UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Lucreţiu DANCEA

ECOLOGIE GENERALĂ

Curs pentru studenţii IFR

Timişoara
2017
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A
BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Şef lucr.dr. Lucreţiu DANCEA

ECOLOGIE GENERALĂ

Curs pentru studenţii IFR

Timişoara
2017
 Cuprins

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
ŞTIINŢA ECOLOGIE
1.1 Conţinut şi obiect de studiu 1
1.2 Relaţia cu alte ştiinţe 5
1.3 Scurt istoric 9
1.4 Metoda de studiu 10

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 14
GÂNDIREA SISTEMICĂ
2.1 Termodinamica sistemelor deschise 14
2.2 Evoluţia modelelor de interpretare în cercetarea 18
ecologică

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 22
FENOMENUL ECOLOGIC
3.1 Mediul – concept şi tipologie 22
3.2 Principiile proceselor ecologice 25
3.3 Factorii ecologici – legi de acţiune 30

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 38
ECONOMIA BIOSFEREI
4.1 Conţinutul biosferei ca sistem ecologic 38
4.2 Biosfera – componentă a mediului 39
4.3 Structura biosferei 42
4.4 Ciclurile biogeochimice 46
4.5 Circulaţia energiei în biosferă 57
4.6 Mecanismul informaţional 60

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
STRUCTURA ECOSISTEMULUI
5.1 Conceptul de ecosistem 67
5.2 Structura funcţională 70
5.2.1 Biotopul 70
5.2.2 Biocenoza 73
5.2.3 Ecologia populaţiei 83
5.3 Structura spaţială 89
5.3.1 Structura orizontală 89
5.3.2 Structura verticală 89
5.4 Limitele ecosistemlui 91

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 94
FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
6.1 Productivitatea biologică 94
6.1.1 Valoarea energetică a biomasei 94
6.1.2 Categorii de productivitate 97
6.1.3 Eficienţa ecologică 98
6.1.4 Factori de influenţă 99
6.1.5 Fluxul de energie 102
6.2 Circulaţia substanţei 103
6.2.1 Circuitul substanţelor în ecosistemele terestre 104
6.2.2 Circuitul substanţelor în lacuri 105
6.3 Echilibrul ecologic 105
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 108
MODIFICAREA ECOSISTEMELOR ÎN TIMP
7.1 Dinamica ecosistemelor 108
7.2 Succesiunea ecologică 110
7.3 Clasificarea ecosistemelor 111

BIBLIOGRAFIE 120
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ŞTIINŢA ECOLOGIE

Cuvinte cheie: interacţiune, abordare istorică, economia naturii,

„acoperişul ştiinţelor”, interdisciplinaritate, Ernst Haeckel, ecologie trofică,
Grigore Antipa

Rezumat
Însuşirea interacţiunii ca principiu fundamental pentru cunoaşterea
proceselor şi fenomenelor ecologice. Cunoaşterea domeniilor cercetării
ecologice şi a modalităţilor de valorificare a rezultatelor în activităţile social-
economice. Înţelegerea Ecologiei ca ştiinţă cu un profund caracter
interdisciplinar, care asigură integrarea informaţiilor din toate domeniile:
ştiinţe fundamentale, ale naturii, sociale, tehnice, Identificarea etapelor
parcurse în cercetarea realităţii ecologice şi recunoaşterea contribuţiilor
româneşti în acest domeniu. Crearea cadrului metodologic de abordare a
fenomenului ecologic. Cunoaşterea modalităţilor de cercetare care pot fi
folosite în domeniul ecologiei.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1 Conţinut şi obiect de studiu

Realitatea ultimelor decenii a adus în atenţia publicului larg, dar şi a
factorilor de decizie nenumărate dovezi ale unui raport de forţe dezechilibrat,
aflat într-o stare fără precedent. Este vorba de raportul de forţe dintre natură
şi societate. De-a lungul timpului, echilibrul, armonia rareori au fost atribute
ale acestui raport. Faptul că situaţia actuală nu are precedent este explicat
nu atât de dezechilibru, cât de inversarea raportului.
O scurtă privire în istorie, percepţia fiecărui om, valorile culturale,
modelele de comportament promovate prin religie sunt numai câteva din
elementele care ne conving de neputinţa omului în faţa forţelor naturii.
Examinând însă noile dovezi, de altfel urme ale civilizaţie moderne, rezultă
un raport om-natură supraunitar. Cu alte cuvinte, noi, oamenii, cu sau fără
ştiinţa noastră ieşim învingători din lupta cu natura sau cel puţin din
numeroase bătălii.
„Intoxicarea” mediului cu substanţe noi, creşterea nivelului de
radioactivitate, defrişările masive, carierele, munţii de steril, schimbările
climatice, perimetrele construite, amenajările agricole etc. sunt materializări
dorite şi nedorite ale acestor victorii.
În acest context, s-au conturat şi au luat apoi o amploare din ce în ce
mai mare preocupările legate de mediul înconjurător. Inventarierea,
descrierea, analiza problemelor s-a dovedit insuficientă. Pentru a găsi soluţii,
pentru a pune premisele unei relaţii armonioase cu natura, abordarea
1
fenomenelor şi proceselor trebuie să fie holistă, să cuprindă întregul
ansamblu, astfel încât cunoaşterea umană să acopere toată complexitatea
naturii, de la modul de organizare, structurare şi funcţionare la transformările
generate de procesele ireversibile specifice acesteia.
Ecologia este domeniul ştiinţific care dispune de instrumentarul
specific şi nu numai pentru a răspunde acestor cerinţe, valorificând, în
acelaşi timp, suportul informaţional acumulat în diverse alte domenii.
În sens general, ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de
interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite de plante şi
animale. Sau, mai concret, ecologia îşi propune să pună în evidenţă
mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale proceselor naturale de
transformare ale substanţei, energiei şi informaţiei în care se angajează
materia vie organizată sub formă de sisteme.
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor de
interacţiune din biosferă, cuprinzând relaţiile intra- şi interspecifice şi
relaţiile cu mediul de viaţă anorganic.
Luând în considerare sensul etimologic (cadrul nr. 1-1), ecologia este
ştiinţa gospodăriei din natură, a felului cum convieţuiesc plantele şi
animalele. Vieţuirea unor organisme în asociaţii permanente nu este
întâmplătoare. Fiinţele vii trăiesc în dependenţă reciprocă. De exemplu,
anumite insecte nu pot trăi fără nectarul florilor, bogat în substanţe
zaharoase; pe de altă parte, plantele care produc asemenea substanţe nu se
pot reproduce fără ajutorul insectelor respective.

Cadrul nr. 1-1 Etimologia termenului „ecologie”

Construit precum termenul de „economie”, termenul de „ecologie”
derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemenează o
unitate socială superioară „casei” şefului de familie. Această rădăcină a dat
sanscritul vecah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos
(habitat, acasă). Ca atare „ecologie” a fost construit pe baza a două cuvinte
greceşti: oikos şi logos (logia = discurs).
În secolul al XX-lea se revine insistent asupra domeniului abordat de
ştiinţa ecologie, delimitându-se două direcţii: prima menţine spiritul definiţiei
lui Ernst Haeckel, fondatorul ecologiei, accentul fiind pus pe organisme, pe
relaţiile de interacţiune în care sunt acestea implicate (Dajoz, 1970,
MacFadyen, 1957, Sacchi, Testard, 1971, Krebs, 1972), în timp ce a doua
direcţie scoate în evidenţă organizarea sistemică la nivel supraindividual,
respectiv interacţiunile dintre aceste sisteme (Odum, 1966, Stugren, 1975,
Botnariuc, 1982, Vădineanu, 1982).
O dată cu apariţia fenomenelor de poluare şi degradare a mediului,
ecologia a fost trecută în rândul ştiinţelor prioritare, cu un pronunţat rol
practic. Fenomenul ecologic, prin latura sa negativă (afectarea proceselor
naturale de obţinere a hranei, a existenţei societăţii), devine un partener
permanent în procesele de adoptare a deciziilor economice, sociale şi chiar
politice. Ecologia, ca ştiinţă a interacţiunilor din şi dintre sistemele
supraindividuale, are puternice legături cu activitatea omului, în general, şi cu
activitatea economică, în special.
Prin activitatea sa economică, omul pătrunde în procesele complexe
din ecosisteme, preluând o parte din materie pentru interesele sale şi ale

2
societăţii. El va pune „la treabă” multe plante şi animale pentru a-i completa
forţa şi pentru a-i procura hrana1.
De aceea, în activitatea sa economică omul va trebui să ştie ceea ce
se petrece în lumea plantelor şi a animalelor, care factori influenţează
echilibrul ecologic şi cum poate fi atrasă entropia joasă din diferite regiuni ale
Terrei sau din lumina şi căldura Soarelui.
Ca ştiinţă aplicată, ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele
teoretice de la care ar trebui puse, apoi rezolvate, cele mai multe din
problemele legate de ocrotirea, amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi
a resurselor regenerabile ale biosferei.
În următoarele decenii, ea este chemată să joace, un rol din ce în ce
mai important, prin contribuţia sa la dezvoltarea unui nou mod de gândire, de
abordare a realităţii economice, sociale şi politice generate de expansiunea
omului în biosferă.
Activitatea de cercetare-dezvoltare în ecologie se circumscrie
în jurul a mai multe direcţii, reprezentate de: ecologia populaţiilor,
ecologia ecosistemelor, ecologia comunităţilor, ecologie spaţială sau a
peisajului etc. (fig.1-1).

Fig .1-1 Direcţii fundamentale de cercetare în ecologie

Ecologia populaţiilor abordează problema dinamicii şi interacţiunii

acestora la nivelul plantelor, animalelor şi microorganismelor. Ecologia
ecosistemelor sau a comunităţilor are ca obiect de cercetare elemente care
nu mai sunt exclusiv biologice, fiind integrate şi ciclurile materiei, fluxurile
energetice şi transmiterea informaţiilor. Ecologia spaţială are în vedere
localizarea ecosistemelor şi modul cum relaţiile spaţiale, variabilitatea în
profil teritorial se exprimă la nivelul interacţiunilor specifice sistemelor
supraindividuale, precum şi diferenţierea scărilor de abordare în funcţie de
procesele studiate, pentru a fi posibilă evidenţierea cât mai corectă a
relaţionărilor.
Influenţa exercitată de societate devine din ce în ce mai importantă,
astfel că un studiu ecologic se va completa, obligatoriu, prin considerarea
componentei sociale. În ultimul timp, devine din ce în ce mai importantă şi
situaţia inversă, în care studiul social sau economic trebuie să includă şi o

1
Bran, P. Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p.37
3
evaluare a impactului ecologic2. Rezultă astfel o caracteristică importantă a
ecologiei, subliniată chiar de fondatorul acesteia – integrarea cunoştinţelor
din domenii ştiinţifice deosebite, ceea ce contribuie la crearea unei imagini
unitare, de ansamblu, indispensabile pentru o societate pe umerii căreia a
început să apese povara responsabilităţii menţinerii echilibrului biosferei, a
echilibrului planetar, în general.

Domenii
Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca
în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia
vegetală, ecologia animală, ecologia umană ş.a. La baza subdivizării pot fi şi
domeniile de viaţă, rezultând: oceanografia, limnologia, biospeologia,
ecopedologia, ecologia agricolă, ecologia forestieră, ekistica (ecologia
aşezărilor umane)3.
Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a
viului, populaţional sau biocenotic, se diferenţiază4:
Autoecologia, care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii,
evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi
Sinecologia, care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire
ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul
biocenozei, ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului
abiotic, de productivitate etc.
În sfârşit, o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de
aplicabilitate al rezultatelor cercetării. Astfel, se individualizează:
Ecologia teoretică, punând accentul pe creşterea gradului de
cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră, ecologie
acvatică, limnologie, ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme,
peisaje, biomuri, biosferă.
Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate
din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele
cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în
relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică, ecologia proceselor
de degradare, ecologie agricolă, gospodărirea resurselor naturale etc.
De un real folos pentru activitatea economică este conţinutul
subdomeniului gospodărirea resurselor, care realizează legătura directă între
procesele economice şi sursele de substanţă, energie şi informaţie din
mediul înconjurător.
Limita superioară a domeniului de studiu al ecologiei este
reprezentată de biosferă, limita inferioară – de nivelul organismului individual.
Sub aspect sintetic, ecologia scoate în evidenţă relaţiile viaţă-mediu, ceea ce
reprezintă esenţa ecologiei generale sau a ecologiei teoretice, conducând la
interpretarea sistemică a proceselor ecologice, ca părţi ale biosferei –
ecosistemului. În ecologie se subliniază şi un punct de vedere mezoecologic,
ca studiu al particularităţilor interacţiunilor viaţă-mediu, în funcţie de natura
mediului.

2
Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Simona, Florian, G., Evaluarea impactului ecologic şi
auditul de mediu, Bucureşti, Editura ASE, 2004, p. 23
3
Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 21
4
Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 17-18
4
 Extinderea obiectului de studiu al ecologiei asupra întregului mediu
biotic al antroposferei duce la înglobarea în domeniul său şi a unor domenii
extrabiologice. În acest sens, sistemul general al biosferei devine un sistem
deschis spre spaţiul interplanetar.

1.2 Relaţia cu alte ştiinţe

Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de
diversitatea elementelor participante, pe de o parte şi de interacţiunile
posibile dintre acestea, pe de alta. Prin urmare, pentru cunoaşterea lui este
necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii ştiinţifice.
Apărând ca o ramură a biologiei, într-o primă etapă, ecologia a apelat
la instrumentarul folosit de aceasta, precum şi diversele sale ramuri
(fiziologie, morfologie, genetică etc.). Interacţiunile cu materia nevie având o
importanţă egală, a devenit necesară utilizarea cunoştinţelor din alte ştiinţe
ale naturii – geografie, fizică, chimie etc.

Ecologie–Geografie
Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie
foarte largi. În geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj, mediu
geografic, ca o sinteză a reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor
dintre componentele naturii (relief, vegetaţie, apă, climă etc.).
Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului.
Pentru geografi, acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al
geosistemelor. Geosistemele (cum ar fi Podişul Moldovei sau Podişul
Basarabiei) cuprind mai multe ecosisteme: terenurile agricole, pădurile de
stejar, luncile, mlaştinile etc. Pusă astfel problema, ecologia studiază bazele
naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile relevante acestuia,
accentuând procesele geomorfologice (Roşu, 1987).
Unitatea de studiu a geografiei este peisajul geografic, numit landşaft.
Geosistemele se bazează pe interacţiunea elementelor geomorfologice,
climatice şi hidrologice cu lumea vie.
Geosistemul are caracter spaţial, pe când ecosistemul este un sistem
funcţional. Geosistemul, spre deosebire de ecosistem, include şi aşezările
omeneşti.

Cadrul nr. 1-2 Podişul Basarabiei

Podişul Basarabiei, ca expresie concretă a unui peisaj sau geosistem
distinct, are drept „mediu” suprafaţa estică a Podişului Moldovei, cuprinsă
între Prut şi Nistru, care se include părţii estice a Platformei Moldoveneşti
aflată în contact prin Valea Nistrului cu Platforma Rusă. Acesta se înscrie în
subzona temperat-continentală. Deci, Podişul Basarabiei se prezintă ca o
entitate complexă, bine individualizată; el nu poate fi cercetat izolat de
„mediu” Podişul Moldovei. Existenţa Podişului Basarabiei, conservarea
mediului este asigurată de legătura dintre componente; presiunea exterioară,
variabilitatea stimulilor cu care mediul acţionează pun în evidenţă
universalitatea integrării componentelor constitutive ale unităţii5.
Viziunea sistemică în geografie a fost dezvoltată în România

5
Bran, Florina, Potenţialul geoecologic al Podişului Basarabiei, calitatea mediului şi măsuri
de protecţie, Bucureşti ,Editura Diogene, 1998, p. 129
5
 de Alexandru Roşu, pentru care abordarea corespunzătoare trebuie
să aibă în vedere coordonatele eco-geografice globale. Acest lucru este
necesar pentru că geosistemul este dimensiunea „celulară” a învelişului
geografic, o „împlinire” a tendinţei de diversificare a structurilor terestre.

Cadrul nr. 1-3 Relaţia de interdisciplinaritate geoecologie-

ecologie. Peisaj-geosistem
Noţiunea de peisaj, intrată în terminologia geografică prin intermediul
şcolii franceze, sinonimă termenului german landşaft, a căpătat astăzi un
înţeles mult mai aprofundat. Extensiunea studiului său ca obiect de bază al
cercetării geografice a luat, în acelaşi timp, o amploare atât de mare, încât în
literatura de specialitate s-a ajuns la formularea unei ştiinţe a peisajului.
Paralel, ca urmare a tendinţei de aliniere la cerinţele ecologice şi ca un ecou
al gândirii sistemico- cibernetice, devenită paradigmă a epocii noastre, a
apărut termenul de geosistem. Acesta, suprapunându-se celui de peisaj,
deschide mult drumul către prognoza geografică în implicarea activă a
geografiei în problemele ecologice, ale mediului, în utilizarea raţională a
spaţiului şi a resurselor.
„Orice obiect sau fenomen natural ne apare ca un ansamblu complex
de fenomene, încadrat logic pe o anumită treaptă taxonomică, în ordinea
ierarhică universală, având o dinamică, o funcţionalitate şi o autodezvoltare
cu calităţi formalizabile, cuantificabile şi cu posibilităţi de prognoză. Acesta
este conceptul generalizat pe care îl conturează teoria sistemico-cibernetică,
pentru orice parte din întregul universal şi pentru orice întreg calitativ al
acestei părţi.”6
În acest context ne putem pune o serie de întrebări:
 Ca unitate teritorială, poate fi considerat peisajul o complexitate de
tip sistemic?
 Care sunt elementele definitorii ale peisajului considerat drept
unitate sistemică şi în ce măsură acestea au fost cercetate şi
întrevăzute anterior?

Complexitatea şi pluridimensionalitatea. Peisajul, ca noţiune

geografică care ilustrează înfăţişarea unui teritoriu, constituie expresia unei
„varietăţi armonice” a reliefului, apelor, vegetaţiei, aşezărilor etc.
Peisajul are pluridimensionalitate direcţionată, pe de o parte, de
natura componentelor abiotice, biotice şi antropice cu încărcături funcţionale
specifice, iar pe de altă parte, de interacţiunea legităţilor celor trei niveluri de
organizare – macro, mezo şi micro – materializate în calitatea sistemică a
peisajului.
Vintilă Mihăilescu, în prefaţa lucrării „Geografia mediului înconjurător”
(Roşu, Ungureanu, 1977), notează la un moment dat: „Deci, omul nu poate fi
scos din mediul înconjurător (aşa cum afirma S.Mehedinţi, la începutul
secolului nostru) el formând – împreună cu mediul natural umanizat – un
întreg, un sistem spaţio-temporal”. Câmpul de investigaţie teoretico-
metodologico-sistemic include peisajul, geosistemul.

