor care unesc valorile de temperatură atmosferică şi ale
produsului este mai mare decât umiditatea relativă a aerului (determinată cu higrograful,
higrometrul,psihrometrul etc.), aerarea activă se poate efectua.
Temperatura aerului Temperatura produselor, ºC
atmosferic
ºC -4 -2 0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30

-6 88

-4 75 88

-2 64 75 88

0 54 64 75 87

2 46 55 65 75 86 98

4 41 49 56 66 75 86 97

6 36 43 50 58 66 75 85 97

8 32 37 44 51 58 66 75 85 97

10 28 33 39 45 51 59 66 75 85 97

12 25 29 34 39 45 51 58 66 75 85 95

14 22 26 30 35 40 46 52 58 66 75 84 95

16 19 23 27 31 35 40 46 52 59 67 75 85 95

18 17 20 24 27 31 36 41 46 52 59 66 75 84 94

20 15 18 21 24 28 32 36 41 46 53 59 67 75 84 95

22 13 16 19 22 25 28 32 36 41 47 53 60 67 75 84 94

24 12 14 17 19 22 25 29 32 37 42 47 53 60 67 75 86 94

26 11 12 15 17 20 22 26 29 33 37 42 47 53 60 67 75 84 93

28 10 11 13 15 18 20 23 26 30 33 38 42 48 53 60 67 75 84

30 9 10 12 14 17 19 21 24 27 30 36 40 45 50 55 63 69 75
• Cu cât aerul este mai uscat iar diferenţa între temperatura atmosferică şi
masa de boabe este mai mare, aerarea activă este mai eficientă.
• Rezultate bune în aerarea activă se obţin când temperatura atmosferică
este cu peste 50C mai redusă decât cea a produsului iar umiditatea
relativă a aerului este scăzută (sub 75%).
• Din practica aerării active s-a constatat că la grâu cu 16-17% umiditate,
ventilat cu aer atmosferic la temperatura de cca. 30ºC, cu un debit minim
de 40m3/oră, în timp de 10-20 ore de aerare se poate obţine o reducere a
umidităţii cu circa 1% (THIERER L. V. şi colab., 1982).
• O atenţie deosebită la aerarea produselor se va acorda primăvara, când
datorită încălzirii rapide a aerului se poate produce condensarea vaporilor
şi umezirea stratului superior al produselor răcite în cursul iernii.
• Când se urmăreşte conservarea produselor în stare rece până la livrare,
primăvara nu se mai procedează la aerare, în acest caz fiind însă necesar
un control periodic sistematic al stării de conservare.
• În cazul unor cantităţi mici de seminţe depozitate în magazii fără instalaţie
de aerare activă, aerisirea produsului se realizează prin lopătare sau prin
trecerea întregii cantităţi de seminţe prin vânturătoare.
• Combinarea aerării active cu uscarea artificială (draierarea)
• În experienţele efectuate pentru reducerea consumului de combustibil,
s-au obţinut rezultate bune la unele tipuri de uscătoare, prin suspendarea
sectorului de răcire, transformarea acestuia în sector de uscare şi
finalizarea răcirii produsului în instalaţiile de aerare activă. Prin aceasta, se
realizează o creştere a productivităţii uscătoarelor cu circa 25% şi o
importantă reducere a consumului de combustibil. Răcirea produselor ce
rezultă din uscător se obţine prin instalaţiile de aerare activă,
înregistrându-se astfel o scădere a umidităţii cu 2-3%.
• Uscarea prin draierare cuprinde, în principal, următoarele faze:
• uscarea artificială în instalaţii convenţionale, la care se suspendă sectorul
de răcire;
• evacuarea din uscător a produselor calde, incomplet uscate şi dirijarea
acestora în spaţiile de depozitare prevăzute cu aerare activă;
• răcirea produselor prin aerare activă.
• În principiu, la evacuarea produselor din uscător, acestea trebuie să aibă
umiditatea cu 2-3% mai mare faţă de umiditatea finală necesară pentru
livrare sau conservare, urmând ca acest conţinut de umiditate să fie
eliminat prin aerare activă.
• La uscarea produselor prin draierare, se pun următoarele probleme:
• asigurarea unui regim corespunzător de uscare artificială;
• obţinerea unei productivităţi ridicate cu un consum redus de combustibil şi
energie electrică;
• realizarea unei aerări specifice optime.
• Pentru uscarea artificială se vor folosi instalaţiile tip ITUB-12,5, US 17-
50, IUCB 8-10, MIAG, Bühler etc.
• La instalaţia ITUB-12,5, suspendarea sectorului de răcire se va realiza
prin transformarea acestuia în zonă de uscare, acţionând maneta de la
clapeta de separere a hotelor de aer cald şi rece. Astfel, sectorul de uscare
se măreşte şi creşte productivitatea instalaţiei de uscare.
• La celelalte tipuri de uscătoare, suspendarea sectorului de răcire se va
realiza prin întreruperea funcţionării ventilatorului de aer rece, iar la
instalaţiile prevăzute cu un ventilator comun pentru zona de uscare şi de
răcire se va închide şuberul de la conducta ce face legătura între
ventilatorul comun şi tronsonul de răcire.
•
• Pentru uniformizarea umidităţii şi temperaturii produsele calde rezultate
din uscător sunt dirijate, în spaţii prevăzute cu instalaţii de aerare (celule
de siloz) unde sunt lăsate în repaus 8-16 ore, înainte de a fi supuse răcirii
prin ventilare cu aer atmosferic.
• Pentru aerarea activă se va asigura o alimentare specifică de 40-60
m3/t/h, iar în funcţie de aceasta se va stabili cantitatea de produse ce se
va depozita în fiecare celulă sau tronson de aerare activă.
• Aerarea se va executa până când umiditatea produsului a scăzut la limita
de livrare, iar temperatura la limita de conservare.
• Metoda de uscare prin draierare, cu toate investiţiile şi amenajările ce le
necesită (celula de răcire, aerare specială, izolarea zonei de draierare de
restul silozului) şi dificultăţile apărute în conducerea procesului de uscare
(respectarea fazelor elementare ale ciclului, permutarea în celule de
răcire) totuşi oferă mari avantaje:
• economie de energie de 15-20%,
• mărirea capacităţii de uscare cu 30-40% prin transformarea zonei de
răcire într-o zonă adiţională de uscare şi prin utilizarea unui agent de
uscare cu temperatură mai ridicată;
• îmbunătăţirea calităţii produselor prin reducerea conţinutului de spărturi în
timpul şi după uscare.
• În timpul aerării se vor face observaţii cu privire la uscarea şi evoluţia
calităţii lotului luându-se măsurile ce se impun în cazul în care condiţiile
atmosferice se menţin nefavorabile aerării.
 AUTOCONSERVAREA PRODUSELOR
(CONSERVAREA ANAEROBĂ)
• Metoda se aplică în depozite ermetic închise prin acumularea bioxidului de
carbon rezultat din respiraţie şi limitarea proporţiei de oxigen din spaţiul
intergranular, până la dispariţia completă al acestuia.
• Înlocuirea oxigenului din masa produsului cu bioxid de carbon diminuează
foarte mult respiraţia seminţelor, a insectelor, microorganismelor aerobe,
micşorându-se şi cantitatea de căldură eliberată.
• Când în masa seminţelor concentraţia de bioxid de carbon ajunge la 12-
14%, respiraţia aerobă nu mai este posibilă şi se trece la respiraţia
anaerobă a seminţelor.
• Conservarea anaerobă prezintă următoarele avantaje:
• stânjeneşte sau chiar stopează dezvoltarea microorganismelor aerobe:
• împiedică dezvoltarea dăunătorilor animali;
• cantitatea de căldură degajată este mult mai redusă decât la respiraţia
aerobă;
• pierderile de substanţă uscată sunt mai mici.
• Ca dezavantaje ale acestei metode de conservare, amintim:
• la produsele cu 18% umiditate, înlocuirea oxigenului din spaţiul
intergranular prin bioxidul de carbon rezultat în timpul respiraţiei are loc
lent, perioadă în care se dezvoltă unele mucegaiuri aerobe. De aceea,
pentru urgentarea şi stimularea trecerii la respiraţia anaerobă se
procedează la extragerea oxigenului prin crearea vidului în masa de boabe,
sau se dislocă aerul din spaţiul intergranular prin introducerea în produse a
bioxidului de carbon sau a altor gaze;
• prin respiraţia anaerobă a produselor umede rezultă produşi de fermentaţie
ca: alcool etilic, acid acetic etc. care depreciază produsul;
• materialul semincer păstrat în condiţii anaerobe îşi reduce sau îşi pierde în
totalitate însuşirile germinative.
• Porumbul cu 14,5% umiditate păstrat în condiţii ermetic închise (prin
autoconservare) nu suferă diminuări calitative; porumbul cu 18%
umiditate nu a suferit modificări calitative importante în primele şase luni,
dar după un an de păstrare a căpătat miros de acru şi o culoare mai
închisă; cu 23-27% umiditate porumbul s-a înăcrit după două săptămâni,
culoarea boabelor s-a închis foarte repede, iar după un an, boabele au
devenit moi, masa de boabe pierzându-şi capacitatea de curgere (aceste
boabe se pretează în hrana animalelor).
• Pentru realizarea conservării anaerobe, spaţiile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• construcţia să fie din metal (tablă de oţel), îmbinările să fie efectuate prin
sudură sau alte metode care să asigure etanşeitatea. Celulele din beton
obişnuit sunt poroase şi permeabile pentru aer, astfel că, pereţii trebuie
trataţi cu substanţe bituminoase, sau se căptuşesc cu foi de polietilenă,
policlorură de vinil etc.;
• gurile de vizitare, cele pentru umplerea sau golirea celulelor trebuie
prevăzute cu dispozitive pentru închiderea etanşă;
• descărcarea celulelor este indicat să se realizeze pe la partea superioară a
celulei, prin sorburi pneumatice aspiratoare cu ajutorul cărora se
realizează şi o rarefiere a aerului din spaţiul liber al celulei, în cazul în care
golirea acesteia nu s-a făcut complet;
• la încărcare, celulele trebuie umplute complet cu produse, iar în spaţiul
liber rămas între planşeu şi suprafaţa produsului se montează supape
pentru menţinerea presiunii în interiorul celulei până la anumite limite care
să nu afecteze construcţia.
 CONSERVAREA CHIMICĂ A
PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
• Conservarea chimică constă în introducerea în masa de seminţe a unor substanţe
chimice sterilizante care împiedică dezvoltarea microorganismelor, insectelor şi
acarienilor şi inhibă activitatea vitală a produselor. Cu ajutorul substanţelor chimice
se pot păstra unele produse umede până la uscarea acestora.
• Drept conservanţi chimici se pot folosi: dicloretanul, metabisulfitul, thiourea,
granoranul, TMTD şi acidul propionic.
•  Dicloretanul are efect sterilizant asupra mucegaiurilor, frânează dezvoltarea
acarienilor şi a insectelor, însă nu opreşte procesul de autoîncălzire şi încingere a
produselor, de aceea se poate folosi la conservarea produselor umede, însă numai a
celor care nu sunt autoîncălzite sau încinse. Doza folosită pentru conservare este de
300 g dicloretan/m3 de produse depozitate în celule etanşe. La o păstrare
îndelungată se procedează la recircularea conservantului prin produs, după care,
dicloretanul nu se evacuează în atmosferă, ci rămâne în produs până la golirea
celulei.
•  Metabisulfitul administrat în proporţie de 1-1,2% în masa cerealelor furajere (orz,
ovăz) previne sau opreşte încingerea produselor, distruge microflora, având însă,
efecte negative asupra embrionului seminţelor, când acestea au un conţinut ridicat
de umiditate. Efectele sterilizante ale metabisulfitului durează 30-35 zile, după care
este necesar ca în produs, să se mai administreze încă o doză de conservant de 0,5-
0,8%. Produsele destinate consumului uman nu se tratează cu metabisulfit.
•  Thioureea, în proporţie de 1‰ reduce respiraţia cerealelor umede (cu până la
20% umiditate) şi inhibă dezvoltarea mucegaiurilor, iar în proporţie de 1% opreşte
dezvoltarea acestora chiar şi atunci când umiditatea boabelor ajunge la 24%, fără a
diminua în mare măsură viabilitatea seminţelor. Comparativ cu alţi conservanţi
chimici, thioureea are cel mai ridicat efect inhibitor asupra respiraţiei seminţelor şi
dezvoltării mucegaiurilor.
•  Granoranul, în doză de 2 kg la tona de seminţe asigură buna conservare a
mazării, lupinului, măzărichei etc., cu umiditate ridicată fără a deprecia însuşirile
germinative ale seminţelor.
•  TMDT (disulfura de tetrametil tiuram), administrat în doză de 2-4
kg/tona de seminţe de leguminoase cu umiditatea ridicată inhibă
dezvoltarea mucegaiurilor fără reducerea viabilităţii seminţelor.
•  Acidul propionic, în concentraţie de 0,5% pentru boabe cu 15%
umiditate şi până la 1,25% pentru cele cu 30% umiditate se foloseşte
pentru păstrarea porumbului umed (alţi autori recomandă doza de 5-14
kg/tona de porumb cu umiditatea între 24-36%, cantitatea fiind variabilă
în funcţie de umiditatea seminţelor şi durata de păstrare).
• Produsele pe bază de acid propionic sunt: “Pionicorn” (produs
englezesc) şi “Luprosil” (nemţesc), utilizate în proporţie de 0,5-2,1% din
greutatea produsului, ce opresc dezvoltarea microorganismelor, încălzirea
şi deprecierea boabelor umede şi nu sunt toxice. Acidul propionic s-a
folosit cu bune rezultate şi în conservarea orzului furajer cu 24-26%
umiditate; soia cu 27% umiditate, tratată cu 0,75% acid propionic s-a
păstrat timp de 10 săptămâni fără a se încălzi şi fără a-şi modifica
compoziţia chimică
• În locul acidului propionic s-ar putea folosi şi alţi acizi (formic, acetic),
cu o eficienţă similară. Acidul formic este însă mai volatil şi are un miros
mai înţepător decât acidul propionic, de aceea va trebui să fie diluat,
pentru a se micşora riscurile utilizării lui în conservarea produselor.
• CONSERVAREA PRODUSELOR PRIN IRADIERE
• Această metodă de conservare este încă în curs de experimentare, cele
mai bune efecte sterilizante realizându-se cu raze gamma. Doza de radiaţii
se stabileşte în funcţie de umiditatea produsului şi de pragul până la care,
produsele tratate pot fi utilizate în alimentaţie. Pentru iradiere cu raze
gamma se foloseşte cobaltul. S-a remarcat rezistenţa ridicată a
mucegaiurilor, pentru distrugerea cărora fiind necesare doze mari.
• De exemplu porumbul boabe cu 19% umiditate iradiat cu raze gamma Co60, la o doză de 2,5
milioane r., s-a păstrat timp de 3 luni fără deprecieri calitative. Grâul umed (cu 20% umiditate)
tratat cu o doză de 1 milion r., s-a acoperit de mucegai în câteva zile, iar cu o doză de 2 milioane
r., s-a conservat bine timp de peste 3 luni. Când grâul avea 16% umiditate, tratat cu doza de 4
milioane r. s-a păstrat 3 luni fără să mucegăiască.
• Rezultă din aceste exemple, că pentru prevenirea dezvoltării mucegaiurilor sunt necesare doze
din ce în ce mai mari pe măsura măririi umidităţii seminţelor, doze ce ridică unele probleme privind
nocivitatea asupra produselor destinate consumului alimentar şi furajer.
• În unele ţări, metoda se realizează ca efect secundar al tratamentului împotriva dăunătorilor
pentru care se folosesc doze mici ce determină, în anumite condiţii şi inhibarea microflorei, ca şi
reducerea respiraţiei seminţelor cu un conţinut mai scăzut de umiditate.
PARTICULARITĂŢILE CONSERVĂRII PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
• În cadrul metodelor de păstrare a produselor mai frecvent practicate (în stare uscată, la
temperaturi scăzute sau prin aerare activă), factorii principali care trebuie reglaţi pentru o
conservare corespunzătoare sunt: umiditatea şi temperatura între care există o strânsă
interdependenţă.
• Astfel, produsele cu un conţinut redus de umiditate şi o temperatură scăzută se conservă în
condiţii optime. Cu cât valoarea unuia dintre cei doi factori este mai ridicată cu atât valoarea
celuilalt factor trebuie redusă pentru a preveni autoîncălzirea şi deprecierea produsului.
• Valorile temperaturii şi ale umidităţii produselor pentru o păstrare corespunzătoare diferă în funcţie
de specie (compoziţia chimică, structura tegumentului, stadiul de postmaturare), tipul de respiraţie
(aerobă sau anaerobă), forma de păstrare a unor produse (boabe sau ştiuleţi).
• Pe baza cercetărilor efectuate s-au întocmit grafice (Agena, Bewer, Kosmina) folosind rigla
brevetată Scribaux, pe baza cărora se stabileşte durata posibilă de păstrare a unui produs în
anumite condiţii de temperatură şi umiditate.
 Cartoful
• Pentru aprovizionarea populaţiei cu tuberculi de cartof în vederea
consumului în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, industrializării cât şi
plantării (în anul următor) este necesară păstrarea acestora în stare
proaspătă un timp îndelungat, în cursul iernii până în primăvară.
• Printr-o bună păstrare, la cartof, se urmăresc următoarele obiective:
menţinerea tuberculilor într-o bună stare sanitară, neîncolţiţi, turgescenţi şi
cu însuşiri culinare şi seminale corespunzătoare
• Dificultăţile în păstrarea cartofului sunt determinate , pe de o parte, de
conţinutul lor mare în apă (peste 75%), iar pe de altă parte, de durata
mare a păstrării, care adesea ajunge de la 2 luni până la 9 luni.
• Procesele fizice, biochimice şi microbiologice din tuberculii de
cartof în timpul păstrării sunt următoarele: evapotranspiraţia, respiraţia,
încolţirea şi activitatea microbiologică.
• a) Evapotranspiraţia – este procesul prin care tuberculii de cartof pierd
apa, se deshidratează, apoi, se veştejesc şi se zbârcesc. Apa rezultată
poate forma o peliculă la suprafaţa lotului, fiind un mediu prielnic pentru
dezvoltarea microorganismelor. De aceea, tuberculii de cartof se
depozitează numai după ce s-au zvântat, iar după însilozare, trebuie feriţi
de infiltraţii de apă şi de umezire. Pentru păstrarea îndelungată a
cartofului, se impune menţinerea turgescenţei în timpul păstrării
tuberculilor.
• b) Respiraţia tuberculilor de cartof în timpul păstrării se materializează
prin degradarea lentă a substanţelor organice (în primul rând a glucidelor)
cu eliberare de căldură, bioxid de carbon şi apă. Prin respiraţie se pierd
importante cantităţi din substanţele de rezervă, se micşorează valoarea
alimentară, scade rezistenţa la păstrare. Tuberculii de cartof veştejiţi, cei
răniţi, atacaţi de diferite boli cât şi tuberculii neajunşi la maturitate deplină
respiră mai activ decât cei maturi, sănătoşi, nevătămaţi şi turgescenţi.
• În timpul păstrării, se poate modifica compoziţia chimică a
tuberculilor de cartof, prin schimbarea raportului: amidon/zahăr şi
creşterea conţinutului în zaharoză, glucoză şi fructoză. Vitamina C se
pierde parţial, mai ales în primele săptămâni după recoltare. Azotul
proteic şi celulozele se modifică mai puţin.
• Condiţiile de păstrare a cartofului trebuie să frâneze procesele fizice şi
cele biochimice, însă să nu le întrerupă.
• c) Încolţirea tuberculilor de cartof - începe după ce aceştia şi-au
încheiat perioada de postmaturaţie şi când temperatura mediului
exterior este de la 5-60C în sus. În timpul creşterii colţilor, se intensifică
foarte mult respiraţia tuberculilor, se consumă cantităţi însemnate de
substanţă uscată, depreciindu-se atât însuşirile culinare cât şi cele
seminale.
• Încolţirea este favorizată, în primul rând de creşterea puternică a
temperaturii din depozit, de umiditatea şi de prezenţa
oxigenului, de procentul de impurităţi, tuberculi vătămaţi.
• d) Microorganismele (bacteriile şi ciupercile) se găsesc în spaţiile
dintre tuberculi, în pământul aderent sau pe tuberculii bolnavi.
• Activitatea acestora este dependentă de temperatură, umiditate,
aciditate şi prezenţa oxigenului în mediul înconjurător, temperatura
optimă pentru dezvoltarea majorităţii microorganismelor fiind de 15-
350C. Pe măsura scăderii temperaturii activitatea lor este stânjenită, iar
aproape de 00C, este întreruptă, reluându-se la creşterea temperaturii.
• Microorganismele se dezvoltă, mai ales pe tuberculii tăiaţi, zgâriaţi,
striviţi şi loviţi datorită traumatismelor din timpul recoltării şi a
manipulării lor.
• Procesele microbiologice pot fi evitate dacă tuberculii au peridermul
intact, dacă sunt depozitaţi în încăperi dezinfectate şi în condiţii de
temperatură şi de umiditate defavorabile activităţii microorganismelor.
• Păstrarea tuberculilor de cartof este influenţată de numeroşi
factori: ai mediului extern, interni (legaţi de tuberculi) şi metodele
agrotehnice aplicate.
•  Factorii mediului extern
•  Temperatura - influenţează favorabil respiraţia, intensitatea acesteia
fiind direct proporţională cu creşterea temperaturii. Cu cât temperatura
este mai scăzută (până la limita de 10C) cu atât tuberculii pierd cantităţi
mai mici de substanţe organice prin respiraţie, şi pot fi păstraţi timp mai
îndelungat.
• Temperatura optimă pentru păstrarea cartofului pentru plantare este
cuprinsă între 2-40C, a celor pentru consum, de 3-60C
• La temperaturi sub –10C, tuberculii îngheaţă, dar s-a constatat că
tuberculii de cartof au suportat valori de: - 40C şi chiar - 60C timp de 3-5
ore fără să se deprecieze, cu condiţia ca aceştia să nu fie deplasaţi şi să se
dezgheţe lent.
• Pentru micşorarea pierderilor prin evapotranspiraţie, respiraţie, încolţire
şi putrezire, în spaţiile pentru depozitarea cartofului evoluţia temperaturii
este următoarea: primele 5-10 zile după însilozare, la 10-150C, apoi va fi
coborâtă treptat până la 2-40C, limite între care trebuie menţinută pe
toată perioada păstrării.
• La temperaturi în jur de 00C are loc îndulcirea tuberculilor
(transformarea amidonului în zahăr) care, dacă sunt apoi ţinuţi timp de 5-
7 zile până la două săptămâni la temperaturi între 15-230C revin la gustul
lor normal (prin resintetizarea amidonului) sau poate apărea înnegrirea
pulpei.
• În timpul păstrării, temperatura din depozitele cu tuberculi de cartof,
trebuie controlată cu rigurozitate, în primele 2-3 săptămâni, zilnic, apoi de
două ori pe săptămână şi se urmăreşte evoluţia acesteia. Ridicarea
temperaturii în timpul iernii, la 6-80C poate indica începutul unui factor de
putrezire.
• Umiditatea relativă a aerului din spaţiile de depozitare prezintă o importanţă
deosebită deoarece influenţează procesele fizice, biochimice şi cele microbiologice,
pentru o păstrare corespunzătoare a cartofului fiind necesare valori de 85-93%.
•  Compoziţia aerului. In spaţiile de depozitare se va păstra o atmosferă mai săracă în
oxigen, cantităţi mai ridicate de CO2 influenţând pozitiv păstrarea tuberculilor (frânează
respiraţia şi dezvoltarea microorganismelor). Păstrarea cartofilor în depozite închise
(silozuri, adăposturi speciale) favorizează acumularea bioxidului de carbon şi sărăcirea
spaţiilor respective în oxigen.
•  Lumina – nu este necesară în timpul păstrării tuberculilor de cartof deoarece scurtează
repausul germinativ, grăbeşte încolţirea şi determină înverzirea şi acumularea de
solanină.
• Tuberculii de „sămânţă” trebuie menţinuţi la lumină timp de 4-5 zile (călirea la
lumină) pentru acumularea de clorofilă şi solanină care stânjenesc dezvoltarea
paraziţilor vegetali, fiind astfel mai rezistenţi la păstrare.
•  Factorii interni (legaţi de tuberculi).
•  Soiul, cu însuşirile lui biologice influenţează păstrarea cartofului. Unele soiuri sunt mai
sensibile la boli şi au o perioadă de repaus mai scurtă, au peridermul mai fragil,
păstrându-se mai greu. Alte soiuri, dimpotrivă, având peridermul mai gros, faza de
postmaturaţie mai lungă, se păstrează cu mai puţine probleme (soiul Désirée se
comportă cel mai bine la păstrare, fiind urmat de soiurile: Eba, Suceviţa, Super).
• Prelungirea duratei de postmaturaţie şi întârzierea sau oprirea creşterii colţilor în
timpul depozitării se realizează prin tratarea cu inhibitori de încolţire cum ar fi: I.P.C.
(izopropil N-fenil carbamat), C.I.P.C. (cloroizopropil N – carbamat), unele terpene
(carvona) care inhibă creşterea colţilor, blocând diviziunea celulară; produsul Keim Stop
(pulbere cu 1% s. a. – C.I.P.C.) se administrează prin pudrare, 1 kg/t tuberculi (10
g.s.a.). În unele ţări, produsele condiţionate sub formă lichidă sunt pulverizate, cu
ajutorul unui generator în circuitul de ventilare, după care, spaţiul rămâne neventilat
timp de 48 ore, folosindu-se 5 g C.I.P.C./tonă tuberculi, la fiecare trei luni.
• Se mai pot aplica produsele: Luxan, Antisprout SC, Sprout NIP, Superstop (pe bază de
I.P.C. şi C.I.P.C.), Talent (pe bază de carvonă), Solenid (ester izopropilic al acidului
alfanaftil acetic - ANA, produs românesc). În timpul vegetaţiei se poate administra
NaHM (sarea de sodiu a hidrazidei maleice), cu eficacitate maximă după înflorire, prin
stropire, în doză de 0,25-0,4%
• Compoziţia chimică. Un conţinut mai ridicat de amidon favorizează păstrarea,
iar un procent mai mare de apă influenţează negativ păstrarea tuberculilor de cartof;
conţinutul în proteină nu influenţează păstrarea.
 Agrotehnica aplicată în câmp

