Agrofitotehnie IFR

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI ,,REGELE MIHAI I

AL ROMÂNIEI‟ DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Simona Niţă
DISCIPLINA AGROFITOTEHNIE
Suport de curs pentru studenţii IFR
Timişoara
2017
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT 1
Obiectul fitotehniei şi legătura cu alte ştiinţe. Principalii factori care
condiţionează creşterea producţiei la plantele de cultură mare……………….4
Cerealele: importanţă, biologie. Creşterea şi dezvoltarea cerealelor:
încolţirea,înrădăcinarea şi înfrăţirea, fazele de vegetaţie împăierea,
înspicarea, înflorirea,formarea şi fazele maturizării cariopsei.......................12
Cerealele:Grâul, importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică,
particularităţi biologice relaţiile plantă –factorii de vegetaţie, zonarea culturii,
tehnologia culturii..........................................................................................21
Orul şi orzoaica, triticale importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia
chimică, particularităţi biologice relaţiile plantă –factorii de vegetaţie, zonarea
culturii, tehnologia culturii..............................................................................32
Porumbul, importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică,
tehnologia culturii...........................................................................................43
Leguminoasele pentru boabe: mazărea, fasolea, importanţă, suprafeţe,
sistematică,compoziţia chimică, particularităţi biologice relaţiile plantă –factorii
de vegetaţie, zonarea culturii, tehnologia culturii............................................55
Fasolea- tehnologia culturii.
Soia importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică, particularităţi
biologice relaţiile plantă –factorii de vegetaţie, zonarea culturii, tehnologia
culturii............................................................................................................66
Plante oleaginoase: Floarea soarelui importanţă, suprafeţe,
sistematică,compoziţia chimică, particularităţi biologice relaţiile plantă –factorii
de vegetaţie, zonarea culturii, tehnologia culturii...........................................77
Rapiţa- importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică, particularităţi
culturii............................................................................................................88
2
Inul pentru ulei- importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică,
tehnologia culturii...........................................................................................96
UNITATEA DE ÎNVĂŢĂMÂNT11
Inul pentru fibre- importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică,
tehnologia culturii.........................................................................................105
Cânepa- importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică, particularităţi
culturii..........................................................................................................114
Plante rădăcinoase şi tuberculifere: Sfecla pentru zahăr- importanţă,
suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică, particularităţi biologice relaţiile
plantă –factorii de vegetaţie, zonarea culturii, tehnologia culturii................121
Cartoful -importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică, particularităţi
culturii.........................................................................................................133
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................144
3
OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE ŞTIINŢE.

PRINCIPALII FACTORI CARE CONDIŢIONEAZĂ CREŞTEREA
PRODUCŢIEI LA PLANTELE DE CULTURĂ MARE.
Cuvinte cheie. Obiectul Fitotehniei, grupe de plante, rotaţie, fertilizare.
Rezumat
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Gramineae sin.
Poaceae. Fitotehnia studiază următoarele grupe de plante:
Cereale; leguminoase pentru boabe; plante oleaginoase; plante textile;
plante tuberculifere şi rădăcinoase; tutunul şi hameiul; plante medicinale şi
aromatice.
Cunoştinţe preliminare
Cunoştinţe de Agrotehnică; Agrochimie; Fiziologie.
Resurse necesare şi recomandări de studiu

Botanică, Pedologie, Ameliorare, Mecanizare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore
Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiect este studiul biologiei,

ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţineri unor
producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi
de păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.
Plantele de câmp aflate în prezent în sfera de studiu a Fitotehniei sunt
acele plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice)
care deţin peste 80% din terenul arabil al ţării noastre.
Fitotehnia nu se rezumă numai la a da reţete (nr. de plante / ha, doze
de îngrăşăminte, erbicide etc.) ci are un caracter dinamic, prin cunoaşterea
profundă a relaţiilor dintre plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de armonizart
a acestora în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară.
Optimizarea factorilor în relaţia plantă – mediu, include soluţionarea
diferenţiată a tuturor problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor,
fertilizarea, lucrările solului, folosirea seminţelor valoroase şi semănatul
diferenţiat, lucrări corespunzătoare de întreţinere a culturilor şi recoltarea.
Toate acestea au ca scop crearea celor mai favorabile condiţii pentru
intensificarea procesului de fotosinteză, prin care se sintetizează substanţele
organice şi organo-minerale din substanţe anorganice luate din mediul
înconjurător de către plante.
Valorificarea mai intensă a energiei solare este un obiectiv major al
tehnologiilor elaborate şi se realizează prin folosirea unor soiuri sau biotipuri
înalt productive şi prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine procesul
fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultivare optimă, fertilizare raţională şi
asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.) (L.S. Munteanu şi colab., 1995).
4
Fitotehnia studiază următoarele grupe de plante:
- cereale (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, orzoaică, mei, sorg,
porumb, hrişcă);
- leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, bob, năut,
lupin, latir, arahide, fasoliţă);
- plante oleaginoase (floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul, rapiţa,
muştarul, susanul, şofrănelul);
- plante textile (inul pentru fibre, cânepa, bumbacul);
- plante tuberculifere şi rădăcinoase (cartoful, sfecla pentru zahăr,
cicoarea);
- tutunul şi hameiul;
- plante medicinale şi aromatice.
În cadrul cursului de fitotehnie vor fi studiate plantele fitotehnice cele
mai importante care se cultivă în România.
Legătura cu alte ştiinţe. La începutul secolului XX știinţele agricole,
aflate la început de drum, cuprindeau relativ puţine discipline, cu caracter
îndeosebi interdisciplinar.
Grupele de ştiinţe care se cuprind în domeniul vast al agriculturii sunt:
- Ştiinţele biologice, care studiază solul, cultura plantelor şi creşterea
animalelor;
- Ştiinţele tehnice, care studiază forţa motrică din agricultură, tractoare,
- maşini agricole, proces de mecanizare, construcţii
- Ştiinţele ameliorative, care se ocupă de îndiguiri, desecări, irigaţii,
conservarea solului.
Dintre ştiinţele biologice sunt de reţinut:
Pedologia – ştiinţa ce se ocupă cu studiul solului, sub aspectul formării,
evoluţiei şi alcătuirii proprietăţilor, clasificării, repartiţiei geografice, folosirii
raţionale. Asigurarea studiilor de sol din ţara noastră se realizează prin
catedrele de specialitate din institutele de învăţământ superior agronomic, prin
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi alte instituţii sau
staţiuni de cercetare cu sectoare de pedologie.
Agricultura generală sau agrotehnica – ştiinţa agricolă care studiază
factorii de vegetaţie ai plantelor şi tehnica dirijării lor, în vederea realizării de
producţii mari şi calitativ superioare şi a conservării şi dezvoltării fertilităţii
solului. Ea are ca problematică factorii de mediu care condiţionează producţia
vegetală, biologia solului şi dirijarea proceselor biologice din sol, lucrări ale
solului diferenţiate pe tipuri şi condiţii climatice şi modificările chimice, fizice şi
biologice în solul lucrat, combaterea buruienilor din culturile agricole prin
metode fizice, chimice, biologice şi integrate, asolamentele şi rotaţia culturilor
agricole, particularităţile agrotehnice pe zone mari pedoclimatice şi pe terenuri
slab productive.
Fitotehnia are legături şi cu alte ştiinţe :
Genetica – ştiinţa biologică ce studiază ereditatea, variabilitatea şi
reproducerea organismelor. Într-o formă mai cuprinzătoare genetica poate fi
definită drept ştiinţa care se ocupă cu studiul mecanismelor de înregistrare,
conservare şi transmitere a informaţiei ereditare de la o generaţie la alta,
precum şi cu studiul mecanismelor de schimbare a informaiei ereditare de la
o generaţie la alta, precum şi cu studiul mecanismelor de schimbare a
informaţiei ereditare prin recombinare, transformare, conjugare şi mutaţie.
5
Ameliorarea plantelor - ştiinţa agricolă care se ocupă de crearea de
soiuri şi hibrizi cu însuşiri productive superioare, ştiinţă biologică aplicativă,
care are ca obiect crearea de noi genotipuri la plantele cultivate, corespunzător
cerinţelor omului prin utilizarea principiilor geneticii.
Legumicultura – ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice ale diferitelor specii de legume, cu relaţiile dintre plante şi factorii
mediului înconjurător, cu crearea unor condiţii de viaţă corespunzătoare
cerinţelor plantelor, în scopul realizării unor producţii mari şi în tot timpul anului.
Cunoscând particularităţile biologice ale fiecărei specii în parte, ale cerinţelor
faţă de temperatură, lumină, apă, hrană, putem să intervenim cu măsuri
adecvate acestor cerinţe. Pentru obţinerea de producţii tot timpul anului,
legumele se cultivă în regim de climat artificial – sere, solarii, răsadniţe – în
care să se poată îndeplini cerinţele plantelor faţă de toţi factorii de mediu.
Pomicultura – ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi agrotehnicii
plantelor pomicole, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate
superioară.
Viticultura – ştiinţa care se ocupă cu studiul viţei de vie în vederea
producerii strugurilor sau a vinurilor.
Ştiinţele tehnice – sunt cele care studiază forţa motrică din agricultură:
tractoare, maşini agricole, procese de mecanizare, construcţii, etc.
Ştiinţele ameliorative – sunt cele care se ocupă de hidroamelioraţii,
desecări, drenaje, irigaţii.
Având în vedere faptul că ritmul de creştere a populaţiei este unul
accelerat, iar mijloacele de trai necesare pentru hrana oamenilor sunt
deficitare, se impune găsirea unor căi de sporire a producţiei agricole, prin care
să se poată satisface cerinţele mereu crescânde de alimente. Creşterea
producţiei se poate face fie prin creşterea suprafeţelor cultivate, fie prin
creşterea randamentelor la plantele cultivate. În condiţiile actuale, creşterea
suprafeţelor cultivate nu mai este posibilă, decât în mică măsură. Revine deci
şi fitotehniei, prin studiul biologiei plantelor şi a tehnologiilor de cultivare,
folosind metodele proprii de cercetare precum: experienţele în case de
vegetaţie, în fitotron, în laborator şi mai ales experienţele executate în câmp,
să pună în valoare capacităţile productive ale plantelor ( Panaitescu Liliana,
Niță Simona, 2011).
Muntean L.S. (2003) citat de Imbrea F. (2014) precizează că: ,,
producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă)
reprezintă întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă,
cuprinzând toate organele aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun, iar
din aceasta numai o parte (unele organe) este utilă omului, reprezentând
producţia agricolă sau recoltabilă (recolta, cca. 10-70%, mai mare la
rădăcinoase, mai mic la cereale, floarea-soarelui etc. ).”
La rândul său, producţia agricolă, se compune din produs principal
sub formă de boabe (grau, porumb), rădăcini (sfecla de zahăr), seminţe
(floarea soarelui), tuberculi (cartoful),fibre (inul, canepa), de frunze verzi sau
uscateşi produs secundar cum ar fi paiele ( de cereale păioase), cocenii (de
porumb), tulpinile (la floarea soarelui), frunzele (la sfecla de zahăr) care sunt
valorificate in zootehnie ,Muntean L.S. (2003).
6
Muntean L.S., şi colab., (1995), citat de Imbrea F. (2014) precizează că,
,,la realizarea producţiei vegetale totale, precum şi a raportului între aceasta
şi produsul agricol principal şi cel secundar, contribuie patru grupe de factori:
- factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a

plantelor;
- factori biologici: soiul sau hibridul cultivat şi valoarea "culturală" a
materialului de semănat (plantat);
- factori tehnologici: rotaţia, lucrările solului; fertilizarea, semănatul,
lucrările de îngrijire şi recoltarea;
- factori social-economici.
Factorii ecologici, sunt reprezentaţi de temperatură, apa, lumina, tipul de sol

şi natura reliefului.
Factorii ecologici constituie totalitatea factorilor din condiţiile de mediu
care condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Factorii de vegetaţie sunt elemente ale mediului natural care intervin
activ în viaţa plantelor şi determină existenţa acestora şi capacitatea lor de
sinteză a materialului vegetal.
În concepţia clasică, factorii ecologici sunt grupaţi în factori fizici sau
abiotici (climă, sol) şi factori biotici (interacţiunea intraspecifice şi
interspecifice). Astfel, factorii ecologici se pot clasifica în factori direcţi şi factori
indirecţi.
Factorii direcţi, sunt grupaţi în: factori climatici, factori edafici şi factori
biotici.
Factorii climatici cuprind: lumina, temperatura, precipitaţiile, aerul şi
vânturile.
Factorii edafici sunt legaţi de sol: textura, structura, chimismul, apa
freatică, apa sub toate formele, atmosfera solului, microorganismele din sol,
substanţa organică etc.
Factorii biotici constituie un grup heterogen de factori legaţi de acţiunea
organismelor vii.
Factorii indirecţi acţionează asupra plantelor prin schimbări
importante pe care le pot aduce factorilor direcţi. Între factorii indirecţi se
înscriu roca şi relieful.
Factorii biologici sunt reprezentaţi de calitatea materialului biologic

utilizat la semănat/plantat: soiul sau hibridul (genotipul).
În țara noastră, materialul de semănat și plantat este reprezentat de soiuri
și hibrizi. La unele plante (aromatice și medicinale, ornamentale), pe suprafețe
mai mici se mai utilizează populații și soiuri locale, și chiar material recoltat din
flora spontană uneori (G. V. Roman, 2011).
Soiul (cultivar, varietate), este definit ca fiind un grup de plante creat sau
identificat, aparținând unui taxon botanic cunoscut de rangul cel mai scăzut,
care se diferențiază de cele deja cunoscute prin cel puțin un caracter
important, precis și puțin fluctuant, ce poate fi clar definit și descris, sau prin
mai multe caractere a căror combinație este de natură să dea caracterul de
nou. De asemenea, trebuie să fie uniform pentru ansamblul caracterelor luate
7
în considerare de reglementarile în vigoare privind uniformitatea soiurilor și
stabil în privința caracterelor sale esențiale (www.incs.ro/Anexa%201htm).
Sămânța hibridă este sămânța rezultată în urma încrucișării între linii,
soiuri sau hibrizi, care în prima generație asigură producții mari datorită
fenomenului de heterozis:
 Hibrid simplu (HS) - prima generație obținută în urma încrucișării între
două linii consangvinizate;
 Hibrid dublu (HD) - prima generație obținută în urma încrucișării a doi
hibrizi simpli;
 Hibrid triliniar (HT) - prima generație a unei încrucișări între un hibrid
simplu și o linie consangvinizată;
 Hibrid top - cross - reprezintă prima generație a unei încrucișări între
o linie consangvinizată sau un hibrid simplu și un soi cu polenizare
liberă;
 Hibrid intervarietal - prima generație a unei încrucișări între plante
provenite din sămânța de bază a două soiuri cu polenizare liberă
(Ordin nr. 350/02.08.2002, www.incs.ro/Anexa%201htm).
Înainte de semănat semințele sunt supuse unor analize. Aceste analize
sunt:
a) Analizele genetice – puritatea biologică a semințelor „puritatea
genetică”
b) Analizele fizice – în această grupă se înscriu: puritatea, masa a 1000
de semințe (MMB), masa hectolitrică (MH), umiditatea, culoarea, luciul
și mirosul
c) Analizele fiziologice – se determină germinația, energia germinativă
și puterea de străbatere
d) Analizele starii sanitare – prin aceste analize se stabilește starea
sanitară a semințelor, în scopul preîntâmpinării transmiterii diferitelor
boli sau dăunători de la o generație la alta prin intermediul semințelor
e) Sămânța utilă – proporția de sămânță din lot care dă germeni normali.
Factorii tehnologici
Sunt reprezentați de intervențile pe care omul le efectuează asupra
plantei de cultură prin intermediul tehnologiei de cultivare
 rotaţia,
 lucrările solului;
 fertilizarea,
 Sămânţa şi semănatul,
 lucrările de îngrijire
 recoltarea
Modul de folosință a terenului în România

Suprafața agricolă, după modul de folosință, include terenurile cu
destinație agricolă, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice și care
se clasifică astfel: teren arabil, pășuni și fânețe naturale, vii și pepiniere viticole,
livezi și pepiniere pomicole (tabelul 1, tabelul 2).
Terenul arabil reprezintă suprafața care se ară în fiecare an sau la mai
mulți ani și se cultivă cu plante anuale sau perene, (anuarul-statistic-al-rom
www.insse.ro).
8
Tabelul 1
Fondul funciar, după modul de folosinţă (la sfârşitul anului 2014)
2009 2010 2011 2012 2013 2014

Suprafaţa totală a
23839,1 23839,1 23839,1 23839,1 23839,1 23839,1
fondului funciar
Suprafaţa agricolă 14684,9 14634,5 14621,5 14615,1 14611,9 14630,1
Arabil
9422,5 9404,0 9379,5 9392,3 9389,3 9395,3
Păşuni
3313,8 3288,7 3279,3 3270,6 3273,9 3272,2
Fâneţe
1528,0 1529,6 1554,7 1544,9 1541,9 1556,3
Vii şi pepiniere
215,4 213,6 211,3 210,5 210,3 209,4
viticole
Livezi şi pepiniere
205,2 198,6 196,7 196,8 196,5 196,9
pomicole
Păduri şi alte terenuri cu

6752,9 6758,1 6759,1 6746,9 6742,1 6734,0
vegetaţie forestieră
Păduri
6334,0 6354,0 6365,0 6373,0 6381,0 6387,0
Construcţii
703,3 728,3 749,4 752,4 758,3 758,3
Drumuri şi căi ferate

389,8 388,9 388,2 388,3 389,9 389,8
Ape şi bălţi 833,3 833,9 822,2 836,8 836,0 831,5
Alte suprafeţe 474,9 495,4 498,7 499,6 500,9 495,4

Sursa:Anuarul-statistic-al-rom www.insse.ro
9
Tabelul 2.
Exploataţiile agricole cu principalele culturi în teren arabil, pe

clase de mărime a suprafeţei agricole utilizate
Principalele culturi Anii Total Clase de mărime a suprafeţei

în
Teren arabil sub / 0,1 - 0,3 0,3 - 0,5-1 1 -2 2-5
0,1 0,5
Exploataţii
Cereale pentru boabe
Grâu comun 708151 833 16930 26804 93569 185098 265875
2010
2013 722580 1382 14871 23817 89724 189151 273395
333 - 1 1 12 32 71
2010
Grâu dur 2013 233 - - - 24 67 29
25571 8 226 355 1491 4874 12305
2010
Secară 2013 17999 - 130 175 634 2629 8658
161189 192 2511 3452 11662 29999 68122
2010
Orz şi orzoaică 2013 128523 56 1121 2235 6169 18790 55384
1899054 20295 199715 183154 350182 459232 509754
2010
Porumb 2013 1858315 19975 206501 182637 341709 432780 486695
Plante leguminoase pentru boabe

2010 12647 157 923 653 1076 1892 4000
Mazăre boabe
2013 16577 220 1383 811 1218 2241 5410
2010 37002 902 4221 3184 5526 8196 10444
Fasole boabe
2013 52570 933 7283 4577 8471 11455 13916
Plante Industriale
2010 136172 169 1486 2044 8003 24765 58654
Floarea soarelui
2013 168542 54 1268 1317 8762 31972 73377
2010 10550 16 90 81 205 447 1409
Rapiţă
2013 6953 - 56 2 73 525 1510
2010 5578 1 23 32 153 537 1866
Soia boabe
2013 7830 - 31 - 89 630 2591
2010 642334 16335 60015 44836 92312 145849 200411
Cartofi
2013 714075 21466 75098 53500 103740 152275 212509
2010 9107 44 312 363 991 2229 3275
Sfeclă de zahăr
2013 13734 51 569 961 1881 3303 4713
Sursa:Anuarul-statistic-al-rom www.insse.ro
10
Întrebări rezolvate
1. Ce este fitotehnia ?
Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiect este studiul biologiei,
ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţineri unor
producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi
de păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.
2. Definiți sămânța hibridă.

Sămânța hibridă este sămânța rezultată în urma încrucișării între linii,
soiuri sau hibrizi, care în prima generație asigură producții mari datorită
fenomenului de heterozis.
Întrebări de autoevaluare
1. Căror analize sunt supuse semințele înainte de semănat ?

2. După modul de folosință cum se clasifică terenurile ?
3. De ce sunt reprezentați factorii tehnologici ?
4. Cum sunt grupați factorii direcţi ?
5. Care sunt grupele de plante pe care le studiază Fitotehnia ?
6. Ce reprezintă terenul arabil ?
11
CEREALELE IMPORTANŢĂ, BIOLOGIE, CREŞTEREA ŞI

DEZVOLTAREA CEREALELOR: ÎNCOLŢIREA,
ÎNRĂDĂCINAREA ŞI ÎNFRĂŢIREA, ÎMPĂIEREA,
ÎNSPICAREA, ÎNFLORIREA, FORMAREA ŞI FAZELE
MATURIZĂRII CARIOPSEI.
Cuvinte cheie. Importanță, faze de vegetație.
Rezumat
Cerealele au arealul cel mai întins de cultură, atât pe glob, cât şi
în România. Extinderea în cultură a acestor plante se datorează avantajelor
incontestabile pe care le au. Se cultivă în primul rând pentru producţia
principală, boabele, care, prin compoziţia lor chimică cu peste 60% hidraţi de
carbon, 10 - 16% proteine, substanţe minerale, vitamine, grăsimi, etc., le fac
de neînlocuit în hrana zilnică a omului. Cerealele sunt prezente în
asolamentele practicate în ţara noastră.

Importanţă. Răspândire
În cadrul acestei grupe fitotehnice sunt incluse plante din familia
Gramineae (Poaceae). Pentru agricultura României prezintă un interes
deosebit: grâul, orzul, ovăzul şi porumbul. Pe suprafeţe mai mici se cultivă:
secara, triticalele, orezul, sorgul şi meiul.
Cerealele au arealul cel mai întins de cultură, atât pe glob, cât şi în
România. Extinderea în cultură a acestor plante se datorează câtorva
avantaje incontestabile pe care le au:
- conţinut ridicat în hidraţi de carbon şi substanţe proteice;
-raportul dintre aceste grupe de substanţe este corespunzător
organismului uman;
- producţii ridicate;
- păstrarea uşoară a recoltei;
- în general, sunt bune plante premergătoare;
- plasticitate ecologică ridicată;
- se pretează la mecanizarea integrală a culturii.
12
Se estimează că circa 60 % din caloriile consumate pe glob provin din
cereale.
Cerealele se cultivă în primul rând pentru producţia principală, boabele,
care, prin compoziţia lor chimică cu peste 60% hidraţi de carbon, 10 - 16%
proteine, substanţe minerale, vitamine, grăsimi, etc., le fac de neînlocuit în
hrana zilnică a omului- Matei Gh., 2014.
Se apreciază că aproximativ 55-60% din caloriile consumate la nivel
mondial de către omenire provin din boabele de la cereale (60% din proteine,
15% din lipide, 70% din glucide - Bîlteanu Gh., 1998).
G. Medici (1976),citat de Matei Gh., 2014 apreciază că 42% din
producţia mondială de cereale se utilizează direct în alimentaţia umană (în
special orezul şi grâul), sub diverse forme, iar 58% în alimentaţia animalelor,
constatând că în ţările dezvoltate cea mai mare parte din producţia cerealelor
se foloseşte în alimentaţia animalelor, iar în ţările mai puţin dezvoltate sau în
curs de dezvoltare, cea mai mare parte se foloseşte în alimentaţia oamenilor.
Împreună cu leguminoasele pentru boabe, reprezintă principalul suport
al producţiei zootehnice.
Boabele cerealelor se utilizează ca materii prime în diferite ramuri
ale industriei, cum sunt:
• în panificaţie - se folosesc boabele de grâu (obţinerea de făină,
pâine, gris), secara (pâine graham), boabele de grâu durum
(obţinerea de paste făinoase, cuscus, griş), boabele de porumb
(producerea de mălai);
• în industria berii - orzul şi orzoaică;
• producere de alcool - porumb, sorg pentru boabe, grâu
• la extragere de ulei - germenii de porumb;
• extragere de amidon, dextrină, glucoza - porumb; (Matei Gh., 2014).
Produsele secundare (paiele, tulpinile) - se utilizează în industria
celulozei şi hârtiei, la obţinerea de cartoane, în domeniul artizanatului la
împletituri şi alte obiecte de decor.
Importanţă agrotehnică - datorită suprafeţelor mari cultivate anual
cu cereale, această grupa este prezentă în asolamentele practicate în ţara
noastră. Majoritatea speciilor sunt apreciate ca fiind foarte bune
premergătoare, în special cerealele păioase de toamnă: secara, grâul,
orzul şi orzoaica, specii care se recoltează timpuriu, protejează solul de
eroziune şi îl lasă curat de buruieni (Matei Gh., 2014).
Suprafaţa cultivată cu cereale reprezintă circa 50 % din suprafaţa
arabilă mondială.
În România, ponderea cerealelor în structura culturilor este mai mare,
ajungând la 60-65 % din suprafaţa arabilă a ţării, respectiv 6 - 6,5 milioane de
hectare.
Producţiile medii în România sunt mici, circa 3.000 kg/ha, deşi fără
eforturi deosebite, doar printr-o tehnologie corectă, aceasta ar putea fi de
peste 4.500 kg/ha.
Creşterea şi dezvoltarea cerealelor: încolţirea, înrădăcinarea şi înfrăţirea,

împăierea, înspicarea, înflorirea, formarea şi fazele maturizării cariopsei
13
 Germinarea (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii
optime seminţele “viabile” trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-
şi ciclul de vegetaţie.
 Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită
în funcţie de specie, fiind, în medie, la cereale (cu excepţia meiului), de circa
50% din masa seminţelor (grâul 45%, secara 58%, orzul 48%, ovăzul 60%,
porumbul 44%, meiul 25%).
 Alte plante, cum sunt leguminoasele, cu seminţe bogate în proteină,
absorb de circa 2 ori mai multă apă pentru încolţire decât cerealele.
 Ritmul de absorbţie a apei este diferit după specie şi temperatură.
Apa absorbită este repartizată într-un procent mai mare în zona embrionului.
 Temperatura influenţează mult ritmul germinării, fiecare plantă
având un prag minim, unul optim şi unul maxim al valorilor termice între care
se desfăşoară acest proces.
 Astfel, la cerealele originare din zona temperată (grâu, secară, orz,
ovăz), temperatura minimă de germinare este de 1 - 3°C, optima între 20 -
25°C, iar maxima 28 - 32°C.
 La porumb, temperatura minimă este de 8 - 10°C, optima 32 - 33C,
iar maxima 40°C.
 Apropiate de ale porumbului sunt şi temperaturile de germinare la mei
şi sorg.
La cerealele “golaşe” figura 1 (grâu, secară, porumb - a,b,c) coleoptilul şi
coleoriza apar în zona embrionului (germinare unipolară), pe când la cerealele
cu bobul îmbrăcat în palei (ovăz, orz, mei - d,e,f ) coleoptilul apare la un capăt
iar coleoriza la celălalt capăt al bobului (germinare bipolară)
Fig. 1 Tipuri de încolţire la cereale

a-grâu; b-secară; c-porumb; d-orz; e-ovăz; f-mei
14
Formarea sistemului radicular. În procesul germinării, din bob apar
rădăcinile embrionare.
Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele originare din
zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare din zona
temperată (3 la grâul de toamnă, 5 la grâul de primăvară, 3 la ovăz, 4 la secară
şi 5 - 8 la orz)
Rădăcinile embrionare se ramifică şi se adâncesc în sol, aprovizionând
tânăra plăntuţă cu apă şi săruri minerale în primele zile de vegetaţie. La circa
3 - 4 săptămâni de la încolţire, la nodurile tulpinii din sol (la porumb) şi de la
suprafaţa solului se formează rădăcinile coronare (adventive), mult mai
numeroase şi mai viguroase decât cele embrionare.
După apariţia rădăcinilor coronare, rădăcinile embrionare, deşi nu pier,
îşi reduc mult ponderea în absorbţie.
Masa principală a rădăcinilor o constituie rădăcinile coronare, care au
rol principal în nutriţia plantelor. Sistemul radicular se dezvoltă puternic până
la înflorire, pe seama rădăcinilor adventive, existând o corelaţie între numărul
de rădăcini adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.
Formarea primelor frunze şi înfrăţirea
Imediat după ce prima frunzuliţă a străpuns coleoptilul, aceasta este
capabilă de asimilaţie clorofiliană. În stadiul de „o frunză“, efectuând o
secţiune prin plăntuţă, în dreptul bobului, se descoperă deja individualizate
două internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde
vor apărea primordiile altor frunze. Deasupra solului se formează a doua, apoi
a treia frunză. Odată cu formarea celei de-a doua frunze, încep să se dezvolte
şi primele rădăcini adventive. În stadiul de trei frunze, la circa 2 cm în sol, apare
o umflătură, care va fi viitorul nod de înfrăţire. Sub nodul de înfrăţire se
formează rizomul, prin alungirea celui de-al doilea internod al tulpinii.
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde, într-o oarecare măsură,
de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei. Fraţii iau naştere din mugurii
axilari ce se formează la subsoara primelor frunze. Fiecare lăstar este protejat
de o frunzuliţă asemănătoare coleoptilului, numită prophyllum. Imediat ce
lăstarii laterali ies din prophyllum, apar şi frunzuliţele fiecărui lăstar. Înfrăţirea
începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile de la răsărire. La baza frunzişoarelor
tulpinii principale se găsesc, de regulă, doi muguri din care se vor dezvolta
fraţii de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea la
baza frunzei a doua şi aşa mai departe. În stadiul de trei frunze fraţii sunt deja
formaţi, dar nu sunt vizibili la suprafaţă. În faza de înfrăţire începe deja
diferenţierea primordiilor care permit trecerea la etapa generativă; fraţii
principali dau spice viguroase, cei secundari dau spice mici sau nu formează
deloc spice (Gh. V. Roman, 1995).
Înfrăţirea este mult influenţată de constituţia genetică a formelor de grâu
cultivate. În mod obişnuit procesul începe toamna, se continuă pe toată
perioada de iarnă (în ferestrele iernii), o parte din fraţi formându-se chiar în
primăvară.
Deoarece nu parcurg perioada de vernalizare, aceşti fraţi rămân sterili.
Odată cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu parcurg un proces
lent de adaptare la temperaturi scăzute, numit proces de călire.
15
Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina (şi
inflorescenţa), cerealele de toamnă au nevoie de 30 - 45 de zile cu temperaturi
joase (cuprinse între 1°C şi 5°C). Acest proces poartă denumirea de
vernalizare (faza de iarovizare). Altfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele
rămân cu o rozetă de frunze, nu formează pai şi nu fructifică.
După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14
-16°C, plantele trec în faza de împăiere (alungirea paiului). Internodurile
tulpinii încep să se formeze din toamnă. În lunile februarie-martie lungimea
spicului (în fază embrionară) depăşeşte lungimea tuturor internodurilor.
Tulpina cerealelor (pai, culm) este alcătuită din 5 - 7 internoduri
separate prin noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz,
ovăz, orez), pline cu măduvă (porumb, sorg) sau cu un lumen foarte mic (mei).
Lungimea internodurilor creşte de la bază spre vârf. Cel mai lung
internod este cel din partea superioară, care poartă şi inflorescenţa. Mai
scurte şi cu lumen mai mic sunt internodurile bazale, care dau rezistenţa la
cădere. La porumb, internodurile cele mai lungi sunt cele care poartă
inflorescenţele.
Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), adică fiecare
internod creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în partea
bazală a acestuia (deasupra nodului inferior).
Ordinea de creştere a internodurilor este de jos în sus, mai întâi
alungindu-se primul internod bazal (situat deasupra nodului de înfrăţire). La
intervale de 3 - 5 zile începe să crească al doilea, apoi al treilea internod etc.;
fiecare internod îşi termină creşterea în circa două săptămâni.
La cerealele păioase creşterea paiului durează 50 - 65 de zile, în funcţie
de specie (factorii genetici), de condiţiile de vegetaţie (temperatură, umiditate,
lumină, regimul de nutriţie etc.). Soiurile precoce au perioada de creştere a
tulpinii mai scurtă. La umiditate mai ridicată şi temperaturi mai scăzute
perioada creşterii se prelungeşte.
În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de
reproducere (în plantă se petrec procese fiziologice complexe). Pe măsura
alungirii paiului, de la fiecare nod se dezvoltă frunzele (dispuse altern).
Componenta foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel.
Teaca înveleşte internodul superior pe o anumită lungime, protejând
zona de creştere a internodului.
Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două
formaţiuni membranoase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, denumite:
urechiuşe (pinteni), care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula, dispusă
în prelungirea epidermei inferioare a tecii.
Aceste două organe anexe ajută la recunoaşterea cerealelor înainte de
înspicare, fiind un caracter bine diferenţiat.
Astfel, la orz urechiuşele sunt mari, ligula este redusă; la ovăz ligula
este bine dezvoltată şi urechiuşele lipsesc; la grâu şi secară aceste organe
sunt mijlocii ca mărime (grâul are urechiuşele păroase, iar la secară sunt
glabre).
Înspicarea. începe odată cu atingerea stadiului de burduf şi etalarea
inflorescenţei la cel puţin o treime din partea superioară. Se consideră că un
16
lan este înspicat atunci când 80% din plante au etalat inflorescenţa, la planta
principală şi ulterior, în ordinea formarii, la fraţii apăruţi.
Cerealele prezintă următoarele categorii de inflorescenţe:
 spic (grâu, secară, orz), figura 2,
 spadice (inflorescenţa femelă la porumb) şi
panicul (ovăz, orez, sorg, mei şi inflorescenţa masculă la porumb.
Spiculețele sunt formate la exterior din două glume (de forme şi mărimi
diferite, după specie) şi în interior o floare (la orz) sau mai multe flori (grâu,
secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt. Florile sunt formate din:
 două palei (o palee inferioară, uneori aristată şi una superioară),
 două lodicule (cu rol în deschiderea florii),
 androceul (trei stamine, cu excepţia orezului care are şase),
 gineceul (monocarpelar şi stigmatul bifidat)
Fig. 2 Spiculeț de grâu, a – glume, b – rahis, c – floare, d – paleea

inferioară, e – paleea superioară, f – bobul, g – arista
Înflorirea. Deschiderea florii se produce la maturitatea sexuală a

plantei. Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodiculele
(care până atunci sunt mici şi membranoase), absorb apă şi-şi
măresc volumul îndepărtând paleea exterioară de cea inferioară
După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce face ca paleele să
revină la poziţia iniţială, închizând floarea.
Înflorirea poate avea loc o dată cu apariţia inflorescenţei (orz), la 1 –
2 zile după înspicare (grâu) sau la un interval de 5 - 7 zile la înspicat secară).
Ordinea înfloririi în lan este similară cu ordinea înspicării astfel că
“fraţii” înfloresc după “plantele principale”, în ordinea apariţiei lor.
La grâu, primele se deschid florile de la mijlocul spicului (sau de la baza
treimii mijlocii), continuând spre extremităţi, iar la ovăz înfloritul începe
de la vârful paniculului spre partea inferioară.
În spiculeţ mai întâi se deschid florile inferioare.
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu,
17
orz, ovăz, orez), sau alogame (secară, porumb). Uneori şi la plantele
autogame (grâu) se întâlneşte un anumit procent de alogamie.
După înflorire (la câteva ore) anterele eliberează polenul şi are loc
polenizarea (autogamă sau alogamă). Polenizarea se petrece, de regulă,
dimineaţa sau seara, când temperatura este de circa 14 - 16°C.
Fecundarea are loc imediat după polenizare (în 5 - 10 ore).
Formarea bobului şi maturarea plantei (coacerea). După fecundare
începe formarea şi maturizarea bobului (embrionului, endospermului şi
învelişurilor), proces care durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara
şi circa 40 de zile la cele recoltate toamna.
În perioada de coacere a bobului se disting trei faze principale de
maturizare (coacere):
 maturitatea verde (sau “în lapte”);
 maturitatea galbenă (sau “în pârgă) şi
 maturitatea deplină - faze în care se petrec modificări importante în bob
şi în întreaga plantă.
 Maturitatea verde (“în lapte”) sa caracterizează printr-un lan cu
aspect verde, plante cu tulpini (noduri) şi frunze verzi (cele bazale sunt
gălbui).
Bobul este de culoare verde, cu volumul mai mare decât normal, are
un conţinut lăptos, umiditate de circa 50%, este lipsit de sticlozitate; în el se
acumulează încă intens substanţele de rezervă.
Embrionul este în creştere, având o slabă germinaţie.
Această fază durează circa 7 - 10 zile, fără să existe pericolul de scuturare.
 Maturitatea galbenă (“în pârgă”) se instalează când aspectul lanului

este galben; plantele (tulpină, noduri, frunze) rămân verzui numai în partea
superioară.
Bobul are culoarea şi volumul caracteristice soiului, consistenţa încă
vâscoasă, umiditatea fiind de circa 30%; aspectul este mai mult sau mai puţin
sticlos.
Embrionul este normal ca dezvoltare, având o bună germinaţie. Faza
durează 5 - 8 zile, scuturarea fiind încă slabă.
 Maturitatea deplină este atunci când plantele în întregime sunt uscate.
Bobul are mărimea şi culoarea specifică soiului, fiind tare în secţiune;
umiditatea este de circa 15% şi sticlozitatea după soi.
Embrionul, bine dezvoltat, are o bună viabilitate.
Faza durează circa 3 - 6 zile trecând în “răscoacere” (plante fragile şi spice
încovoiate), pericolul de scuturare fiind mare (îndeosebi la orz, ovăz şi unele
soiuri de grâu); întregul lan se închide la culoare, iar pe plante se dezvoltă
agenţi patogeni.
Ţinând cont de mijloacele de recoltare şi utilizarea produsului principal
(boabele), cerealele se recoltează de la maturitatea galbenă (în pârgă) la cea
deplină.
18
Particularităţile biologice ale cerealelor
Fructul cerealelor. Este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă

(grâu, secară, porumb) sau învelită în palei (ovăz, orz, orez, mei, sorg). Forma,
mărimea şi culoarea este diferită după specie şi soi.
Cerealele originare din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au
şănţuleţ ventral în lungul bobului, pe când cele originare din zona caldă
(porumb, sorg, mei) nu au şănţuleţul ventral.
Fructul cerealelor este constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi
embrion
Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul
seminţei) şi pericarp (învelişul fructului), reprezentând 6 - 14% din masa
fructului.
Endospermul, ţesutul de rezervă, reprezentând 80 - 86% din masa
bobului, este constituit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă (la orz
sunt 3 straturi) şi înspre interior celule bogate în amidon.
Grăunciorii de amidon sunt de mărimi şi forme diferite: sferici (grâu, secară,
orz), poliedrici sau colţuroşi (porumb), mici şi compuşi (ovăz) etc.
Embrionul (viitoarea plantă în formă incipientă) reprezintă 1,5 - 15%
din masa
fructului şi este constituit din muguraş (protejat de coleoptil), tulpiniţă (tigela,
hipocotil), rădăciniţă (protejată de coleoriză) şi scutellum (cotiledonul), organ
de absorbţie dispus înspre endosperm.
În partea opusă cotiledonului se găseşte un apendice mic (lipseşte la
secară şi orz), numit epiblast (bractee embrionară), considerat ca rudiment al
celui de-al doilea cotiledon.
Primordiile viitoarelor organe (rădăciniţă, tulpiniţă, muguraş) sunt
localizate în embrion .
1. În cadrul acestei grupe fitotehnice ce plante sunt incluse ?
În cadrul acestei grupe fitotehnice sunt incluse plante din familia

Gramineae (Poaceae). Pentru agricultura României prezintă un interes
deosebit: grâul, orzul, ovăzul şi porumbul. Pe suprafeţe mai mici se cultivă:
secara, triticalele, orezul, sorgul şi meiul.
2. În prezența căror factori se produce germinarea (încolțirea) ?
În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii optime seminţele “viabile” trec de

la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi ciclul de vegetaţie.
3. De ce depinte adâncimea de formare a nodului de înfrăţire ?
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde, într-o oarecare

măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei.
19
1.Cerealele deţin 50% din suprafaţa arabilă a lumii. Care sunt

argumentele care explică această situaţie?
2. Descrieți sistemul radicular la cereale.
3. Câte tipuri de încolțire cunoașteți la cereale ?
4. Care sunt categoriile de inflorescențe la cereale ?
5. Ceeste fructul cerealelor și din ce este format ?
6. Care sunt cele trei faze principale de maturizare (coacere) la
cereale ?
20
CEREALELE: GRÂUL, IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

SISTEMATICĂ,COMPOZIŢIA CHIMICĂ, PARTICULARITĂŢI
BIOLOGICE RELAŢIILE PLANTĂ –FACTORII DE VEGETAŢIE,
ZONAREA CULTURII, TEHNOLOGIA CULTURII.
Cuvinte cheie Importanţă, compoziţie chimică, sistematică, tehnologia

culturii
Rezumat: Grâul este una dintre cele mai importante cereale cu mare
importanță alimentară. Grâul conţine aproape întreaga gamă de aminoacizi
esenţiali, iar conţinutul ridicat al acestuia în hidraţi de carbon îi conferă şi o
ridicată valoare energetică. Substanţele proteice din cariopsa de grâu sunt
formate din prolamine (gliadina) 35 - 45%, solubilă în alcool etilic; glutemine
(glutenina) 35-40 %, insolubilă în alcool etilic şi în soluţie de clorură de sodiu;
globulina (15 - 20%), solubilă în soluţie de clorură de sodiu; albumina (3 - 5%),
solubilă în apă. Planta poate fi cultivată pe toate continentele datorită faptului
că are o mare plasticitate ecologică.