6
Idem, p. 42
6
 Integrarea „peisajelor” spaţiului geografic. G.Vâlsan sintetizează
principiul integrării ca expresie a potenţialului de integraţie propriu oricărui
element chimic, fizic, prin definirea peisajului montan, care „nu este numai o
masă de materie înălţată deasupra vecinătăţilor, nici numai rocă, nici numai
climă, apă, vegetaţie şi animale care sunt legate de el... Muntele este o
îmbinare de foarte multe elemente mai simple, dar asocierea acestora în
ceea ce numim munte face să apară manifestări noi, pe care nu le are parţial
nici unul din componente.” Această integrare sistemică, peisagistică,
răspunde integrării, dimensionării calitative a sistemului. Integrarea nu este
decât o expresie a însuşirilor mult mai profunde ale realităţii înconjurătoare,
care ţin de tendinţa părţilor de a se uni într-un întreg calitativ nou.
Mecanismul acestei tendinţe, a însuşirilor integrative, ca şi modificările
impuse de întreg asupra componentelor, devin obiectul de studiu al
diverselor ramuri ale geografiei şi ecologiei7.
Fiecare geosistem luat în parte se află pe o anumită treaptă
taxonomică. Legăturile existente între diversele entităţi geografice sistemice,
aflate pe trepte diferite de organizare, fac ca funcţionalitatea componentelor
geosistemice să depindă de funcţia şi de locul pe care îl ocupă acestea faţă
de geosistemul de rang superior, la a cărui constituire contribuie8.
Geosistemele, ca entităţi sistemice, se organizează după legi specifice
fiecărui nivel de organizare. „Localizările însuşirilor unităţilor geografice de
nivel superior, de către geosistemele locale, concretizează procesele
specifice zonei, regiunii, unităţii complexe în care se includ, iar marile unităţi,
la rândul lor, lărgesc aceste localizări, le simplifică şi le ordonează.”9
În definirea geosistemului, s-a pus accentul pe potenţialul său
energetic. Acesta se constituie într-un izvor al structurii interne generatoare a
parametrilor geografici care determină calitatea geosistemului ca mediu de
viaţă şi ca măsură a capacităţii sale eco- geografice, producătoare de viaţă.
La rândul ei, productivitatea biologică a geosistemului capătă atributul
măsurii calitative a acestuia.

Mediu-ecosistem – Peisaj-geosistem
Cerinţele ecologice ale timpurilor noastre au inclus în terminologia de
specialitate şi noţiunea generică de mediu. Asupra raporturilor sale cu
noţiunile de peisaj şi geosistem persistă unele confuzii. Mediul, în înţelesul
său geografic, reprezintă o expresie, o concretizare a calităţii geosistemului,
ca o dimensiune a încărcăturii acestuia cu resurse de viaţă. Rezultă faptul că
măsura calităţii peisajului sau geosistemului nu poate fi precizată decât prin
productivitatea biologică, ca o expresie a favorabilităţii mediului pentru viaţă.
Faptul că identificăm productivitatea biologică cu măsura calităţii
peisajului dovedeşte, în acelaşi timp, nevoile cibernetice care dirijează
funcţionalitatea geosistemului se confundă cu nevoile de viaţă. Organismele
constituie componentele de vârf ale structurii geosistemului, care se identifică
cu calitatea funcţională a acestuia.

7
Roşu A., Ungureanu, Irina, Geografia mediului înconjurător, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1977, p. 100
8
Idem, p.123
9
Roşu, A., Terra, geosistemul vieţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.
432-433
7
 Analiza geosistemică în abordarea problemelor ecologice,
cunoaşterea structurii geosistemului sub raport geoecologic, precum şi
stabilirea de măsuri pentru optimizarea şi gospodărirea raţională a
ecosistemelor ocupă un loc principal în pregătirea economiştilor. Ca urmare,
ecologia a devenit o modalitate de gândire, o filosofie vie a
contemporaneităţii.
În tratarea interdisciplinară a realităţii, prin prisma Geografie –
Ecologie, ponderea principală revine când Geografiei, când Ecologiei.
Studiind Pământul „ca locuinţă a omului”, Geografia se referă, în multe
privinţe, la acelaşi obiect de studiu ca şi cel al Ecologiei, iar ideea după care
„omul este parte a naturii, a întregului geografic” a fost o contribuţie preţioasă
a lui Humboldt şi Mehedinţi la tezaurul cunoaşterii ştiinţifice.

Ecologie-Biologie
După unii autori, „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu
biologia. Ecologia a adus cu sine, printre altele, teza nivelurilor de organizare
a vieţii (individ, populaţie, biocenoză), teză care nu este identică cu cea a
nivelurilor de structurare din interiorul organismelor (celulă, ţesut, aparat,
sistem) şi nici cu cele adoptate în sistematică (specie, gen, familie, ordin
etc.).
Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă
(nivel trofic, lanţ trofic), la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme
şi mediul lor de viaţă la care se
„adaptează” şi pe care îl adaptează. Ecologia impune biologiei o
privire sistemică şi necesitatea ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate
şi înţelese sub această formă sistemică.

Ecologie-alte ştiinţe
Rezultatele unor ştiinţe cum sunt chimia, biochimia, geochimia,
botanica etc. pot, de asemenea, să fie utile pentru ecologie în explicarea
proceselor de interacţiune dintre plante şi animale. Nu putem exterioriza
rezultatele cercetării fenomenului ecologic fără a face apel la matematică,
statistică, economie politică, informatică, precum şi la ştiinţele tehnice,
agricole, zootehnice etc.

Ecologie-ştiinţă enciclopedică
Legătura Ecologiei cu alte ştiinţe este ceva mai mult decât o
întrepătrundere de graniţă. Este vorba, într-adevăr, de o ştiinţă
enciclopedică, care în elaborarea tezelor sale prelucrează informaţii din
domeniile ştiinţelor fundamentale, naturale şi sociale, ceea ce justifică
atributul de „acoperişul ştiinţelor”, „metaştiinţă” sau „punte între ştiinţe” pe
care le-a dobândit în decursul timpului. Mai mult, restricţiile impuse de legile
naturii, fiind nu numai recunoscute, ci şi acceptate, concepţia promovată de
ecologie va deveni un reper valoros în ordonarea informaţiilor şi alegerea
noilor direcţii de aprofundare în sensul armonizării activităţii umane cu mediul
înconjurător.
În contextul actual al manifestării pe scări spaţiale şi temporale din ce
în ce mai extinse a dezechilibrelor şi a efectelor economice şi sociale ale
acestora, Ecologia se individualizează ca o ştiinţă integratoare, al cărei

8
obiect de studiu devin mediul înconjurător, biosfera în ansamblul său şi
relaţia dintre om, societate şi biosferă, ca sistem planetar, aflat pe ultimul
nivel ierarhic al organizării geosistemului Terra.
Cercetarea ecologică se constituie într-un demers ştiinţific capabil să
integreze informaţii de origini diverse într-o concepţie dinamică şi sistemică a
naturii. Aceste informaţii ne sunt furnizate de discipline conturate în raport cu
fenomenul, procesul sau „fragmentul” de realitate pe care îl abordează în
studiul lor (hidrologie, pedologie, geografie, geologie, biologie, morfologie
etc.), fiind astfel informaţii sectoriale. Asamblarea tuturor acestor informaţii nu
este însă suficientă. Ecologia va adăuga şi rezultatele investigaţiilor
referitoare la interacţiunile dintre sectoare. Rezultă astfel o abordare ştiinţifică
fără echivalent în ansamblul disciplinelor academice recunoscute în prezent.
Demersul holist, asigurat de metoda de studiu, conferă ecologiei o
viziune integratoare asupra desfăşurării fenomenelor naturale, făcând
posibilă formularea unor legi generale, cât şi explicarea unor relaţii subtile din
natură care sunt influenţate şi influenţează, la rândul lor, activităţile
economice şi sociale.

1.3 Scurt istoric

Cunoştinţe ştiinţifice legate de sfera interacţiunilor din natură sunt
sintetizate în lucrările unor cercetători începând cu secolul al XVIII-lea, chiar
dacă empiric s-au făcut corelaţii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se
consideră ca precursori ai gândirii ecologice Aristotel şi Teofrast, ei fiind
primii care, în scrierile lor, au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu.
În anul 1792, Lavoisier prezintă ideea de bază a circulaţiei materiei în
natură, iar în anul 1861, Pasteur descrie mersul descompunerii materiei
organice moarte, aspecte esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice.
Ideea ecologică derivă şi din gândirea lui Darwin (1859) despre
dependenţa reciprocă a organismelor vii dintr-o specie dată de numărul de
indivizi din specia respectivă, precum şi de interacţiunea cu celelalte specii
din zona respectivă. De asemenea, von Linné constată existenţa unei
economii a naturii, pe care o defineşte ca fiind „foarte înţeleapta dispunere a
vieţuitoarelor, instituită de către suveranul creator, după care acestea tind
către scopuri comune şi funcţii reciproce.”
Acestea reprezintă premise ştiinţifice importante care au completat
acumulările din botanică şi zoologie astfel că în 1866 a fost posibilă o definire
a obiectului de studiu al ecologiei. Ernst Haeckel, considerat fondator al
acestei ştiinţe, descrie ecologia ca ştiinţă care ne dă o imagine unitară a
naturii vii cu diversele aspecte ale luptei pentru existenţă, pe baza unei tratări
integratoare şi interdisciplinare, fiind, în ultimă instanţă, ştiinţa „economiei
naturii”, sau altfel spus, despre producere, transmitere, transformare,
distribuţie, depozitare şi degradare de materie organică în ecosisteme.

Cadrul nr. 1-4 Grigore Antipa

Grigore Antipa (1867-1944), biolog român care şi-a adus importante
contribuţii la dezvoltarea cercetărilor de ecologie, fiind considerat
întemeietorul ecologiei apelor dulci în România şi un reprezentant de seamă
al limnologiei mondiale (Pârvu, 2001).

9
 Studiile sale s-au concentrat asupra productivităţii biologice a zonei
inundabile a Dunării, care au dus la punerea în evidenţă a procesului de
autoreglare prin conexiune inversă negativă, determinată de nivelurile apelor
din bălţi în raport cu nivelul apelor fluviului Dunărea.
Ideile funcţionării biocenozelor sunt dezvoltate în lucrarea Organizarea
generală a vieţii colective a organismelor şi a mecanismului producţiei în
biosferă (1935), unde se precizează faptul că „Nici un organism animal sau
vegetal nu poate duce o viaţă izolată şi trebuie să facă parte, împreună cu
alte organisme cu care convieţuieşte, dintr-o asociaţie biologică a mai multor
specii – biocenoza, în care fiecare specie este reprezentată printr-un anumit
număr de indivizi…Formarea biocenozelor nu este deci un fenomen sporadic
şi facultativ, ci o lege generală pentru toate fiinţele.”
Înfiinţează Institutul de Biooceanografie de la Constanţa, Staţiunea de
Hidrobiologie din Tulcea (1924) şi este fondatorul Muzeului de Istorie
Naturală din Bucureşti, iar prin activitatea sa ştiinţifică a pus bazele şcolilor
româneşti de hidrologie, oceanologie, ihtiologie.
De-a lungul timpului, zestrea ştiinţifică a ecologiei s-a îmbogăţit treptat
prin aportul eforturilor de cercetare realizate de oamenii de ştiinţă. În această
evoluţie sunt delimitate, convenţional, patru etape:10
 Etapa de conturare, în care este recunoscută existenţa relaţiilor de
influenţă
 reciprocă dintre organisme, respectiv faptul că acestea formează
comunităţi cu un comportament specific (1866-1911);
 Etapa ecologiei trofice se remarcă prin faptul că relaţiile de hrană sunt
 considerate determinante pentru structurarea sistemelor ecologice. Pe
lângă acestea, se extind studiile referitoare la influenţa factorilor
ecologici şi la sistemele formate din integrarea componentelor vii şi
nevii (cicluri biogeochimice, definirea ecosistemului etc.) (1911-1940);
 Etapa trofoenergetică se delimitează ca urmare a nevoii de a proiecta
diverse procese şi fenomene într-un plan care să permită realizarea
unor studii comparative. Acest plan a fost reprezentat de încărcătura
energetică, exprimată în unităţi de măsură specifice (calorii, jouli, ergi)
(1940-1964);
 Etapa integrării şi modelării pe calculator, în care sunt concepute
modele pentru studiul diferitelor tipuri de ecosisteme, cât şi pentru
anticiparea modului de evoluţie sub influenţa unor factori externi
(modificări climatice, radioactivitate, poluare etc., (1964-prezent).
Cercetarea ecologică românească şi-a adus contribuţii importante,
fiind remarcabile în acest sens rezultatele obţinute de personalităţi ştiinţifice
deosebite, cum sunt: Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Alexandru Borza,
Nicolae Botnariuc, Bogdan Stugren „expunerea diferitelor animale
naturalizate în mediul lor de viaţă, sub forma dioramelor, cât şi întreaga
concepţie de organizare a muzeului din capitală”11 sunt primele dovezi care
atestă preocupările ecologice susţinute ale unui discipol silitor al lui Ernst
Haeckel la prima catedră de ecologie – Grigore Antipa (cadrul nr. 1-4).

10
Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 47-53
11
Idem, p. 53
10
 1.4 Metoda de studiu
Sistemele ecologice sunt eterogene în spaţiu, variabile în timp şi
ierarhizate, de la microcité la lot, de la ecosistem la biosferă. Procesele
declanşate de interacţiunea dintre aceste sisteme sunt mai mult sau mai
puţin interdependente şi se pot derula pe scări de timp şi spaţiu foarte
diferite. Astfel, complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor
metode, procedee şi instrumente de cercetare tot atât de complexe şi variate.
La un fenomen în care se îmbină aspectele biologice cu cele fizice, chimice,
respectiv sociale şi economice nu se pot aplica decât metode de studiu
interdisciplinare.
Pentru orice ştiinţă, metoda de studiu desprinde din realitate legi,
regularităţi, concepte, principii pentru a le introduce în teoria ştiinţei
respective. În acest scop, metoda de studiu foloseşte procedee, instrumente
şi modalităţi comune pentru activitatea ştiinţifică în general, dar şi procedee
specifice domeniului cercetat.
Având în vedere faptul că investigarea propriu-zisă a fenomenelor nu
mai prezintă restricţii semnificative, reale sub raportu mijloacelor disponibile,
cercetarea unui domeniu, rezultatele obţinute sunt influenţate hotărâtor de
poziţia teoretică iniţială, de modul în care se abordează problematica
cercetată.
Modul de abordare şi metoda adoptată constituie astfel elemente
teoretice esenţiale în securizarea obiectivităţii ştiinţifice a rezultatelor. În
cercetarea ecologică, cu deosebire în studiile de ecologie aplicată, această
caracteristică devine o cerinţă prioritară, dat fiind nevoia de a certifica relaţiile
cauzale fără de care nu este posibilă justificarea demarării şi derulării
proiectelor de investiţii în domeniul protecţiei mediului.

Abordarea istorică
Priveşte fiecare fenomen, proces ecologic ca rezultat şi, în acelaşi
timp, ca pe un moment al unui îndelungat proces de evoluţie. Metoda apare
odată cu percepţia darwinistă, iar utilizarea ei se face, de regulă, în
completare cu metodele analitice.

Abstractizarea ştiinţifică
Realitatea ecologică formează obiectul de studiu şi este cunoscută
prin intermediul modelelor. Ele reprezintă o formă abstractă a realităţii,
păstrând doar elementele materiale şi legăturile esenţiale din lumea reală.
Astfel, Ecologia utilizează toată gama de modele, de la cele imitative
(iconice), sub formă de imagini, filme, desene artistice, la cele de tip index
(scheme), care redau legăturile esenţiale dintre componentele unui sistem
sau evoluţia cantitativă a unui fenomen (grafice, diagrame etc.). Nivelul
maxim de abstractizare se realizează prin modelele de tip simbol,
reprezentate de concepte, legi, definiţii, teorii. În cuprinsul lucrării vom folosi
toată gama de modele, ele ajutând mult la înţelegerea fenomenului cercetat
şi la conturarea măsurilor practice de intervenţie pentru corectarea
proceselor dereglate anterior prin activitatea omului sau prin apariţia unor
fenomene distructive naturale.

11
 Abordarea sistemică
În evoluţia sa, ecologia a trebuit să se alăture unor cuceriri esenţiale în
lumea ştiinţei. Printre acestea se numără şi teoria generală a sistemelor
formulată de Ludwig von Bertalanffy (cadrul nr. 1-5). Majoritatea conceptelor
folosite de ecologie nu pot fi înţelese în afara conceptului de sistem.

Cadrul nr. 1-5 Ludwig von Bertalanffy

Ludwig von Bertalanffy. Biolog austriac, născut la Atzgersdorf, lângă
Viena. Şi-a definitivat studiile la Universităţile din Insbruck şi Viena. În
perioada 1934-1938 a fost docent şi apoi profesor de biologie la
Universitatea Viena, la facultăţile de filosofie şi de biologie. Începând cu anul
1948, activitatea profesională se va desfăşura la catedrele universităţilor din
Lumea Nouă, astfel: 1949-1954 – Universitatea Ottawa; 1955-1958 –
Universitatea California de Sud; 1958-
1960 – Fondul Menninger, iar din 1961 a activat ca profesor de
biologie teoretică la Universitatea Albert din Edmonton (Canada).
A elaborat numeroase lucrări cu caracter filosofic. Meritul ştiinţific
deosebit constă în elaborarea concepţiei despre organism ca sistem deschis
şi în formularea programului de edificare a „Teoriei generale a sistemelor”.
A publicat mai mult de 270 de lucrări, din care 12 au fost cărţi editate
în limbile engleză, germană, franceză, spaniolă, olandeză şi japoneză. Între
acestea se numără: Robots, Men and Minds, New York (1967); Organismic
Psychology and Systen Theory, Worcester (1968); General System Theory.
Foundations. Development. Applications, New York (1968).
Cu toate acestea, conţinutul şi interpretarea sistemelor este diferit faţă
de cel abordat în alte ştiinţe care se ocupă cu studiul lumii vii. Astfel, „în
sistematica vegetală şi animală, sistem înseamnă ordonarea speciilor şi
categoriilor taxonomice superioare, conform unor criterii naturale sau
artificiale. În sistematica filogenetică, sistemul reflectă ordinea evoluţiei
grupurilor de plante şi animale, conexiunile în timp, liniile de descendenţă în
cadrul regnurilor vegetal şi animal. În ştiinţele sintetice, care reflectă
organizarea materiei, inclusiv a materiei vii, noţiunea de sistem are
semnificaţia de ordine în spaţiu şi în funcţionare.”12
Sistemul este un ansamblu de elemente identice sau diferite între
care se manifestă o influenţă reciprocă în mod permanent, astfel încât
formează un întreg caracterizat de structură, funcţii şi dinamică proprii.
După Durand (1979), patru repere sunt esenţiale în definirea
sistemului, respectiv:
 Interacţiunea dintre elemente (influenţa reciprocă şi
permanentă);
 Totalitatea. Interacţiunea dintre elementele sistemului
 determină o sinergie care va asigura caracterul de întreg,
integralitatea, astfel că sistemul va avea proprietăţi noi, proprietăţi
care nu sunt caracteristice pentru nici una din componente şi care
nu se pot manifesta decât în prezenţa tuturor elementelor;

12
Mohan, G., Ardelean, A., Ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura Scaiul, 1993,
p.7
12
 Organizarea rezultă din structură (relaţii spaţiale), dar şi ca urmare
a funcţionării (relaţii temporale) pe baza unei încărcături
informaţionale;
 Complexitatea, dependentă de numărul de subsisteme şi numărul
de relaţii dintre acestea.
Pentru a avea un sistem, elementele componente (indivizi, populaţii
ecosistemele trebuie sa fie în legătură reciprocă, în mod permanent.
Acestelegături dau calitatea de sistem, ele asigurând funcţionarea sistemului.