• Data plantării şi recoltării.

• Întârzierea plantării, de obicei, atrage după sine pierderi mai mari cu peste 22% în
timpul păstrării; recoltarea în partea a doua a epocii optime poate duce la micşorarea
pierderilor din timpul păstrării cu 3-12%.
• Irigarea reduce durata de păstrare, influenţând scurtarea repausului vegetativ şi
mărind procesul de încolţire. Pentru ca tuberculii de cartof să se păstreze
corespunzător, ultima udare trebuie aplicată cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare.
• Irigarea reduce durata de păstrare, influenţând scurtarea repausului vegetativ şi
mărind procesul de încolţire. Pentru ca tuberculii de cartof să se păstreze
corespunzător, ultima udare trebuie aplicată cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare.
• Fertilizarea poate influenţa pozitiv sau negativ păstrarea tuberculilor de cartof. In
general, dozele mari de azot şi de gunoi de grajd aplicate pe soluri fertile influenţează
negativ păstrarea. Aplicarea echilibrată, însă, a îngrăşămintelor organice şi minerale
determină îngroşarea suberului, favorizând păstrarea îndelungată.
• Modul de recoltare, transport şi depozitarea provizorie .
• Recoltarea pe vreme ploioasă sau geroasă influenţează negativ păstrarea. Pentru
prevenirea infectării tuberculilor cu mană cât şi pentru favorizarea suberificării acestora
se execută distrugerea mecanică sau chimică a vrejilor înaintea recoltării cu cca. 5-
10 zile. Recoltarea este bine să se efectueze pe vreme frumoasă, când temperatura
aerului depăşeşte 7ºC, tuberculii se dislocă cu uşurinţă, fără vătămări mecanice. În
loturile de cartof destinate plantării, plantele virozate trebuie smulse şi arse.
• Se va evita vătămarea tuberculilor la recoltare în timpul transportului. Înaintea
depozitării, tuberculii se sortează, înlăturându-se resturile vegetale, minerale precum şi
tuberculii foarte mici sau depreciaţi. Sortarea se poate realiza manual, semimecanizat
sau mecanizat, direct în câmp sau la punctul de presortare (ISIC – 30).
• Se vor depozita pentru păstrare numai tuberculii corespunzători (cei întregi, curaţi,
sănătoşi, tipici soiului cultivat, turgescenţi, bine suberificaţi, fără umiditate exterioară
anormală, fără vătămări mecanice, neatacaţi de boli, dăunători, neînverziţi, neîncolţiţi,
neîngheţaţi şi fără corpuri străine).
• Metode şi tehnica păstrării tuberculilor de cartof.
• În zonele cu suprafeţe mari de cartof şi în cadrul fabricilor ce utilizează cartoful
drept materie primă, pentru păstrarea tuberculilor de cartof s-au construit depozite
moderne.
• Producătorii care nu dispun de depozite moderne de păstrare mai păstrează încă
tuberculii de cartof în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe şi bordeie.
• Înaintea depozitării tuberculilor de cartof se face pregătirea spaţiilor (în cazul celor
permanente) prin igienizarea şi dezinfecţia acestora stropindu-se cu clorură de var
(0,5 l/m2) şi formol (0,5 l/m2). Se impun două tratamente (unul după golirea
spaţiului, al doilea, înainte de depozitare).
• Dacă după presortare şi sortare prin care s-au eliminat toate impurităţile,
tuberculii mici, vătămaţi şi bolnavi, se mai efectuează şi o calibrare, înlăturându-se
tuberculii sub 35 mm diametru, pierderile prin păstrare sunt mai mici cu 7,5% în 6
luni.
• Depozitarea tuberculilor de cartof – pentru consum se poate efectua în
silozuri de diferite tipuri (procedeul cel mai utilizat în sectorul particular), în spaţii
improvizate cu ventilaţie naturală, în macrosilozuri sau în depozite ventilate
mecanic (cele mai specializate în păstrarea cartofului) şi în depozite frigorifice.
• a. Păstrarea frigorifică micşorează pierderile cu 1/5-1/3 faţă de păstrarea prin
ventilaţie mecanică, păstrarea cartofului fiind asigurată pentru încă două luni (până la
prima recoltă), dar necesită investiţii şi consumuri energetice mult mai ridicate. In
celulele frigorifice, tuberculii se pot păstra în lăzi paletă stivuite pe 6-8 nivele (4,6-
6,0 m, revenind încărcătura de 2,2-3 t/m2), sau pentru intervale mai scurte de timp,
în saci de plasă sau de iută (revenind încărcătura de 2,5-3 t/m2), aşezate în palete
cu montanţi după sistemul ţesut sau întrepătruns (25 saci de plasă sau 15 saci iută).
Păstrarea în vrac se poate practica în celulele frigorifice ventilate prin pardoseală,
grosimea vracului fiind de 4-5,5 m.
• În primele 6-14 zile se realizează: zvântarea, cicatrizarea rănilor şi prerăcirea
(fazele de pregătire), ventilând 24 ore din 24 aer din exterior. Zilnic, temperatura
trebuie coborâtă cu 1,5-2,50C, astfel, ca în final să ajungă la 3-50C (temperatura de
păstrare). Păstrarea durează 7-8 luni, reciclându-se aerul răcit cu împrospătarea
periodică. Utilizarea în perioada de iarnă, până la 50% aer atmosferic rece, duce la
reducerea consumului energetic. Spre finalul păstrării, frigul este oprit, temperatura
în celulă creşte cu 8-100C, celula fiind golită în 10-14 zile.
• Păstrarea cartofului în depozite specializate (permanente) cu ventilaţie mecanică
presupune depozitarea tuberculilor în vrac, în celule cu capacitatea de 350 t, 500 t,
1000 t sau 2500 t , înălţimea vracului fiind de 4-4,5 m, depozitele având până la
10.000 t, chiar 20.000 t capacitate. Păstrarea în vrac a cartofului ridică anumite
probleme, de aceea, se impune depozitarea sub această formă, numai a tuberculilor
perfect sănătoşi, fără corpuri străine, cât mai uniformi, calibraţi, astfel încât să
permită accesul aerului de jos în sus (un lot de cartofi nesortaţi poate determina
înfundarea canalelor cu tuberculi mici, pământ, pietre etc., iar apariţia unui focar de
infecţie poate duce la compromiterea întregii cantităţi de tuberculi).
• Păstrarea cartofului în aceste depozite parcurge cinci faze (zvântarea,
cicatrizarea rănilor, răcirea, păstrarea şi desilozarea), din care trei sunt
pregătitoare şi anume:
• zvântarea tuberculilor umezi (timp de 2-3 zile) cu ajutorul aerului atmosferic la
temperatura de 10-20ºC, umiditatea relativă de 65-80%, iar viteza, de 0,2-0,25
m/s;
• vindecarea şi cicatrizarea rănilor, durează două săptămîni, timp în care ventilarea se
realizează cu aer atmosferic la temperatura de 13-180C şi umezeala relativă de 85-
95%, 12 ore din 24;
• răcirea treptată (durează 4-8 săptămâni), ventilarea efe ctuându-se în timpul
nopţilor răcoroase, la 4-100C (cu 2-50C mai rece decât masa de cartofi) şi umiditatea
relativă de 85-90%, 8-12 ore din 24, fără întreruperi mai mari de 6 ore.
• Se poate asigura păstrarea timp de 5-6 luni, la temperatura de 3-50C şi 85-
90% umiditate relativă a aerului, cu ventilarea timp de 1-4 ore din 24, prin
recirculare sau amestec cu aer atmosferic, numai atunci când temperatura în masa
de cartofi creşte peste 40C (temperatura aerului să nu depăşească cu mai mult de 2-
30C în plus sau minus pe cea a tuberculilor şi să nu fie mai scăzută de 00C).
• - pregătirea pentru desilozare, cu durata de 1-2 săptămâni, fază în care se opreşte
ventilaţia sau se ventilează cu aer cald pentru reducerea conţinutului de glucide
simple şi a sensibilităţii la vătămare a tuberculilor. Aerul folosit pentru ventilaţie să
nu aibă temperatura mai ridicată cu mai mult de 40C decât cea a tuberculilor, pentru
a se evita şocul termic. Temperatura în celulă creşte până la 8-100C, iar umiditatea
relativă a aerului scade la 80-85%.
• Golirea celulei nu trebuie să dureze mai mult de 14 zile, ventilaţia efectuându-se
până în faza finală, pentru prevenirea dezvoltării bolilor.
• Se va evita ventilarea excesivă care duce la risipă de energie şi la deshidratarea
tuberculilor.
• Păstrarea cartofului în macrosilozuri ventilate mecanic este preferată, în unele ţări,
de producătorii particulari, datorită simplităţii acestora şi economiei de forţă de muncă
manuală. Metoda oferă posibilitatea depozitării unor cantităţi mari de cartofi pe o
perioadă îndelungată de timp şi necesită mijloace mecanice de manipulare, o dotare
minimă
• Macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului, având lăţimea de 6 m (chiar
de 12 m), înălţimea vracului de 3-3,5 m (4 m) şi lungimea, până la 35 m,
capacitatea de depozitare fiind de 300-1000 tone tuberculi. În funcţie de
mărimea macrosilozului se va monta în interior unul, două sau patru canale de
ventilaţie (două, principale cu rol de introducere a aerului cu ajutorul a două
ventilatoare şi două canale laterale sau exterioare care delimitează marginile silozului
şi asigură o mai bună reciclare a aerului).
• Canalele de ventilaţie sunt realizate din panouri grătar cu dimensiunea de 1,3/1,3
m, distanţa între şipci, de 2,5 cm, aşezate în formă de V întors, cu unghiul de 450 şi
deschiderea la bază de 0,9-1 m care se acoperă pe vârf cu folie de polietilenă. Imediat
după umplere, tuberculii de cartof se acoperă cu baloturi de paie care trebuie bine
îmbinate, tasate, pentru a nu lăsa goluri. Apoi se vor acoperi cu folie de polietilenă,
lăsând coama liberă pe distanţa de 1,5 m, formând canalul de evacuarea aerului.
Peste folie se aşează al doilea rând de baloturi, iar pe coamă, se acoperă cu folie
pentru prevenirea infiltrării apei din precipitaţii. În jur se amenajează şanţuri de
scurgere.
• Ventilaţia în macrosilozuri se efectuează astfel: 2-3 zile cu aerul atmosferic la 200C,
apoi cca. 2 săptămâni cu aer sub 150C pentru zvântarea şi cicatrizarea rănilor;
• pentru coborârea temperaturii se ventilează 3-4 ore din 24 folosind aerul rece din
timpul nopţii;
• păstrarea la temperatura de 3-50C se va realiza prin ventilarea de întreţinere (1-2 ore
pe zi), când temperatura aerului permite (depăşeşte 00C).
• Se va urmări evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative, la început zilnic, apoi de
două ori pe săptămână.
• Macrosilozurile pot fi amplasate, dacă este posibil, sub acoperiş, asigurându-se
astfel o mai bună termohidroizolaţie .
• . Pivniţele şi bordeiele sunt depozite speciale, permanente, tradiţionale de păstrare a
cartofului, cu ventilaţie naturală.
• Pivniţele se construiesc parţial sau total din pământ, aerisirea fiind asigurată prin
coşuri de aerisire, care în timpul iernilor geroase se acoperă cu paie sau cu alte
materiale. In cadrul unor pivniţe mari, în interior se construiesc boxe, nu direct pe
pământ ci pe un grătar ridicat de la sol cu 10-15 cm pentru o mai bună aerisire, late
• Bordeiele sunt construcţii simple săpate în pământ la cca. 2 m
adâncime, late de 4 m şi lungi de 5-10 m, unde se delimitează boxe
asemănătoare cu cele din pivniţe.
• Atât în pivniţe cât şi în bordeie se efectuează controlul periodic al
modului de păstrare a tuberculilor, urmărindu-se temperatura, umiditatea
relativă a aerului din depozit.
• Unele aspecte semnalate cu ocazia controalelor efectuate ne dă indicii
asupra păstrării cartofilor. De exemplu, umezirea puternică a tuberculilor
dovedeşte că în partea superioară a stratului temperatura este mai
scăzută; picăturile de apă de pe pereţi şi tavan sau înnegrirea miezului
indică o temperatură prea ridicată şi o aerisire slabă; tuberculii zbârciţi sau
moi indică o umiditate a aerului redusă (deshidratare puternică), iar
încolţirea tuberculilor denotă o temperatură peste 50C; mirosul neplăcut
indică apariţia unui focar de putrezire; gustul dulceag al tuberculilor
dovedeşte că temperatura s-a apropiat de 00C, iar aspectul sticlos, indică
îngheţarea tuberculilor. În ultimele două cazuri se închid gurile de aerisire,
iar în cazul temperaturilor prea ridicate, dimpotrivă, se deschid.
• În funcţie de soi, gradul de suberificare şi de turgescenţă, tuberculii de
cartof îngheaţă la temperaturi cuprinse între –0,8…-1,50C.
• e. Păstrarea tuberculilor de cartof pentru consum în adăposturi temporare
(silozurile şi gropile).
• Silozurile – reprezintă adăposturi tradiţionale pentru păstrarea
tuberculilor de cartof şi se construiesc pe locuri mai înalte, cu apa freatică
sub 1,5 m pentru a favoriza scurgerea apei. In funcţie de zonă silozurile
pot fi: de suprafaţă, semiîngropate şi îngropate.
• Silozurile de suprafaţă (fig. 11.14.) -
au la bază pentru aerisire un jgheab din
şipci, în formă de V întors, cu
deschiderea la bază de 50 cm şi
înălţimea, de 30 cm care se prelungeşte
la unul din capete, până la ieşirea din
straturile de acoperire. In locul coşurilor
verticale, se amplasează de-a lungul
coamei, un jgheab din şipci de formă
prismatică cu latura de 15 cm (sau o
prăjină de brad) şi cu capătul în afara
stratului de acoperire (în partea opusă
capătului ieşit în afară a jgheabului
bazal).
• Peste jgheabul de aerisire de la bază
se aşază un strat de paie gros de 10-15
cm, după care se clădesc tuberculii
sub forma unei prisme. După
zvântarea tuberculilor (2-3 zile) silozul
se acoperă cu un strat de paie de 20-25
cm grosime, apoi cu un strat subţire
de pământ (10 cm), coama rămânând Fig. 11.14. – Siloz de cartofi la
acoperită numai cu paie. Când suprafaţa solului
(după BÎLTEANU Gh., 2001)
temperatura în siloz ajunge sub 60C
iar temperatura aerului coboară sub –
20C, peste stratul de pământ se aşază
încă un strat de paie gros de 40-50
cm şi apoi, un strat gros de pământ,
care în final ajunge la 40-50 cm, în
medie, fiind mai gros spre bază.
• Silozurile semiîngropate – se amenajează
la adâncimea de 20-30 cm, au lăţimea de
1,2-2,00 m, înălţimea de 75-100 cm, iar
lungimea de 25-30 m (fig. 11.15.).
• Pentru aerisire, se execută un canal
longitudinal, la baza silozului (pe mijloc),
de 20/25 cm adâncime şi lăţime care se
acoperă cu un grătar, iar la distanţe de
2,5-3,0 m, de-a lungul acestuia se
instalează coşuri verticale de aerisire
care ies în afară cu 30-40 cm.
• Aerisirea prin coşuri verticale prezintă
neajunsul că, în timpul precipitaţiilor sau
ca urmare a condensului, pereţii acestora
se umezesc, constituind astfel, focare de
infecţie. De aceea, coşurile se pot înlocui
cu un jgheab longitudinal triunghiular (la
fel ca cel folosit la silozurile de suprafaţă)
care se aşază de-a lungul coamei.
• Silozurile îngropate – se practică în
zonele mai reci. Au lăţimea de 50-80 cm,
adâncimea de 60-100 cm, lungimea de
25-30 m, şi sunt amplasate pe locuri
înalte. Aerisirea se asigură prin
mănunchiuri de coceni de porumb sau Fig. 11.15. – Siloz de cartofi semiîngropat
tulpini de floarea-soarelui care se aşază (după BÎLTEANU Gh., 2001)
vertical (nu are jgheab de aerisire
longitudinal). După introducerea
tuberculilor şi zvântarea lor (2-3 zile),
aceştia se acoperă cu un strat de paie de
40-60 cm, apoi cu pământ, ca şi în
cazurile precedente
• Şanţurile (gropile, silozurile adânci fără aerisire) se
construiesc numai pe terenurile cu apa freatică la
adâncime mare, în zonele foarte reci (în Transilvania şi
nordul Moldovei), au 60-80 cm lăţime, 60-80 cm
adâncime şi 15-20 m lungime (dimensiunile sunt
orientative, după necesităţi).
• Tuberculii se aşază în vrac, iar după zvântare, se
acoperă cu paie, apoi cu pământ, (ca la celelalte silozuri).
Şanţurile astfel amenajate nu au coşuri de aerisire, în
schimb se fixează tuburi pentru controlul temperaturii
(fig. 11.16).
• S-a constatat că, pierderile cele mai reduse prin
păstrarea cartofului, s-au înregistrat în cazul silozurilor
fără aerisire, indiferent de adâncime.
• Particularităţile păstrării tuberculilor pentru
plantare (material săditor)
• Materialul săditor (numit în termeni obişnuiţi “cartof de
sămânţă”) se păstrează în condiţii bune, în celule
frigorifice (mai ales în zonele calde ale ţării), în lăzi paletă
la temperaturi de 2-30C (cu abateri de ± 10C) şi Fig. 11.16. – Păstrarea cartofilor în
umiditate relativă a aerului de 85-95%, condiţii ce
şanţ fără aerisire
asigură păstrarea intactă a valorii biologice pe o perioadă
de 8-9 luni, cât este necesar. Depozitarea tuberculilor “de (după BÎLTEANU Gh., 2001)
sămânţă” (cu diametrul optim de 30-60 mm) se va realiza
după sortarea şi calibrarea acestora şi de
asemenea, după igienizarea depozitului. Este interzisă
folosirea substanţelor inhibitoare şi a tratamentelor
împotriva încolţirii.
• Fazele păstrării (zvântarea, vindecarea rănilor, coborârea
temperaturii, păstrarea, desilozarea) sunt similare cu cele
parcurse de tuberculii pentru consum, cu deosebirea că,
nivelul temperaturilor de păstrare poate oscila până la
10C, deoarece îndulcirea tuberculilor nu prezintă
importanţă (limitele optime pentru păstrare sunt 2-40 C,
iar ale umidităţii relative a aerului, de 85-95%).
• Faza de desilozare începe înaintea plantării cu cca. 30
zile, în vederea condiţionării şi calibrării.
• Particularităţile păstrării tuberculilor de cartof destinaţi industrializării.
• Pentru prelucrarea industrială (chips, pommes frites, fulgi, bucăţi deshidratate,
făină) sau pentru congelare, conserve şi alte preparate sau semipreparate se folosesc
tuberculi de cartof ce aparţin unor soiuri ce corespund din punct de vedere calitativ