Importanţă
Nici un aliment nu satisface atât de economic cerinţele omului în
principii nutritive şi active ca pâinea din grâu. Grâul conţine aproape întreaga
gamă de aminoacizi esenţiali, iar conţinutul ridicat al acestuia în hidraţi de
carbon îi conferă şi o ridicată valoare energetică.
Făina de grâu este utilizată în panificaţie şi patiserie, dar grâul serveşte
şi la fabricarea alcoolului, amidonului, dextrinei şi glucozei (N. Giosan şi colab.,
1984). Germenii de grâu utilizaţi în industria dulciurilor şi cea farmaceutică, au
conţinut ridicat în vitamine, enzime, având efect favorabil asupra organismului.
Tărâţele rezultate la măcinat sunt bogate în proteine (14 - 15%), hidraţi
de carbon (40 - 45%) şi săruri minerale, constituind un valoros furaj pentru
tineret şi vacile cu lapte. Paiele de grâu rămase după recoltare au utilizări
multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei, a plăcilor aglomerate,
așternut pentru animale, nutreț grosier, îngrășământ organic, încorporate ca
atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces
de compostare, Gh. Roman și colab.,2011. Sub aspect agronomic, cultura
grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o
foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece părăsește
terenul devreme și permite efectuarea lucrărilor solului încă din vară, Gh.
Roman și colab.,2011.
21
După grâu poate fi cultivată, în principiu, orice cultură, iar după soiurile
timpurii pot fi înfiinţate culturi succesive.
Miriştea rămasă după recoltat îmbogăţeşte solul în materie organică.
Compoziţia chimică
În limite extreme, după diverşi autori, grâul conţine 62 - 75,7% extractive
neazotate, 8 - 24% proteine, 1,5 - 2% grăsimi, 2 - 3% celuloză, 1,5 - 2%
substanţe minerale şi restul apă.
Substanţele extractive neazotate sunt formate din amidon >90%, zahăr
2,7% şi dextrină 2,3%. Amidonul se găseşte în proporţie de 87,5% în celulele
endospermului (Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1989).
Substanţele proteice, reprezintă în condiţii normale între 12-15 % din
masa bobului, fiind localizate preponderent în părţile periferice ale bobului
(înveliş, strat de aleuronă, embrion).
Răspândirea
Datorită plasticităţii sale ecologice, grâul se cultivă între 66 o latitudine
nordică şi 45o latitudine sudică, iar pe altitudine până la 3.000-3.500 m.
Suprafața cultivată cu grâu în România în anul 2016 a fost de 2112 mii
ha iar producția medie a fost de 3920 kg/ha.
Sistematică.
Grâul face parte din clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis,
familia Gramineae, genul Triticum.
Importanţă economică prezintă Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul
pentru pâine) şi Triticum durum (grâul pentru paste făinoase).
Triticum aestivum ssp. vulgare se cultivă pe circa 85 % din suprafaţa
mondială cultivată cu grâu.
Are spicul fusiform, cilindric sau prismatic, cu rahisul tenace, partea
facială mai lată decât cea laterală, aristat sau nearistat. Aristele sunt mai scurte
ca rahisul şi divergente faţă de acesta.
Particularitățiile biologice
Prezentarea făcută pentru această grupă de plante se bazează în
principal pe însuşirile morfo-biologice ale grâului. Totuşi trebuiesc făcute unele
sublinieri.
Grâul de toamnă are o perioadă de vegetaţie, în ţara noastră, de 270
-290 zile. Perioada de vegetaţie poate fi împărţită în două etape: vegetativă şi
generativă.
Etapa vegetativă cuprinde fenofazele: germinare (răsărire),
înrădăcinare, înfrăţire.
Etapa generativă începe cu alungirea paiului şi continuă cu:
înspicarea, înfloritul, formarea bobului.
Tranziția plantelor de grâu de la etapa vegetativă la cea generativă se
realizează în faza de „spic de 1 cm” care corespunde codurilor 4 - 5 pe scara
Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara Keller-Baggiolini şi 29 -30 pe
scara Zadocks.
Acest stadiu este denumit de E. Spaldon "punct de viraj".
Relaţiile plantă-factorii de vegetaţie
În țara noastră grâul este una dintre cele mai importante plante de
cultură, cultivat pe o suprafață care variază între 1900-2300 mii ha.
Cerințele plantei față de factorii pedoclimatici
22
Grâul se poate cultiva în climate variate sub aspectul umidității și
temperaturii.
Temperatura minimă de germinare este de 2-40C, temperatura optimă
este de 23-250C, iar temperatura maximă 30-350C.
Temperatura minimă de germinaţie este la grâu de 1...3 oC. La
temperaturi de 14...15C şi în condiţii de umiditate suficientă în sol, grâul
răsare în 7-10 zile.
După călire, grâul rezistă la -15...-18C la nivelul nodului de înfrăţire.
Alungirea paiului are loc în condiţii optime la 14...18C, înspicatul la
16...18C, iar fecundarea, formarea şi umplerea boabelor la 18...20C.
Grâul are un consum moderat de apă, coeficientul de transpiraţie este
de 350 - 550, frecvent între 400 - 450.
Pentru a germina boabele absorb 44% apă raportat la masa bobului
uscat. Limita inferioară a umidităţii solului pentru răsărirea grâului este de circa
40% din capacitatea capilară pentru apă (Gh. Bîlteanu, 1991).
În faza de înfrăţire cerinţele pentru apă cresc pronunţat.
În primăvară, plantele beneficiază de precipitaţiile din iarnă.
Cerinţele pentru apă sunt ridicate în perioada înspicat-umplerea
boabelor. În acest interval, seceta solului asociată cu cea atmosferică
determină dezechilibre în circuitul apei în plantă, transpiraţia depăşind
absorbţia, cu efecte negative asupra umplerii boabelor, determinând
fenomenul de "şiştăvire" a boabelor.
Acest fenomen se poate produce chiar şi atunci când solul este bine
aprovizionat cu apă dar transpiraţia este foarte ridicată, datorită "vânturilor
fierbinţi" pe fondul unei accentuate secete atmosferice.
Cerințele față de sol.
Grâul este cereala pretențioasă față de sol. Sub aspect textural necesită
soluri mijlocii, lutoase până la lutoargiloase din seria cernoziomurilor,
kastanoziomuri, faeoziomurilor, eutricambosolurile, preluvosolurilor, cu reacție
slab acidă până la slab alcalină cu valori ale pH-ului de 6-7,5.
Nu dă rezultate corespunzătoare pe solurile extrem texturale, grele
(argiloase) și ușoare (nisipoase). Prin aplicarea unor complexe de măsuri
pedoameliorative, a fertilizării și a corectării reacției prin amendare pot fi
cultivate cu rezultate eficient economic și pe solurile cu textură argriloasă
(vertosol, pelosol sau alte subtipuri argiloase), soluri erodate, cu textură
nisipoasă (psamosol sau subtipuri psamice) și cele alcalice sau acide.
Zonele de cultură
Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia din vestul ţării, Câmpia Dunării,
Câmpia Transilvaniei şi nord-estul Moldovei.
Zona favorabilă I şi II se întinde pe suprafeţe mult mai mari de alungul
zonei foarte favorabile, pe soluri mai puţin corespunzătoare.
Rotaţia
Plantele premergătoare pentru cultura grâului trebuie să părăsească
terenul devreme, pentru ca semănatul să se facă în epoca optimă, să lase
terenul curat de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate.
Foarte bune premergătoare sunt: mazărea, borceagul, fasolea, soia
(soiurile timpurii şi semitimpurii), rapiţa, inul pentru ulei, muştarul, cartoful
timpuriu, cânepa pentru fibre, sfecla pentru sămânţă, trifoiul arat după coasa
a II a.
23
Toate aceste plante eliberează terenul cel mai târziu în luna august,
permiţând efectuarea lucrărilor premergătoare semănatului la timp.
Leguminoasele, lasă solul bogat în azot, curat de buruieni, cu însuşiri
fizice îmbunătăţite.
Întrucât bacteriile fixatoare de azot, simbionte cu soia, Bradyrhizobium
japonicum, nu se află spontan în microflora solurilor de la noi decât în parcelele
cultivate frecvent cu soia bacterizată, este necesar ca la semănat seminţele
de soia să fie tratate cu Nitragin pentru formarea de simbioze.
Culturile de soia care nu au format nodozităţi, consumă cantităţi mari
de azot din sol, fapt ce le plasează în grupa plantelor bune premergătoare
pentru grâu şi nu foarte bune premergătoare.
În zonele umede şi răcoroase trifoiul arat după coasa a II a constituie
cea mai bună premergătoare pentru grâu.
Rapiţa de toamnă este o plantă premergătoare pentru grâu la fel de
valoroasă ca mazărea doar că doza de azot aplicată la grâu nu trebuie redusă.
După rapiţă, solul rămâne structurat şi curat de buruieni.
Inul pentru ulei se recoltează timpuriu, fiind o premergătoare la fel de
bună ca şi rapiţa, cu condiţia combaterii buruienilor având în vedere
capacitatea slabă de luptă cu buruienile.
Cânepa pentru fibre lasă terenul foarte curat de buruieni şi se
recoltează la jumătatea lunii august.
Cartofii timpurii lasă solul afânat şi curat de buruieni, se recoltează
devreme, creând premize pentru semănatul grâului la timp şi în bune condiţii.
Sfecla pentru sămânţă recoltându-se devreme, intră şi ea în grupa
plantelor foarte bune premergătoare.
Bune premergătoare sunt. soia (soiurile semitârzii şi târzii), sfecla
pentru zahăr, cartofii de toamnă, floarea-soarelui, cânepa pentru sămânţă,
porumbul pentru boabe şi siloz.
Soia (soiurile stmitârzii şi târzii) este o bună premergătoare, singurul
inconvenient reprezentându-l recoltatul prea târziu. Acest neajuns poate fi
înlăturat, în mare parte, prin renunţarea la arătură, care va fi înlocuită cu una-
două lucrări cu grapa mare cu discuri, câştigând în acest fel timp, un plus de
calitate a patului germinativ şi nu în ultimul rând o reducere a costurilor.
Sfecla pentru zahăr şi furajeră lasă în urmă un teren afânat, curat de
buruieni, nivelat. Ca şi în cazul soiei, recoltarea târzie obligă înlocuirea arăturii
cu lucrări de discuit. Pregătirea solului după sfeclă, se realizează uşor, chiar
fără arătură, cu maşinile existente pentru lucrarea solului fără întoarcerea
brazei.
Floarea-soarelui este o bună premergătoare. Recoltându-se la sfârşitul
lunii august-începutul lunii septembrie permite încadrarea semănatului grâului
în epoca optimă.
Porumbul este considerat o premergătoare mediocră pentru grâul de
toamnă. În anumite condiţii, el se încadrează însă în grupa plantelor bune
premergătoare.
Grâul nu poate urma porumbului în cazul atacului de fuzarioză.
Rele premergătoare sunt considerate sorgul, iarba de Sudan, lucerna.
Aceste plante sunt mari consumatoare de apă, iar după lucernă apare
un inconvenient suplimentar datorat elementelor structurale mari şi foarte mari
24
ale solului care se formează în lucerniere şi care determină un regim aerohidric
necorespunzător încolţirii boabelor datorat excesului de aer.
Monocultura determină scăderea accentuată a producţiei datorită:
acumulării în sol a unei flore bacteriene rizosferice care prin produsele exudate
împiedică creşterea şi funcţionarea în condiţii normale a rădăcinilor de grâu;
înmulţirii bolilor şi dăunătorilor; îmburuienării.
Grâu după grâu se poate cultiva în anumite condiţii doar un an.
Fertilizarea
Grâul consumă cantităţi relativ reduse de elemente nutritive.
Pentru o producţie de 5.000 kg/ha boabe şi producţia secundară
aferentă, grâul consumă 114 kg N, 57 kg P2O5 şi 107 kg K2O (Cr. Hera, 1980),
revenind un consum specific la 100 kg boabe şi paiele aferente de 2,28 kg N,
1,14 kg P2O5 şi 2,14 kg K2O.
Grâul este însă deosebit de pretenţios faţă de îngrăşăminte fapt datorat
unui sistem radicular ce explorează un volum redus de sol, având şi o putere
mai slabă de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive, comparativ cu
alte plante.
De asemenea, trebuie menţionat că deşi are o perioadă lungă de
vegetaţie, majoritatea elementelor sunt absorbite într-un timp scurt, respectiv
de la începutul formării paiului până la coacerea în lapte (cca. 3 luni). În acest
interval plantele absorb 78 - 92% din N, 75 - 88% P2O5 şi 85 - 88% din K2O.
În perioada octombrie-martie, deci de la răsărire până primăvara, grâul
utilizează 8 - 22% din N, 12 - 25% din P2O5 şi 12 - 15% din K2O, deşi în
această perioadă cantitatea de substanţă uscată sintetizată reprezintă doar
3% din cea totală (Gh. Bîlteanu, 1991).
Azotul, în cantităţi suficiente asigură o înrădăcinare şi înfrăţire
corespunzătoare în toamnă, măreşte rezistenţa la temperaturile scăzute din
iarnă, contribuie la creşterea numărului de flori fertile în spic şi a conţinutului
de proteine în boabe.
Insuficienţa azotului duce la formarea unor plante debilitate, cu o
suprafaţă de asimilaţie redusă, cu un număr mic de flori, rezistenţa la ger
scade iar în primăvară se formează un număr redus de spiculeţe în spic.
Insuficienţa azotului determină şi un conţinut redus de proteine în boabe.
Excesul de azot determină o creştere luxuriantă a plantelor,
sensibilizându-le la cădere şi boli, prelungirea perioadei de vegetaţie,
scăderea rezistenţei la şiştăvire şi la ger.
Fosforul, are un efect pozitiv asupra înrădăcinării, înfrăţirii, rezistenţei
la iernare, cădere şi boli, precum şi asupra formării şi maturării boabelor.
Fosforul măreşte şi eficienţa azotului.
Insuficienţa fosforului duce la încetinirea ritmului de creştere al
plantelor, scade coeficientul de înfrăţire, reduce sistemul radicular, întârzie
maturarea.
Excesul de fosfor, determină creşterea conţinutului de amidon în bob în
detrimentul proteinei.
Potasiul, induce creşterea rezistenţei plantelor de grâu la ger, cădere,
boli şi secetă.
Insuficienţa potasiului determină o scurtare a internodurilor, formarea a
numeroşi fraţi axilari, dând plantei un aspect de tufă. Frunzele sunt îngălbenite
şi uşor flasce (aspectul de opăreală a plantelor).
25
Îngrăşămintele organice, sunt bine valorificate de grâu dar ele se aplică
frecvent plantei premergătoare (porumb, sfeclă, cartof), grâul valorificând
efectul remanent.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc având în vedere, în principal,
recolta scontată a se obţine, consumul specific, rezerva solului, îngrăşămintele
organice aplicate, planta premergătoare, condiţiile climatice şi soiul cultivat.
În ţara noastră dozele sunt cuprinse între 80-160 kg/ha în funcţie de
elementele amintite.
Pe terenurile cu fertilitate ridicată şi după leguminoase sau alte plante
bine fertilizate nu este necesar a se administra îngrăşăminte cu azot în
toamnă.
Pe terenurile cu fertilitate mai redusă şi după prăşitoare târzii este
necesar a se aplica 1/3 din doza de azot (30 - 40 kg/ha) la pregătirea patului
germinativ. Restul dozei se aplică la sfârşitul iernii pe teren îngheţat sau
primăvara devreme. O parte din azot (8 - 10 kg/ha) se poate administra odată
cu erbicidatul, sub formă de uree dizolvată în soluţia de erbicidat (8 - 10 kg
uree/100 l soluţie).
Fertilizarea foliară târzie determină sporuri semnificative de recoltă. Se
utilizează îngrăşăminte foliare de tip A 300, în doză de 15 kg/ha, în
concentraţia maximă de 20% produs comercial odată cu tratamentul împotriva
bolilor şi dăunătorilor, înainte de înspicare sau înflorire.
Dozele de P2O5 folosite la grâu sunt cuprinse între 60 - 120 kg/ha
Îngrăşămintele cu fosfor, dacă sunt simple (superfosfatul simplu cu 18%
P2O5 sau concentrat cu 42% P2O5) se administrează de preferinţă sub
arătura de bază sau, dacă nu e posibil, la pregătirea patului germinativ.
Dacă fosforul provine din îngrăşăminte complexe se va aplica la
pregătirea patului germinativ sau chiar iarna pe teren îngheţat.
Potasiul nu determină întotdeauna sporuri de recoltă la grâu.
Aplicarea lui este obligatorie, însă , pe solurile podzolice.
Un alt aspect important este acela că aplicarea repetată a unor doze
mari de azot şi fosfor determină creşterea exportului de potasiu din sol, ceea
ce duce la reducerea fertilităţii potasice a solului după un număr de ani (Cr.
Hera, 1989).
Având în vedere rolul potasiului în creşterea rezistenţei plantelor la
secetă şi boli, fertilizarea cu potasiu trebuie analizată şi din acest punct de
vedere.
La un conţinut al solului de peste 15 mg K2O/100 g sol se consideră că
pentru producţii de 5.000 kg/ha nu sunt necesare îngrăşăminte cu potasiu.
Pe soluri cu un conţinut în potasiu mai mic de 15 mg K2O/100 g sol,
aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu devine obligatorie.
Dozele de potasiu vor fi cuprinse între 40-80 kg/ha.
Îngrăşămintele simple cu potasiu se aplică sub arătura de bază sau
dacă avem îngrăşăminte complexe N:P:K se pot aplica la pregătirea patului
germinativ.
La S.C.A. Turda într-o experienţă de lungă durată (1967 – 1998) în care
s-a urmărit efectul fertilizării la grâu cultivat după porumb într-un asolament de
5 ani, s-a constatat că azotul participă cu o cotă de 28,7% la formarea
producţiei, fosforul cu 7,1%, condiţiile climatice cu 20,6%, iar factorii
necontrolaţi experimental cu 28%. Interacţiunile dintre condiţiile climatice
26
specifice anilor experimentali şi îngrăşăminte au contribuit cu 15,6% la
formarea producţiei (Maria Ştefănescu, 1999).
Gunoiul de grajd este bine valorificat de grâu îndeosebi pe solurile mai
sărace. Dozele ce se aplică sunt de 20-30 t/ha.
Gunoiul se poate aplica direct culturii de grâu când premergătoarea
este o plantă cu recoltare timpurie, existând în acest fel timpul fizic necesar
efectuării lucrării.
Lucrările solului
Lucrările de bază ale solului constituie elementul tehnologic principal în
activizarea proceselor microbiologice de mineralizare din sol, în reducerea
numărului de buruieni, în prevenirea apariţiei unor boli şi dăunători, în
păstrarea rezervei de apă din sol ca şi în asigurarea unui raport optim aer /
apă pentru sistemul radicular al grâului.
Eficienţa optimă a acestor lucrări se obţine prin efectuarea lor imediat
după recoltarea plantei premergătoare.
Lucrările se execută diferenţiat în funcţie de planta premergătoare şi de
conţinutul de umiditate al solului.
Sămânţa şi semănatul
Pentru a fi admisă la semănat, sămânţa trebuie să aparţină unui soi
zonat, să provină din culturi recunoscute, cu valoare biologică ridicată, cu
puritate fizică minimă de 98 %, germinaţie minimă de 90% şi cu MMB cât mai
mare. Plantele rezultate din seminţe mari îşi formează nodul de înfrăţire mai
adânc, sunt mai bine înrădăcinate şi rezistă mai bine la temperaturile scăzute.
Înainte de semănat, sămânţa se tratează împotriva bolilor (mălura,
fuzarioză, tăciune, etc.) şi a dăunătorilor (viermi sârmă, gândac ghebos, etc.).
Împotriva mălurei şi fusariozei se folosesc produsele: Lamardor 400 FS
0,15l/t, Yunta 246 FS 2,25 l/t, etc.
Împotriva mălurei, fusariozei şi tăciunelui zburător se pot folosi
produsele Prelude SP 1,5 kg/t sau Vitavax 200 2 kg/t.
Perioada de semănat are o mare influenţă pentru viitoarea recoltă,
întrucât prin aceasta se realizează o bună înfrăţire a plantelor din toamnă, cât
şi acumularea substanţelor de rezervă necesare în sezonul rece şi o bună
rezistenţă la iernare.
Calendaristic, pentru zonele de câmpie din sudul şi vestul ţării şi pentru
Câmpia Transilvaniei aceasta corespunde cu intervalul 25 septembrie – 15
octombrie, iar pentru zonele colinare între 15 -20 septembrie – 1 octombrie. În
teritoriile din preajma zonei montane semănatul trebuie încheiat până la 25
septembrie.
GH. ŞIPOŞ (1977) apreciază diminuarea recoltei cu 30 – 50 kg/ha pentru
fiecare zi de întârziere a semănatului din octombrie, şi 60 – 100 kg/ha pentru
fiecare zi de întârziere a semănatului din noiembrie.
Densitatea plantelor . Producţii normale se obţin atunci când la recoltare
se asigură 500 – 700 spice /m2. acest număr se asigură prin însămânţarea a
400 – 600 boabe germinabile/m2, în funcţie de capacitatea de înfrăţire a
soiurilor.
Cantitatea de sămânţă, în funcţie de valoarea biologică a acesteia,
puritate, MMB şi densitate variază între 200 – 250 kg /ha.
27
Distanţa între rânduri este de 10 – 12,5 cm. Semănatul în rânduri
apropiate la 6 cm se va executa numai pe terenurile lipsite de resturi vegetale
şi cu un bun grad de mărunţire.
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de tipul şi textura solului,
de aprovizionarea cu apă la semănat şi de energia germinativă, fiind cuprinsă
între 4 – 7 cm. În condiţii bune de umiditate se va însămânţa la 4 – 5 cm, iar
în soluri uscate la 6 – 7 cm, la soiurile cu coleoptil lung.
Influenţa epocii şi adâncimea de semănat este prezentată în figura ....
În zonele cu ierni aspre se recomandă orientarea rândurilor
perpendicular pe direcţia vântului dominant, prevenind dezvelirea nodului de
înfrăţire prin spulberarea solului.
Lucrările de îngrijire
Tăvălugitul după semănat este o lucrare obligatorie atunci când
semănatul s-a făcut în sol uscat, pentru a pune seminţele în contact cu solul
şi a favoriza ascensiunea apei la sămânţă.
Pe solurile acide, mai ales în cazul arăturilor proaspete, prin tăvălugit s-
a obţinut un spor de producţie de circa 200 kg/ha (COJOCARU C., BORCEAN I.,
1971), rezultate concordante şi cu alte cercetări menţionate în literatura
străină.
Executarea rigolelor pentru evacuarea excesului de umiditate se face
imediat după semănat, pe toate terenurile cu pericol de băltire a apei peste
semănături şi asfixierea plantelor.
Reţinerea zăpezii dă bune rezultate protejând culturile contra
temperaturilor scăzute şi chiar contra poleiului.
Pe terenurile în pantă o mai bună reţinere a apei şi prevenirea eroziunii
solului se pot efectua de-a lungul curbelor de nivel benzi tăvălugite, care se
topesc încet.
În cazul când alternanţele de îngheţ şi dezgheţ din primăvară determină
dezrădăcinarea (descălţarea plantelor, ruperea rădăcinilor şi dezgolirea
nodului de înfrăţire), tăvălugirea culturilor este necesară pentru a pune în
contact nodul de înfrăţire cu solul şi a favoriza formarea de noi rădăcini.
„Descălţarea” trebuie prevenită prin semănatul la timp în arătură aşezată.
Lucrarea se execută cu tăvălugul neted, imediat ce se poate intra pe teren.
Pentru refacerea plantelor mare importanţă prezintă fertilizarea cu azot.
Combaterea buruienilor
Pagubele cauzate de buruieni, dacă nu sunt combătute eficient sunt
cuprinse între 10 – 20% şi se pot ridica la 60 – 80 % din recoltă (ŞARPE şi
colab, 1981).
Din clasa dicotiledonate care sunt dominante în culturile de grâu, sunt
peste 40 de specii.
Cele mai dăunătoare sunt următoarele specii: Agrostema githago,
Centaurea cyanus,Convolvulus arvensis, Gallium aparine, Matricaria inodora,
Papaver rhoeas, Polygonum convolvulus, Sinapis arvensis, Vicia sp. s.a.
Dintre buruienile monocotiledonate, mai reduse ca număr (ŞARPE şi
colab., 1981, menţionând 10 specii) cele mai periculoase sunt Apera spica
venti şi Avena fatua.
Combaterea este asigurată în primul rând prin rotaţia culturii.
Plivitul manual este abandonat deoarece solicită 30 – 40 de zile om la
hectar. În prezent erbicidarea este o lucrare obligaorie.
28
Cele mai bune rezultate se obţin cu ajutorul erbicidilor combinate,
acestea având un spectru mai larg de combatere.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor în mod eficient se face prin metode
profilactice şi terapeutice.
Măsurile preventive constau din cultivarea soiurilor rezistente,
respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a
lanului, fertilizarea echilibrată.
Irigarea culturii
Gh. BÎLTEANU (1984) sintetizând rezultatele privind irigarea grâului în
ţara noastră menţionează că în zona Fundulea – Brăila, sporul de recoltă a
fost de 19 – 25%. În cercetările de la Mărculeşti, în anii secetoşi, sporul a fost
de 54 – 336%, iar în anii cu precipitaţii normale, între 5,5 – 23% (GH. MORARU,
1986).
La Valul lui Traian (Constanţa), sporul de recoltă la 1 mm de apă dat
prin irigare a fost de 21 – 60 kg (M. ENCIU, 1980).
Cea mai importantă udare este udarea de răsărire, cu norme de udare
de 350 – 400 m3 /ha. Dacă seminţele sunt semănate în sol uscat pierderile de
seminţe se pot ridica la 25 – 28 % (ANGHEL şi colab., 1960). În anii foarte
secetoşi se execută o udare de umezire cu 500 m 3 /ha, pentru a efectua în
bune condiţii lucrările solului.
În primăvară, mărimea normelor de udare vizează păstrarea umidităţii
solului deasupra plafonului de 50 % din I.U.A.
Obişnuit, în primăvară se execută o singură udare, până în faza de
burduf. În anii secetoşi se execută până la trei udări: la alungirea paiului, la
înspicat – înflorit şi la formarea bobului.
Norma medie de irigare este de 1500 m3 /ha.
Irigarea se execută prin aspersiune.
Recoltarea.
Momentul optim pentru recoltare este stabilit în funcţie de metoda de
recoltare – direct sau divizat – şi destinaţia recoltei – consum sau pentru
sămânţă.
Recoltarea directă se realizează cu combine autoprpulsate, când
boabele au ajuns la maturitatea deplină, iar umiditatea acestora a scăzut la
cca. 16 %.
Rezultate bune se obţin în culturile cu plate necăzute şi în lanuri cu
îmburuienare redusă. Dacă lanul este căzut într-o singură direcţie şi recoltarea
se va face într-o singură direcţie, adică în contrasensul de cădere al plantelor.
Recoltarea se realizează cu pierderi minime dacă reglarea combinei se
corectează de 2 – 3 ori pe zi, în funcţie de starea lanului.
Loturile semincere se recoltează la umiditate de 14 %.
Recoltarea directă pe terenurile în pantă se execută cu combine
construite pentru astfel de condiţii, la care aparatul de treier este menţinut
constructiv în poziţie orizontală.
Culturile îmburuienate şi cele căzute, cât şi în anii secetoşi sau în cazul
culturilor cu coacere neuniformă se recoltează în două etape. Tăierea plantelor
cu vindroverul la înălţimea de 20 – 25 cm faţă de suprafaţa solului în faza de
coacere în pârgă.
29
Plantele rămân pe mirişte până la scăderea umidităţii boabelor la 14%
(7 – 10 zile) după care se treieră cu combine echipate cu ridicător de brazdă.
Prin recoltarea divizată, ELENA BOLDEA (1969) a menţionat o creştere
a conţinutului de gluten umed cu 3 – 4 %.
Eliberarea terenului de paie trebuie realizată imediat după recoltare.
Cantitatea de paie este egală cu recolta de boabe, înmulţită cu coeficientul
0,59 când recolta este de peste 40 q /ha şi cu 0,65 q /ha la recolte între 35-40
q /ha (GH. BÎLTEANU, 1969).
Balotarea paielor se realizează cu diferite tipuri de prese, după care
sunt transportate şi depozitate în funcţie de destinaţie şi durată (industria de
celuloză, furaje, composturi etc).
Aprinderea brazdelor de paie este cu totul nerecomandată şi reprezintă
o măsură periculoasă pentru mediul ambiant.
1. Temperatura optimă pentru înfrăţire la grâu este de?
Pentru înfrățire grâul are nevoie de o temperatură de 8-100C cu zile

însorite, luminoase şi continuă până la 50C.
2. Şiştăvirea boabelor în spic este produsă de:

Șiștăvirea boabelor în spic este produsă de dezechilibru hidric dată de
pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia apei din sol,
3. Ce însuşiri fizice trebuie să îndeplinească sămânţa destinată

semănatului ?
Însuşirile fizice pe care trebuie să le îndeplinească sămânţa destinată
semănatului sunt: să aparţină unui soi zonat, să provină din loturi semincere
certificate, să aibă valoare biologică şi culturală ridicata.
4. Care este formula de calcul a cantităţii de sămânţă la hectar?

Formula de calcul a cantităţii de sămânţă la hectar este:
 
D b.g. / m2  MMB
 100
Q (kg/ha) = P G
unde: D-densitatea de semănare;

MMB - masa a 1000 de boabe;
P- puritatea fizică;
G- germinaţia.
30
1. Din ce este format glutenul din bobul de grâu ?

2. Temperatura optimă pentru înfrăţire la grâu este de ?
3. Care sunt plantele foarte bune premergătoare pentru cultura de
grâu?
4. Enumerați etapele critice de nutriţie a grâului.
5. Cum se execută lucrările solului la grâu?
6. Care sunt tratamentele care se fac la sămânţă înainte de semănat ?
7. Cum şi când efectuaţi semănatul la grâu?
8. Cum combateţi buruienile din cultura de grâu?
9. Care sunt metodele de recoltare a grâului în funcţie de destinaţie ?
31
CEREALELE:( ORUL ŞI ORZOAICA, TRITICALE)

IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE, SISTEMATICĂ,COMPOZIŢIA
CHIMICĂ, PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE RELAŢIILE
PLANTĂ –FACTORII DE VEGETAŢIE, ZONAREA CULTURII,
TEHNOLOGIA CULTURII.) IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,
Cuvinte cheie: orz, orzoaică, triticale, sistematică, tehnologia culturii
Rezumat
Orzul prezintă importanţă atât în alimentaţia omului, în furajarea
animalelor şi în industria berii.
Din boabele de orz, prin prelucrare, se obţin diverse specialităţi,
înlocuitori de cafea, făină şi siropuri de malţ, utilizate în industria dulciurilor şi
a medicamentelor
Orzul şi orzoaica de toamnă, eliberând terenul devreme, sunt la rândul
lor, foarte bune premergătoare pentru majoritatea culturilor.
Pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire orzul are nevoie, până la
intrarea în iarnă de 40 - 50 zile mai calde.
Comparativ cu grâul, el îşi reduce mai devreme procesele fiziologice la
intrarea în iarnă, având cerinţe mai ridicate faţă de temperatură.
Orzul se va semăna cu 5 - 10 zile înaintea grâului.
Întârzierea recoltatului la orz, duce la pierderi foarte mari de recoltă,
datorate ruperii spicelor.

Importanţă
Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). La chinezi,
orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Boabele de orz sunt utilizate în alimentaţia omului, furajarea animalelor
si în industria berii.
În regiunile înalte din Asia şi Nordul Africii, orzul este principala cereală
panificabilă.
Pentru îmbunătăţirea calităţii pâinii, făina de orz se foloseşte în amestec
cu cea de grâu.
32
Din boabele de orz, prin prelucrare, se obţin diverse specialităţi,
înlocuitori de cafea, făină si siropuri de malţ, utilizate în industria dulciurilor si
medicamentelor (L. Drăghici şi colab., 1975).
În hrana animalelor, boabele de orz constituie un furaj concentrat
valoros, datorită conţinutului ridicat în hidraţi de carbon si proteine. Valoarea
furajeră a boabelor de orz este comparabilă cu cea a boabelor de porumb,
chiar superioară acestora, datorită conţinutului mai mare în proteine.
Paiele de orz au o valoare nutritivă superioară celor de grâu, ovăz si
secară, putând fi utilizate ca furaj fibros în hrana animalelor.
Orzul se poate cultiva si pentru furaj verde singur sau în amestec cu o
leguminoasă (borceag).
Borhotul de bere ce rezultă în procesul de obţinere a berii, este un furaj
lactogen valoros, utilizat în hrana vacilor pentru lapte.
În industria berii, orzoaica, datorită conţinutului mai redus în proteine,
constituie materia primă de bază, asigurând limpezirea mai bună si creşterea
extractului berii. Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria
alcoolului, dextrinei, glucozei, etc.
Sistematică şi soiuri.
Formele cultivate de orz aparţin unei singure specii, Hordeum sativum
Jenssen (sin. cu H. vulgare L.) cu patru convarietăţi, din care doar două sunt
importante pentru cultură:
- convarietatea hexastichum Alef orzul pe şase rânduri cunoscut sub
denumirea de „orz”' (fig.2.1.) la care toate cele trei spiculeţe, de la călcâiul de
rahis, sunt fertile, astfel încât, la fiecare călcâi de rahis se găsesc trei boabe.
Spicele au boabele dispuse frecvent pe şase rânduri. În cazul varietăţilor cu
spice laxe, spiculeţele laterale de pe cele două părţi ale rahisului se suprapun
rezultând „orzul pe 4 rânduri”.
- convarietatea distichum Alef orzul pe două rânduri, cunoscut sub
denumirea de "orzoaică'' (fig. 2.2.), la care numai spiculeţul central este fertil,
astfel încât, la fiecare călcâi de rahis se formează doar un bob. Spiculeţele
laterale sunt sterile şi au un grad diferit de dezvoltare al elementelor florale.
Spicele au în acest caz, doar două rânduri de boabe (pe fiecare parte a
rahisului câte unul).
Boabele de orz se deosebesc de cele de orzoaică după simetria lor si
după aspectul setei (penei) bazale.
La orzoaică, boabele, datorită creşterii şi dezvoltării lor libere şi
nestânjenite de spiculeţele sterile laterale, sunt simetrice, au canelura dreaptă,
iar mărimea lor este uniformă.
La orz, numai boabele din mijlocul tripletei sunt simetrice şi au canelura
dreaptă.
Boabele laterale sunt asimetrice, la bază canelura este uşor torsionată,
datorită stânjenirii creşterii lor de către bobul central. Astfel, la orz, raportul
între boabele simetrice si cele asimetrice este de 1 : 2.
Seta (pana) bazală aflată la baza bobului în canelură, la orzoaică, are
perişorii mai lungi decât la orz
Cele două convarietăţi cuprind mai multe varietăţi care se deosebesc
între ele după îmbrăcarea bobului în palei, compactitatea spicului, felul
aristelor, culoarea spicului, lăţimea glumelor.
33
Soiurile de orz cultivate la noi aparţin varietăţilor palidum (spic lax) şi
parallelum (spic compact) iar cele de orzoaică varietăţilor nutans (spic lax) şi
erectum (spic compact). Toate cele patru varietăţi menţionate mai sus sunt cu
bob îmbrăcat, de culoare galbenă, cu ariste dinţate (aspre).
Particularităţi biologice
Orzul are germinaţie bipolară. Numărul de rădăcini embrionare este de
5 – 8. Spre deosebire de restul cerealelor are un sistem radicular mai puţin
dezvoltat, cu o slabă putere de solubilizare a substanţelor mai greu solubile
din sol.
Orzul are o capacitate mai bună de înfrăţire decât grâul, secara sau
ovăzul.
Înfrăţirea durează 2 – 3 săptămâni şi se desfăşoară în bune condiţii la
temperaturi de 8 - 12C. Înfrăţirea este influenţată de epoca, adâncimea şi
densitatea de semănat, de asigurarea cu substanţe nutritive şi apă.
Pentru a avea o cât mai mare uniformitate a boabelor, la orzoaică nu
este de dorit un coeficient ridicat de înfrăţire, care determină neuniformitatea
boabelor provenite de la fraţi.
Alungirea paiului la formele de toamnă, are loc după parcurgerea
stadiului de vernalizare (35 – 45 zile de la 1 - 3C).
Formele de primăvară necesită 10 – 15 zile cu temperaturi de 3 – 5C.
Paiul este format din 5 – 7 internoduri goale în interior şi are talia de 50
– 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern pe tulpină, limbul este lanceolat, cu vârful
obtuz, de culoare verde albăstruie. Ligula este mică şi rotunjită, iar urechiuşele
sunt mari, glabre şi se suprapun.
Orzul este o plantă autogamă, cazurile de alogamie fiind reduse.
Fecundarea are loc când spicul se găseşte în teaca ultimei frunze (burduf).
Inflorescenţa la orz este un spic, cu rahisul tenace, care are la fiecare
călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore.
Fructul este o cariopsă, îmbrăcată în palee, exceptând formele golaşe.
Paleele au numeroase nervuri longitudinale, mai proeminente la orz
decât la orzoaică.
Bobul are dimensiunile: 8 – 12 mm lungime, 2,0 – 4,5 mm grosime.
MMB variază între 66 – 70 kg şi conţinutul în pleve între 7 – 16%.
După particularităţile privind parcurgerea stadiilor de vegetaţie se
întâlnesc trei forme de orz.
Orzul de toamnă – necesită parcurgerea stadiului de irovizare pentru a
trece în etapa generativă.
Perioada de vegetaţie este de 235 – 270 zile, din care 100 de zile
reprezintă perioada activă de vegetaţie.
Orzoaica de toamnă are perioada de vegetaţie cu circa cinci zile mai
lungă decât orzul de toamnă.
Orzul de primăvară – nu necesită parcurgerea stadiului de iarovizare
pentru a fructifica.
Se poate semăna şi toamna, dar rezistenţa lui la ger este mai mică
încât, în condiţiile ţării noastre se înregistrează pierderi foarte mari de plante
prin îngheţ. Perioada de vegetaţie pentru orzul de primăvară este de 120 zile.
34
La noi în ţară sunt zonate doar soiuri de orzoaică de primăvară.
Orzul „umblător” – fructifică normal, atât când este semănat toamna, cât
şi primăvara. Semănat toamna, realizează producţii la nivelul orzului tipic de
toamnă, iar semănat în primăvară, producţii practic egale cu orzul de
primăvară.
Orzul umblător, semănat toamna asigură producţii superioare orzului de
primăvară.
Rotaţia
Orzul şi orzoaica de toamnă sunt pretenţioase faţă de planta
premergătoare, care trebuie să părăsească terenul devreme, permiţând
semănatul în condiţii optime.
Pentru orzul de toamnă plante foarte bune premergătoare sunt:
mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei şi fibră.
Bune premergătoare sunt: floarea - soarelui, trifoiul, cartofii timpurii,
soia - soiuri timpurii.
Mijlocii sunt: porumbul - hibrizii timpurii, cartoful - soiuri semitimpurii,
ovăzul, grâul de toamnă, sfecla pentru zahăr recoltată până la 10 septembrie.
Necorespunzătoare sunt: orzul, porumbul - hibrizii tardivi, soia - soiuri
târzii, sfecla recoltată târziu (după Gh. Sipoş, citat de Gh. Bîlteanu, 1979).
Pentru orzoaica de toamnă, nu sunt recomandate ca premergătoare
leguminoasele, după care conţinutul în proteine al boabelor de orzoaică este
mai ridicat.
Pentru orzoaica de primăvară, bune premergătoare sunt: sfecla, cartofii,
porumbul, inul pentru fuior sau rapiţa.
Orzul şi orzoaica de toamnă, eliberând terenul devreme, sunt la rândul
lor, foarte bune premergătoare pentru majoritatea culturilor. În zonele de
câmpie şi în special în perimetre irigate, după orz se poate semăna o cultură
succesivă pentru boabe (porumb, fasole) sau furaj (sorg, porumb, rapiţă).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere,
deoarece trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor
şi se depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.
Fertilizarea
Pentru 100 Kg boabe şi producţia secundară aferentă orzul consumă
2,4 - 2,9 Kg N; 1,1 - 1,3 Kg P2O5 şi 2,1 - 2,8 Kg K2O.
Datorită perioadei scurte de vegetaţie, ritmului intens de absorbţie a
elementelor nutritive din primele faze de vegetaţie, având în vedere şi sistemul
radicular mai slab dezvoltat, orzul trebuie să aibe la dispoziţie suficiente
substanţe nutritive, uşor solubile, pentru a putea realiza producţii ridicate. Faţă
de grâu şi secară, până la intrarea în iarnă, orzul consumă o cantitate dublă
de NPK.
În primăvară, ritmul de absorbţie este, de asemenea, foarte intens,
astfel, în lunile aprilie - mai (formarea paiului), orzul absoarbe circa 83% din
azot, 84% din fosfor şi 87% din potasiu.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face ca şi la grâu, ţinând cont de
nivelul producţiei dorite şi de destinaţia ei (furaj sau malţ), de fertilitatea solului,
de soiul cultivat.
35
Stabilirea dozelor de azot se va face cu mare atenţie, pentru a preveni
căderea plantelor, care la orz determină pierderi foarte mari de recoltă.
Azotul se aplică fracţionat 1/4 - 1/3 din doză toamna iar restul pe teren
îngheţat spre sfârşitul iernii. Când se constată că plantele nu dispun de
suficient azot, la orzul pentru furaj, se poate aplica suplimentar uree odată cu
erbicidarea.
Pe solurile uşoare (nisipoase) şi după leguminoase precum şi atunci
când dozele stabilite sunt mici (sub 60 kg/ha) nu se recomandă administrarea
îngrăşămintelor cu azot în toamnă, întreaga doză aplicându-se la sfârşitul iernii
pe teren îngheţat.
Îngrăşămintele cu fosfor se vor administra sub arătura de bază.
Îngrăşămintele cu potasiu se vor aplica obligatoriu la orzoaică,
determinând creşterea conţinutului în amidon al boabelor. Dozele
recomandate sunt de 40 - 60 kg/ha pe solurile bine aprovizionate cu potasiu,
60 - 90 kg/ha pe solurile mijlocii şi 90 - 120 kg/ha pe solurile slab aprovizionate.
La orz, îngrăşămintele cu potasiu, se vor aplica doar pe solurile mai slab
aprovizionate, în doze de 60 - 100 kg/ha.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de N,P,K recomandate, după L. S.
Muntean şi colab., 1995 sunt prezentate în tabelul 3.
Tabelul 3.
Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate
la orzoaica de primăvară (în substanţă activă, kg/ha)
Specificare N P2O5 K2O
După culturi nefertilizate organic şi pe

terenuri mai slab aprovizionate cu elemente 65 - 75 70 - 80 40 - 50
nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate în elemente

30 - 40 30 - 40 20 - 30
nutritive
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătură iar cele cu azot

la pregătirea patului germinativ, primăvara.
La orzoaica de primăvară nu se administrează azot în vegetaţie.
Atunci când îngrăşămintele de care dispunem, sunt de tip complex
NPK, pentru orzul şi orzoaica de toamnă ele se vor administra la pregătirea
patului germinativ şi nu sub arătura de bază, la fel pentru orzoaica de
primăvară, se vor aplica în primăvară, tot la pregătirea patului germinativ.
Lucrările solului
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, lucrările solului sunt similare cu cele
de la grâul de toamnă, avându-se însă în vedere, pretenţiile mai ridicate ale
orzului în ceea ce priveşte calitatea patului germinativ, datorită puterii de
străbatere mai reduse, ca urmare a încolţirii bipolare a boabelor.
Pentru orzoaica de primăvară, arătura de bază va fi prelucrată din
toamnă prin, cel puţin, o lucrare cu grapa cu discuri, astfel încât în primăvară
pregătirea patului germinativ să se poată face prin una, maxim două lucrări cu
combinatorul.
36
Sămânţa trebuie să aibe puritatea peste 97 %, germinaţia peste 90 %
şi MMB ridicată.
Seminţele destinate semănatului trebuie să aparţină unui soi
recomandat pentru zona de cultură și pentru destinația recoltei, să fie din
categoria biologică Bază, C1 sau C2 și să fie certificată.
Înainte de semănat sămânţa se tratează contra bolilor cum sunt
Fusarium ssp. (fuzarioză) şi Ustilago ssp. (tăciunele zburător şi tăciunele
îmbrăcat) etc. Se folosesc produse fungicide precum: Celest Star 025 FS (1,5
l/t), Dividend Star 036 FS (1,5 l/t), ), Kinto Duo (1,5 l/t), Prelude SP (2,0 kg/t),
Raxil 2 WS (1,5 kg/t), Vitavax 200 FF (3,0 l/t), Vitavax 200 PUS (2,0 kg/t) şi
alte fungicide omologate.
Pe terenurile unde există riscul atacului de dăunători în toamnă (gândac
ghebos – Zabrus tenebrioides; viermi sârmă – Agriotes sp.; muştele
cerealelor), tratamentul seminţelor trebuie efectuat cu un produs
insectofungicid, care să controleze atât dăunătorii cât şi bolile, precum:
Gammavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Masterlin (2,0 kg/t), Sumidan (1,8 l/t)
şi alte.
Epoca de semănat
Pentru o bună înrădăcinare, înfrăţire şi călire orzul are nevoie, până la
intrarea în iarnă de 40 - 50 zile mai calde.
Comparativ cu grâul, el îşi reduce mai devreme procesele fiziologice la
intrarea în iarnă, având cerinţe mai ridicate faţă de temperatură.
Orzul se va semăna cu 5 - 10 zile înaintea grâului.
La nivelul întregii ţări epoca de semănat optimă se întinde între 15
septembrie -10 octombrie. Se va semăna mai devreme (15 sept. - 1 oct.) în
zonele mai reci (în partea nordică a ţării şi în zonele colinare) şi mai târziu (1
oct. - 10 oct.) în zonele mai calde (sudul ţării, Câmpia Vestică).
Întârzierea semănatului, are efecte negative mai puternice decât în
cazul grâului, plantele intrând neînfrăţite şi necălite în iarnă, sunt sensibile la
ger, astfel încât, se vor înregistra pierderi de plante prin îngheţ.
Semănatul prea timpuriu al orzului, este la fel de dăunător, determinând
o dezvoltare prea puternică a masei foliare însoţită de scăderea rezistenţei la
ger.
La semănatul prea timpuriu se înregistrează virozarea plantelor, datorită
afidelor încă active, de asemenea este favorizat atacul de făinare şi fuzarioză.
Orzoaica de primăvară se seamănă în prima urgenţă, imediat ce se
poate lucra în câmp. Întârzierea semănatului duce la scăderea producţiei şi la
creşterea conţinutului în proteină al boabelor, scăzând calitatea lor.
Densitatea de semănat pentru orzul de toamnă este de 400 - 500
b.g./m2. La orzoaica de toamnă densitatea va fi mai mare cu 10% (450 - 550
b.g./m2) determinându-se o reducere a gradului de înfrăţire şi o uniformitate
mai mare a spicelor.
La orzoaica de primăvară se vor semăna 450 - 500 b.g./m2.
Pentru realizarea acestor densităţi în funcţie de indicii de calitate ai
seminţei (P, G, MMB) se va folosi între 160 - 220 kg sămânţă/ha.
37
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat este de 3 - 5 cm la formele de toamnă şi de 2
- 4 cm la cele de primăvară în funcţie de textura şi umiditatea solului, figura 3.
Adâncimea de semănat nu poate fi mărită, întrucât se va obţine o
densitate redusă de plante, ca urmare a pierderilor înregistrate în cursul
răsăririi.
Fig. 3. Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi înrădăcinării

plantelor de orz ( Panaitescu Liliana Niță Simona,2011)
Dacă se seamănă mai adânc, orzul având o mai slabă putere de

străbatere, plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crustă.
Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat - răsărire,
cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor.
Lucrări de îngrijire
La orzul şi orzoaica de toamnă sunt necesare aceleaşi lucrări de
îngrijire prezentate la grâu.
Orzul fiind mai sensibil la băltire se vor efectua din timp rigole de
scurgere a apei pentru a preveni băltirea. În primăvară, în funcţie de starea
culturii, se va efectua tăvălugirea culturilor descălţate, fertilizarea
suplimentară, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor se face cu aceleaşi erbicide utilizate la cultura
grâului, dozele diminuându-se cu 10 %.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face similar ca în cazul grâului.
Bolile foliare care produc pagube mai însemnate la orz sunt: făinarea
(Erysiphe graminis), sfâşierea frunzelor (Pyrenophora graminea), pătarea
reticulară (Pyrenophora teres) şi arsura frunzelor (Rhynchosporium secalis).
Se efectuează 1-2 tratamente, primul în faza de înfrăţire-începutul
alungirii paiului şi al doilea în faza de burduf-înspicat.
Dăunătorii mai periculoşi pentru orz sunt larvele gândacului bălos al
ovăzului (Oulema melanopa L.), combaterea chimică efectuându-se la
depăşirea PED-ului de 10 adulţi /m2 şi 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.
Tratamentele chimice se fac cu insecticide omologate, precum Fastac 10 EC
(100 ml/ha).(Viorel Ioan, 2010).
Irigarea
Irigarea orzului este necesară în special în sudul ţării în anii cu deficit
de precipitaţii.
38
Cel mai frecvent este necesară udarea de răsărire (300 - 400 m3/ha).
În primăvară doar în anii extremi se pune problema irigării orzului. În
această situaţie se vor aplica 1 - 2 udări cu norme de 300 - 500 m3/ha.
Recoltarea
Recoltarea orzului pentru furaj începe când boabele au sub 17 %
umiditate.
Orzoaica pentru bere ca şi loturile semincere se vor recolta la o
umiditate a boabelor mai mică de 15 %. În situaţii deosebite se poate recolta
până la umiditatea de 16 % dar imediat recolta va fi uscată aducându-se la
umiditatea de păstrare (14 %).
Întârzierea recoltatului la orz, duce la pierderi foarte mari de recoltă,
datorate ruperii spicelor.
Producţiile ce se obţin la orzul de toamnă, ca urmare a aplicării unei
tehnologii corecte, sunt cuprinse între 5000 - 8000 kg/ha.
La orzoaica de toamnă şi de primăvară producţiile realizate sunt de
4000 - 6000 kg/ha.
TRITICALE -importanţa, sistematică, particularitățiile biologice, relația

plantă-factorii de vegetaţie şi tehnologia culturii.
Importanţă.
Triticale este o specie nouă, creată prin încrucişare intergenerică între
grâu şi secară, urmărindu-se obţinerea unei plante care să dobândească
rusticitatea secarei şi calitatea şi productivitatea grâului.
Însuşirile pot fi rezumate astfel:
- productivitate mare datorată numărului mare de spiculeţe în spic şi a
masei a 1000 de boabe superioară grâului şi secarei;
- rezistenţă ridicată la ger;
- ritmul rapid de creştere, formează masă mare vegetală şi înăbuşe
buruienile;
- produce furaj verde timpuriu;
- conţinut ridicat de proteină, inclusiv lizină, având o valoare nutritivă
ridicată;
- valorifică eficient solurile sărace;
- este solicitată în industriile de panificaţie, spirtului, berii, amidonului.
Dintre neajunsuri sunt de menţionat:
- umplerea uneori deficitară a boabelor;
- însuşiri de panificaţie slabe;
- rezistenţă slabă la cădere;
- sensibilitate la fuzarioză;
- încolţirea boabelor în spic;
- randamentul de făină inferior grâului, respectiv conţinutul de tărâţe
ridicat.
Sistematică. Soiuri.
Triticale (Triticosecale Wittmack) aparţine familiei Gramineae
(Poaceae), tribul Hordeae.
39
Triticale se încadrează în trei forme de bază:
- triticale octoploide (2n = 56), obţinut prin încrucişarea speciei Triticum
aestivum (D) cu Secale cereale (2n = 14, aparţinând genomului R);
- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucişarea speciilor de grâu
tetraploide (2n = 28, aparţinând genomurilor A, B) cu secara (2n = 14,
aparţinând genomului R);
- tetraploide (2n = 28), create prin încrucişarea formelor hexaploide de
triticale cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor în F1
(hibridarea speciilor de grâu diploide cu secara a dat urmaşi sterili,
nefiind folosită pentru crearea formelor tetraploide de triticale).
Cea mai mare perspectivă o au formele hexaploide care s-au dovedit
mai stabile decât formele octoploide, mai fertile şi mai productive (R. SARNO,
1981).
Cerinţele faţă de climă şi sol.

Perioada de vegetaţie 215 – 255 zile. Suma de grade pe perioada de
vegetaţie este de 1150 - 1305ºC (temperaturi mai mari de 5ºC).
Suma de grade necesară în intervalul semănat – răsărit este de 120ºC.
Temperaturi favorabile pentru răsărire 12 – 14ºC.
Rezistenţa la iernare este la fel ca la secară, similare fiind şi cerinţele
termice din cursul perioadei de vegetaţie.
Faţă de umiditate triticale are cerinţe mai mari decât secara. Formele
precoce fiind mai puţin afectate de seceta din perioada formării, umplerii şi
coacerii boabelor.
Faţă de sol triticale este puţin pretenţioasă, valorificând eficient soluri cu
valori extreme sub aspectul reacţiei (pH 4,5 – 8) şi texturi, de la nisipoase la
luto-argiloase şi cu fertilitate redusă.
În România I. GASPAR şi GALLIA BUTNARU (1985) au stabilit două zone
de cultură:
- zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş submontane,
depresiunile intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace
din zonele umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul
Moldovei şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură producţii
mai mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25
– 40% din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe
restrânse (condiţiile fiind favorabile pentru grâu şi orz), prezentând interes ca
plantă furajeră.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia
Triticale se seamănă înaintea grâului, în consecinţă se cultivă după
plante care părăsesc terenul devreme cum sunt: leguminoasele cultivate
pentru boabe şi furaj, rapiţa, inul pentru ulei şi fuior, cânepa, cartoful tinpuriu,
sfecla de zahăr semănată devreme.
Fertilizarea
Pentru o tonă de triticale şi paiele aferente extrage din sol 28 kg N, 10
kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1998).
40
Deoarece soiurile actuale de triticale cultivate în ţara noastră au
rezistenţă la cădere inferioară grâului (având talia mai înaltă), un sistem
radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de valorificare a elementelor nutritive
din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în funcţie de fertilitatea
solului (C. VASILICĂ, 1991).
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în
două reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).
La Timişoara s-a obţinut prin fertilizare un spor de producţie de 15,4
q/ha, la Inand, pe un sol brun roşcat podzolit sporul de producţie a fost de 6,2
q/ha, iar pe nisipurile de la Valea lui Mihai sporul s-a ridicat la 12 q/ha.
Lucrările solului
Pentru triticale se execută aceleaşi lucrări de bază şi de pregătire a
patului germinativ ca şi la grâu.
Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. Înaintea
semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de
toamnă.
Epoca de semănat este între 15 septembrie şi 1 octombrie în zonele
mai reci (colinare) ale ţării şi 1 – 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi
vestul ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea
semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte
negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.
Densitatea de semănat este cuprinsă între 400 – 500 boabe
germinabile/m2. cantitatea de sămânţă este de 230 – 280 kg/ha.
Distanţa între rânduri 12,5 cm, iar adâncimea de semănat este de 5 – 8
cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se execută lucrări de îngrijire
similare cu cele prezentate la cultura grâului.
Combaterea buruienilor. Soiurile de triticale cultivate sunt în general mai
puţin sensibile decât grâul la efectul fitotoxic ce se manifestă la aplicarea
greşită a erbicidelor.
Din această cauză este foarte important şă se respecte dozele de
aplicare a erbicidelor, conform recomandărilor de la grâu, dar la doze reduse
cu maximum 25%.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se vor lua aceleaşi
măsuri ca la cultura grâului.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în
toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 – 400 m3 apă la ha), iar în
timpul vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50%
al I.U.A. (cu 1 – 2 udări, folosind 500 – 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice
pentru apă).
Recoltarea
Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu
se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi.
Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi anii ploioşi), se
41
recoltează înainte ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16% (L.S. MUNTEANU
şi colab., 2001).
1.Care sunt cerinţele orzului şi orzoaicei faţă de calitatea

seminţelor pentru semănat ?
Sămânţa trebuie să aibe puritatea peste 97 %, germinaţia peste 90 %

şi MMB ridicată.
Seminţele destinate semănatului trebuie să aparţină unui soi
recomandat pentru zona de cultură și pentru destinația recoltei, să fie din
categoria biologică Bază, C1 sau C2 și să fie certificată.
2. Faţă de grâu orzul este mai pretenţios sau nu în ceea ce

priveşte pregătirea solului ?
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, lucrările solului sunt similare cu cele

de la grâul de toamnă, avându-se însă în vedere, pretenţiile mai ridicate ale
orzului în ceea ce priveşte calitatea patului germinativ, datorită puterii de
străbatere mai reduse, ca urmare a încolţirii bipolare a boabelor.
1. Care sunt plantele foarte bune, bune şi rele premergătoare pentru

orz şi orzoaică?
2. Care sunt dozele de îngrăşăminte recomandate pentru orz,
orzoaică, când le aplicăm şi în funcţie de care factori le stabiliţi?
3. În ce perioadă este cel mai intens ritmul de absorbţie a elementelor
nutritive ?
4. În ce situaţie dozele de substanţe nutritive recomandate la
orzoaica de primăvară sunt mai mari ?
5. În cazul unui semănat prea timpuriu sau prea târziu care sunt
efectele?
6. Este necesară irigarea la orz ? Care este cea mai frecventă ?
7. Cum trebuie să fie dozele de îngrășăminte chimice la triticale ?
8. Epoca de semănat la triticale este identică cu cea de la grâu sau
nu ?
42
PORUMBUL- IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie: Porumb-tehnologia de cultivare
Rezumat
Prin lucrările solului se urmăreşte acumularea de rezerve cât mai mari
de apă în sol. Sămânţa folosită la semănat trebuie să îndeplinească anumiţi
indici de calitate şi să fie tratată împotriva agenţilor patogeni din sol.
Semănatul porumbului începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la
temperaturile scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Caracteristicile hibridului luate în considerare la semănat sunt: înălţimea
plantelor, numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la
frângere şi cădere. Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea porumbului poate fi făcută sub formă de ştiuleţi sau sub
formă de boabe. Porumbul se recoltează la coacerea deplină, când boabele
au sub 30% umiditate.