Măsurarea
Metoda este utilizată pentru evidenţierea dimensiunilor cantitative ale
fenomenului ecologic. Folosind diferite unităţi de măsură specifice unor
mărimi cum sunt: energia, temperatura, biomasa, precum şi fenomenelor de
transformare ca fotosinteza şi respiraţia, Ecologia reuşeşte să pună în
valoare amploarea energiei conservate în materia vie din biosferă, precum şi
mărimea cantităţilor de substanţă, energie şi informaţie pe care omul le poate
atrage în circuitul economic şi social. Astfel, se vor utiliza etaloane ca joule,
calorie, erg, lux, grad, mol, grame etc.

Întrebări de autoevaluare
1. Exemplificaţi relaţiile de interdependenţă dintre organismele vii, precum şi
dintre acestea şi mediul lor de viaţă abiotic.
2. Care sunt domeniile cercetării în ecologie şi cum se relaţionează acestea
unele faţă de altele?
3. Identificaţi elementele comune şi cele de diferenţiere în studiul ecologic,
respectiv geografic al mediului înconjurător.
4. Aduceţi argumente care să susţină atributele de „acoperiş al ştiinţelor” şi
„punte între ştiinţe” pe care ecologia le-a dobândit de-a lungul timpului.
5. Menţionaţi care sunt posibilităţile metodologice de abordare a
fenomenului ecologic.

13
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

GÂNDIREA SISTEMICĂ

Cuvinte cheie: teoria sistemelor deschise; procese ireversibile;

echilibru T.G.S.; entropie; structuri disipative; energie liberă; salturi calitative

Rezumat
Înţelegerea conceptului de sistem şi a modului în care realitatea
ecologică poate fi abordată prin metoda cercetării sistemice. Identificarea
tipurilor de sisteme în care se organizează structurile vii în vederea
evidenţierii proceselor şi fenomenelor ecologice. Delimitarea sistemelor vii
prin însuşiri specifice, generate de caracterul deschis şi departe de echilibru.
Evidenţierea caracterului antientropic al sistemelor vii, în contextul disipării
de energie care generează ireversibilitate şi schimbări calitative. Însuşirea
abordării sistemice ca metodă teoretică polifuncţională de investigare a
fenomenului ecologic

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1 Termodinamica sistemelor deschise

Lumea vie a fost domeniul în raport cu care s-a resimţit nevoia unei
noi abordări, a „unei noi metode de gândire”. Faptul că organismul viu nu
este un conglomerat de elemente individuale, independente, fiind un sistem
de un anumit tip, care posedă organizare şi integralitate şi care realizează
permanent schimburi cu mediul sunt elemente fundamentale care l-au
motivat pe Ludwig von Bertalanffy să formuleze şi să dezvolte iniţial teoria
sistemelor deschise şi, apoi, teoria generală a sistemelor.

Definirea sistemului
Analiza utilizării acestui demers ca metodă de studiu cu aplicabilitate
generală a determinat numeroase diferenţieri în poziţiile celor care s-au
aplecat asupra dezvoltării şi aplicării metodei în diverse domenii. Însăşi
noţiunea de sistem a fost subiectul a numeroase controverse în ceea ce
priveşte definiţiile atribuite.
De exemplu, definiţia iniţială din teoria generală a sistemelor, conform
căreia sistemul este un complex de elemente aflate în interacţiune nu poate
explica caracterul sistemic al unităţilor utilizate în biologie – specie, gen,
familie sau al sistemului elementelor chimice (Mendeleev), fiind deci prea
îngustă.
Ulterior, Hall şi Fagen (1956) enunţă o definiţie menită să remedieze
această restricţie. Conform autorilor „sistemul reprezintă mulţimea obiectelor
14
împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor”. De data aceasta,
definiţia este considerată „prea largă”, întrucât nu oferă criterii pentru a
diferenţia „relaţiile de legătură”, importante pentru formarea şi dezvoltarea
sistemului şi aşa-zisele relaţii „triviale” care nu influenţează existenţa
sistemului.
Din punct de vedere al cercetării ecologice însă, gândirea sistemică,
cu restricţia impusă de existenţa influenţei reciproce şi permanente dintre
elemente, serveşte demersului ştiinţific din acest domeniu, chiar dacă nu
poate explica caracterul sistemic al altor unităţi utilizate în cercetarea
„actorilor” implicaţi, entităţile biologice. Cu alte cuvinte, elementele, obiectele
cu care operează ecologia şi pe care le priveşte ca fiind sisteme sunt diferite
de cele folosite de biologie, fără a fi însă total independente de acestea.
Fenomenele vieţii trebuie tratate dinamic, organismele fiind entităţi
intrinsec active. Prin urmare, pentru a fi posibilă aplicarea acestei noi
perspective asupra vieţii şi nu numai, aparatul statistic al termodinamicii s-a
dovedit a fi cel mai potrivit, având în vedere, pe de o parte, faptul că
recunoştea sistemele complexe, cu foarte multe elemente, iar pe de altă
parte fundamentarea statistică a fenomenelor şi proceselor. Cu toate
acestea, principiile termodinamicii, obiectul de studiu al acesteia erau
sistemele închise, care nu puteau să reprezintă corespunzător sistemele vii.
În acest context, Bertalanffy identifică o nouă categorie – sistemele deschise.
Caracteristicile noilor categorii de sisteme sunt următoarele:
 Sistemele închise realizează cu mediul extern numai schimburi de
energie, astfel că, lăsate de seama lor, tind spre o stare de echilibru
caracterizată printr-o cantitate minimă de energie liberă şi prin
maximum de entropie şi sunt sediul unor procese reversibile;
 Sistemele deschise realizează cu mediul extern atât schimburi de
energie, cât şi de substanţă, fapt pentru care rămân la parametri
relativ constanţi, deşi substanţa şi energia pătrund şi ies permanent şi
sunt caracterizate de procese ireversibile.
Prin analogie cu criteriile acestei clasificări, studiile empirice iau în
considerare şi noţiunea de sistem izolat, deşi nu există un corespondent în
natură pentru un sistem care să nu fie în permanent schimb de energie cu
mediul său.
Sistemele vii sunt considerate astfel sisteme deschise, care se află
într-o stare de echilibru dinamic, fluent, respectiv o stare independentă de
timp, în care toate mărimile macroscopice rămân neschimbate şi se
realizează continuu procese de eliminare de substanţe şi de energie.
Deosebirea esenţială faţă de echilibrul sistemelor închise este
continuitatea proceselor de transformare din sistemele deschise, fapt care
influenţează şi economia lor energetică. Astfel, sistemele închise (lipsite de
viaţă) nu au nevoie de energie pentru a-şi menţine starea de echilibru,
respectiv pentru a se îndrepta către starea de echilibru, iar sistemul nu este
capabil de travaliu, de lucru, în timp ce sistemele deschise (organisme,
ecosisteme) pot efectua un travaliu, „dar pentru oscilaţia de la starea de
echilibru au nevoie de un permanent torent de energie şi substanţă.”13

Uemov, A.I., Sistemele şi cercetările sistemice, în volumul Metoda cercetării sistemice,

13

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 73

15
 În termodinamica proceselor ireversibile, Prigogine (1955) nuanţează
noţiunea de echilibru, identificând trei categorii, şi anume:
 Echilibru, caracteristică a sistemelor lipsite de viaţă, ca stare
ideală, respectiv sistemelor izolate;
 Aproape de echilibru, reprezentând o stare în care sistemele încă
nu au atins starea de echilibru, dar tind spre realizarea acesteia,
conform principiului al doilea al termodinamicii (sisteme închise) şi
 Departe de echilibru, stare caracteristică sistemelor deschise,
respectiv sistemelor vii care, prin fluxul permanent de substanţă şi
energie care le traversează, evită alunecarea spre starea de
echilibru.
Prin urmare, sistemele în care este organizată viaţa sunt sisteme
deschise, aflate departe de echilibru, dar caracterizate printr-o stare
independentă de timp (echilibru dinamic) susţinută de raportul unitar dintre
intrări şi ieşiri.
Caracteristicile sistemelor deschise la particularizează net în raport cu
cele închise, dar nu schimbă consecinţele principiilor termodinamice,
respectiv legea conservării (principiul I) şi legea entropiei (principiul al II-lea).
Legea conservării materiei stabileşte faptul că toate procesele care au
loc într-un sistem sunt procese de transformare, nimic nefiind creat sau
pierdut; legea entropiei reflectă faptul că rezultatele utile pentru sistem, ieşite
din transformările specifice sistemelor sunt întotdeauna mai mici decât
intrările atrase, iar sistemele tind spre starea de echilibru, caracterizată de
minimum de energie liberă şi maximum de entropie (energie legată).
Formularea noţiunii de entropie, precum şi enunţarea legii entropiei
reprezintă „cea mai mare transformare suferită de fizică din punct de vedere
epistemologic, întrucât ştiinţa recunoaşte astfel existenţa schimbării calitative
(s.n.).”142
Entropia, ca noţiune fizică, este în sine foarte complicată (cadrul nr. 2-
1), dar consecinţele legii entropiei sunt mult mai uşor de înţeles şi ele se
constituie chiar în repere senzoriale distincte: foame, plăcerea mâncării,
oboseala etc.

Cadrul nr. 2-1 Entropia

Entropia reprezintă o măsură a energiei nedisponibile dintr-un sistem
termodinamic închis, legată de starea sistemului în aşa fel încât o modificare
a măsurii variază cu modificarea raportului dintre creşterea căldurii absorbite
şi temperatura absolută la care este absorbită. (Webster’s Seventh New
Collegiate Dictionary)
Sistemele deschise, sistemele vii au un comportament aparte în raport
cu legea considerată de Georgescu-Roegen „tot atât de independentă, ca
(...) legea atracţiei universale şi tot atât de inexorabilă”, în sensul că pot evita
degradarea entropică a propriei structuri, dar numai în condiţiile menţinerii
intrărilor energetice (lumină, hrană, substanţe minerale).
Pentru înţelegerea acestui comportament atipic, vom apela la
noţiunea de structură disipativă, prin care Prigogine (1955) explicitează
economia energetică în lumea vie. Astfel, pentru a-şi menţine structura într-o
14
Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Expert,
1996, p. 27
16
stare departe de echilibru, sistemele vii cheltuiesc energie, cu alte cuvinte
disipează energie. Cu cât complexitatea unei structuri disipative este mai
mare, cu atât ea are nevoie de o cantitate mai mare de energie pentru
menţinere, fiind un sistem mai instabil.
Materia vie, care formează conţinutul sistemelor departe de echilibru,
are o serie de însuşiri care o individualizează în natură, rezultate din
comportamentul entropic caracteristic. Astfel, ea respectă săgeata timpului,
comunicarea îi este specifică, repetabilul este înlocuit cu unicatul.153
Cadrul nr. 2-2 Însuşirile sistemelor vii
Caracterul istoric. Structura şi organizarea sistemului nu pot explica
relaţionarea acestuia la condiţiile dintr-un moment dat. Ele sunt rezultatul
unor acumulări şi transformări, astfel încât înţelegerea lor deplină se poate
realiza numai în măsura în care sunt cunoscute evenimente din trecutul
sistemului. De exemplu, structura pe specii într-o biocenoză nu reflectă
numai condiţionarea actuală a biotopului; ea este şi o expresie a situaţiilor în
care componentele abiotice erau diferite, cu atât mai mult cu cât ele se
transformă permanent în prezenţa vieţii.
Caracterul informaţional. Rezultă din rolul pe care comunicarea îl
are în menţinerea constantă a parametrilor care descriu sistemele vii
(transmitere orizontală), dar şi în însăşi continuitatea vieţii, dat fiind durata
finită a existenţei fiecărui organism (transmitere verticală). În primul caz, între
diferite populaţii, indivizi, între acestea şi mediul abiotic circulă mesaje
codificate foarte diferit, care permit realizarea conexiunilor directe dar şi a
celor inverse, necesare pentru autoreglare. Transmiterea verticală a
informaţiei înregistrate în materialul genetic (ADN, ARN) devine importantă
dintr-o perspectivă mai largă, acest lucru rezultând atât din securizarea
perenităţii, cât mai ales din posibilitatea „vieţii” de a valorifica cele mai variate
forme în substanţă, respectiv energie. Acestea sunt accesibile în diferite
localizări, prin transformare. De exemplu, creşterea concentraţiei interne de
săruri în plantele halofile pentru ca acestea să evite deshidratarea şi să
poată extrage apa din soluţii având concentraţii ridicate de săruri solubile.
Echilibrul dinamic. Este o stare independentă de variabila timp, în
menţinerea căreia este obligatorie desfăşurarea concomitentă şi cu intensităţi
constante a intrărilor şi ieşirilor de materie, respectiv a proceselor de
producţie şi consum. De exemplu, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie,
procese opuse din punct de vedere al finalităţii energetice, întrucât în primul
caz are loc o concentrare a energiei (acumulare de entropie negativă), în
timp ce în al doilea caz, finalitatea este creşterea entropiei, respectiv
formarea de energie legată.
Homeostazia, rezilienţa sau stabilitatea. Este însuşirea sistemelor vii,
care este dată de capacitatea acestora de a-şi menţine parametri la un nivel
oscilant în jurul unei stări staţionare (de echilibru) în condiţiile unui mediu
schimbător, care tinde să le dezorganizeze.
Punerea în evidenţă a tuturor acestor caracteristici de către metoda de
studiu va uşura cunoaşterea, dar va complica instrumentarul de investigaţie
şi va amplifica responsabilitatea omului faţă de procesele care au loc în
biosferă, în general, şi în fiecare ecosistem, în particular.

15
Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 56
17
 2.2 Evoluţia modelelor de interpretare în cercetarea ecologică
În istoria ei de miliarde de ani, de la „pre-viaţă” la om, filogeneza a
conservat achiziţii foarte vechi: cadrul genetic, proteinele – ca valută
energetică universală, sexualitatea, coloana vertebrală etc.16
Gândirea ecologică, având în vedere realitatea din natură, admite
schimbări lente, cât şi în salturi. Astfel, catastrofismul lui Cuvier a precedat
teoria schimbărilor lente, prin variaţii graduale, a lui Darwin, care, la rândul
său, a premers mutaţionismul. Hegel, pe de altă parte, a formulat principiul
acumulărilor cantitative care duc la schimbări calitative.
În 1972, Raportul Meadows („Limitele creşterii”) pentru Clubul de la
Roma era un „semnal de alarmă”, vestind apropierea de o „catastrofă”
planetară, estimată a surveni la începutul secolului al XXI-lea, „prin acţiunea
combinată a exploziei demografice, a poluării şi a epuizării principalelor
resurse necesare omenirii, ca ansamblu de oameni care se cer hrăniţi şi ca
ansamblu de tehnică diversificată”, consumatoare de resurse materiale şi
energetice.
Pericolul acţiunii deliberate în procesul decizional al omului, direcţionat
de sistemele sale de valori specifice, rezultă din manifestarea, la scară din ce
în ce mai mare a catastrofelor ecologice. Georgescu-Roegen (1979) a atras
atenţia asupra efectelor gândirii cantitative, curentă şi clasică, în cercetarea
fenomenelor naturale şi socio-umane.
Coordonatele cercetării sunt impuse astăzi de necesităţile combaterii
degradării Terrei, printr-o utilizare neraţională a resurselor, şi ale optimizării
mediului. Metodologia clasică, preocupările cunoaşterii tipurilor de fenomene
printr-o corelaţie interdisciplinară (fizică, biologie, geografie) au condus la
ieşirea dintr-un astfel de impas prin dezvoltarea teoriei complexelor naturale
teritoriale. Această teorie a devenit însă neputincioasă în explicarea dinamicii
şi a elaborării prognozelor cu metoda sa simplistă, redusă la cartografierea
fenomenelor.„Cunoaşterea obiectelor, fenomenelor, a întregii realităţi
înconjurătoare, se vede nevoită să
depăşească ideea că singură analiza cantitativă a unui obiect în sine
este în măsură să-i evidenţieze toate caracteristicile individualităţii sale ...
Esenţa fiecărui obiect nu este altceva decât produsul calitativ, rezultat din
distilarea esenţelor celor două nivele structurale, macro şi micro, care îi
întregeşte universul inedit.”17 Astfel, de exemplu, lacul, sub dimensiunile sale
volumetrice, ascunde atât manifestări ale zonei sau regiunii geografice în
care se află (cantităţi de apă, temperatură, oscilaţii de nivel), cât şi cele ale
proceselor fizico- chimice şi microbiologice, definitorii la evaluarea calităţii
apelor sale.
Conceptul teoretico-metodologic-sistemic-polifuncţional

16
Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia
ecologică, Bucureşti, Editura Ceres, 1989, p. 135
17
Roşu, A., Peisaj-geosistem-mediu, Sinteze geografice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1983, p. 142
18
 Bertalanffy (1949) propune teoria generală a sistemelor. Omul, din
punct de vedere sistemic, interacţionează cu plantele şi animalele din
locuinţa, cartierul, localitatea sa, inclusiv cu paraziţii patogeni. Organismul viu
este un sistem ca şi ecosistemul. Unii autori dau o accepţie ontologică
conceptului de sistem (fig. 2-1). Conform acesteia, întreaga realitate este
alcătuită din sisteme, de la nucleul atomic, la metagalaxie.

Fig. 2-1 Sisteme: concepte de bază (după Botez, Cela, 1980)

Aplicând această concepţie în ecologie, lanţul de sisteme în care intră

materia vie împreună cu materia nevie cuprinde, în ordinea complexităţii lor,
habitatul şi biotopul, populaţia şi biocenoza, ecosistemul şi biosfera (fig. 2-2).

Fig. 2-2 Realitatea ecologică din perspectivă sistemică (după Bran, 2002)

Populaţia, ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din

indivizii aceleaşi specii, localizaţi într-un spaţiu având caracteristici
relativ uniforme (biotop), care permite interacţiunea acestora. Totalitatea
populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop (formând o pădure, o plantaţie, o
pajişte etc.) – plante, animale şi microorganisme – formează conţinutul unui
sistem mai cuprinzător – biocenoza.
Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este
reprezentat de partea nevie. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe
nutritive, adăpost, căldură, oxigen. În sens ecologic, toate aceste elemente
constituie conceptul de mediu. Prin urmare, studiul ecologic va avea în
vedere atât comportamentul materiei vii, cât şi condiţionările multiple ale
plantelor şi animalelor din partea mediului neviu, de pe Terra şi din Cosmos.