acestor întrebuinţări. În acest sens, interesează mărimea, forma optimă, compoziţia
chimică, ca şi însuşirile culinare şi tehnologice corespunzătoare (gust, aromă,
textură, rezistenţă la fierbere).
• În timpul depozitării cartofului destinat industrializării, principala problemă
este evitarea acumulării glucidelor hidrosolubile la temperaturi coborâte
(îndulcire). De asemenea, se va evita lovirea şi rănirea tuberculilor în timpul
recoltării, manipulării lor, astfel prevenindu-se apariţia unor boli (pătarea neagră)
ca şi încolţirea care micşorează conţinutul de substanţă uscată.
• Pentru diverse industrii se preferă soiuri mai rezistente la manipulare şi păstrare,
cu repaus germinativ mai îndelungat, care se pot păstra în celulele fabricilor (cu
capacitate de până la 2000 t) în vrac, cu înălţimea de 4 m, în condiţii de temperatură
mai ridicată (5-60C) şi umiditate relativă de 85-90%. Pentru semipreparate
industriale se recomandă chiar 8-120C, cu aplicarea inhibitorilor de încolţire şi un
regim de ventilare mai îndelungat.
• În primele faze de ventilare, umiditatea relativă a aerului va fi mai redusă (70-
80%) iar pe parcursul păstrării, mai ridicată (85-93%). O atmosferă mai bogată în
CO2 şi mai săracă în oxigen este favorabilă menţinerii calităţii tuberculilor.
• În ultimele 2-3 săptămâni (la desilozare) se ventilează aer la 15-180C pentru
resintetizarea amidonului (pe seama glucidelor solubile) sau se opreşte ventilaţia,
încălzirea tuberculilor realizându-se cu ajutorul căldurii acumulate din respiraţie.
• Alte metode de păstrare prin:
• păstrarea iniţială la temperaturi de 2-60C, apoi, în final, încălzirea controlată până
se ajunge la un procent de 0,4% glucide hidrosolubile în tuberculi, metodă ce previne
pierderile mari în greutate;
• folosirea eficientă a tratamentelor cu inhibitori (la 3 luni, cu IPC sau CIPC) şi a
temperaturii de peste 60C;
• tratament ionizant cu radiaţii gamma în doze reduse, plus o temperatură mai
ridicată, având inconvenientul că poate provoca iniţial a creştere nedorită a
conţinutului în glucide reducătoare.
 Particularităţile conservării şi păstrării produselor
rădăcinoase şi tuberculifere
• Sfecla pentru zahăr
• Transformările fiziologice, chimice şi biochimice care au
loc în timpul păstrării sfeclei pentru zahăr sunt:
evapotranspiraţia, respiraţia, încolţirea şi procesele
microbiologice.
• a) Evapotranspiraţia. După recoltare, concomitent cu pierderile
de substanţă uscată prin procesele de oxidare, sfecla pierde o
parte din apa conţinută în ţesuturi prin evapotranspiraţie.
• Fiecare procent de apă pierdut din sfeclă determină pierderi
estimate la 0,5-1 kg zahăr/1 tonă şi zi. Valorile umezelii relative
a aerului favorabile păstrării corespunzătoare a sfeclei sunt de
95-98%.
• Prin acest proces rădăcinile de sfeclă îşi pierd turgescenţa (se
ofilesc) prin distrugerea structurii protoplasmei, astfel scade
rezistenţa acestora la atacul bolilor bacteriene, se intensifică
respiraţia şi activitatea hidrolitică a fermenţilor. Veştejirea de
lungă durată poate duce la apariţia în celule a unor procese
ireversibile până la distrugerea acestora.
• Pierderile de apă din rădăcini sunt influenţate de temperatura şi
umiditatea relativă a aerului, de structura, grosimea şi integritatea
peridermei, compoziţia chimică, gradul de maturare şi dimensiunea sfeclei,
de intensitatea proceselor biochimice ca şi de viteza curenţilor de aer în
cazul ventilării artificiale.
• Gradul de veştejire a sfeclei influenţează atât pierderile în greutate şi
de zahăr cât şi rezistenţa rădăcinilor faţă de agenţii patogeni. Astfel,
comparativ cu sfecla menţinută în stare proaspătă, care după 60 zile de
păstrare a scăzut în greutate cu 1,8%, conţinutul de zahăr s-a micşorat cu
1,25% şi nu a fost atacată de putregai, la sfecla veştedă în procent de 17%
s-au înregistrat pierderi în greutate de 14,0%, pierderi de zahăr de 7,13%
iar numărul de rădăcini atacate de putregai a ajuns la 65,8% (sfecla
veştedă în proporţie de 23% a fost atacată de putregai în procent de
96,8%).
• Impurităţile din loturile de sfeclă influenţează negativ păstrarea sfeclei,
mărind pierderile zilnice cu 0,103% în cazul unui lot cu 20% corpuri străine.
• Prin deshidratarea sfeclei se micşorează spaţiul dintre rădăcini (scade
porozitatea) îngreuindu-se circulaţia aerului. Chiar şi în cazul aerisirii
artificiale, în silozurile de sfeclă cu multe impurităţi nu se realizează o
circulaţie normală, nici o repartizare uniformă a aerului, creându-se focare
de fermentaţie. Aerisirea artificială aplicată necontrolat poate determina
deshidratarea puternică a rădăcinilor de sfeclă.
• b) Respiraţia este un proces fiziologic cu rol însemnat atât din punct de
vedere biologic cât şi în ceea ce priveşte pierderile de zahăr rezultate.
• Prin respiraţie, în primul rând sub influenţa invertazei, zaharoza este
descompusă în glucoză şi fructoză, care mai departe sunt degradate, în
funcţie de activitatea enzimatică, până la bioxid de carbon şi apă, cu
degajare de căldură (oxigenul necesar respiraţiei, este luat din aerul
atmosferic).
• Prin creşterea temperaturii cu 10%, pierderile de zahăr prin respiraţie se
măresc de 2,5-3 ori; creşterea temperaturii de la 0ºC până la 15ºC a mărit
pierderile zilnice de zahăr de la 0,012% până la 0,050% (pierderea medie
zilnică de zahăr de 0,012% înseamnă pierderea a 1,8% zahăr raportat la
greutatea sfeclei, adică cca. 10% din conţinutul total de zahăr din rădăcini).
• Rădăcinile cu vătămări mecanice respiră mai intens de 2-3 ori în comparaţie cu cele
întregi, iar cele veştede, de aproape 4 ori mai mult decât cele proaspete.
• Proporţia de oxigen din mediul silozului nu trebuie să scadă sub 10-11%
pentru a nu se declanşa respiraţia anaerobă (fermentaţia).
• Hidrolizarea substanţelor proteice are loc cu intensitate mărită în condiţii de
conservare necorespunzătoare, în sfecla veştedă, cea îngheţată şi dezgheţată,
determinând creşterea conţinutului de azot vătămător (betaină etc.), ce antrenează
mari cantităţi de zaharoză în melasă.
• c) Încolţirea sfeclei în timpul păstrării determină intensificarea respiraţiei,
creşterea temperaturii şi înregistrarea de mari pierderi de substanţă uscată.
Acest proces este influenţat de: umiditate, temperatură, gradul de maturare a
rădăcinilor, decoletarea necorespunzătoare şi de procentul ridicat de impurităţi.
• Încolţirea este mai intensă în treimea superioară a silozului, spre baza acestuia,
procentul de încolţire a rădăcinilor fiind mai redus.
• Prin creşterea temperaturii de la 0-20C până la 100C, procentul de rădăcini încolţite
a ajuns la 13,5% (la temperaturi de –3…-40C, încolţirea este nulă). Prin încolţire se
pierd şi mari cantităţi de zahăr.
• Procesele microbiologice din perioada păstrării sfeclei pentru zahăr – au loc
datorită prezenţei microorganismelor pe suprafaţa rădăcinilor cât şi în pământul
aderent de acestea.
• Dintre microorganisme, mai frecvente sunt:
• ciupercile parazite (Botrytis cinerea Pers. (putregaiul cenuşiu),
Pleospora bjoerlingii Byford Frank (putregaiul inimii de sfeclă), care la 2-
30C au activitate redusă;
• ciupercile saprofite (Rhizopus nigricans (Ehrb. et. Fr.) Lind. –
provoacă mucegaiul alb murdar sau brun-deschis) care se dezvoltă la 30-
350C;
• bacteriile (Bacterium betae viscosum, Bacterium betae flavum) care
provoacă bacterioza mucilaginoasă a rădăcinilor şi se dezvoltă în mediu cu
un pH = 7-7,2, indiferent de gradul de aerisire.
• Pentru prevenirea dezvoltării proceselor microbiologice şi reducerii
pierderilor de zahăr în timpul păstrării sfeclei de zahăr sunt necesare
următoarele măsuri:
• evitarea vătămărilor mecanice şi a veştejirii rădăcinilor;
• evitarea îngheţării şi dezgheţării rapide a rădăcinilor;
• temperatura de păstrare să fie menţinută în limite de 1-3ºC, iar în cazul
acumulării căldurii în siloz se va efectua aerisirea naturală sau ventilarea
activă;
• tratarea rădăcinilor cu lapte de var;
• sortarea riguroasă a rădăcinilor înainte de însilozare pentru înlăturarea
rădăcinilor vătămate, bolnave;
• înlăturarea tuturor impurităţilor (frunze de sfeclă, buruieni, pământ) care
micşorează porozitatea şi îngreuiază aerisirea.
• Influenţa temperaturilor scăzute (gerului) asupra rădăcinilor de
sfeclă.
• Îngheţarea rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr poate avea loc când este
încă în pământ sau depozitată în grămezi pe câmp, ori în silozuri.
Temperaturile scăzute, sub (-4ºC) produc îngheţarea apei intercelulare,
deshidratarea şi coagularea protoplasmei celulare, soldându-se cu
moartea celulelor. Respiraţia celulelor nu se opreşte la temperatura de
0ºC. Astfel, s-a dovedit că, păstrată 45 zile la -7ºC, sfecla mai avea încă
celule vii în rădăcini, la -10ºC respiraţia a încetat după 15 zile, iar la -
12ºC, după 5-6 zile.
• Temperaturile de –60C nu au avut consecinţe negative, mai ales dacă
dezgheţarea rădăcinilor s-a făcut lent şi la umbră.
• Prin îngheţarea şi dezgheţarea repetată a sfeclei se intensifică procesul de
invertire a zaharozei şi a pierderilor prin deshidratare, sfecla de acest
fel având o rezistenţă redusă la infecţii, de aceea nu se va însiloza şi
conserva.
• S-a dovedit că, în zonele estice ale Rusiei, sfecla se poate păstra prin
îngheţare la temperaturi de –15, -160C., păstrându-se pe toată perioada la
temperaturi între –7 …-160C, deoarece rădăcinile îngheţate şi dezgheţate
imediat, înainte de prelucrare nu au suferit modificări importante, procesul
tehnologic decurgând normal (TRISVEAŢCHI L.A., 1970).
• În mod obişnuit, în zonele noastre de cultivare a sfeclei unde păstrarea
rădăcinilor se face în silozuri, la temperaturi de 1-30C, se va avea în
vedere protejarea sfeclei împotriva intemperiilor şi mai ales a îngheţului
folosind diferite materiale termoizolatoare.
• Influenţa transportului asupra sfeclei pentru zahăr.
• În timpul transportului, sfecla pentru zahăr suferă importante modificări
în ceea ce priveşte compoziţia chimică şi valoarea tehnologică a
rădăcinilor, în funcţie de starea fiziologică a sfeclei, durata şi distanţa de
transport cât şi de aspectul vremii când se efectuează lucrarea. Astfel,
pierderile în greutate la sfecla transportată la diferite distanţe pot
ajunge până la 1,6%: la distanţa de 5 km au fost de 0,17%, la 10 km
de 0,21%, la 19 km de 0,35% iar la un transport mai îndelungat, pe calea
ferată pierderile au ajuns până la 1,6%.
• Concomitent cu pierderile în greutate, în timpul transportului se
produc şi pierderi de zahăr, care, de asemenea, sunt diferite în
funcţie de turgescenţa rădăcinilor, de gradul de vătămare a
sfeclei, de aspectul vremii în timpul transportului şi de durata
acestuia.
• Criteriile care stau la baza alegerii sfeclei destinate păstrării
• Primul criteriu care stă la baza stabilirii loturilor de sfeclă
corespunzătoare păstrării este aspectul culturii privind ritmul vegetaţiei,
starea fitosanitară, gradul maturării industriale, fiziologice etc.
• Ţinând seama de aceste considerente culturile de sfeclă pot fi:
• cu o vegetaţie normală, incluzând toate culturile de sfeclă
însămânţate în epoca optimă care nu au fost atacate de boli şi dăunători şi
au fost îngrijite corespunzător;
• culturi mijlocii sub aspectul vegetaţiei, în care se includ toate
suprafeţele însămânţate în epoca a II-a, cu o vegetaţie mijlocie şi care au
fost atacate de boli şi dăunători;
• culturi slabe, care grupează toate lanurile semănate târziu sau
reînsămânţate, cele care au suferit de secetă (cu rădăcini deshidratate),
sfecla bolnavă, mică, scorburoasă.
• Spre însilozare şi păstrare se va dirija numai sfecla proaspătă
(turgescentă), mai mare la 300 g, sănătoasă, cu puţine impurităţi,
neramificată, fără vătămări mecanice.
• Al doilea criteriu de care trebuie să se ţină seama la însilozarea şi
păstrarea sfeclei este cantitatea de zahăr invertit din rădăcini în
momentul recoltării. Sfecla ce conţine peste 0,18-0,20% zahăr invertit nu
trebuie păstrată mai mult timp, deoarece se înregistrează mari pierderi de
zahăr, aceasta fiind prelucrată cu prioritate.
• Organizarea bazelor de recepţionare, a recoltării şi păstrării
sfeclei pentru zahăr
• Înaintea începerii recoltării, transportului şi livrării sfeclei pentru zahăr,
fiecare fabrică stabileşte în mod judicios, pe baza unui studiu economic,
reţeaua şi numărul bazelor de recepţionare necesare în raport cu mărimea
bonificaţiilor de transport acordate cultivatorilor, costurilor de transport cu
calea ferată şi mijloacele auto, pierderile de sfeclă şi zahăr ce au loc
datorită manipulării repetate etc.
• Fiecare fabrică îşi întocmeşte din timp un grafic de recepţionare,
transport, prelucrare şi păstrare în funcţie de: capacitatea zilnică de
prelucrare, perioada în care se desfăşoară lucrările, producţia totală
evaluată, mijloacele mecanizate de care dispun bazele, durata
recepţionării şi transportului. Acest grafic va fi defalcat pe fiecare bază de
recepţionare.
• Concentrarea suprafeţelor de sfeclă în jurul fabricilor de zahăr va permite
reducerea numărului de baze de recepţie şi organizarea cât mai
corespunzătoare a acestora.
• Apoi prin calcule, se stabilesc suprafeţele de teren necesare
însilozării şi conservării sfeclei pentru zahăr.
C xzxxxy
• S = ----------------- (ha) în care :
10000.b
• S = suprafaţa necesară (ha);
• C = capacitatea de prelucrare zilnică a fabricii (q);
• b = cantitatea de sfeclă depozitată pe 1 ha (q);
• z = durata campaniei (zile);
• x = procentul de sfeclă adus cu autovehicule (q);
• y = procentul de sfeclă care se depozitează în silozuri (%).
• La depozitarea nemecanizată, pe un hectar se depozitează în
silozuri 50.000 q, iar în cazul depozitării mecanizate, 100.000 q.
• Cantitatea de sfeclă ce poate fi depozitată pe o suprafaţă dată de teren
se poate calcula pe baza formulei (STĂNESCU Z. şi RIZESCU Şt., 1976):
100 x F x a
• A = -------------- (q) în care :
yxx
A = cantitatea de sfeclă ce se depozitează (q) ;
F = suprafaţa de teren ocupată cu silozuri (ha) ;
a = cantitatea de sfeclă ce se depozitează pe 1 ha (q);
z = durata campaniei (zile);
• x = cantitatea de sfeclă ce se însilozează (%) din totalul ce se
recepţionează la acea bază.
• Terenurile pe care urmează a se însiloza sfecla trebuie să fie plane, cu o
uşoară pantă pentru scurgerea apei, care înainte de depozitare vor fi
curăţite de resturile vegetale, apoi nivelate, tasate şi dezinfectate cu lapte
de var sau praf de var (cca. 20 g la 1 m2 – TRISVEAŢCHI L.A., 1970).
• Păstrarea sfeclei pentru zahăr pe diferite etape.
• a) Păstrarea sfeclei în grămezi pe câmp. Sfecla recoltată, curăţită,
decoletată se depozitează în grămezi (500-1000 kg) care trebuie
transportate în aceeaşi zi la bazele de recepţie. Depozitarea sfeclei mai
multe zile pe câmp, în grămezi se soldează cu mari pierderi în greutate şi
de zahăr. Dacă nu este posibilă transportarea sfeclei imediat după
recoltare, grămezile se vor acoperi cu frunze.
• Cu cât grămezile de sfeclă sunt mai mici, cu atât pierderile sunt mai mari,
deoarece şi suprafeţele expuse intemperiilor sunt mai mari. În bazele de
recepţionare, sfecla se va depozita în siloz, în funcţie de calitatea sfeclei,
după cum urmează:
• siloz cu sfeclă din categoria a III-a, format pe rampa de încărcare,
în vederea transportării ei imediate la fabrică;
• siloz cu sfeclă din categoria a II-a, cu durata de păstrare mai mare de
3-5 zile;
• siloz cu sfeclă din categoria I-ii, care se păstrează timp mai
îndelungat, format după 1 octombrie, când de obicei, temperatura este în
jur de 10ºC.
• Cantităţile de sfeclă recoltate, transportate şi livrate până la începutul
lunii octombrie vor fi sincronizate cu capacitatea de prelucrare a fabricilor,
astfel încât sfecla să nu staţioneze pe rampele gărilor mai mult de 1-2 zile,
pentru a preveni pierderile mari în greutate şi de zahăr precum şi
modificarea negativă a indicatorilor calitativi (după 30 zile de păstrare s-
au înregistrat 11,27% pierderi totale în greutate şi 5,15% pierderi de
zahăr).
• Stivele de sfeclă au forma trapezoidală, cu lăţimea (la bază) de 6
m, înălţimea de 1,75-2,0 m, lăţimea la coamă, 2,5-3,0 m, iar
lungimea de 60-100 m (minimum 10 m). În timpul însilozării,
sfecla se va stropi cu lapte de var, folosindu-se 3-4 l la 100 kg
sfeclă sau 2 kg praf de var la 1 tonă rădăcini (laptele de var se obţine
prin stingerea a 1,5 kg var nestins în 10 l apă).
• Apoi sfecla se acoperă cu rogojini, plăci de stufit etc. (acoperirea cu
pământ nu mai este indicată datorită impurificării sfeclei, volumului mare
de muncă necesar, colmatării cu pământ a canalelor de transport din
fabrică, cantităţii mari de pământ aduse în incintă, ce trebuie transportat
etc.).
• Stropirea cu lapte de var are drept scop
dezinfectarea rădăcinilor şi blocarea parţială
a respiraţiei prin modificările produse de