Importanţa
Porumbul este una dintre cele mai importante plante cultivate pe glob.
Extinderea pe care o are se datorează atât valorii sale alimentare, cât
şi unor particularităţi agrofitotehnice ale culturii, dintre care amintim: potenţialul
ridicat de producţie, posibilitatea mecanizării integrale a culturii, valorificarea
bună a îngrăşămintelor şi apei de irigaţie, nu este pretenţios faţă de planta
premergătoare, iar la rândul său este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor.
Din endospermul boabelor, prin măcinare, se obţine făina (mălaiul),
care poate fi utilizată în hrana oamenilor ca atare sau este folosită pentru
obţinerea fulgilor de porumb, biscuiţilor, alimentelor pentru copii, produse de
cofetărie, etc. Din embrionii de porumb se obţine uleiul, utilizat direct în
preparate culinare sau în industria margarinei.
Turtele de embrioni au o valoare nutritivă ridicată fiind bogate în
proteine, vitamine, enzime.
Boabele de porumb sunt folosite în industria spirtului, amidonului,
glucozei şi pentru obţinerea de sirop, dextrină, acid lactic, acid acetic, etc.
43
Din 100 kg boabe porumb, se pot obţine unul din următoarele produse:
77 kg făină de porumb; 63 kg amidon; 71 kg glucoză; 44 l alcool; iar din
embrioni rezultă 1,8-2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (V. Velican, citat de L. S. Muntean,
1995).
Principala utilizare a porumbului este în hrana animalelor (circa 72% din
producţia mondială). Un kg de porumb asigură 1,2 - 1,3 unităţi nutritive şi 70 -
80 g proteină digestibilă.
Planta întreagă este folosită sub formă de siloz sau masă verde în
hrana bovinelor. Tulpinile (cocenii, tuleii) sunt utilizate ca nutreţ fibros în hrana
rumegătoarelor.
Pănuşile sunt folosite pentru împletituri.
Tulpinile şi ciocălăii se folosesc în industria celulozei şi hârtiei.
Sistematică şi soiuri
Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia
Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi).
În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia
Zea mays cuprinde mai multe convarietăţi:
 Zea mays L conv. indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris
Koerva), porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară
rotundiformă.
 Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn
porumbul dinte de cal, cu boabe mari, care în zona coronară
prezintă o adâncitură.
 Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma
Koern), are caracter e intermediare între Zea mays dentiformis şi
Zea mays indurata.
 Zea mays conv. everta Sturt., porumbul de floricele, are
boabele mici, rotunjite sau rostrate, lucioase. Endospermul este
aproape în totalitate cornos, doar o mică zonă în jurul embrionului
este amidonoasă.
 Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat),
porumbul zaharat, cu boabe zbârcite şi sticloase.
 Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu
boabe mari, rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant
şi foarte puţin endosperm cornos, în zona coronară.
 Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea
inferioară a boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă.
 Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos,
opac, cu aspect ceros; în loc de amidon conţine eritrodextrină.
 Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat
care, după Grebenscikov (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea
mays hirta, Zea mays - japonica etc.).
Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea
paleelor.
Hibrizii de porumb sunt obţinuţi pe baza liniilor consangvinizate.
Ei pot fi:
a. hibrizi simpli (HS), se obţin din două linii consangvinizate;
44
b. hibrizi dubli (HD), se obţin din doi hibrizi simpli şi
c. hibrizi triliniari (HT), se obţin dintr-o linie consangvinizată şi un
hibrid simplu.
După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: 13,5%
apă; 10,0% proteine; 70,7% glucide (din care amidon 61,0%); 4,0% grăsimi;
1,4% săruri minerale; 0,4% substanţe organice acide.
Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%).
Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se
depune în endosperm, 1,3% în embrion şi 0,7% în pericarp. Proteinele, în
proporţie de 15 – 18%, conţin 45% prolamine (predominantă fiind zeina), 35%
glutenine şi 20% globuline. Din totalul proteinelor, 73,1% se acumulează în
endosperm, 23,9% în embrion şi 2,2% în pericarp. Boabele conţin vitaminele
B1, B2 E şi PP în proporţie mai mare, provitamina A (la varietăţile cu boabe
galbene); vitamina C lipseşte. Compoziţia chimică este mult influenţată de
hibrid (soi), condiţiile de vegetaţie şi tehnologia aplicată.
Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în
primele 2 - 3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3
- 7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de
noduri subterane variază, în funcţie de perioada de vegetaţie, între 6 - 10. Din
fiecare nod se formează 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini adventive permanente.
Din nodurile 2 - 7 de la suprafaţă, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol:
ancorare şi absorbţie.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de
până la 2,5 m, iar lateral, de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb
„explorează" circa 6 m3 de sol.
Tulpina este formată din 7 – 15 (21) internoduri pline cu măduvă, care
totalizează o înălţime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii
este corelată cu perioada de vegetaţie, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60
mm la mijloc şi 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează
lăstari denumiţi copili.
Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile
ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Prezenţa celulelor buliforme din
epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de
secetă, proces prin care planta îşi măreşte rezistenta la secetă. Indicele
suprafeţei foliare la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile
neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafaţa foliară atinge valori
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile
mascule sunt grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele
femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult
îngroşat), protejate de frunze modificate (pănuşi) situate la subsuoara
frunzelor.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile
înaintea maturării ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate să depăşească
chiar 10 zile, determinând creşterea procentului de plante sterile.
45
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi
purtaţi de vânt până la 1 km distanţă.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 10%;
endospermul 80 - 87%, iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 – 1.100
g, frecvent 200 - 400 g, iar MH este de 72 - 88 kg.
Relaţiile plantă –factorii de vegetaţie, zonarea culturii,
Cerințele față de temperatură
Cerințele termice ale porumbului sunt ridicate pe tot parcursul perioadei
de vegetație. Este o plantă termofilă.
Temperatura minimă de germinație este de 8-100C. La temperaturi mai
scăzute are loc putrezirea boabelor “termenul de clocire” al boabelor. În
prezent au fost obținuți hibrizi de porumb care au temperatura minimă de
germinație de 6-70C. Acest lucru permite ca aceşti hibrizi să poată fi semănaţi
mai timpuriu.
De la răsărit și până la frunza a treia, creșterea este condiționată de
temperatură. Sub 4-50C creșterea încetează, iar sub -40C planta este distrusă
după răsărire, la temperaturi mai scăzute şi un pH al solului mai acid apare
fenomenul de fitotoxicitate. .
În bune condiții se desfășoară creșterea porumbului dacă în cursul luni
mai temperaturile nu coboară sub 130C, iar în luna iulie și luna august nu scad
sub 180C.
Cele mai favorabile temperaturi pentru creștere sunt de 24-300C.
Înflorirea este o perioadă critică, când temperatura trebuie să fie de 18-
240C. La temperaturi de 28-300C scade viabilitatea polenului.
Fenomenul se accentuează în condiţiile în care temperaturile sunt
însoţite de umiditatea atmosferică scăzută.
Până la apariția paniculului temperaturile necesare sunt în creștere, iar
de la apariția paniculului și până la fecundare sunt favorabile temperaturile de
20-220 C.
În fazele de formare și coacere a boabelor temperatura minimă este de
17-19 C, la temperaturi de peste 300C se produce șiștăvirea boabelor,
0
producţia scade şi se reduce calitatea. Hibrizi cultivați la noi în țară pe întreaga

perioadă de vegetaţie au un necesar termic de 1800-28000C.
Cerințele față de umiditate
Porumbul este rezistent la secetă în prima parte a vegetației. Cerințele
sunt mari în iulie și august, când o plantă de porumb consumă 2-4 l apă zilnic.
Perioada critică la porumb pentru apă durează în jur de 50 de zile se
situează în lunile iunie și august, când consumul de apă se ridică la 68-74%
din totalul necesar pentru întreaga perioadă de vegetație (înaintea apariției
paniculelor și până la maturitatea în lapte) .
Cerințele față de lumină
Porumbul fiind o plantă de zi scurtă, crește bine la lumină intensă. Nu
suportă umbrirea, porumbul este o cultură de câmp deschis bine luminat.
Cerințele față de sol
Cele mai bune rezultate se obțin pe solurile cu volum edafic mare,
fertile, cu texturi mijlocii(luto-nisipoase, lutoase sau luto-argiloase) care
asigură formarea unui sistem radicular profund și deci care asigură plantei
apă și elemente nutritive necesare. Cele mai bune recolte se obțin pe solurile
texturi lutoase și luto-nisipoase, cu o asigurare de 3-5% humus, peste 8 mg
46
P2O5AL, peste 20mg K2O4/100kg sol, gradul de saturație 75-100% și reacție
slab acidă până la moderat alcalină ( pH 6,2-7,8).
Zonele ecologice de cultură

Zona I cuprinde areale cu constanta termică 1.400 - 1.600C: câmpia
din sudul ţării, Dobrogea, Câmpia de Vest. (jud. Timiş, Arad, Bihor). În această
zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi tardivi, care
să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II a, în care constanta termică are valori cuprinse între 1.200 -
1.400C, se întinde în Moldova, dealurile din sud şi vest, Câmpia de Vest (la
nord de Oradea). În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care
nu vor depăşi 20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III a se întinde pe areale unde constanta termică are valori
cuprinse între 800 - 1.200C. Aici intră zonele submontane ale Carpaţilor
Meridionali şi Orientali, Depresiunea Maramureşului şi Podişul Transilvaniei.
În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din suprafaţa
cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.
Rotaţia
Porumbul este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare şi poate fi
cultivat mai mulţi ani în monocultură.
Rezultatele sunt însă influenţate de planta premergătoare. Astfel, cele
mai bune premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe şi furajele anuale
sau perene (mazărea, lucerna, trifoiul, soia, etc.).
Bune premergătoare sunt şi cerealele păioase, inul, cânepa, cartoful,
sfecla, floarea-soarelui şi tutunul (C. Vasilică, 1991).
Nu sunt recomandate ca premergătoare sorgul, iarba de Sudan şi
meiul. Porumbul suportă monocultura mai mulţi ani, cu condiţia aplicării unei
tehnologii corecte, în special în ceea ce priveşte fertilizarea, combaterea
buruienilor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Pe terenurile în pantă cultivarea porumbului în monocultură duce la
creşterea eroziunii solului, astfel încât în aceste zone ponderea porumbului în
structura culturilor se va reduce pe măsura creşterii pantei terenului.
Fertilizarea
Porumbul este o mare consumatoare de substanţe nutritive.
Consumul specific pentru 100 kg boabe şi producţia secundară aferentă
este de 1,8 - 2,8 kg N, 0,86 - 1,4 kg P2O5 şi 2,4 - 3,6 kg K2O, limitele minime
se înregistrează la nivelul unor producţii mari iar cele maxime în cazul unor
producţii mici la unitatea de suprafaţă.
Azotul este elementul care influenţează cel mai puternic producţia de
porumb. O aprovizionare bună cu azot determină o creştere viguroasă şi
rapidă a plantelor, un ritm de dezvoltare normal, realizarea unei mari suprafeţe
foliare (L. S. Muntean, 1995).
Insuficienţa azotului încetineşte creşterea plantelor, reduce suprafaţa
foliară, coloritul frunzelor fiind pal sau verde-gălbui. Fenomenul apare mai întâi
la baza plantei de unde trece spre frunzele superioare.
Carenţa de azot se recunoaşte prin necroza frunzei în formă de V, cu
vârful îndreptat spre baza frunzei. Necrozarea începe de la vârful frunzei şi
progresează spre baza ei. Carenţa azotului duce la scăderea producţiei cu
până la 70 % (Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1989).
47
Nefavorabil este şi excesul de azot care determină o masă vegetativă
bogată, ceea ce duce la consum mare de apă, scăzând rezistenţa la secetă.
Fosforul influenţează favorabil procesul de fructificare şi creşterea
normală a plantelor. Insuficienţa fosforului duce la o creştere lentă a rădăcinii
şi părţii aeriene a tinerelor plante.
Carenţa se manifestă în special în primele faze de creştere când
rădăcinile au o capacitate redusă de descompunere şi absorbţie a compuşilor
cu fosfor din sol. Fenomenul este mai frecvent în anii cu primăveri reci şi în
cazul unor terenuri tasate, unde conţinutul în aer al solului este deficitar. Pentru
prevenirea acestor neajunsuri este necesar să se asigure fosfor uşor solubil
din îngrăşăminte.
Potasiul determină creşterea rezistenţei plantelor la secetă, boli şi
cădere.
Insuficienţa potasiului duce la reducerea lungimii internodurilor, plantele
capătă aspect de tufă. Îngălbenirea frunzelor şi ofilirea lor este caracteristică
fiind cunoscută sub numele de „opăreala frunzelor”.
Insuficienţa potasiului are efecte nefavorabile asupra regimului hidric al
plantelor datorită reducerii masei de rădăcini cu 12 - 40% (Boeriu, 1970, citat
de L. S. Muntean, 1995).
Fertilizarea chimică.
Porumbul reacţionează puternic la fertilizarea chimică.
Pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor duce la sporuri
semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile
luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se ţine cont de: tipul de sol, nivelul
producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor,
hibridul cultivat, planta premergătoare.
După leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25-40
kg/ha, după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb dozele se măresc cu 15-30
kg/ha. În funcţie de precipitaţiile din sezonul rece (octombrie-februarie) doza
creşte sau scade cu 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste, respectiv sub
media multianuală.
Dacă se aplică gunoi de grajd, doza se reduce cu 2 kg pentru fiecare
tonă, iar dacă gunoiul de grajd s-a administrat plantei premergătoare
reducerea este de 1 kg/tona de gunoi de grajd. Este recomandat ca azotul să
se aplice la pregătirea patului germinativ.
Pe solurile uşoare se recomandă fracţionarea dozei, respectiv 2/3 din
doză la pregătirea patului germinativ şi 1/3 la praşila a doua.
Fertilizarea „starter”, odată cu semănatul, asigură o creştere mai
viguroasă şi uniformă a plantelor încă de la începutul vegetaţiei. În acest caz
pe semănătoare se vor monta fertilizatoare, alt căror brăzdare vor plasa
îngrăşămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat şi la 5 - 6 cm sub
sămânţă. Întrucât în fazele iniţiale de creştere porumbul are o capacitate
redusă de utilizare a compuşilor cu fosfor din sol, se recomandă ca
îngrăşămintele aplicate să conţină în proporţie mai ridicată fosfor.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează sub arătura de
bază. Dacă aceste elemente le avem în îngrăşăminte complexe N:P:K acestea
se aplică înainte de semănat, la pregătirea patului germinativ.
48
De asemenea, se administrează ca starter conform celor arătate la
fertilizarea cu azot.
Fertilizarea organică dă bune rezultate pe toate tipurile de sol.
Lucrările solului
Prin lucrările solului trebuiesc realizate următoarele obiective:
- obţinerea unui strat de sol afânat în profunzime şi mărunţit la
suprafaţă;
- înmagazinarea şi păstrarea unei cantităţi cât mai mari de apă în sol;
- intensificarea activităţii biologice;
- reducerea gradului de îmburuienare a solului;
- nivelarea terenului;
- reducerea eroziunii pe terenurile în pantă;
- eliminarea excesului de apă pe solurile grele, ş.a.
Arătura se va face imediat după recoltarea plantei premergătoare.
Adâncimea arăturii diferă în funcţie de tipul de sol şi este cuprinsă între
20 şi 30 cm. Pe solurile uşoare sau cu strat arabil subţire, adâncimea va fi de
20 - 25 cm, iar pe solurile normale sau grele va fi de 25 - 30 cm.
Rezultatele experimentale relevă că, în cadrul acestor limite, pe solurile
normale (cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate, aluviuni) nu se
înregistrează diferenţe de recoltă între arătura la 20 cm şi respectiv la 30 cm.
În acest caz, se va ţine cont de adâncimea arăturii efectuate la planta
premergătoare.
Pe solurile grele, însă, porumbul reacţionează favorabil la arăturile
adânci, în aceste condiţii recomandându-se şi o afânare adâncă la 50 - 70 cm,
o dată la 4 ani.
Pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul
curbelor de nivel, care favorizează infiltrarea apei în sol şi împiedicând astfel
scurgerea ei la suprafaţă.
Până în toamnă arăturile de vară se menţin afânate şi curate de buruieni
prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri.
În primăvară, dacă terenul este nivelat, fără resturi vegetale
neîncorporate, fără buruieni, patul germinativ se pregăteşte prin 1-2 lucrări cu
combinatorul.
Dacă terenul este denivelat, cu resturi vegetale neîncorporate,
îmburuienat sau foarte tasat patul germinativ se va pregăti prin 1 - 2 lucrări cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Şi în acest caz este de preferat
ca ultima lucrare să se efectueze cu combinatorul perpendicular pe direcţia pe
care se va semăna.
Trebuie reţinut faptul că prin lucrările cu grapa cu discuri se pierde apă
din sol ca urmare a întoarcerii stratului de sol pe adâncimea de lucru, fapt ce
determină, în zonele mai secetoase, o răsărire neuniformă. De aceea se va
apela la grapa cu discuri doar în situaţiile bine motivate enumerate anterior.
Adâncimea de pregătire a patului germinativ va fi cea de semănat, adică
5-8 cm.
Sistemul de lucrări minime „minimum tillage” din lipsă de utilaje
specifice se practică pe suprafeţe mici în ţara noastră cu toate că asigură
importante avantaje economice.
49
În aceste sistem toate lucrările (fertilizat, arat, pregătirea patului
germinativ, erbicidat, semănat) se fac prin una sau două treceri, reducându-se
şi tasarea solului.
Un alt sistem este „no tillage”, care presupune semănatul direct în
mirişte.
În acest sistem solul este prelucrat doar în zona rândurilor, făcând
posibil semănatul.
Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea minimă de 98%
şi germinaţia minimă de 90%, să provină din culturi certificate.
Împotriva patogenilor aflați în zona rizosferei din sol (Fusarium,
Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se
tratează cu: Merpased 48 FS 2l/t, Semnal 500FS 3,5 l/t, Rancona 450 FS
0,056 l/t-Sursa Codexul, 2015.
Acest tratament previne şi fenomenul de "clocire a seminţelor" în sol.
Pentru Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc. tratarea semințelor se
realizează cu Signal 2l/t, Sonido 400 FS 0,125/ 50000 semințe, Force 20 CS
2l/t-Sursa Codexul, 2015.
Perioada de semănat. Calendaristic, porumbul se seamănă între 1 - 20
aprilie în zona de câmpie şi între 15-30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul în epoca optimă asigură umiditatea necesară germinării, iar
încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Se consideră că, pentru fiecare
zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a
stigmatelor, reducându-se în acest fel perioada de vegetaţie.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării,
iar încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la
răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se
reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se
prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în
creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol.
Întârzierea semănatului duce de asemenea la pierderi de producţie,
deoarece se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este
împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai
mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de
boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile
scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea
densităţii sunt: hibridul cultivat, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate şi
umiditatea solului la desprimăvărare şi regimul hidric din cursul perioadei de
vegetaţie tabelul 4.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi
cădere.
50
Tabelul 4.
Densitatea la recoltare (mii plante/ha)
în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi tipul de cultură
Densitatea la maturitate Culturi neirigate (mii plante/ha) Culturi irigate (rnii plante/ha)
45-60 65-70
Hibrizi timpurii Hibrizi
40-55 60-65
mijlocii Hibrizi târzii
40-50 60-65
Hibrizii timpurii cu talia mai joasă şi un număr de frunze mai mic se vor
cultiva cu densitate mai mare comparativ cu hibrizii târzii.
Rezerva de apă din sol şi regimul pluviometric al zonei influenţează într-
o măsură importantă desimea.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea la
semănat se reduce cu 3 - 5.000 plante/ha, iar în condiţiile de irigare desimea
va creşte cu 10 - 15.000 plante/ha.
Densităţile pe terenurile fertile şi în condiţiile unei fertilizări
corespunzătoare vor fi mai mari decât pe solurile sărace şi în lipsa fertilizării.
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15-30 kg, în funcţie de
puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare,
la semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând
pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire - recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
În regiunile mai umede, cu soluri grele se seamănă la adâncimea de 5
- 6 cm.
În regiunile mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de
semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de
semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC.
Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea buruienilor, bolilor
şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor. Din sporul total de recoltă care se realizează
la porumb prin diferite metode fitotehnice, 26 % revine combaterii buruienilor,
20% îngrăşămintelor şi 10% densităţii (Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1989).
Cuantumul pierderilor de recoltă la porumb datorate îmburuienării,
conform rezultatelor de la 15 staţiuni experimentale din ţara noastră, reprezintă
30 - 90% din recoltă, respectiv 3.000 - 7.000 kg/ha (I. Borcean şi colab., 1997).
Combaterea buruienilor trebuie să se facă într-o concepţie integrată
utilizând în primul rând metodele agrotehnice (rotaţia culturilor, lucrările solului,
lucrările mecanice de întreţinere).
Dar o combatere eficientă nu se poate face fără utilizarea erbicidelor.
Alegerea erbicidelor trebuie să se bazeze pe speciile de buruieni dominante,
asolamentul în care se încadrează cultura, conţinutul solului în humus.
Combaterea buruienilor se poate face numai prin lucrări mecanice şi
manuale, numai cu ajutorul erbicidelor sau combinat.
51
Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor presupune un volum
mare de lucrări mecanice şi manuale.
Dacă după semănat solul formează crustă şi apar buruieni se execută
o lucrare cu grapa cu colţi reglabili la 4-6 zile de la semănat, perpendicular pe
direcţia rândurilor, colţii grapei vor fi ridicaţi, eventual orientaţi uşor spre înapoi
pentru a nu vătăma germenii de porumb.
Dacă nu s-a făcut această lucrare după răsăritul porumbului când
plantele au una sau două frunze se execută o lucrare cu grapa cu colţi reglabili
perpendicular pe direcţia rândurilor. Lucrarea se face după amiaza când
plantele sunt mai puţin turgescente.
Când plantele au 4-5 frunze, se lucrează cu sapa rotativă cu viteza
maximă a tractorului.
După această lucrare se execută prima praşilă mecanică la adâncimea
de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/h.
Praşila a doua se face după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu
viteza de 8 - 10 km/h.
După alte două săptămâni se execută a treia praşilă mecanică la 5-6
cm adâncime cu viteza de 10 - 12 km/h.
După primele două praşile mecanice se execută două praşile manuale
pe rând.
În cazul combaterii combinate, mecanice şi chimice a buruienilor,
numărul lucrărilor se reduce la două praşile mecanice şi eventual o praşilă
manuală de corecţie pe rând.
Combaterea dăunătorilor în cursul vegetaţiei apare necesară când nu
s-a făcut tratamentul la sămânţă.
Răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis) atacă plantele la răsărire
retezându-le sub nivelul solului. Se combate prin tratamente cu Decis Mega
50EW 0,15l/ha, Mospilan 20 SP/SG 0,1 kg/ha, Forza 0,3 kg/ha.
Cele mai importante boli din cultura porumbului sunt fuzarioza
(Fusarium spp.), pătarea şi uscarea frunzelor (Helminthosporium), putrezirea
bacteriană a tulpinii (Erwinia corotovora), tăciunele (Ustilago maydis). Se
combat prin măsuri agrofitotehnice: rotaţia, epoca de semănat, densitatea,
fertilizarea echilibrată
Irigarea. În primăverile cu deficit de umiditate accentuat se face o udare
de răsărire cu 300-400 m3/ha.
În fenofazele critice pentru apă, prin udare trebuie să se asigure
menţinerea apei în solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50 % din IUA.
Normele de udare sunt cuprinse între 400-800 m3/ha.
Recoltarea
Recoltarea porumbului poate să înceapă când boabele au o umiditate
mai mica de 30%.
Recoltatul mecanizat sub formă de ştiuleţi se realizează cu combine
autopropulsate (C 6 P), tractate (C 3 P) sau cu combinele pentru cereale
păioase echipate cu culegător de ştiuleţi (C 14 + CS 6 M).
Recoltatul mecanizat sub formă de ştiuleţi se face când umiditatea
boabelor este de 30 % şi se va termina când umiditatea scade la 24-26 %,
întrucât cresc pierderile prin scuturarea boab Combinele C 6 P depănuşează
ştiuleţii într-o proporţie de peste 90 % şi în acelaşi timp toacă tulpinile pe care
52
le încarcă într-o remorcă ce se deplasează paralel cu combina. Combina C 3
P nu depănuşează ştiuleţii, dar toacă tulpinile, eliberând terenul.
Recoltatul mecanizat sub formă de boabe se desfășoară când
umiditatea boabelor este situată între 25-16 %, cu combine C 14 echipate cu
treier (CS 6 M + TT) sau cu echipament de recoltare integrală (RI). Pentru
păstrare boabele trebuiesc aduse la o umiditate de sub 15 %.
Recoltarea manuală se face în ştiuleţi depănuşaţi.
Eliberarea terenului se face apoi prin tăierea tulpinilor cu secera şi legarea lor
în snopi.
1.Care este principalul criteriu de zonare al porumbului si câte
zone de cultură sunt?
Constanta termică este principalul criteriu de zonare în cultura
porumbului, care se obţine prin însumarea temperaturilor mai mari de 10°C pe
întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp,
s-au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active
cuprinse între 1400 şi 600°C.
Zona a II - a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active
cuprinse între 1200 - 1400°C
Zona a III a: a cărei constantă termică este cuprinsă între 800 - 1200C.
2. Porumbul poate fi cultivat în monocultură ?
Porumbul suportă monocultura mai mulţi ani, cu condiţia aplicării unei
tehnologii corecte, în special în ceea ce priveşte fertilizarea, combaterea
buruienilor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
3.Care sunt factorii obligatorii de care trebuie ţinut seama la

stabilirea densităţii?
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea
densităţii sunt: hibridul cultivat, fertilitatea solului, îngrăşămintele aplicate şi
umiditatea solului la desprimăvărare şi regimul hidric din cursul perioadei de
vegetaţie.
4.Care este cel mai periculos dăunător al porumbului ?

Cel mai periculos dăunător al porumbului este Tanymecus dilaticollis.
53
1. Prezentaţi compoziţia chimică a bobului de porumb.

2. Clasificaţi hibrizii de porumb după perioada de vegetaţie.
3. Care este principalul inconvenient al rotaţiei porumb grâu ?
4. Care este elementul care influenţează cel mai puternic producţia
de porumb ?
5. Cum se recunoaşte carenţa de azot şi fosfor ?
6. De ce se ţine cont la stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice ?
7. Care sunt obiectivele ce trebuiesc realizare prin lucrările solului ?
8. Descrieţi avantajele sistemul de lucrări „minimum tillage”şi „no
tillage”.
9. Ce tratamente se fac la sămânţă înainte de semănat şi împotriva
cui ?
10. Cum şi când efectuaţi semănatul la porumb?
11. De ce trebuie să ţinem cont la stabilirea densităţii de semănat ?
12. Cum combateţi buruienile din cultura de porumb?
13. Descrieţi metodele de recoltare ale porumbului.
54
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE- MAZĂREA, FASOLEA,

IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE, SISTEMATICĂ,COMPOZIŢIA
CHIMICĂ, PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE RELAŢIILE
PLANTĂ –FACTORII DE VEGETAŢIE, ZONAREA CULTURII,
TEHNOLOGIA CULTURII.
Cuvinte cheie: caractere generale la leguminoase
Rezumat
Plantele din această grupă au ca produs principal boabele bogate în
proteină. În această grupă sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, fasoliţa,
lintea, bobul, năutul, latirul, lupin şi arahidele.
Particularitatea economică cea mai importantă a acestui grup de plante
o constituie conţinutul ridicat al boabelor în substanţe proteice.
Mazărea a fost folosită încă din epoca de piatră. Dată fiind originea
dacică a cuvântului "mazăre'' se presupune că ea a fost cultivată în grădini de
aceştia înainte de venirea romanilor care o denumeau „pisum”. Mazărea are
utilizări multiple: boabele verzi şi mature, sunt apreciate datorită valorii
alimentare ridicate şi a însuşirilor gustative, fiind folosite în prepararea
diferitelor reţete culinare. Mazărea se caracterizează printr-un conţinut ridicat
de substanţe proteice şi glucide.

Importanţa
În Asia şi Europa Centrală, mazărea a fost folosită încă din epoca de
piatră. A fost cultivată în Bazinul Mediteranean de greci şi romani, spre nord
fiind răspândită în sec. VI - VIII e.n. de slavi.
Dată fiind originea dacică a cuvântului "mazăre'' se presupune că ea a
fost cultivată în grădini de aceştia înainte de venirea romanilor care o
denumeau „pisum”.
Mazărea are utilizări multiple: boabele verzi şi mature, sunt apreciate
datorită valorii alimentare ridicate şi a însuşirilor gustative, fiind folosite în
prepararea diferitelor reţete culinare. Făina, obţinută din boabele uscate şi
decorticate, este folosită la prepararea supelor, piureului. În amestec (5 - 10%)
cu făina de grâu dă o pâine gustoasă cu o valoare alimentară superioară (L.
S. Muntean, 1995). În furajare se utilizează sub formă de borceag în stare
verde sau fân, ca nutreţ concentrat, sub formă de uruială, cât şi resturile de la
55
decorticare (cojile şi părţile de embrion), reprezentând 5-8 % din materialul
prelucrat. Tecile de mazăre şi tulpinile, rezultate în urma folosirii mazării pentru
industria conservelor reprezintă un nutreţ valoros, care se utilizează ca atare
sau însilozat cu alte produse grosiere, iar vrejii, obţinuţi după treierat se
utilizează în hrana oilor, conţinând de 3 ori mai multe substanţe proteice
digestibile, comparative cu paiele de ovăz.
Boabele de mazăre măcinate intră în alcătuirea furajelor combinate,
sporindu-le conţinutul în proteină.
Tecile şi tulpinile rămase după treierat constituie un furaj valoros, în
special pentru oi, având un conţinut de 8 - 10% proteine.
Din punct de vedere agrofitotehnic, mazărea are o deosebită
importanţă, fiind o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
Ea părăseşte terenul devreme, lăsându-l îmbogăţit în azot, curat de
buruieni, reavăn.
După mazăre se poate semăna o cultură succesivă.
Răspândire
Mazărea se cultivă preponderent între 40 - 50o latitudine nordică. În
România suprafeţele cultivate cu mazăre au fluctuat foarte mult în ultima
jumătate de secol.
Sistematică şi soiuri
Mazărea face parte din tribul Vicieae, genul Pisum Tourn. Speciile de
mazăre, după JUKOVSKI (1950), se împarte în două secţii:
-secţia Alophotroes Jaub. şi Sp. cuprinde forme multianuale, aparţinând
aici P. formosum (Stev) Boiss şi P. aucheri Jaub şi Sp.,
-secţia Lophotropes Jaub. şi Sp. cuprinde forme anuale. Din această
secţie, pe lângă speciile cultivate, P. sativum L., P.arvense L., şi P.abzssinicum
Braun, cultivată în Abisinia până la altitudinea de 2.000 m, mai fac parte
P.humile Boiss, P.fulvum Sibith şi Sm., P.elatius (M.S.) Stev. Ca specie de
origine JUKOVSKI consideră specia P. elatius. Pisum sativum ar fi rezultat în
urma unor încrucişări multiple, sub influenţa condiţiilor variate de mediu. Ea
cuprinde trei subspecii şi anume:
-ssp. asiaticum Gov.
-ssp.transcaucazicum Gov. şi
-ssp.commune Gov., care cuprinde trei ecotipuri: mediteraneum,
occidentale, europeum şi 31 varietăţi,
La noi în ţară se cultivă două specii: Pisum sativum (mazăre comună)
şi Pisum arvense (mazăre furajeră).
Mazărea comună este comestibilă, cultivată ca formă de grădină
(boabe verzi) şi de câmp (boabe uscate).
Talia este cuprinsă între 50-150 cm.
Florile sunt albe, boabele globuloase, netede, de culori deschise.
Stipelele nu au inel violaceu la bază.
Varietăţile speciei Pisum sativum se deosebesc după talia plantei,
culoarea florilor, seminţelor, hilului, etc. tabelul 15.
Mazărea furajeră (P. arvense) are tulpina viguroasă (> 100 cm), la baza
stipelelor se află un inel violaceu, florile au stindardul violaceu, seminţele de
culori închise (brun, cenuşiu, verzui) sunt globulos - muchiate.
56
Mazărea se caracterizează printr-un conţinut ridicat de substanţe
proteice şi glucide.
După V. Velican (1972), compoziţia chimică a boabelor este
următoarea:
- apă 13,2% (6,5 - 22,1%); proteine 22,4% (18,3 - 28,4%); lipide 3%
(0,6 - 5,5%); glucide 52,6% (46,3 - 59,4%); celuloză 6,4% (2,2 - 10,0%);
cenuşă 2,4% (1,8 - 3,9%).
Proteinele din mazăre au un indice de solubilitate în apă de 59 - 74%,
superior proteinelor din grâu.
Principalii aminoacizi din proteinele mazării sunt. arginina (28 - 32%),
lizina (1,2 - 6,2%), tirozina (0,7 - 0,8%), histidina (0,5 - 0,7%), cistina (0,1 -
1,4%) şi triptofanul (0,25%).
Conţinutul în substanţe proteice este mai ridicat la soiurile cu sămânţă
netedă, faţă de cele cu bobul zbârcit.
Conţinutul în proteine este influenţat de soi, condiţiile climatice şi
fertilizare.
Îngrăşămintele pot mări conţinutul în substanţe proteice cu peste 66 %,
iar condiţiile geografice cu peste 13 % (Gh. Bîlteanu, 1969).
Extractivele neazotate sunt formate în special din amidon (50 %).
La soiurile cu bob zbârcit (zaharate), conţinutul în amidon este mai
redus crescând conţinutul în zaharuri (> 7,5%).
Lipidele (0,6 - 5,5 %) conţin cantităţi mari de lecitină (30,46 - 50,24%).
Cenuşa conţine potasiu (48 %), fosfor (38%), magneziu (8%), calciu
(6%) etc.
Boabele conţin cantităţi mari de vitamine (A, B1, B2, C).
Mazărea este o plantă de zi lungă, însă între diferitele ecotipuri există
deosebiri importante în ceea ce priveşte comportarea lor faţă de lungimea zilei.
Durata ciclului vegetativ faţă de 60 - 75 zile la soiurile timpurii şi 120 - 130 la
cele tardive.
Germinează la 1 - 2C, necesitând 95 - 120% apă raportat la masa
seminţei.
Răsărirea este hipogeică.
Rădăcina este pivotantă de tipul II, având un ritm intens de creştere în
primele faze de vegetaţie când depăşeşte partea aeriană, ajunge în sol până
la 1 m.
Pe rădăcină, în special pe ramificaţii, se formează nodozităţi alungite în
urma simbiozei ce o formează cu bacterii din specia Rhizobium
leguminosarum.
Tulpina este cilindrică, fistuloasă, glabră, verde-albăstruie. Este
formată din 10 - 35 internoduri dispuse în zig - zag.
Până la formarea boabelor tulpina este erectă, apoi, sub greutatea
păstăilor, se culcă, ţesuturile mecanice de susţinere fiind slab dezvoltate.
La tipul „afila” plantele se ancorează între ele astfel se susţin reciproc,
lanul stă în picioare, fapt ce permite o recoltare uşoară având în vedere că s-
au obţinut soiuri la care şi coacerea păstăilor este mai puţin eşalonată. În acest
caz recoltatul se poate face într-o singură fază (direct din lan).
57
Frunzele sunt paripenat compuse cu 2 - 3 perechi de foliole terminate
cu cârcei.
Foliolele sunt de formă ovoidală, au 3 - 5 cm lungime şi 2 - 4 cm lăţime,
uşor pieloase, de culoare verde-albăstrui.
La baza frunzelor se află două stipele mai mari decât foliolele.
La tipul „afila” foliolele sunt transformate în cârcei iar stipelele sunt mari
şi reprezintă locul principal în care se desfăşoară fotosinteza.
Florile sunt dispuse în raceme axilare formate din 2 - 5 flori. Ele apar
începând de la baza plantei spre vârf, primele 4 - 7 etaje de păstăi sunt cele
mai productive. O plantă înfloreşte în 10 - 20 zile.
Polenizarea este autogamă, având loc înainte de deschiderea florii.
Fructul este o păstaie cu 3 - 6 boabe.
Forma păstăii poate fi dreaptă sau curbată.
Păstăile se deschid uşor la maturitate chiar fără să fie atinse, îndeosebi
când alternează ploile cu vremea însorită.
Seminţele (boabele) au formă globuloasă sau globulos-muchiată, sunt
de culori diferite cu MMB între 200-350 g şi MH 75-80 kg.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Mazărea dă bune rezultate în climatul umed şi răcoros. Mazărea este o plantă
de zi lungă, însă între diferite ecotipuri există deosebiri importante în ceea ce
priveşte comportarea lor faţă de lungimea zilei (FEDOTOV,1960 citat de I.
Borcean 2006).
Soiurile cu bob neted germinează la 1- 2oC dar cele cu bob zbârcit
necesită 3 - 4oC. După apariția plantelor la suprafață ele rezistă până la - 4 ....
- 6oC.
Plantele se dezvoltă la temperaturi de 4 - 5oC. Unele biotipuri care se
cultivă ca forme de toamnă rezistă la -12oC şi chiar mai puţin. Datorită acestor
considerente, mazărea se extinde până la 660 latitudine, iar ca altitudine
ajunge până la 1.800-1.900 m.
La înflorit temperaturile optime sunt cuprinse între 15 - 18oC, iar la
coacere între 18 - 20oC.
Mazărea este exigentă faţă de apă impunând pentru germinare 100-
120% apă din greutatea bobului, iar în perioada de vegetaţie lunile mai şi iunie
130 - 140 mm precipitaţii. Deficitul de precipitaţii asociat cu temperaturi ridicate
în această perioadă determină un număr mic de păstăi şi boabe pe plantă
favorizând şi atacul de gărgăriţă.
Consumul de apă este ridicat ajungând în perioada fructificării la un
coeficient de transpiraţie de 1500. Perioada consumului maxim pentru apă
este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului cu două săptămâni şi încă
două săptămâni după înflorit. Rezistenţa la secetă însă variază de la soi la soi.
Nici excesul de umiditate nu este indicat, prelungind mult perioada de
vegetaţie şi favorizând atacul diferitelor boli.
Faţă de sol, mazărea este mai puţin pretenţioasă ca fasolea sau soia,
dar cele mai bune soluri sunt cele fertile, bine aprovizionate cu fosfor şi calciu,
cu pH cuprins între 6,0 - 7,5, cu textură mijlocie, bine structurate, calde.
Solurile nisipoase, cele grele, neaerate şi cele salinizate nu sunt
recomandate.
58
Zonele ecologice
Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest şi o parte a
depresiunii Maramureşului. În aceste zone precipitaţiile sunt bine repartizate
iar în perioada fructificării temperatura nu depăşeşte 20oC, figura 2.5.
Zona favorabilă cuprinde sudul Câmpiei Române, Câmpia
Transilvaniei, Câmpia din nord-vestul ţării.
Şi în zonele mai secetoase din Dobrogea, Bărăgan sau Moldova,
mazărea dă bune rezultate dacă este semănată timpuriu fructificând înainte
de instalarea secetei şi a temperaturilor ridicate, valorificând rezerva de apă
din anotimpul rece
Rotaţia
Bune premergătoare sunt plantele de cultură care eliberează terenul
devreme și îl lasă curat de resturi vegetale. Rezultate remarcabile se obțin
după cereale păioase şi după prăşitoare (porumb, cartofi, sfeclă).
Datorită rezistenţei la efectul remanent al atrazinului, mazărea se cultivă
cu prioritate după porumb, când aceasta a fost erbicidat cu atrazin.
Nu este indicat plasarea culturii de mazăre după alte plante
leguminoase datorită bolilor specifice, iar agrofitotehnic ar fi neraţional, întrucât
efectul ameliorator asupra solului este mult mai bine valorificat de plante din
alte grupe.
”Oboseală a solului” se induce atunci când mazărea este cultivată
repetat pe aceleași sole determinând tulburări de creştere şi dezvoltare. Dă
bune rezultate şi după cânepă sau cereale de toamnă. În cazul utilizării
gunoiului, pentru o mai raţională folosire a substanţelor nutritive, mazărea va
urma în al treilea an după încorporarea îngrăşământului, mai ales pe terenurile
mai fertile.
Mazărea este la rândul ei, o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor. Din considerente tehnologice după mazăre se cultivă cu
prioritate grâu, pentru care este o excelentă premergătoare eliberând solul
devreme, lăsându-l mai bine structurat și mai bine aprovizionat în azot ușor
asimilabil.
După mazăre se poate semăna cu rezultate bune o cultură succesivă.
Fertilizarea
Cu o capacitate mare de solubilizare a substanţelor greu solubile,
mazărea reacţionează excelent atunci când sunt utilizate îngrăşăminte
minerale, deoarece mare parte din cantitate de elementele nutritive se
asimilează într-un interval scurt de timp.
Pentru 100 kg boabe şi masa vegetală aferentă, se consumă
aproximativ 6,25 kg N, 0,75-1,5 kg P2O5, 2,0-3,5 kg K2O şi 3,2 kg calciu.
Până la terminarea înfloritului mazărea consumă 75% din azot, 60% din
fosfor şi 85% din potasiu. Cea mai mare cantitate de azot este asigurată prin
intermediul bacteriilor simbiotice. Dacă plantele au la dispoziţie cantităţi mari
de azot însă, ele nu mai formează nodozităţi (HELLRIGEL, citat de FEDOTOV,
1960).
SIMONA ŞUVEŢI (1999) pe un sol de tip cernoziom cambic freatic
umed Timişoara, a obţinut, în medie pe patru soiuri, pe fond asigurat de P 70K70,
sporul de recoltă prin aplicarea îngrăşămintelor cu azot de 16% cu doza de
N40 şi 23% cu doza de N80, iar pe solul brun luvic din depresiunea Almăjului a
59
înregistrat sporuri de 19% (N40) – 26% (N80). Aceeaşi autoare menţionează că
numărul de nodozităţi s-a redus pe fondul fertilizat cu N80, faţă de cel
determinat în varianta martor (N0), pe ambele tipuri de sol. Administrarea
îngrăşămintelor pe bază de azot se efectuează doar la soluri cu o capacitate
de producție scăzută, unde simbioza nu are efectele dorite fiind puțin eficientă.
Dozele pot fi de 20 - 50 kg/ha N, aplicarea se va face la pregătirea
stratului germinativ.
Fosforul duce la realizarea unor producții ridicate, favorizând formarea
nodozităţiilor şi fixarea azotului ușor asimilabil. Dozele recomandate sunt
cuprinse între 30 - 45 kg/ha P2O5 pe solurile cu o capacitate bună de producție
și poate ajunge până la 65 kg/ha P2O5 pe solurile cu o fertilitate scăzută.
Potasiul este indicat pe solurile cu o capacitate redusă de fertilitate.
Dozele recomandate sunt cuprinse între 40 - 60 kg K2O. Fosforul şi potasiul
se aplică sub lucrarea de bază, când provin din îngrăşăminte minerale simple
și la pregătirea stratului germinativ, când sunt incluse în îngrăşăminte minerale
complexe N:P:K.
Microelementele (molibdenul, borul, magneziul, cobaltul) determină
sporuri de recoltă precum şi o creştere a conţinutului boabelor în proteine.
Microelementele vor fi utilizate fie prin tratament la sămânţă fie
extraradicular.
Lucrările solului
Arătura se efectuează după o mărunţire prealabilă a resturilor vegetale
(dezmiriştit) la o adâncime de 18-20 cm.
Este important ca lucrarea de bază (aratul) să fie corect executată
(uniformă, să încorporeze resturile vegetale). Obligatoriu până la venirea iernii
lucrarea de bază trebuie să fie prelucrată prin treceri cu grapa cu discuri. În
acest mod se va realizează dezagregarea bolovanilor solului şi nivelarea lui
asigurându-se o uscare uniformă a solului în primăvară.
Stratul germinativ se lucrează cât mai devreme, imediat ce se poate
intra pe teren, printr-o lucrare energică cu combinatorul sau, pe solurile mai
compacte, cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi. Lucrarea arăturii
din toamnă, coparativ cu lucrarea numai în primăvară, aduce sporuri de recoltă
de 4-7 q/ha (BILTEANU,1998 citat de I. Borcean 2006.).
Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 96 - 99% iar germinaţia peste
80%, să aparţină unui soi zonat, să fie nefisurată şi neatacată de gărgăriţă.
Pentru aceasta este necesar de îndepărtat boabele sparte şi cele gărgăriţate,
care pot fi folosite în hrana animalelor.
Sămânţa se tratează împotriva patogenilor din sol (Fusarium ssp.,
Rhizoctonia solani, Peronospora. Pisi) cu fungicide simple APRON XL 350
ES în doză de 1 l/t de semințe.
Tratarea seminţei cu fungicide se face cu două săptămâni înainte de
semănat pentru a diminua efectul nefavorabil al fungicidelor asupra bacteriilor
fixatoare de azot.
Tratarea seminţei cu Nitragin mazăre se face utilizând 4 flacoane pentru
cantitatea de sămânţă semănată la hectar, cu câteva ore înainte de semănat.
Epoca de semănat are o mare importanţă pentru cultura mazării.
Având temperatura minimă de germinaţie de 1- 2oC, mazărea se
seamănă în epoca I, urgenţa I, imediat ce se poate intra în teren.
60
Întârzierea semănatului cu 10 zile reduce producţia cu 20 - 30%, iar o
întârziere de 20 zile determină înjumătăţirea recoltei (D. Ionescu citat de L. S.
Muntean, 1995).
În funcție de condițiile climatice din țara noastră mazărea se poate
semăna începând cu sfârșitul luni februarie-mijlocul luni martie.
Densitatea recomandată este de 110-120 b. g./m2 la soiurile cu talie mijlocie
şi mare şi de 130-160 b. g./m2 la soiurile cu talie mică astfel ca la recoltare să
rămână 100 plante la soiurile cu talie mare şi 120 la soiurile cu talie mică.
Cantitatea de sămânţă variază între 170 şi 300 kg/ha.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 5 şi 8 cm în funcţie de
textura şi aprovizionarea cu apă a solului.
Distanţa între rănduri este de 12,5 cm. Semănatul se face cu
semănătorile SUP.
Combaterea buruienilor se realizează prin respectarea rotaţiei
culturilor, a adâncimii şi epocii de executare a arăturilor, prin plivit şi tratamente
chimice înainte de semănat sau în cursul perioadei de vegetaţie.
Când cultura de mazăre este infestată cu buruieni dicotiledonate anuale
(exclusiv Troscotul, Loboda) şi unele dicotiledonate anuale (Mohor, iarba
bărboasă) se folosesc erbicidele: PULSAR 40 sau LISTEGO (0,75-1,0 l/ha),
IPIRON SC 1,5-2,0 l/ha, BUTOXONE M 40 2,0-2,5 l/ha.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene
(Sorghum halepense din rizomi) se pot aplica erbicide AGIL 100 EC (0,8-1,5
l/ha), LEOPARD 5 EC (0,7 l/ha), SELECT SUPER sau CENTURION PLUS
(1,5-2,0 l/ha).
Combaterea bolilor.
Combaterea bolilor transmisibile prin sămânţă se realizează prin
respectarea rotaţiei de cel puţin trei ani şi folosirea de seminţe provenite din
culturi sănătoase.
În vegetaţie bolile mazării (mana, antracnoza, fusarioza) se combat prin
tratamente cu unul din produsele: ACROBAT MZ 69 WG în doză de 2 kg/ha,
ORTIVA TOP SC în doză de 1,0 l/ha.
Combaterea dăunătorilor.
Cel mai periculos dintre dăunători este gărgăriţa mazării (Bruchus
pisorum). Combaterea se face obişnuit prin două tratamente, unul la înflorire,
iar al doilea după 7-10 zile folosind insecticidul KARIS 10 CS în doză de 0,075
l/ha. Țânțarul florilor de mazăre (Contarinia pisi), molia păstăilor de mazăre
(Cydia nigricana) se combate cu KARIS 10 CS în doză de 0,05-0,075 l/ha,
omida fructificațiilor (Helicoverpa amigera), păduchele verde (Myzus
persicae), tripsul tutunului (Thrips lapaci), buha verzei (Mamestra trassicae)
se combat cu LANNATE 25 WP 1,0 l/t, LANNATE 20 SL 1,25 l/t.
Recoltarea.
Recoltarea este una dintre cele mai anevoioase operaţiuni din
tehnologia mazării. Împrejurarea cea mai potrivit pentru recoltare este faza în
care majoritatea plantelor din lan s-au îngălbenit, 2/3 din păstăi sunt şi ele
galbene, iar boabele s-au întărit. Trebuie evitată recoltarea pe timp de arşiţă,
pentru a nu se produce pierderi de boabe prin scuturare. Recoltarea comportă
două etape: prima tăierea şi uscarea plantelor, iar a doua treierarea. Tăierea
plantelor se realizează mecanizat cu maşinile de recoltat mazăre MRM 2,2M,
61
MRM 2,2M, care rup plantele de la suprafaţa solului. Le separă de restul
lanului şi le aşează pe sol în brazdă continuă cu lăţimea de 1 m.
Treieratul se efectuează la 2-3 zile de la recoltare după ce plantele s-
au uscat bine, cu combina de cereale echipată cu ridicător de brazdă.
Soiurile de tip afila se pot recolta direct cu combina, montându-se la
aparatul de tăiere ridicătoare constituite în acest scop.
Se pot obţine producţii obişnuite de 30 q/ha.
FASOLEA- importanţă, suprafeţe, sistematică,compoziţia chimică,