19
 În sens metodologic, sistemul reprezintă un model al unei realităţi.
Practic, nu este posibil să reprezentăm un sistem „ontic” decât schematic, iar
tipul de schematizare depinde de scopul „analizei de sistem”.
Aceasta a însemnat nu numai o modificare a modului în care vedem
lumea, fenomenele, obiectele de studiu (lacul, ecosistemul forestier, peisajul
de munte etc.) ci, mai cu seamă, o schimbare a modului de a o cunoaşte, de
a o cerceta. Prin urmare, se pune problema ca în abordarea sistemică să se
reflecte, cât mai precis, complexitatea structurilor obiectelor şi prin aceasta
să se surprindă dinamismul şi evoluţia, în limitele evoluţiei mediului în care
se încadrează şi pe fondul materialului care-l alcătuieşte. În acest context,
singura cale metodologică de a răspunde cerinţelor complexităţii este calea
sistemico-cibernetică.
Lumea care ne înconjoară reprezintă un sistem în care fiecare
realitate integrează, la rândul ei, alte obiecte şi fenomene mai mari sau mai
mici, comportându-se tot ca sisteme subordonate primului şi imprimând
comportamentelor sale aceeaşi structură complexă, care se regăseşte până
în lumea sistemelor microcosmice. În spatele oricărui tip de peisaj, de
ecosistem, aşa cum îl vedem, se ascund procese deosebit de ample, ele
nefiind decât o sinteză cantitativă originală a manifestărilor macropeisajului şi
micropeisajelor, respectiv populaţiilor şi habitatelor care-l compun.
Abordarea sistemică este mai degrabă o metodologie care concepe
obiectele în mişcare, în interdependenţa lor, spaţii în care au loc
necunoscute „tranzacţii” şi fluxuri de energie, substanţă şi informaţie.
„Recunoaşterea calităţii, ca expresie a naturii relaţiilor dintre
componentele unui întreg sistemic, conduce la o altă trăsătură esenţială a
metodologiei sistemice, care constă dintr-un proces dialectic indispensabil şi
esenţial, integrarea şi integraţia. Integrarea oricărui ansamblu unitar ca
fenomen universal, fie el de tipul peisajului, organismului unei plante etc., nu
este decât expresia vocaţiei de integraţie a componentelor sau, într-un limbaj
geosistemic, a condiţionării reciproce”.18
Reprezentarea interacţiunilor intersistemice se face, de
obicei, printr-o figurare (puncte, cercuri etc.) a factorilor importanţi, cu
săgeţi care unesc punctele reprezentative, notate cu (+) sau (-), după cum
influenţele sunt pozitive (favorizante) sau negative (defavorizante, limitative,
agresive). În felul acesta se evidenţiază structura, dar şi funcţionalitatea
subsistemelor. Împreună acestea alcătuiesc legea de sistem caracteristică.
Noţiunea de lege de sistem oferă o cale de rezolvare pentru
problema „reducţionismului”. În existenţa ecosistemelor naturale,
esenţială este interacţiunea trofică, care joacă rolul principal de reglare. În
ecosistemele antropizate, comportamentul uman, anumite obiceiuri devin mai
importante.19 De exemplu, într-un ecosistem agricol, măsurile agrotehnice şi
punerea lor în practică se subsumează factorilor de normare cultural-socială.
Caracteristicile oferite de observaţie şi experiment sunt concretizările
reprezentărilor sistemice, care conduc la clasarea sau „tipologia” abstractă
(generală) a sistemelor. S-au putut identifica sisteme izolate, închise,
deschise, energetice, informaţionale, cibernetice etc. În studiul ecologic,
sistemul se caracterizează prin eterogenitate, compartimentare, stratificare

18
Idem, p. 43
19
Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., op. cit., p. 85
20
ierarhică, evoluţie, dar şi emergenţă, respectiv apariţia de noi componente.
De exemplu, formarea solului sau a stratului de ozon.
S-a specificat faptul că ecosistemele reprezintă sisteme deschise,
alcătuite din componente biotice şi abiotice, care fac cu un mediu extra-
sistemic un schimb, de obicei continuu, de materie. Ele sunt parcurse
continuu de un circuit de substanţe şi de fluxuri de energie.
Alimentarea energetică a biosferei (ecosferei) se face prin energia
solară (reacţiile fotochimice în plantele cu clorofilă sunt sursa de substanţă,
energie şi negentropie a tuturor organismelor).
„Fiecare reacţie chimică şi fiecare interacţiune biotică aduc
modificări”20 amplificate prin adăugarea unui flux de informaţie.
În 1948, Wiener introduce informaţia ca un concept util în gândirea
ştiinţifică, inspirat din teoria matematică a comunicării (Shannon, 1947).
Valoarea ecologică a informaţiei-semnal este uşor de înţeles dacă avem în
vedere materializarea unor proprietăţi esenţiale care depind de transmiterea
informaţiei – autoreglarea, homeostazia, rezilienţa, ereditatea etc.
În ecosistemele controlate de om (antropizate), încercarea de
autoreglare se interferează cu mecanisme de tip cibernetic care în concret,
pentru unul sau altul dintre ele, reprezintă corespondentul diferitelor lanţuri
cauzale de acţiune şi retroacţiune (feed-back).
Se constată că factorii biotici dintr-un ecosistem se află într-o reţea
complexă de influenţe reciproce, în care se pot izola numeroase bucle de
feed-back pozitiv şi negativ (conexiune inversă), precum şi cele de tip feed-
before. Acestea din urmă, de prevenire, prin conexiuni directe, determină
relaţiile dintre biocenoză şi habitat, condiţionând organizarea internă a
ecosistemului.
Cercetarea cibernetică a ecosistemelor abordează în strânsă legătură
aspecte de homeostazie, de echilibru şi de stabilitate.21
Intervenţia omului, modificările efectuate în cadrul ecosistemelor
conduc la echilibre sau dezechilibre. Ecosistemele echilibrate au capacitatea
de a „tampona” acţiunile perturbatoare ale ambianţei lor.
Nu este suficientă numai gândirea sistemico-cibernetică, este nevoie
şi de o gândire polifuncţională. Aceasta permite înţelegerea complexă a
problemelor existente în natură şi, pe baza ei, se pot găsi soluţiile cele mai
potrivite pentru momentul dat, dar şi în perspectiva viitorului. Problemele
ecologice nu sunt date numai de echilibrele şi dezechilibrele unor ecosisteme
în sensul strict biologic al cuvântului. Unele dintre ele interesează
economistul, dat fiind faptul că motivaţia economică este, în continuare, cea
mai puternică pentru a se întreprinde sau, dimpotrivă, pentru a nu se
întrerupe diferite tipuri de activităţi care pot fi „acuzate” de producerea
poluării sau risipa de resurse.
În esenţă, abordarea cibernetică-polifuncţională permite desluşirea
sensului proceselor ecologice şi, în acelaşi timp, ne oferă posibilitatea
descifrării mecanismului care asigură realizarea scopului şi, prin aceasta,
calea spre prognoza comportamentului ecosistemului.

20
Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., op. cit., p. 139
21
Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982,
p. 138
21
 Întrebări de autoevaluare
1. Încadraţi ierarhic diferitele componente ale mediului dintr-un ecosistem
(pădure, lac, livadă etc.).
2. Aduceţi argumente pentru caracterul deschis şi departe de echilibru al
sistemelor vii aflate pe diferite nivele de organizare (biosferă, ecosistem,
biocenoză etc.).
3. Evidenţiaţi semnificaţia legii entropiei pentru organizarea sistemelor vii.
4. Spaţiul geografic şi funcţionalitatea biologică sunt două abordări ale
aceleiaşi realităţi. Evidenţiaţi punctele de convergenţă şi de diferenţiere.
5. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt însuşirile sistemelor biologice.

22
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

FENOMENUL ECOLOGIC

Cuvinte cheie: mediu - feed-back; parcimonie - limite de toleranţă;

factori ecologici – carenţă; habitat - optim ecologic; oikumene - factori
limitativi)

Rezumat
Evidenţierea raporturilor dintre sistemele vii şi mediul lor de viaţă.
Însuşirea conceptului de mediu şi a diferenţierilor pe care le determină
întrepătrunderea cantitativă a tipurilor de mediu. Delimitarea influenţelor
antropice asupra mediului şi a conceptelor care li s-au atribuit. Evidenţierea
influenţelor sistemului de factori ecologici în tipurile de mediu identificate de
ştiinţa habitatului. Însuşirea căilor de circulaţie a materiei prin procesele de
transformare care asigură unitatea viaţă-mediu şi reglarea activităţilor vitale.
Înţelegerea mediului ca rezultat al acţiunii unui complex de factori ecologici.
Evidenţierea legităţilor care condiţionează influenţa factorilor ecologici asupra
sistemelor biologice
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1 Mediul – concept şi tipologie

Terra este singura planetă din sistemul solar şi, probabil, din uriaşul
număr de planete al galaxiei Calea Lactee în care factorii fizico-chimici
întrunesc valori compatibile cu formele de viaţă pe care le cunoaştem noi
astăzi.
Interacţiunile cosmice apărute pe o anumită treaptă de evoluţie a
Terrei, în urmă cu milioane de ani, se menţin şi astăzi, permiţând
perpetuarea vieţii. Un rol important la apariţia vieţii l-au avut formele de
materie şi energie care înconjoară sistemele vii, forme care reprezintă mediul
ambiant al sistemelor respective sau, pe scurt, mediul. Acest concept
reprezintă o realitate de dimensiuni infinite, care se desfăşoară din imediata
vecinătate a sistemului viu, considerat până în spaţii cosmice
incomensurabile (fig. 3-1).
Mediul general este constituit din subansamblele de factori cu
influenţă directă asupra structurii şi funcţionării sistemelor vii

Fig. 3-1 Mediul general

23
 În mediul general, se diferenţiază subansamblele de factori care
intervin direct şi semnificativ în structura şi funcţionarea sistemelor vii; ei
reprezintă factori ecologici direcţi (fig. 3-2). Întregul subansamblu este definit
prin noţiunea de mediu ecologic direct sau eficient.

Fig. 3-2 Tipuri de factori ecologici

În mediul direct, se diferenţiază mediul terestru şi mediul acvatic, care

se întrepătrund în numeroase situaţii (fig. 3-3). Diferenţele date de
întrepătrunderea cantitativă a celor două medii le subdivid în mediu acvatic
stagnant şi aerat sau mediu terestru arid şi umed. Adâncind analiza mediului
în funcţie de cazurile concrete, se constată o eterogenitate şi mai mare a
acestuia, impusă de variaţia unuia sau a altuia dintre factorii ecologici.

Fig. 3-3 Structurarea mediului general

Mediul, în sens larg, este reprezentat de un ansamblu de fenomene

fizice obişnuite şi forţe majore ale cosmosului.
Împărţirea factorilor de mediu în biotici şi abiotici nu este potrivită,
având în vedere faptul că numai componentele mediului pot fi clasificate
astfel. În plus, nici un factor al mediului nu poate fi exclusiv biogen sau
abiogen. Fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni; la rândul
lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factorii biogeni, astfel
încât delimitarea celor două categorii de factori rămâne pur relativă. 22
Astfel, temperatura şi lumina sunt factori direcţi, abiotici. Temperatura
reprezintă o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina o manifestare
fizică a energiei radiante a Soarelui. La suprafaţa terestră, temperatura şi
lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii.

22
Stugren, B., Ecologie teoretică, Casa de editură „Sarmis”, Cluj-Napoca, 1994, p. 20
24
 Factorii ecologici se pot clasifica în factori climatici, orografici, edafici,
biotici etc. După perioada în care acţionează asupra organismelor, factorii
ecologici pot fi factori statici (cosmici), factori variabili (de exemplu, factorii
climatici) (vezi subcapitolul 3.3).
Factorii ecologici, împreună cu organismul individual constituie o
unitate funcţională. Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau, într-
o accepţiune mai largă, condiţiile ecologice în care trăieşte o anumită specie,
reprezintă habitatul.232
Acţiunea factorilor ecologici este permanent modificată prin reacţia
organismelor, identificându-se pe Terra medii concrete, proprii unor
organisme sau comunităţi de organisme.

Actualul mediu de viaţă al Terrei se deosebeşte de cel existent înainte

de apariţia vieţii. Dintre toate componentele biosferei, cele mai mari implicaţii
în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi omul. Procesul de
fotosinteză realizat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui
sistem de stocare a energiei solare care alimentează permanent şirul
proceselor biogeochimice de pe planeta noastră.

Prin intermediul fitosferei Pământul devine un sistem anti- entropic,

capabil să înmagazineze energie, bilanţul său radiativ devenind negativ şi
apoi echilibrat. Pentru menţinerea echilibrului său actual plantele verzi rămân
tot atât de importante ca şi în perioadele anterioare.24

Fig. 3-4 Influenţa omului asupra mediului

Omul acţionează asupra mediului, conştient sau inconştient,

producând echilibre şi dezechilibre. În funcţie de intensitatea presiunii
umane, se adaugă noi elemente create prin activitatea economică şi socială
(îmbrăcăminte, locuinţe, unelte cu diverse destinaţii etc.), elemente care

23
Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Bucureşti, Editura Facla, 1982, p. 13
24
Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 36
25
modifică mediul şi procesul de percepere a acestui ansamblu de către om
(fig. 3-4).
Mediul locuit de oameni poartă denumirea de oikumene (oikumen),
nume care la vechii greci reprezenta lumea locuită; aceeaşi entitate se poate
defini prin noţiunea de sit sau loc, cu un conţinut mai restrâns, atribuit
peisajului modificat de om.
Oikumene este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale şi
artificiale, create de către oameni.
Unii ecologi, pentru a sublinia contribuţia umană la crearea mediului
terestru actual şi tendinţa de amplificare a acestei acţiuni în perspectivă,
folosesc noţiunile de antroposferă, noosferă (termen creat de Teilhard de
Chardin pentru a desemna învelişul spiritual al Pământului, reprezentat de
omenire) sau tehnosferă. Aceşti termeni sugerează posibilitatea disocierii
totale a mediului natural preexistent apariţiei omului de cel actual.
Ştiinţa habitatului cercetează influenţele sistemului de factori ecologici
asupra morfologiei şi fiziologiei mediului, recunoscând nouă tipuri de medii:
mediul cosmic – cuprinde forţele fizice care provin din spaţiul cosmic.
Acestea sunt radiaţia solară, radiaţiile cosmice, pulberea cosmică, forţa
gravitaţională a altor corpuri cereşti ş.a.;
1. mediul geofizic – cuprinde forţele fizice dependente de alcătuirea
Pământului – forţa gravitaţională, mişcarea de rotaţie a planetei,
câmpul magnetic planetar, tectonica planetei, compoziţia şi
structura crustei terestre;
2. mediul climatic – redă zonarea valorilor înregistrate de parametrii
climatici – temperatură, insolaţie, precipitaţii, nebulozitate, viteza
vântului etc. – pe suprafaţa planetei;
3. mediul orografic – cuprinde formele de relief ale suprafeţei crustei
terestre şi ale substratului submarin;
4. mediul edafic – redă compoziţia şi structura solului (în limba
greacă edafon = sol);
5. mediul geochimic – redă compoziţia chimică a substratului care
reacţionează cu fiziologia organismului;
6. mediul biocenotic – cuprinde totalitatea fiinţelor vii, care edifică
7. biocenozele;
8. mediul biochimic – reprezintă totalitatea produşilor metabolici
eliminaţi de organisme;
9. mediul hidrologic – cuprinde factorul apă, sub diversele stări fizice
ale acesteia.

În mod concret, la nivelul biocenozei, mediul apare ca biotop sau ca

totalitate a condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei.

3.2 Principiile proceselor ecologice

Procesele ecologice îmbracă o varietate de forme, condiţionate de
caracteristicile spaţiilor, respectiv de structurile pe care acestea le-au permis
să se formeze. Capacitatea de reacţie este asemănătoare, dar sunt relativ
puţine elemente comune în toate situaţiile. Varietatea lumii vii poate fi însă
înţeleasă printr-un reducţionism. Această simplificare este necesară pentru a
evidenţia legităţile cu valabilitate generală, care explică stabilitatea deosebită
26
atinsă de sistemele în care este organizată materia vie. Astfel, plecând de la
ce se întâmplă în unitatea considerată fundamentală pentru însăşi existenţa
vieţii – celula – pot fi explicate mecanisme care susţin şi sistemele
macroscopice, inclusiv sistemele ecologice.
„Una din cele mai importante concluzii care pot fi trase din studierea
biochimiei este că practic acelaşi tip de reacţii chimice serveşte pentru a
produce funcţiile vieţii în toate organismele, indiferent dacă este vorba de
bacterii primitive sau de om.”25
Pentru „economia” metabolismului din celulă este nevoie de energie,
pentru exercitarea funcţiilor sale, substanţă, pentru a o folosi în sinteza
compuşilor chimici specifici şi de informaţie, pentru a „conduce” procesele
metabolice interne şi pentru a se adapta la mediul înconjurător.26
Materia vie este, desigur, acea parte a universului fizic care posedă
cea mai complexă organizare şi în cadrul căreia se desfăşoară cele mai
variate transformări de energie. Înţelegerea acestora constituie, în acelaşi
timp, o fascinantă aventură a cunoaşterii şi o necesitate a utilizării optime de
către om a posibilităţilor şi a resurselor biosferei.
Analiza în termeni termodinamici a proceselor din materia vie este, în
principiu, de natură să îi confere ecologiei acel cadru conceptual elegant prin
simplitatea şi unitatea sa. Sistemele ecologice, privite în ansamblul lor, sunt
structuri dinamice dependente de o continuă disipare a energiei în mediu,
structuri pe care Prigogine (1955) le-a denumit disipative (vezi capitolul 2).
Caracteristica principală a sistemelor disipative este consumul de
entropie joasă din mediu pentru a putea să-şi menţină ordinea interioară şi
pentru a scăpa de alunecarea spre poziţia aproape de echilibru sau echilibru,
unde o aşteaptă moartea şi intrarea în circuitul neviu al materiei. Însuşirile
specifice unor asemenea structuri sunt numeroase şi totodată
neconvenţionale.
„Departe de echilibru (s.n.) înseamnă că vom renunţa la repetitiv, la
universal, pentru a accepta specificul şi unicul, vom recepţiona puternic
condiţiile de mediu, vom «vibra» la punctele de bifurcaţie, vom respecta
«săgeata timpului» în toate transformările, vom comunica respectând legile
de bază din lumea biologiei. Toate acestea vor fi posibile în funcţie de
calitatea proceselor economice în care se angajează sistemele departe de
echilibru.”27
Toate sistemele vii, capabile de existenţă autonomă, sunt traversate
de fluxuri permanente de energie liberă şi constituie structuri disipative cu
grad înalt de ordonare spaţială şi cu o dinamică temporală specifică, structuri
care există numai în condiţii îndepărtate de echilibru.
Subliniem faptul că stările de echilibru ale materiei vii reprezintă un
echilibru local şi momentan, stabil prin constrângeri spaţiale şi temporale
variabile. Ansamblul acestor condiţii defineşte, la scară macroscopică,
structura disipativă, iar la nivel microscopic, determină domeniul în care se
realizează starea de cvasi-echilibru.28

25
Hendrikson, J.B., Chimia organică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.
1052-1053
26
Bran, P., Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001, p. 43
27
Idem, p. 25
28
Idem
27
 Prin urmare, principiile proceselor ecologice sunt reprezentate de
unitatea viaţă-mediu, principiul parcimoniei, principiile termodinamicii,
reglarea activităţii vitale, adaptarea.
Acest principiu exprimă obligativitatea schimburilor dintre
sistemele vii şi mediul lor pentru menţinerea stării departe de echilibru.
În acelaşi timp, ca urmare a influenţei reciproce, atât sistemele vii, cât şi
mediul se transformă, iar particularităţile mediului se regăsesc în configuraţia
sistemelor vii.
Schimbul de substanţă între viaţă şi mediu este hotărâtor pentru
sistemele materiei vii. Viaţa o datorăm efectului emergent al unor sisteme
fizico-chimice cu un înalt grad de complexitate şi structurare, întrucât în
materia vie se găsesc aceleaşi elemente ca şi în materia nevie.
Totuşi, ce este viaţa? Natura şi definiţia vieţii au constituit subiectul
unor dezbateri foarte complicate. Cea mai reuşită definiţie o invocă procesul
de evoluţie.29
Soran şi Borcea (1985) trec în revistă păreri ale unor cercetători din
cele mai diverse domenii: biologie, chimie, fizică, filosofie etc. Din aceste
definiţii şi păreri se desprinde faptul că, pentru viaţă esenţial este
metabolismul (schimbul de substanţe intern şi cu exteriorul) şi conservarea
reacţiilor acestui metabolism pe baza păstrării şi transmiterii informaţiei
ereditare. Din desfăşurarea metabolismului decurge autoorganizarea şi
autoreglarea, care au drept corolar creşterea.
O altă opinie, considerăm relevantă, este aceea conform căreia
sistemele vii se caracterizează prin30:
 autoreproducere – fără de care informaţia ar fi pierdută după
fiecare generaţie;
 mutaţia – fără de care informaţia ar fi „neschimbătoare” şi viaţa nu
ar fi putut să se diversifice şi
 metabolismul – fără de care sistemul ar regresa la echilibru, unde
nici o schimbare nu ar fi posibilă.
Respectarea acestui principiu presupune disponibilităţi pentru intrări,
precum şi posibilitatea realizării „ieşirilor” de substanţă şi de energie.
Informaţia din sistem va determina intensitatea şi modul specific de
desfăşurare a acestor procese şi va
asigura, de asemenea, continuitatea lor.
Particularităţile substanţei, energiei şi informaţiei sunt cele care impun,
în continuare respectarea următoarelor principii.