ionul de calciu asupra mitocondriilor care
constituie centrele energetice de respiraţie a
sfeclei.
• c) Păstrarea sfeclei în silozuri aerisite natural
(de lungă durată).
• Când baza de recepţie nu dispune de
mijloace mecanizate pentru formarea
silozurilor sau dacă se însilozează cantităţi
mai mici de sfeclă, conservarea acesteia se
face în silozuri mai mici, de formă
trapezoidală, cu lăţimea de 6 m la bază, 3
m la coamă, înălţimea de 1,5 m, iar
lungimea, după necesităţi.
• Silozurile mari, cu baza de 12-15 m se
formează mai greu cu mijloace manuale,
necesitând mijloace mecanice (benzi
transportoare, combine speciale etc.).
• În schimb, pierderile de zahăr sunt cu 3,8- Fig. 11.12. – Schiţa unui siloz de sfeclă
50,0% mai mici în silozurile mari decât în pentru zahăr de tip trapezoidal
cele mici, deoarece în silozurile late de 12-15 (după STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976)
m se formează un microclimat mai adecvat
pentru o bună păstrare.
• Pierderile zilnice în greutate la sfecla
conservată în silozuri aerisite natural (la
fabricile din nordul ţării) sunt de 0,055-
0,132%, fiind de asemenea, mai mici în
silozurile mari.
• Silozurile mari, cu baza de 12-15 m se formează mai greu cu mijloace
manuale, necesitând mijloace mecanice (benzi transportoare, combine
speciale etc.).
• În schimb, pierderile de zahăr sunt cu 3,8-50,0% mai mici în silozurile
mari decât în cele mici, deoarece în silozurile late de 12-15 m se formează
un microclimat mai adecvat pentru o bună păstrare. Pierderile zilnice în
greutate la sfecla conservată în silozuri aerisite natural (la fabricile din
nordul ţării) sunt de 0,055-0,132%, fiind de asemenea, mai mici în
silozurile mari.
• În timpul însilozării sfecla se va trata cu diferite substanţe ca:
• laptele de var, cu rol dezinfectant împotriva ciupercilor (Botrytis,
Penicillium etc.), blocând parţial respiraţia;
• dipiridilul, ce blochează parţial respiraţia, micşorând pierderile de
zahăr;
• bioxidul de carbon, cu rol tot de blocare a centrelor de respiraţie şi
reducerea pierderilor;
• folcisteina Oeriu “FOP”, în concentraţie de 0,004-0,008%, cu rol
inhibitor parţial al respiraţiei celulelor.
• Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin folosirea a CO2 şi a
dipiridilului (STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976).
• Pe măsura construirii silozurilor, ele se acoperă, pentru protejarea
rădăcinilor de sfeclă împotriva intemperiilor (vânt, îngheţ, soare etc.) cu
diferite materiale ca: panouri de stufit, rogojini din papură, coceni de
porumb, folii de polietilenă, simple sau cu hârtie gofrată, carton gudronat,
saltele din polietilenă umplute cu paie, ţesături din material plastic
introduse între folii de polietilenă etc. Materialele folosite trebuie să aibă
un coeficient termoizolant corespunzător, să fie ieftine, uşor de manipulat
şi pe cât posibil durabile.
• Aerisirea naturală a silozurilor mari (peste 12 m lăţime) se poate realiza
prin practicarea de şanţuri longitudinale (de 30-50 cm lăţime şi înălţime),
cu 50 cm mai lungi decât silozurile şi la intervale de cca. 4 m, acoperite
cu grătare. Capetele şanţurilor se închid cu paie şi se deschid când
temperatura din siloz depăşeşte 40C.
• d) Păstrarea sfeclei în silozuri aerisite artificial (de lungă durată).
• Pierderile cele mai mari în greutate şi de zahăr au loc în lunile
octombrie şi noiembrie când temperatura aerului şi în silozuri este mai
ridicată. De aceea, se impune aerisirea artificială a sfeclei pentru
menţinerea temperaturii la 3-50C, a unei umidităţi de 95-98% şi
reducerea pierderilor cu 50-75%.
• În afară de acestea, metoda mai prezintă avantajul posibilităţii
depozitării pe aceeaşi unitate de suprafaţă a unei cantităţi mai mari de
sfeclă ca si economisirea materialelor pentru acoperirea silozurilor.
• Aerisirea artificială a silozurilor se poate realiza prin conducte aşezate
transversal şi longitudinal.
• Conductele de aerisire cu aşezare longitudinală se pretează în
silozurile de 15-20 m lăţime şi 50-60 m lungime, dar nu sunt destul de
eficiente, deoarece nu asigură distribuţia uniformă a aerului (80-85% din
aer este refulat în primii 10-15 m, la capătul conductei ajungând doar 10-
15% din cantitatea totală de aer introdus în siloz, viteza reducându-se de
la 20 m/s până la 3 m/s) şi necesită motoare electrice puternice, cu un
consum mare de energie.
• Schema de aerisire a silozurilor prin
conducte dispuse transversal este
preferată, deoarece nu limitează
lungimea, asigură o bună ventilare a
silozurilor late de 25-40 m.
• O mare însemnătate în păstrarea sfeclei
pentru reducerea pierderilor este controlul
permanent al temperaturii din siloz,
prin instalarea termometrelor (câte un
termometru pentru 300 t sfeclă, min. 3
termometre pentru un siloz). Aerisirea, în
silozurile aerisite natural, se realizează când
temperatura în siloz depăşeşte 40C, prin
înlăturarea unor părţi de rogojini; dacă
temperatura scade până la 10C silozul se va
acoperi cu al doilea strat de rogojini sau alte Fig. 11.13. – Silozuri aerisite artificial cu
materiale. tuburi de aerisire aşezate
• La silozurile cu aerisire naturală (cu şanţuri transversal prevăzute cu
ventilatoare
de aerisire) , când temperatura creşte peste (după STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976)
valoarea de păstrare a sfeclei, se desfundă
capetele şanţurilor de aerisire.
• În timpul aerisirii artificiale, silozul se
descoperă parţial la partea superioară,
pentru evacuarea aerului cald.
• Aerisirea se realizează în timpul nopţii
sau în perioadele când temperatura
aerului este mai scăzută decât cea din
siloz cu 2-40 C.
• Pentru menţinerea umidităţii la 95-98%, se pulverizează apă în faţa
ventilatoarelor.
• Ventilarea silozurilor se execută până când temperatura aerului
atmosferic scade la –3...,-40C; dacă în siloz se menţin temperaturi ridicate
(de 6-70C), se inversează mersul ventilatoarelor şi se aspiră aerul cald.
• Permanent, se controlează temperatura din siloz, iar eventualele focare
de fermentaţie vor fi imediat eliminate. Periodic, se iau probe de sfeclă
pentru determinarea pierderilor de zahăr.
• Particularităţile păstrării butaşilor de sfeclă
• Cea mai răspândită metodă pentru păstrarea butaşilor este depozitarea
acestora în şanţuri (tranşee) special amenajate, late de 80-100 cm, cu
adâncimea de 60-90 cm şi lungimea de minimum 20 m. Din cinci în cinci
metri (pe lungimea şanţului) se lasă despărţituri de pământ de 20-30 cm
grosime pentru limitarea răspândirii unui eventual proces de putrezire a
rădăcinilor.
• Urmează aşezarea butaşilor în straturi, peste fiecare rând de rădăcini se
toarnă pământ afânat cu umiditatea de 15-20% în strat de 2-3 cm.
Şanţurile se umplu până la suprafaţa solului, stratul superior de rădăcini
fiind de 15-20 cm sub nivelul solului.
• Apoi, butaşii se acoperă cu un strat de 30 cm de bulgări mici de pământ
umed. Când temperatura aerului din mediul înconjurător este în scădere
iar în şanţuri a scăzut cu 2ºC se trece la acoperirea suplimentară cu
pământ.
• Grosimea stratului de pământ diferă în funcţie de zonă (de condiţiile
climatice): 140-220 cm în zonele reci şi 70-80 cm în zonele mai
calde, sudice,
• Temperatura optimă de păstrare a butaşilor de sfeclă este de 3-
4ºC; la o temperatură mai ridicată se observă o creştere intensă a
rădăcinilor, cu reducerea producţiei de seminţe.
• Metoda aşezării sfeclei în şanţuri, în vrac cu 1-2 straturi de
pământ foloseşte în cazul butaşilor recoltaţi mai devreme, iar cei recoltaţi
mai târziu se pot aşeza în tranşee fără straturi de pământ.
• În zonele cu apă freatică la mică adâncime butaşii de sfeclă se pot
păstra în silozuri semiîngropate sau la suprafaţa solului
(asemănătoare celor folosite pentru păstrarea cartofului), cu lăţimi de 1,2
m, înălţimea de la sol de 0,7-1 m şi lungimea de 20 m (silozurile
semiîngropate au adâncimea de 20 cm).
• Pe toată perioada păstrării butaşilor de sfeclă se urmăreşte sistematic
temperatura din siloz (cu ajutorul termometrelor de siloz). Periodic se
iau probe pentru analiza stării sanitare a butaşilor în timpul păstrării.
 COMBATEREA PRAFULUI DIN SPAŢIILE DE DEPOZITARE
• În toate spaţiile de depozitare este o atmosferă cu praf iar când această poluare se
adaugă aburilor şi umidităţii emanate de un uscător, rezultatul nu poate fi decât o
atmosferă nu numai neplăcută dar şi adesea periculoasă pentru sănătatea celor care
lucrează ore întregi în depozitele de cereale.
• Praful mai conţine, de asemenea, insecte şi acarieni. Este mult mai bine să se
recurgă la mijloace de evitarea formării prafului încă de la proiectare, decât să se
întreprindă ulterior măsuri de înlăturare al acestuia.
• PRODUCEREA PRAFULUI
• Praful se produce ori de câte ori produsele sunt mutate, transferate sau
condiţionate şi problema constă în a opri şi îndepărta sau colecta particulele de praf
înainte de a se împrăştia în atmosferă.
• Combaterea prafului
• Praful se combate cu ajutorul instalaţiilor de desprăfuire prezentate în capitolele
anterioare: cicloane, filtrul cu saci şi ventilatoare elicoidale cu palete .
• Atât atmosfera cu conţinut de praf din magaziile de cereale cât şi cea din silozuri
constituie o problemă care, în multe cazuri poate să fie perfect soluţionată. Însă
soluţionarea acestor probleme implică cheltuieli mari de investiţie şi rezultatele nu
au, adesea, nici un efect asupra productivităţii sau au un efect redus. De multe ori
însă, reducerea sau eliminarea prafului se poate realiza cu mijloace relativ simple.
• O instalaţie neeficientă de desprăfuire prezintă neajunsurile:
• efecte dăunătoare sănătăţii; este greu de evitat inhalarea de particule fine de
praf, chiar dacă se foloseşte masca. La inhalarea prafului se constată, în general, o
uşoară indispoziţie, caracterizată prin febră, dureri de cap şi oboseală, însoţită de
strănuturi, tuse, şi uscăciunea gâtului . Starea se agravează şi mai mult dacă în
atmosferă se află şi spori de mucegai sau bacterii.
• favorizarea dezvoltării dăunătorilor în depunerile de praf pe la colţuri, pe
elementele acoperişului, pe locurile greu accesibile. Insectele, acarienii şi bacteriile
se răspândesc cu uşurinţă şi rapid într-un mediu cu praf.
• pericolul de incendii; deşi nu prezintă un pericol serios, în principiu, se poate
forma - în anumite împrejurări – un amestec exploziv de aer cu particule fine de praf
în suspensie.
 PERICOLUL EXPLOZIILOR DE PRAF DIN DEPOZITELE
DE CEREALE ŞI PREVENIREA LOR
• Explozia de praf este o combustie rapidă a particulelor de praf, având ca rezultat
producerea de gaze fierbinţi. Când acest proces are loc în spaţiu limitat (cum ar fi
celula de siloz), poate avea loc o creştere enormă a presiunii, în funcţie de
intensitatea combustiei, capabilă să distrugă un perete de beton al celulei sau chiar
întreaga construcţie, cu repercusiuni negative şi asupra clădirilor din jur. Rezultatul
acestor incendii sunt pagubele imense datorate de avarierea construcţiei şi
pierderile de produse, în unele cazuri, chiar pierderi de vieţi omeneşti.
• Pericolul exploziilor de praf există nu numai în silozurile de cereale ci şi în fabricile
de morărit (praful de făină este puternic exploziv) şi cele de fabricare a
nutreţurilor combinate.
• Declanşarea exploziilor de pulberi are loc în condiţiile existenţei concomitente a
următorilor factori:
• prezenţa de pulbere combustibilă fin distribuită în aer, în limita concentraţiilor de
explozie;
• prezenţa unei cantităţi suficiente de oxigen în aer;
• prezenţa unei surse de aprindere ( o scânteie sau o temperatură de 204ºC);
• o incintă închisă.
• În cazul lipsei unuia din factorii amintiţi, explozia nu poate avea loc.
• Combustibilitatea prafului creşte odată cu scăderea mărimii particulelor de praf, a
umidităţii şi cu mărirea concentraţiei de praf din mediul respectiv. S-a constatat că
explozia se produce la o concentraţie a prafului de 30-50 g/m3.
• Ca sursă de aprindere poate servi şi o scânteie produsă de ciocnirea muchiei
unei lopeţi de un element de beton, o ţintă din gheata unui lucrător, o defecţiune a
unui motor, întrerupător sau a instalaţiei electrice, un lagăr încălzit, o ţigaretă fumată
pe ascuns, electricitatea statică sau spargerea unui bec (cu alte cuvinte orice
suprafaţă fierbinte, ca: suprafeţele încinse prin frecare sau benzile transportoare care
alunecă, flacăra de sudură, scânteia electrică).
• De obicei explozia de praf se produce în două etape. Prima explozie (explozia
primară) produce o scăpărare de flacără însoţită de o rafală de aer ce ridică praful
de pe diferite suprafeţe (pereţi, pardoseală etc.)formând un nor de praf care
alimentează focul, provocând a doua explozie (secundară) cu mult mai puternică
sau o serie de explozii. În incintele închise (subsolurile silozului, celulele, turnul
maşinilor) prin ardere se formează suprapresiuni ce pot pune în pericol construcţia
respectivă.
• Prin înlăturarea acestor neajunsuri se vor lua o serie de măsuri preventive sau de
protecţie, cum ar fi:
• a) măsuri de prevenire a formării unei atmosfere explozive sau limitarea ei
prin:
• inertizarea (reducerea concentraţiei de oxigen din aer sub 8%),
• reducerea concentraţiei de praf sub limita inferioară de explozie (sub 20 g/m3 aer).
• b) măsuri ce previn aprinderea:
• evitarea supraîncălzirii lagărelor (ungerea lor ori de câte ori este necesar), a
prezenţei flăcărilor sau apariţiei de scântei şi a defecţiunilor instalaţiilor electrice.
• c) măsuri constructive care limitează explozia (rezistenţa la presiune şi la
şocuri, decompresia presiunii de explozie prin suprafeţele care să orienteze explozia
şi limitarea acesteia).
• În mod practic se pot aplica următoarele măsuri:
• inertizarea este posibilă în anumite celule de siloz prin introducerea de azot sau
bioxid de carbon, astfel încât concentraţia de oxigen să fie sub 8% (măsura se poate
aplica la industria chimică dar în industria morăritului nu s-a introdus datorită
pericolului pentru personalul de deservire);
• execuţia antiexplozivă este posibilă la celulele de siloz, dar este costisitoare;
• păstrarea strictă a curăţeniei în toate zonele de lucru;
• execuţia lucrărilor de sudură numai în condiţii de protecţie deosebită, conform
normativelor în vigoare;
• interzicerea tăierii cu flacără;
• interzicerea fumatului cu excepţia locurilor special amenajate,
• înlăturarea oricărei posibilităţi de contact între sursele de aprindere şi
praful existent;
• instruirea tuturor agenţilor cu privire la respectarea normelor de securitate
a muncii (muncitorii trebuie să fie convinşi de posibilele riscuri de explozie
în cadrul silozului dacă apar condiţii optime) şi elaborarea de instrucţiuni
privind măsurile ce trebuie luate în cazul unui incendiu sau unei explozii.
• Instalaţiile de transport trebuie executate, pe cât posibil, etanşe, iar
gurile de încărcare – descărcare şi de deversare dintr-un transportor în
altul sau între utilaje să se prevadă dispozitive fixe pentru aspiraţia
prafului.
• Limitarea surselor de aprindere se poate realiza prin eliminarea
impurităţilor din produs înainte de depozitare cât şi din instalaţiile de
transport prin controlul tensionării elevatoarelor şi prin controlul
permanent al instalaţiilor electrice, cu măsuri imediate în cazul apariţiei
supraîncălzirii lor.
• Separarea încăperilor de control (ex. camera dispecerului) prin pereţi
de beton faţă de restul construcţiei poate fi considerată o măsură de
prevenire a exploziilor în aceste zone ale silozului.
• La construcţia silozurilor se va evita folosirea acoperişurilor grele de
beton, preferându-se elemente uşoare de acoperiş, individuale pentru
fiecare celulă care pot fi considerate suprafeţe de decompresie.
• Întreaga instalaţie trebuie să fie sub o uşoară decompresie, respectiv
sub vid. Toate instalaţiile electrice, ca şi părţile metalice trebuie să fie
legate la pământ.
• Respectarea strictă a măsurilor de securitate pentru reducerea riscului
de producere a unor explozii în depozitele de produse vegetale rămâne o
problemă de mare importanţă pentru toţi cei implicaţi în industria
cerealelor şi a altor produse agricole vegetale.
 CONTROLUL PERIODIC AL STĂRII CALITATIVE
LA PRODUSELE PENTRU CONSUM
Tabelul 13.1.
Controlul umidităţii şi temperaturii produselor depozitate
• Cantităţile de produse depozitate în (după THIERER L.V., 1971)
magazii, şoproane, platforme şi în
general, toate cantităţile depozitate în Denumirea Temperatura Umiditatea Perioada de
vrac - în depozite orizontale, se produsului 0C (%) control (zile)
nivelează şi se împart, în mod
< 14 30
convenţional, în loturi care se
marchează şi se numerotează vizibil. Sub 180C 14-16 10
Din fiecare lot se extrag probe Cereale şi >16 3-5
reglementare în vederea controlului leguminoase
periodic. (exceptând soia) <14 15