particularităţi biologice relaţiile plantă –factorii de vegetaţie, zonarea
culturii, tehnologia culturii
Importanţă
Boabele sau păstăile verzi sunt utilizate în alimentaţie direct sau sub
formă conservată.
Datorită conţinutului ridicat în proteine, glucide, vitamine, săruri
minerale, boabele uscate au o valoare nutritivă foarte ridicată. Proteinele din
fasole sunt bogate în aminoacizi importanţi pentru organismul uman (lizină,
triptofan).
Fasolea are şi importanţă medicinală, produsele având proprietăţi
diuretice pentru bolile de ficat, ceaiurile din teci au folosinţă terapeutică.
Vrejii şi tecile sunt un valoros furaj pentru animale, în special pentru
ovine. Fasolea este o foarte bună plantă în asolament, lăsând terenul
îmbogăţit în azot şi părăsindu-l devreme.
Conţinutul boabelor în proteine este cuprins între 17 - 32% (obişnuit 23
- 25%). Substanţele extractive neazotate reprezintă 50,8 - 58%.
Boabele mai conţin lipide (0,8 - 2,8 %), săruri minerale (2,1 - 2,3 %),
celuloză (3,8 -7,9 %).
Aminoacizii esenţiali prezenţi în proporţie mai ridicată sunt: lizină 1,59
g/100 g boabe, triptofanul 0,21 g/100 g boabe, tirozină 0,81 g/100 g valină,
leucină, fenilalanină.
În cadrul substanţelor extractive neazotate, zaharoza reprezintă 3 - 4%,
iar glucoza 4 - 5 %.
Boabele conţin caroten (provitamina A) şi vitamina C.
Răspândirea
În Europa, fasolea a fost adusă în anul 1542, până atunci încă din
antichitate cultivându-se fasoliţa. Fasolea s-a răspândit relativ repede în
Europa începând cu Spania, Italia şi alte ţări mediteraneene.
În ţara noastră, fasolea a fost adusă din Italia la sfârşitul secolului al
XVII -lea, începutul secolului al XVIII -lea.
Evoluţia suprafeţelor cultivate cu fasole pe glob și în Europa este relevă
o creştere însemnată a suprafeţelor pe plan mondial, în timp ce în Europa
suprafaţa cultivată a scăzut accentuat.
Sistematică. Origine. Soiuri
Genul Phaseolus cuprinde specii de origine americană şi asiatică.
Phaseolus vulgaris (L) Savi - fasolea comună, de origine americană, este
cea mai răspândită. După forma boabelor se diferenţiază patru varietăţi:
sphaericus, cu bobul rotund, copressus, cu bobul reniform, având raportul
62
lungime: lăţime: grosime = 1,5:1:0,5 până la 1,5:1:0,4, oblongus, la care
raportul dimensiunilor este aproximativ de 2:1:1 şi ellipticus, cu bobul de formă
eliptică şi raportul de 1,5:1:1. După culoarea seminţelor se deosebesc
următoarele tipuri: punctate (punctatus), pătate (imaculatus), dungate
(zebrinus) şi unicolore, mai ales albe.
Phaseolus multiflorus Wild - fasolea de Spania, este o specie cu
răsărire hipogeică, tulpină urcătoare, flori albe sau roşii. Se cultivă în zona
Mediteraneană.
Este o specie de origine americană.
Phaseolus lunatus L - fasolea de Lima, are forme anuale, bienale sau
perene, păstăile sunt late, comprimate lateral şi conţin 2 - 3 boabe, albe sau
colorate cu dungi radiale. Este o specie de origine americană.
Dintre speciile de origine asiatică: Ph. aureus (Roxb) Piper şi Ph.
angularis (Wild) W. sunt mai importante, cultivate în special în Asia.
În România se cultivă soiurile de fasole comună.
Fasolea are răsărire epigeică (Ph. multiflorus are răsărire hipogeică).
Rădăcina este mai slab dezvoltată decât a altor leguminoase pentru
boabe, marea masă a rădăcinilor găsindu-se în stratul 0 - 25 cm.
Nodozităţiile formate pe rădăcinile de fasole sunt rotunde şi mici.
Tulpina. La formele cu creştere determinată tulpina este erectă,
ramificată, având talia mică (30 - 50 cm).
Formele cu creştere nedeterminată au tulpina volubilă, neramificată,
lungimea ei depăşind uneori 2 - 3 m. Între aceste două tipuri există numeroase
forme intermediare (semivolubile).
Primele două frunze adevărate sunt simple iar următoarele sunt
trifoliate, foliolele sunt cordiforme cu vârful ascuţit.
Frunzele sunt acoperite cu perişori.
Florile sunt grupate câte 2 - 8 în raceme scurte, dispuse la subsoara
frunzelor, sunt de culoare albă, albă-verzuie, roză sau roşie.
Pe plantă înflorirea începe de la bază spre vârf. Durata înfloririi este mai
scurtă la formele oloage (20 zile) ajungând la 60 de zile la formele volubile.
Fecundarea este autogamă, întâlnindu-se cazuri frecvente de
alogamie. Specia Ph. multiflorus este alogamă.
Fructul este o păstaie de formă şi mărimi diferite şi conţin 4 - 7 boabe.
La maturitate păstăile sunt dehiscente.
Seminţele sunt de forme, culori şi mărimi diferite. MMB are valori
cuprinse între 100 şi 700 g, obişnuit între 200 - 400 g. Tegumentul seminal
este greu permeabil pentru apă şi aer, astfel încât se întâlnesc multe seminţe
tari, care răsar cu întârziere.
Fasolea este o plantă termofilă. Temperatura minimă de germinaţie
este de 8 - 10C, iar optimă de 32C. Germenii sunt sensibili la temperaturi
coborâte, fiind distruşi la minus 0,5-1,00C. În cursul vegetaţiei fasolea cere o
climă moderată. Transportul substanţei elaborate din frunze în diferite zone de
creştere se intensifică până la 20oC, după care rămâne constant până la 30oC
şi se diminuiază dacă temperatura depăşeşte acestă limită (HEITT şi
CURTIS,1948 citat de I. Borcean 2006).
63
Pentru germinare boabele absorb multă apă (110 - 120% din masa
bobului uscat).
După răsărire plantele sunt distruse la -1, -2C, chiar şi de brumele
uşoare.
Temperatura minimă pentru înflorire este de 15C, iar pentru maturare
de 18C.
În faza de îmbobocire - înflorire optime sunt temperaturile de 20 - 25C.
La temperaturi prea ridicate 37-40oC, întovărăşite şi de secetă, are loc
fenomenul de cădere a bobocilor florali şi nici fecundarea nu are loc.Fasolea
nu suportă nici schimbările bruşte de temperatură diurnă, care duc la
micşorarea capacităţii de fructificare, exceptându-se speciile Ph. aureus şi
Ph.calcaratus. La arşiţă prezintă rezistenţă ridicată speciile: Ph. acutifolis, Ph.
aureus, Ph. calcaratus, precum şi speciile tropicale şi subtropicale. Suma de
temperatură variază între 1800-2200oC.
Coeficientul de transpiraţie este cuprins între 400 - 750.
Plantele suportă mai bine seceta din sol decât atmosferică, vânturile
uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare putând duce la pierderea
integrală a recoltei.
Umiditatea excesivă prelungeşte perioada de înflorire, stânjeneşte
fecundarea şi favorizează atacul de boli.
Fasolea preferă solurile cu textură mijlocie, afânate, calde şi fertile, cu
pH 6 - 7,5 (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni). Fasolea reuşeşte şi pe soluri
uşor acide, însă aciditatea pronunţată reduce numărul nodozităţilor.
Nu sunt indicate solurile reci, excesiv de umede, acide, nisipoase şi
salinizate.
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest (mai ales Valea
Mureşului, Văile Crişurilor, lunca Timişului) şi luncile Mureşului şi Târnavelor
în Transilvania.
Zona favorabilă cuprinde cea mai mare parte a terenurilor arabile din
ţara noastră. În cadrul acestei zone se pot delimita areale cu grad de
favorabilitate diferit (I şi II), având în vedere fertilitatea solului şi regimul
precipitaţiilor, în special în lunile iunie şi iulie.
1. Mazărea poate fi cultivată după porumb ?

Datorită rezistenţei la efectul remanent al atrazinului, mazărea se cultivă
cu prioritate după porumb, când acesta a fost erbicidat cu atrazin
2. Menționați importanța epoci de semănat la mazăre ?

Având temperatura minimă de germinaţie de 1- 2oC, mazărea se
seamănă în epoca I, urgenţa I, imediat ce se poate intra în teren.Întârzierea
semănatului cu 10 zile reduce producţia cu 20 - 30%, iar o întârziere de 20 zile
determină înjumătăţirea recoltei.
3. Ce specii cuprinde genul Phaseolus?

Genul Phaseolus cuprinde specii de origine americană şi asiatică.
64
1. Ce se întâmplă în cazul culturii repetate de mazăre ?

2. Care este consumul specific pentru 100 kg boabe şi producţia
secundară aferentă ?
3. Care dintre elementele chimice determină creşteri importante de
recoltă ?
4. Cum pregătiţi solul pentru mazăre?
5. Când se face tratamentul cu fungicide la sămânţă ?
6. Cum combateţi bolile, dăunătorii şi buruienile la mazăre ?
65
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE- FASOLEA-

SOIA IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,
Cuvinte cheie : Nutriţia, bacterizare
Rezumat
Monocultura de fasole nu este recomandată atât datorită atacului de
boli cât şi valorificării mai bune a condiţiilor de fertilitate, pe care le creează
fasolea, de către alte plante (orz, grâu). Fasolea reacţionează favorabil la
îngrăşămintele cu fosfor pe toate tipurile de sol.
Reacţia la aplicarea azotului este foarte slabă pe solurile bogate,
cernoziomice. Înainte de semănat sămânţa se tratează, pentru a distruge
agenţii patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei.
Soia este utilizată în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca
materie primă pentru diferite industrii. Seminţele de soia conţin peste 30%
substanţe proteice şi 17,25% ulei. Proteinele din boabele de soia au valoare
nutritivă foarte ridicată, datorită conţinutului mare în aminoacizi esenţiali,
apropiindu-se de produsele animaliere, izolatele proteice de soia depăşindu-
le chiar. Soia, comparativ cu alte culturi, este mai puţin pretenţioasă faţă de
planta premergătoare

Rotaţia
Fasolea este puţin pretenţioasă la planta premergătoare. Dă bune
rezultate după cereale de toamnă, prăşitoare (cartof, sfeclă, porumb) bine
întreţinute, recoltate cât mai devreme.
Dacă fasolea se amplasează după porumb, se va avea în vedere ca
acesta să nu fi fost erbicidat cu triazinice, fasolea fiind foarte sensibilă la efectul
remanent al acestora. Fasolea este o bună premergătoare pentru toate
culturile din cadrul rotaţiei. Cerealele de toamnă, cultivate după fasole, dau
rezultate cu atât mai bune, cu cât toamna este mai lungă.
Nu este indicată cultivarea fasolei după floarea soarelui, soia sau alte
leguminoase, la un interval mai scurt de 3 ani, datorită atacului de boli, în
special de putregai alb (Sclerotinia sp.). Monocultura de fasole nu este
66
recomandată atât datorită atacului de boli cât şi valorificării mai bune a
condiţiilor de fertilitate, pe care le crează fasolea, de către alte plante (orz,
grâu).
Fertilizarea
Pentru 100 kg boabe şi producţia secundară aferentă fasolea consumă
9,1 kg N, 3,9 kg P2O5, 7,6 kg K2O, 7,8 kg CaO.
Deşi consumul de elemente este ridicat, iar planta are un sistem
radicular slab dezvoltat, reacţia la aplicarea îngrăşămintelor este moderată
atât datorită asigurării în proporţie de 75 - 85 % a necesarului de azot prin
fixare simbiotică cât şi unei bune valorificări a îngrăşămintelor aplicate plantei
premergătoare.
Fasolea reacţionează favorabil la îngrăşămintele cu fosfor pe toate
tipurile de sol.
Reacţia la aplicarea azotului este foarte slabă pe solurile bogate,
cernoziomice. Pe solurile sărace şi în condiţiile unor simbioze mai puţin
eficiente reacţia la aplicarea îngrăşămintelor cu azot este bună.
Pe solurile cu fertilitate bună şi mijlocie, în situaţia în care se face
tratarea seminţelor cu biopreparate Nitragin - fasole, nu se recomandă
administrarea îngrăşămintelor cu azot înainte de semănat.
Administrarea îngrăşămintelor cu azot înainte de semănat în doze mici
(20 - 30 kg/ha) poate fi luată în discuţie doar pe solurile slab fertile.
La 20 - 25 de zile de la răsărirea culturii se face un control al instalării
şi funcţionării simbiozelor, determinându-se numărul de nodozităţi totale şi
active formate/plantă.
În funcţie de aceşti parametrii se stabilesc dozele de azot ce se vor
aplica în vegetaţie.
În condiţiile unor simbioze eficiente se recomandă, pe solurile cu
fertilitate mijlocie şi slabă, aplicarea a 30 - 50 kg/ha.
În situaţia în care numărul mediu de nodozităţi formate/plantă este mic
(sub 5), iar procentul de plante care au format nodozităţi este sub 50 %, doza
se măreşte până la 50 - 90 kg N /ha. Administrarea se face odată cu prăşitul.
Fertilizarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol.
Pe solurile cu aprovizionare bună şi mijlocie (> 2 mg P2O5/100 g sol) se
recomandă aplicarea a 20 - 40 kg P2O5 /ha.
Pe solurile cu aprovizionare slabă (< 2 mg P2O5/100 g sol) se
recomandă 40 - 60 kg P2O/ha aplicat sub arătura de bază (superfosfat) sau la
pregătirea patului germinativ (în îngrăşăminte complexe).
Potasiul se aplică doar pe solurile slab aprovizionate cu acest element
(sub 14 mg/100 g sol). Doza recomandată este de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicarea
este similară cu cea a fosforului.
Microelementele (molibden, bor, zinc, mangan) determină creşteri de
producţie atât prin îmbunătăţirea metabolismului plantelor cât şi prin
stimularea simbiozelor fixatoare de azot.
Lucrările solului
După recoltarea plantei premergătoare se execută dezmiriştitul cu
ajutorul grapei cu discuri, după care se execută arătura adâncă (25-30 cm).
Până în toamnă arătura se prelucrează cu grapa cu colţi urmărindu-se
mărunţirea solului şi distrugerea buruienilor. În situaţia unui teren denivelat se
va efectua nivelerea terenului.
67
În primăvară se va pregăti patul germinativ, prin cât mai puţine treceri.
În situaţia în care arătura a fost prelucrată din toamnă, pregătirea patului
germinativ se va face prin una, două lucrări cu combinatorul. În acest sistem
se păstrează apa în sol, iar patul germinativ realizat va fi mărunţit şi uşor
aşezat, favorizând o răsărire rapidă şi uniformă.
Este recomandat şi în acest caz, ca ultima lucrare de pregătire a patului
germinativ, să se execute cu combinatorul, perpendicular pe direcţia pe care
se va semăna.
Sămânţa trebuie să aibă puritatea fizică >97% şi facultatea germinativă > 80
%, să fie sănătoasă şi să aparţină unui soi zonat. Bune rezultate se obţin prin
expunerea seminţei la soare timp de 5-6 zile, tratament care micşorează atacul
de bacterioză (Xanthomonas phaseoli).
Tratarea seminţei împotriva căderii plantelor (Pythium ssp) și fuzarioză
(Fusarium ssp.) sămânța se tratează cu DIVIDEND M 030FS în doză de 1,7
l/t.
Bacterizarea seminţelor cu Nitragin - fasole se face utilizând 4 flacoane
pentru cantitatea de sămânţă necesară însămânţării unui hectar atunci când
biopreparatul este pe suport de agar. Cantitatea de suspensie bacteriană va fi
de 1 - 1,2 l.
Atunci când biopreparatul este produs pe turbă se utilizează 200 g
biopreparat pentru cantitatea de sămânţă necesară semănării unui hectar.
Epoca de semănat optimă se suprapune cu cea a porumbului (8 - 10C
la adâncimea de semănat, cu tendinţă de creştere).
Calendaristic epoca optimă de semănat, pentru majoritatea zonelor de
cultură, corespunde cu decadele a doua şi a treia a lunii aprilie.
Practic, semănatul fasolei trebuie făcut concomitent cu semănatul
porumbului. Întârzierea semănatului determină "împingerea'' perioadei de
înflorire în zilele calde şi uscate de vară, înregistrându-se pierderi de flori prin
avortare şi o fecundare defectoasă a florilor rămase.
Densitatea optimă se stabileşte având în vedere că la recoltare trebuie
realizată o densitate de 25 - 35 plante/m2 în condiţii de neirigare şi de 40 - 45
plante/m2 în cultură irigată.
În cultură neirigată, se vor semăna 35 - 45 b.g./m2, iar în condiţii de
irigare 50 - 55 b.g./m2.
Cantitatea de sămânţă necesară pentru realizarea acestor densităţi
este cuprinsă între 80 - 100 kg/ha la soiurile cu bobul mic, ajungând la 130 -
160 kg/ha la soiurile cu bobul mare.
Fasolea se seamănă frecvent în benzi de câte trei rânduri la 45 cm,
lăsând 60 - 70 cm între benzi, pe urma roţilor de tractor.
Se poate semăna şi echidistant la 50 cm între rânduri. În acest caz se
vor utiliza tractoare de puteri mici 45 CP, care au şi pneuri mai înguste.
Se vor folosi semănătorile SPC, numărul de secţii fiind dictat de schema
de semănat şi de puterea tractorului.
Adâncimea de semănat este de 3 - 5 cm când solul are suficientă
umiditate şi de 6 - 7 cm pe solurile mai uşoare şi mai uscate.
Combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare, datorită
capacităţii slabe de luptă a plantei cu buruienile.
68
Este necesară o strategie complexă de combatere integrată a
buruienilor prin asocierea măsurilor agrotehnice (rotaţie, lucrările solului,
praşile) cu măsuri de combatere chimică.
Combaterea chimică a buruienilor monocotiledonate se realizează cu
erbicide: SELECT SUPER 0,6-1,0 l/ha, AGIL 100 EC 0,8-1,5 l/ha, DUAL
GOLD 960 EC sau TENDER 1,0-1,5 l/ha. Buruienile dicotiledonate se combat
cu: BENTA 2,0 l/ha, DOMINAROR 1,0-2,0 l/ha.
În vederea combaterii bolilor Antracnoza fasolei (Coletotrichum
lindemulthianu) se fac tratamente cu CAPTAN 50 WP 1,5 kg/ha, MERPAN 50
WP 1,5 kg/ha, MERPAN 80 WP 0,9 kg/ha; Arsura comună şi Arsura aureolată
a fasolei (Xanthomonas campestris şi phaseoli) se combate cu CHAMPION
50 WP 1,5 kg/ha, FUNGURAN OH 50 WP 1,5 kg/ha, ALCUPRAL 50 PU 1,5
kg/ha şi BOUILLE BORDELAISE WDG 4,5 kg/ha.-Sursa Codexul, 2015
Combaterea dăunătorilor Cei mai importanţi şi cunoscuţi dăunători ai
fasolei sunt: Gărgăriţa bobului (Bruhus rufimanus), Gărgăriţa frunzelor de
fasole (Sitona liniatus) care se combat cu KARIS 10 EC 0,075 l/ha; Omida
fructificaţiilor (Helicoverpa armigera), Păduchele verde (Myzus persicae),
Tripsul tutunului (Thrips tapaci) cu LANATE 25 WP 1,0 kg/ha.
Irigarea este o lucrare foarte importantă pentru fasole, datorită
sensibilităţii plantei la secetă.
Pentru a obţine producţii ridicate este necesar ca umiditatea solului în
stratul 0 – 50 cm să fie menţinută la peste 50% din I.U.A., în funcţie de
precipitaţiile înregistrate.
La fasole sunt necesare 2 – 3 udări, obişnuit, între 15 iunie şi sfârşitul
lunii iulie, când are loc înflorirea şi fructificarea.
Recoltarea
Recoltarea la fasole se va face cu multă atenţie, având în vedere
coacerea neuniformă a păstăilor, dehiscenţa păstăilor mature, inserţia joasă,
portul, uneori, culcat sau semierect al plantelor.
Recoltarea se face divizat. În prima fază se smulg plantele manual sau
cu maşina de dislocat fasole MDF - 1,5. Apoi, plantele se adună în brazde, fie
mecanic, cu greble (GO3 sau GMR - 4,5), fie manual. Smulgerea plantelor se
face când 75% dintre păstăi au ajuns la maturitate. După 2 - 3 zile, când
plantele s-au uscat se treieră cu combinele de cereale la care se montează
ridicătoare de brazdă. Pentru a reduce spargerile de boabe, turaţia tobei va fi
redusă, iar distanţa între bătător şi contrabătător mărită până la limita la care
nu rămân păstăi netreierate.
SOIA -IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE, SISTEMATICĂ,COMPOZIŢIA

CHIMICĂ, PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE RELAŢIILE PLANTĂ –
FACTORII DE VEGETAŢIE, ZONAREA CULTURII,
Importanţa
Soia este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind menţionată
de către popoarele din Asia Orientală în urmă cu 700 de ani apreciindu-se
valoarea alimentară şi agricolă. Primele referiri despre soia se întâlnesc într-o
lucrare botanică datând din anul 2838 î.Cr., scrisă de împăratul chinez Sheng-
Nung.
69
În China, soia este între principalele cinci plante sfinte, alături de orez,
grâu, mei şi ciumiză.
Seminţele de soia conţin peste 30% substanţe proteice şi 17,25% ulei.
În producţia mondială de ulei, soia ocupă locul întâi, iar proteinele au o valoare
alimentară deosebit de ridicată.
În alimentaţia oamenilor se foloseşte sub formă de boabe uscate,
boabe prăjite şi păstăi verzi sau îndeosebi sub forma unor făinuri, lapte
vegetal, surogat de cafea şi ciocolată.
Făina de soia în proporţie de 4-5%, în făina de grâu asigură pâinii un
gust plăcut şi ridică mult valoarea nutritivă a acesteia. Proteinele din boabele
de soia sunt utilizate sub formă de “carne vegetală, şi ca substituient al cărnii
animale şi în numeroase preparate culinare salamuri, cârnaţi, imitaţie de
carne.
Uleiul de soia de calitate superioară stă la baza fabricării margarinei,
săpunurilor, lecitinei şi a altor produse.
Şroturile, provenite de la extragerea uleiului, prezintă importanţă
esenţială în creşterea animalelor.
Seminţele şi păstăile verzi se pot utiliza ca şi fasolea verde în diverse
preparate culinare sau conservate fiind de o excepţională valoare nutritivă
datorită conţinutului ridicat în vitamine şi săruri minerale.
Fiind o leguminoasă soia contribuie la creşterea fertilităţii solului.
Răspândire
Se consideră că soia se cultivă între 55 latitudine nordică (Moscova) şi
45 latitudine sudică în Argentina şi Chile, aceste limite extinzându-se
continuu odată cu crearea de noi soiuri ce pot valorifica şi condiţiile de climă
mai aspră (Gh. Bîlteanu, 1979).
Suprafeţele cultivate cu soia cunosc creşteri spectaculoase în anii 60 ai
secolului XX. Astfel, dacă în perioada 1948 - 1952 se cultivau circa 6 milioane
hectare, în intervalul 1969 - 1971 suprafeţele au crescut la 32,3 milioane
hectare.
Conţinutul seminţelor în principalele grupe de substanţe este influenţat
de factorul genetic (soiul), ecologic (condiţiile climatice, sol) şi tehnologic, în
principal fertilizarea. Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă
complexă cu grad ridicat de digestibilitate, având un indice de solubilitate în
apă 61 - 92%.
Proteinele din boabele de soia au valoare nutritivă foarte ridicată,
datorită conţinutului mare în aminoacizi esenţiali, apropiindu-se de produsele
animaliere, izolatele proteice de soia depăşindu-le chiar
Sistematică
Soia aparţine familiei Leguminosae, subfamiliei Papilionaceae, genul
Glycine L.
Specia cultivată este Glycine max (L) Merr. sinonim cu Glycine hispida
(Moench) Maxim.
Soia are o germinaţie epigeică. Cotiledoanele sunt ridicate la
suprafaţa terenului datorită dezvoltătrii și creşterii hipocotilului. Răsărirea are
loc în 5 - 10 zile în funcţie de temperatură.
70
Rădăcina este pivotant de tipul III, adâncimea şi masa rădăcinilor fiind
dependentă de textura, umiditatea şi fertilitatea solului, penetrând solul până
la adâncimea maximă de 200 cm.
Pe rădăcinile de soia se formează nodozităţi ca urmare a procesului
simbiotic ce se instalează între plantă şi bacteriile de Bradyrhizobium
japonicum.
După aproximativ două săptămâni de la infecţie nodozităţiile sunt
vizibile, după 15 - 20 zile de la constituirea lor începe fixarea azotului.
Activitatea maximă are loc la 24 - 36 zile de la apariţia nodozităţiilor, după care
fixarea azotului scade treptat, încheindu-se la două luni de la infecţie.
Tulpina este dreaptă cu un grad de ramificare diferit în funcţie de soi şi
densitate acoperită cu perişori.
Creşterea și dezvoltarea tulpinii poate fi: determinată, nedeterminată şi
semi-determinată. Înălţimea tulpinii este cuprinsă între 40 şi 150 cm.
Primele frunze care apar sunt cele cotiledonale. La al doilea nod al
tulpinii sunt inserate două frunze simple, unifoliate.
Începând cu al treilea nod frunzele ce se formează sunt trifoliate şi
dispuse altern. Foliolele sunt de formă ovală, lanceolată, rombică etc.,
acoperite cu perişori pe ambele feţe.
La maturitate frunzele cad, îmbogăţind solul în substanţe organice.
Florile de culoare albă sau violacee sunt grupate câte 3 - 9 în raceme
axilare sau terminale. Înflorirea începe de jos în sus pe tulpină şi pe ramificaţii.
Fecundarea este autogamă. La soiurile timpurii plantele înfloresc la 38 - 41
zile de la semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81 zile.
Deschiderea florilor coincide cu apariţia frunzei a 6 -a adevărate.
Înfloritul durează 10 - 12 zile, iar de la formarea păstăilor la maturizare sunt
necesare 58 - 76 zile (O. Diaconescu şi E. Micle, citaţi de L. S. Muntean, 1995).
Fructul este o păstaie bicarpelară, uşor curbată sau dreaptă, ce conţine
1 - 5 seminţe, de obicei 2 - 3, având lungimea de 2 - 7 cm şi lăţimea de 0,5 -
1,5 cm.
Păstaia este de culori diferite (galben, cenuşiu, roşcată, brună sau
neagră) acoperită cu perişori argintii sau roşcaţi. La maturitate păstaia este
dehiscentă. Obişnuit pe o plantă se formează şi ajung la maturitate 30 - 60
păstăi.
Sămânţa este aproape sferică cu tegumentul de culoare galbenă,
brună, neagră cu hilul de aceeaşi culoare sau nu. MMB are valori frecvente
între 100 şi 200 g.
Soia este o plantă de zi scurtă, dar sunt şi biotipuri cu reacţie
fotoperiodică neutră.
Temperatura minimă de germinaţie este de 7C iar germeni rezistă
până la -2,5 0 C. După răsărire până la apariţia frunzelor adevărate soia rezistă
la - 2, - 5C dacă îngheţul este de scurtă durată.
În perioada creşterii intense temperatura optimă este de 14C fără
oscilaţii mari de la zi la noapte.
La începutul înfloririi temperatura optimă este de 18 - 20C.
Fructificarea se desfăşoară în cele mai bune condiţii la temperaturi de 20 -
71
22C. Temperaturile de peste 30C însoţite de scăderea umidităţii relative a
aerului determină avortarea florilor în proporţii foarte mari (70 - 75%).
Suma gradelor de temperatură variază între 2200 şi 3000 0C.
Umiditate. Soia este pretențioasă față de apă având cerinţe mari.
Pentru a germina seminţele au nevoie de 120 - 150 % apă din greutatea
bobului uscat. La începutul vegetaţiei plantele sunt relativ rezistente la secetă,
însă devin sensibile în epoca înfloririi şi umplerii boabelor, când planta
transpiră în 24 de ore cca 300–350 g apă (ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
Consumul mediu zilnic de apă la soia este mai mare în faza de înflorit -
formarea păstăilor.
Soia se adaptează bine la o mare diversitate de soluri pornind de la cele
cu textură luto-nisipoasă până la cele luto-argiloase.
Cele mai bune sunt solurile cu textură mijlocie, cu un procent de argilă şi
mâl cuprins între 20 şi 50, iar cel de nisip să nu depăşească 60. Pe solurile
argiloase soia dă producţii mici, după semănat crusta împiedică răsărirea,
rădăcinile pătrund greu în sol. La fel nici solurile nisipoase nu sunt indicate
datorită capacităţii reduse de reţinere a apei.
Valorile optime ale pH -ului sunt cuprinse între 6,5 şi 7.
Zonele ecologice
Zona I cuprinde partea de sud a Câmpiei Române şi Dobrogea, cu
resurse termice ridicate (1600 - 1750oC) unde se cultivă soiuri tardive,
semitardive şi semitimpurii în condiţii de irigare sau pe terenuri cu aport freatic.
Zona a II -a cuprinde nordul Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul
Moldovei unde se realizează 1400 - 1600oC. Se recomandă soiurile
semitardive şi semitimpurii.
Zona a III -a cuprinde nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei
unde se acumulează 1100 - 1400oC, recomandându-se soiuri foarte timpurii şi
timpurii.
Zonele de cultură sunt redate în figura 2.11.
Rotaţia
Soia, comparativ cu alte culturi, este mai puţin pretenţioasă faţă de
planta premergătoare.
Dată fiind ponderea mai redusă a soiei în structura culturilor,
amplasarea ei nu implică dificultăţi deosebite.
Preferă totuşi ca premergătoare cerealele păioase (grâul, orzul),
gramineele furajere, prăşitoare (sfecla pentru zahăr, cartoful, porumbul
neerbicidat cu triazinice).
Nu sunt recomandate ca premergătoare: floarea soarelui (boli comune),
alte leguminoase anuale sau perene.
Fiind o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor, soia nu
se va cultiva în monocultură.
Soiurile timpurii şi semitimpurii de soia sunt bune premergătoare pentru
grâul de toamnă, producţiile de grâu obţinute fiind apropiate de cele realizate
după mazăre.
După soia, în vederea semănării grâului, se poate renunţa la arătură,
care va fi înlocuită prin două lucrări energice cu grapa cu discuri. Lăsând în
sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), mobilizând formele mai greu solubile
de fosfor din sol şi ameliorând însuşirile fizice ale solului soia este o bună
premergătoare pentru majoritatea plantelor neleguminoase.
72
Fertilizarea
Pentru o producţie de 100 kg boabe şi producţia secundară aferentă,
soia consumă: 9,3 - 10,4 kg N; 2,2 - 2,6 kg P2O5 şi 2,9 - 4,4 kg K2O (O.
Diacontscu şi T. Micle, 1971), la care se adaugă cantităţi mari de calciu,
magneziu, sulf şi microelemente.
Azotul. Plantele de soia posedă două echipamente enzimatice de
metabolizare a azotului: nitrat - reductazic şi nitrogenazic. Acest fapt dă
posibilitatea soiei să-şi asigure azotul pe două căi alternative: nutriţia cu nitraţi
din sol şi nutriţia cu azot fixat biologic cu ajutorul simbiozei formate cu bacteriile
Bradyrhizobium japonicum.
În primele faze de vegetaţie planta utilizează azotul din sol după care
dacă se instalează o simbioză eficientă apelează la azotul simbiotic fixat.
Faza critică în nutriţia cu azot a plantelor este perioada premergătoare
înfloritului (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată
ulterior prin fertilizarea cu azot.
În perioada înfloririi şi formării seminţelor se acumulează 48 - 57% din
substanţa uscată şi se asimilează 50 - 73% din substanţele nutritive.
În timpul creşterii boabelor cerinţa de azot este aşa de mare, încât
aprovizionarea de la nivelul rădăcinii devine insuficientă, astfel că începe
translocarea azotului din frunze spre boabe. Pierderea azotului din frunze
provoacă îmbătrânirea acestora.
În condiţii favorabile cu ajutorul simbiozei soia fixează până la 220 kg
azot/ha.
Fosforul favorizează instalarea şi funcţionarea simbiozelor fixatoare de
azot determinând creşterea numărului de nodozităţi formate. Conţinutul în
fosfor al nodozităţilor este de două ori mai mare decât al rădăcinilor (Ir. Staicu,
1969), demonstrând importanţa lui pentru simbioză.
Cerinţele maxime pentru fosfor se înregistrează în intervalul înflorire-
maturizare.
Insuficienţa fosforului se manifestă cel mai adesea imediat după
răsărire, în condiţiile unui climat rece şi umed, sistemul radicular, încă slab
dezvoltat, având în această fază şi o slabă capacitate de absorbţie.
Pe măsură ce sistemul radicular se dezvoltă creşte şi capacitatea de
absorbţie a fosforului, soia devansând din acest punct de vedere porumbul,
inul sau ovăzul.
Insuficienţa fosforului duce la încetinirea ritmului de creştere al plantelor
care au frunzele de culoare albăstrui-verzuie, iar după înflorit pe frunze apar
pete brune şi seminţele obţinute au o germinaţie slabă.
Excesul de fosfor datorat unor doze foarte mari provoacă fenomene de
toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor. Excesul de fosfor
induce simptome de carenţă de zinc, necroze marginale de nuanţă albă
transparentă până la brună-cenuşie, frunzele cad în scurt timp.
Potasiul este absorbit cu intensitate maximă în perioada creşterii
vegetative rapide a plantelor.
Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a
azotului.
Insuficienţa potasiului afectează puternic procesele biochimice şi
fiziologice din plantă. Aceasta se exteriorizează prin pete galbene ce apar pe
marginea frunzelor şi se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei,
73
rezistenţa plantelor la cădere scade.
Soia consumă cantităţi importante de sulf, calciu şi magneziu.
Microelementele (molibdtn, zinc, bor, cupru, mangan) determină
creşterea eficienţei simbiozelor fixatoare de azot atât datorită implicării lor în
sistemul enzimatic nitrogenazic cât şi îmbunătăţirii metabolismului general al
plantei.
Dozele de îngrăşăminte cu azot se stabilesc ţinând cont de fertilitatea
solului şi de reuşita bacterizării.
Problema aplicării azotului la cultura soiei este mult discutată. După unii
autori îngrăşămintele cu azot se vor administra înainte de semănat, în doze
de 30 - 40 kg/ha, doar pe solurile slab aprovizionate în acest element.
Microelementele (Mo, Zn, Cu, B etc.), aplicate la semănat sau în
vegetaţie determină creşteri cantitative şi calitative ale recoltei.
În vegetaţie prin fertilizarea foliară dintre elementele primare cele mai
sigure sporuri de producţie se realizează în cazul în care azotatul de amoniu,
superfosfatul şi sarea potasică se aplică în concentraţie de 2 %. Sporul obţinut
în acest caz este de 240 kg/ha.
Lucrările solului
Prin lucrările de pregătire a solului la soia se urmăreşte:
- afânarea şi aerarea solului;
- încorporarea resturilor vegetale;
- distrugerea buruienilor;
- acumularea unor rezerve mari de apă;
- crearea unui pat germinativ optim.
Arătura de bază se execută imediat după recoltarea plantei
premergătoare, fiind precedată sau nu de o lucrare superficială cu grapa cu
discuri, în funcţie de prezenţa resturilor vegetale.
În cazul premergătoarelor târzii (porumb, sfeclă etc.), discuirea miriştii
este obligatorie.
După arătura de vară până la intrarea în iarnă solul se menţine curat de
buruieni prin 1- 2 lucrări cu grapa cu discuri, prilej cu care se execută şi o
nivelare a terenului.
După arătura de toamnă, dacă terenul permite, se va efectua o lucrare
cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii şi nivelării solului.
Soia nu se poate semăna în arătură de primăvară.
Adâncimea arăturii pe solurile uşoare şi mijlocii va fi de 20 - 25 cm, iar
pe solurile grele cu textură argilo-lutoasă de 28 - 30 cm.
Pe terenurile bine lucrate din toamnă, în primăvară, patul germinativ se
pregăteşte prin 1 - 2 lucrări cu combinatorul.
În cazul terenurilor denivelate, cu resturi vegetale neîncorporate, solul
se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi cu combinatorul.
Pregătirea patului germinativ se va face când acesta este zvântat,
evitându-se astfel compactarea solului şi un pat germinativ necorespunzător.
Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se va face perpendicular pe
direcţia pe care se va semăna.
Pregătirea patului germinativ se va face în preziua semănatului.
Sămânţa trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea peste 98% iar
germinaţia peste 80%. Tratarea seminţei de soia împotriva bolilor şi
74
dăunătorilor se va face numai în situaţia în care suspensia Nitragin se va
administra în sol. Împotriva Rizoctoniozei (Rizoctonia ssp) și fuzariozei
(Fussarium ssp.) se face tratarea seminţei cu DIVIDEND M030 FS în doză de
1,7 l/t de sămânță. Tratarea seminţelor cu Nitragin pe agar se va face utilizând
4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă necesară semănatului unui hectar. În
cazul când biopreparatul. Nitragin este produs pe suport de turbă se va utiliza
200 grame de biopreparat pentru cantitatea de sămânţă folosită la hectar.
Soia se însămânţează când temperatura solului la adâncimea de
semănat ajunge la 7 - 8oC. Semănatul timpuriu asigură un număr mai mare
de zile scurte la începutul vegetaţiei, influenţând favorabil potenţialul productiv
al soiurilor tardive şi semitardive (I. Picu, citat de L. S. Muntean, 1995).
Calendaristic semănatul soiei în sudul ţării se face în prima şi a doua
decadă a lunii aprilie, iar în celelalte zone în decada a doua şi a treia. Mai întâi
se vor semăna soiurile tardive şi semitardive apoi cele semitimpurii şi timpurii.
Densitatea de semănat urmăreşte să asigure 40 - 45 plante/m2 la cele
semănate în rânduri rare şi 50 - 55 plante/m2 la cele semănate în rânduri
apropiate. Pentru realizarea acestor densităţi se va semăna 50 - 55 b.g./m2
respectiv 60 - 65 b.g./m2. Cantitatea de sămânţă necesară pentru realizarea
acestor densităţi este cuprinsă între 70 - 100 kg/ha. Soia se cultivă
preponderent ca prăşitoare, distanţa între rânduri fiind de 50 cm echidistant
sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm între benzi pe urma roţilor de
tractor.
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura, umiditatea şi
temperatura solului, fiind cuprinsă între 3 - 5 cm. Pentru a asigura uniformitatea
adâncimii de semănat semănătoarea va fi echipată cu patine mici şi limitatoare
de adâncime. Semănatul în rânduri rare se face cu semănătorile SPC, iar
semănatul în rânduri dese (12,5, 25, 37 cm) cu semănătorile SUP, la care prin
închiderea alternativă a unuia sau două şubăre se obţin distanţele de 25 şi
respectiv 37,5 cm.
Soia este o plantă sensibilă la îmburuienare şi în special în prima parte
a perioadei de vegetaţie (circa 20 - 25 zile) caracterizată printr-o dezvoltare
lentă a plantelor.
Combaterea chimică a buruienilor. Buruienile monocotiledonate se
combat cu următoarele erbicide: STRATOS ULTRA 3,0-4,0 l/ha, SELECT
SUPER 0,6-2,0 l/ha (inclusiv Sorghum halepense), FRONTIER FORTE 0,8-
1,4 l/ha, FURORE SUPER 75 EW 3,5 l/ha, FUSILADE FORTE 0,8-1,5 l/ha,
TIGER P 0,8-1,3 l/ha, AGIL 100 EC 0,8-1,5 l/ha, cantitățiile vor fi stabilite în
funcție de gradul de îmburuienare și de conținutul în humus al solului.
Principalele erbicide care se folosesc la combaterea buruienilor
dicotiledonate și unele monocotiledonate sunt: BENTA 2,0 l/ha, PLEGE 50 WP
0,09 kg/ha, DOMINATOR 1,0-2,0 l/ha, ROUNDUP EVOLUTION 2,25-3,0 l/ha,
PULSAR 40 sau LISTEGO 0,75-1,0 l/ha, SENCOR 70 WG 0,25-0,5 kg/ha,
SENCOR LIQUID 0,35 l/ha, SURDONE 0,25-0,5 kg/ha, BASAGRAN FORTE
2,0 l/ha, CORUM 1,9 l/ha.
Combaterea bolilor Mana soiei (Peronospora manshurica) în timpul
vegetației se combate cu RIDOMIL GOLD 68 WG în doză de 2,5 kg/ha.
75
Combaterea dăunătorilor la soia se face tratamente împotriva
lăcustei (Dociostaurus marocanus) și Calliptamus italicus cu FASTER 10CE
și FURY 10 EC în doză de 0,1-0,2 l/ha.
Recoltarea
Recoltarea începe când umiditatea boabelor scade sub 15%.
Recoltarea se face cu combinele pentru cereale păioase la care se fac
următoarele reglaje:
- turaţia tobei 400 - 600 ture pe minut;
- deschiderea tobei la intrare 20 - 25 mm;
- deschiderea tobei la ieşire 15 - 18 mm.
Producţiile ce se obţin frecvent sunt de 2000 - 2500 kg/ha dar în condiţii
de irigare se pot obţine 3000 - 4000 kg/ha.
1. Precizaţi epoca de semănat a fasolei în România ?
Calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează

în intervalele: 10-25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest;
15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele
nordice şi în depresiunile reci.
2.Ce tip de germinație are soia? Cum sunt cotiledoanele la soia:
Soia are o germinaţie epigeică. Cotiledoanele sunt ridicate la

suprafaţa terenului datorită dezvoltătrii și creşterii hipocotilului
1.Descrieţi schema de semănat a fasolei ?

2.Cum combateţi bolile, dăunătorii şi buruienile la fasole ?
3.Cum se recoltează fasolea ?
4.Este admisă monocultura la soia ?
5.Care este consumul specific pentru 100 kg boabe şi producţia
secundară aferentă ?
6.Care dintre elementele chimice determină creşteri importante de
recoltă ?
7.Cum pregătiţi solul pentru soia?
8.Când se face tratamentul cu fungicide la sămânţă ?
9.Cum combateţi bolile, dăunătorii şi buruienile la soia ?
10.Soia este sau nu pretenţioasă faţă de planta premergătoare ?
76
FLOAREA SOARELUI - IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie: uleiuri vegetale, nutriţia, floarea soarelui
Rezumat
Plantele din această grupă care posedă capacitatea de a acumula sub
formă de substanţe de rezervă grăsimi (uleiuri) au primit denumirea de plante
uleioase sau oleaginoase. Pe lângă grăsimi, seminţele plantelor oleaginoase
au şi un conţinut ridicat în proteine, fapt care conferă şroturilor o ridicată
valoare furajeră.
Uleiurile vegetale sunt deosebit de importante în alimentaţie, datorită
puterii calorice ridicate, a gustului, mirosului şi culorii plăcute, a conţinutului în
acizi graşi nesaturaţi.
În industrie, uleiurile vegetale sunt folosite la fabricarea margarinei şi a
diferitelor conserve, în industria săpunului, a lacurilor, vopselelor.
În alimentaţie sunt apreciate uleiurile puţin sicative, deci cele cu indicele
de iod mic, iar în industria lacurilor şi a vopselelor sunt valoroase, cele sicative,
cu indicele iodic mare.
În ţara noastră floarea soarelui este principalul reprezentant al acestei
grupe, fiind secondată de rapiţă şi soia.
Seminţele de floarea soarelui conţin între 50 – 57% ulei. Este o plantă
cu sistem radicular bine dezvoltat, care conferă rezistenţă la secetă, dar este
sensibilă la boli.

Generalităţi
Principalele plante oleaginoase anuale se pot grupa astfel:
- plante oleaginoase tipice, unele cultivate pentru uleiul lor comestibil
(floarea-soarelui, şofrănelul, susanul, răpită), altele care conţin ulei industrial
(ricinul, inul pentru ulei, perila, lalemanţia, camelina);
- plante cu utilizare mixtă, care fac parte din alte grupe fitotehnice, între
care leguminoase pentru boabe (soia şi arahidele), plante textile (bumbac, in
pentru fibre şi cânepă), plante aromatice şi medicinale (macul, muştarul etc.),
cereale (porumb, sorg), plante furajere (dovleac) etc.
77
De menţionat că şi la plantele oleaginoase tipice se caută sporirea
eficienţei culturii, prin valorificarea şi a producţiei secundare (şroturi, tulpini,
frunze).
Întrebuinţări
Grăsimile de origine vegetală (uleiurile) au numeroase întrebuinţări în
alimentaţie şi în industria alimentară. Ele reprezintă o formă concentrată de
energie, fiind un principal furnizor energetic al organismului. Prin ardere, un
gram de lipide eliberează 9,3 Kcal, dublu faţă de glucide sau protide. Uleiurile
vegetale alimentare (culinare, de masă, de salată) au însuşiri gustative bune
şi digestibilitate ridicată (circa 95%) depăşind mult grăsimile de origine
animală, fiind întrecute doar de digestibilitatea untului (98%). Un dezavantaj al
uleiurilor vegetale îl constituie faptul că, în procesul industrial de prelucrare,
pierd o mare parte din vitaminele liposolubile (A, D, E, K).
Uleiurile vegetale au utilizare largă în industria conservelor şi în
panificaţie. Prin hidrogenare se obţine margarina, folosită în alimentaţie direct,
sau în patiserie.
Uleiurile vegetale sunt apreciate în alimentaţia dietetică, extinsă tot mai
mult în ultimul timp.
Alături de conţinutul în grăsimi, plantele oleaginoase conţin mari
cantităţi de proteină. Aceste două componente reprezintă circa 60 - 80% din
masa seminţei (fructului).
Proteina în seminţele sau fructele plantelor oleaginoase este de 16 -
45%. În ultimul timp, se pune tot mai accentuat problema extinderii utilizării
proteinelor din seminţele plantelor oleaginoase, pentru mărirea rezervelor
mondiale de alimente.
FLOAREA SOARELUI
Importanţa
Floarea - soarelui este cea mai importantă plantă oleaginoasă cultivată
în ţara noastră. România face parte dintre ţările mari cultivatoare de floarea -
soarelui. Este prima ţară în care s-au introdus şi se cultivă hibrizi de floarea -
soarelui (din 1971). S-au obţinut realizări însemnate şi în domeniul tehnologiei
de cultură, în ultimii 30 de ani, la floarea - soarelui, randamentul de ulei în
extracţie a crescut cu circa 20% (de la 27% la 47%) iar producţia medie de ulei
la ha s-a mărit de peste trei ori.
Uleiul de floarea - soarelui, având foarte bune calităţi alimentare, se
foloseşte pe scară largă fie direct în alimentaţia omului, fie la prepararea
conservelor şi margarinei etc. Calităţile comestibile excelente ale uleiului de
floarea - soarelui se datorează conţinutului ridicat în acizi graşi nesaturaţi (85
- 91%), cum sunt acidul linoleic (acid gras nutritiv esenţial) şi acidul oleic,
conţinutului foarte scăzut sau lipsei acidului linolenic (care reduce
conservarea), precum şi datorită digestibilităţii ridicate (98%), a valorii calorice
şi stabilităţii acestui ulei (V. Vrânceanu, 1974). Uleiul de floarea - soarelui
conţine cantităţi însemnate de provitamine şi vitamine liposolubile (A, D, E),
precum şi fosfatide, lecitină etc.
Turtele şi şroturile rămase după extragerea uleiului reprezintă furaje
concentrate valoroase, prin conţinutul de substanţe proteice, extractive
78
neazotate şi grăsimi pe care le conţin, fiind foarte apropiată de valoarea
nutritivă a făinii de soia. După Gherasimov şi Pussen (citaţi de V. Vrânceanu,
1974), 1 kg turte de floarea - soarelui conţin 12,8 g lizină, 5,09 g triptofan; 6,5
g tirozină; 2,69 g cistină; 29,3 g arginină şi 8,7 g histidină. Şroturile de floarea
- soarelui au dat rezultate bune în furajarea puilor broiler, a găinilor ouătoare,
în îngrăşarea porcilor şi în furajarea rumegătoarelor. Făina de floarea - soarelui
poate fi folosită şi în alimentaţia copiilor.
Calatidiile au întrebuinţări ca furaj grosier sau la extragerea pectinei
folosită în industria alimentară la prepararea gelatinelor. Cojile se folosesc la
prepararea furfurolului, utilizat la fabricarea fibrelor artificiale şi ca dizolvant în
rafinarea uleiurilor vegetale. Cojile se pot utiliza şi la obţinerea unei drojdii
furajere bogate în proteină etc.
Tulpinile se folosesc ca şi combustibil, în industria celulozei sau la
fabricarea (prin decolorare) unor plăci uşoare şi rezistente, cu proprietăţi de
absorbire a sunetelor.
Întreaga plantă, ca masă verde sau siloz, este o importantă plantă
furajeră, în faza de înflorire, frunzele conţin 14% proteină brută, vitamina C,
provitamina A etc. (V. Vrânceanu, 1974).
Floarea soarelui este şi o bună planta meliferă, putându-se obţine 30—
:50 kg miere la ha. Prin albine se realizează şi o eficientă polenizare
suplimentară.
Floarea-soarelui prezintă şi unele însuşiri medicinale. Din florile ligulate
(care conţin quercetrină, antocianină, colină, betaină, xantofilă etc.) se obţine
un extract alcoolic care se folosea în malarie, iar tinctura în afecţiuni
pulmonare. Din achene, care pe lângă ulei conţin fitină, lecitină, colesterină,
se preparau produse indicate în profilaxia dezinteriei, febrei tifoide şi pentru
vindecarea rănilor care supurează. Uleiul se foloseşte (în medicina populară)
pentru macerarea unor plante utilizate în tratarea unor răni şi arsuri.
Compoziţia chimică a florii - soarelui este prezentată în tabelul 5.(valori
medii după diferiţi autori).
Tabelul 5.
Compoziţia chimică a florii soarelui (valori medii, în %)
Extractive
Ulei Proteină Celuloză Cenuşă
Componente neazotate
(%) brută (%) (%) (%)
(%)
Total achenă 43-53 16-22 14,5-15 15-19 3-3,5
Sămânţă (miez) 58-68 20-25 7,5-9 4-5 3,5
Pericarp (coji) 1-6 2-4 31-37 53-66 1,5-3
Turte 6-10 30-35 19-22 12-18 6,5-7
Calatidii 4,5-5 7-9 45-57 18 17
Uleiul de floarea-soarelui conţine acizi graşi saturaţi (palmitic, stearic)

în proporţie de 8 - 14%, iar acizii graşi nesaturaţi 85 - 91%, mai importanţi fiind
acidul oleic (14 - 53%), acidul linoleic (38 - 73%), iar acidul linolenic practic
lipseşte. Raportul dintre acidul oleic şi cel linoleic este influenţat de o serie de
factori. Uleiul de floarea soarelui este semisicativ şi indicele de iod de 109-144
79
( în medie 132). Indicele de saponificare este de 180-194, iar cel de aciditate
de 0,1-0,5. La uleiurile alimentare indicele de aciditate nu trebuie să
depăşească valoarea 2.
Conţinutul de ulei la floarea soarelui este influenţat de genotip,
agroclimatici, tehnologici (C.Cojocaru, 1965, A.V.Vrânceanu, 2000).
Randamentul de extracţie al uleiului este influenţat de conţinutul
seminţelor în ulei şi performanţele tehnologice. La hibrizi actuali randamentul
de extracţie poate ajunge până la 42 %.
Proteinele din floarea-soarelui sunt formate în principal din albumine şi
globuline (80 – 88%). Turtele de floarea-soarelui au valoarea energetică
similară cu a turtelor de soia (circa 4850 Kcal/kg), însă energia metabolică este
mai mică.
Sistematică. Floarea-soarelui face parte din ordinul Compositalis

(Asteralis), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul
Helianthus (de la grec. helios = soare, anthos = floare).
Specia Helianthus annuus L. este cea mai importantă şi variabilă specie
a genului, fiind cultivată ca plantă oleaginoasă şi ornamentală.
Formele cultivate sunt: pentru seminţe şi furaj (cu achene mari, putând
fi denumite H. annuus var. macrocarpus (DC) Ckel şi cele cultivate ornamental
(încadrate în H. annuus ssp. annuus L.). Soiurile şi hibrizii cultivaţi pentru
seminţe aparţin speciei H. annuus L. var. macrocarpus (DC) şi sunt
„monocefalice" (cu o singură inflorescenţă).
Zonarea hibrizilor:
- în zona I (judeţele din sud): Select, Felix, Decor, Fundulea 206, Florom
328, Florom 350, Super, Festiv, Turbo, Record, Domino, Favorit.
- în zona a II-a (judeţele din vest): Select, Felix, Florom 350, Turbo,
Festiv, Favorit.
- în zona a III-a (judeţele din Moldova): Select, Super, Festiv, Florom
350, Turbo.
TEHNOLOGIA CULTURII
Rotaţia
Mari pagube produc în culturile de floarea-soarelui, lupoaia (Orobanche
cumana), mana (Plasmopara heliathi), putregaiul alb (Scltrotinia scltrotiorum),
putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), putregaiul brun al tulpinii (pătarea brună
şi necrozarea tulpinii) (Phomopsis sp.) etc. şi dăunătorii, cum sunt viermii –
sârmă (Agriotes sp.), gărgăriţa (Tanimecus dilaticolis), buha semănăturilor etc.
Printr-o rotaţie raţională se pot combate sau se poate diminua mult atacul
acestor boli şi dăunători.
Floarea-soarelui nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după cel
puţin 4 - 5 ani. Unde este posibil, este bine să se respecte rotaţia optimă de 6
ani.
Floarea-soarelui se cultivă în mod obişnuit în asolamentul cerealier
(după grâu şi porumb), specific zonei de câmpie, unde este zonată această
plantă. Bune rezultate se obţin când se cultivă floarea-soarelui după cerealele
de toamnă sau primăvară, porumb furajer şi pentru boabe. Cele mai bune
premergătoare pentru floarea-soarelui sunt unele leguminoase pentru boabe
(mazăre, linte, năut etc.), însă după acestea se cultiva, de obicei, grâul de
toamnă.
80
Este interzisă cultivarea florii-soarelui după soia, fasole, in şi rapiţă (fiind
parazitate de putregaiul alb), după tutun sau cânepă (care favorizează atacul
de lupoaie), precum şi după lucernă şi sfeclă de zahăr (care consumă cantităţi
mari de apă din straturile adânci ale solului).
Floarea-soarelui bine întreţinută lasă terenul afânat şi poate constitui o
bună premergătoare pentru multe plante de primăvară.
Fertilizarea
Floarea-soarelui consumă mari cantităţi de substanţe mintrale. Astfel,
după date mai vechi pentru 100 kg seminţe, limitele de consum erau de 4 - 6
kg N; 1,5 - 2,3 kg P2O5 şi 7,5 - 12 kg K2O.
Fazele critice în nutriţia florii-soarelui sunt de la răsărire la formarea
primei perechi de frunze adevărate, la formarea inflorescenţei şi înflorire. Lipsa
unor elemente în perioada iniţială a creşterii se resimte şi în fazele următoare
de vegetaţie, chiar dacă plantele au apoi condiţii bune de nutriţie.
Azotul este un element cu rol important în nutriţia florii-soarelui tabelul
6. Carenţa azotului face ca plantele să rămână mici subţiri, cu suprafaţa şi
capacitatea de asimilaţie redusă, ceea ce duce la o slabă creştere a
capitulelor, seminţelor şi procentului de ulei, ridicând însă procentul seminţelor
seci. Excesul de azot duce la o creştere vegetativă luxuriantă, în detrimentul
celei generative, frunzele suculente devin mai sensibile la boli şi dăunători,
scade conţinutul de ulei şi creşte cel de proteină.
Tabelul 6.
Doza de azot la floarea-soarelui (kg/ha optim economic)
(după Hera Cr. şi Borlan Z., citaţi de Bîrnaure V., 1991)
Producţia Indicele de azot

(kg/ha)
1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2.500 94 85 80 77 74 72 71
3.000 107 98 93 89 87 85 84
3.500 117 111 103 100 97 95 94
Doza de îngrăşăminte cu azot variază între 70 şi 100 kg/ha.