Principiul parcimoniei
Acest principiu trebuie respectat pentru a asigura disponibilitatea
intrărilor de substanţă. La nivel planetar, cantitatea totală din fiecare element
chimic este constantă. Sistemele vii preiau continuu aceste elemente. Pentru
ca rezerva să nu se epuizeze, ea trebuie recompletată. Cu alte cuvinte,
sistemele vii nu pot stoca la nesfârşit substanţele provenite din intrări. La un
moment dat, ele vor constitui ieşiri. Continuitatea acestui flux este la fel de

29
Sagan, C., Creierul lui Broca, Bucureşti, Editura Politică, 1989, p. 267
30
Eigen, M., „La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX?” în volumul Ce este viaţa?
Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei (editate de M.P. Murphy, L. A. J.
O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999, p. 17
28
necesară ca şi continuitatea fluxului energetic, întrucât substanţa este de fapt
purtătorul energiei, „ambalajul” acesteia.
De exemplu, atomul de carbon preluat prin fotosinteză de plantele
verzi, poate avea următorul parcurs:
Se înglobează într-o moleculă organică din frunze. De aici este preluat
de o omidă defoliatoare, care apoi hrăneşte o pasăre insectivoră. În corpul
acesteia, proteina din omidă este folosită ca sursă de energie pentru zbor.
Pentru a îndeplini acest rol, ea va fi supusă oxidării biochimice în procesul de
respiraţie. Ca urmare, atomul de carbon va fi eliberat în atmosferă sub formă
de dioxid de carbon, devenind astfel disponibil pentru o nouă intrare.
Traseul poate fi mai lung sau mai scurt, pot exista perioade de
acumulare, atât în etapa organică (cochilii, cărbune, petrol etc.) sau
anorganică (calcar). Prin urmare, pentru a menţine continuitatea intrărilor de
substanţă, acelaşi element chimic va fi folosit de mai multe ori, fapt pentru
care natura este considerată parcimonioasă, zgârcită.

Principiile termodinamicii
Aceste principii devin caracteristice proceselor ecologice
având în vedere modul în care au loc transformările energiei. Astfel,
energia nu poate fi creată, ea se transformă după echivalenţe numerice
precise (legea conservării sau principiul I), iar aceste transformări sunt
însoţite de disiparea unei anumite cantităţi de energie sub formă de căldură
(legea entropiei sau principiul al II-lea). Menţinerea stării departe de echilibru
se realizează de către sistemele vii prin folosirea unei surse exterioare de
energie, independentă de funcţionarea lor. Din punct de vedere energetic
procesele din sistemele vii sunt ireversibile. Transferul de energie se
corelează cu transferul de substanţă.
„În marele laborator al vieţii, există două formaţii principale de
organisme – plantele şi animalele –, familii care se deosebesc prin folosirea
unor surse diferite de energie. Plantele obţin substanţele cu entropie joasă
din substanţe cu entropie mai ridicată (dioxid de carbon, apă şi elemente
minerale). Moleculele obţinute, ca toate moleculele organice, posedă o
energie mai înaltă din punct de vedere termodinamic, decât dioxidul de
carbon, apa şi elementele minerale din care au fost formate. Câştigul se
datorează procesului de fotosinteză. Aici, energia solară este asimilată şi
stocată în substanţă organică prin miracolul clorofilei. (...) În privinţa
animalelor, fenomenul transformării începe de unde l-au lăsat plantele.
Moleculele de hrană sunt oxidate în celula animală cu ajutorul oxigenului
emanat tot de plante, într-un mediu lichid, furnizând energia necesară pentru
căldură, mişcare, percepţia informaţiei, precum şi substanţe pentru
componentele materiale ale celulei.31” (fig. 3-5)

31
Bran, P., op. cit., 2001, p. 41
29
 Fig. 3-5 Circuitul materiei în lumea vie (după Bran, 2001)
Singurul factor care explică astfel câştigul în ecuaţia colaborării plante-
animale-plante este energia solară, introdusă de plante în produsele
„vegetale” prin procesul de fotosinteză. Acest câştig se va regăsi în
organismul animalelor.

Reglarea activităţii vitale

Acest principiu exprimă caracterul informaţional la un moment dat.
Realizarea autoreglării este esenţială pentru menţinerea sistemelor vii într-un
mediu permanent schimbător.
Sistemele vii îşi reglează activitatea, respectiv îşi menţin parametrii
între anumite limite prin conexiunile inverse (feed-back sau retroacţiune).
Populaţiile şi biocenozele sunt legate cu mediul printr-un număr mare de
intrări (input-uri) şi ieşiri (output-uri). Fiecărei intrări îi corespund mai multe
ieşiri. Biocenoza poate fi comparată cu un obiect care este străbătut de o
mulţime de intrări şi ieşiri de informaţie. Acestea lucrează pe baza feed-back-
urilor pozitive şi negative.
Cadrul nr. 3-1 Acţiunea de autoreglare prin feed-back
Reglarea aduce biocenoza în anumite limite determinate de cauze
interne sau externe. Astfel, se constată o sărăcire a mediului în regiunile
aride, cauzată de consumul crescând de substanţe minerale şi apă de către
plante; în aceste condiţii, biocenoza se menţine prin reglare, între anumite
limite.
Zgomotele acţionează asupra unei biocenoze situată de o parte şi de
alta a unei şosele; atunci când zgomotele sunt prea mari, o parte din
sistemele cibernetice de autoreglare sunt pierdute de către organisme
(aceste sisteme fiind capabile de lucru atunci când intensitatea zgomotului nu
este prea mare şi nu împiedică transmiterea informaţiei în sistem), acţionând
negativ asupra organismelor respective.
Retroacţiunea pozitivă conduce la creşterea volumului de substanţă,
energie şi informaţie în sistem şi astfel creşte şi intensitatea metabolismului
prin sporirea intrărilor. Volumul substanţei, energiei şi informaţiei este limitat
prin feed-back negativ (cadrul nr. 3-1).
Adaptarea
Realizarea unităţii dintre viaţă şi mediu, dar mai ales extinderea vieţii,
creşterea complexităţii formelor de viaţă au fost posibile prin adaptare.
Procesul, în esenţă, este informaţional. Pentru a valorifica noi forme de
energie şi substanţă – de exemplu, pentru a folosi oxigenul atmosferic şi nu
pe cel dizolvat în apă, sau pentru a valorifica lumina şi nu energia din
30
compuşii pe bază de sulf – fiziologia şi morfologia organismelor au trebuit să
se modifice. Schimbarea însă depinde de „centrul de comandă”, de
informaţia din materialul genetic.
Considerăm adaptarea un principiu ecologic având în vedere două
tendinţe în evoluţia sistemelor vii: extinderea spaţiului de viaţă şi creşterea
complexităţii, ordonării, respectiv a încărcăturii informaţionale.
Prin respectarea acestor principii, sistemele vii şi-au asigurat o
existenţă durabilă. Faptul că viaţa există de miliarde de ani este o dovadă
incontestabilă în acest sens. Activitatea omului a generat dezechilibre
plecând de la ignorarea unora dintre aceste principii. Faptul că vorbim despre
resurse, poluanţi, deşeuri, criză de energie sunt dovezi ale desconsiderării
unor condiţionări obiective, izvorâte din legile naturii.
Reproducerea integrală a modelului naturii este o modalitate
nerealistă în perspectiva identificării căilor de armonizare economie-ecologie.
Principiile proceselor ecologice constituie, în acest context, un ghid valoros,
care trebuie însă adaptat la realităţile social-economice.

3.3 Factorii ecologici – legi de acţiune

Componentele mediului influenţează organismele, imprimând o
anumită intensitate a proceselor fiziologice (creştere, dezvoltare) şi, corelat
cu aceasta, reprezentarea speciei în ecosistem. Astfel, mediul, prin
constituenţii săi, devine un factor, un factor ecologic.
Dat fiind faptul că asupra unui organism, la un moment dat, nu
acţionează un singur factor şi că aceştia, la rândul lor, se influenţează
reciproc, se impune o sistematizare şi o delimitare a sferelor de influenţă.
Există astfel mai multe criterii de clasificare:
a. în funcţie de condiţiile necesare pentru ca un organism să se
dezvolte într-un mediu oarecare, se diferenţiază 32:
 factori materiali – substanţele necesare unui organism („materia
primă”) pentru a fi prelucrate prin metabolism (de exemplu,
resurse de hrană);
 actori condiţionali – furnizează cadrul de preluare şi prelucrare a
substanţelor (umiditatea solului, temperatura aerului, densitatea
apei etc.);
 factori aleatori – situaţi în afara nevoilor imediate ale organismului
şi ale mediului său (în anumite situaţii, pot deveni factori
condiţionali)
b. ţinând seama de interacţiunile dintre diferiţi factori ecologici, Dajos
(1978) îi clasifică în:
 factori climatici – temperatură, lumină, pluviozitate etc.;
 factori neclimatici – edafici şi ai mediului acvatic;
 factori alimentari
 factori biotici – reprezentaţi de interacţiunile în şi dintre specii;
 factori antropici, determinaţi de activitatea omului.
Pentru a releva modul în care aceşti factori ecologici acţionează
asupra sistemelor supraindividuale (populaţii) vom prezenta, în cele ce
urmează, legile de acţiune în raport cu factorii mediului, abiotic şi biotic,

32
Duţu, M., Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p. 47
31
 Factorii abiotici
Sunt reprezentaţi de componentele nevii ale mediului –
lumină, umiditate, săruri minerale, temperatură, concentraţia
oxigenului în apă, concentraţia poluanţilor în apă, aer, sol etc.
Primele referiri la influenţa acestora asupra organismelor datează
chiar înainte de apariţia ecologiei ca ştiinţă. Ele sunt rezultatul cercetărilor
efectuate de chimistului german Justus von
Liebig (cadrul nr. 3-2) privind influenţa aprovizionării solului cu
elemente nutritive asupra productivităţii plantelor. În urma acestora, în 1862
este enunţată legea minimului.

Legea minimului
Productivitatea plantelor (populaţiilor) este condiţionată de substanţele
minerale (factorii ecologici) aflate în sol în cantitatea cea mai mică faţă de
necesităţile plantei (populaţiilor). Creşterea proporţiei acestui element duce la
creşterea producţiei, până când un alt element ajunge în situaţia de minimum
relativ.
Plecându-se de la această lege s-au formulat principiile fertilizării
raţionale, folosite şi astăzi, prin folosirea îngrăşămintelor minerale.
Deşi a fost formulată pentru a descrie o realitate caracteristică
funcţionării organismelor vegetale, sensul legii poate fi extrapolat (termenii
din paranteze) la toţi factorii ecologici.
Astfel, dezvoltarea unei populaţii – apreciată prin frecvenţă,
abundenţă, densitate etc. – va fi influenţată, în primul rând, de factorul
ecologic care se va situa cel mai departe faţă de nevoile speciei respective.
Cadrul nr. 3-2 Justus von Liebig
Liebig, Justus von (1803-1873) – chimist german. A descoperit
fenomenul de izomerie şi a formulat teoria radicalilor. A stabilit compoziţia
exactă a numeroşi compuşi organici pe baza dozării carbonului şi
hidrogenului. A elaborat principiile chimiei fermentative şi s-a preocupat de
chimia proceselor biologice, fiind unul din fondatorii agrochimiei şi biochimiei.
A descoperit faptul că plantele „se hrănesc” cu elemente minerale nu cu
substanţe organice (humus), punând astfel bazele fertilizării minerale şi
enunţând, legat de aceasta, legea minimului.
Realizarea unor modele pentru aprecierea reacţiilor posibile ale
sistemelor ecologice în raport cu eventuale modificări ale configuraţiei
factorilor ecologici a evidenţiat faptul că modelele bazate pe legea minimului
sunt potrivite, cu deosebire, pentru studierea factorilor care reprezintă
resurse (materiali), şi mai puţin pentru factorii condiţionali.
O altă extrapolare se poate face luând în considerare şi variaţia
pozitivă a factorului în raport cu nevoile plantei. De exemplu, creşterea
concentraţiei de elemente nutritive peste nevoile plantei, respectiv poziţia de
maximum relativ. Studiile ulterioare, materializate în enunţarea unor noi legi
referitoare la modul cum reacţionează organismele la modificarea intensităţii
sau concentraţiei factorilor ecologici, justifică această extrapolare.

32
 Astfel, în 1909, E.A. Mitscherlich corectează, pe baze experimentale,
ideea concretizării liniare a efectului factorilor minimi, elaborând legea acţiunii
factorilor de creştere.

Legea factorilor de creştere

Creşterea factorilor nutritivi nu se traduce prin sporuri proporţionale
ale recoltei, ci prin creşteri tot mai mici, până la maximum posibil în condiţiile
concrete.
Un pas important, în sensul generalizării, este făcut o dată cu
enunţarea, în 1911, de către Shelford a legii toleranţei, recunoscându-se
astfel modul de influenţă al fiecărui factor ecologic asupra speciilor.

Legea toleranţei
Fiecare specie prezintă limite de toleranţă în raport cu toţi factorii
ecologici, între acestea diferenţiindu-se domenii de favorabilitate, respectiv
carenţă, optim ecologic şi exces (fig. 3-6).
Domeniul „optim ecologic” corespunde intervalului în care o specie îşi
desfăşoară existenţa cu minimum de „cheltuieli”, materiale şi energetice 33.
De asemenea, este intervalul în care sunt asigurate condiţiile pentru
reproducerea speciei.
Limitele de toleranţă, precum şi domeniile de favorabilitate nu au valori
absolute în raport cu o specie dată. Ele sunt influenţate de factori interni
(stare de sănătate, vârstă, fenofază etc.) şi externi, respectiv intensitatea de
manifestare a celorlalţi factori ecologici şi modul în care aceştia se
încadrează în diferite domenii de toleranţă. De exemplu, în condiţiile unui
mediu poluat, speciile au o toleranţă mai mică faţă de variaţiile de
temperatură şi umiditate etc.
În termenii toleranţei ecologice, modificarea factorilor ecologici prin
poluare semnifică faptul că, de exemplu, concentraţia de dioxid de sulf este
situată în afara intervalului de optim ecologic (domeniul toxic), celelalte limite
se modifică, iar diferenţa dintre minimum şi maximum scade, prin apropierea
lor.

Fig. 3-6 Legea toleranţei

33
Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 120
33
 Amplitudinea toleranţei suportate de diferite specii reprezintă valenţa
ecologică (cadrul nr. 3-3), în funcţie de care acestea se pot grupa în specii
stenoice (cu valenţă ecologică mică, toleranţă scăzută, specializate) şi specii
eurioice (cu valenţă ecologică mare, toleranţă largă, nespecializate).
Cadrul nr. 3-3 Valenţa ecologică
În mările polare se găsesc bacterii iubitoare de frig; în cele tropicale
sunt adaptate condiţiilor de temperatură de 0-20°C. Valenţa ecologică a
golomăţului (Dactylis glomerata) este eurioică, acesta crescând atât la soare,
cât şi la umbră.
În Marea Ohotsk, la 22 m adâncime, apare pogonofora Siboglinium
caulleryi, iar în falia Kurile- Kamciatka ea există la adâncimea de 8 164 m.
Aducerea la suprafaţă a unor bacterii din zonele pelagice din groapa
Marianelor a condus la moartea lor. De aici concluzia că unele specii
„locuiesc” în biotopuri strict specifice, altele au un spectru larg de răspândire.
Astfel, presura aurie (Emberiza citrinella) este eurioică în arealul din centrul
Ungariei şi stenoică la limita nordică a Finlandei şi la cea sudică, în Balcani.
Suprapunerea valorilor optime de temperatură şi umiditate la
momentul fiziologic (optimul climatic), conduce la reproducerea speciei de
plante sau de animale. De exemplu, în banchizele de gheaţă antarctice,
sporii de bacterii supravieţuiesc la temperaturi de -80°C; aici, creşterea
temperaturii conduce la scăderea numărului de indivizi. Menţinere aceleiaşi
concentraţii de săruri în sol şi a umidităţii formează pentru speciile vegetale
optimul chimic.