• Pentru controlul calitativ al Peste 180C 14-16 5

produselor din celulele silozurilor >16 3-5
probele se extrag cu sonda
electromecanică, introducând barele <11 30
prin toate gurile de sondare şi vizitare. Sub 180C 11-13 10
Luarea probelor pentru controlul
calitativ al produselor din celule se >13 3-5
Soia
poate face şi din curentul de curgere, în <11 15
timpul recirculării produselor prin
Peste 180C
transferul în altă celulă sau în hambar. 11-13 5

• Controlul umidităţii şi temperaturii >13 3-5

produselor depozitate se face la <8 30
intervale diferite, în funcţie de specie
cât şi de umiditatea şi temperatura Sub 180C 8-11 10
acestora (de la 3-5 zile până la 15 chiar >11 3-5
30 zile – durata unui interval) (tabelul Oleaginoase
13.1.). <8 15

Peste 180C 8-11 5

>11 3-5
• Controlul corpurilor străine
din produsele depozitate se
face atât din punct de vedere Tabelul 13.2.
al conţinutului procentului de Controlul periodic al produselor destinate însămânţărilor
impurităţi în masa produsului (după THIERER L.V., 1971)
cât şi al componentelor
impurităţilor. Controlul se
realizează de cel puţin 2 ori pe
lună şi de fiecare dată când Faza de
Felul analizei

produsul este mişcat din loc. păstrare a Starea

seminţel T0C Dăunători Germinaţia
• Controlul infestării cu seminţelor U%
or
dăunători şi examenul
organoleptic al produselor Repaus Uscată la 2 zile 2 ori pe lună
2 ori pe
lună
La sfârşitului
depozitate se face germinativ
repausului
concomitent cu controlul Umedă Zilnic la 3 zile săptămânal germinativ

umidităţii şi temperaturii, la După Uscată săptămânal lunar lunar

intervalele amintite pentru repausul
aceste determinări. germinativ Când se
• În cazul produselor cu când
temp.semin. Umedă la 3 zile săptămânal săptămânal
consideră
necesar
postmaturarea neterminată, este peste
controlul se efectuează la 100C
interval de 3-5 zile.
Când Uscată 2 ori pe lună lunar lunar idem
• Controlul periodic al stării temperatura
calitative a produselor se face semin.este de
Umedă săptămânal lunar lunar idem
de către şefii de depozite, iar 5-100C
analizele de către laboranţi. Când Uscată Lunar lunar -
la 15-30 zile
• Controlul periodic al temperatura
înainte de
produselor destinate semin.este
sub 50C
Umedă săptămânal lunar - însămânţare
însămânţărilor (tab. 13.2)
 COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ŞI CIUPERCILOR
DIN DEPOZITE ŞI DIN PRODUSELE AGRICOLE VEGETALE
• COMBATEREA DĂUNĂTORILOR
• Dăunătorii prezenţi în spaţiile depozitării produselor agricole vegetale pot produce
pagube însemnate (cuprinse între 10 şi 35%, chiar 50% conform statisticilor F.A.O.)
prin faptul că se hrănesc cu seminţe, impurifică masa produselor cu exuviile
rezultate din năpârlirea larvelor, cu excremente sau cu indivizi fără viaţă.
• Ca urmare a activităţii vitale, aceştia măresc temperatura şi conţinutul în
umiditate a produselor agricole, favorizează procesele de autoîncălzire, creează
condiţii pentru dezvoltarea microorganismelor în masa produsului, reduc
însuşirile alimentare şi germinative ale seminţelor, făcându-le uneori improprii
întrebuinţării, iar unii dăunători (rozătoarele) provoacă stricăciuni depozitelor şi
utilajelor contribuind la răspândirea diferitelor boli.
• Sunt cunoscute cazuri de îmbolnăviri cauzate de produsele atacate de dăunători
ca: molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cerealelor (Sitotroga
cerealella Oliv.), gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius L.), acarieni care au
determinat afecţiuni ale pielii (dermatoze), aparatului respirator, alergii respiratorii,
iritaţii ale pielii, conjunctivite, colici şi mortalitate la animale domestice, avorturi etc.
• Prin gândacul făinii şi muşte sau gândacii de bucătărie s-au transmis boli
ca: tenia pitică, tenia şobolanului, febra tifoidă, diareea şi dezinteria.
• Diferite infestări intestinale ca: acarioza intestinală, miaza intestinală, şi
cantariaza se datorează ingerării unor exemplare vii de acarieni ai alimentelor
depozitate, de viermii de brânză şi alte insecte care trăiesc pe alimentele depozitate
precum şi excrementele moliilor şi altor gândaci ai produselor depozitate. De
exemplu, o dermatită gravă numită râia cerealelor (râia bacanilor) sau vanisileu este
provocată de înţepăturile acarienilor din produsele alimentare depozitate.
• Insectele fac improprie pentru consumul uman o cantitate de produse cu
mult mai mare decât cea pe care o consumă, deoarece orice infestare
contaminează produsul cu fragmente şi excremente de insecte.
• Astfel, excrementele gărgăriţelor şi ale moliei cerealelor sunt reţinute în interiorul
boabelor, iar după măcinare acestea ajung în făină. La fel excrementele gândacilor
făinii şi ale celorlalte insecte dăunătoare, sunt depuse direct în produsul respectiv,
neputând fi îndepărtate.
• În SUA produsele alimentare sub formă de pulberi sunt analizate curent, în vederea
descoperirii eventualelor fragmente de dăunători prezente în aceste produse,
stabilind limitele de toleranţă în ceea ce priveşte numărul acestora dintr-o probă
analizată, cu greutatea prescrisă în norme oficiale şi analizate în conformitate cu o
metodologie autorizată.
• Cei mai mulţi consumatori au o repulsie naturală faţă de orice fel de impurităţi ale
alimentelor (numai la gândul că ar putea să mănânce fragmente şi excremente de
insecte, cu atât mai mult dacă astfel de impurităţi sunt observate).
• Dacă accidental, o persoană consumă o anumită insectă sau o parte din aceasta
(gândac de bucătărie etc.) se poate îmbolnăvi grav pentru câteva zile dacă se
convinge de acest lucru.
• În afara acestor efecte negative, infestarea produselor cu insecte şi acarieni duce la
imposibilitatea comercializării acestora prin pierderea credibilităţii cumpărătorului.
• Locurile unde se pot dezvolta dăunătorii şi modul de răspândire a acestora
• Insectele preferă, de regulă, depozitele de cereale întunecoase şi umede,
lipsite de ventilaţie, murdare, cu resturi de cereale risipite, praf şi gunoaie.
• Cele mai sigure şi mai prielnice adăposturi pentru dezvoltarea dăunătorilor sunt
spaţiile umede de sub podele, lipsite de aerisire şi care conţin o cantitate de
cereale sau deşeuri scurse printre scânduri sau transportate de rozătoare.
• De asemenea, spaţiile dintre pereţii dubli, de scândură, în care s-au scurs boabele de
cereale, spaţiile dintre podelele duble, dintre pereţii de zid şi panourile de
scândură în care se află resturi de cereale, deşeuri sau gunoaie, constituie un
periculos focar de infestare.
• Crăpăturile din zid, grinzi şi scânduri, precum şi galeriile rozătoarelor sunt locuri în
care, de cele mai multe ori, se găsesc gărgăriţe, molii, cleştari.
• Utilajele pentru condiţionare, cântărire, ambalajele şi mijloacele de transport, care nu
au fost curăţite la timp, contribuie în foarte mare măsură la răspândirea dăunătorilor.
• Insectele pot fi introduse în depozite de păsări şi rozătoare care au circulat în
magazii şi pătule infestate, sau chiar prin transportarea acestora pe
încălţămintea sau îmbrăcămintea muncitorilor care au lucrat în magazii
infestate.
• De cele mai multe ori, dăunătorii sunt introduşi în magazie concomitent
cu recepţionarea produselor provenite dintr-un depozit infestat.
• Unele produse vin uneori infestate încă din lan (fasole, mazăre etc.).
Alte insecte migrează prin zbor de la un depozit la altul, ori chiar din
câmp: gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae L.), molia cerealelor (Sitotroga
ceralella Oliv.), molia făinii (Anagasta küehniella Zell.), molia seminţelor
(Plodia interpunctella Hb.) etc.
• Activitatea de hrănire şi apoi înmulţirea dăunătorilor mai des
întâlniţi în depozitele de produse agricole începe, de obicei, în
primele zile ale lunii mai şi sfârşeşte pe la mijlocul lunii octombrie.
• În zona de sud a ţării, iar în zonele de deal şi de munte activitatea lor
durează de pe la mijlocul lunii mai până la începutul lunii octombrie.
• Temperaturile scăzute nu provoacă distrugerea în totalitate a
dăunătorilor, ci îndeosebi, încetarea activităţii lor (excepţie fac însă,
acarienii care sunt mobili la temperaturi de peste 5ºC).
• Dăunătorii ce produc cele mai mari pagube în spaţiile de
depozitare
• Principalii dăunători care distrug produsele depozitate sunt prezentaţi în
tab. 15.1.
 Tabelul 15.1
Principalii dăunători care distrug produsele depozitate

Denumire
Populară Ştiinţifică
Acarus siro L.
Alte specii de acarieni:
Acarianul făinii Tyrophagus putrescentiae Schrank, T. longior
Rhizoglyphus echinopus F.R.
Carpoglyphus lactis L.
Glycyphagus domesticus Deg. G. destructor
Schrank.

Gândacul făinii (moleţul) Tenebrio molitor L., T. obscurus F.

Gândăceii făinii Tribolium confusum Duv., T. castaneum Hbst.

Gândacul tutunului Lasioderma serricorne L.

Gândacul negru al făinii Tenebrioides mauritanicus L.

(gândacul mauritan)
Gândacul din Surinam Oryzaephilus surinamensis L.

Gândacul capucin Rhizopertha dominica

Gândăceii depozitelor Cryptolestes ferrugineus Steph.

Gândacul pâinii Stegobium (Sitodrepa) paniceum L.

 Denumire

Populară Ştiinţifică

a – mascul

Gândacul negru de bucătărie Blatta orientalis L.

b – femelă

Gândacul galben de bucătărie Blatella germanica L.

Gărgăriţa grâului Sitophilus (Calandra) granarius L.

Gărgăriţa orezului Sitophilus (Calandra) oryzae L.

Gărgăriţa mazării Bruchus pisorum L.

Gărgăriţa fasolei Acanthoscelides obtectus Say

Molia cenuşie a cerealelor Sitotroga cerealella Oliv.

Molia fructelor uscate Plodia interpunctella Hb.

Molia cenuşie a făinii Anagasta (Ephestia ) kühniella Zell.

Molia grâului Nemapogon (Tinea) granellus L.

Păduchele de praf Liposcelis divinatorius

Şoarecele de casă Mus musculus L.

Şobolanul cenuşiu Rattus norvegicus Berk.

• Mijloacele de combatere a dăunătorilor
• Prin combaterea dăunătorilor din spaţiile de depozitare înţelegem aplicarea unui complex de
operaţiuni care au drept scop distrugerea dăunătorilor şi curmarea înmulţirii şi a răspândirii lor.
• Combaterea dăunătorilor sau dezinfestarea cuprinde : dezinsecţia şi deratizarea.
• a) Dezinsecţia este ansamblul mijloacelor şi metodelor de combatere a insectelor şi acarienilor, care
pricinuiesc pagube prin distrugerea sau deteriorarea produselor, ambalajelor, sau care transmit
omului şi animalelor domestice boli contagioase.
• b) Deratizarea este ansamblul mijloacelor şi metodelor de combatere a rozătoarelor (şoareci şi
şobolani).
• Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor cuprind :
• mijloace preventive (sau profilactice) cu scopul de a împiedica înmulţirea şi răspândirea
dăunătorilor prin crearea condiţiilor nefavorabile dezvoltării acestora în depozite şi în masa
produselor;
• mijloace curative (sau de combatere în focar) cu scopul de distrugere radicală a dăunătorilor
existenţi în depozite şi în masa produsului.
• Mijloacele preventive constau din:
• măsuri care împiedică pătrunderea dăunătorilor în locurile de păstrare şi prelucrare a produselor cât
şi în locurile de depozitare a ambalajelor;
• respectarea cu stricteţe a regimului igienico-sanitar în timpul înmagazinării, păstrării, prelucrării şi
ambalării produselor.
• Măsurile care duc la evitarea înmulţirii şi răspândirii dăunătorilor sunt:
• curăţirea perfectă a depozitelor şi eliminarea prafului, resturilor de produse, gozurilor, precum şi
dezinsecţia tuturor spaţiilor de depozitare, imediat ce se constată infestarea lor;
• curăţirea şi dezinsecţia exteriorului magaziilor, terenurilor de sub magaziile constituite pe piloni,
precum şi a terenurilor din incintele unităţilor de depozitare;
• curăţirea mijloacelor ce servesc la transportul produselor destinate consumului;
• verificarea permanentă a stării fito-sanitare a produselor în scopul depistării infestării în fază
incipientă. Evitarea depozitării produselor infestate peste produse sănătoase şi invers;
• curăţirea şi dezinsecţia ambalajelor, utilajelor şi instalaţiilor de transport, condiţionare, cântărire,
precum şi a aparatelor de analiză;
• curăţirea îmbrăcămintei şi încălţămintei lucrătorilor ori de câte ori părăsesc depozitele cu produse
infestate;
• dezinsecţia încălţămintei persoanelor înaintea intrării în magazii sau depozite prin ştergerea tălpilor
pe saci îmbibaţi în emulsie de insecticid;
• scoaterea din magazii la intervale scurte de timp a gozurilor valoroase şi a celor nevaloroase şi
depozitarea separată în magazii sau încăperi mici pentru a fi supuse dezinsecţiei;
• păstrarea permanentă a curăţeniei în incinta bazelor de recepţie, silozurilor, din interiorul spaţiului
depozitării.
• Mijloacele curative constau în aplicarea metodelor de dezinsecţie şi deratizare pe cale chimică, mecanică, fizică şi
biologică.
• A. Metodele chimice – se bazează pe folosirea diferitelor preparate chimice sub formă de lichide, pulberi sau gaze.
• B. Metodele mecanice – constau în eliminarea sau distrugerea dăunătorilor prin efectuarea operaţiunilor de curăţire
a depozitelor, utilajelor şi instalaţiilor pe parcursul păstrării şi conservării produselor, condiţionarea acestora şi
eliminarea focarelor de infestare.
• C. Metodele fizice – se bazează pe folosirea acţiunii temperaturii scăzute sau ridicate precum şi prin radiaţii
ionizante, ultrasunete, care sunt nefavorabile dăunătorilor.
• D. Metodele biologice – se bazează pe folosirea diferitelor vieţuitoare care se hrănesc sau parazitează speciile de
dăunători din depozite.
• A. Metodele chimice (tabelul 15.2.).
• a) Dezinsectizarea spaţiilor de depozitare
• În vederea combaterii dăunătorilor ce nu au fost distruse prin operaţiunile de curăţire, spălare sau văruire ca şi
pentru lichidarea surselor posibile de infestare din incinta unităţii de recepţionare se efectuează dezinsecţia
spaţiilor de depozitare goale şi a terenurilor din incinta bazelor şi silozurilor. Dezinsectizarea se va realiza cu
insecticide care se pot aplica pe cale umedă, cu aerosoli sau prin gazare directă (tab. 15.2.).
• Concomitent cu deinsectizarea spaţiilor de depozitare şi a terenurilor din incinta bazelor de recepţionare se va
executa dezinsecţia utilajelor, instalaţiilor, ambalajelor şi a materialelor care se folosesc în lucrările de
recepţionare, depozitare, curăţire, aerare, uscare, tratare etc. a produselor agricole.
• La executarea lucrărilor de dezinsecţie se va ţine seama de următoarele:
• dezinsecţia pe cale umedă şi prin gazare se va efectua numai când temperatura atmosferică este de minimum
+16ºC, iar prin aerosoli, de minimum +10ºC;
• emulsia toxică pentru dezinsecţia pe cale umedă se prepară în recipiente curate, iar apa folosită la preparare nu
trebuie să fie calcaroasă (apa cu un conţinut ridicat de calcar se recunoaşte prin faptul că nu face spumă cu
săpunul);
• emulsia se prepară prin turnarea treptată a insecticidului în apă, amestecându-se permanent conţinutul;
• cantitatea de emulsie pregătită într-o zi trebuie aplicată în aceeaşi zi;
• operaţiile de dezinsecţie încep de la partea superioară a spaţiului de depozitare (de la astereală spre pardoseală),
iar la silozuri, de la etajul superior spre subsol;
• este interzisă stropirea cu emulsie a interiorului celulei de siloz, dezinsecţia acestora efectuându-se numai
cu aerosoli sau prin gazare;
• dezinsecţia prin gazare sau cu aerosoli se va realiza numai în spaţii de depozitare etanşe, prin lipirea
geamurilor, uşilor şi tuturor fisurilor cu fâşii de hârtie pelur şi cocă din făină albă (în cazul în care acestea nu
sunt etanşe din construcţie);
• la dezinsecţia cu aerosoli nu trebuie să existe nici un fel de obstacol în faţa ţevii de eşapare a aparatului, la o
distanţă mai mică de 5 m;
• personalul care execută operaţiile de dezinsecţie trebuie să respecte, în mod obligatoriu, normele de
protecţia muncii şi paza şi stingerea incendiilor.
 Produse chimice utilizate în combaterea dăunătorilor din depozite (după ŞANDRU I., 1996 şi BERATLIEF C., 1998)

Produsul Doza Tratamentul se aplică la: Grupa de toxicitate

Organofosforice
Actellic 50 EC
0,5-1 g s.a./m2 Spaţii de depozitare goale IV
(Metil Pirimifos)

0,3 g s.a. = 3 g p.c./m2 spaţiu gol (10 cutii/500 m3

Fumitox 10 PF Preventiv. Spaţii de depozitare goale II
spaţiu gol)

Prostore 420 EC 15 ml/1 t

Prostore 210 EC 30 ml/ 1 t
Reldan 2 E (22,5%)
5 ppm/q Seminţe pentru consum sau semănat IV
(Metil clorpirifos)
Satisfar 50 EC
0,5-1 g s.a./m2 Preventiv. Spaţii de depozitare goale IV
(etrimfos)

Piretroizi

Coopex 25 WP Produse agricole depozitate (250 ml soluţie/m2

20 g p.c. în 0,7- 1,2 litri apă/t sămânţă IV
(Permetrin) suprafaţă)

Diverse

Delicia Gastoxin 56 Produse agricole depozitate.

30 g/tonă (10 tablete a 3 g) I
(fosfură de aluminiu) Gazare 3-8 zile

Produse agricole depozitate.