Fosforul are rol important în fructificare, în sinteza glucidelor şi lipidelor,
ridicând procentul de ulei în seminţe tabelul 7.
Tabelul 7.
Doza de fosfor la floarea-soarelui (kg P2O5/ha optim economic)
(după Hera Cr. şi Borlan Z., citaţi de Bîrnaure V., 1991)
Producţia P-Al2 (ppm)

(kg/ha)
15 20 25 30 35 40 45 50
3.000 124 114 103 93 84 76 67 60
3.500 146 135 124 115 105 97 89 81
81
Într-un raport optim cu azotul, fosforul echilibrează creşterea vegetativă
şi generativă, măreşte rezistenţa la boli şi secetă, contribuie la obţinerea unor
seminţe cu valoare culturală ridicată, în prima fază de creştere, fosforul este
absorbit lent, crescând mult între formarea capitulului până la înflo¬rirea totală.
Doza de îngrăşăminte cu fosfor variază între 60 şi 125 kg P2O5/ha.
Potasiul are un rol determinant în nutriţia florii-soarelui fiind consumat
în cantităţi foarte mari. Rădăcinile acestei plante au o mare capacitate de a-1
extrage şi din forme greu solubile. Carenţa de potasiu reduce creşterea
vegetativă şi conţinutul de ulei, mărind sensibilitatea plantelor la boli şi secetă.
Doza de potasiu este cuprinsă între 60 şi 80 kg K2O/ha.
Alături de azot, fosfor şi potasiu, alte elemente, printre care calciul,
precum şi unele microelemente (bor, molibden, fier, cupru etc.) au rol important
în echilibrul nutriţiei mintrale a florii-soarelui, în activitatea enzimatică, în
metabolismul protidic şi lipidic etc.
Perioada optimă de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu este
toamna sub arătură, însă acestea se pot aplica şi în ferestrele iernii sau la
desprimăvărare, urmând să fie încorporate cât mai adânc, prin lucrări energice
cu grapa cu discuri. O parte din îngrăşămintele cu P şi K se pot aplica
împreuna cu cele de N, odată cu semănatul. Îngrăşămintele cu azot se aplică
fracţionat, la pregătirea patului germinativ, odată cu semănatul (lângă rânduri),
cu maşina SPC-6, prevăzută cu echipament pentru aplicarea îngrăşămintelor,
sau odată cu praşilele.
Floarea-soarelui reacţionează bine la îngrăşămintele foliare, aplicându-
se două tratamente, şi anume: primul în faza de 4-6 frunze şi al doilea la
începutul apariţiei calatidiilor. La fiecare tratament, se utilizează 300-500 l
soluţie pe hectar în concentraţie de 0,5-1,0%. Îngrăşămintele foliare
recomandate sunt cele cu un conţinut mai mare de fosfor, cum sunt: F-231,
Folplant-231, Kristalon 13-40-13, Polyfeed 11-44-11, sau cele cu raporturi
egale între elementele nutritive, care conţin şi microelemente, în special bor şi
molibden (de exemplu, Elite Verde) ( Viorel Ioan , 2010).
Se pot utiliza şi îngrăşăminte foliare numai cu azot, precum Last N, în
doză de 10-15 l/ha, aplicat în stadiul de 4-6 frunze în 100-200 l soluţie/ha,
putându-se repeta tratamentul după 10-14 zile.
Lucrările solului
Pentru ca sistemul radicular al florii-soarelui să se dezvolte în
adâncime, necesită un sol bine afânat şi structurat.
Adâncimea arăturii este de 25 - 30 cm, în funcţie de tipul de sol şi planta
premergătoare. Alternanţa adâncimii arăturii duce la distrugerea harpanului.
După cerealele păioase arătura se face la circa 22 - 25 cm, iar după culturi de
toamnă la 25 - 30 cm.
Primăvara se pregăteşte patul germinativ până la adâncimea de
semănat. Lucrarea se execută cu câteva zile înainte de semănat, folosind
grapa cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili sau combinatorul CPPG-3
(vibrocultor, grapă cu colţi rigizi şi grapa elicoidală). Pe soluri mai afânate, se
foloseşte grapa cu colţi şi cea elicoidală, iar pe terenuri mai uscate vibrocultorul
cu grapa elicoidală sau grapa cu colţi rigizi.
Pregătirea patului germinativ se face prin lucrări care au drept scop
realizarea unui sol: fără buruieni; nivelat şi aşezat; mărunţit până la adâncimea
82
de aşezare a seminţelor; conservarea apei în stratul superficial de sol.
Pentru semănat se va folosi hibridul zonat, cu valoare biologică ridicată.
Se recomandă ca sămânţa de floarea-soarelui să se sorteze după
mărime şi greutate, pentru a asigura o uniformitate la semănat şi răsărire.
Având conţinut ridicat de ulei, sămânţa de floarea-soarelui îşi reduce
substanţial germinaţia după 2 - 3 ani şi devine improprie pentru semănat după
4 - 5 ani, chiar în condiţii normale de păstrare.
Pentru prevenirea infecţiilor sistemice timpurii de mană, s-a dovedit
eficace tratamentul cu fungicidul sistemic Apron 35 SD în doză de 4 - 6 kg/tonă
sămânţă, împotriva ciupercilor Botrytis cinerea (putregai cenuşiu) şi Sclerotina
sclerotiorum (putregai alb) este eficace tratarea seminţelor cu produsul
Fundazol 50 în doză de 2 kg produs comercial/tonă sămânţă.
S-a stabilit că pentru dezinfecţia seminţelor de floarea-soarelui,
infestate natural cu ciupercile Botrytis cinerea şi Sclerotinia sclerotiorum, au
dat rezultate bune produsele Topsin M-70 (2 kg/t sămânţă), Rovral 5 WP (2
kg/t) şi Romilan 50 WP (2 kg/t) (H. Iliescu şi colab., 1980).
Pentru prevenirea atacului de răţişoara porumbului, viermi sârmă şi
gărgăriţă, se recomandă tratarea seminţelor cu Furadan 35 ST sau Carbodan
35 ST (28 l la t de sămânţă).
Semănatul se face când în sol, la adâncimea de semănat, se realizează
minimum 7°C, la ora 8 dimineaţa, timp de o săptămână.
Semănatul prea timpuriu, la temperatură sub 6—7°C, asociate cu
umiditate mai ridicată a solului, influenţează negativ germinaţia şi răsărirea
plantelor.
Calendaristic perioada optimă de semănat este:
- în sudul ţării şi Dobrogea, 25.III - 5.IV, soiurile şi l - 10.IV hibrizii;
- în vestul ţării, 25.III - 10.IV soiurile şi l - 10.IV hibrizii;
- în estul ţării, l - 15.IV soiurile şi 5—20.IV hibrizii.
Întârzierea semănatului (după 1 mai) este nepotrivită deoarece se
întârzie vegetaţia şi creşte atacul de mană şi dăunători.
Densitatea plantelor la hectar este condiţionată de soiul sau hibridul
cultivat, zona pedoclimatică şi tehnologia de cultură aplicată.
La actualele forme în cultură, densităţile optime la recoltare sunt de
45—50 mii plante/ha în cultură neirigată şi 50—60 mii plante/ha în cultură
irigată, valorile mai mici sunt pentru formele mai înalte, iar cele mai mari pentru
hibrizii cu talie mai mică, rezistenţi la frângere şi cădere.
Pentru principalele zone de cultură a florii-soarelui în ţara noastră,
densitatea optimă la semănat s-a stabilit între următoarele limite: în sudul şi
vestul ţării 45 - 50 mii boabe germinabile la ha, pentru hibrizii rezistenţi la mană
şi 50 - 55 mii boabe germinabile la hectar la soiuri şi hibrizi nerezistenţi la
mană; în zona de este a ţării se vor semăna 50 - 55 mii boabe germinabile la
ha pentru soiul Record şi 55 - 60 mii boabe germinabile la ha pentru hibrizi.
Distanţa de semănat între rânduri la floarea-soarelui este de 70 cm,
care permite mecanizarea întreţinerii şi recoltării.
Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţei, epoca de
semănat, textura şi umiditatea solului, fiind cuprinsă între limitele 5 - 7 cm. Pe
soluri mai grele se reduce adâncimea de semănat la 4 - 5 cm.
83
Semănatul se face cu semănătoarea de precizie, SPC-6, reglată şi
echipată în acest sens.
Cantitatea de sămânţă la ha, când se seamănă bob cu bob (cu SPC-
6), la 50.000 seminţe/ha este de circa 4 kg/ha.
În cultura de floarea soarelui lucrările de îngrijire încep încă înainte de
răsărirea plantelor;
- grăpatul culturii după semănat pentru nivelarea terenului;
- combaterea crustei şi a buruienilor în curs de răsărire, înainte de
răsărit prin grăpatul culturii perpendicular pe direcţia rândurilor cu grapa cu
colţi reglabili sau cu sapa rotativă (V. Tabără, 2005).
Combaterea buruienilor este o lucrare de mare importanţă, floarea
soarelui fiind sensibilă la îmburuienare atât la începutul vegetaţiei, cât şi spre
sfârşitul acesteia (M.Berca, 1996).
Prima praşilă mecanizată se execută când se văd rândurile, la 6 cm
adâncime. A doua praşilă se face după apariţia buruienilor, dar înainte ca
plantele să aibă mai mult de 8 perechi de frunze, adâncindu-se lucrarea la 8
cm. A treia praşilă se face mai la suprafaţă (6 cm), pentru a nu leza rădăcinile
ce ocupă spaţiul dintre rânduri. Praşilele manuale pe rând se execută dacă nu
s-au aplicat erbicide.
Combaterea chimică a buruienilor din culturile de floarea-soarelui se
face cu erbicidele prezentate în tabelul 8.
Pentru combaterea dăunătorilor, pe lângă tratamentele făcute la
sămânţă, pentru gărgăriţă (Tanymecus), dacă apar peste 15 exemplare/m2 se
va aplica Duplitox 3 + 5 (25 kg,/ha), Heclotox 3 (30 kg/ha) sau Disiston l kg/ha
s.a., când floarea-soarelui are 1—2 perechi de frunze.
O atenţie deosebită trebuie acordată polenizării în bune condiţii, ceea
ce se poate realiza economic prin amplasarea la hectar a l - 2 familii de stupi
de albine când au înflorit 5 - 7% din plante.
Irigarea florii-soarelui aduce sporuri de producţie de peste l000 kg/ha.
Udarea de aprovizionare din toamnă este obligatorie în stepă şi facultativă în
silvostepă.
Combaterea putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) la capitule se poate
face prin două tratamente în perioada de vegetaţie a florii-soa¬relui (după
înflorit), folosind produsele Benlatt 50, Rovral 50 WP şi Sumilex 50 WP în doză
de 1,5 kg/ha (H. Iliescu şi colab., 1980).
Tabelul 8.
Recomandări privind aplicarea erbicidelor la floarea-soarelui
(Codex,1999, Alcedo,2003, Bayer, 2003,2004)
Produsul Substanţa Speciile de buruieni Doza Momentul
comercial activă combătute l, kg/ha aplicării
%, g/l
1 2 3 4 5
TREFLAN 24 CE trifluralin monocotiledonate 3,5-5,0 ppi
240 g/l anuale 8 cm
TREFLAN 48 CE trifluralin monocotiledonate 1,75-2,5 ppi
480 g/l anuale 8 cm
84
TREFLAN 48 EC trifluralin monocotiledonate ppi
480 g/l anuale şi unele 1,5-2,0 8 cm
dicotiledonate anuale
TREFLURALIN 48 trifluralin monocotiledonate 2,0 ppi

EC 480 g/l anuale şi unele 8 cm
TRIFUSAN 480 CE trifluralin monocotiledonate 1,75-2,5 ppi
480 g/l anuale 8 cm
DUAL 500 CE metolaclor monocotiledonate şi 3,0-6,0 ppi
500 g/l unele dicotiledonate 2-3 cm
DUAL GOLD 960 EC metolaclor monocotiledonate 1,2 ppi
960 g/l anuale şi unele 2-3 cm
DUAL 960 EC metolaclor monocotiledonate 1,75-4,0 ppi

LASSO alaclor monocotiledonate 4,0-6,0 ppi
480 g/l anuale şi unele asociat
MECLORAN 48 CE alaclor monocotiledonate 6,0-10,0 ppi
48% anuale şi unele 2-3 cm
PROPONIT 720 CE propisoclor monocotiledonate 2,0-3,0 preem.
720 g/l anuale şi unele Singur
dicotiledonate anuale sau
asociat
RELAY 90 EC acetoclor monocotiledonate 1,7-2,2 preem.
900 g/l anuale
FRONTIER 900 EC dimetenamid monocotiledonate 1,1-1,5 ppi
GUARDIAN acetoclor monocotiledonate 1,7-2,2 Preem
820-860 g/l anuale şi unele
MALNES acetoclor monocotiledonate 1,7-2,2 ppi
900-940 g/l anuale şi unele 2-3 cm
dicotiledonate anuale preem.
DIIZOCAB 80 CE butilat 80 % monocotiledonate 6,0-10,0 ppi
anuale şi unele 8 cm
DIPROCARB 80 CE EPTC monocotiledonate 6,0-10,0 ppi
750 g + anuale şi unele 8 cm
antidot dicotiledonate anuale
GALIGAN 240 EC oxifluorfen dicotiledonate anuale 1,0 Preem.
240 g/l
AFALON linuron dicotiledonate anuale 1,0-2,5 preem. în
47 % şi unele benzi sau
monocotiledonate pe toată
anuale suprafaţă
Recoltarea şi producţia
Momentul declanşării recoltatului la floarea soarelui este legat de
maturitatea calatidiului şi umiditatea seminţelor (V.Vrânceanu, 2000)
Umplerea seminţelor s-a încheiat atunci, când umiditatea acestora este
de 38-40 %, iar depunerea substanţelor de rezervă a încetat.
85
La hibrizii cu coacere uniformă, umiditatea seminţelor se poate aprecia
după culoarea capitulelor (V.Vrânceanu, 1974).
Timpul optim de recoltare a florii-soarelui este la maturitatea tehnică,
atunci când 75% din capitule au culoarea galbenă-brună pe partea dorsală,
bracteele se brunifică, florile tubuloase sunt uscate şi cad uşor la atingere cu
mâna, frunzele de pe jumătatea inferioară a tulpinii se usucă şi cad. În această
fază umiditatea seminţelor este de 10 - 12%.
Pentru grăbirea şi uniformizarea maturizării se folosesc desicanţi
(defolianţi). Aplicând la ha 1,5 - 3,0 l Reglone, când floarea-soarelui a ajuns la
maturitatea fiziologică, dar o parte din frunze sunt verzi şi tulpinile au umiditate
ridicată, în circa 10 zile lanul se poate recolta. Se realizează astfel un avans
de maturizare de 10 - 14 zile faţă de plantele netratate.
Pentru reglarea şi exploatarea corectă a combinei C12 echipată cu
RIFS se fac o serie de adaptări pentru a se evita pierderile:
- se montează la combină, echipamentul de recoltat floarea soarelui (2,1
RIFS-O)
- reglarea corespunzătoare a echipamentului şi a combinei
în funcţie de starea lanului;
- corelarea distanţei între secţiile echipamentului de recoltat
cu distanţe între rândurile de floarea soarelui;
- înălţimea de tăiere la 50-100 cm în lanurile cu plante
necăzute şi 20-50 cm în lanurile cu plante căzute;
- turaţia bătătorului de 400-600 turaţii/minut;
- distanţa dintre bătător şi contrabătător de 25-30 mm la
intrare şi 15-20 mm la ieşire;
- deplasarea în lan cu viteza de 3-5 km/oră;
- se montează mantaua pe contrabătător pentru a se evita
spargerea şi decorticarea achenelor;
- se înlocuiesc şinele postbătătorului;
- se montează sitele pentru floarea soarelui
- se montează scutul de protecţie sub ventilatorul principal
- se reglează turaţia ventilatorului ca boabele să nu fie
aruncate în pleavă
- curentul de aer se dirijează spre faţa combinei (V. Tabară, 2005).
Păstrarea seminţelor se face după curăţire, uscare şi ventilare, pentru
a evita degradarea lor. Depozitarea producţiei de floarea soarelui se face în
funcţie de umiditate (Cr.Hera şi colab., 1989). Pentru o păstrare bună a
seminţelor ce conţin 40% ulei, umiditatea trebuie să fie mai mică de 8,4%, iar
la seminţele cu 50% ulei umiditatea să nu depăşească 7%.
La o umiditate a seminţelor de floarea soarelui de peste 14 %, uscarea
se face cu aer cald la temperatura de 65ºC.
Producţia. Formele actuale în cultură realizează producţii de 25 - 30
q/ha, dar capacitatea productivă a florii-soarelui este mai mare. Cu 100 g
sămânţă pe capitul la o densitate normală se realizează 35 - 40 q/ha.
Durata de păstrare a seminţelor de floarea soarelui este dată de relaţia dintre
umiditatea seminţelor şi temperatură (I.Bonjean, 1986, citat de V. Tabară,
2005).
86
În ţara noastră, păstrarea seminţelor de floarea soarelui mai mult de 6
luni este posibilă dacă umiditatea acesteia nu depăşeşte 8 %, iar temperatura
nu este mai mare de 18 %.
1. Care sunt principalele caracteristici ale uleiului de floarea

soarelui ?
Principalele caracteristici ale uleiului de floarea-soarelui sunt

următoarele: indicele iod 127 - 136, indicele de saponificare 186 - 194,
densitatea la 15°C este de 0,919 - 0,926, punctul de solidificare este la -16°C
... -18°C.
2.Cărei specii aparţin soiurile şi hibrizi de floarea soarelui?
Soiurile şi hibrizii cultivaţi pentru seminţe aparţin speciei H. annuus L.

var. macrocarpus (DC) şi sunt „monocefalice" (cu o singură inflorescenţă).
1. Care este importanţa uleiurilor vegetale în alimentaţie?

2. Ce particularităţi prezintă rotaţia la floarea-soarelui?
3. Care sunt fazele critice de nutriţie la floarea soarelui ?
4. Cum se execută lucrările solului şi fertilizarea la floarea-soarelui?
5. Cum se pregăteşte sămânţa pentru semănat la floarea-soarelui?
6. Cum stabilim epoca şi desimea de semănat?
7. Care sunt neajunsurile ieşirii din limitele recomandate la floarea-
soarelui?
8. Cum se face combaterea buruienilor bolilor şi dăunătorilor la
floarea soarelui ?
9. Când şi cum se recoltează floarea soarelui?
10. Care este umiditatea de păstrare a seminţelor de plante
oleaginoase?
87
RAPIŢA- IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie: Rapiţă – fertilizare - desimi de semănat – recoltă - calitate.
Rezumat
Rapiţa este cea mai importantă plantă cruciferă oleaginoasa şi una din
cele mai importante plante oleaginoase din lume. Seminţele sale au un
conţinut ridicat în ulei, cu utilizări în industrie şi alimentaţie. Uleiul de rapiţa se
foloseşte în industria săpunurilor, a lacurilor, vopselelor şi în industria textilă.
Prin combinare cu sulful se obţine un material elastic ce înlocuieşte cauciucul
etc. Uleiul de rapiţă conţine în proporţii diferite acizii graşi: oleic, linoleic,
linolenic, erucic şi palmitic. Indicele iod este de 94—112. Acidul erucic
(monoacid gras nesaturat) pare a fi principalul factor al unor boli de inimă.
Rapiţa face parte din fam, Cruciferae (Brassicaceae), genul Brassica, ce
cuprinde 34 specii, din care 5 sunt cultivate. Turtele conţin: 35 % proteine şi 8
– 9 % grăsimi.
Sunt un furaj valoros dacă se administrează în cantităţi moderate
utilizate în cantităţi mari, în hrana vacilor, dau miros şi gust neplăcut laptelui.
Rapiţa se poate folosi ca furaj masă verde primăvara foarte timpuriu şi
toamna târziu.
Este plantă meliferă. De pe un hectar de rapiţă se pot obţine peste 50
kg miere de foarte bună calitate.Este o foarte bună premergătoare pentru grâul
de toamnă.

Importanţă
Rapiţa mare (Colza) se cultivă din antichitate în bazinul Mediteranean
şi Orientul apropiat, iar rapiţa mică (Naveta) a fost luata în cultură pe la
începutul secolului al XVI-lea în Belgia şi Olanda (F. Canţăr, 1965). Rapiţa
colza s-a extins în India şi alte ţări din Asia, iar rapiţa Naveta în Germania şi
estul Europei.
După cum arată G. Maior (1898), la noi în ţară rapiţa a fost introdusă în
cultură între 1840 - 1850 din Anglia, răspândindu-se în Moldova mai mult Colza
(rapiţa mare), iar în Muntenia rapiţa Naveta (rapiţa măruntă). La rapiţa mare i
se spunea şi rapiţa belgiană.
88
Rapiţa este cea mai importantă plantă cruciferă oleaginoasa şi una din
cele mai importante plante oleaginoase din lume. Seminţele sale au un
conţinut ridicat în ulei, cu utilizări în industrie şi alimentaţie.
După rafinare (îndepărtarea gustului neplăcut şi realizarea unei culori
galben-deschis), uleiul de rapiţa se utilizează în alimentaţie ca atare sau după
prelucrare, ca margarină.
Rapiţa este planta oleaginoasă a Europei Central-vestice (Germania,
Polonia, Franţa. Suedia), Canadei, Indiei, Chinei, Japoniei, Rusiei etc. Aceste
ţări îşi asigură în mare parte necesarul de ulei alimentar din seminţele de
rapiţă.
Uleiul de rapiţa se foloseşte în industria săpunurilor, a lacurilor,
vopselelor şi în industria textilă. Prin combinare cu sulful se obţine un material
elastic ce înlocuieşte cauciucul etc.
O largă utilizare a avut uleiul de rapiţa pentru iluminat, mai ales în
perioada Evului Mediu, dar şi ulterior în unele ţări din Asia şi Africa. Uleiul de
rapiţa s-a folosit în ungerea motoarelor, fiind înlocuit astăzi cu uleiuri minerale.
Uleiul de rapiţa se poate folosi ca şi carburant, după transformarea în
ester metilic sau etilic.
Turtele conţin:
- 35 % proteine şi 8 – 9 % grăsimi.
Sunt un furaj valoros dacă se administrează în cantităţi
moderate utilizate în cantităţi mari, în hrana vacilor, dau miros şi gust neplăcut
laptelui.
Rapiţa se poate folosi ca furaj masă verde primăvara foarte timpuriu şi
toamna târziu.
Este plantă meliferă. De pe un hectar de rapiţă se pot obţine
peste 50 kg miere de foarte bună calitate.
Neajunsurile culturii:
- răsărire defectuoasă în toamnă;
- rezistenţă slabă la iernare;
- atacată de numeroşi dăunători greu de combătut;
- sensibilitate mare la brumele din timpul înfloritului;
- rezistenţă slabă la scuturare.
Este o excelentă plantă de asolament. Are o valoare
comercială mare putând furniza venituri importante pentru producătorii
agricoli.
Turtele rezultate după extragerea uleiului se folosesc doar în cantităţi
moderate în raţiile animalelor. Deşi este un furaj concentrat valoros, în cantităţi
mai mari produce tulburări digestive, iar în alimentaţia vacilor de lapte imprimă
gust neplăcut laptelui.
Tulpinile uscate sunt întrebuinţate pentru aşternut sau pentru foc.
Rapiţa este cultivată ca nutreţ verde şi păşune, semănându-se toamna sau
primăvara timpuriu.
Pe lângă acestea, rapiţa prezintă şi o serie de însuşiri fitotehnice
favorabile. În rotaţie este o plantă importantă, prin faptul că lasă terenul într-o
bună stare fizico-chimică curat de buruieni, pe care le înăbuşă prin ritmul rapid
de creştere şi masa vegetativa bogată. Pe de altă parte, eliberează terenul
devreme, fiind o bună premergătoare pentru grâul de toamnă, asemănător cu
89
mazărea. După rapiţa, recoltată la începutul lunii iunie, se poate obţine în
cultura a 2-a, o recolta bună de porumb masă verde, siloz sau chiar boabe.
Cultura rapiţei este mecanizabilă, putându-se utiliza setul de maşini
folosite la cereale; se seamănă şi se recoltează în perioade mai puţin
aglomerate cu alte lucrări.
Rapiţa este o bună plantă meliferă, oferind albinelor un cules timpuriu.
De pe un hectar de rapiţa se realizează până la 80 - 90 kg miere (F. Canţăr,
1965).
Rapiţa era considerată în trecut ca o cultură mai puţin sigură, având
răsărirea defectuoasă (datorită secetei din toamnă), slaba rezistenţă la
iernare, atacul numeroşilor dăunători, sensibilitatea la brumele din perioada
înfloritului şi slaba rezistenţă la scuturare. În ultimul timp se susţine că nu mai
putem atribui rapiţei, ca şi cu ani în urmă, calificativul de cultură „riscantă”,
deoarece: secetele din perioada semănatului le putem combate prin irigaţie,
s-au creat soiuri cu bună rezistenţă la iernare şi „indehiscente” (10 - 15 zile de
la maturitatea deplină), în plus s-au obţinut forme cu conţinut ridicat de ulei (41
- 46%) şi libere de acid erucic.
În funcţie de specie şi soi, seminţele de rapiţă conţin 40 - 50% grăsimi,
19 - 24% proteine brute, circa 18% extractive neazotate, 5,9% celuloză şi 4,2%
cenuşă. Uleiul de rapiţă conţine acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi în diverse
proporţii:
- oleic - 20 %; - ac. ecosenoic - 8 %;
- ac. linoleic - 15 % - ac. Palmitic -4%
- ac.linolenic - 9 % - ac. stearic -1%
- ac. erucic - 15 %
Acidul erucic prezent în uleiul de rapiţă folosit în alimentaţie are efecte
negative asupra organismului uman:
- întârzie creşterea organismelor tinere;
- provoacă afecţiuni ale aparatului circulator şi ale glandelor
suprarenale, ficatului şi glandei tiroide. Indicele iod este de 94—112. Acidul
erucic (monoacid gras nesaturat) pare a fi principalul factor al unor boli de
inimă, cum ar fi alterările degenerative şi unele inflamaţii etc. A. Benvenuti şi
G. Vicontini, 1973). Prin ameliorare, în Canada, Suedia, Germania, Polonia şi
Franţa s-au obţinut soiuri de rapiţă cu 5 – 12% acid erucic sau chiar lipsite de
acest acid. Formele vechi de rapiţă conţineau până la 50% acid erucic în ulei.
Problema reducerii conţinutului în uleiul de rapiţă a acidului erucic s-a pus în
special după Conferinţa Internaţională a rapiţei din Canada (1970), când s-a
subliniat pericolul ce-1 prezintă acest acid. Soiurile care conţin sub 6 - 8% acid
erucic sunt considerate ,,libere de acid erucic”. În perfecţionarea calităţii
produselor pentru consum uman la un moment dat a fost acceptat uleiul de
rapiţă cu un conţinut de acid erucic sub 15 %.
Proteinele se găsesc în seminţe în proporţie de 19,6 – 23 %, iar în
şroturi 38 – 44 %. Au o valoare ridicată (dacă au conţinut scăzut de
glucozinolaţi) în furajarea animalelor (apropiindu-se din acest punct de vedere
ca valoare de cea a şrotului de soia).
Compoziţia chimică a seminţelor de rapiţă este influenţată de factorii genetici
(soiul), de condiţiile de mediu şi de tehnologie aplicată.
90
Sistematică.
Rapiţa face parte din fam, Cruciferae (Brassicaceae), genul Brassica,
ce cuprinde 34 specii, din care 5 sunt cultivate. Ca plante oleaginoase se
cultivă două specii de rapiţă:
a) Rapiţa Colza (rapiţa mare sau rapiţa belgiană), Brassica napus
L. ssp. oleifera. Metzg (sin. Brassica napus var. arvensis (Lam. (Thali), cu
două forme:
- Brassica rapa oleifera var. autumnalis D.C., cu forme de toamnă, mai
viguroasă, mai productivă şi cu conţinut de ulei mai mare;
- Brassica napus oleifera var. annuua Metzg, forma de primăvară.
b) Rapiţa Naveta (rapiţa mică), Brassica rapa L. ssp. oleifera D.C. (sin.
Brassica campestris oleifera, sin. Brassica rapa var. silvestris (Lam.), (Biggs),
cu două forme:
- Brassica rapa oleifera var. autumnalis D.C., cu forme de toamnă.
- Brassica rapa oleifera var. annuua D.C., cu forme de primăvară.
TEHNOLOGIA CULTURII
Amplasarea culturii
În România se cultivă soiurile de rapiţă colza.
Rapiţa se amplasează în asolamente cu cereale şi plante tehnice de 3-
5 ani. Ponderea maximă în asolament a rapiţei nu poate depăşi 25 %. Când
se cultivă şi soia împreună reprezintă 33 % din suprafaţa asolamentului. Se
evită amplasarea rapiţei pe terenuri infestate cu specii de cruciferae spontane
(V.Tabara, 2005).
Rotaţia
Rapiţa se amplasează în asolamente cu plante tehnice de 3-5 ani.
Cele mai bune premergătoare pentru rapiţă sunt plantele care se
recoltează devreme cum sunt cerealele de toamnă, borceag, cartofii timpurii,
unele plante furajere. Pe acelaşi teren rapiţa poate reveni după 3 ani, iar în
caz de atac de Sclerotinia după 6-8 ani.
După rapiţă reuşesc toate culturile, deoarece eliberează terenul
devreme şi lasă solul curat de buruieni şi cu bune însuşiri fizico-chimice şi
biologice. Nu se cultivă după: plante atacate de putregai alb (floarea soarelui,
fasole, soia, in, cânepă); specii de plante cultivate din familia Cruciferae; pe
terenuri tratate cu triazine.
Nu se cultivă în monocultură. Este o foarte bună premergătoare pentru
grâul de toamnă.
Fertilizarea
Rapiţa este o mare consumatoare de elemente nutritive, cu
particularităţi de nutriţie specifice atât în etapa vegetativă din toamnă, cât şi în
cea generativă (reproductivă) din primăvară. Producţia de seminţe şi calitatea
acesteia, sunt determinate la rapiţă într-o mare măsură de sistemul de
fertilizare: cantitatea de îngrăşăminte cu macro şi microelemente, raportul
dintre elementele fertilizante aplicate şi momentul aplicării îngrăşămintelor
(V.Tabara, 2005).
La rapiţă consumul de elemente nutritive este ridicat.
91
Pentru o producţie de 100 kg seminţe şi producţia secundară, după
diferiţi autori, rapiţa consumă 5 - 6 kg azot, 3,5 - 5,5 kg fosfor, 3,5 - 5 kg potasiu,
4 - 5 kg calciu, 2 – 3 kg sulf etc., deci este o mare consumatoare de elemente
nutritive. Sursele de elemente nutritive pentru realizarea producţiei de rapiţă
provin în principal din îngrăşăminte şi din rezerva solului. În acelaşi timp
trebuie avut în vedere că rapiţa restituie solului prin producţia secundară,
cantităţi mari de elemente nutritive. Odată cu recoltarea şi transportul
producţiei de boabe, rapiţa exportă din sol cantităţi semnificative de elemente
nutritive, lucru important pentru stabilirea necesarului de elemente nutritive la
plantele cultivate după rapiţă.
Dozele de îngrăşăminte minerale recomandate pentru rapiţa sunt
cuprinse între 90 şi 140 kg/ha N, 60 - 80 kg/ha P2O5, iar pe soluri deficitare în
forme mobile de potasiu se pot aplica şi 60 - 70 kg/ha K2O mai ales în cazul
aplicării dozelor mari de N şi P.
Când fertilizarea organică s-a făcut plantei premergătoare, se scad 0,75
kg N/t gunoi. Azotul se aplică jumătate la arătura de bază şi jumătate
primăvara, iar pe soluri nisipoase se recomandă să se aplice fazial. Dozele de
fosfor se reduc în cazul aplicării gunoiului de grajd cu 0,75 - 1,0 kg P2O5
pentru fiecare tonă de gunoi, îngrăşămintele fosfatice şi cele potasice se
încorporează odată cu arătura de bază.
Pentru a satisface şi necesarul rapiţei pentru sulf (5-10 kg/ha), azotul
se aplică sub formă de sulfat de amoniu. Îngrăşămintele cu sulf determină
sporuri de producţie de 11-12 % (D.Soltner, 1985).
Gunoiul de grajd este valorificat de către rapiţă când se aplică în doze
de 20-25 t/ha sub arătura de bază. Când se administrează gunoi, dozele de
îngrăşăminte chimice se reduc cu 30 kg/ha N; 20-30 kg/ha P205 şi se
suspendă în totalitate îngrăşămintele cu potasiu şi microelemente (M.A.A.,
1990). Rapiţa valorifică foarte bine gunoiul de grajd fermentat sau aplicat
plantei premergătoare.
Lucrările solului
Rapiţa necesită sol afânat, suficient de aşezat (pretenţii ridicate)la nivelul
adâncimii de semănat şi afânat pe adâncimea de 20-25 cm. Arătura este
precedată de lucrarea de dezmiriştire făcută imediat după recoltarea plantei
premergătoare (V. Tabara, 2005).
După arătură aceasta se menţine curată de buruieni şi nivelată prin lucrări
repetate cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi sau cu cultivatorul.
Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul cu 1-2 zile înainte de
semănat.
În cazul în care patul germinativ este prea afânat înainte de semănat se
face o tăvălugire uşoară a terenului pentru a putea semăna la adâncimea
dorită
Se foloseşte o sămânţă provenită din recolta aceluiaşi an cu puritatea de
95% şi germinaţia de cel puţin 85%.
Înainte de semănat, sămânţa se tratează cu Tiradin 75 3 kg/t de
sămânţă + Captadin 50 3 kg/t de sămânţă, Ronilan 50 WP, Sumilex WP, Rovral
50 WP l kg/t de sămânţă, RapcoT-7 6 kg/100 kg sămânţă.
92
Epoca de semănat este dată: de zona de cultură, starea terenului,
evoluţia factorilor climatici din zonă şi microzonă şi nu în ultimul rând de o
anumită experienţă a cultivatorilor.
În ţări mari cultivatoare de rapiţă: Elveţia, Franţa, Germania momentul
semănatului trebuie astfel ales încât până la intrarea în iarnă (la perioada de
îngheţ) plantele să se dezvolte normal parcurgând şi stadiul de călire pentru
a rezista la ger (cca. 40 de zile cu temperaturi în jur de 7ºC).
Rapiţa de toamnă se seamănă între 5 şi 15 septembrie în sudul ţării şi
l - 10 septembrie în vestul şi nordul ţării, epoca optimă de semănat trebuie
astfel stabilită încât să asigure o dezvoltare bună a plantelor în toamnă. La
intrarea în iarnă, rapiţa trebuie să aibă 4-6 frunze .
Atât semănatul prea devreme cât şi cel întârziat fac ca plantele să nu reziste
la iernare şi producţia scade.
Distanţa de semănat între rânduri, variază în funcţie de condiţiile de
cultură şi posibilităţile tehnice din fermă. În România, marea majoritate a
cercetătorilor recomandă pentru cultura de rapiţă distanţa între rânduri de 12,5
cm. În ţările mari cultivatoare de rapiţă distanţa între rânduri se alege în funcţie
de condiţiile solei. Se practică distanţe de la 12-25 cm la 40 cm când rapiţa
devine o plantă prăşitoare.
La stabilirea densităţii de semănat a rapiţei trebuie să se aibă în vedere
două elemente:
- numărul de plante de realizat la recoltare;
- pierderile de plante (din sămânţa pusă în pământ răsare cca.
60-70 %, iar din plantele răsărite 10-20 % se pierd de-a lungul perioadei de
vegetaţie).
Pentru România, cercetările scot în evidenţă că se pot obţine producţii
sigure cu densităţi de 80-110 plante/m2 (Gh.Bîlteanu, 1993,2001; M.A.A.,
1990), care se realizează prin însămânţarea a 120 – 150 b.g./m2.
În ţările centrale şi mai ales în cele vest europene, producţia de rapiţă
se realizează cu densitate de 60-80 plante/m2 pentru care se folosesc 105-
135 seminţe/m2.
Cantitatea de sămânţă la ha se corelează cu densitatea de realizat şi
cu indicii de calitate ai seminţelor. Pentru ţara noastră corespunzător
densităţilor folosite se seamănă cantitatea de 6 – 10 kg/ha (Gh.Bîlteanu, 1993,
2001), 8 – 15 kg/ha (M.A.A., 1990, I.Borcean, 1991).
În Franţa, Elveţia şi alte ţări mari cultivatoare de rapiţă, pentru realizarea
a 60-80 plante/m2 la ieşirea din iarnă, în funcţie de calitatea patului germinativ
se seamănă 3-8 kg/ha sămânţă drajată
Semănatul se face cu semănătorile SUP29 şi SUP46, la distanţa între
rânduri de 12,5 sau 25 cm.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, sămânţa fiind mai mică şi cu
răsărire epigeică.
La rapiţă se execută următoarele lucrări de îngrijire:
- tăvălugit după semănat;
- aprecierea stării de vegetaţie la ieşirea din iarnă;
- combaterea buruienilor;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor;
93
- polenizarea suplimentară;
- verificarea stării fitosanitare a culturii de rapiţă (trebuie să fie într-o atenţie
permanentă)
Tăvălugirea, imediat după semănat este obligatorie acolo unde solul
este uscat.
Aprecierea stării de vegetaţie se face primăvara timpuriu, atunci când
plantele de rapiţă îşi reiau vegetaţia. Se face aprecierea densităţii şi a vigorii
plantelor. Dacă densitatea culturii este sub 50 plante/m2, cultura se întoarce
şi suprafaţa se reînsămânţează cu altă cultură. Când cultura este rară, cu
plante de vigoare mică, se majorează dozele de îngrăşăminte pentru a
favoriza creşterea şi formarea elementelor de productivitate compensată
(numărul mare de ramificaţii şi numărul de silicve/plantă).
Combaterea buruienilor în culturile de rapiţă se face cu erbicide pre şi
postemergente. Dual-500 3-4 l/ha, Treflan 3-4 l/ha, Lasso 4-6 l/ha, Diizocab
70 4-6 l/ha, Leopard 5 EC 0,7 l/ha, Galant super 1,0 l/ha, Lontrel 300 0,3-0,5
l/ha
Treflanul şi Diizocabul se încorporează la 6-8 cm, iar Lasso şi Dualul la
adâncimea de 4-6 cm.
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi
combătute prin aplicarea în vegetaţie a erbicidelor selective ca: Fusilade forte
1 –1,3 l/ha, Pantera 1,5 l/ha, Select super 1,5 l/ha, Agil 1 l/ha, Aramo 1,5l/ha şi
Targa super 1,5 l/ha.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor

Bolile rapiţei sunt putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), putregaiul
cenuşiu (Botrytis fuketiana), alternarioză (Alternaria spp.), înnegrirea tulpinilor
(Phoma ligam) şi se combat la avertizare cu produsele Sumilex 50 WP, Rovral
50 WP, Romitan 50 WP (1,5 kg/ha).
Purecii de pământ ( Phyllottreta sp.), păduchii cenuşii (Brevicornye
brassicae), gărgăriţa tulpinilor (Centorrhynchchus sp) se combat cu Chinook
200 FS 20 l/ha, Sinoratox 35 CE sau Carbetox 37 în doză de 1,5 l/ha.
Recoltarea
Stabilirea momentului optim de recoltare este dificil din cauza scuturării
uşoare a seminţelor. Recoltarea se execută mecanizat în două faze, sau direct
cu combina de cereale din lan.
Recoltarea divizată în două faze se face când plantele au culoarea
galbenă, seminţele au început să se brunifice şi au umiditatea de 25-30%.
Tăierea plantelor se face cu vindroverul şi apoi sunt lăsate să se usuce
câteva zile, timp în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea
scade la 12-14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub
brazda de rapiţă.
Recoltarea direct cu combina va fi efectuată la 5-7 zile după aplicarea
desicantului Reglont, 2-3 l/ha în 100-200 l apă. Recoltarea începe când
seminţele au o umiditate în jur de 16%. Lucrarea de recoltare se execută seara
şi dimineaţa.
Seminţele se usucă la o umiditate de 10%. Producţiile sunt cuprinse
între 2000-4000 kg/ha.
94
1. Care sunt fazele critice de nutriţie la rapiţă ?
Rapiţa este o mare consumatoare de elemente nutritive, cu

particularităţi de nutriţie specifice atât în etapa vegetativă din toamnă, cât şi în
cea generativă (reproductivă) din primăvară.
2. În funcţie de ce se stabileşte densitatea la rapiţă?
Densitatea variază în funcţie de aprovizionarea solului cu apă, de

gradul de pregătire a patului germinativ.
1.Ce particularităţi prezintă rotaţia la rapiţă ?

2.Cum se execută lucrările solului la rapiţă ?
3. Care sunt neajunsurile ieşirii din iarnă la rapiţă?
4.Cum se face combaterea buruienilor bolilor şi dăunătorilor la
rapiţă?
5.Când şi cum se recoltează rapiţa?
95
INUL PENTRU ULEI - IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie: importanţă-compoziţia chimică - sistematică – tehnologia de

cultivare
Rezumat
Inul pentru ulei în România, este cea mai importanta plantă
producătoare de ulei industrial, ocupând locul al doilea între plantele
oleaginoase după floarea-soarelui. Inul pentru ulei şi inul mixt sunt plante
foarte bune premergătoare pentru cerealele de toamnă, deoarece părăsesc
terenul devreme, putându-se executa din timp lucrările solului pentru cultura
succesoare. Actualele soiuri de in pentru ulei au în seminţe între 40 şi 45%
ulei, faţă de 33 - 38% ulei cât conţin seminţele inului pentru fibră. Nu se admite
în nici un caz monocultura deoarece apare fenomenul de „oboseală” a solului,
se înmulţesc bolile (fuzarioză etc.), dăunătorii şi buruienile specifice inului. Inul
pentru ulei si inul mixt sunt pretenţioase la fertilitatea solului, deoarece
rădăcinile au slabă capacitate de absorbţie a elementelor nutritive şi perioada
de consum maxim a acestora este foarte scurtă. Sămânţa trebuie să fie
lucioasă, netedă, de culoare specifică soiului, nepătată, fără miros de mucegai
sau de încins şi fără gust amar.