Cadrul nr. 3-4

Variaţiile climatice (variaţia temperaturii, a umidităţii) pentru molid,
dezvoltat pe soluri podzolice, determină areale mai restrânse în Europa
Vestică, cauzate de umiditate, şi extinse în Europa de Nord. Ursus arctos
(ursul brun) are arealul de răspândire din Spania, până în Extremul Orient,
dar optimul său se află în Siberia de Nord-Est şi Alaska (exemplare foarte
mari). În schimb, în Pirinei, Apeninii Abruzzi (situate în apropierea
presingului) exemplarele sunt mici.
În culturile pure, introducerea unei specii produce abateri de la curba
unimodală; în acest caz, curba fiziologică de toleranţă depinde numai de
calităţile fiziologice ale speciei. Astfel, înmulţirea speciilor unor rozătoare în
Noua Zeelandă a fost cauzată de introducerea lor de europeni şi de lipsa
prădătorilor care ar fi putut contribui la scăderea numărului de indivizi. Efectul
a fost distrugerea unor culturi locale.
În 1959, Odum (cadrul nr. 3-5) propune un nou nivel de abstractizare,
dezvoltând concepţia factorilor limitativi, care integrează legea minimului şi
legea toleranţei.
Concepţia factorilor limitativi
Prezenţa şi succesul unui organism sau grup de organisme depinde
de un complex de condiţii. Orice condiţie care nu atinge sau depăşeşte
limitele de toleranţă devine o condiţie sau un factor limitativ.
De asemenea, Odum arată faptul că nu toţi factorii de mediu
au aceeaşi importanţă pentru supravieţuirea unei specii, cei mai
importanţi fiind cei care acţionează cel mai frecvent conform legii minimului,
respectiv sunt cel mai frecvent în poziţia de minimum sau maximum relativ.

34
Este subliniată importanţa concentrării eforturilor pentru studiul acestora.
Identificarea lor se poate face plecând de la factorii critici de adaptare.
Cadrul nr. 3-5 E.P. Odum
Odum, Eugen Pleasants (n. 1913) – ecolog american, ornitolog.
Cercetările sale teoretice în domeniul ştiinţific sunt orientate spre principiile
de bază, dar se preocupă şi de probleme de ecofiziologie. A adus contribuţii
importante în cunoaşterea ecologiei marine şi în studiul fiziologiei păsărilor.
Printre lucrările de referinţă se numără Fundamentals of Ecology (Bazele
ecologiei).
Concluzia care se desprinde din cunoaşterea legilor de acţiune a
factorilor ecologici arată faptul că reacţia organismelor la acţiunea factorilor
limitativi de mediu depinde, în mod direct, de situaţia ecologică concretă în
care se găsesc organismele respective.

Factorii biotici
Reprezintă relaţiile unei specii date cu celelalte specii din ecosistem.
Arareori se întâmplă ca influenţele exercitate să provină de la o singură
specie. În general, există o multitudine de relaţii ale unei specii cu altele
aflate pe niveluri trofice inferioare sau superioare.
Tabelul nr. 3-1,
Situaţii posibile în analiza relaţiilor binare dintre populaţii, plecând de la
efectele reciproce exercitate de acestea
0 + -
0,0 0,+ 0,-
0
Neutralism Comensalism Amensalism
+,+ +,-
+ +,0
Mutualism Parazitism/Prădătorism
-,-
- -,0 -,+
Concurenţă

Cu toate acestea, pentru uşurinţa studiului, s-a optat pentru metoda

relaţiilor binare, după metodologia elaborată de Haskell (1949) şi
perfecţionată de Odum (1959). Conform datelor din tabelul nr. 3-1, trei din
relaţiile propuse vor fi excluse, întrucât reprezintă repetiţii. Materializarea
celorlalte şi câteva exemple relevante sunt prezentate în cadrul nr. 3-6.
Cadrul nr. 3-6 Relaţii interspecifice
Neutralism (0,0). Se realizează între două specii care nu se
afectează reciproc. Aparent, există numeroase astfel de perechi. Cu toate
acestea, având în vedere interconectarea dintre elementele sistemelor
ecologice, absenţa influenţelor directe nu trebuie înţeleasă ca imposibilitate a
transmiterii efectelor. În acest sens, a devenit celebru exemplul prin care
Charles Darwin a demonstrat relaţia dintre trifoi şi populaţia de pisici. Astfel,
producţia de trifoi este mare atunci când sunt multe pisici, pentru că acestea
se hrănesc cu rozătoare care distrug cuiburile de bondari, polenizatori
importanţi ai plantelor de trifoi. Concurenţa (-,-) este o relaţie în urma căreia
ambele specii implicate sunt dezavantajate. Relaţia apare în cazul în care
cele două specii împart aceeaşi nişă ecologică, îndeplinesc funcţii similare în
ecosistem.
35
 Mutualism (+,+). Se manifestă atunci când două specii se ajută
reciproc, efectele relaţiei sunt reciproc pozitive, în aşa măsură încât relaţia
este obligatorie (în absenţa ei nici una din cele două specii nu
supravieţuieşte). Dintre cele mai cunoscute exemple cităm cooperarea dintre
alge şi ciuperci în cazul lichenilor, simbioza dintre bacteriile fixatoare de azot
şi plantele din familia Leguminosae.
Comensalism (0,+). Este un tip de interacţiune binară, asimetrică şi
pozitivă în care un singur partener este afectat în sens pozitiv atunci când
relaţia se manifestă şi negativ când relaţia lipseşte34. Prin urmare, relaţia este
obligatorie pentru organismul comensal, fiind indiferentă pentru organismul
gazdă.
Amensalismul (0,-) sau antibioza este relaţia în care unul din
organisme suportă o influenţă negativă, în timp cel al doilea este indiferent.
Situaţia se produce atunci când un organism atacat secretă substanţe nocive
pentru cel care l-a atacat, evitând astfel influenţa lui. Cel mai cunoscut
exemplu este cel al ciupercii Penicillium notatum, care secretă penicilina
pentru a distruge bacteria Staphylococus aureus.
Prădătorismul şi parazitismul (+,-) sunt relaţii directe între populaţii,
efectele individuale fiind opuse (pozitive, respectiv negative). Aceste relaţii
stau la baza materializării celei mai importante interacţiuni la nivelul
sistemelor ecologice – relaţiile trofice. Diferenţierea între cele două tipuri de
relaţii depinde de raportul dintre dimensiunile organismelor implicate –
prădătorul are dimensiuni mai mari sau cel puţin comparabile cu organismul
pradă, în timp ce parazitul este cu mult mai mic decât organismul gazdă; de
modul în care ele vin în contact – prădarea este un eveniment momentan,
petrecut într-un interval scurt de timp, în timp ce paraziţii sunt tot timpul în
contact cu organismele gazdă care reprezintă, practic, habitatul lor; dar, şi de
efectul resimţit de organismul care suportă o influenţă negativă – organismul
pradă moare, în timp ce organismul gazdă suportă populaţii numeroase de
paraziţi fără a-i fi afectată supravieţuirea.

*
* *

Factorii ecologici nu acţionează singular. Influenţa lor nu este

rezultatul însumării rezultatelor parţiale. Între aceşti factori este posibilă
interacţiunea, conducând fie la apariţia unui factor nou, fie la modificarea
efectelor pe care le determină în sistemele ecologice, la modificarea reacţiei
acestora.
Evidenţierea acţiunii factorilor ecologici în complex se poate realiza
prin folosirea unor modele. Modelul ecologic se compune din patru categorii
de elemente35:
 proprietăţi materializate în componente caracterizate prin variabile de
stare (parametri). De exemplu, variabilele de stare ale unei populaţii

34
Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 94
35
Odum, E.P., Ecology and Our Endangered Life-Support Systems, Massachusetts, Sinauer
Associates Inc. Publishers Sunderland, 1997, p. 68
36
 sunt: structura pe clase de vârstă, efectivul, structura pe sexe,
greutatea medie a indivizilor, suprafaţa explorată etc.;
 forţe, reprezentate de modificările externe. Aşa este de exemplu,
creşterea temperaturii, creşterea concentraţiei de dioxid de sulf sau de
hidrogen sulfurat (substanţe poluante);
 direcţiile fluxurilor, care arată modul în care proprietăţile sunt legate
sub acţiunea forţelor şi
 interacţiuni sau funcţii de legătură, prin care forţele şi proprietăţile se
întâlnesc pentru a controla fluxurile.

Fig. 3-6 Elementele unui model ecologic (după Odum, 1997)

Modelul din fig. 3-6 este explicat astfel: două proprietăţi (P1 şi P2)
interacţionează (I) pentru a produce sau influenţa o a treia proprietate (P3)
când sistemul este acţionat de forţa E. Modificarea proprietăţii P3 va deveni o
nouă forţă (L) care va acţiona asupra proprietăţii P1 prin conexiune inversă.
De exemplu, la scăderea duratei zilei lumină (E), populaţia de stejar (P1) va
reacţiona prin îngălbenirea şi apoi căderea frunzişului, astfel că populaţiile de
insecte defoliatoare (P2) vor începe perioada repausului de iarnă. Ca urmare
a interacţiunii (I) dintre aceste populaţii, populaţiile de păsări insectivore (P3)
vor reacţiona prin declanşarea „aprovizionării” de iarnă, eventual, prin
creşterea numărului de larve capturate de pe trunchiurile de stejar.
Modificarea reacţiei sistemului poate rezulta din amplificarea sau
diminuarea efectelor, ca urmare a interacţiunii dintre factori. Astfel,
substanţele poluante din aer pot să participe la reacţii chimice (interacţiuni)
prin care se formează noi substanţe (de exemplu, formarea
peroxiacetilnitratului sub influenţa radiaţiilor ultraviolete din oxizi de azot şi
ozon) sau prezenţa unui poluant sporeşte toxicitatea celorlalţi (pulberile din
aer sporesc efectele negative ale dioxidului de sulf asupra căilor respiratorii).
Amplificarea efectelor ca urmare a interacţiunii dintre factorii ecologici poartă
denumirea de sinergism.
Interacţiunea factorilor poate duce însă şi la diminuarea
puterii lor de influenţă ca urmare a efectelor de antagonism. De
exemplu, în nutriţia minerală a plantelor efecte de antagonism se manifestă
între potasiu şi calciu; între potasiu şi magneziu; între magneziu şi calciu
etc36.1

36
Barloy, J., Cours de phytotechnie generale, Cours de Conservatoire National des Arts et
Metiers, Centre Regional associe de Rennes, Ecole Nationale Superieure Agronomiques de
Rennes, 1991, p. 56
37
 Acţiunea factorilor ecologici este influenţată şi de legea universală a
compensaţiei, care decurge din existenţa mecanismelor de autoreglare 37. De
exemplu, în cazul secetei pedosferice (la nivelul solului), plantele vor utiliza
cu mai mare eficienţă apa sub formă de vapori din atmosferă. Cu toate
acestea substituirea nu poate fi totală. Ea se va realiza numai între anumite
limite, conform legii toleranţei. Substituirea factorilor poate conduce însă la
întrunirea de condiţii similare în medii a priori diferite, creându-se astfel
biotopuri echivalente. Substituirea factorilor şi echivalenţa biotopurilor se
pune cel mai bine în evidenţă prin analizele realizate la scară globală. Astfel,
ea este demonstrată de reproducerea zonalităţii latitudinale prin etajarea
altitudinală.
Studierea întregului fenomen ecologic devine, astfel, o necesitate
impusă de diversitatea situaţiilor în care se află sistemele vii, de multitudinea
de factori care le condiţionează metabolismul, dezvoltarea şi chiar existenţa.

Întrebări de autoevaluare
1. Explicaţi diferenţierea tipurilor de mediu în funcţie de acţiunea factorilor
ecologici, componente ale acestora.
2. Explicaţi semnificaţia termenilor: oikumene, sit, antroposferă, noosferă,
tehnosferă, particularizând pe localizări specifice.
3. Aduceţi argumente pentru a evidenţia legătura pe care o determină
schimburile de substanţă între viaţă şi mediu.
4. Cum se realizează reglarea activităţii la nivelul sistemelor ecologice
supraindividuale?
5. Exemplificaţi acţiunea legii toleranţei în ecosistemele pe care le
cunoaşteţi, în raport cu o populaţie.
6. Cum pot fi identificaţi factorii limitativi? Recunoaşteţi aceşti factori în
ecosistemele cunoscute.
7. Alcătuiţi modele prin care să evidenţiaţi relaţiile de interacţiune dintre
componentele unor ecosisteme.

37
Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare,
2002, p. 53
38
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ECONOMIA BIOSFEREI

Cuvinte cheie: biosferă; biom; ecosferă; concentrare/

dispersare selectivă; caracter anti-entropic; amplificare biologică; entropie
joasă; evapotranspiraţie; ciclu biogeochimic; comunicare.

Rezumat
Evidenţierea biosferei ca sistem planetar, caracterizat de unitatea
componentelor sale, rezultată din schimburile reciproce de substanţă,
energie şi informaţie dintre acestea. Recunoaşterea societăţii ca parte
integrantă a biosferei, dependentă de resursele şi serviciile acesteia.
Delimitarea biosferei sub aspect spaţial, fizic şi chimic prin relevarea
particularităţilor biotopurilor extreme. Stabilirea reperelor structurale ale
biosferei sub raport spaţial şi funcţional-trofic. Înţelegerea „Economiei
biosferei” prin evidenţierea proceselor şi mecanismelor care contribuie la
transformarea substanţei, energiei, informaţiei. Cunoaşterea proceselor
ciclice şi liniare prin prisma echilibrelor şi dezechilibrelor posibile, ca rezultat
al activităţii omului.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1 Conţinutul biosferei ca sistem ecologic

Nivelul integrator al vieţii la scară planetară este reprezentat de
sistemul ecologic numit biosfera. În accepţiunea lui Odum (1971), biosfera
formează sistemul biologic planetar cel mai cuprinzător. Ea realizează, în cel
mai înalt grad, idealul existenţei unui sistem atotcuprinzător care rezolvă
autoîntreţinerea pe baza resurselor interne, cu excepţia energiei, de
provenienţă extraterestră, energia solară.
În anul 1875, Eduard Suess (1831-1914) introduce în ştiinţă termenul
de biosferă (de la gr. bios – viaţă şi spharain – sferă) în cadrul unui studiu
dedicat Munţilor Alpi. Alţi ecologi consideră că acest termen a fost introdus
de J.B. Lamarck (1744-1820). Spre deosebire de Lamarck, Suess a
considerat biosfera un înveliş caracteristic Pământului, alături de celelalte trei
învelişuri: litosfera, hidrosfera şi atmosfera.
După Kamshilov (1979), biosfera constituie sistemul care „include
totalitatea organismelor şi rămăşiţelor lor, precum şi acele părţi de atmosferă,
hidrosferă şi litosferă populate de organisme şi transformate de activitatea
lor.”
Biosfera este sistemul viu global care include în sine toate
vieţuitoarele Pământului; ea constituie stratul sau învelişul viu al planetei,
cuprinzând în sine, ca subsistem, şi societatea umană.
Sub raport ecologic, biosfera se înfăţişează ca un gradient al tuturor
ecosistemelor, de la gropile abisale, până la cele mai înalte culmi montane,
39
de la ecuator, la poli.
Ecosfera reprezintă sistemul global care cuprinde totalitatea
ecosistemelor, respectiv ansamblul comunităţilor biotice şi cel al condiţiilor de
viaţă a acestora, reprezentate de componente, mai mult sau mai puţin
transformate, ale celorlalte învelişuri.
Rezultă faptul că, paralel cu termenul de biosferă, se foloseşte
termenul ecosferă (de la gr. oikos – casă, rădăcina cuvântului ecologie).
Acest concept a fost introdus în ştiinţă de Cole la Mont (1958). În S.U.A.,
Commoner (1971), iar în România, Botnariuc (1976) consideră că termenul
ecosferă este mult mai potrivit decât cel de biosferă deoarece cuprinde în
structura şi semnificaţia sa, prin prefixul „eco”, relevarea unităţii dintre
totalitatea comunităţilor vii (biocenozelor) şi substratul abiotic al acestora.
Geochimic. O astfel de precizare pune în discuţie sinonimia celor doi
termeni aproximativ echivalenţi. În sens restrâns, biosfera ar trebui
înţeleasă ca totalitatea vieţuitoarelor terestre şi a comunităţilor vii
(biocenozelor) pe care fiinţele le formează. Ecosfera ar însemna, în sens
strict, ceva mai mult decât biosfera, ea incluzând şi ambianţa sau mediul de
trai al vieţuitoarelor.
Biologii folosesc ambii termeni, atribuindu-le aceeaşi semnificaţie. Noi
suntem de părere să fie păstraţi ambii termeni, aceştia conducând atât la
îmbogăţirea vocabularului ştiinţific, cât şi la circumscrierea a două realităţi ale
naturii puţin diferite.
Monografie cea mai documentată a biosferei a fost realizată de
Vernadski (1863-1945). Ulterior s-au adăugat cercetările de ecologie globală
ale lui Hutchinson (1944-1970) şi Budyco (1977), precum şi consideraţiile
raportuale om-biosferă ale lui Kovda (1971).
În sens larg, geochimic, biosfera este un sistem planetar eterogen,
care cuprinde lumea vie şi biotopurile sale, cât şi părţile scoarţei care sunt
influenţate de materia vie.
Studiile făcute asupra sistemului global al vieţii conduc la constatarea
că biosfera poate fi analizată din punct de vedere:
a) structural şi al dinamicii vieţii cu cel mai înalt grad de complexitate
şi autosusţinere în seria ierarhică a sistemelor vii (Botnariuc, 1976; Soran,
1979; Soran şi colab., 1981);
b) ca rezultat al evoluţiei raporturilor strânse şi îndelungate dintre
biocenoze (comunităţile vii) şi mediul abiotic al acestora şi prin relaţiile cu
ambianţa sa, ca rezultat al interconexiunii biosferei cu celelalte învelişuri ale
planetei (litosferă, hidrosferă şi atmosferă);
c) în calitate de sistem viu superior ierarhic societăţii, ea precedând
societatea şi fiind o premisă a dezvoltării acesteia şi înglobând-o ca un
subsistem al ei (Mehedinţi, 1931; Kamshilov; 1973, Soran, 1977, 1981);
d) ca mediu de trai sau ambianţă a vieţii în trecut, prezent şi viitor, sub
raport fizico-geografic global.
Mediul general al vieţii la nivel planetar a rezultat din interferenţa
litosferei, hidrosferei, atmosferei. Biosfera funcţionează ca un înveliş al
suprafeţei planetare, care reuneşte subsistemele anorganice într-un tot cu
lumea vie. Acest lucru este posibil datorită capacităţii vieţuitoarelor de a
transforma mediul.