Delicia pulvis SV 56,7 (fosfură de aluminiu) 60 g/tonă I
Gazare 3-8 zile

Damfin 950 EC
0,4% = 40 ml/m2 în 0,1 litri apă Spaţii de depozitare goale III
(Metacrifos)

Fumlindox 50 0,5 g s.a./m2 Spaţii de depozitare goale II

Phostoxin 56 Produse agricole depozitate – gazare 3-5 zile

30 g/tonă (10 tablete) I
(tablete a 3 g) (fosfură de aluminiu) la peste 50C

Produse agricole depozitate cu umiditate sub

Sulfura de carbon 99,6% 600-1000 g/tonă (la peste 160C) 16%. I
Gazare 24-48 ore

Acaricide

Fumisin 10 PF
2-2,4 kg/500 m3 Spaţii de depozitare goale III
(Etion)

Rodenticide (împotriva rozătoarelor)

Baraki
1 litru/50 kg seminţe de grâu În magazii şi depozite goale I
(Difetialon)

Lanirat (0,05% Bromadiolan) 1 litru/50 kg seminţe de grâu În magazii şi depozite goale I

Abrevieri:EC - concentrat emulsionabil; PF - pastă fumigenă; E – emulsie; WP – pulbere umectabilă;

• b) Combaterea chimică a dăunătorilor se efectuează cu diferite produse (tab.
15.2.).
• Tratarea chimică a produselor realizează distrugerea tuturor stadiilor de dezvoltare a
dăunătorilor din depozit, fără să influenţeze calitatea şi valoarea de utilizare a
acestora.
• Pentru asigurarea unei eficienţe maxime a operaţiunilor de combatere chimică,
spaţiile de depozitare şi produsele supuse gazării trebuie aduse la condiţiile termice
specifice fiecărui insecticid în parte.
• Lucrările de combatere a dăunătorilor cu mijloace chimice (toxice) se efectuează
potrivit normelor termice de folosire a insecticidelor şi se execută numai sub
supravegherea şi îndrumarea directă a operatorilor de gazare instruiţi şi autorizaţi
special în acest scop şi echipaţi cu materiale de protecţie necesare.
• Păstrarea substanţelor toxice şi manipularea acestora se va face în strictă
conformitate cu normativele şi legile care reglementează depozitarea şi folosirea
acestor produse, aplicându-se regulile speciale de securitatea muncii şi prevenire a
incendiilor.
• Gazarea cu fosfură de aluminiu sub formă de tablete (Delicia[1] sau Phostoxin) se
poate realiza atât la produsele din magazii cât şi la cele din silozuri, iar dacă sunt
cantităţi mai mici, gazarea se poate face şi în aer liber sub prelate, sau la produsele
însăcuite.
• Lucrările de gazare cu hidrogen fosforat trebuie executate în timp foarte scurt pentru
a evita intoxicarea personalului ce execută lucrarea (1-4 ore în funcţie de cantitatea
produsului).
• Durata expunerii la gaze este în funcţie de temperatura produsului (în vrac):
• 7-8 zile la temperaturi de 10-12ºC;
• 5-6 zile la temperaturi de 12-15ºC;
• 4-5 zile la temperaturi de 15-20ºC;
• 3 zile la temperaturi de peste 20ºC.
• Când produsele sunt depozitate în magazii ce nu pot fi etanşate perfect, se folosesc
doze mai mari (12-15 tablete/t) şi se acoperă cu prelate.
• În cazul ambalării produselor în saci, pentru fiecare sac se va folosi pentru gazare
câte o tabletă (3 g). Tabletele se introduc în vracul de produs cu sonda, la distanţă
de 50 cm între două tablete, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
• În celulele de siloz, tratarea cu fosfură de aluminiu se efectuează prin
administrarea tabletelor pe bandă de transport înainte ca produsul să fie dirijat în
celulă.
• Combaterea dăunătorilor din depozite cu „ACTELIC 50” (metil pirimifos) se
efectuează când produsele au maxim 18% umiditate şi minimum 10ºC.
• Tratamentul se realizează prin pulverizarea directă a insecticidului pe produs, cu
ajutorul unor pompe cu presiune prevăzute cu duze de pulverizare foarte mici, astfel
încât particulele de substanţă să nu depăşească 50-80 microni.
• Când infestarea a cuprins întreaga masă a produsului, tratarea se execută prin
manipularea lotului, pulverizarea efectuându-se pe banda transportoare.
• În cazul infestării stratului superior tratarea se efectuează direct pe suprafaţa
vracului, apoi produsul se greblează pe adâncimea de 10-15 cm şi se execută a doua
stropire la suprafaţă.
• Doza de Actelic 50 este de 10-15 ml/tona de produs (1-1,5 l/100 t).
• Personalul care efectuează tratamentul cu Actelic 50 trebuie să poarte haine de
protecţie, mănuşi de cauciuc şi mască de tifon pentru protejarea căilor respiratorii.
• Simptomele de intoxicare cu insecticide sunt: dureri de cap, ameţeli (la toate
insecticidele), stare de agitaţie şi râs nemotivat (la sulfura de carbon, pierderea
cunoştinţei şi comă la intoxicaţii puternice), stare de slăbiciune, cu senzaţie de vomă
şi diaree (la intoxicaţia cu Delicia) şi vedere dublă şi dificultăţi de vorbire, la
intoxicarea cu Actelic.
• În caz de intoxicare cu un insecticid persoana respectivă trebuie scoasă urgent din
mediul toxic, dezbrăcată de hainele de protecţie, expusă la aer curat şi ţinută în
repaus perfect. În cazul opririi respiraţiei (la intoxicarea cu sulfură de carbon) se
execută respiraţia artificială.
• În general, se recomandă administrarea de vomitive, tonice cardiace şi un
stimulent circulator (împotriva hidrogenului fosforat şi produsului Actelic), sau în
cazuri grave, perfuzii cu glucoză sau alte măsuri prevăzute în terapia medicală.
• Se interzice cu desăvârşire administrarea de lapte sau alte alimente care
conţin grăsimi la intoxicarea cu hidrogen fosforat; în cazul intoxicării cu produse
organo – fosforice se va administra Atropină sau PAM.
• Loturile infestate cu mai mult de un exemplar la kg din speciile Sitophilus sp. şi
Rhizopertha dominica se vor trata chimic în maximum 5 zile de la depistarea
infestării şi numai dacă temperatura din masa produsului este de minimum 10ºC.
Loturile infestate cu peste 10 exemplare la 1 kg produse din speciile: Tribolium,
Oryzephilus etc. se vor dezinsectiza pe cale chimică.
• c) Deratizarea prin mijloace chimice se efectuează cu substanţe chimice
(raticide) care se administrează sub formă de momeli alimentare sau direct.
• Ca raticide se pot folosi: Baraki (difetialon), Lanirat (bromadiolan), Fosfură de zinc 80
CM, Delicia Gastoxin (56% fosfură de aluminiu), Actosin P (0,6% CM varfarină),
Phostoxin (56% fosfură de aluminiu), Brumolin (0,005% bromadiolan + 0,19%
Sulfochinoxalin), Sulfotox; Klerat Granulat (0,005% brodifacoum), delicia Ratron-CM,
Ratac M (0,005% Difenacoum), Racumin 57 CM (0,75% cumatetralil), Rodentin CM
(0,25% clorofacinon) etc.
• Majoritatea acestor produse toxice se folosesc sub formă de momeli toxice, iar
unele (Delicia, Gastoxin, Klerat Granulat, Phostoxin, Ratac M, Sulfotox) se introduc
direct în galeriile şobolanilor sau şoarecilor (de exemplu, câte 2 tablete în cazul
produsului Delicia şi 1-3 batoane/galerie în cazul Sulfotoxului).
• La prepararea momelilor se folosesc cantităţi diferite în funcţie de produs: Fosfură
de zinc se ia în concentraţie de 3% pentru şoareci şi 5% pentru şobolani în
amestec de boabe de grâu fierte sau încolţite; Delicia Raton se foloseşte în
proporţie de 1:10 mălai sau tărâţe, Rodentin – 1:10 etc.
• Momelile se aşază în grămezi mici în locurile infestate în jurul galeriilor sau se
introduc în galerii (câte 5-8 boabe/galerie). Unele produse (Delicia Raton CM) se
aplică şi direct prin prăfuirea galeriilor.
• În cazul introducerii tabletelor sau batoanelor în galerie, aceasta se astupă cu un
bulgăre de pământ mai mare decât orificiul, apoi se bătătoreşte bine cu puţină ţărână
umedă, în aşa fel încât gazul degajat să se răspândească în galerie şi să nu se piardă
în atmosferă.
• Ca rodenticide utilizate în depozite şi locuinţe pot fi: Abru, Brumiline,
Coumachlor, Klerat, Macustox, Quintox, Racumin, Ratac, Ratexid,
Ratigigs, Ratilan, Ratinex L.C., Ratitox, Redentin, Rodentox, Rozatak etc.
(denumiri comerciale – BERATLIEF C., 2001).
• B. Metode mecanice
• a). Măsuri de combatere mecanică aplicate spaţiilor de depozitare,
utilajelor şi instalaţiilor.
• Curăţirea după golirea fiecărui spaţiu de depozitare constă în
măturarea, perierea şi răzuirea tuturor părţilor componente ale
depozitului, începând de la tavan, astereală, stâlpi susţinători, grinzi,
pereţi, duşumele, spaţiile goale dintre pereţi şi eventualele căptuşeli de
scândură, duşumele duble, crăpături etc.
• În afară de curăţirea depozitelor şi teritoriului bazelor, după fiecare
folosire se curăţă atent întregul utilaj de condiţionare, sacii, prelatele,
mijloacele de transport. Sacii şi prelatele se controlează bine la cusături şi
pe ambele feţe şi se curăţă prin periere, scuturare, opărire sau expunere
la soare.
• Utilajele de condiţionare şi transport se demontează şi se curăţă atent de
resturile de seminţe, praf, gunoi, dăunători.
• Dezinsectizarea produselor prin metode mecanice.
• Combaterea prin metode mecanice a insectelor şi acarienilor existenţi
în masa de produse depozitate, constă în separarea dăunătorilor prin
cernere şi aspirarea ori refularea acestora cu ajutorul ventilatoarelor
din componenţa utilajelor de condiţionare sau a ventilatoarelor
independente (când loturile infestate au peste 10 acarieni/1 kg produse).
• La dezinsectizarea mecanică, în funcţie de specia de dăunător, eficacitatea
lucrărilor poate fi de 85-98%. Boabele cu infestare ascunsă pot fi
eliminate numai parţial, fiind antrenate, datorită greutăţii mai mici, de
curenţii de aer în utilajele de condiţionare.
• Măsurile mecanice se aplică, în general, când infestările cu adulţi
sunt slabe, mai ales cu acarieni.
• La combaterea dăunătorilor pe cale mecanică este interzisă folosirea
electroventilatoarelor, vânturătorilor şi a altor utilaje la care
curentul de aer produs nu poate fi captat, situaţie în care dăunătorii
sunt răspândiţi în interiorul spaţiului în care se realizează curăţirea sau pe
terenul din jurul acestuia şi de unde pot emigra în produsele depozitate.
• Gozurile infestate rezultate se vor evacua din spaţiul în care se face
curăţirea, pe măsura obţinerii lor la interval de maximum 3 ore şi vor fi
depozitate în locuri special destinate pentru subproduse infestate, unde se
va face dezinsectizarea în maximum 24 ore de la colectarea lor.
• Combaterea mecanică a larvelor de molii se face prin adunarea acestora
cu o greblă, la care distanţa între dinţi este mică.
• Operaţiunile de combatere mecanică sunt foarte eficace în perioada de
iarnă, când temperatura este scăzută, deoarece dăunătorii în contact cu
aerul rece nu sunt mobili şi prin condiţionare pot fi uşor separaţi din masa
se boabe. Produsele infestate la care combaterea dăunătorilor se face prin
mijloace mecanice se livrează, pe măsura condiţionării, cu prioritate.
• c). Deratizarea prin metode mecanice se referă la folosirea curselor
şi capcanelor de diferite tipuri. Pentru eficacitatea aplicării metodei, în
curse se pun câteva zile la rând momeli proaspete formate din
alimentele preferate de rozătoare şi se lasă cursa nearmată. Prin
această metodă dispare precauţia, foarte dezvoltată la aceşti dăunători.
• După 2-3 zile, perioadă în care rozătoarele constată că nu există
pericol pentru consumarea momelii din curse, se pune din nou hrană
proaspătă, cursele se armează şi şoarecii sau şobolanii sunt prinşi şi
omorâţi. După ce într-o cursă a fost prins un rozător, aceasta se
opăreşte pentru a dispărea mirosul care rămâne de la animalul prins şi
care constituie un avertisment pentru ceilalţi indivizi.
• C. Metode fizice
• 1. Dezinsecţia spaţiilor de depozitare prin mijloace fizice
• Dezinsecţia depozitelor prin mijloace fizice se realizează prin scăderea
temperaturii la nivelul la care dăunătorii sunt distruşi. În cazul în care se
utilizează conservarea produselor agricole la temperaturi scăzute , agregatele pentru
producerea frigului sunt utilizate şi pentru reducerea temperaturii aerului din spaţiile
de depozitare, în vederea distrugerii dăunătorilor care eventual au rămas la
operaţiunile de curăţire.
• Având în vedere că, pentru distrugerea completă a dăunătorilor prin frig sunt
necesare temperaturi de cca. –150C, a căror realizare este foarte costisitoare,
scăderea temperaturii aerului în depozite cu ajutorul agregatelor frigorifice, se face în