Importanţa
Inul pentru ulei în România, este cea mai importanta plantă
producătoare de ulei industrial, ocupând locul al doilea între plantele
oleaginoase după floarea-soarelui. Uleiul de in este folosit cu precădere în
industrie şi mai rar în alimentaţie. Este un ulei sicativ (indicele iod
168 - 192), utilizat în fabricarea vopselelor şi lacurilor de bună calitate,
fiind rezistent la apă şi la agenţi corosivi. De asemenea, este utilizată
în fabricarea săpunului, a linoleumurilor, a muşamalelor si a cernelurilor
tipografice etc.
Turtele de in sunt bogate în substanţe proteice (32 – 42%), glucide (32
- 36%), grăsimi (6%), săruri (5 – 16%), având însuşiri calmante şi laxative.
Sunt folosite ca nutreţ concentrat, pentru vacile de lapte, porci şi alte animale.
Utilizarea lor în alimentaţia animalelor este însă limitată, datorită conţinutului
96
în acid cianhidric, care este cuprins între 0,15 g (in de ulei) - 0,45 g (in de fibră)
la l kg turte. Prin înmuierea turtelor în apă călduţă (24 ore), dispare efectul
toxic (acidul cianhidric se volatilizează), putând fi utilizate fără risc în furajarea
animalelor (M. Doucet şi I. Doucet, 1964).
În medicină seminţele de in (Semen Lini) se utilizează în tratarea
bronşitelor, durerilor intestinale etc., iar uleiul de in se foloseşte în tratarea
arsurilor. Seminţele de in conţin 4 – 10% mucilagii (formate din acid
galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză), având acţiune laxativă
purgativă, în terapeutică se folosesc seminţele inului (Semen Lini), uruiala
(Farina Lini), turtele (Placenta Lini). Uruiala umezită cu apă caldă (cataplasmă)
are acţiune emolientă, antiinflamatorie. Pleava (pereţii capsulelor) reprezintă
un bun furaj grosier, având circa 7% proteină, 4% grăsimi, 33% extractive
neazotate. Dacă pleava conţine, pe lângă deşeuri de sămânţă de in, şi seminţe
de cuscută, nu trebuie folosită ca furaj, însă constituie un combustibil bun.
Pleava se foloseşte şi în obţinerea furfurolului.
Tulpinile inului pentru ulei sunt scurte şi puternic ramificate. Se folosesc
la fabricarea hârtiei de bună calitate sau la extragerea fibrelor, din care se obţin
ţesături grosiere, saci, frânghii etc.
Inul pentru ulei şi inul mixt sunt plante foarte bune premergătoare pentru
cerealele de toamnă, deoarece părăsesc terenul devreme, putându-se
executa din timp lucrările solului pentru cultura succesoare.
Compoziţia chimică a seminţelor şi turtelor de in (după diferiţi autori)
este prezentată în tabelul 9.
Tabelul 9.
Compoziţia chimică a seminţelor şi turtelor de in (%)
Specificare Sămânţă Turte

Apă 7-9 9-169
Substanţe grase 40-47 6-10
Substanţe proteice 22-26 34-44
Hidraţi de carbon* 20-24 30-40
Cenuşă 3,5-4,1 5,5-6,7
Actualele soiuri de in pentru ulei au în seminţe între 40 şi 45% ulei, faţă

de 33 - 38% ulei cât conţin seminţele inului pentru fibră. Uleiul de in conţine 8
– 15% gliceridele acizilor saturaţi, de tipul acidului palmitic; 15 - 35% glicerida
acidului nesaturat oleic, cu o legătură liberă; 10 - 25% glicerida acidului linoleic,
cu 2 legături libere şi cu 25 – 60% glicerida acidului linoleic cu 3 legături libere
(M. Doucet şi L Doucet, 1964 etc.).
Sistematica.
Inul face parte din familia Linaceae D.C., genul Linum L., care cuprinde
peste 200 de specii.
Cea mai importantă specie pentru cultură, Linum usitatissimum L., se
împarte în următoarele subspecii şi prolesuri (Vavilov şi Elladi):
a. Ssp. eurasiaticum Vav. et. Eli., cu următoarele forme în cultură:
*
Celuloză 5,5 – 9,0%
97
- proles elongata (inul tipic de fibre), cu tulpini înalte (70 - 120
cm), ramificaţii reduse, flori puţine şi mici, capsule şi seminţe mici;
- proles intermedia (inul intermediar), cuprinzând soiuri locale din
Centrul Europei (50 - 70 cm înălţime);
- proles brevinvulticaulia (inul cudreaş), cu plante mici (25 – 30 cm),
în formă de tufă, cu soiuri exclusiv pentru ulei, dar slab productive;
- produs prostrata (inul târâtor), cu forme umblătoare, cultivat
pentru fibră;
b. Sap. transitorium Eli., ou flori, capsule şi seminţe mijlocii, cuprinde:
- proles meridionalia (inul mixt), cuprinzând în special soiuri de in pentru
ulei, cu plante de 55 - 70 cm (30 - 50 cm înălţime tehnică), puternic ramificate
(1/3 din lungimea tulpinii), cu 12 - 20 capsule, MMB 7,5 - 8 g, ulei 39 - 43%,
producţia ridicată de seminţe şi tulpini;
- proles anatolica (inul cudreaş), cu plante scunde (50 cm), slab
ramificate, cuprinzând soiuri utilizate exclusiv pentru ulei.
c. Ssp. mediterraneum Vav. et Eli., cu plante scunde, având florile,
capsulele şi seminţele mari (MMB 9,5 - 13 g), cuprinde numai soiuri pentru
producţia de ulei.
Pentru ţara noastră, prezintă importanţă practică în producţia inului
pentru ulei soiurile care aparţin speciei L. usitatissimum ssp. transitorium -
proles meridionalia (inul mixt) şi ssp. mediterraneum.
TEHNOLOGIA CULTURII
Rotaţia
Nu se admite în nici un caz monocultura deoarece apare fenomenul de
„oboseală” a solului, se înmulţesc bolile (fuzarioză etc.), dăunătorii şi buruienile
specifice inului. Deoarece terenul rămâne infestat cu forme de rezistenţă a
paraziţilor specifici inului, rotaţia este o măsură profilactică şi practică de
combatere a acestora. Pe acelaşi teren, inul poate fi cultivat numai după 6 ani.
Cele mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei şi inul mixt sunt
cerealele (în special de toamnă) şi leguminoasele anuale (mazărea, fasolea),
care părăsesc terenul devreme, putându-se executa arătura de bază vara. În
acest caz se acumulează mai bine apa în sol şi se combat buruienile, prin
lucrări repetate ale ogorului. Ţinând cont de zona de cultură a inului pentru ulei
şi a inului mixt, se poate cultiva şi după porumb (neerbicidat cu triazine), însă
resturile de coceni să fie tăiate şi îngropate bine, odată cu arătura adâncă.
Floarea-soarelui şi sfecla de zahăr (datorită bolilor comune, Botrytis etc.) nu
se vor folosi ca premergătoare pentru in, numai în situaţii extreme. După
floarea-soarelui, pe lângă îngroparea resturilor (ca şi la porumb), se va fertiliza
cu doze mai mari de NPK, iar după sfeclă se vor aplica şi îngrăşăminte cu bor.
Contraindicate ca premergătoare pentru inul pentru ulei şi inul mixt sunt
sorgul, iarba de Sudan, ovăzul, dughia, meiul şi semincerii de ierburi perene,
care sărăcesc solul în apă.
La rândul lor, inul pentru ulei şi inul mixt sunt excelente premergătoare
pentru cerealele de toamnă, deoarece părăsesc terenul devreme, lasă solul
curat de buruieni şi într-o bună stare fizico-chimică şi biologică. De asemenea,
sunt bune premergătoare pentru toate culturile de primăvară
98
Fertilizarea
Inul pentru ulei si inul mixt sunt pretenţioase la fertilitatea solului,
deoarece rădăcinile au slabă capacitate de absorbţie a elementelor nutritive şi
perioada de consum maxim a acestora este foarte scurtă (între perioada
creşterii rapide - până la înflorit).
Pentru a produce 100 kg seminţe şi producţia secundară, inul extrage
din sol 7,5 kg azot; 2,5 kg P2O5 si 5,5 kg K2O (M. Doucet, I. Doucet, 1964).
La aceeaşi producţie, alţi autori dau un consum de 5,0 - 7,0 kg N, 1,8 - 2,5 kg
P2O5 şi 3,2 - 5,5 K0O (D. Davidescu, 1981).
Azotul are rol important în nutriţia inului încă din primele faze de
vegetaţie până la înflorit, consumul maxim fiind în faza de creştere rapidă.
Carenţa de azot se evidenţiază prin creştere şi ramificare slabă, uscarea şi
căderea prematură a frunzelor şi scurtarea perioadei de vegetaţie. Excesul de
azot prelungeşte vegetaţia şi sensibilizează plantele la cădere şi boli.
Fosforul este asimilat în întreaga perioadă de vegetaţie, consumul
maxim fiind în faza de îmbobocire-înflorire şi în perioada formării seminţelor.
Fosforul contribuie la: acumularea uleiului în seminţe; îmbunătăţeşte
calitatea uleiului; măreşte rezistenţa plantelor la cădere şi boli; scurtează
perioada de vegetaţie; măreşte gradul de ramificare; măreşte numărul de
capsule şi de seminţe în capsule.
Carenţa de fosfor se manifestă prin:
- formarea pe plantă a unor frunze mici strânse pe tulpină;
- înflorire şi fructificare slabă.
Potasiul este necesar în toată perioada de vegetaţie, dar consumul
maxim este de la înflorire la fructificare. Carenţa de potasiu duce la apariţia pe
marginea frunzelor a unor dungi brune, mortificate, iar producţia de ulei şi
calitatea sunt depreciate. Dintre microelemente, pentru in, se evidenţiază
necesitatea aplicării borului pe solurile calcaroase. Fertilizarea inului se face
în funcţie de cerinţele diferite ale soiurilor, de planta premergătoare şi de tipul
de sol. Se ţine cont şi de sensibilitatea inului la concentraţii prea mari de săruri
în sol. Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate inului de ulei şi inului mixt
sunt prezentate în tabelul 10. (sintetizat după C. Hera şi Z. Borlan, 1980).
Tabelul 10.
Dozele orientative de N, P2O5 şi K2O (kg/ha) recomandate pentru inul
pentru ulei în funcţie de fertilitatea solului şi de producţia scontată
Soluri mai slab Soluri mijlocii asigurate Soluri bine asigurate

Producţia
asigurate în elemente în elemente nutritive în elemente nutritive
scontată
nutritive
(kg/ha)
N P2O5 K2O N P2O5 K2O N P2O5 K2O
900 75 70 50 25 40 25 15 20 10
1300 95 85 70 45 55 45 35 40 30
1700 115 95 85 65 65 60 50 50 45
2100 130 105 100 85 75 70 65 60 55
La inul mixt fertilizarea cu NPK trebuie să fie cu 10 - 15% mai ridicată

decât la inul de ulei.
Îngrăşămintele fosfatice şi potasice se aplică la arătura de bază, iar cele
cu azot primăvara, la pregătirea patului germinativ. O condiţie esenţială este
99
uniformitatea aplicării îngrăşămintelor, pentru a se realiza o uniformă
dezvoltare şi maturizare a plantelor.
Cât priveşte fertilizarea organică, inul mixt va reveni după 2 - 3 ani pe
sola îngrăşată cu gunoi de grajd, deoarece aceasta măreşte sensibilitatea
plantelor la cădere şi depreciază calitatea fibrei. Nici inul pentru ulei nu trebuie
fertilizat direct cu gunoi de grajd. După porumb sau sfeclă fertilizate cu gunoi
de grajd, se poate cultiva in de ulei, dar în acest caz se va mări doza de fosfor.
Lucrările solului
Arătura se execută în funcţie de planta premergătoare. După plante
care eliberează terenul vara (cereale păioase, leguminoase pentru boabe) se
execută arătura imediat după recoltare (20 - 25 cm), iar dacă condiţiile nu
permit, se va discui terenul, urmând ca arătura să se facă ulterior. După
porumb sau alte culturi recoltate târziu, arătura se face imediat după eliberarea
terenului, mai adânc (25 - 30 cm) pentru a îngropa resturile vegetale. Pe soluri
superficiale, indiferent de premergătoare, adâncimea arăturii va fi mai mică cu
circa 5 cm. Pentru in, arătura de bază trebuie întreţinută curată de buruieni si
nivelată la intrarea în iarnă, prin discuire cu GD-4, prevăzută cu o lamă
nivelatoare. Primăvara, lucrările de pregătire a patului germinativ trebuie
făcute la mică adâncime (circa 3 cm), pentru economisirea apei, folosindu-se
combinatorul. Grapa cu discuri se foloseşte numai pe soluri mai tasate, după
care se va trece cu un tăvălug inelar, urmat de a grapă flexibilă. Nu se vor
efectua prea multe lucrări primăvara, deoarece se distruge structura la
suprafaţă şi se favorizează formarea crustei după semănat, ceea ce constituie
una din cele mai grave greşeli în cultura inului.
Sămânţa trebuie să fie lucioasă, netedă, de culoare specifică soiului,
nepătată, fără miros de mucegai sau de încins şi fără gust amar (M. Doucet,
J. Doucet, 1964). Puritatea să fie minimum 97%, iar facultatea germinativă
peste 90%.
Pentru prevenirea atacului de boli cu transmitere prin sămânţă
(fuzarioză, antracnoză, septorioză), sămânţa se tratează cu unul din
produsele: TIRADIN 70 PUS – 3,5 kg/t, TIRAMET 60 PTS – 3,0 kg/t,
TIRAMETOX 90 PTS – 3,0 kg/t, VANCOZEB 3,5 – 3,0 kg/t.
Pentru prevenirea atacului de dăunători din şi de la suprafaţa solului
după răsărirea inului, sămânţa ar putea fi tratată preventiv cu unul din
produsele insecticide: COSMOS 250 FS – 10 l/t sămânţă, CRUIZER 350 FS
– 10 kg/t sămânţă, COSMOS 500 FS – 5 l/t sămânţă, PROMET 30 EW – 15
l/t sămânţă, GAUCHO 70 WF – 12 l/t sămânţă, GAUCHO 600 FS – 7 l/t
sămânţă. Pentru a se mării zona de protecţie pentru tratamentul seminţei de
in se pot amesteca fungicide (TIRADIN, TIRAMET etc.) cu un insecticid
sistemic (COSMOS, GAUCHO etc.)
Tratamentul seminţei se face pe cale uscată sau semiumedă. În acest
din urmă caz se utilizează maşinile speciale de tratat seminţe (Gustafson).
Când tratamentul seminţei se face cu produse din grupa I de toxicitate
(carbofuranice), se iau măsuri severe de protecţia muncii.
100
Tratamentul seminţei cu insecto-fungicide cu acţiune sistemică,
protejează plantele după răsărire pe o perioadă de 17-18 zile nefiind necesare
tratamente în faza de cotiledoane-brădişor.
Inul se seamănă când solul are 4 - 5°C (la 5 cm), deci imediat după
semănatul mazării şi a cerealelor păioase şi înaintea însămânţării sfeclei de
zahăr şi a florii-soarelui. Semănând timpuriu, inul foloseşte mai bine rezerva
de apă a solului, formând un bun sistem radicular, ce-1 ajută să reziste la
secetele de mai târziu.
Întârzierea semănatului duce la scăderea producţiei de sămânţă la in şi
a conţinutului de ulei.
Scăderea producţiei şi conţinutului de ulei la semănăturile târzii sunt
determinate de avortarea parţială a florilor şi şiştăvirii seminţelor.
Densitatea optimă la inul pentru ulei este de 800 boabe germinabile la
m2, dar pentru a valorifica şi tulpinile, se va merge până la 1000 boabe
germinabile la m2 (I. Damian şi colab., 1976; G h. Sin, 1981). Inul mixt se
seamănă la densitatea de 1400 – 1600 boabe germinabile la m2, care asigură
la recoltare l200 - l400 plante la m2.
Distanţa între rânduri la inul pentru ulei este de 12,5 cm şi de 8 - 12,5
cm la inul mixt. Adâncimea de semănat depinde de textură şi umiditatea
solului. Plantele răsar în condiţii bune dacă adâncimea de semănat este de 2
- 3 cm. Respectarea adâncimii de semănat se poate realiza numai dacă patul
germinativ a fost bine pregătit şi cu semănători bine reglate. Adâncimea
semănatului peste această limită determină o răsărire neuniformă şi cu multe
goluri. Semănatul se face cu SUP-21 sau SUP-29, fără greutăţi la tuburi şi
urmate de lanţuri, care acoperă sămânţa rămasă afară şi tasează uşor solul.
Cantitatea de sămânţă la ha se calculează în funcţie de desime, MMB şi
sămânţa utilă, fiind cuprinsă între 60 şi 80 kg/ha la inul pentru ulei şi 90 – 100
kg/ha la inul mixt.
La cultura inului pentru ulei, lucrările de îngrijire obligatorii sunt
combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, distrugerea
crustei înainte de răsărire a inului.
Combaterea buruienilor
Inul este o cultură care luptă slab cu buruienile şi este uşor invadată de
buruieni, pe toată perioada de vegetaţie. Ca urmare, pentru reuşita culturii este
obligatorie amplasarea ei pe terenuri cu rezervă redusă de buruieni şi după
premergătoare care au contribuit la diminuarea îmburuienării. În plus, este
obligatorie administrarea unor asociaţii de erbicide, înainte de semănat şi în
vegetaţie, pentru controlul întregului spectru de buruieni.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale se aplică
preemergent următoarele erbicide: DUAL GOLD 1,0 – 1,5 l/ha, DUAL 500
EC4 – 5 l/ha; DUAL 960 EC 1,5 – 3 l/ha; BALAN 4 l/ha; BALAN 18 CE 4 – 8
l/ha; LASSO 5 – 7 l/ha; DIIZOCAB 80 CE 4 – 6 l/ha.
Dozele mai mici se aplică pe solurile cu conţinut mai scăzut de humus
(sub 2 %).Pe solele infestate cu odos (Avena fatua şi A.ludoviciana) se aplică
erbicide asociate DUAL, BALAN sau DIIZOCAB împreună cu erbicidul
AVADEX 3 l/ha. Erbicidele DUAL, LASSO, se încorporează sub combinator la
101
adâncimea de 3 – 5 cm. Erbicidele: DIIZOCAB, BALAN şi AVADEX-ul se
încorporează la adâncimea de 6 – 8 cm şi se amestecă foarte bine cu solul.
Combaterea buruienilor dicotiledonate se face postemergent, cu unul
din următoarele produse: SDMA (2,4 D – 33 %) 0,5 – 0,75 l/ha; DICOTEX
(MCPA 40 %)1 – 1,5 l/ha; BASAGRAN (Bentazon 24 % )2,0 – 4,0 l/ha;
BASAGRAN FORTE 2 l/ha ; GLEAN 10 – 15 g/ha; BUCTRIL M 280 0,75
l/ha; BUCTRIL RV-84 1,0 l/ha.
Erbicidele: SDMA, BUCTRIL M, DICOTEX, GLEAN, se aplică când inul
este în faza de brădişor (8-10 cm), iar buruienile cu frunza lată sunt în faza de
rozetă. În această fază frunzele inului sunt acoperite cu un strat de ceară, care
protejează plantele de in de efectul fitotoxic al erbicidelor.
Erbicidul BASAGRAN se poate aplica şi în faze mai avansate în
vegetaţie a inului (16-18 cm). Pe solele infestate cu odos unde nu s-a aplicat
Avadexul, se aplică în timpul vegetaţiei erbicidul Iloxan în doză de 2 – 3 l/ha
când plantele de odos au 2-4 frunze. În culturile infestate cu costrei (Sorghum
halepense), se aplică FUSILADE SUPER în doza de 1,5 – 2 l/ha, AGIL 100
EC – 1,0 – 1,5 l/ha, FURORE SUPER 75 EW 0,8 – 1,0 l/ha. Acestea se aplică
când plantele de costrei din rizomi au înălţimea de 15-20 cm, indiferent de faza
de vegetaţie a inului (N.Şarpe, 1987).
Erbicidul BUCTRIL, se utilizează în culturile infestate cu buruieni care
nu sunt combătute cu alte erbicide (Polygonum convolvulus).Tratamentul se
face în timpul vegetaţiei când temperatura aerului este de peste 14ºC,
umiditatea de 60-70 %, fără vânt.
Nu se fac tratamente în vegetaţie dacă plantele sunt cu rouă sau umede
de ploaie, sau dacă sunt previzibile precipitaţiile imediat după aplicarea
erbicidelor.
Erbicidarea se face numai pe timp frumos, fără vânt cu: avionul,
elicopterul sau terestru (V. Tabără, 2005).
Combaterea dăunătorilor
În anumite situaţii, în primăverile uscate şi călduroase, dezvoltarea
populaţiilor de puricele inului (Aphtona euphorbiae Schrank) şi tripsul (Trips
linarius) impune tratamente în timpul vegetaţie, în faza de cotiledoane.
Neglijarea controlului zilnic al culturilor aflate în curs de răsărire poate avea
drept consecinţă compromiterea culturii. În situaţii deosebite, se fac tratamente
cu dimetoat (Sinoratox 35 ST, 2 l/ha), Decis 2,5 CE – 0,5 l/ha şi Fastac – 0,1
l/ha, la un prag economic de dăunare de 25 exemplare/m2.
Recoltarea
Inul pentru ulei se recoltează de la coacerea galbenă târzie la coacerea
deplină, când circa 90% din capsule sunt brune şi seminţele au culoarea
specifică soiului, întârzierea recoltatului (răscoacerea) produce pierderi de
seminţe prin frângerea plantelor sau a inflorescenţelor, ruperea sau dehiscenţa
capsulelor, iar în zilele de arşiţă chiar semidehiscenţa capsulelor. Dacă se
depăşeşte faza recoltatului, apar lăstari tulpinali noi, care înfloresc şi formează
capsule, ce nu mai ajung la maturitate şi îngreunează recoltarea şi păstrarea
seminţelor.
Inul mixt se recoltează între maturitatea galbenă şi maturitatea deplină.
Întârzierea recoltării duce la pierderi de seminţe, din motivele arătate anterior.
În plus, tulpina se lignifică, depreciind calitatea fibrei.
102
Întârzierea recoltatului inului de ulei duce la scăderea indicelui iod. În
anii cu veri ploioase se prelungeşte mult apariţia ramificaţiilor, eşalonându-se
înflorirea, fructificarea si maturizarea. La inul pentru ulei pentru a putea recolta
cu combina se face o desicare a culturii cu 2 – 3 l/ha Reglone (în 300 – 400 l
apă), în faza de maturitate galbenă, când de pe plante au căzut frunzele şi
capsulele sunt galbene. După tratament, la 5 – 7 zile, se poate recolta cu
combina, tulpinile se rup uşor si nu se mai înfăşoară pe tobă (N. Şarpe şi
colab., 1976 etc.). Pentru culturile la care se folosesc şi tulpinile (inul mixt sau
chiar unele soiuri pentru ulei) nu se recomandă aplicarea desicantului Reglone
deoarece atacă şi depreciază fibra tehnică. Inul pentru ulei se recoltează cu
combina C-12 (cu reducerea turaţiei bătătorului la 900 ture/minut şi înlocuirea
sitelor), când umiditatea seminţelor este 11 – 12%, în care caz tulpinile nu se
pot folosi decât pentru celuloză. Recoltarea se poate face şi în două faze;
tăierea plantelor cu vindroverul, iar după uscare treieratul cu combina,
echipată cu ridicător din brazdă. Tulpinile batozate se balotează cu presa PPF.
Pentru utilizarea şi a tulpinilor la inul pentru ulei se recoltează cu
combina pentru inul de fibre LKV-4 T, care smulge tulpinile, le decapsulează,
încarcă materialul decapsulat în remorcă, leagă tulpinile în snop, putând fi
transportate imediat la topitorii. Capsulele se treieră cu o combină staţionar,
direct de la recoltare dacă sunt uscate sau după o prealabilă uscare
(artificială). Se poate folosi şi maşina de smuls in de fibre TLZV-4, care lasă
plantele în brazdă sau le leagă în snop. Inul mixt se va recolta cu combina de
in LKV-4 T, sau cu maşina de smuls TLZV-4. Dacă capsulele nu sunt suficient
de uscate se vor treiera după uscare, în uscătoare cu aer cald, mobile sau
staţionare. Din cercetările efectuate de E. Morărescu şi M. Doucet, 1978, s-au
constatat următoarele:
- folosind maşina TLZ-4 pierderile de seminţe sunt de 30% (l% produce
maşina TLZ-4 şi restul prin manipulările care se fac în vederea decapsulării),
iar pierderile de tulpini 0,58%;
- prin utilizarea combinei LKV-4 T şi a combinei C-12 (pentru
treierarea capsulelor), pierderile totale de seminţe sunt de circa 8,7%, iar
pierderile de tulpini 1,4%;
- prin secerarea direct cu combina, pierderile de seminţe sunt de numai
3%, însă pierderile de tulpini se ridică la 55%, datorită în special miriştii rămase
(circa 52%).
Deoarece sămânţa de in se alterează uşor, se vor lua măsuri de
condiţionare (puritatea pentru utilizare industrială trebuie să fie peste 95%) şi
uscare (sub 9%). Producţia, în general, inul pentru ulei are capacitate de
producţie relativ mică. Producţia de seminţe este de 1000-1100 kg/ha în
condiţii obişnuite.
103
1.Monocultura este sau nu admisă la in ?
Nu se admite în nici un caz monocultura deoarece apare fenomenul

de „oboseală” a solului, se înmulţesc bolile (fuzarioză etc.), dăunătorii şi
buruienile specifice inului.
2.Pentru cerealele de toamnă este indicat ca premergătoare inul

pentru ulei şi mixt?
Inul pentru ulei şi inul mixt sunt plante foarte bune premergătoare
pentru cerealele de toamnă, deoarece părăsesc terenul devreme, putându-
se executa din timp lucrările solului pentru cultura succesoare.
1.Inul se poate cultiva după porumb ?

2.Care este consumul specific pentru 100 kg seminţe şi producţia
secundară ?
3. Ce rol au îngrăşămintele chimice în fertilizarea inului pentru ulei
şi mixt ?
4. Care este adâncimea de pregătire a patului germinativ ?
5. Descrieţi indicii de calitate ai seminţelor destinate semănatului şi
tratamentele care se fac la seminţe ?
6.Care ester cel mai periculos dăunător al inului ?
104
PLANTE TEXTILE -INUL PENTRU FIBRE-IMPORTANŢĂ,

SUPRAFEŢE, SISTEMATICĂ,COMPOZIŢIA CHIMICĂ,
PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE RELAŢIILE PLANTĂ –
FACTORII DE VEGETAŢIE, ZONAREA CULTURII,
Cuvinte cheie: Importanță, tehnologie de cultivare
Rezumat
Inul pentru fibre este cunoscut încă din antichitate (în Egipt şi zona
Mesopotamiei inul era cultivat cu cca. 4000 de ani î.e.n). A fost cunoscut şi
utilizat de chinezi, indieni, greci şi romani.
În asolament, inul pentru fibre este apreciat ca o foarte bună
premergătoare pentru majoritatea plantelor, chiar şi pentru cerealele de
toamnă, deoarece eliberează terenul devreme, lăsându-l curat de buruieni
şi într-o bună stare culturală.

Importanţă
Inul pentru fibre este numit şi „mătasea nordului”, datorită cultivării
în zone umede şi răcoroase şi a calităţii fibrelor extrase din porţiunea
neramificată a tulpinii. Fibrele inului sunt rezistente la rupere şi putrezire,
au fineţe, luciu mătăsos, flexibilitate, conductibilitate termică, fiind mult
utilizate.
Din producţia unui hectar de in se obţin circa l200 - l400 m 2 pânză
(V. Velican şi Gh. Bîlteanu, 1967). Fibrele de in asigură ţesăturilor
rezistenţă şi durabilitate chiar şi în condiţii de umiditate. Din ele se fac
trainicele pânze pentru corăbii, paraşute şi curele de transmisie, precum şi
rufărie de pat şi corp, diverse ţesături, pânză pentru pictură, larg sortiment
de aţă etc. Având o bună conductibilitate calorică, hainele confecţionate din
pânză de in sunt răcoroase.
Fibrele scurte (câlţii) se folosesc pentru ţesături grosiere, la
confecţionarea sacilor, prelatelor, materiale neţesute termoizolatoare şi fono-
izolatoare etc.
Utilizarea seminţelor, uleiului de in, a turtelor şi a plevelor s-a redat
la inul pentru ulei.
După extragerea fibrelor, puzderiile (tulpinile) rămase sunt folosite în
obţinerea plăcilor aglomerate de calitate foarte bună, cu utilizări în
105
confecţionarea mobilei şi în construcţii. Folosirea la fabricarea plăcilor
aglomerate (P.A.P.) a puzderiei, rezultate de la prelucrarea tulpinilor de
in de fibră în ţara noastră, ar duce la o economie anuală de 100 - 150 mii m3
material lemnos (M. Doucet, 1977).
Pleava se foloseşte ca hrană pentru animale, dacă cultura nu a fost
infestată cu cuscută.
În asolament, inul pentru fibre este apreciat ca o foarte bună
premergătoare pentru majoritatea plantelor, chiar şi pentru cerealele de
toamnă, deoarece eliberează terenul devreme, lăsându-l curat de buruieni
şi într-o bună stare culturală.
Răspândire
Inul pentru fibre este cunoscut încă din antichitate (în Egipt şi zona
Mesopotamiei inul era cultivat cu cca. 4000 de ani î.e.n). A fost cunoscut şi
utilizat de chinezi, indieni, greci şi romani.
În evul mediu, inul pentru fibre a fost extins în nordul, vestul şi centrul
Europei („mătasea nordului”).
Sistematica. Soiuri
Sistematică. Inul face parte din familia Linaceae, genul Linum L.,
care cuprinde peste 200 de specii. Pentru cultură sunt mai importante:
L, angustifolium, L. crepitans, L. bienne, L. humile şi L. usitatissimum,
prezentate la sistematica inului de ulei.
Specia Linum usitatissimum L. cuprinde majoritatea formelor
cultivate. Ea este împărţită de Vavilov şi Elladi în trei subspecii: ssp.
eurasiaticum, care cuprinde patru prolesuri (elongata, intermedia,
brevimulticaulia şi prostrata), ssp. transitorium, cu două prolesuri
(meridionalia şi anatolica) şi ssp. mediteraneum (cu proles
mediterraneum). Inul cultivat provine din L. angustifolium Huds. (inul cu
frunze înguste) care creşte spontan în Caucaz, Asia Mică, Crimea şi
bazinul mediteranean.
Inul pentru fibre se încadrează în specia Linum usitatissimum L., ssp.
eurasiaticum Vav. et Ell. proles elongata.
Soiurile de in pentru fibre cultivate la noi în ţară sunt prezentate în
tabelul 11.
Tabelul 11.
Soiurile de in pentru fibre din 2015

Denumirea Menţinătorul Anul Anul reînscrierii Comercializare Observaţii
soiului înregistrării (radierii) până la
radiat
Ada 1003 2000 31.12.2013 30.06.2016 (23)
radiat
Adria 1001 1998 31.12.2012 30.06.2015 (23)
radiat
Alexin 1001 1999 31.12.2012 30.06.2015 (24)
radiat
Alin 1017 1999 31.12.2012 30.06.2015 (23)
radiat
Bazil 1017 2000 31.12.2012 30.06.2015 (23)
radiat
Betalisa 1017 2001 31.12.2012 30.06.2015 (23)
106
Codruta 1017 1995 2008 (23)
Cosmin 1017 1999 (23)
2008
Cristina 2003 radiat 30.06.2015 (24)
1001 31.12.2012
Elan FD 1001 2010 (24)
Ferdinand 1017 1998 2009 (23)
radiat
Floriana 1001 1998 31.12.2012 30.06.2015 (24)
Florinda 1999 •adiat 30.06.2015 (24)
1001 31.12.2012
Fluin radiat 30.06.2015 (24)
1001 2000 31.12.2012
radiat
lunia 96 1001 2000 31.12.2012 30.06.2015 (24)
Lirina 1001 1998 2008 (24)
radiat
Louis 1017 2 00 31.12.2012 30.06.2015 (23)
Luncavät 1017 1998 (23)
2008
radiat
Monica 1017 1998 31.12.2012 30.06.2015 (23)
Nineta radiat 30.06.2015 (23)
1001 2001 31.12.2012
Paula 1017 2003 (23)
radiat
Rares 1017 1999 31.12.2012 30.06.2015 (23)
Star FD 1001 2010 (24)
radiat
Sumuleu 1122 2001 31.12.2012 30.06.2015 (23)
Vasilelin 1017 1999 2009 (23)
Sursa:Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2015
Inul pentru fibre are rădăcina pivotantă, mai slab dezvoltată şi cu
capacitate de absorbţie mai redusă decât a inului pentru ulei. Pivotul
principal are acelaşi ritm de creştere ca şi tulpina. După înflorire, ritmul de
creştere a rădăcinii scade foarte mult. Capacitatea de absorbţie a rădăcinii
inului este mult mai slabă decât a altor plante. Astfel, din îngrăşămintele
cu fosfor aplicate au extras: rapiţa 40,8 - 57,6%, hrişca 33,1 - 55,0%, grâul
12,0 - 19,7%, iar inul numai 3,8 - 8,l% (W. M. Strong şi R. J. Soper, 1973).
Tulpina inului pentru fibre este erectă, subţire (cu diametrul până l a
2 mm) şi ramificată numai în partea superioară. Lungimea tehnică (porţiunea
tehnică) a tulpinii este cuprinsă între colet şi baza primei ramificaţii, fiind de
70 - 110 cm. Procentul de fibre în tulpină este de 20 - 30%, mai mare şi
de calitate superioară în treimea mijlocie a tulpinii (35%), ceva mai
redus în treimea superioară (28%) şi cea de la bază (12%), care sunt şi
de calitate mai slabă.
Procentul de fibră în tulpină este un caracter de soi (cele cultivate
în ţara noastră au între 18 - 25% fibre), însă este dependent şi de condiţiile
de cultură. S-a constatat, de exemplu, că la desimi mai mari de semănat,
activitatea cambiului este mai redusă (rezultând tulpini mai subţiri) însă se
intensifică cea a periciclului, determinând creşterea conţinutului de fibră.
Lungimea fibrei tehnice variază între 30 şi 120 cm (peste 50 cm
se consideră un fuior bun). Fibra de in este printre cele mai rezistente
fibre vegetale (110 kg/mm 2) depăşind pe cea de cânepă (92 kg/mm 2) şi
107
bumbac (36 kg/mm2).
Frunzele inului sunt alterne, lanceolate, cu lungimea de 2 - 3 cm
înguste şi glabre. Numărul frunzelor la inul pentru fibre este mai mic şi
cad mai devreme decât la inul pentru ulei.
Florile au aceeaşi alcătuire ca la inul pentru ulei, însă sunt în
număr mult mai mic.
Fructul (capsula) şi seminţele au aceleaşi componente ca la inul
pentru ulei, dar sunt mai mici. Inul de fuior are MMB 3 - 5 g, faţă de 7 -
9 g cât are inul de ulei. Conţinutul de ulei în seminţe este mai scăzut cu
circa 5% la inul pentru fibre faţă de inul pentru ulei.
În primele două faze, inul creşte foarte încet. În următoarele două
faze, creşterea este mai intensă (zilnic l - 4 cm), după care ritmul de creştere
se reduce mult, încetând odată cu ultima fază.
Inul pentru fibre este o plantă de zi lungă şi pretinde în stadiul de
lumină circa 15 - 18°C.
S-a constatat că, în condiţii de zi lungă, inul devine mai înalt, creşte
producţia de fibră şi diametrul fibrei, iar în condiţii de zi scurtă este
favorizată ramificarea (Y.Yanagisawa, 1970). La temperaturi peste 15 -
18°C se reduce creşterea şi se măreşte gradul de ramificare a tulpinii. De
aceea, inul trebuie semănat primăvara timpuriu, pentru a se forma în
condiţii de zi lungă şi temperatură moderată.
Cerinţele faţă de climă şi sol

Inul pentru fibre are cerinţe termice şi de luminozitate reduse, însă
este mai pretenţios faţă de umiditate. El reuşeşte bine într-un climat răcoros
şi umed (zone mai nordice şi premontane), asemănător cu cartoful. Inul pentru
fibre se cultivă pe suprafeţe mai mari între latitudinile nordice de 55° - 65°,
în climatul limitrof Mării Baltice şi Mării Nordului. Are deci cerinţe mult
diferite faţa de inul pentru ulei.
Germinează la minim 3-4 0C, rezistă în faza de semănat – răsărire
la temperaturi de -3,8 0C- -4,9 0 C. La temperaturi mai scăzute decât aceste
limite, plantele sunt afectate într-o proporţie mai mare (V. Tabără, 2005).
Pentru răsărire, inul pentru fibre are nevoie de o sumă a gradelor
de temperatură de 116-148 0C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mai ridicate decât la inul pentru
ulei (coeficientul de transpiraţie este de 400-440).
Inul pentru fibre este pretenţios faţă de repartizarea precipitaţiilor
în perioada de vegetaţie: necesită ploi mărunte la intervale scurte de timp
şi îi sunt favorabile zonele cu ceţuri frecvente şi umiditate relativă a
aerului ridicată.
Pentru germinare, planta are nevoie de 120-180% apă din
greutatea seminţelor (V. Tabără, 2005).
În exces, precipitaţiiloe sunt însă dăunătoare deoarece înlesnesc
îmburuienarea, atacul bolilor şi căderea plantelor, mai ales dacă survin
în perioada de înflorit-maturitate.
Solul. Este pretenţios faţă de sol. Inul pentru fibre dă rezultate bune pe
soluri uşoare (nisipo-lutoase), mijlocii (luto-nisipoase şi lutoase), profunde,
bine structurate, fertile, permeabile, neîmburuienate, cu reacţie uşor acidă (pH
5,5 – 6,6).
108
Cele mai bune soluri sunt: cernoziomurile, faeoziomurile, preluvosolul
sau soluri uşor podzolite (prepodzol).
Zonarea culturii inului pentru fibre

În figura 4. sunt redate zonele de favorabilitate ale inului pentru fibre,
stabilite pe baza condiţiilor de temperatură, nebulozitate, umiditate relativă
a aerului, de relief, fertilitate şi reacţie a solului.
Zona I cuprinde: depresiunile intercarpatice din estul Transilvaniei,
cele subcarpatice din estul Carpaţilor Apuseni şi depresiunile submontane
ale Carpaţilor Răsăriteni. După M. Doucet (1974), zona I de cultură a inului
de fuior se caracterizează prin precipitaţii anuale de 700 - 1000 mm, din
care 220 - 250 mm sunt în perioada de vegetaţie. Temperaturile înregistrează
valori mai scăzute în unele depresiuni (5 - 11°C) şi ceva mai ridicate în
Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, în Câmpia Someşului şi a Livadei (9 -
19°C).
Zona a II-a cuprinde depresiunile intercolinare din Transilvania şi
cele din Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali. Această zonă se caracterizează
prin precipitaţii sub 200 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie, iar
temperaturile medii sunt cuprinse între 10° şi 20°C. Faţă de zona
precedentă, aici desprimăvărarea este mai timpurie, permiţând însămânţarea
mai devreme.
Zona a III-a cuprinde depresiunile inter şi subcolinare, supuse mai
mult influenţei climatului de stepă sau a solurilor podzolice cu fertilitate mai
scăzută.
Fig. 4. Zonele de cultură a inului pentru fibre în România,

(Zamfirescu N și colab.,1965).
Rotaţia
Inul pentru fibre este pretenţios faţă de planta premergătoare. Dă
rezultate bune după premergătoarele care lasă solul curat de buruieni,
structurat şi într-o stare bună de fertilitate.
Inul nu se autosuportă, fapt cunoscut de mult timp şi la noi în ţară.
109
„Inul nu iubeşte a veni în acelaşi pământ decât după lungi intervale”, arăta
Ion Ionescu de la Brad în Lecţiuni elementarii de agricultură (1870), iar
G. Maior (1898) menţionează că inul produce aşa-numita „oboseală de in” şi
recomandă să nu urmeze după el mai curând de 6 - 9 ani.
Premergătoarele cele mai bune pentru inul pentru fibre sunt grâul
de toamnă, leguminoasele anuale, borceagul, precum şi cartoful sau sfecla
de zahăr bine fertilizată (neatacate de Rhizoctonia, Botrytis, boli comune şi
inului). Se pot considera bune premergătoare pentru inul de fuior
orzoaica, cultivată în condiţii optime sau porumbul, după care trebuie
îngropate bine resturile vegetale.
Fertilizarea
Inul pentru fibre este sensibil la fertilizare datorită sistemului radicular
slab dezvoltat şi a perioadei reduse de vegetaţie în care planta acumulează o
cantitate mare de substanţă uscată.
De aceea, pretinde în sol existenţa elementelor sub forma uşor
solubilă. Consumul de elemente nutritive este relativ scăzut, faţă de alte
plante.
Pentru o tonă de tulpini + capsule, inul pentru fibre consumă (C.Vasilica,
1974): 8,3 -20,8 kg/ha N; 3,26 - 12,5 kg/ha P2O5; 7,14 - 18,0 kg/ha K2O;
4,28 - 7,0 kg/ha CaO; 1,1 -1,28 kg/ha MgO.
Deşi are un consum relativ redus de elemente nutritive, fertilizarea
inului pentru fibre ridică probleme deosebite deoarece:
- sistemul radicular este redus si cu slabă capacitate de
solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive;
- elementele nutritive se absorb în mare parte timpuriu şi în
timp scurt;
- dezechilibrul în nutriţie (exces sau carenţa unor elemente nutritive)
reduce producţia şi calitatea ei.
Fază critică de nutriţie este între faze de brădişor şi înflorire, când se
consumă: 77 % din azot, 61 % din fosfor, 68 % din potasiu şi 83 % din calciu
(C.Vasilica, 1974).
Azotul determină reducerea producţiei şi a conţinutului de fibre în
tulpini în situaţia de insuficienţă. În exces, azotul are efecte negative asupra
calităţii fibrelor şi determină căderea plantelor.
Se aplică sub primele lucrări de pregătire a patului germinativ în doze
de la 60 kg/ha, funcţie de plantă premergătoare, fertilitatea solului şi soiul
cultivat.
Fosforul contrabalansează acţiunea negativă a azotului. Determină
creşterea producţiei, a conţinutului de fibre în tulpini şi a calităţii tulpinilor şi
fibrelor. Reduce perioada de vegetaţie şi dă uniformitatea culorii tulpinilor
(galbenă) la maturitate.
Se aplică în doze de 30+90 kg/ha în funcţie de fertilitatea fosfatică a
solului.
Potasiul, are un rol important în determinismul conţinutului de fibre şi a
calităţii acestora. Măreşte rezistenţa la cădere şi la boli a plantelor de in. Se
aplică în doze de 30-90 kg/ha, sub lucrările de bază ale solului împreună cu
cele fosfatice. Pe solurile acide corectarea pH-ului se face cu CaCO3 (carbonat
de calciu).
Dintre microelemente, rezultate bune s-au obţinut prin aplicarea
110
borului, sub formă de borax (circa 10 kg/ha) la pregătirea patului
germinativ (se combate bacterioza) sau pe vegetaţie (50 g bor/ha) pentru
combaterea fuzariozei.
Lucrările solului
Arătura de bază se efectuează în funcţie de planta
premergătoare şi tipul de sol (adâncimea stratului arabil). După cereale şi
plante care eliberează terenul devreme, arătura se efectuează imediat
după recoltare, la adâncimea de 25 cm (pe soluri profunde) sau 20 cm (pe
soluri pietroase cu strat arabil superficial). După porumb şi cartofi,
arătura se face mai adânc (28 - 30 cm), pentru a îngropa bine resturile
vegetale. Dacă solul arabil este subţire şi nu permite executarea unei
arături adânci, trebuie să se renunţe la porumb şi cartofi ca premergătoare
pentru inul pentru fibre. I. Lungu (1974) arată că inul pentru fibre nu
este atât de pretenţios faţă de adâncimea arăturii, cât faţă de ca litatea
acestei lucrări (resturi vegetale bine încorporate, brazdele să aibă o
bună mărunţire şi nivelare etc.).
Ca şi pentru alte plante cu seminţe mici, cu germenul mai firav,
solul trebuie pregătit „grădinăreşte”, adică bine mărunţit, nivelat şi
aşezat.
Se va folosi sămânţă din soiul zonat, cu valoare biologică ridicată şi
cu o bună valoare culturală (puritatea peste 97%, germinaţia peste 80%
MMB în funcţie de soi) şi liberă de buruieni de carantină.
Bolile care se transmit prin sămânţă (fuzarioza şi antracnoza), se
combat prin tratament cu Tiradin 75 -3 kg/t, Oftanol T 2 kg/t înaintea
semănatului, cu câteva zile. Rezultate bune în combaterea puricilor s-au
obţinut prin tratarea seminţelor cu insecticidul Furadan 35 SD, 3 kg s.a/t
sămânţă, Diafuran 40, 5 kg/t sămânţă.
Perioada de semănat a inului pentru fibre este primăvara timpuriu,
după semănatul cerealelor şi înaintea plantării cartofilor, când în sol la 5
cm sunt 5°C. În unele depresiuni intercarpatice (Gheorgheni, Ciuc etc.), cu
frecvente îngheţuri primăvara, până la jumătatea lunii mai, se va semăna
ceva mai târziu, dar nu după epoca de plantare a cartofului.
La recoltare trebuie să fie l800 - 2000 plante/m 2. De la semănat la
recoltare pierderile sunt de 27 - 35% din numărul boabelor semănate (C.
Vasilică, 1974). Între limitele 2000 - 3000 seminţe/m2 nu se modifică conţinutul
tulpinilor în fibră şi rezistenţa fuiorului la rupere, însă s-a constatat că pe
măsura creşterii densităţii culturii, scade procentul de celuloză şi grăsimi (C.
Vasilică, 1974).
Distanţa între rânduri, după recomandări mai vechi, era de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm, în funcţie de textură,
umiditate şi pregătirea patului germinativ.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 120 şi 180 kg/ha în
funcţie de soi, de desimea de semănat, de puritate, germinaţie şi MMB.
Lucrările de îngrijire constau în distrugerea crustei în perioada
semănat - răsărit, combaterea buruienilor şi dăunătorilor.
111
Crusta apare în special pe soluri cu textură mai fină şi cu structura
distrusă la suprafaţa solului, în anii cu ploi în perioada de după semă nat.
Crusta împiedică răsărirea uniformă şi reduce vigoarea şi desimea plantelor.
Ea se poate combate prin trecerea cu o grapă stelată sau cu un tăvălug cu
cuie, când solul are o umiditate favorabilă pentru a efectua această lucrare.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale se aplică
preemergent următoarele erbicide: SELECT SUPER 0,8-1,0 l/ha, DUAL
GOLD 960 EC 1,0-1,5 l/ha.
Dozele mai mici se aplică pe solurile cu conţinut mai scăzut de humus
(sub 2 %).
Pe solele infestate cu odos (Avena fatua şi A.ludoviciana) se aplică
erbicidele DUAL GOLD 960 EC 1,0-1,5 l/ha., FURORE SUPER 75 EW0,8-1,0
l/ha. Combaterea buruienilor dicotiledonate se face postemergent, cu unul din
următoarele produse: BENTA 2 l/ha, GLEAN 75DF 10-15 g/ha, BASAGRAN
FORTE 2,0 l/ha, RIVAL 75 GD 10-15 g/ha .
Erbicidul BASAGRAN se poate aplica şi în faze mai avansate în
vegetaţie a inului (16-18 cm).
Erbicidele GLEAN și RIVAL se pot aplica până în faza de brădișor.
În culturile infestate cu costrei (Sorghum halepense), se aplică SELECT
SUPER 1,5-2,8 l/ha, AGIL 100 EC 1,0-1,5 l/ha. Acestea se aplică când
plantele de costrei din rizomi au înălţimea maximă de 15-25 cm, indiferent de
faza de vegetaţie a inului. Se aplică când plantele de costrei din rizomi au
înălţimea de 15-20 cm. Nu se fac tratamente când plantele sunt umectate de
rouă sau există pericolul de ploaie. Erbicidarea se face pe timp frumos fără
vănt.
Dăunătorul principal al inului, puricele (Aphtona euphorbiae), produce
pagube mari la răsărire până când plantele au 7 cm. Se folosesc insecticide
remanente LINDAN, DECIS, KARATE etc. În primăverile secetoase, când
atacul este mai intens, se face şi al doilea tratament la 8 - 12 zile de la
primul.
Tripsul (Thrip linarius, T. angusticeps), care diminuează producţia de
sămânţă cu 25 – 50%, se combate cu FASTAC 10 EC 0,1 l/ha, când la
trecerea plantelor printre degete rămân în palmă 4 - 5 adulţi la fiecare
punct de sondaj (C. Vasilică, 1991). Irigarea contribuie la creşterea producţiei
şi a calităţii acesteia în zonele şi în anii cu condiţii mai secetoase. În aceste
cazuri se irigă prin aspersiune pentru răsărire (cu 200 - 250 m3/ha) şi 2 - 3 udări
în timpul creşterii (cu 600 - 700 m3/ha).
Cuscuta (Cuscuta epilinum), dacă apare în vetre, se combate prin
tratamente cu un defoliant (Reglone 3 - 4 l/ha) sau se cosesc plantele, se
usucă, apoi se ard, înainte de fructificarea cuscutei.
Căderea plantelor de in de fuior se previne prin respectarea
densităţii şi a dozelor optime de fertilizare cu azot în anii cu creşteri intense
ale inului, se poate preveni căderea cu retardanţii de creştere Cerone
(etephon 48%) 1,5 l/ha sau Terpal (ethephon15,5%) 3l/ha, în 200 - 300 l
apă/ha (C. Vasilică, 1991).
Fazele de maturitate şi recoltarea

La inul pentru fibre se disting următoarele faze de maturare
(coacere): verde, galbenă timpurie, galbenă deplină şi deplină (N. Săulescu,
112
1965 etc.).
Alegerea momentului optim pentru recoltarea inului pentru fibre este
extrem de importantă atât din punct de vedere cantitativ cât, mai ales calitativ
(V. Tabără, 2005).
La noi în ţară, inul pentru fibre se recoltează în faza de maturitate
galbenă (sfârşitul fazei galbenă timpurie), când frunzele de pe tulpină au
căzut, rămânând numai cele de pe inflorescenţe (îngălbenite), iar capsulele
sunt în general galbene (10 – 15% brunificate). Fibrele au maturitatea
tehnică (industrială) de bună calitate, deoarece încă nu a început procesul
de lignificare. În această fază se obţine şi o bună producţie de seminţe. Pe
suprafeţe mici, recoltarea se realizează prin smulgerea manuală a plantelor,
scuturarea de pământ şi aşezarea în pale, pe categorii de calitate (după
lungime şi culoare).
Recoltarea mecanică este de 2 - 3 ori mai ieftină, productivitatea
muncii fiind mult mai ridicată (actualele maşini fac 4 - 5 ha pe schimb). În
ţara noastră, la recoltarea inului, se folosesc: maşina de smuls TLZV-4 şi
combina LKV-4T sau Depoortere care smulg, decapsulează şi leagă
tulpinile în snopi. Capsulele după uscare (în uscătoare) se treieră cu batoza
sau combina de cereale (staţionar). Snopii se transportă la topitorii, imediat sau
după completarea uscării.
Producţia soiurilor actuale este de 4-8 t/ha, din care 70% sunt tulpini
uscate, 20% pleavă şi 10% seminţe. Randamentul de prelucrare al tulpini este
de 14-27% fibre, din care 47-76% fuior şi 24-60% câlţi.
1. Când este faza critică de nutriție la inul pentru fibre?
Fază critică de nutriţie este între faze de brădişor şi înflorire, când se

consumă: 77 % din azot, 61 % din fosfor, 68 % din potasiu şi 83 % din calciu.
2. În funcție de ce se efectuează arătura ?