40
 4.2 Biosfera – componentă a mediului
Între viaţă şi mediul natural, interdependenţa, caracteristica geologiei
istorice a Terrei se menţine şi astăzi. La schimbările mediului vieţuitoarele
„se supun” prin adaptare. Mediul a fost cel care a diferenţiat şi creat viaţa. E.
Haeckel a conceput ecologia ca o ştiinţă care fundamentează tocmai relaţiile
care se stabilesc în cadrul biosferei, învelişul vieţii.
Definită mult timp ca înveliş geografic care cuprinde totalitatea
vieţuitoarelor, în concepţia actuală, biosfera este constituită nu numai din
substanţă organică, dar şi din materia anorganică de provenienţă fie cosmică
(energia solară), fie terestră (roci, apă, aer), reprezentând forma cea mai
cuprinzătoare de interdependenţă dintre natura vie şi natura anorganică din
care rezultă unitatea ei indestructibilă şi permanentă.
„Biosfera este stratul exterior al Globului unde a luat naştere viaţa şi
unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care
populează straturile inferioare ale atmosferei, hidrosfera şi litosfera emersă.
Ea rezultă din interacţiunea substanţelor biotice şi a substanţelor abiotice ale
Pământului. Graţie acţiunii plantelor, biosfera pune în rezervă şi redistribuie
energia provenită din spaţiul cosmic.38”
Acest înveliş, fie că îl numim biosferă, înveliş geografic sau
biogenosferă (conţinutul lor este identic) constituie un complex ecologic
planetar sau un sistem ecologic unitar al Terrei – pe scurt – ecosistem
planetar (unii autori au denumit ecosistemul planetar microcosmos, alţii
biosistem sau holocenoză, biogeocenoză, iar geografii îl numesc geosistem).
În biosferă se realizează schimbul reciproc de substanţă şi energie
între elementele care o compun, născându-se schimbări şi la nivelul acestor
elemente prin transferul substanţei şi energiei de la unul la altul. Până la
apariţia vieţii, se poate vorbi doar de conexiunea aer-apă-scoarţă. Viaţa s-a
adăugat mai târziu, biosfera încheind structurarea învelişurilor geografice.
Viaţa furnizează o seamă de resurse de însemnătate capitală pentru
însăşi vieţuitoarele care le produc şi, desigur, pentru om. Caracteristica
principală a acestor resurse constă în faptul că ele se refac continuu. Nu intră
în acest grup rocile biogene (petrol, cărbune, gaze) care provin din
organisme, dar care aparţin „regnului mineral”.
Pe uscat, grosimea spaţiului vital nu este mai mare de 20-25 km. În
ocean, el coboară până la 4 000-5 000 m adâncime. Din litosferă, biosfera
cuprinde partea ei superioară, până la 5 km.
Extinderea spaţială a vieţii se bazează pe energia depozitată în
moleculele organice ale vieţuitoarelor. Popularea planetei este condiţionată
de intensitatea iradierii solare, până unde această iradiere nu mai permite
existenţa vieţii.
În aer, frontiera superioară a biosferei este situată la circa 3 00 0-4
000 m, unde insectele zbură toare nu mai sunt reprezenta te. La înă lţimi mai
mari sunt transporta ţi numa i sporii polenici sau de ciuperci, care pot ajunge
sub formă de ploi de polen.
Limita inferioară teoretică a biosferei poate fi considerată până acolo
unde pătrund capilarele acvifere. Astfel, în formaţiunile carstice, fauna
cavernicolă este reprezentată pe biotopuri speciale, de tranziţie între

38
Definiţia biosferei concepută de UNESCO
41
domeniul subteran şi sol. În structurile petroliere, până la peste 4 000 m
adâncime, se găsesc bacterii anaerobe.
În condiţii extreme (de exemplu, temperaturi ridicate), existenţa vieţii a
condus la formarea de biotopuri speciale. Astfel, dacă la temperaturi de 20-
40°C mai sunt prezente biocenoze cu variate specii animale, numărul
speciilor şi al indivizilor se reduce la temperaturi de 80-90°C; la astfel de
temperaturi dispar algele, rămânând numai bacteriile. De exemplu, în statul
Wyoming (S.U.A.), în parcul Yellowstone, în apele cu temperaturi mai mari
de 90°C din gheizerul Uriaşul Alb, se găsesc comunităţi biotice formate din
bacterii termofile.
Procesul de fotosinteză, la circa 1 m sub banchiza de gheaţă în
strâmtoarea McMurda (Antarctica), ajunge la saturaţie. La adâncimi de 200-
290 m, în calota glaciară din părţile centrale ale Antarcticii supravieţuiesc
bacterii, ciuperci, microfauna fiind bogată în specii chiar la temperaturi de -
57°C.
În Dry Valley (Valea Uscată) din deşertul pietros Ross (Antarctica)
viaţa este posibilă numai sub gheaţă, fiind prezentă prin alge şi protozoare.
Pe grohotişurile din aceeaşi va le sunt prezente algele albastre, iar în fisurile
stâncilor îşi fac apariţia lichenii39.
Concentraţiile ridicate ale unor compuşi cu sulf, a dioxidului de carbon,
carbonatului de sodiu condiţionează formarea aşa-ziselor biotopuri extreme.
Compuşii sulfului au o largă răspândire. Ajungând la concentraţii
ridicate, care induc caracterul extrem în numeroase biotopuri. În condiţii
naturale cel mai întâlnit este hidrogenul sulfurat, iar contaminarea antropică a
extins prezenţa dioxidului de sulf, provenit natural mai ales din erupţiile
vulcanice.
Biotopuri caracterizate de concentraţii ridicate ale hidrogenului sulfurat
sunt prezente în zone de mare adâncime, favorabile proceselor de reducere
şi de descompunere anaerobă, de pe fundul mărilor şi în apele interioare
unde circulaţia verticală a apei este redusă, lipsind curenţii verticali. Astfel,
acumulări mari există în Golful Bremenhaven din Marea Nordului şi Napoli
din Marea Mediterană, în unele chott-uri din Africa, în zona deşertică
Sahariană şi sub 150 m în Marea Neagră. Biotopuri similare au fost depistate
şi în fosele abisale din vecinătatea insulei Vancouver (Canada), insulele
Galapagos etc.
În sectorul Kamceatka – insulele Nipone, s-a observat faptul că
animalele şi-au dezvoltat o anumită rezistenţă la erupţiile de dioxid de sulf;
covorul vegetal este sărac în specii şi indivizi, iar solurile sunt sărate şi acide.
În unele lacuri din Canada şi S.U.A., pH-ul apei prezintă o reacţie
puternic acidă, ca urmare a poluării. Astfel, poluarea cu oxizi de sulf a pădurii
influenţează procesul biotic. Moartea pădurii cauzată de ploi acide este
rezultatul schimbării întregului sistem de factori fizico-chimici din mediu.
Variaţiile climatice, cu perioade îndelungate de secetă, suprapunându-
se acestei poluări, înregistrate în Europa Centrală, au favorizat apariţia unei
flore specifice în etajul foioaselor, în special al fagului. Ionii de aluminiu din
sol sunt mobilizaţi de ploile acide, afectând rădăcina plantei.
Încărcarea apelor cu hidrocarburi în exces din unele zone ale Terrei

39
Vincent, W.F., Production Strategies in Antarctica Islands Waters, Phytoplankton Eco-
Phisyology in a Permanently Ice-covered Lake, Ecology, 62, 1981, p. 1215-1224
42
(lacurile bituminoase, băltoacele de petrol din zona de extracţie a
platformelor din Golful Campeche – Mexic; în Marea Moartă etc.) duc la
înregistrarea unor aspecte anormale, acest mediu fiind populat în special de
alge şi bacterii.
În zonele cu vulcani submarini activi, cenuşa vulcanică influenţează
mediul de viaţă al nevertebratelor. Erupţiile la suprafaţa terestră, împrăştierea
fumarolelor contaminează flora şi fauna, având repercusiuni care duc la
dezechilibre.
Efecte negative sunt înregistrate şi în zonele cu concentraţii mari de
carbonat de sodiu. În Lacul Van, din platoul răsăritean al Podişului Anatoliei
(Turcia), concentraţia de carbonat de sodiu atinge 3.5 g/l, determinând o floră
şi o faună foarte sărace, în timp ce în lacul Nakuru (Kenia), cu un pH de 10.5
biomasa este reprezentată prin algele albastre (Spirulina platensis) care
ajung la 150-200 g/l; această biomasă este consumată de flamingi
(Phoenicopterus minor), care aveau, în 1973, un efectiv de 1.50 x 106
indivizi, corespunzând unei biomase de 61 g/m3.
Analiza biotopurilor extreme confirmă existenţa vieţii în condiţii aparent
nefavorabile, extinzând limitele spaţiale, fizice şi chimice ale biosferei la
nivelul întregului geosistem.

4.3 Structura biosferei

Diversitatea generată de dinamica generală a Globului,
varietatea climatelor şi, nu în ultimul rând, activitatea umană
determină diferenţieri considerabile la nivelul biosferei. Repartizarea
teritorială a componentelor cu un anumit grad de omogenitate defineşte
structura spaţială, în timp ce modificările care caracterizează dinamica se
constituie în structura funcţională a acesteia.

Structura spaţială
Rezultă din repartiţia diferenţiată a resurselor climatice şi, corelat cu
aceasta, a celor edafice (de sol), fiind mai bine reprezentată în raport cu
ecosistemele terestre. Astfel, la nivelul fiecărui continent biocenozele
similare, identificate pe baza principalelor formaţiuni vegetale, formează un
biom. Pe continente diferite apar, de asemenea, biomuri similare, acestea
constituind tipurile de biomuri. Cele mai importante tipuri de biomuri, în
succesiunea lor de la ecuator la poli sunt cele prezentate în continuare.
Pădurile ecuatoriale veşnic verzi
Se situează de-a lungul ecuatorului, până la paralela de 10°, într-un
climat cald, uniform, cu un volum anual de precipitaţii care depăşeşte 1 500
mm, repartizat uniform de-a lungul întregului an. Datorită ploilor zilnice,
umezeala relativă a aerului este foarte ridicată.
Savanele
Varietatea speciilor este foarte mare, cu o etajare multiplă a vegetaţiei
arborescente, însoţite de liane, epifite. Pădurile tropicale de câmpie, cu trei
niveluri de etajare, sunt cele mai productive ecosisteme ale Terrei. Arborii
uriaşi (Dracntomelon, Dipterocarpus, Piptadeniastrum) ating înălţimi de 30-40
m. Pe nivelul inferior sunt caracteristice speciile de palmieri, bananieri,
bambuşi, iar la nivelul solului, ferigile.

43
 Materia organică moartă se mineralizează foarte rapid, formarea
humusului şi acumularea fiind nesemnificative, astfel că aceste păduri au o
capacitate de regenerare foarte redusă. Prin urmare, în zonele defrişate apar
formaţiuni secundare, mai sărace în specii şi cu productivitate mai mică.
Cele mai importante păduri de acest fel sunt situate în Africa (bazinul
râului Congo, munţii vulcanici mari); America (bazinul Amazonului); Asia
(India, versanţii munţilor Himalaya) şi Oceania.
Se dezvoltă în regiunile cu climat subecuatorial, în care anotimpul
secetos durează mai mult decât cel ploios. Speciile vegetale dominante sunt
gramineele înalte (1.5-3.0 m), însoţite, pe alocuri, de arbori pitici, având
coroane rare şi tabulare (Mimosaceae, Acacia, palmieri). În sezonul uscat,
sunt frecvente incendiile, la care plantele s-au adaptat în aşa măsură încât
unul din factorii de mediu esenţiali pentru menţinerea savanei este chiar
focul.
Savanele dependente de condiţiile climatice s-au format, cu
precădere, în Africa – de exemplu, partea nedeşertificată din Sahel. De
asemenea, savanele tipice se găsesc în Africa de Est, având caracteristice,
ca specii vegetale, arborele maimuţelor (Adausonia digitata), arborele de
salam (Kigelia africana). Savana africană este arealul în care sunt răspândite
marile erbivore (girafe, antilope, bivoli, elefanţi, zebre etc.) şi animale de
pradă (lei, gheparzi, leoparzi). Suprafeţe cu savane întinse se găsesc şi în
America de Sud, India, Antile, unde sunt frecvenţi palmierii. Savana
australiană este ţara cangurului şi principala zonă de păşunat a crescătorilor
de oi.
O mare parte din savanele din America de Sud şi Asia de Sud s-au
format datorită condiţiilor de sol nefavorabile (de exemplu, regim aerohidric
deficitar). Există şi savane secundare, a căror formare este legată de
activitatea umană, fiind generate de incendierea sau defrişarea pădurilor
tropicale sau musonice.
Stepele
Caracterizează zona de climă temperată uscată (cu mai puţin de 500
mm precipitaţii anual). În funcţie de continentul pe care se situează, poartă
diferite denumiri, astfel: Eurasia – stepă; America de Nord – preerie; America
de Sud – pampas.
Pe cernoziomurile fertile se formează biocenoze bogate în specii
erbacee cu creştere înaltă. În Eurasia sunt reprezentative specii din genurile
Festuca, Stipa, Astragalus, Allium, Adonis, Ranunculus etc. În regiunile mai
uscate (cu precipitaţii de 300-400 mm/an) se formează stepe cu vegetaţie
erbacee joasă, pe soluri castanii.
Din cele mai vechi timpuri au reprezentat principalele zone de
păşunat, iar astăzi se constituie în cele mai importante zone cerealiere
Pădurile temperate
Sunt prezente în fâşia de climă temperată moderată (vară caldă şi
umedă, iarnă nu foarte rece şi umedă) fiind alcătuite din specii de arbori şi
arbuşti cu frunze căzătoare. Se găsesc cu precădere în emisfera nordică, în
Europa, Asia de Est şi America de Nord, relativ aproape de mări sau oceane,
pe soluri brune de pădure, neutre sau slab acide.
Sunt structurate pe patru niveluri de coronament, luminozitatea
determinând particularităţile covorului erbaceu de la suprafaţa solului.

44
Caracteristice sunt perioada lungă de vegetaţie şi procese vitale mult
încetinite în cursul iernii.
Compoziţia speciilor relevă dominanţa unui număr redus de specii
(chiar una singură) în rândul arborilor. Pe coasta estică a Americii de Nord şi
în Asia de Est pădurile temperate au o varietate mai mare de specii decât
cele europene, unde glaciaţiunile au diminuat numărul speciilor lemnoase.
Cele mai importante tipuri sunt pădurile de stejar, fag şi de luncă,
repartizate şi ele în funcţie de condiţiile climatice, respectiv reţeaua
hidrografică.
Pădurile taiga.
Se situează în zona climatului temperat rece din Eurasia şi America
de Nord. Speciile de arbori cu frunze persistente sunt adesea în amestec cu
mesteacănul. În general, predomină o singură specie de arbori, diversitatea
fiind redusă.
Taigaua europeană este formată din molid (Picea abies) şi pin
(Pinus sylvestris); în Asia sunt prezente Picea obovata şi Abies
sibirica (bradul siberian), precum şi specii de zadă (Larix sibirica). În
America, zona forestieră se întinde, în primul rând, în Canada unde
speciile caracteristice sunt molidul alb şi negru (Picea glauca, P. mariana),
alături de Abies balsamea.
Tundrele
Se găsesc la limita cercului polar din emisfera nordică, în Europa, Asia
şi America de Nord. Numărul speciilor este redus, fiind caracteristic
următoarele: arbuşti pitici, muşchi, licheni şi alte plante erbacee. Sunt
frecvente turbăriile. Perioada de vegetaţie este scurtă, întrucât numai în
câteva luni temperatura depăşeşte 0°C. În adâncime solul este permanent
îngheţat (permafrost).
Deşerturi
Caracterizează regiunile unde se manifestă un permanent deficit de
apă. În funcţie de cauzele care determină absenţa precipitaţiilor se
deosebesc:
 deşerturi tropicale, care s-au dezvoltat în două benzi simetrice de-
a lungul tropicelor, între paralele de 20 şi 30°. Cele mai mari sunt
cele din Africa (în nord – Sahara, în sud – Kalahari), dar se găsesc
şi în Australia de Vest şi Centrală, America de Nord;
 deşerturi continentale, care se formează în interiorul continentelor
din zona temperată. Astfel sunt deşerturile Gobi şi Takla-Makan
din Asia.
În regiunile deşertice precipitaţiile sunt reduse ca ntita tiv (<100
mm/an) şi repartizate foarte neuniform în cursul anului, astfel că vegetaţia nu
formează în covor continuu. Este caracteristică eroziunea eoliană (deflaţia).
Cu excepţia oazelor, sunt practic nelocuite.
În funcţie de particularităţile suprafeţei, sunt diferenţiate în deşerturi de
stânci, pietriş, nisip sau argile. Cele mai cunoscute sunt cele de nisip,
reprezentative în Sahara (Igidi, El Erg), deşi ele nu constituie decât 10% din
suprafaţa acesteia.
Biocenozele sunt sărace în specii, care s-au adaptat la condiţiile de
uscăciune prin diverse modificări morfologice (înrădăcinare adâncă,

45
transformarea frunzelor în spini) şi fiziologice (acumularea apei în tulpini şi
frunze suculente).
Mările şi oceanele
Reprezintă o parte însemnată a biosferei. Este posibil ca şi în aceste
spaţii să recunoaştem regiuni vaste, cu toate că aici continuitatea este mai
evidentă decât pe uscat.
Sunt ecosisteme caracterizate de diversitate biologică variabilă, foarte
ridicată în regiunile coraligene, de mangrove (corespunzătoare climatului
cald) şi mai redusă în cele din zonele reci. Importanţa lor economică este
deosebită, dat fiind dependenţa alimentară a unei importante proporţii a
populaţiei de resursele piscicole.

Structura funcţională
Organizarea trofică
Sfera relaţiilor temporale care se stabilesc între componentele
biosferei cuprinde o mare varietate de interacţiuni. Prin importanţa pentru
fiecare specie, dar şi pentru menţinerea integrităţii sistemelor de pe niveluri
ierarhice superioare se remarcă relaţiile legate de prelucrarea hranei,
respectiv relaţiile trofice (gr. trophos – hrană).
Multitudinea de specii care populează uscatul şi mările poate fi
repartizată în patru entităţi care constituie tot atâtea compartimente
fundamentale ale sistemului biosferei: producătorii primari, consumatorii
primari, consumatorii secundari şi de rang superior, organisme care au
funcţia de descompunere.
Sunt producători primari plantele autotrofe, plantele verzi terestre,
algele şi fitoplanctonul din ape, care utilizează energia solară pentru
fotosinteză în care elaborează substanţele organice complexe, pornind de la
substanţe anorganice simple.
Să ne aducem aminte că funcţia fundamentală a fotosintezei constă în
producerea moleculelor de glucoză şi de oxigen, plecând de la dioxid de
carbon şi apă, astfel:
Energia necesară realizării acestei sinteze este furnizată de energia
solară captată de clorofilă şi alţi pigmenţi vegetali.
Sunt consideraţi consumatori primari animalele care se hrănesc pe
seama producătorilor primari.
Aceste erbivore produc şi ele materie organică prin creştere
şi dezvoltare, dar pentru aceasta ele depind, în totalitate, de materia
organică sintetizată de plantele cu care se hrănesc.
Sunt consumatori secundari organismele carnivore, respectiv toate
organismele care se hrănesc pe seama altor animale vii (producători
secundari).
Se diferenţiază în această categorie consumatorii secundari (cei care
se hrănesc cu erbivore), consumatorii terţiari (care se hrănesc cu cei
precedenţi) etc. În realitate, multe specii nu se încadrează uşor în această
clasificare pe nivele trofice şi pot aparţine mai multor compartimente –
consumatori primari şi secundari (specii omnivore), consumatori secundari şi
terţiari (specii de pradă sau paraziţii erbivorelor şi carnivorelor) etc.