timpul primăverii şi verii până la +4…+60C, temperatură la care este stânjenită
dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor, urmând ca distrugerea să aibă loc prin
mijloace chimice.
• În cazul în care, în sectorul de conservare a seminţelor nu se utilizează agregatele
frigorifice, dezinsectizarea depozitelor prin mijloace fizice se referă la scăderea
temperaturii în depozite în timpul iernii, folosind în acest scop instalaţiile de
aerare activă.
• În spaţiile care nu sunt prevăzute cu astfel de instalaţii, scăderea temperaturii se
practică prin deschiderea uşilor, ferestrelor etc. în timpul gerurilor uscate şi
închiderea ermetică a spaţiilor când temperatura atmosferică începe să
crească.
• Ca mijloc fizic de dezinsecţie se pot utiliza şi vaporii de apă supraîncălziţi, după care urmează
uscarea produselor.
• 2. Dezinsectizarea produselor depozitate prin metode fizice
• In categoria metodelor fizice de combatere a dăunătorilor din produsele agricole se includ
operaţiunile de încălzire sau răcire a masei de produse infestate până la temperatura letală sau
iradierea cu izotopi radioactivi.
• a). Combaterea dăunătorilor prin tratarea termică a produselor infestate.
• O măsură de distrugere radicală a dăunătorilor în toate stadiile de dezvoltare, o constituie
expunerea la temperaturi ridicate a produselor infestate.
• Această metodă de combatere a Tabelul 15.3
dăunătorilor constă în tratarea termică a Valorile regimului temperaturii şi duratei staţionării
produselor folosind în acest scop produselor în zona neutră pentru distrugerea
instalaţiile de uscare artificială. gărgăriţelor (după THIERER L. V. şi colab., 1971)
• Regimul de temperatură la care se face
încălzirea produselor în uscător diferă de
cel practicat pentru reducerea umidităţii
produselor. Condiţia principală pentru Temperatura de încălzire a
Timpul staţionării produselor
distrugerea dăunătorilor la tratarea produsului în uscător (0C)
în zona neutră de uscare
termică în uscător este ca instalaţia să fie (minute)
prevăzută cu o zonă neutră sau de 45 300
odihnă, unde nu acţionează curenţii de 48 60
aer şi în care se realizează temperatura
critică pentru distrugerea dăunătorilor. 50 55
Această zonă trebuie să reprezinte 1/4 55 10
până la 1/3 din totalul sectoarelor de
uscare ale instalaţiei.
• Temperaturile de încălzire a produselor Tabelul 15.4
pentru distrugerea dăunătorilor în
Regimul temperaturii şi durata staţionării produselor
instalaţia de uscare variază între 45-
600C, cu o perioadă de staţionare în zona în zona neutră pentru distrugerea acarienilor
neutră de 10-300 minute.
• Pentru distrugerea gărgăriţelor în toate Temperatura de
stadiile dezvoltării există o corelaţie între Stadiul dezvoltării
încălzire a produsului
Timpul de staţionare
temperatura de încălzire a produselor şi acarienilor
(0C)
(minute)
timpul de expunere a dăunătorilor, sub
acţiunea agentului termic care reiese din 45 40
tabelul 15.3. Adult
50 15
• Pentru distrugerea acarienilor
temperatura şi timpul de staţionare sunt 45 50
prezentate în tabelul 15.4. Alte stadii
50 20
• În nici un caz nu se măreşte temperatura
seminţelor peste limita maximă amintită,
deoarece o creştere a temperaturii cu 5- Tabelul 15.5
100C diminuează mult însuşirile calitative Efectul temperaturii asupra duratei vieţii
ale produselor. (zile) dăunătorilor
• Tratarea termică în uscătorii în scopul (după THIERER L. V. şi colab., 1971)
combaterii dăunătorilor din produsele
destinate însămânţărilor nu se recomandă
deoarece temperatura necesară poate
diminua germinaţia. Regula este valabilă şi Dăunătorii Temperatura (0C)
pentru produsele de consum care necesită şi stadiile
un regim de uscare moderat (orzoaică dezvoltării +5 0 -5 -10 -15
pentru bere).
• La produsele uscate (care nu conţin min. Acarieni
2% umiditate în plus faţă de limita Stadii mobile
prescrisă pentru livrare sau conservare) -
486 18
7 zile 1 zi
metoda nu se aplică, deoarece se produce zile zile
o suprauscare, învelişul seminal sau Ouă
pericarpul se sparge, micşorându-se -
386
zile
168
zile
57
zile
1 zi
calitatea.
• b). Combaterea dăunătorilor prin răcirea Coleoptere
produselor
Adulţi
• Scăderea temperaturii sub 100C provoacă 152 67 26 14 19
încetinirea activităţii vitale a insectelor şi zile zile zile zile ore
acarienilor, dezvoltarea lor fiind lentă. Nimfe 147 47 25 16
Femelele încetează depunerea ouălor, iar zile zile zile
6 zile
ore
pe măsură ce temperatura scade spre 00C,
dăunătorii amorţesc. La continuarea Larve 138 39 23 13
scăderii temperaturii sub 00C se formează zile zile zile
6 zile
ore
cristale de gheaţă în corpul insectelor, are
loc deshidratarea protoplasmei celulelor şi Ouă 32 19 11
se produce moartea dăunătorilor. zile zile
9 zile 2 zile
ore
Temperatura critică pentru majoritatea
speciilor de acarieni şi insecte este de
(-150C) când aceştia mor în timp de o zi
(tabelul 15.5).
• În loturile de seminţe umede, insectele
şi acarienii rezistă la temperaturi
scăzute un timp mai îndelungat decât Tabelul 15.6
în cele uscate (tabelul 15.6).
Influenţa temperaturii şi umidităţii reduse a
• c). Dezinsecţia produselor prin iradiere produselor asupra duratei supravieţuirii (zile)
• O metodă eficace pentru combaterea acarienilor(după THIERER L. V. şi colab., 1971)
dăunătorilor din produsele depozitate
o constituie iradierea cu raze gamma.
• Cel mai utilizat este izotopul Co60 care
se utilizează pentru distrugerea Umiditatea (%)
completă a insectelor şi acarienilor
(caz în care se utilizează doze mai
mari) sau pentru sterilizarea adulţilor Temperatura
14,1 15,8 18,4
în vederea împiedicării înmulţirii (0C)
dăunătorilor (cu doze mai mici).
• Acarienii sunt cei mai rezistenţi la Timpul (zile)
radiaţii, necesitând 300.000 remi
pentru obţinerea mortalităţii în toate -5 5 7 9
stadiile dezvoltării, insectele fiind
distruse într-o săptămână la 150.000
remi. -10 2 5 7
• Sterilitatea acarienilor se realizează cu
60.000 r, iar a insectelor cu 20.000 r.
• Dozele sunt orientative, rezistenţa
dăunătorilor la iradiere fiind mult
diferită de la o specie la alta.
• Iradierea produselor necesită, însă,
instalaţii speciale, personal calificat de
utilizare, măsuri severe de protecţia
muncii.
• D. Mijloacele biologice
• Prin combaterea biologică a dăunătorilor din produsele depozitate se
înţelege folosirea unor organisme animale sau vegetale sau a unor produse
metabolice care introduse în focarul infestat contribuie la diminuarea
densităţii numerice a dăunătorilor.
• În cadrul luptei biologice, distrugerea dăunătorilor din produsele depozitate
se poate realiza cu ajutorul unor specii de insecte şi acarieni
entomofagi din care amintim:
• se distruge acarianul făinii (Acarus siro L.) cu acarianul răpitor (Cheyletus
eruditus Schr.);
• acarianul răpitor (Pyemotes ventricosus Newp.), ce atacă gărgăriţele
cerealelor (Sitophilus sp.) şi molia făinii (Ephestia kühniella Zell.);
• parazitul polifag (Chremylui elaphus Hal.);
• parazitul Venturia canescens Grav., larvele căruia parazitează lepidopterele
(Ephestia kühniella Zell., Nemapogon granellus L., Plodia interpunctella
Hbn.;
• parazitul Habrocytus semotus Walk. se dezvoltă pe larvele speciei Sitotroga
cerealella Oliv.;
• parazitul Cephalonomia hammi Rich. ce se dezvoltă pe larvele de
Oryzaephilus surinamensis L.
• Utilizarea luptei biologice este discutabilă pentru că indivizii sus
menţionaţi pot impurifica produsul ca orice insectă, ridică
temperatura masei produsului, în aceste cazuri pagubele fiind mai mari
decât foloasele.
• Tendinţa actuală în lupta biologică entomofagă este găsirea sau
selecţionarea unor specii (forme) cu o voracitate ridicată care permite
introducerea în masa produsului a unui număr mic de indivizi prădători.
• Lupta biologică împotriva dăunătorilor din produsele depozitate se referă şi
la utilizarea bacteriilor şi ciupercilor entomopatogene.
 COMBATEREA CIUPERCILOR DIN DEPOZITE
• În afara dăunătorilor (insecte, acarieni etc.) care provoacă pierderi la produsele
depozitate, acestea sunt afectate de numeroase microorganisme, în cea mai mare
parte, ciuperci saprofite sau parazite, precum şi de unele bacterii, ciupercile însă,
fiind principala cauză a alterării produselor în timpul păstrării.
• Unele ciuperci parazite sunt aduse în depozit direct din câmp, cum ar fi: mălura
(Tilletia spp.), tăciunii (Ustilago spp.), unele helmintosporioze (Helminthosporium
spp.) care pot afecta aspectul, calitatea şi germinaţia seminţelor, dar numai la unele
produc pierderi în timpul păstrării. Unele microorganisme produc toxine iar altele
denaturează calitatea produselor făcându-le neutilizabile pentru alimentaţia
oamenilor şi animalelor. Pentru dezvoltare fungii de câmp au nevoie de un conţinut
ridicat de umiditate (22-23% în boabele de cereale, ceea ce corespunde cu 90-100%,
valori ale umezelii relative ale aerului). Aceşti fungi pot altera culoarea seminţelor
sau a miezului acestora, pot distruge embrionul sau pot provoca şiştăvirea boabelor,
maturarea plantulei, putrezirea rădăcinii sau alte boli de plante. În general, pagubele
datorate invaziei fungilor de câmp se produc până la recoltare şi nu continuă să se
dezvolte după aceasta.
• Alte microorganisme populează seminţele în timpul recoltării, manipulării,
condiţionării şi transportului, alcătuind microflora intermediară a seminţelor (poate fi
patogenă sau saprofită).
• A treia categorie de microorganisme este alcătuită aproape în totalitate din ciuperci
saprofite ce se dezvoltă în timpul păstrării, aparţinând genurilor Aspergillus,
Penicillium, Mucor, Fusarium etc. şi care produc diferite tipuri de mucegaiuri.
• Înmulţirea acestor ciuperci este determinată de anumite condiţii specifice de
temperatură şi umiditate, în funcţie de care se dezvoltă o anumită specie sau alta.
• În funcţie de variaţia celor doi factori (umiditatea şi temperatura) au fost stabilite
două reguli pentru păstrarea corespunzătoare a seminţelor şi anume:
• a) fiecare procent de reducere a umidităţii boabelor dublează capacitatea de păstrare
a acestora;
• b) scăderea temperaturii de păstrare cu fiecare 5ºC determină dublarea capacităţii de
stocare a seminţelor.
• Microflora depozitelor de produse agricole este foarte diversificată,
adaptându-se oricăror condiţii de mediu, componenţa şi abundenţa
ciupercilor fiind diferenţiată în funcţie de nivelul umidităţii şi temperaturii
din zonă, elemente ce determină, mai ales, frecvenţa şi intensitatea
infecţiilor provocate de Aspergillus sp. şi Penicillium sp., principalii genitori
de mucegaiuri.
• Unele ciuperci elaborează produse metabolice cu efect toxic pentru om
şi animale, fiind cunoscute sub denumirea de micotoxine. În prezent se
cunosc aproape 200 specii de ciuperci care pot genera toxine în anumite
condiţii şi pe un anumit substrat.
• Micotoxinele sunt produşi extrem de toxici în comparaţie cu unele
fungicide utilizate pentru combaterea mucegaiurilor cum ar fi:
carbendazim şi captofol, aflatoxina B1 (una dintre cele mai periculoase
micotoxine) care este de 640-2000 ori mai toxică decât celelalte,
ochratoxina A de 230-750 ori, iar T-2, o altă micotoxină, de 1200-4000 ori
mai toxică.
• În tabelul 15.7. sunt prezentate câteva din efectele patologice produse
de micotoxine precum şi produsele agricole afectate.
• Se consideră că aflatoxina B1 este cea mai puternică substanţă
hepatocarcinogenă cunoscută.
• Consumată în cantităţi mici determină un spor de creştere la animale
mai mic decât cel normal, în cantităţi mai mari poate produce leziuni ale
ficatului, iar dacă este consumată în cantităţi şi mai mari, poate provoca
moartea.
• Cei mai sensibili la acţiunea toxică a aflatoxinei sunt bobocii de raţă, puii
de curcă şi păstrăvul – curcubeu (toţi bobocii de raţă şi puii de curcă
alimentaţi cu 1,2 şi 4 mcg/g au murit înainte de încheierea experienţei –
constatare efectuată de MULLER S.A., 1970).
 Tabelul 15.7
Principalele micotoxine şi îmbolnăvirile produse
(după CHRISTENSEN M.C., 1974 şi BERATLIEF C., MATEIAŞ M. C., 1999)