Arătura de bază se efectuează în funcţie de planta
premergătoare şi tipul de sol (adâncimea stratului arabil).
1. Pe ce tipuri de sol inul pentru fibre dă rezultate bune?

2. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de planta
premergătoare?
3. Care este consumul specific pentru 100 kg seminţe şi producţia
secundară ?
4. Care este adâncimea de pregătire a patului germinativ ?
5. Care sunt indici de calitate pe care tebuie săi îndeplinească
sămânța destinată semănatuli ?
6. În ce constau lucrările de îngrijire ?
7. Care sunt fazele de maturitate la inul pentru fibre ?
113
CÂNEPA- IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie:
Rezumat
Planta de cânepă datorită conţinutului ridicat în celuloză se poate folosi
ca materie primă în industria celulozei şi a hârtiei de calitate superioară. În
acest domeniu cânepa poate înlocui cu succes lemnul de conifere în industria
celulozei. Cantitatea de lemn produsă de un hectar de cânepă este egală cu
creşterile realizate de un hectar de pădure într-un an de zile.

Importanţa
Cânepa face parte din grupa plantelor textile de mare valoare pentru
uzul uman şi industrial.
Din tulpini se obţin fibrele (26-32 %), care se utilizează în industria
textilă pentru diverse ţesături folosite pentru:
- confecţionarea de haine şi alte tipuri de lenjerie;
- fibre şi împletituri de toate tipurile;
- pânze grosiere pentru încălţăminte şi avioane;
- aţe şi sfoară de foarte multe tipuri;
- materiale de pescuit
- pânze pentru saci şi diverse ambalaje rezistente la apă;
- pânze fine rezultate din amestecul de fibre de cânepă cotonizate,
bumbac sau mătase;
Din ţesăturile de cânepă se confecţionează îmbrăcămintea ecologică,
extrem de apreciată.
Fibrele de cânepă au rezistenţă mare la torsiune, rupere, sunt elastice,
higroscopice şi termo – conducătoare, elemente extrem de importante pentru
calitatea produselor finite din cânepă.
Fibrele de cânepă pot înlocui cu succes fibrele plastice şi pe cele de
sticlă din diverse componente din automobile. Se reduc astfel costurile şi se
asigură o biodegradabilitate a rezidiilor.
Lemnul de cânepă (puzderia) rămasă de la extragerea fibrei:
114
Răspândirea
Pe teritoriul României, cânepa a fost şi este cultivată exclusiv pentru
obţinerea fibrelor utilizate la confecţionarea îmbrăcămintei şi a altor produse
casnice.
Până în anul 1990, pe glob s-au cultivat cca. 337.000 ha din care în
România cca. 40.000 ha cânepă pentru fibre şi 9.000 ha cânepă pentru
sămânţă. Azi pe glob se cultivă cca. 100.000 ha din care cea mai mare
suprafaţă se găseşte în C.S.I. şi China. Mai cultivă cânepă pe suprafeţe
semnificative: Franţa, Italia, Austria, Ukraina.
În România, suprafaţa cultivată cu cânepă în ultimii ani este sub 1.000
ha deşi cererea de fibre de cânepă pe piaţa europeană şi mondială este în
creştere şi la preţuri bune.
Sistematică:
Cânepa face parte din familia Cannabaceae alături de hamei. În cadrul
familiei, cânepa se găseşte în genul cannabis care are două specii:
- cannabis sativa L.;
- cannabis indica (Law.).
Pentru ţara noastră prezintă importanţă grupa australis cu varietatea
italica, forma excelsior. Este o cânepă tipică pentru fibre. Caracterizată prin: -
perioada de vegetaţie lungă (120-150 zile), talie înaltă a tulpinilor care sunt
neramificate în culturile pentru fibre şi cu inflorescenţe laxa ramificată în
culturile de sămânţă.
Cerințele față de climă și sol
Cerințele față de temperatură
Cultura de cânepă reușește în regiunile cu temperatura medie pe
întreaga perioada de vegetație de 16-180C.
Temperatura minimă de germinație este de 1-20C. Este sensibilă în faza
de cotiledoane și faza de două perechi de frunze cânepa la temperaturi
scăzute de -20C,-30C. După apariția celei de-a treia pereche de frunze rezistă
la -50,-60C. Temperaturile scăzute prelungite în această fază au o influență
negativă asupra plantelor de cânepă deteriorândule ramificarea.
Suma gradelor de temperatură pe întraga perioada de vegetație este
de 1800-20000C cânepa pentru fibre și de 2000-28000C cânepa pentru
semințe.
Cerințele față de umiditate
Cânepa este cunoscută ca fiind mare consumatoare de apă.
Coeficientul de transpirație variază între 400-800. Consumul maxim este în
faza butonizare-înflorire, când se consumă 65-75% din întreg necesarul de
apă pentru perioada de vegetație.
Cele mai bune producții se obțin în anii când în perioada de vegetație
cad 250-400 mm.
Cerințele față de sol
Rezultate bune se obțin numai pe solurile fertile, bogate în substanțe
nutritive, umede, cu reacție neutră sau ușor alcalină, pH 7,1-7,4. Sub aspect
textural sunt preferate solurile lutoase, sau luto-argiloase cu o permeabilitate
bună și capacitate bună de reținere a apei.
115
Tipurile de sol recomandabile pentru a fi pretabile acestei culturi sunt
aluviosolurile, cernoziomurile, euticambosolurile și preluvosolurile.
Nu se cultivă pe solurile umede, cu textură fină având apa freatică la
mică adâncime și nici pe solurile ușoare cu textură grosieră (nisipoasă).
Zonele ecologice de cultură
Zona foarte favorabilă pentru cultura cânepei este în vestul țării în Câmpia
Crișurilor, Mureșului, Timișului, Carașului, pe văile Mureșului și Târnavelor,
Valea Someșului, Valea Oltului în depresiunea Bârsei, depresiunea Sfântul
Gheorghe, precum și pe văile din nord-vestul Moldovei (valea Siretului, valea
Moldovei).
În aceste zone, în perioada de vegetație, cad 300-550 mm precipitații.
Temperatura medie a aerului este de 16-180C. Solurile favorabile sunt
cernoziomurile, aluviunile și lăcoviștile.
Zona favorabilă se întinde în apropierea zonei foarte favorabile, Câmpia din
Vestul țării, în toată Câmpia Transilvaniei, în partea de nord a Podișului Getic,
în nordul Câmpiei Române.
În cursul vegetației în zonă cad 300-400 mm, iar temperatura medie a
aerului este cuprinsă între 15,2-18,90C.
Solurile zonei sunt cernoziomuri, soluri brun roșcate de pădure și soluri
brune în diferite stadii de levigare, soluri de luncă s.a.
Zona puțin favorabilă cuprinde regiunile submontane, unde temperatura
medie din cursul perioadei de vegetație a cânepi este de 14-14,50C. Zona
cuprinde și regiunile mai secetoase–stepă și silvostepă din sudul țării, cât și
zonele cu soluri mai puțin corespunzătoare textural din dealurile Olteniei,
Munteniei, Moldovei etc.
Particularităţile morfologice
Cânepa este o plantă anuală cu perioada de vegetaţie de 120-150 zile
în culturile pentru sămânţă şi 110 – 125 zile în culturile pentru fibre (recoltate
la maturitatea tehnică).
Rădăcina, pivotantă, ramificată, slab dezvoltată în comparaţie cu
partea aeriană.
- pătrunde în sol până la adâncimea de 40 – 200 cm;
- se dezvoltă lateral în jurul plantei pe o rază de 70 – 80 cm.
Tulpina – este ierboasă la începutul vegetaţiei, de culoare verde,
acoperită cu perişori protectori aspri;
La maturitate tulpina se lemnifică şi ajunge la înălţimi de 1 – 7 m (funcţie
de provenienţă).
Frunzele – au un număr diferit de foliole. Cele bazale simple şi aşezate
opus. Frunzele tulpinale (fig. 2.19) sunt penat lobate (3 – 15 foliole), aşezate
opus la baza tulpinii şi altern în spirală care începe la baza tulpinii şi se încheie
în vârful acesteia;
Florile – Din punct de vedere al aşezării sexelor, cânepa poate fi:
unisexuat dioică (cu sexele aşezate pe indivizi diferiţi, plante femele şi plante
mascule), sau pe acelaşi individ, cânepa monoică la care cele două sexe se
află în aceeaşi inflorescenţă aşezate etajat.
Inflorescenţa masculă este o cimă bipară, iar cea femelă este un spic
aparent.
Fructul – este o nuculă rotundă, de culoare cenuşiu-verzuie mozaicată.
116
Masa a 1000 boabe variază în funcţie de provenienţa cânepii între 16 şi 25 g.
Rotaţia
Cânepa suportă monocultura practicată 2 – 4 ani în condiţiile când:
- solul este fertilizat an de an cu îngrăşăminte organice fermentate şi
îngrăşăminte minerale (N.Ceapoiu, 1958);
- nu se semnalizează atac de dăunători: molie, pureci, sfredelitorul
porumbului, omida capsulelor sau boli: putregaiul alb, bacterioze şi atac de
lupoaie (Orobanche sp.).
Pentru a preveni atacul de dăunători, cânepa este bine să revină pe
acelaşi teren după 3 – 5 ani.
Cele mai bune premergătoare pentru cânepă sunt:
- leguminoasele anuale şi perene;
- cerealele păioase şi gramineele furajere anuale;
- porumbul pentru boabe şi siloz – hibrizi timpurii neatacaţi de Ostrinia
şi neerbicidat cu erbicide remanente (triazine):
- sfecla pentru zahăr şi furajeră
- cartoful şi borceagurile, ierburile perene şi lupinul alb.
Cânepa nu se amplasează după:
- porumbul erbicidat cu triazine – hibrizi târzii şi semitârzii;
- floarea soarelui, tutun, rapiţa, muştar, etc. care sunt frecvent atacate
de lupoaie şi de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum - ( N.Săulescu, 1965).
Cânepa nu se amplasează pe sole infestate cu pălămidă, pir gros şi
costrei mare. În cazul unor asolamente destinate agriculturii biologice cânepa
ca şi lucerna – determină reducerea gradului de îmburuienare al solelor chiar
şi pentru buruieni problemă (costrei, pălămidă, xantium, laurul etc.).Cânepa
este la rândul ei o excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor
care alături de leguminoase este amelioratoare de sol (M.Nagy, 1978, Ana
Arfire, 1981).
În zona foarte favorabilă de cultură a cânepii (Lovrin), Ana Arfire (1981),
recomandă pentru cânepă, asolamentul de patru ani cu rezultate foarte bune
când se cultivă după sfecla pentru zahăr.
Fertilizarea
Cânepa este o mare consumatoare de elemente
nutritive.(P.I.Podgornii, 1963).
După V.Bârnaure, (1979) o producţie de 10 t de tulpini uscate plus
producţia secundară, cânepa consumă:- 120 - 140 kg N;- 40 - 45 kg P2O5;-
64 - 70 kg K2O.- 175 - 190 kg CaO.
Fiecare din macroelementele fertilizante au un rol specific în viaţa
plantelor de cânepă.
Îngrăşămintele cu azot se aplică sub lucrările de pregătire a patului
germinativ. Sunt cercetări care recomandă aplicarea fracţionată a azotului o
parte sub arătura de vară, iar cealaltă parte primăvara sub lucrările de
pregătire a patului germinativ (I.Bocsa, 1961).
Se obţin rezultate foarte bune prin aplicarea îngrăşămintelor complexe
de tipul: 1:1:1. Cel mai bun raport între elementele fertilizante la cultura de
cânepă pentru fibre este: 2,0-2,5N:1,0-1,5P205:1,0-1,7K20 (N.Ceapoiu, 1958,
1974).
Pe solurile cu pH 6,5 – 7,5 se aplică azotat de amoniu, iar pe cele uşor
acide – nitrocalcarul.
117
Gunoiul de grajd fermentat este cel mai bun îngrăşământ pentru
cânepă. Se aplică în doze de 10 – 15 t/ha în zonele secetoase şi 20 – 25 t/ha
în zone umede şi semiumede (Cr.Hera şi Z.Borlan, 1986). Este bine ca gunoiul
de grajd pentru uniformizare în sol să se aplice plantei premergătoare. Când
se dă direct cânepii, gunoiul trebuie să fie semi sau fermentat.
Deşi se obţin sporuri de producţie prin aplicarea gunoiului de grajd, în
doze mari, aceasta reduce rezistenţa fibrelor. Fibrele rezultate din cânepă
fertilizate cu 60 t/ha gunoi de grajd sunt laxe (fig. 2.27) cu rezistenţă slabă la
rupere.
Lucrările solului
Este o cultură pretenţioasă faţă de sistemul de pregătire a terenului
pentru semănat. De modul cum se pregăteşte solul pentru semănat depinde
reuşita culturii de cânepă atât sub aspect cantitativ, cât şi a celui calitativ.
Cânepa reacţionează foarte bine la:
- afânarea profundă a solului (spargerea hardpanului);
- mărunţirea şi nivelarea solului;
Dezmiriştirea, se face cu grapa cu discuri la adâncimea de 8 – 12 cm
înainte de efectuarea arăturii. Arătura se face la 25-30 cm cu plugul în agregat
cu grapa stelată. Brazdele trebuie să fie bine întoarse şi afânate, cu resturile
vegetale şi îngrăşămintele introduse sub brazdă.
Lucrări de întreţinere a arăturii se fac cu grapa cu discuri în agregat cu
grapa reglabilă, până la intrarea în iarnă;
Pregătirea patului germinativ – se face primăvara timpuriu, când terenul
nu a fost nivelat din toamnă sau în preajma semănatului, când terenul a fost
bine pregătit din toamnă. Ultimele lucrări de pregătire a patului germinativ se
fac cu una-două zile înainte de semănat.
În cazul solurilor grele cânepa este bine să fie amplasată după
scarificarea acestora.
Sămânţa destinată, semănatului trebuie să provină din recolta anului
anterior din culturi certificate.
Pentru semănat, sămânţa trebuie să prezinte următorii indici de calitate:
puritatea minim 96 %, germinaţia minim 85 %, MMB 20 – 22 g; luciul
caracteristic, procent redus de boabe fisurate.
Înainte de semănat, sămânţa se tratează cu: TIURAM 75 PU 2-3 kg/t şi
substanţe insecticide GAUCHO – 6,5 l/t (Carbofuran 25 kg/t), care au şi
acţiune corbifugă.
Epoca de semănat este atunci, când la adâncimea în sol de 5-7 cm se
realizează 7-8° C şi vremea are tendinţă de încălzire.
Calendaristic, semănatul cânepii pentru fibre în zonele foarte favorabile
începe în jurul datei de 25 martie şi se încheie la 10-15 aprilie. În zona Câmpiei
de vest, semănatul cânepii după 10 aprilie determină reducerea producţiei de
tulpini (O.Segărceanu şi colab., 1981,1982). În Ungaria, cânepa pentru fibre
se seamănă între 15 martie şi 20 aprilie (M.Nagy, 1978).
Atât semănatul prea timpuriu, cât şi cel întârziat provoacă pierderi
însemnate ce pot ajunge până la 30-50 % cânepa se seamănă înaintea
porumbului.
118
Densitatea la semănat este de 400-450 b.g./m2, în funcţie de soi,
fertilitatea şi umiditatea solului. La această densitate la recoltare se obţin 3,5
– 4 milioane de plante/ha (G.G.Davidean, 1972).
La o germinaţie bună se pot semăna 330-380 b.g./m2.
Cantitatea de sămânţă necesară este de 80 – 90 kg/ha. Nu se justifică
cantităţi de sămânţă mai mari de 100 kg/ha.
Distanţa între rânduri: 12,5 cm (6-10-12,5 cm) şi se realizează cu
semănătorile de tip SUP.
Cânepa mixtă se poate semăna cu o densitate de 150-200 b.g./m2 (25-
35 kg/ha), la distanţa între rânduri de 25 cm.
Adâncimea de semănat este în funcţie de gradul de pregătire a patului
germinativ şi umiditatea din sol (3-4 cm).
În cultura cânepii pentru fibre şi mixtă se fac puţine lucrări de îngrijire:
- tăvălugirea imediat după semănat;
- plivirea buruienilor apărute în primele faze de vegetaţie
(vetre de rapiţă şi muştar);
- combaterea dăunătorilor – purecii cânepii (Psylliodes
attenuata – fig. 2.28) se face după răsărirea plantelor de cânepă prin
1-2 tratamente cu Decis- 0,10 – 0,15 l/ha sau Sinoratox- 1,5 l/ha.
Dacă sămânţa a fost tratată cu insecticide sistemice nu mai sunt
necesare tratamentele împotriva dăunătorilor la începutul vegetaţiei.
Combaterea moliei cânepii (Grapholita delineana Walker) se face prin:
- evitarea monoculturii;
- distrugerea resturilor vegetale;
- amplasarea culturii în parcele cât mai îndepărtate de cele
cultivate în anul precedent;
- însămânţarea timpurie;
- distrugerea samulastrei de cânepă;
- 2 tratamente în timpul vegetaţiei cu produse sistemice:primul
tratament se face la avertizare, iar al doilea la 14-15 zile(înainte de înfloritul
plantelor mascule).
Tratamentele se fac cu SINORATOX - 2-3 l/ha, SUMITHION - 0,8-0,9
l/ha sau DECIS – 0,2-0,25 l/ha. Tratamentul se face cu aviaţia utilitară pe timp
însorit şi fără vânt.
Recoltarea
Cânepa pentru fibre se recoltează la maturitatea tehnică, când plantele
mascule îşi scutură ultimele pale de polen, iar tulpinile au culoarea galben
verzuie cu frunzele căzute pe sol.
Recoltarea se face prin tăiere atât a plantelor mascule ajunse la
maturitate, cât şi a plantelor femele aflate în vegetaţie.
Întârzierea recoltării duce la lemnificarea plantelor mascule, la topirea
lor care îngreunează recoltarea mecanizată.
Recoltarea cânepii pentru fibre se face cu maşinile JSK-2,1 (fig. 2.29)
şi MRC-2,4.
După tăiere, tulpinile de cânepă se aşează pe sol în foarfecă şi se lasă
pentru uscare 4-5 zile după care:
- se scutură de frunze;
- se sortează pe calităţi;
119
- se leagă în snopi cu diametrul de 15-20 cm.
În Germania şi alte ţări, cânepa recoltată se toacă mărunt şi se
balotează cu ajutorul unor prese în baloţi de formă paralelipipedică sau
cilindrică.
Adunatul tulpinilor de pe sol se poate face şi cu maşina MACE, care
face următoarele operaţii:
- ridică tulpinile de pe sol;
- defoliază tulpinile;
- leagă tulpinile defoliate în snopi;
Pentru a recolta mecanizat cânepa pentru fibre este necesar ca plantele
să fie uniforme ca înălţime şi grosime, iar cultura să fie curată de buruieni.
Producţiile de tulpini sunt în medie de 5-6 t/ha, dar pot ajunge până la
10-12 t/ha tulpini uscate.
Cantitatea de fibre realizate de pe un hectar după prelucrarea tulpinilor
reprezintă 16 – 30 % din producţia de tulpini.
1. Fibrele de cânepă pot înlocui sau nu fibrele de plastic ?
Fibrele de cânepă pot înlocui cu succes fibrele plastice şi pe cele de

sticlă din diverse componente din automobile. Se reduc astfel costurile şi se
asigură o biodegradabilitate a rezidiilor.
2. Unde reușește cultura de cânepă ?
Cultura de cânepă reușește în regiunile cu temperatura medie pe

întreaga perioada de vegetație de 16-180C.
1. Care este consumul specific la cânepă ?

2. Ce rol au îngrăşămintele chimice în fertilizare la cânepă ?
3. Este pretenţioasă faţă de sistemul de pregătire a terenului ?
4. Descrieţi indicii de calitate ai seminţelor destinate semănatului
şi tratamentele care se fac la seminţe ?
5. Combaterea moliei cânepii (Grapholita delineana Walker) se
face prin ?
6. Când se recoltează cânepa pentru fibre ?
120
PLANTE RĂDĂCINOASE ŞI TUBERCULIFERE:

SFECLA PENTRU ZAHĂR- IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,
ZONAREA CULTURII, TEHNOLOGIA CULTURII
Cuvinte cheie: Sfecla de zahăr-importanţă, compoziţie chimică,

sistematică, tehnologia de cultivare
Rezumat
Zahărul este larg folosit în alimentaţia oamenilor direct sau în diferite
preparate culinare, având o valoare energetică ridicata. Sfecla de zahăr se
poate folosi şi la fabricarea alcoolului (rădăcina sau numai melasa). Sfecla are
o mare importanţă agricolă, deoarece pe lângă veniturile care se realizează
prin valorificarea ei în scop industrial şi a nutreţurilor care se pot folosi în
unitate, ea este o cultură care contribuie (indirect) şi la intensificarea
agriculturii. Sfeclei de zahăr are compoziţia chimică dependentă de soi,
condiţiile de cultură şi fenofază. Sfecla pentru zahăr este o mare
consumatoare de elemente nutritive.
Consumul de elemente fertilizante stabilit de diverşi autori variază în
limite destul de largi, datorită soiului cultivat şi a condiţiilor pedoclimatice
Sămânţa soiurilor de sfeclă de zahăr zonate la noi în ţară este plurigermă sau
monogermă genetic. Pentru asigurarea unei mai bune precizii de semănat se
practică drajarea şi calibrarea seminţei segmentate (neşlefuite sau şlefuite) şi
a celei monogerme genetic.

Importanţă
Principala utilizare a sfeclei de zahăr este ca materie primă în industria
zahărului. Zahărul este larg folosit în alimentaţia oamenilor direct sau în diferite
preparate culinare, având o valoare energetică ridicata. Un kilogram de zahăr
conţine circa 4000 calorii depăşind valoarea energetică a unui kilogram de
pâine (circa 2200 calorii) sau carne de vită (circa l500 calorii) etc. Din producţia
de rădăcini a unui hectar cu sfecla de zahăr se pot obţine circa 6 tone zahăr,
reprezentând consumul a circa 300 locuitori. Pe lângă aceasta se obţin şi
furaje (colete, frunze, borhot, melasă), din producţia unui hectar putându-se
realiza circa 3000 litri lapte sau 300 kg carne (Gh. Rizescu, 1976).
121
Frunzele şi coletele reprezintă 40 – 60% din masa rădăcinilor,
constituind un excelent furaj suculent (10 - 20% substanţă uscată, 7 - 10%
extractive neazotate, 2 - 3% proteine, vitamine şi substanţe minerale), fiind
folosite ca atare sau însilozate.
Tăiţeii (partea din rădăcină rămasă după extragerea sucului dulce) şi
melasa (lichid vâscos, bruniu, bogat în zahăr) reprezintă 80 – 90% din masa
rădăcinilor prelucrate.
Melasa reprezintă circa 4 - 5% din masa sfeclei prelucrate, conţine circa
50% zaharoză şi este săracă în proteine. Ea se utilizează în alimentaţia
animalelor mai ales în amestec cu furaje fibroase (fân, paie) sau tăiţeii uscaţi
etc. De asemenea, se poate valorifica în industria alimentară şi a produselor
alcoolice.
Sfecla de zahăr se poate folosi şi la fabricarea alcoolului (rădăcina sau
numai melasa).
Sfecla are o mare importanţă agricolă, deoarece pe lângă veniturile
care se realizează prin valorificarea ei în scop industrial şi a nutreţurilor care
se pot folosi în unitate, ea este o cultură care contribuie (indirect) şi la
intensificarea agriculturii. Sfecla de zahăr necesită asolamente raţionale şi
nivele înalte de fertilizare, pesticide (erbicide şi insecto-fungicide) şi maşini
complexe, pentru a satisface cerinţele unei tehnologii moderne.
Sfecla de zahăr este şi o bună plantă premergătoare pentru
numeroase culturi agricole lăsând terenul curat de buruieni şi într-o stare fizică
bună, datorită numeroaselor lucrări ce i se aplică, de la semănat la recoltare,
precum şi datorită masei sale foliare bogate care umbreşte solul.
Compoziţia chimica
Rădăcina (rizocarpul) sfeclei de zahăr are compoziţia chimică
dependentă de soi, condiţiile de cultură şi fenofază. Prezentăm în continuare,
compoziţia chimică a rădăcinii în primul an de vegetaţie (Z. Stănescu, 1976
etc.):
- apă 75%;
- substanţa uscată: 25% din care:
- 17,5% zaharoză;
- 7,5% substanţe nezaharoase
- nezaharuri insolubile (marc): celuloza, uşor insolubilă etc. (5,0%);
- nezaharuri solubile (2,5o/8).
Conţinutul rădăcinii se poate exprima şi în suc (apă şi dizolvate) şi marc
(nezaharuri insolubile).
Sucul obţinut la presarea pulpei conţine (raportat la masa rădăcinii)
20% substanţă uscata (brix) determinată refractometric, din care:
-17,5% zahăr (determinat polarimetric);
-2,5% nezahăr (solubil):
- 0,5% nezaharuri anorganice;
- 2,0% nezaharuri organice:
- cu azot 1,2%;
- fără azot 0,8%.
Conţinutul de marc (circa 5% din masa sfeclei) variază cu faza de
vegetaţie şi condiţiile de cultura (în anii secetoşi creşte procentul de marc).
Sistematica
Sfecla face parte din fam. Chenopodiaceae, genul Beta.
122
Dintre speciile genului Beta, cea mai importantă este B. vulgaris, care
cuprinde toate formele cultivate de sfeclă. Celelalte specii sunt folosite în
procesul de ameliorare a speciei cultivate, imprimând soiurilor create diferite
însuşiri favorabile. Astfel, B. maritima este rezistentă la cercosporioză şi
temperaturi scăzute, B. macrorhiza rezistă la secetă şi îngheţ, B. trigyna
rezistă la secetă, îngheţ şi virusul mozaicului, B. lomatogona este monogermă
şi rezistă la secetă şi virusul mozaicului, B. corailiflora rezistă la secetă şi
îngheţ, B. patellaris rezistă la cercosporioză, viroze şi nematozi.
Soiuri. Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate sunt grupate în 4 tipuri, după
anumite însuşiri şi conţinutul în zahăr tabelul 12.
Tabelul 12.
Tipuri de sfeclă de zahăr
Conţinut
Forma Forma
Tipul ul în Observaţii
rădăcinii capului
zahăr
Sunt soiuri tardive, productive (rezultând şi
E lăţit, producţie mare de zahăr), pretenţioase la
ovală,
(Ertragreich = binedezvolt 16-18 umiditate, indicate pentru zone mai calde, cu
mare
productiv) at toamne lungi şi pe soluri uşoare. Nu
lăstăresc în primul an.
Sunt soiuri destul de tardive şi cu cerinţe
lăţit, mai
N ocal, 16,5- ridicate faţă de apă. Asigură producţii ridicate
mic decât la
(Normal) conică 18,5 de rădăcini şi zahăr (tip economic). Nu
tipul E
lăstăresc în primul an decât rar.
Z
bombat, Au cerinţe ridicate pedoclimatice, sunt
(Zucherreich conic, 17,3-
puţin precoce, fiind recomandate în zone mai reci.
= bogat în alungită 19,1
dezvoltat Lăstăresc frecvent în primul an.
zahăr)
Soiuri precoce dar productivitate slabă
ZZ (rezultând şi producţii de zahăr redusă). Se
(Zucherreichs conică, cultivă în zone mai reci pe soluri mai grele şi
bombat,
te = foarte subţire 19-21 mai depărtate de fabrici. Lăstăresc mai
foarte mic
bogat în şi lungă frecvent în primul an. Prelucrarea rădăcinilor
zahăr) şi extragerea zahărului este mai uşoară ca la
precedentele.
Cerinţele faţă de clima şi sol
Temperatura. Suma de grade în primul an de vegetaţie este
cuprinsă între 2400 - 3000°C, iar în anul al doilea (pentru fructificare) necesită
circa l800°C.
Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 5°C, optima 25°C,
maxima este de 28 - 30°C. Între limitele de temperatura de 3,6 – 9,8°C şi
condiţii bune de umiditate suma de grade de la semănat la răsărire este
de 122°C (Briem, citat de. V., Velican, 1965). În condiţii de aeraţie şi umiditate
bună la 6 - 8°C plantele răsar în 15 - 20 zile.
După răsărire, în faza de cotiledoane, plantula este sensibilă la
îngheţ, suferind la -2°C. Ulterior, când are 10 - 12 frunze devine mai rezistentă
suportând până la -8°C o perioadă scurtă de timp. În prima lună de la
răsărire, temperaturile scăzute favorizează apariţia semincerilor. Actualele
soiuri create în ţara noastră sunt mai puţin influenţate de aceste condiţii,
formând un număr mai scăzut de lăstari în primul an de vegetaţie.
Temperatura mai ridicată a lunii iulie favorizează procesul de creştere
al rădăcinii şi acumulare a zahărului.
123
Sfecla vegetează toamna până când temperatura scade la 5 - 6°C,
când se încetineşte ritmul de creştere al rădăcinii şi se favorizează depunerea
zahărului, în această fază îngheţuri scurte de până la -5°C nu produc pagube
mari. Sfecla recoltată îngheaţă la -1°C, însă strânsă în grămezi este mai
rezistentă, dacă gerul nu vine brusc şi este de scurtă durată. Alternanţa
îngheţului cu dezgheţul determină invertirea zahărului, scade randamentul
de extracţie al zahărului, care nemaiputând fi cristalizat se pierde în melasă.
Umiditatea. Sfecla de zahăr are un coeficient de transpiraţie mijlociu,
fiind după unii autori, cuprins între 280 şi 450, iar după alţii între 240 şi 600
(V. Velican, 1965). Particularităţile sale anatomo-fiziologice, înrădăcinarea
puternică, care-i permite să folosească rezerva de apă din adâncime, precum
şi perioada de vegetaţie lungă prin care valorifică ploile de vară-toamnă,
asigură sfeclei de zahăr o rezistenţă mai bună, decât a altor plante la
perioade cu precipitaţii mai puţine din unii ani.
În primele 6 - 8 săptămâni de la semănat, sfecla de zahăr are cerinţe
destul de ridicate faţă de umiditate. Suportă greu seceta în această perioadă,
până când sistemul radicular se dezvoltă profund.
Necesarul de apă pe faze de vegetaţie este diferit, în funcţie de
cerinţele plantei: 25 - 30% în prima treime, 50% în treimea a doua şi 20 –
25% în partea a treia a vegetaţiei. Deci precipitaţiile şi irigaţiile (în zonele în care
sunt necesare) din iulie-august (perioada tuberizării intense) influenţează
hotărâtor producţia de rădăcini.
În ultima treime a vegetaţiei foliajul mare dirijează precipitaţiile spre
rădăcină şi reduce evaporaţia. De menţionat că, perioade mai lungi de ploi
în ultima treime a vegetaţiei menţin ridicată nebulozitatea care reduce
intensitatea fotosintezei şi acumularea zahărului. În general, timpul umed şi
răcoros este nefavorabil acumulării zahărului.
Umiditatea relativă a aerului în cursul vegetaţiei sfeclei de zahăr
trebuie să fie de 60 - 75%. Sub aceste valori creşte transpiraţia şi deci
consumul de apă, iar peste această limită este stânjenită transpiraţia, în
ambele cazuri se reduce fotosinteza, acumularea substanţei uscate şi
creşterea sfeclei de zahăr.
Umiditatea solului trebuie să se menţină între 50 şi 70% din intervalul
umidităţii active, sensibilitatea mai mare la lipsa apei manifestându-se în
special în treimea a doua a perioadei de vegetaţie. Conţinutul mai redus de
apă în sol în timpul vegetaţiei sfeclei de zahăr reduce producţia şi calitatea
tehnolgică (creşte azotul vătămător). Excesul de apă în sol stânjeneşte
respiraţia rădăcinilor sau chiar putrezirea rădăcinilor, reduce creşterea şi
producţia plantelor.
Lumina. Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă. Lumina este un
factor hotărâtor al producţiei de rădăcini a sfeclei de zahăr şi a calităţii
tehnologice a acesteia. Fotosinteza fiind influenţată direct de lumină,
influenţează şi producţia de zahăr realizată de această plantă.
Sfecla de zahăr este o plantă cu un foliaj bogat, care valorifică bine
lumina solară. La aceeaşi suprafaţă foliară la m 2, faţă de grâu, sfecla de
zahăr sintetizează o cantitate de hidraţi de carbon mai mult decât dublă
(V. Velican, 1965)
Solul. Este foarte pretenţioasă în privinţa solului datorită consumului
mare de elemente fertilizante şi apă şi a cerinţelor ridicate faţă de aeraţie.
124
Cele mai potrivite sunt solurile mijlocii, profunde, bogate în substanţe
nutritive, humus şi calciu, bine structurate, afânate, cu o mare capacitate
pentru apă, cu reacţia neutră până la slab alcalină. În România cele mai
potrivite tipuri de sol pentru cultura sfeclei sunt aluviosolurile din luncile
râurilor, cernoziomurile, faeoziomurile şi preluvosolurile.
Zone de cultura
Pe baza cerinţelor pedoclimatice ale sfeclei de zahăr şi luându-se în
considerare condiţiile naturale din ţara noastră s-au stabilit diferite zone de
favorabilitate, figura 5.10.
Zona foarte favorabilă cuprinde:
- Câmpia de Vest, de la Satu Mare până în sudul Banatului, cu
excepţia solurilor improprii (săraturi, lăcovişti şi nisipuri). Solurile sunt
cernoziom levigat şi aluviuni fertile, precipitaţiile circa 600 mm (din
care 180 mm vara), temperatura medie în aprilie-septembrie este de 17°C
(în iulie 2l,5°C), condiţii foarte favorabile sfeclei de zahăr.
- Câmpia Transilvaniei, luncile râurilor Mureş, Someş, depresiunea
Cibinului şi Ţara Bârsei, unde temperatura este ceva mai scăzută şi
precipitaţiile mai ridicate (650 mm). Se întrunesc condiţii foarte favorabile
pentru sfecla de zahăr pe cernoziomuri şi aluviuni fertile.
- Depresiunea Jijiei şi Lunca Siretului (în jurul oraşului Roman)
cu climat mai secetos (500 - 550 mm), însă cu soluri mai fertile decât în
precedentele (cernoziom tipic şi aluviuni bine solificate).
Zona favorabilă (I şi II) cuprinde celelalte zone cultivate ale ţării
(necuprinse în zona foarte favorabilă), cu excepţia solurilor improprii
(Săraturi, nisipuri, eroziuni avansate şi pante mari), în imediata vecină tate
a zonei foarte favorabile este zona favorabilă I şi în rest zona favorabilă
II.
Cantitatea de precipitaţii este în întreaga zonă mai scăzută (350—
450 mm) decât în zona foarte favorabilă, iar temperaturile mai ridicate.
Repartiţia precipitaţiilor nu coincide cu cerinţele sfeclei de zahăr, mai ales
în august-septembrie, determinând uscarea frunzelor si maturarea mai
timpurie a rădăcinilor (mai frecvent în zona favorabilă II).
Mare parte din Câmpia Română, cu soluri fertile şi cu regim termic şi
de lumină favorabil sfeclei de zahăr, în condiţii de irigare, devine zonă foarte
favorabilă.
TEHNOLOGIA CULTURII
Rotaţia
Sfecla pentru zahăr trebuie să se cultive într-un asolament specific, în
care să nu revină pe acelaşi loc mai repede de 4 ani pe soluri neinfestate de
nematozi. Pe soluri infestate cu nematozi poate reveni pe acelaşi teren după
6 - 8 ani în funcţie de gradul de infestare.
Bune premergătoare pentru sfecla de zahăr sunt: cerealele păioase,
leguminoasele anuale, borceagul, cartoful.
Nu se recomandă cultivarea sfeclei de zahăr după porumb şi alte plante
erbicidate cu produse triazinice, după ovăz (datorită infestării solului cu
nematozi). cânepă şi iarbă de Sudan. Nu se cultivă nici după
plantele din familia Cruciferae (răpită, muştar etc.), deoarece şi acestea sunt
125
atacate de aceeaşi specie de nematozi (Heterodera schichtii) (A. Vasiliu,
1959).
Pentru sfecla de zahăr, o bună premergătoare este grâul de toamnă,
după care s-au obţinut sporuri de 44% la rădăcini şi 52% la zahăr, faţă de
sfecla cultivată după ea însăşi. Grâul şi alte cereale păioase (excepţie ovăzul)
eliberând terenul devreme, dau posibilitatea efectuării în condiţii bune a
lucrărilor solului şi fertilizării.
Fertilizarea
Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive.
Consumul de elemente fertilizante stabilit de diverşi autori variază în
limite destul de largi, datorită soiului cultivat şi a condiţiilor pedoclimatice de
lucru diferite (umiditatea şi fertilitatea solului etc.), după cum se constata din
tabelul 13.
Tabelul 13.
Elementele nutritive extrase din sol (kg s.a./ha) de sfecla de zahăr
la o recoltă totală de 40 tone
Autorii N P2O5 K2O CaO

Garo1a 165 73 404 101
Kruger 173 60 259 -
Passtrini 140 - 290 64 400 100
Kemy 197 70 242 -
Vasiliu Amilcar 120 50 190 -
Consumul mediu pentru l000 kg rădăcini plus frunzele corespunzătoare

este de: 4,2 kg azot; 1,5 kg fosfor; 6,3 kg potasiu; 1,3 kg calciu şi 2,2 kg
magneziu. Consumul în elemente nutritive al sfeclei pentru zahăr începe de la
răsărire şi creşte pe măsura formării sistemului radicular şi foliar. Ea are trei
perioade critice privind necesarul în substanţe nutritive.
- la formarea perechii 2 şi 3 de frunze;
- la începutul tuberizării rădăcinii (mijlocul lunii iunie);
- în timpul tuberizării intense şi acumulării maxime a zahărului (ultima
parte a lunii iulie şi începutul lunii august).
Azotul. În doză optimă măreşte suprafaţa, de asimilare (numărul şi di-
mensiunile frunzelor), determină un echilibru biologic în procesul de tuberizare
a rădăcinii şi de acumulare a zahărului.
Excesul de azot duce la formarea unei mase foliare luxuriante, de
culoare verde intens, creşte masa coletelor şi frunzelor şi prelungeşte
creşterea acestora.
Fosforul este consumat în cantitate mai mică decât azotul, însă este tot
aşa de important ca şi acesta în nutriţia sfeclei de zahăr.
Carenţa în fosfor stagnează creşterea după răsărire, reduce creşterea
şi masa rădăcinilor, împiedică dezvoltarea frunzelor care, rămân mici şi
trunchiate, colorate în albastru, pierd luciul, apoi apar pete necrozate ce se
măresc şi care duc la uscarea lor.
126
Potasiul are un rol foarte important în nutriţia sfeclei de zahăr. Potasiul
influenţează favorabil sinteza glucidelor migrarea şi acumularea acestora,
sporeşte rezistenţa la boli şi secetă.
Calciul favorizează formarea membranei celulare, a clorofilei a
compuşilor hidrocarbonaţi şi determină neutralizarea unor acizi organici.
Microelementele cu rol important în nutriţia sfeclei sunt în primul rând
borul, apoi zincul, magneziul, fierul, cuprul etc. Carenţa borului determină
uscarea frunzelor din interiorul rozetei şi îngălbenirea celor exterioare, produce
„putrezirea inimii” sfeclei de zahăr, scade masa rădăcinii şi a procentului de
zahăr. Pe solurile unde se resimte carenţa borului (cernoziomuri şi aluviuni
uşor alcaline), mai ales în anii secetoşi, se pot aplica odată cu îngrăşămintele
chimice şi 10 - 15 kg acid boric sau 15 - 25 kg borax (1,5 - 3,0 kg B s.a.).
Fertilizarea la această plantă se face cu îngrăşăminte organice şi
minerale, în doze variabile, în funcţie de condiţiile de climă şi sol, planta
premergătoare etc.
Îngrăşămintele organice sunt bine valorificate de sfecla pentru zahăr
datorită perioadei lungi de vegetaţie. Dintre acestea se folosesc în primul rând
gunoiul de grajd, apoi cel de păsări, mustul de grajd şi îngrăşămintele verzi.
Pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicat sfeclei de zahăr se reduc dozele
de îngrăşăminte chimice la ha cu 2,5 kg N, 1,5 kg P2O5 şi 2,5 kg în K2O. Când
gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare, pentru fiecare tonă, dozele
se reduc cu 1,5 kg N, l kg P2O5 şi l kg K2O.
Îngrăşămintele chimice cu NPK asigură sporuri însemnate la sfecla de
zahăr pe toate tipurile de sol, după cum atestă numeroase experienţe la noi în
ţară şi străinătate. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de
nivelul producţiei planificate şi rezerva de elemente nutritive a solului.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu se face toam¬na,
fiind încorporate o dată cu lucrările de bază ale solului. Îngrăşămintele cu azot
se aplică jumătate toamna la arătură şi jumătate primăvara la pregătirea
patului germinativ. Pe soluri mai uşoare (aluviuni slab solificate), azotul se
aplică primăvara, 2/3 la pregătirea patului germina¬tiv, iar 1/3 se încorporează
imediat după răsărire, folosind cultivatoarele echipate cu fertilizatoare
mecanice.
Îngrăşămintele complexe foliare se pot aplica cu rezultate bune la sfecla
pentru zahăr (în doză de 1,5 - 3 l/ha), în amestec cu produsele de combatere
a bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările solului
Sfecla pentru zahăr este o plantă foarte pretenţioasă la modul de pre-
gătire a terenului. Pentru creşterea şi tuberizarea rădăcinii, sfecla pentru zahăr
necesită un sol afânat pe o mare adâncime, cu rezerve corespunzătoare de
elemente nutritive şi apă.
După eliberarea terenului de plantele premergătoare timpurii se fac l -
2 discuiri la 10 - 12 cm adâncime, sau dacă solul permite se face o arătură
superficială (dezmiriştire) de 16 - 18 cm, pentru încorporarea resturilor
vegetale şi favorizarea răsăririi seminţelor de buruieni. Toamna (septembrie -
octombrie) se execută arătura de bază la 28 - 30 cm + 10 cm, cu subsolaj, cu
plugul în agregat cu grapa stelată.
127
După premergătoare târzii se execută o discuire energică pentru a
mărunţi resturile vegetale, urmată de arătura de bază la 28 - 30 cm + 10 cm
adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Nivelarea terenului (arăturii) trebuie să se facă încă din toamnă cu NT -
4,2 sau alte mijloace mecanice.
Patul germinativ trebuie pregătit primăvara cât mai timpuriu, folosindu-
se în acest scop combinatorul, care asigură o foarte bună pregătire a terenului
la adâncimi mici (3 - 5 cm), la care se încorporează sămânţa de sfeclă. Nu se
foloseşte la pregătirea patului germinativ pentru sfeclă grapa cu discuri
deoarece mobilizează solul la adâncimi mari (11 - 12 cm). Aceasta determină
pierderea apei şi creează un pat germinativ neuniform ca adâncime, ceea ce
duce la neuniformităţi în încolţirea şi creşterea plantelor.
Sămânţa soiurilor de sfeclă de zahăr zonate la noi în ţară este
plurigermă sau monogermă genetic.
Pentru asigurarea unei mai bune precizii de semănat se practică
drajarea şi calibrarea seminţei segmentate (neşlefuite sau şlefuite) şi a celei
monogerme genetic. Pentru drajare se foloseşte un liant (turbă sau argilă) în
care se pot introduce produse pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor şi
altele (microelemente, erbicide, substanţe generatoare de oxigen).
Sămânţa de sfeclă de zahăr trebuie să aibă puritatea minimă de 96%,
germinaţia 85% şi să fie sănătoasă. S-a constatat că germinaţia seminţei
prezintă valorile cele mai mari 85 – 95% la hibrizii triploizi androsterili, urmaţi
de soiurile diploide plurigerme 80 – 90%.
Pentru prevenirea atacului unor boli care produc putrezirea seminţelor
şi plantulelor în sol (Phytium, Rizoctonia, Phoma, Fusarium etc.) se
recomandă tratarea seminţelor cu Tiradin 75 în doză de 8 kg/t sau Dithane M
- 45 8 kg/t. Pentru combaterea dăunătorilor (Agriotis sp., Tanymecus sp.,
Chetocnema tibialis, Bothynoderes punctiventris etc.) sămânţa se tratează cu
unul din produsele: Furadan 35 ST în doză de 28 l/t, Setdox 80, 10 kg/t, Promet
666 SGO 25 l/t.
Epoca de semănat. Având în vedere cerinţele ridicate faţă de apă la
germinaţie şi temperatura minimă scăzută, pentru a beneficia de umiditatea
acumulată peste iarnă, sfecla pentru zahăr se seamănă primăvara timpuriu,
după zvântarea terenului, când în sol la 5 - 6 cm temperatura a ajuns la 4 -
5°C, cu tendinţă de încălzire.
Calendaristic, aceste condiţii se întrunesc în Câmpia din sud şi în vestul
ţării între 10 şi 30 martie, iar în restul zonelor între l şi 15 aprilie.
Dacă se seamănă mai devreme plantele pot fi surprinse de îngheţuri,
până în faza de 2 - 3 frunze fiind distruse de temperaturi mai scăzute de - 2°C.
Densitatea. Realizarea densităţii optime la sfeclă de zahăr este o
condiţie esenţială a realizării unor producţii ridicate de rădăcini şi zahăr.
Numărul de plante la hectar influenţează producţia de rădăcini, masa medie a
unei rădăcini şi procentul de zahăr.
În condiţiile din ţara noastră, numeroase experienţe arată că cele mai
mari şi eficiente producţii la sfecla pentru zahăr se obţin la densităţi de circa
100000 plante/ha la recoltare.
128
Distanţele de semănat. Sfecla pentru zahăr se însămânţează cu
semănătoarea SPC cu 9 sau 12 secţii la 45 cm între rânduri, pe suprafeţele
unde se recoltează mecanizat. Unde recoltatul se face semimecanizat, se
însămânţează cu SPC cu 8 secţii în benzi după schema: 45 - 60 - 45 - 45 - 45
- 60 - 45.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm pe soluri mai grele şi reci şi 3
- 4 cm pe solurile mai uşoare. Deoarece sămânţa monogermă are putere de
străbatere mai redusă decât cea plurigermă, nu se seamănă la adâncime mai
mari de 2 - 3 cm.
Semănatul la adâncimi de peste 5 cm determină scăderi de producţie,
datorită răsăririi neuniforme şi a golurilor.
Prăşitul. Sfecla pentru zahăr necesită executarea în perioada de
vegetaţie a 4 praşile mecanice cu cultivatorul urmate de lucrări
manuale.
După ce rândurile se disting bine se execută praşila I, iar la in -
tervale de 12 - 14 zile se execută celelalte praşile, în funcţie de gradul
de îmburuienare şi precipitaţii, evitându-se scoaterea bulgărilor în anii
secetoşi şi a feliilor în anii ploioşi.
Adâncimea praşilelor va creşte progresiv de la prima (4 - 6 cm
adâncime) la ultima (10 - 22 cm adâncime), iar viteza de lucru va fi de 3
- 4 km/oră la prima praşilă, crescând la următoarele, fără să depăşească
8 km/oră.
În cazul aplicării erbicidelor, numărul praşilelor se reduce la l - 2 lu-
crări mecanice între rânduri urmate de l - 2 lucrări manuale pe rând.
Combaterea chimică a buruienilor.

Erbicidele recomandate pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate în cultura sfeclei pentru zahăr sunt STRATOS ULTRA
3,0-4,5 l/ha, FRONTIER FORTE 0,8-1,0 l/ha, FURORE SUPER 75 EW 1,0-
3,0 l/ha, FUSILADE FORTE 0,8-1,3 l/ha, AGIL 100 EC 0,8-2,0 l/ha,
GRAMIN 5 EC 2,0 l/ha, LEOPARD 5 EC 0,7-1,5 l/ha, TARGA SUPER 5 EC
1,0-2,0 l/ha, PANTERA 40 EC 0,75-1,5 l/ha, DUAL GOLD 960 EC 1,2-1,5
l/ha, pentru dicotiledonate se folosesc erbicidele PYRAMIN TURBO 2,5
l/ha, VENZAR 500 SC 1,0-1,6 l/ha, GOLTIX 70 WP 4,5 kg/ha, TORNADO
SC 5,0 l/ha, BELVEDERE FORTE 3,0 l/ha, BETANAL QUATTRO SE 4,5
l/ha (trei tratamente).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în cursul vegetaţiei. Bolile mai
frecvente în culturile de sfeclă sunt: cercosporioza (pătarea frunzelor),
căderea şi putrezirea plantulelor de sfeclă, putregaiul vârfului rădăcinii
(putregaiul umed), mozaicul, mana, făinarea, rugina şi putregaiul ini mii.
Cea mai răspândită si păgubitoare boală este pătarea frunzelor sau
cercosporioza sfeclei (Cercospora beticola Sacc.), se combate prin tratarea
seminţei înainte de semănat cu produsele amintite şi prin 2 - 3
tratamente în cursul vegetaţiei, la intervale de trei săptămâni.
Tratamentul se face cu unul din produse: BRAVO 500 SC 1,5-2,0 l/ha,
MYCOGUARD 500 SC 4,0 l/ha, SCORE 250 SC 0,3 l/ha.
129
Făinarea sfeclei (Erysiphe betae) frecventă în culturi în iulie - au-
gust, se combate prin două tratamente la interval de trei săptămâni,
folosindu-se la un tratament IMPACT 125 SC 0,5 l/ha, THIOVIT JET 80
SG 5 kg/ha, BUIETT UTRA 0,5 l/ha, TANGOU SUPER 1 l/ha.
Combaterea dăunătorilor Principalii dăunători din cultura de sfeclă
de zahăr sunt: buha verzei (Mamestra brasice), gărgărița frunzelor
(Tanymecus dilaticollis), purecele sfeclei (Chaetocnema tibialis), buha
semănăturilor (Agrostic segetu) și gărgărița sfeclei (Bothynoderes
punctrivenis), care se combat cu: FASTAC 10 EC 0,10 l/ha, DECIS MEGA
50 EW 0,15 l/ha, VANTEX 60 CS 0,08 l/ha, KARIS 10 CS 0,075 l/ha.
Irigarea. Sfecla pentru zahăr îşi reduce mult potenţialul de producţie

în condiţiile unei insuficiente aprovizionări cu apă, prin reducerea supra-
feţei foliare şi a intensităţii fotosintezei.
Sfecla pentru zahăr suferă de secetă în lunile iulie - august în multe
zone de cultură din ţară. Regimul de irigaţie se stabileşte în funcţie de
zona de cultură şi de precipitaţiile din anul respectiv, în vederea asigurării
nevoilor reale de apă a sfeclei de zahăr şi evitării excesului de apă care
este si el foarte dăunător.
Recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să se facă la maturitatea
tehnologică (industrială) deplină, când are însuşirile cantitative şi calitative
care asigură o bună prelucrare în condiţii economice superioare.
Spre maturitate sfecla nu mai formează noi frunze, culoarea celor
rămase devine verde-deschis, apoi se îngălbenesc, iar o parte se usucă şi
cad, începând de la marginea rozetei, rămânând verzi numai cele din mijlocul
rozetei.
Momentul recoltatului trebuie stabilit diferenţiat pe parcele, pe baza
studiului dinamicii în creşterea masei rădăcinii şi acumulării zahărului,
respectiv atingerii maturităţii tehnologice.
La noi în ţară, pe baza numeroaselor studii efectuate, s-a stabilit că
perioada optimă de recoltare a sfeclei de zahăr este între 10 şi 20 septembrie
în zonele din sud şi vest si între l şi 10 octombrie în centrul şi nordul ţării. In
întreaga ţară campania de recoltare trebuie să se încheie până în 5 - 15
octombrie.
Recoltarea sfeclei se poate face manual, semimecanizat şi mecanizat.
Recoltarea manuală, se reduce tot mai mult ca pondere, datorită
consumului mare de forţă umană.
La recoltatul semimecanizat, dislocarea se face cu dislocatorul tip DSP
-4, purtat, pe 4 rânduri, urmat de celelalte operaţii prezentate mai sus: strânsul
sfeclelor curăţatul de pământ şi decoletatul (orizontal).
Recoltarea mecanizată se execută fie în două faze (cu seturile de
maşini MDS-4 - MRS – 3 de fabricaţie româneasca, sau BM-6+KS-6 de
provenienţă rusească), fie într-o singură fază (cu combinele de recoltat sfecla
CRS-2 şi CBS-3).
Rezultate mai bune se obţin la recoltatul în două faze. Pentru
recoltarea mecanizată, cultura de sfeclă de zahăr trebuie să îndeplinească
anumite condiţii: terenul să fie nivelat, rândurile drepte, cu plante uniforme,
130
fără goluri, la distanţă de 18 - 22 cm pe rând, iar coletul să nu fie la peste 12
cm deasupra solului (cele cu coletul peste 12 cm deasupra solului la
decoletare sunt culcate şi tăiate oblic), cultura trebuie să fie lipsită de buruieni,
solul să aibă umiditate normală, iar producţia să fie peste 30 t/ha. Decoletarea
se începe după ce s-a ridicat rouă şi după deschiderea drumurilor cu
dislocatorul, extragerea rădăcinilor manual şi eliberarea terenului.
Producţii. Producţiile la sfeclă de zahăr în ţara noastră variază în limite
largi. În ultimii ani prin introducerea soiurilor de mare productivitate şi
îmbunătăţirii tehnologiilor, se obţin producţii de peste 40 t/ha. Sunt numeroase
unităţi care obţin în condiţii irigate 60-70 t/ha.
Coletele şi frunzele reprezintă 35 - 40% din producţia totală a sfeclei.
1. Care este perioada de revenire a sfeclei pentru zahăr pe

același teren ?
Sfecla pentru zahăr trebuie să se cultive într-un asolament specific, în

care să nu revină pe acelaşi loc mai repede de 4 ani pe soluri neinfestate de
nematozi. Pe soluri infestate cu nematozi poate reveni pe acelaşi teren după
6 - 8 ani în funcţie de gradul de infestare.
2. Când și cum se seamănă sfecla pentru zahăr ?
Având în vedere cerinţele ridicate faţă de apă la germinaţie şi

temperatura minimă scăzută, pentru a beneficia de umiditatea acumulată
peste iarnă, sfecla pentru zahăr se seamănă primăvara timpuriu, după
zvântarea terenului, când în sol la 5 - 6 cm temperatura a ajuns la 4 - 5°C, cu
tendinţă de încălzire. Calendaristic, aceste condiţii se întrunesc în Câmpia din
sud şi în vestul ţării între 10 şi 30 martie, iar în restul zonelor între l şi 15 aprilie.
Sfecla pentru zahăr se însămânţează cu semănătoarea SPC cu 9 sau
12 secţii la 45 cm între rânduri, pe suprafeţele unde se recoltează mecanizat.
Unde recoltatul se face semimecanizat, se însămânţează cu SPC cu 8 secţii
în benzi după schema: 45 - 60 - 45 - 45 - 45 - 60 - 45.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm pe soluri mai grele şi reci şi 3
- 4 cm pe solurile mai uşoare. Deoarece sămânţa monogermă are putere de
străbatere mai redusă decât cea plurigermă, nu se seamănă la adâncime mai
mari de 2 - 3 cm.
Semănatul la adâncimi de peste 5 cm determină scăderi de producţie,
datorită răsăririi neuniforme şi a golurilor.
131
1. Care este importanţa culturii sfeclei pentru zahăr?

2. Care este compoziţia chimică a rădăcinii de sfeclă pentru zahăr?
3. Care este sistematica sfeclă pentru zahăr şi daţi exemple de soiuri
admise în cultură în România?
4. Care sunt particularităţile biologice ale sfeclei pentru zahăr?
5. Care sunt cerinţele sfeclei pentru zahăr faţă de factorii de climă şi
sol?
6.Care sunt aspectele specifice combaterii buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor la cultura sfeclei pentru zahăr?
7. Care este momentul optim al recoltării sfeclei pentru zahăr?
132
PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE
CARTOFUL-IMPORTANȚA, COMPOZIȚIA CHIMICĂ, TEHNOLOGIA

CULTURII
Cuvinte cheie: Plante tuberculifere şi rădăcinoase - Cartoful
Rezumat
Din această grupă fitotehnică fac parte plante importante în agricultura
ţării noastre cum sunt cartoful şi sfecla de zahăr. Unele plante din această
grupă sunt specifice zonelor ecuatoriale, ca maniocul (Manihot esculenta), a
zonelor subecuatoriale şi tropicale, printre care cartoful dulce (Ipomota
batatas), ignamul (Dioscorta sp.) şi taro (Colocasia sp. şi Xanthosoma) etc.
Între plantele care au organe tuberizate (rădăcini sau tuberculi), cultivate în
condiţiile ţării noastre sunt cicoarea, unele plante furajere (topinamburul, sfecla
furajeră, morcovul furajer, napii etc.) şi numeroase plante legumicole
(morcovul, pătrunjelul, ţelina etc.).De la aceste plante se folosesc, în
alimentaţie, în furajarea animalelor sau în industrie. Proteina, deşi în proporţii
scăzute (0,5 - 4,5% din masa totală), are o mare valoare biologică, conţinând
numeroşi aminoacizi esenţiali. La acestea se adaugă şi conţinutul ridicat în
vitamine (C, B, PP apoi A, E, K etc.), săruri minerale etc.
Plantele tuberculifere şi rădăcinoase prezintă numeroase avantaje
fitotehnice, cum sunt: capacitate mare de producţie, încadrarea bună în rotaţii,
valorificarea nivelelor înalte de fertilizare organică şi minerală. O atenţie
specială pretind însă la zonare (climă şi sol), apoi la combaterea bolilor şi
dăunătorilor şi la păstrarea îndelungată.

CARTOFUL
Importanţa
Utilizările cartofului sunt variate, în alimentaţie, ca furaj şi în diverse
industrii.
Ca plantă alimentară, cartoful prezintă o serie de avantaje:
 asigură necesarul de consum pe tot parcursul anului;
 se poate utiliza în alimentaţie sub diverse forme;
 constituie bază de alimentaţie pentru toate categoriile de vârstă;
 se pretează la cele mai diverse preparate;
 are digestibilitate uşoară;
133
 este un aliment dietetic, există puţine afecţiuni ale organismului uman în care
nu se recomandă în alimentaţie;
 este echilibrat din punct de vedere chimic, constituind un element esenţial în
alimentaţie.
Consumul direct de cartof pe cap de locuitor pe glob este cuprins între
80 şi 150 kg), anual (în Olanda - 140 kg, în Germania - 130 kg, în Spania - 120
kg). La noi în ţară revin în prezent circa 100 kg cartofi anual pe cap de locuitor.
Cartoful reprezintă pentru multe ţări, între care şi România „a doua pâine”.
Tuberculii de cartof se folosesc în alimentaţie direct (în peste 400 de reţete
culinare) sau ca semipreparate.
Pentru a echilibra sursele de hrană la nivelul globului, se fac eforturi
pentru extinderea culturilor de cartof şi în condiţii climatice mai puţin favorabile
acestuia (V. Tabară, 2005).
Ca furaj, cartoful se foloseşte în special în hrana porcilor şi a bovinelor,
înlocuind o parte din cereale (porumb, orz), dar este bine valorificat şi de alte
specii. Chiar şi din cartofii pentru masă, tuberculii mici, răniţi şi bolnavi (10 -
15% din recoltă) sunt utilizaţi în hrana animalelor. Tulpinile verzi de cartof sunt
bine consumate de bovine şi ovine. Vrejii de la soiurile tardive şi din loturile
semincere care sunt verzi la data recoltării se pot mura împreună cu alte
plante. Se obţin circa 20 - 30 tone vreji verzi pe ha.
În industria alcoolului, amidonului, dextrinei, glucozei etc., cartoful este
o valoroasă materie primă. Prin prelucrarea industrială a unei tone de tuberculi
rezultă unul din produsele: 95 l alcool de 90°, 140 kg amidon, 100 kg dextrină,
iar prin prelucrarea alcoolului obţinut rezultă 15 - 17 kg cauciuc sintetic (V.
Velican, 1965). Importanţa fitotehnică a cartofului constă în faptul că valorifică
bine terenurile uşoare, nisipo-lutoase (şi chiar nisipoase pentru producţii tim-
purii), reuşeşte bine în zonele umede şi răcoroase (mai puţin prielnice
cerealelor). Ca inconveniente ale acestei culturi sunt măsurile specifice de
zonare, de producere a materialului de plantat (tuberculii trebuie reînnoiţi
periodic etc.), măsuri fitosanitare riguroase, păstrarea tuberculilor numai în
anumite limite de temperatură şi umiditate etc.
Prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere
fitotehnic:
-este o excelentă plantă premergătoare pentru o mare parte din culturile
agricole;
-valorifică foarte bine fertilizarea organică şi minerală;
-valorifică bine apa de irigare;
-valorifică foarte bine sursele de sol din zonele umede şi mai răcoroase;
-se poate cultiva în cele mai diverse condiţii de climă şi sol;
- după soiurile timpurii şi extratimpurii se pot cultiva cu succes culturi
duble (legume, porumb, floarea soarelui etc.),(V. Tabară, 2005).
Tuberculii de cartof conţin în medie 75% apă şi 25% substanţă uscată.
Substanţele extractive neazotate reprezintă între 8 şi 29,4% din
substanţa proaspătă, fiind reprezentate în proporţia cea mai mare de amidon.
Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15-25%) şi
amilopectină (75-85%). Amilopectina asigură o mai bună consistenţă a
tuberculilor la fierbere. Conţinutul de amidon este influenţat de soi, factorii
134
climatici, sol şi tehnologia de cultivare. Soiurile timpurii au un conţinut mai
redus în amidon, în timp ce soiurile tardive au un conţinut mat ridicat în amidon,
cu grăunciori de amidon mari, pretându-se la industrializare (obţinerea de
amidon şi alcool).
Proteina brută reprezintă în medie 2% din substanţa proaspătă.
Conţinutul în aminoacizii esenţiali şi raportul echilibrat între aceştia dau
cartofului o mare valoare alimentară. Conţinutul de proteină brută este
influenţat de soi şi condiţiile climatice. Conţinutul de proteină scade în anii mai
ploioşi sau în condiţii de irigare.
Vitaminele din tuberculul de cartof sunt: B1, B6, PP, C.
Elementele minerale din tuberculul de cartof sunt: potasiu, fosfor, sodiu,
calciu, fier. Plantele de cartof conţin şi un complex de alcaloizi denumiţi
solanină (solanină, demissină, chaconină, solacaulină). Solanina imprimă
tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv.
Conţinutul de solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în timpul încolţirii
acestora, concentrându-se în jurul ochilor (Viorel Ion 2010).
Cerinţele faţă de climă şi sol

Temperatura este unul din factorii climatici ce influenţează în mare
măsură producţia cartofului, în general, cartoful este planta regiunilor
răcoroase, obţinându-se rezultate bune în zonele în care temperatura medie
a lunii celei mai calde nu depăşeşte 20°C.
Cartoful are temperatura minimă de încolţire de 5 - 6°C, iar optima pentru
răsărire 12 - 15°C. La temperaturi sub 0°C suferă toate organele plantei,
tuberculii se îndulcesc, iar părţile aeriene se veştejesc. Vrejii cresc la 7C,
iar rădăcinile şi la 4 - 5°C, astfel că la plantări timpurii se formează un
sistem radicular mai puternic. Temperatura optimă pentru creşterea vrejilor
este 19 - 21°C, iar maxima 42°C. La temperaturi mai mari decât optima se
formează vreji lungi şi suprafaţa foliară redusă, care duce la diminuarea
producţiei. Plantându-se timpuriu, pe lângă formarea unui sistem radicular
puternic şi vrejii cresc la temperaturi mai scăzute, formându-se tulpini
viguroase, internodii scurte, cu un bun aparat fotosintetic.
Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de circa 17°C (16
- 18C), cea minimă circa 2°C, iar maxima 29°C (M. Berindei, 1969).
Sinteza amidonului în frunze are loc la temperatura aerului cuprinsă între 30
şi 45°C, acumularea amidonului în tuberculi la temperatura sub 30°C, iar la
temperaturi peste 29°C tuberculii nu mai cresc şi substanţele nutritive
migrează spre organele de creştere aeriene (Rubin, citat de V. Velican,
1965).
Cerinţele faţă de umiditate ale cartofului sunt mari, deşi
coeficientul de transpiraţie nu este prea ridicat (333 - 534 pe soluri
argiloase şi 523 - 614 pe soluri nisipoase). Cartoful pretinde o
aprovizionare continuă cu apă.
Consumul de apă este mare datorită producţiei mari de
substanţă uscată realizată la ha şi conţinutului ridicat de apă a carto -
filor. Consumul maxim de apă la cartof este între îmbobocire şi matu-
ritate, având maximul în perioada înfloririi. Perioada critică pentru
135
apă a cartofului este în timpul creşterii concomitente a tufei şi tuber-
culilor (25 - 45 zile după tuberizare, în funcţie de soi), când secetele
produc scăderi mari de producţie.
Seceta, chiar de scurtă durată, determină :
o reducerea suprafeţei foliare ;
o pornirea colţilor şi falsa încolţire în cuib ;
o oprirea procesului de depunere a amidonului în tuberculi (V. Tabără,
2005).
Umiditatea solului pentru cartof în soluri nisipoase trebuie să fie de
80% din capacitatea de câmp, iar pe soluri argilo-nisipoase 60%, având
cerinţe mai ridicate în perioada înfloririi.
Cerinţele faţă de lumină

Cartoful are cerinţe ridicate faţă de lumină. Pentru producerea de
esămânţă, cartoful este o plnată de zi lungă, iar pentru producţia de
tuberculi, de zi scurtă (I. Nan, 2001, citat de V. Tabără, 2005).
Procesul de tuberizare acartofului este legat atât de lungimea zilei
(fotoperioadă), cât şi, mai ales, de intensitatea luminii. Ziua scurtă
favorizează transformarea vârfului stolonilor în tuberculi.
Solul
Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, cele mai indicate
fiind solurile nisipo-lutoase şi luto-nisipoase, fertile, profunde, afânate, aerisite,
cu apă freatică sub 1,1 m şi cu pH 5,5-6,5 (faeoziom, preluvosol). Solurile
nisipoase, prin irigare sunt foarte bine valorificate numai de cartoful timpuriu
(psamosol).
Nu sunt indicate solurile grele, (cu peste 30% argilă), umede şi reci,
unde drenajul este mai puţin asigurat, (stagnosol, gleiosol) astfel că tuberculii
cresc greu, se deformează, şi au aspect comercial necorespunzător.
Zonele de cultură
Zona foarte favorabilă cuprinde regiunile muntoase din Moldova,
(partea de nord), toată Transilvania (cu excepţia câmpiei şi părţii nord -
vestice, Satu –Mare, Sălaj, Bihor), în zona estică a Banatului şi regiunile
imediat învecinate zonelor montane din Oltenia şi Muntenia. Această zonă
se individualizează cu un climat umed şi rece, printr-un regim de precipitaţii
de 600-800 mm anual, temperatura lunii iulie fiind de 18-190C. Se
plantează toate soiurile de la cele timpurii la cele târzii.
Zona favorabilă cuprinde dealurile si podişurile din vecinătatea
lanţului muntos, în Oltenia, Muntenia şi Moldova, precum şi majoritatea
din podişul Transilvaniei, cu extinderi spre câmpie, pe
luncile râurilor. Precipitaţiile sunt mai reduse, în perioada de vegetaţie
sunt cuprinse între 250 - 350 mm, temperaturile ceva mai ridicate
(media lunii iulie este de 20 - 21 °C). Se cultivă soiurile semitârzii şi
târzii şi cu foarte bune rezultate soiurile semitimpurii pentru consumul de
vară-toamnă.
Zona favorabilă cartofului extratimpuriu şi timpuriu cuprinde relieful
de câmpie şi coline joase unde temperatura depăşeşte frecvent 25 0C, iar
precipitaţiile sunt reduse cu secete de lungă durată.
136
TEHNOLOGIA CULTURII
Rotaţia
Cartoful se cultivă numai în asolamente de câmp de 3-5 ani (cel pentru
consum de vară, toamnă-iarnă, industrializare şi pentru material semincer),
sau asolamente legumicole (cartoful extratimpuriu şi timpuriu).
Cele mai bunt premergătoare pentru cartof sunt leguminoasele perene,
urmează cerealele păioase, bostănoasele, inul de fuior sau ulei şi floarea-
soarelui. Nu se amplasează după solanacee datorită bolilor şi dăunătorilor
comuni.
Cartoful pentru consum de vară poate fi o excelentă plantă
premergătoare pentru: grâu, secară, orz, orzoaică, triticale şi rapiţă .
Cartoful pentru consum toamna-iarnă şi pentru industrializare este o
excelentă premergătoare pentru orzoaica de primăvară (V. Tabară, 2005)..
Cartoful recoltat pentru consum extratimpuriu şi timpuriu poate fi o bună
premergătoare pentru culturi succesive:
- porumb pentru boabe – hibrizi timpurii şi extratimpurii;
- porumb pentru siloz, fasole, castravete, varză de toamnă (V. Tabară,
2005).
Fertilizarea
Cartoful are un consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu
şi azot, dar şi fosfor, magneziu şi calciu. Pentru o tonă de tuberculi şi celelalte
părţi componente ale plantelor, după diverşi autori, cartoful extrage din sol
următoarele cantităţi de elemente nutritive (valori medii): 4 - 6 kg azot, 1,8 -
2,8 kg fosfor, 7 - 10 kg potasiu, 2,2 kg calciu şi 1,6 kg magneziu.
La cartoful timpuriu, consumul de elemente nutritive este aproape
dublu.
La recoltare în tuberculi se găsesc: 66 % din azot; 63,6 % anhidrida
fosforică; 58,2 % oxid de potasiu; 7,9 % oxid de calciu şi 40 % din oxidul de
magneziu (V. Tabară, 2005).
Azotul în doze optime influenţează favorabil nivelul producţiei de
tuberculi, prin creşterea sistemului radicular şi foliar, mărindu-se astfel
capacitatea fotosintetică şi a cantităţii de asimilare depuse în tuberculi.
Azotul în exces (mai ales asociat cu apa în exces) este dăunător
deoarece determină creşterea luxuriantă a părţii aeriene şi reduce tuberizarea
şi creşterea tuberculilor, reduce procentul de amidon, micşorează rezistenţa
plantelor la boli şi a tuberculilor la păstrare.
Dozele de îngrăşăminte cu azot pentru cartof se stabilesc ţinând seama
de: soiul cultivat; consumul specific; fertilitatea naturală a solului; sistemul de
fertilizare aplicat anterior culturii de cartof; rezerva de apă din sol.
Funcţie de aceşti factori, dozele orientative de îngrăşăminte sunt:
- cartof extratimpuriu 130-160 kg/ha s.a.:
- consum toamnă-iarnă 120-140 kg/ha s.a;
- consum de vară 90-100 kg/ha s.a. (V. Tabară, 2005).
Fosforul are efect favorabil asupra creşterii sistemului radicular şi a
capacităţii de asimilare a acestuia, determină creşterea numărului de tuberculi,
mărirea conţinutului în amidon, maturizarea tuberculilor şi formarea unui
periderm dens şi elastic, mărind rezistenţa la vătămare şi păstrare.
137
Potasiul este consumat în cantitate foarte mare de către cartof. El
favorizează fotosinteza, transformarea glucidelor simple în amidon şi migrarea
acestuia din frunze în tuberculi, contribuie la sinteza substanţelor proteice,
prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte rezistenţa la boli, influenţează
numărul de tuberculi şi procentul de tuberculi mari.
Calciu şi magneziu deşi sunt consumate în cantităţi mari de cartof sunt
asigurate de rezerva existentă în sol, carenţa lor apare pe soluri cu pH sub 5,
manifestându-se prin cloroza şi încreţirea frunzelor, reducerea numărului şi
masei tuberculilor.
Fertilizarea cartofului se poate face fie cu îngrăşăminte organice sau
minerale, fie prin combinarea acestora.
Ca îngrăşăminte organice, la cartof se poate folosi gunoiul de grajd,
turba şi îngrăşămintele verzi.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ foarte valoros pentru cartof. După
cum se ştie, el îmbunătăţeşte însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului,
ridicându-i nivelul de fertilitate.
Epoca de aplicare a gunoiului de grajd este toamna, la arătura de bază,
pentru ca mineralizarea să înceapă mai devreme primăvara.
Îngrăşămintele verzi pot substitui în parte gunoiul de grajd, în unele ţări
europene mari cultivatoare de cartof se foloseşte în acest sens lupinul, cultivat
ca plantă în mirişte.
Îngrăşămintele chimice constituie o pârghie foarte importantă în
sistemul de fertilizare a cartofului.
Nivelurile de fertilizare pentru cartoful de consum de toamnă-iarnă, pe
baza unor experienţe efectuate mai ales în zona foarte favorabilă climatic, sunt
cele din tabelul 14.
Ingrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sub arătura sau la
întreţinerea arăturii, cu grapa cu discuri toamna, iar cele cu azot primăvara la
pregătirea solului pentru plantare, eventual o parte fazial, mai ales în zone
umede şi în condiţii de irigare (40 – 50% din azot, se aplică la începutul
tuberizării, la 10 - 35 zile de la răsărire, după soi).
Tabelul14.
Fertilizarea cartofului în funcţie de scopul culturii (kg/ha s.a.)
Scopul culturii N P K
Consum de toamnă-iarnă (25-30 t/ha) 120-140 80-100 70-100
Consum de vară (25 t/ha) 100-120 60-80 40-60
Consum timpuriu şi extratimpuriu
120-150 60-80 60-80
(12-15, respectiv 18-22 t/ha)
Pentru industrie (30 t/ha) 120-160 100-120 120-160
Pentru sămânţă 80-90 120 100-120
Lucrările solului
Cartoful este o plantă pretenţioasă faţă de calitatea lucrărilor solului,
atât cele de bază (vara-toamna), cât şi cele care se fac în vederea plantării
138
(primăvara). Prin acestea trebuie să se asigure condiţii optime de nutriţie şi
afânare (aeraţie), faţă de care cartoful are cerinţe ridicate, după cum s-a arătat
mai sus. Adâncimea arăturii pentru cartof este de 25 - 30 cm. Adâncimi mai
mari ale arăturii (27 - 30 cm) sunt necesare pe solurile mai reci şi textură mai
grea, pentru a realiza afânarea şi o încălzire mai bună.
Dacă premergătoarea cartofului este trifoiul, arătura se execută, după
coasa a doua, iar în cazul lucernei după coasa a treia (august-
septembrie).După premergătoare care eliberează terenul toamna, arătura
trebuie efectuată imediat după recoltare.
Arătura se întreţine pană la venirea iernii cu grapa cu discuri, pentru
combaterea buruienilor şi nivelare. Uneori nivelarea nu se poate face numai
cu discul, ci trebuie folosit şi nivelatorul, după care se execută o arătură.
Lucrările solului primăvara se execută în funcţie de starea terenului cu
grapa cu discuri, cu cultivatorul sau cu combinatorul. Grapa cu discuri este
indicată numai pe solurile uşoare şi revene, unde nu se formează bulgări.
Grapa cu discuri, dacă pătrunde mai adânc, în cazul solurilor nezvântate
Materialul de plantare şi plantarea cartofului

Materialul de plantare. Cartoful se înmulţeşte prin sămânţă doar în
procesul de ameliorare, pentru obţinerea de material hibrid şi la menţinerea
unor specii care nu produc tuberculi. În producţie se foloseşte înmulţirea
vegetativă prin tuberculi.
Pregătirea materialului de plantare.
Sortarea materialului de plantat se face toamna, după recoltare înaintea
depozitării, reţinându-se material valoros din punct de vedere fizic.
Încolţirea tuberculilor aduce sporuri de producţie şi un avans în
tuberizare şi recoltare, condiţie importantă la soiurile timpurii.
Încolţirea este destul de uşor de realizat, folosindu-se în acest scop
încăperi luminoase, cu aerisire şi temperatură de 12 - 18°C. Se poate realiza
preîncolţirea şi în bordee (cu geamuri pe acoperiş) în şanţuri special
amenajate sau pe sol. Încolţirea durează 25 - 45 zile şi se efectuează în două
etape. După sortarea materialului scos din depozit, tratarea cu formalină 0,5%
(1 litru formalină 40% la 80 litri apă) 5 minute, urmate de sudaţie circa 2 ore
(acoperiţi cu prelate, plastic sau rogojini), urmează:
- forţarea pornirii colţilor 8 - 10 zile, la întuneric, la temperatura
de 15 - 18°C, în strat de circa 40 cm şi menţinuţi tuberculii până au pornit colţii
albi (lungime l - 2 mm);
- încolţirea propriu-zisă la lumină (naturală sau artificială) 20-30 de zile
la 12 - 18°C (la temperaturi mai ridicate se scurtează încolţirea) şi aerisire
bună; unde tuberculii se ţin în lădiţe (12 - 15kg) aşezate în stive (10 - 15
lădiţe), întorcându-se la circa 7 zile lădiţele pentru o
uniformă luminare ; la sfârşitul încolţirii lungimea colţilor (trebuie să fie de l
- 1,5 cm; groşi şi pigmentaţi în funcţie de soi (fig. 5.1.1, după V. Bîrnaure,
1979). Secţionarea tuberculilor mari se aplică în cazul când materialul de
plantare este în cantitate insuficientă (nu se recomandă la producerea de
sămânţă deoarece se transmit boli). Secţionarea trebuie făcută longitudinal,
ca ochii să fie repartizaţi uniform pe cele două jumătăţi. Tăierea trebuie făcută
cu câteva zile înainte de plantare ca suprafaţa să se poată suberifica, ferindu-
se astfel infectarea tuberculilor la plantare.
139
Plantarea cartofului. În cazul plantării semimecanizate (pentru cartoful
preîncolţit) cultivatoarele se echipează cu organe active speciale (rariţe fixe
sau reglabile, cuţite săgeată) care deschid rigole (la 60 - 70 cm între ele). Ur-
mează apoi aşezarea tuberculilor cu mâna în rigole. Acoperirea rigolelor se
face cu rariţe cu aripi desfăcute complet (lucrează pe intervalul între două
rigole, revărsând solul într-o parte şi alta) sau cu discuri de bilonare, montate
câte o pereche pe fiecare secţie de cultivator (discurile strâng pământul de o
parte şi de alta a rigolei, formând un bilon).
Plantarea complet mecanizată se face cu maşini care execută
deschiderea rigolelor, plasarea tuberculilor la distanţe stabilite şi acoperirea
lor. La noi în ţară se folosesc maşinile de plantat 4 SABP-70, 4 SA-75 sau 6
SAD-75, cu distanţe reglabile între rânduri (obişnuit 70 cm) şi pe rând, în
funcţie de densitatea stabilită, iar adâncimea de plantare se poate realiza între
6 şi 12 cm.
Epoca de plantare se stabileşte ţinând cont de biologia cartofului şi de
condiţiile pedoclimatice. Colţii pornesc la 7°C, însă rădăcinile cresc şi la 4 -
5°C. La cartofi se consideră momentul plantatului atunci când s-a zvântat solul
până sub adâncimea de plantare cu 3 - 4 cm, care permite efectuarea lucrărilor
de pregătire în condiţii bune fără tasare şi să nu rămână felii. Plantatul timpuriu
este recomandat în special la materialul încolţit, favorizându-se astfel formarea
unui bun sistem radicular.
La plantări timpurii, soiurile timpurii şi preîncolţite se recoltează mai
timpuriu şi se valorifică mai bine, iar cele tardive au timpul necesar să ajungă
la maturitate înaintea brumelor.
Întârzierea plantatului însă, este mult mai păgubitoare decât
eventualele riscuri ale unei plantări timpurii. Calendaristic, epoca de plantare
a cartofilor neîncolţiţi este în zona foarte favorabilă (mai rece şi umedă) între
15 şi 30 aprilie, în zona favorabilă între 5 şi 10 (15) aprilie, iar în zona de
câmpie în 20 - 30 martie. Cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează în
zona nisipurilor din Oltenia între 5 şi 15 martie, iar în restul bazinelor între 10
şi 25 martie. Durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, mai ales în anii cu
desprimăvărări întârziate. Perioada optimă de plantare durează 15 - 18 zile în
zona foarte favorabilă, 10 - 15 zile în zona favorabilă şi 6 - 8 zile în zona de
câmpie.
Densitatea de plantat variază între 45 şi 70 mii cuiburi la ha, în funcţie
de sol, caracteristicile materialului de plantat şi scopul culturii. Se apreciază că
45 - 50 mii tuberculi la ha (grosime 30 - 45 mm şi masa 40 - 60 g, cu 3 - 5 lujeri
din tuberculi) asigură 200 - 220 mii lujeri iniţiali la soiuri timpurii şi 220 - 240
mii lujeri iniţiali la soiuri mai tardive. În condiţiile unei tehnologii de cultură
corecte aceste densităţi asigură valorificarea potenţialului de producţie a
fiecărui soi. Distanţa între rânduri variază între 60 şi 80 cm, iar pe rând între
20 şi 30 cm, pentru a se realiza densitatea stabilită pentru fiecare soi.
Adâncimea de plantare variază în funcţie de condiţiile pedoclimatice
(zona de cultură), masa tuberculilor, epoca de plantare şi modul de recoltare.
În mod obişnuit cartoful se plantează prin acoperire cu biloane, rezultate
mai bune s-au obţinut cu piesele de bilonare tip disc. Biloanele formate de
discurile de acoperire a maşinii de plantat, trebuie să fie de circa 30 – 40 cm
lăţime, 10 – 18 cm înălţime, iar suprafaţa secţiunii bilonului de circa 500 cm2.
140
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de densitate
şi de masa tuberculilor, fiind cuprinsă între 3000 – 4800 kg/ha.
Scopul principal al lucrărilor de îngrijire constă în:
a) lucrări specifice solului (aerare solului și îndepărtarea resturilor
vegetale);
b) combaterea bolilor şi dăunătorilor;
c) irigarea.
a. Aerare solului și îndepărtarea resturilor vegetale
Principalele lucrări care se înfăptuiesc în scopul realizării acestor
deziderate sunt rebilonatul şi prăşitul, iar pentru îndepărtarea vegetației
nedorite se pot folosi şi substanțe de sinteză. Refacerea biloanelor,
distrugerea crustei şi a vegetației nedorite dintre biloane se face prin trecerea
cu cultivatorul, echipat cu piese tip rariţă. Până la răsărire sunt necesare 1 - 2
lucrări de refacere a bilonului.
Erbicidele recomandate in cultura cartofului pentru buruienile
monocotiledonate sunt : SELECT SUPER 0,8-2,0 l/ha, FRONTIER FORTE
0,8-1,4 l/ha, FURORE SUPER 75 EW 1,0-2,5 l/ha, FUSILADE FORTE 0,8-1,5
l/ha, AGIL 100 EC 0,7-1,5 /ha, ELEGANT 05 EC 0,7-1,0 l/ha, LEOPARD 5 EC
0,7-2,0 l/ha, PILOT 10 EC 0,35-1,0 l/ha, TARGA SUPER 5 EC 0,7-2,0 l/ha,
pentru dicotiledonate se folosesc erbicidele BENTA 2,0 l/ha, SENCOR 70 WG
0,7-1,2 kg/ha, SENCOR LIQUID 0,6-0,9 l/ha, SURDONE 0,7-1,2 kg/ha,
BOXER 800 EC 3,0-5,0 l/ha.
b. Combaterea bolitor şi dăunătorilor.

Mana cartofului se combate eficient prin 4 - 6 tratamente (la cartoful pentru
consum de toamnă-iarnă şi pentru industrie), la avertizare (primele două pot fi
tratamente mixte cu insecto-fungicide). Fungicidele (substanţă activă), în
ordinea în care s-a reuşit să asigure eficacitatea cea mai bună, sunt:
mancozeb, cupru (sistemice pe bază de metalaxil sau oxadixtil la invazii
grave), încheind cu trifenilacetat de staniu (care protejează mai eficient
tuberculii).
Produsele şi dozele recomandate pentru combaterea bolilor foliare
(mană şi alternarioză) sunt: MYCOGUARD 500 SC 1,5-2,0 l/ha, ROVĂR 500 SC
2,0 l/ha, SHIRLAN 500 SC 0,3-0,4 l/ha, OHAYO 0,3-0,4 l/ha, ANTRACOL 70 WP
1,5-2,5 l/ha.
Gândacul din Colorado se combate prin 3 - 4 tratamente, din care unul
împotriva adulţilor hibernanţi (PED 0,5 ex./m 2), iar celelalte în stadiile I1 – I2,
la fiecare generaţie de larve. Produsele recomandate sunt: MOSPILAN 20 SG
0,08 kg/ha, FASTAC 10 EC 0,10 l/ha, CYPER GOARD 25 EC 0,08 l/ha,
CORAGEN 0,625 l/ha, DECIS MEGA 50 EW 0,15 l/ha.
c. Irigarea. Cartoful valorifică bine apa de irigaţie, depăşind alte culturi,

cultura irigată fiind economică nu numai în zonele de stepă şi silvostepă ci şi
în zona colinară, cu precipitaţii insuficiente în cursul vegetaţiei.
Cartoful este foarte pretenţios la regimul de apă din sol, excesul de apă
şi seceta fiind foarte dăunătoare. De acest fapt trebuie să se ţină cont în
stabilirea regimului de irigare. Acesta este diferenţiat în funcţie de condiţiile
pedoclimatice şi de scopul culturii.
141
Valorile regimului de irigare al cartofului în diferite perioade se prezintă
în tabelul 15. (după S. Ianoşi şi A. Crăciun, 1992).
Tabelul 15.
Regimul de irigare al cartofului
Valori recomandate în perioada

Elemente
1950-1970 1970-1992
Norma de irigare (m3/ha) 2500 – 4500 4500 - 5500
Norma de udare (m3/ha) 600 - 800 300 - 450
Adâncimea de udare (m) 0,7 - 0,8 0,4 - 0,5
Plafonul minim (% IUA) 50 - 60 60 - 70
Număr de udări 3-5 6 - 12
Zile între udări 10 - 15 6 - 8 (10)
Recoltarea cartofului este lucrarea care pretinde un mare efort şi
multă atenţie.
Epoca de recoltare a cartofului este in funcţie de scopul culturii şi
de soi.
Cartofii extratimpurii se recoltează la înflorire (15.V – 10.VI), înaintea
maturităţii tehnice, când tuberculii au o mărime economică (circa 35 g). La
aceştia se realizează 3 - 5 tone/ha, care se vând la preţ ridicat, fiind o
producţie economică, în acest caz, recoltarea se face eşalonat pe măsura
livrării (vânzării), deoarece tuberculii neavând peridermul format pierd uşor
apa şi se vestejesc.
Recoltarea acestora se face până când obligaţiile contractuale şi
cerinţele pieţii o impun.
Înainea maturizării cu 2 - 3 săptămâni se recoltează unele verigi ale
producerii cartofului de sămânţă şi culturile atacate de mană. Aceste culturi se
defoliază chimic.
Celelalte culturi se recoltează la maturitatea deplină, când vrejii se
îngălbenesc şi se usucă (unele soiuri tardive rămân verzi şi la maturitate), iar
tuberculii sunt suberificaţi. Nu se recoltează mai devreme deoarece tuberculii
cresc până la maturitate cu 1 - 2% zilnic, însă şi întârzierile produc pierderi
mari (în 10 zile, 10 - 15%), datorită atacului de boli şi dăunători, a respiraţiei
mai intense etc.
Calendaristic recoltarea cartofului se face la soiurile timpurii din iulie în
septembrie, la cele mijlocii din august în septembrie, iar cele tardive în
septembrie şi octombrie.
În recoltarea cartofilor se aplică diferite tehnici:
- recoltatul manual cu sapa, cazmaua sau furca etc.;
- recoltatul semimecanizat, când se folosesc diferite maşini de scos
cartofi MSC-1 (românească) cu furci rotative, E-649 (import) cu
transportor-scuturător; urmând ca tuberculii să fie strânşi manual;
- recoltatul cu combina CRC-2 sau E-684, care presupune însă unele
particularităţi tehnologice, cultivarea pe soluri uşoare distrugerea
vrejilor chimic sau mecanic (cu cca. 20 zile înainte de recoltare)
centre de presortare (presortator mecanic) şi centre de preluare.
142
Cartofii extratimpurii se recoltează prin smulgere (pe soluri nisi-
poase), fie folosind sapa sau plugul, urmat de strânsul şi sortarea
tuberculilor. In această fază tuberculii sunt foarte sensibili la vătămări.
Producţii. Soiurile extratimpurii, deoarece se recoltează înainte de
maturitate, au producţii mici (3 -5 tone), însă economice, datorită preţului mare
de livrare (vânzare).Producţia cartofului variază în funcţie de soi şi
tehnologia de cultură aplicată, variind între 15-20 t/ha la soiurile timpurii,
20-30 t la cele mijlocii şi peste 30 t la cele târzii.
1. Care sunt principalele obiective ale lucrărilor de îngrijire?
Principalele obiective ale lucrărilor de îngrijire constau în:

lucrări la sol (menţinerea solului afânat şi curat de buruieni); comba-
terea bolilor şi dăunătorilor; irigarea.
2. Este cartoful pretenţios faţă de regimul de apă din sol?
Cartoful este foarte pretenţios la regimul de apă din sol, excesul de apă şi
seceta fiind foarte dăunătoare. De acest fapt trebuie să se ţină cont în
stabilirea regimului de irigare. Acesta este diferențiat în funcție de condițiile
pedoclimatice și scopul culturii.
1.Care sunt avantajele pe care le prezintă plantele tuberculifere ?
2. După ce plante se recomandă să se cultive cartoful?
3. Ce doze de îngrăşăminte recomandaţi pentru cartof în funcţie de
scopul culturii?
4.Care sunt aspectele particulare ale pregătirii terenului pentru
cartof ?
5. Cum pregătiţi tuberculii în vederea plantării?
6. Cum şi când se face plantarea cartofilor?
143
BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M, 2006, Fitotehnie,

2. Bîlteanu Gh. – 1998, Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti
3. Bîlteanu, Gh., Bîrnaure, V. - 1979, Fitotehnie, Editura
4. Ceres, Bucureşti
5. Bîlteanu, Gh., Bîrnaure, V. - 1989, Fitotehnie, vol. I, Editura
Ceres, Bucureşti
6. Bîlteanu, Gh., Salontai, AI., Vasilică, C., Bîrnaure, V.,
Borcean, I. -1991, Fitotehnie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
7. Borcean, I. şi colab. - 1997, Tehnologia plantelor de câmp,
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a
Banatului Timişoara
8. Borcean I. şi colab. – 1998, Rezultate privind comportarea
unui sortiment de hibrizi de porumb în Câmpia Timişului.
Lucrări Ştiinţifice USAMVB Timişoara, Agricultură, vol. XXX,
partea a I-a
9. Borcean, I. şi colab. - 1992, Cercetări privind stabilirea
principalelor verigi tehnologice la porumb în condiţiile
Banatului, Universitatea de Ştiinţe Agricole Iaşi
10. Borcean I. şi colab. – 2002, Cultura şi protecţia cerealelor,
Editura Agroprint, Timişoara
11. Borcean I, Borcean A. – 2004, Cultura şi protecţia integrată
a cerealelor,leguminoaselor şi plantelor tehnice, Editura de
Vest, Timişoara
12. Borcean, I., David Gh., Borcean, A.,-2006, Tehnici de
cultură şi protecţie a cerealelor şi leguminoaselor, Ed. De
Vest.
13. Ceapoiu, N. şi colab. - 1984, Grâul, Editura Academiei,
Bucureşti
14. David Gh., - 2003, Tehnologia plantelor de câmp, Ed. Eurobit
15. Dencescu, Şt. şi colab. - 1982, Cultura soiei, Editura Ceres,
Bucureşti
16. Drăgbici, L. şi colab. - 1975, Orzul, Editura Ceres, Bucureşti
17. Giosan, N. şi colab. - 1986, Soia, Editura Academiei,
Bucureşti
18. Goian M. – 1991 – Curs de agrochimie, USAMVB Timişoara
19. Hera, Cr., Borlan, Z. - 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor
de fertilizare, Editura Ceres, Bucureşti
20. Imbrea Fl.-2014- Tehnologii integrate, Vol. I Cereale și
leguminoase pentru boabe, Ed. Eurobit Timișoara
21. Ionescu E.N. – 2000, Combaterea buruienilor şi protecţia

mediului în cultura cerealelor şi a plantelor tehnice, MAA –
ANCA, Bucureşti
144
22. Ionescu, D. şi colab. - 1967, Cultura leguminoaselor pentru
boabe, Editura Agro-Silvică, Bucureşti
23. Matei Gh. -2014, Fitotehnie Cereale și Leguminoase, Vol I,
Editura Sitech, Craiova
24. Muntean L.S. şi colab. – 2001, Fitotehnie, Editura I.I. de la
Brad, Iaşi
25. Muntean, L.S. - 1995, Mic tratat de Fitotehnie, vol. I, Editura
Ceres, Bucureşti
26. Muntean, L.S., Borcean, I., Axinte, M., Roman, Gh.V. - 1995,
Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
27. Nan I., -1991, Managementul producerii cartofului, Federaţia
cultivatorilor de cartofi din România, Braşov.
28. Niţă L.D., - 2004, Pedologie, Ed. Eurobit Timişoara
29. Niţă Simona – 2016, Tehnologia culturilor de câmp, Ed.
Eurobit Timişoara
30. Niţă Simona – 2004, Fitotehnie, Ed. Eurobit Timişoara
31. Niţă Simona – 2016, Zonarea ecologică a culturilor, Editura
Agroprint Timișoara
32. Olaru, C. - 1982, Fasolea, Editura Scrisul Românesc,
Craiova
33. Panaitescu Liliana, Niţă Simona- 2011, Fitotehnie Cereale şi
leguminoase pentru boabe Ed. Eurobit Timişoara
34. Picu, I. - 1978, Măsurile ce se impun pentru sporirea
producţiei la soia, Producţia vegetală. Cereale şi plante
tehnice 4
35. Pop Georgeta, Şuveţi Simona – 1998, Lucrări practice de
fitotehnie, Editura Mirton, Timişoara
36. Pop Georgeta – 2003, Tehnologia culturilor de câmp, Editura
Avgusta Timişoara
37. Popescu, Ana - 1980, Procesul de fixare a azotului
atmosferic şi factorii care îl condiţionează, Probleme de
agrofitotehnie teoretică şi aplicată, vol. II. 1
38. Popescu, Gh. - 1994, Fitopatologie, Editura Tehnică,
Bucureşti
39. Roman V. Gh. şi colab. – 1994, Cerinţele faţă de căldură ale
hibrizilor de porumb cultivaţi în zona solului brun-roşcat din
partea centrală a Câmpiei Române, Lucrări ştiinţifice USAB,
seria A, vol. XXXVII
40. Sin Gh. şi colab. – 2001, Tehnologii moderne pentru cultura
plantelor de câmp, Editura Ceres, Bucureşti
41. Ştefănescu Maria – 1999, Evoluţia producţiei de grâu în trei
decenii de aplicare staţionară a îngrăşămintelor – Contribuţii
ale cercetării ştiinţifice la dezvoltarea agriculturii, vol. VI,
SCA Turda.
42. Tabără,V. – Studiul unor elemente de productivitate la
soiurile de grâu de toamnă (Triticum aestivum ssp. vulgare
L.)cultivate în Banat. Zilele academice timişene ediţia a VIII-
a lucr.şt. Agricultură, vol. XXXI, Timişoara, 2003.
145
43. Tabără, V., - Calitatea panificabilă a unor soiuri de grâu de
toamnă (triticum aestivum ssp. vulgare L.) cultivate în Banat,
Timişoara, 2003.
44. Tabără V., - 2005, Fitotehnie,. Plante tehnice oleaginoase şi
textile, Vol I Ed. Brumar Timişoara
45. Tabără V., - 2005, Fitotehnie, Vol. II Plante tehnice
tuberculifere şi rădăcinoase, Ed. Brumar Timişoara
46. Viorel Ion – 2010 ,Fitotehnie,
47. 1996, Ghid pentru utilizarea principalelor produse de uz
fitosanitar, Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti
48. Codexul –Produselor de protecție a plantelor omologate pentru
utilizare în România, 2015
49. http://www.fao.org/faostat/2014
50. Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România
pentru anul 2015
146

Agrofitotehnie IFR

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agrofitotehnie IFR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI ,,REGELE MIHAI I

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ȘI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Suport de curs pentru studenţii IFR

OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE ŞTIINŢE.

Cuvinte cheie. Obiectul Fitotehniei, grupe de plante, rotaţie, fertilizare.

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiect este studiul biologiei,

- factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a

Factorii ecologici, sunt reprezentaţi de temperatură, apa, lumina, tipul de sol

Factorii biologici sunt reprezentaţi de calitatea materialului biologic

Modul de folosință a terenului în România

Fondul funciar, după modul de folosinţă (la sfârşitul anului 2014)

2009 2010 2011 2012 2013 2014

Suprafaţa agricolă 14684,9 14634,5 14621,5 14615,1 14611,9 14630,1

Păduri şi alte terenuri cu

Drumuri şi căi ferate

Ape şi bălţi 833,3 833,9 822,2 836,8 836,0 831,5

Alte suprafeţe 474,9 495,4 498,7 499,6 500,9 495,4

Exploataţiile agricole cu principalele culturi în teren arabil, pe

Principalele culturi Anii Total Clase de mărime a suprafeţei

Plante leguminoase pentru boabe

2. Definiți sămânța hibridă.

1. Căror analize sunt supuse semințele înainte de semănat ?

CEREALELE IMPORTANŢĂ, BIOLOGIE, CREŞTEREA ŞI

Cuvinte cheie. Importanță, faze de vegetație.

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

Creşterea şi dezvoltarea cerealelor: încolţirea, înrădăcinarea şi înfrăţirea,

Fig. 1 Tipuri de încolţire la cereale

Fig. 2 Spiculeț de grâu, a – glume, b – rahis, c – floare, d – paleea

Înflorirea. Deschiderea florii se produce la maturitatea sexuală a

 Maturitatea galbenă (“în pârgă”) se instalează când aspectul lanului

Fructul cerealelor. Este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă

1. În cadrul acestei grupe fitotehnice ce plante sunt incluse ?

În cadrul acestei grupe fitotehnice sunt incluse plante din familia

2. În prezența căror factori se produce germinarea (încolțirea) ?

În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii optime seminţele “viabile” trec de

3. De ce depinte adâncimea de formare a nodului de înfrăţire ?

Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde, într-o oarecare

1.Cerealele deţin 50% din suprafaţa arabilă a lumii. Care sunt

CEREALELE: GRÂUL, IMPORTANŢĂ, SUPRAFEŢE,

Cuvinte cheie Importanţă, compoziţie chimică, sistematică, tehnologia

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

1. Temperatura optimă pentru înfrăţire la grâu este de?

Pentru înfrățire grâul are nevoie de o temperatură de 8-100C cu zile

2. Şiştăvirea boabelor în spic este produsă de:

3. Ce însuşiri fizice trebuie să îndeplinească sămânţa destinată

4. Care este formula de calcul a cantităţii de sămânţă la hectar?

unde: D-densitatea de semănare;

1. Din ce este format glutenul din bobul de grâu ?

CEREALELE:( ORUL ŞI ORZOAICA, TRITICALE)

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

După culturi nefertilizate organic şi pe

Pe terenuri bine aprovizionate în elemente

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătură iar cele cu azot

Fig. 3. Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi înrădăcinării

Dacă se seamănă mai adânc, orzul având o mai slabă putere de

TRITICALE -importanţa, sistematică, particularitățiile biologice, relația