Condiţii de dezvoltare
Consuma-
Ciupercile Umid.
Micotoxina Produsele atacate Umid. torul Organul bolnav
producătoare TºC relativă
produs(%) afectat
(%)
Porumb, grâu, orez,
18-19,5
mazăre,soia,arahide,
Aspergillus 12-40 (cereale) 8
turte oleaginoase, Om, păsări, Ficat (hepatită ciroză,
Aflatoxina flavus Link; (optim 85 (arahide,
nuci, cocos, cartof, porci, vite hepatom)
A. parasiticus Speare +27) floarea
făină de peşte, şrot
soarelui)
bumbac. cacao
Penicillium viridicatum
Orz, grâu, porumb, 80-90 15,5-16,5
Ochratoxină A West; Aspergillus 26-30 Om, porci Rinichi
piper negru, soia 80 14,5-15,0
ochraceus Wil.
Aspergillus versicolor; Organe sexuale (vulvo
Zearalenona Tirab A. nidulans; Eidam. Porumb, orz, grâu Porci vaginite, avort
Fusarium sp. sterilitate)
Citrinina Penicillium citrinum Thom. Orz, orez 80-90 16-18,5 Porci Rinichi (nefrotoxicoză)
Penicillium toxicorum
Citreoviridina Orez 80-90 16,5-17,5 Om Boala beri-beri
Miake
Sistem nervos
Penicillium expansum Mere putrede,
Patulina 80-90 Om, vite (neurotoxicoze)
Link. germeni de malţ
Plămân (edem)
Om, vite,
Fusarium sp. F.Tricinctum Cereale, Porumb Toxicoze, hemoragii,
Trichotecene oi,cai,porci,
Sacc. ştiuleţi dermatoze, deces
păsări
Organe sexuale
F2 Fusarium roseum Schw. Porumb porcine (sindrom estrogenic,
sterilitate, avorturi).
• Împotriva răspândirii fungilor care produc aflatoxină se luptă greu,
deoarece Aspergillus flavus Link. şi alte ciuperci se află aproape
pretutindeni. El apare în toată lumea, în materiile vegetale aflate în
descompunere, în arahide, şrotul de arahide, seminţe de bumbac, făină de
peşte, cât şi în carne şi produse din carne.
• De reţinut este faptul că, aflatoxinele nu sunt distruse la temperaturile
de fierbere obişnuite folosite la prepararea casnică sau industrială a
conservelor. Ele pot fi inactive sau detoxificate pe cale microbiologică sau
chimică, în cele mai dese cazuri, procesele respective nu se pot realiza
industrial.
• Cel mai bun mijloc de protecţie împotriva aflatoxinei este recoltarea,
păstrarea, manipularea şi prelucrarea materiilor prime şi a produselor
finite destinate alimentaţiei oamenilor şi animalelor într-un mod care să
împiedice invadarea lor de către Aspergillus flavus Link. (A. flavus modifică
culoarea boabelor, le degradează, distruge embrionii şi provoacă o
încingere rapidă până la 55ºC.
• La acesta participă şi A. candidus Link. care se dezvoltă pe boabe de
cereale cu min. 15-16,5% umiditate şi de soia cu min. 14,5-15%
umiditate, producând aceleaşi modificări seminţelor invadate ca şi de A.
flavus).
• Ar trebui ca produsele destinate consumului şi prelucrării industriale se
fie examinate, în mod curent, cu privire la conţinutul de aflatoxină (aşa
cum se procedează pentru detectarea Salmonellelor), mai ales la
produsele care prezintă riscuri relativ mari, cum sunt: produsele din
arahide, şrotul de seminţe de bumbac, copra, făina de peşte.
• Aspergillus glaucus Link. se dezvoltă pe boabele de cereale cu min. 14-
15% umiditate şi de soia cu min. 12,5-13% umiditate, iar temperatura
minimă de dezvoltare este de -8ºC. A. glaucus determină modificarea
culorii embrionilor şi-i distruge lent la umiditatea apropiată de limita
minimă necesară dezvoltării. Produce mucegaiul „albastru” al embrionilor
porumbului păstrat cu un conţinut de 14,5-15% umiditate şi aglomerarea
boabelor.
• În mod obişnuit nu provoacă o creştere însemnată a temperaturii, dar
poate mări conţinutul de umiditate al produsului până la valoarea la care
se poate dezvolta rapid A. candidus Link. care poate duce, în câteva zile la
încingere şi alterare.
• Unele tulpini de Aspergillus ochraceus Wil. produc ochratoxine aproape
la fel de toxice ca şi aflatoxinele. Unele specii de A. ochraceus s-au găsit în
mod curent, în piperul negru şi numai rareori în loturile de cereale în curs
de depreciere.
• URAGACHI (1969) citat de CLYDE CHRISTENSEN (1974) prezintă dovezi
că, la om, boala beri-beri acută cardiacă se poate datora ingerării toxinei
citreo-veridina produsă de Penicillium toxicorum Miake (sin P. citreo-
viride Biorge) care se dezvoltă în orez (incidenţa ridicată a acestei
afecţiuni în Japonia a scăzut brusc în anul 1910, după adoptarea unui
program de control al orezului şi prin eliminarea aproape în totalitate, din
reţeaua comercială a orezului mucegăit, cu un an înaintea descoperirii
vitaminelor şi cu cca. 10 ani înainte de utilizarea acestora în medicina
preventivă).
• Se presupune că sindromul hemoragic la pui şi îmbolnăvirea gravă,
uneori, a curcanilor manifestată prin leziuni ale ficatului s-ar
datora consumului de hrană puternic invadată de unele specii de
Penicillium. Furajarea animalelor cu nutreţuri invadate de Penicillium şi
de alţi fungi pot determina sporuri de greutate mai mici decât în cazul
furajării cu nutreţ sănătos.
• Pentru dezvoltarea fungilor de depozit factorul critic
este umiditatea, urmat de temperatură (tabelul 15.8.), Tabelul 15.8
durata păstrării, cantitatea de boabe sparte, fisurate şi Temperatura şi umiditatea relativă
impurităţi, precum şi prezenţa în număr destul de mare
a insectelor şi acarienilor care contribuie foarte mult la minimă pentru dezvoltarea fungilor de
răspândirea acestora (de exemplu: bacterii dăunătoare depozit
pentru om, ca Salmonella, Streptococcus şi Escherichia
coli).
• În afară de aceşti fungi, în depozite se mai pot întâlni
specii ca Absidia lichtheimii (Lucet and Constantin) Temperatura ºC Umiditatea
Lindt. , Mucor pusillus Lindt. şi Rhisopus sp. care se pot relativă
dezvolta dacă umiditatea relativă a aerului este de Specia
(%)
minim. 88%, iar temperatura, între -4 şi 60ºC (specii Mini- Opti- Maxi- minimă la
termofile). mă mă mă temp. de
• Dezvoltarea fungilor poate fi frânată prin tratarea 26-30ºC
boabelor cu acid propionic şi sărurile acestuia de sodiu Aspergillus 30 –
5 – 10 40 – 45
şi calciu care sunt eficiente împotriva speciei restrictus 35
70
Aspergillus candidus, dar mai puţin eficiente pentru
30 –
combaterea lui A. glaucus. Aceşti compuşi au şi A. glaucus
0-5 40 – 45 73
neajunsuri ca: 35

• - necesită doze mari, unii fungi folosesc aceşti compuşi A. candidus

10 - 15
45 –
50 – 55 80
ca sursă de carbon; sarea de calciu este relativ 50
insolubilă. A. flavus 10 - 15 40 - 45 45 - 50 85
• Mărirea concentraţiei în CO2 la min. 13,8% în depozit şi
micşorarea proporţiei de oxigen, pot limita dezvoltarea Penicillium
-5 - -0 20 - 25 35 - 40 80 - 90
mucegaiurilor. sp.

• Chiar dacă fungii nu au fost distruşi în totalitate,

conţinutul de aflatoxină al seminţelor este mai redus.
• Pe lângă ciuperci, pe seminţe există şi numeroase
bacterii, unele producând diferite modificări produselor
depozitate sau produselor finite obţinute.
• Bacillus levans provoacă fermentaţii la fabricarea
pastelor făinoase;
• Bacillus mesentericus şi B. subtilis pot provoca
înmuierea miezului pâinii care devine filant;
• Bacillus cercus (sin B. mycoides) şi Proteus vulgaris (sin
P. proteus) se găsesc în grâul încins.