46
 Sunt organisme cu rol de descompunere nevertebratele, ciupercile,
bacteriile care se hrănesc cu materia organică moartă – cadavre, excreţii,
excremente, resturi vegetale etc.
Elementele lipsite de viaţă din biosferă pot fi grupate în două
compartimente diferite: materie organică moartă şi elemente minerale (fig. 4-
1). Oxigenul şi dioxidul de carbon, care intervin în respiraţia tuturor fiinţelor
(cu excepţia microorganismelor anaerobe) şi în fotosinteza plantelor
autototrofe, sunt prezentate separat.
Diversele compartimente ale sistemului biosferei sunt legate prin
transferuri de substanţă şi energie. Pentru substanţă, trei procese
fundamentale rezumă funcţionarea:
 procesul de producere, sinteza materiei organice;
 procesul de consum, ingestia materiei organice şi
 procesul de descompunere sau de mineralizare, reciclarea materiei.
Compartimentele prezentate în fig. 4-1 grupează elementele (tipuri de
organisme, specii, indivizi) diferite şi dispersate, dar omoloage pe plan
funcţional. Acelaşi organism poate aparţine simultan sau în diferite perioade
ale existenţei sale mai multor compartimente. Astfel, vulpea este în acelaşi
timp consumator primar, când se hrăneşte cu fructe, consumator secundar
atunci când mănâncă şoareci de câmp şi consumator terţiar atunci când
vânează păsări insectivore. Multe insecte pot fi fitofage în timpul vieţii lor
larvare, apoi carnivore în forma finală a insectei mature.
Prin urmare, biosfera nu este în întregime un „super- organism” ale
cărui compartimente prezentate în schemă ar fi organele. Cu toate acestea,
nu este nici o masă lipsită de coordonare, de organisme independente.
Trebuie subliniat faptul că ecosistemele, care marchează în plan local
organizarea funcţională a biosferei, nu sunt independente unele de altele –
respectiv conceptul de ecosistem nu-l face inutil pe cel al biosferei. Diferitele
regiuni ale acesteia sunt de fapt unite: prin aerul şi prin apa care circulă în
interior pe scară largă; prin factorul uman, care îşi face peste tot simţite
efectele.

Fig. 4-1 Principalele compartimente funcţionale ale biosferei

47
 4.4 Ciclurile biogeochimice
Activitatea biochimică a sistemelor vii se manifestă, în linii mari, prin
realizarea, în raport cu mediul, a două funcţii esenţiale: concentrarea
(acumularea) şi dispersarea selectivă a elementelor.
Acumularea atomilor în organisme este, în general, independentă de
proporţia acestora în mediul extern, ca un rezultat al perfecţionării selective
ametabolismului de-a lungul evoluţiei. Carbonul, azotul, fosforul realizează
concentraţii mult mai mari în substanţa vie decât în mediul înconjurător.
Acumularea de către organisme a unor elemente este uneori
proporţională cu conţinutul lor în mediu, fenomenul având caracter de
adaptabilitate, bine fixat genetic, care conferă speciilor respective avantaje
competitive. Astfel, în unele medii organismele concentrează elemente rare:
algele brune – iod, brom, potasiu, până la 18-20% din cenuşă; lichenii –
cupru; lintiţa (Lemna trisluca) – mangan; plantele halofile (Salicornia
herbacea) acumulează până la 10.1% ioni de Na+, Cl-, SO42-; cele calcifile
(Saxigrafa aizoon) acumulează şi secretă ioni de Ca2+, iar animalele marine
inferioare realizează o compoziţie chimică generală similară cu cea a
mediului extern.
Acumularea biogeochimică realizată de organisme în diferite perioade
geologice a avut ca efect formarea depozitelor sedimentare, terestre sau
marine, a unor zăcăminte minerale. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale s-
au format din materia organică transformată, prin activitatea organismelor, în
hidrocarburi. Fosforitele s-au constituit din depunerile marine ale fito- şi
zooplanctonului în proterozoic şi cambrian. Guanoul provine din dejecţiile
unor populaţii de păsări, iar salpetrul prin acumularea unor resturi organice
atât pe continent, cât şi în bazine oceanice.
Efectul acumulării biogeochimice actuale devine evident în cazul unor
metale grele sau substanţe toxice, a căror concentrare de-a lungul lanţurilor
trofice poate deveni periculoasă pentru consumatorii de ordin superior,
inclusiv pentru om.
Dispersarea în mediu a elementelor este, în general, o funcţie
dependentă de organismele mobile; acestea vehiculează la distanţe variabile
de la locul absorbţiei atomii pe care îi pun în libertate în urma proceselor de
excreţie sau după moarte prin descompunerea substanţelor care le
alcătuiesc. Păsările migratoare transportă la mii de kilometri elementele
chimice40.
Prin activitatea metabolică sau descompunerea cadavrelor, biosfera
împrăştie în atmosferă şi hidrosferă cantităţi importante de gaze, estimându-
se că 95-97% din substanţa vie se transformă, după moarte, în gaze
(Vernadski, 1934). Oxigenul atmosferic este, aproape în exclusivitate,
rezultat din fotosinteză. Concentraţiile de azot, dioxid de carbon se menţin
constante ca urmare a activităţii biosferei; această activitate asigură nu
numai absorbţia elementelor respective, ci şi revenirea lor în atmosferă.
Sub aspect cantitativ, materia vie constituie biomasa estimată la 2 429
x 109 tone global, ceea ce reprezintă numai 0.001% din masa crustei

40
Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Bucureşti, Editura Facla, 1982, p. 30
48
terestre41.4 Biomasa este formată din fitomasă şi zoomasă. Cea mai mare
pondere o are fitomasa pe uscat (circa 99% din biomasa totală), iar în ocean,
ponderea acesteia este sub 50%. În sistemele vii, elementele chimice
participă
la realizarea structurilor, a reacţiilor chimice şi la ciclurile
biogeochimice, în mod diferit în funcţie de proprietăţile lor. Astfel, carbonul
are o viteză mai mare de circulaţie decât azotul, fosforul şi sulful, elemente
care participă la formarea acizilor nucleici, proteinelor.
Ciclul biogeochimic al unui element reprezintă etapele de
transformare, fizică şi chimică, şi de transfer dintr-un înveliş geografic în altul
prin intermediul organismelor vii.
În organisme, au fost identificate circa 50 de elemente chimice,
diferenţiate prin participarea lor relativă la formarea substanţelor organice.
Categoria cea mai importantă o reprezintă macroelementele, care contribuie
cu peste 99%, fapt pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de
elemente biogene, fiind reprezentate de: carbon, hidrogen, oxigen, azot,
fosfor, sulf. Acestora li se adaugă microelementele (Na, Ca, Fe, Al, Mg etc.)
şi ultramicroelementele (As, Mo, Se etc.) importante mai ales sub raport
calitativ, funcţional.
Fiecare dintre elementele chimice se înglobează într-un ciclu
biogeochimic specific, dar în continuare ne vom referi la circulaţia celor din
prima categorie.

Ciclul carbonului
Circulaţia carbonului este strâns legată de activitatea energetică a
biosferei, reducerea lui chimică la compuşii organici constituind modul
principal de înmagazinare şi transfer ale energiei de către sistemele vii.
Ciclul biogeochimic al carbonului relevă faptul că cea mai mare parte
(95%) din acest element se află depozitat în litosferă, sub formă de carbonat
de calciu şi alţi carbonaţi (fig.nr. 4-2), deci într-o formă mai puţin accesibilă.
Producătorii primari consumă anual aproximativ 105 miliarde tone de
dioxid de carbon, din care 32 miliarde tone (aproximativ 30%) se reîntorc
relativ repede în atmosferă datorită respiraţiei aceloraşi organisme. Cea mai
mare contribuţie la reîntoarcerea dioxidului de carbon în atmosferă o au
celelalte categorii de organisme, care elimină anual în atmosferă circa 73
miliarde tone (Soran, Borcea, 1985).

41
Bazilevici, N.I., Drozdov, A.V., Rodin, L.E., Produktivnost rastitelnoga prokrova Zlmli, J.
Osc. Biol., 29, 1968, p. 161-171
49
 Fig .4-2 Ciclul biogeochimic al carbonului (după Ricklefs, 1976)

Dioxidul de carbon circulat prin organismele vegetale şi animale

reprezintă circa 0.2-0.3% din totalul uşor accesibil. Un calcul simplu
demonstrează faptul că în actualul echilibru al ecosferei, punerea în circulaţie
a întregului fond de rezervă a carbonului accesibil vieţii necesită între 300 şi
500 de ani. Acest echilibru multimilenar este astăzi în pericol de a fi tulburat
prin arderea în cantităţi tot mai mari a cărbunelui, a petrolului, lemnului etc.
Ricklefs (1974) apreciază că, în momentul de faţă, prin consumarea
combustibililor fosili, se elimină în atmosferă o cantitate de CO 2 echivalentă
cu 2% din actualul fond de schimb al carbonului pe Terra, ceea ce depăşeşte
cu 1.70-1.75% cantitatea de CO2 consumată anual în fotosinteză de
vegetaţie. Prin acţiunile sale, omul a amorsat un proces de acumulare a
dioxidului de carbon în atmosferă, ale cărui urmări în viitor vor produce
dereglări majore.
Din ecuaţia generală a fotosintezei şi a respiraţiei rezultă faptul că
împlinirea ciclului biogeochimic al carbonului este intercondiţionată de
desfăşurarea sincronică a ciclului biogeochimic al oxigenului şi al apei (fig. 4-
3).

Ciclul oxigenului
Rezerva de oxigen molecular s-a constituit prin procese de
suprafaţă, constând în fotodisocierea chimică a apei sub acţiunea
razelor ultraviolete şi prin fotosinteza realizată de către plantele verzi; astfel,
ciclul oxigenului se întrepătrunde strâns cu cel al carbonului şi hidrogenului.

50
Fig. 4-3 Ciclurile biogeochimice interdependente ale carbonului, hidrogenului
şi oxigenului: reacţiile fundamentale (după Soran, Borcea, 1985)

Contribuţia fotosintezei actuale la îmbogăţirea atmosferei terestre,

ţinând seama de cantitatea de dioxid de carbon fixată în biomasa vegetală
rezultată, trebuie să fie în jur de 2.7 x 1011 tone de oxigen, eliminate anual;
deci aproximativ de 24 de ori mai mult decât întreaga masă de oxigen
existentă în atmosfera terestră în perioada biogenezei.
Reciclarea biogeochimică a oxigenului durează, aproximativ, 2 500 de
ani. Reducerea cantităţii de oxigen în atmosferă în urma defrişării, ca rezultat
al unor acţiuni umane dezechilibrante, ar permite supravieţuirea omului cel
mult un mileniu şi jumătate. Defrişarea pădurilor tropicale constituie un serios
motiv de nelinişte, având în vedere faptul că acestea reprezintă principalul
producător de oxigen, care degajă anual, prin fotosinteză, o cantitate de 55.5
x 106 tone de oxigen. Pe de altă parte, în S.U.A., covorul vegetal generează
doar 40% din oxigenul consumat aici, restul provenind din ţările şi oceanele
învecinate.
La nivelul ecosistemelor acvatice stagnante şi a celor oceanice sau
marine, procesele de eutrofizare determinate de afluenţa sporită de compuşi
organici sau nutritivi (azot şi fosfor) provoacă dezechilibre care pot conduce
51
la consumul integral al oxigenului dizolvat şi, ulterior, la eliminarea
organismelor aerobe.

Circuitul azotului
Circuitul azotului (fig. 4-4) este mult mai complex decât al celorlalte
elemente biogene analizate până acum; acest ciclu este influenţat de rezerva
uriaşă de azot liber din atmosferă.

Fig. 4- 4 Ciclul biogeochimic al azotului (după Libbert, 1979)

Fitofiziologii împart ciclul biogeochimic al azotului în două secţiuni:

a) ciclul mare, în care se utilizează şi se înscrie în circuit fondul uriaş
de rezervă (circa 79% din atmosferă) şi
b) ciclul mic, în care circulaţia azotului se desfăşoară între organisme
şi sol, fără participarea fondului de rezervă.
Sub acţiunea descărcărilor electrice sau a radiaţiilor ultraviolete are
loc, pornind de la N2 şi O2, formarea de oxizi de azot care, odată cu ploaia,
sunt antrenaţi la sol. Cantitatea de azot astfel ajunsă la sol poate varia între
0.5 şi 16.0 kg/ha/an, fiind estimată la nivel global la milioane t/an.
Prin acţiunea organismelor fixatoare de azot din sol (Azotobacter,
Clostridium etc.) şi a celor simbionte prezente în nodozităţile de pe rădăcini
(Rhisobium pentru Leguminosae, Actinomyces pentru Alnus) sau de pe
frunze (Mycobacterium rubiaceum la Rubiaceae), sunt transferate în biosferă
sub formă de substanţă organică cantităţi considerabile de azot, apreciate la
44 milioane tone/an (Barbault, 1997). Fenomenul de fixare biologică are loc
cu amploare mai redusă (10 milioane tone/an) şi în mediul acvatic sau pe
soluri umede, prin activitatea metabolică a unor alge albastre (Cyanophyta).
Compuşii organici ai microorganismelor sunt fie înglobaţi în lanţurile
trofice ale ecosistemului, fie mineralizaţi rapid după moartea acestora. În
contact cu rădăcinile plantelor, azotul mineralizat, de obicei sub formă de
azotaţi, este absorbit şi transformat în aminoacizi, iar apoi în proteine ale
plantelor superioare. Aceste proteine constituie baza alimentaţiei azotate a
numeroşi consumatori, cum sunt animalele, plantele heterotrofe,
microorganismele şi chiar omul.
Azotul poate părăsi ciclul ecosistemelor terestre fiind transportat de
râuri în ocean (30 milioane tone /an); aici, o parte este preluat de planctonul
52
marin, intrând în lanţul prădătorilor, revenind în circuit prin intermediul
păsărilor (guano) şi mamiferelor sau prin denitrificare pe uscat. Cea mai
mare parte este însă acumulată în sedimentele profunde.
Societatea agricolă intervine în circuitul azotului din ecosistemele de
cultură, exportul de azot fiind compensat de către om prin îngrăşămintele
naturale (gunoi de grajd, guano) sau minerale (sulfat de amoniu, azotat de
amoniu, îngrăşăminte complexe etc.), acestea din urmă reprezentând peste
40 milioane tone/an şi rezultând din fixarea azotului atmosferic, ceea ce
contribuie la o creştere cu peste 50% a ratei globale de fixare.
Efectele creşterii necontrolate a cantităţii de azot, infiltrarea acestuia
în straturile acvifere şi eutrofizarea apelor continentale relevă perturbările
provocate de dezechilibrul în circuitul azotului şi în ciclul biogeochimic al
celorlalte elemente.

Ciclul fosforului
Principalele rezerve de fosfor sunt reprezentate prin roci de tipul
apatitelor şi depozitelor de guano, de animale fosilizate.
În concentraţii diferite sunt dispersate pe toată suprafaţa uscatului (fig.
4-5).

Fig .4-5 Ciclul biogeochimic al fosforului (după Odum, 1971, modificat)

Spre deosebire de oxigen, hidrogen şi azot, al căror fond de rezervă

se află în atmosferă sau în hidrosferă, în cazul fosforului, fondul de rezervă
se află în litosferă.
Prin descompunere şi spălare de către ape, rocile cedează
fosfor biocenozelor din ecosistemele terestre. Absorbit de către plante,
fosforul intră în alcătuirea compuşilor macroenergetici (ATP -
adenozintrifosfat) şi a acizilor nucleici, condiţionând desfăşurarea
transferurilor de energie şi informaţie în sistemele vii. Prin intermediul
lanţurilor trofice, compuşii fosforului sunt transferaţi animalelor consumatoare
şi descompunătorilor.
Comparaţia dintre masa biosferei (0.1%) şi masa fosforului (0.15%)
din scoarţa terestră sugerează dependenţa directă a biosferei de cantitatea
disponibilă de fosfor pe Pământ. În virtutea legii minimului, fosforul apare ca
factor limitativ al biosferei, biomasa acesteia nu poate depăşi proporţia de
fosfor disponibilă la nivel global.

53
 Fosforul ajuns în oceane alimentează fitoplanctonul de pe platformele
continentale şi lanţurile trofice pe care le susţine acesta. Prin intermediul
păsărilor marine (guano) fosforul revine parţial. Acţiunea omului, prin
favorizarea proceselor de eroziune, restrângerea vegetaţiei naturale,
utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice, folosirea detergenţilor
conduce la scurgerea fosforului spre oceane. Se estimează că 3.5 milioane
tone de fosfor (după Hutchinson, (1978), chiar 20 milioane tone) iau anual
drumul oceanelor, în timp ce numai 10 000 tone se reîntorc pe continente
sub formă de guano şi 60 000 tone ca urmare a pescuitului, ceea ce nu
compensează pierderile.
Rezervele exploatate de fosfor, estimate la 1010 tone de rocă
fosforică (cu 4% H2O5), localizate cu precădere în Africa de Nord şi centrală,
Australia, Brazilia, India, Rusia, China, Vietnam şi Mongolia dau siguranţa că
epuizarea nu va avea loc imediat.
Ciclul sulfului
Circuitul sulfului se aseamănă, în multe privinţe, cu cel al fosforului
(fig. 4-6). Sulful parcurge un circuit activ sub formă redusă (H2S) sau oxidată
(SO2, SO42-), străbătând cu intensitate variată toate învelişurile exterioare
ale Pământului. Cantitatea antrenată în acest circuit este evaluată la 185 x
106 tone (Kellog, 1972).

Fig. 4-6 Ciclul biogeochimic al sulfului (după Frobisher, 1962)

Punctul de plecare al ciclului îl constituie hidrogenul sulfurat care

provine din substanţele organice ale fostelor vieţuitoare (fondul de schimb) şi
numai în mică măsură din uriaşul fond de rezervă al planetei.
Toxicitatea dioxidului de sulf pentru organisme este foarte mare.
Creşterea concentraţiei lui peste anumite limite admise, pune în pericol vieţile
omeneşti, contribuind la uscarea, şi deteriorarea vegetaţiei pe suprafeţe mari
în jurul surselor de poluare.Creşterea consumului de combustibili fosili, a
căror ardere eliberează SO2, conduce la perturbări pe scară regională a
activităţii biosferei prin ploi acide.

54
 Satisfacerea necesităţilor economice de sulf se va realize probabil şi
după anul 2500, posibilităţile fiind legate de zăcămintele native de pirită şi de
desulfurarea altor resurse (gaze naturale, cărbuni etc.).

Ciclul metalelor biogene

Cicluri biogeochimice similare fosforului şi sulfului sunt proprii şi altor
elemente chimice (K, Na, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, Cu) care se află în compoziţia
oricărui organism. Datele oferite de geochimie şi biologia contemporană nu
sunt însă în aceeaşi măsură de bogate pentru această categorie de
elemente42.
Resursele de elemente metalice variază în limite extrem de largi,
reprezentând fie componente esenţiale ale masei terestre, fie concentraţii
infime în alcătuirea acesteia.
Volumul de cationi din organisme şi circulaţia acestora prin biosferă se
limitează la cantităţi reduse. Ele constituie însă elemente indispensabile
vieţii, prin rolul lor calitativ.
Eliberarea cationilor din sistemele vii are loc prin procesele de excreţie
sau prin descompunerea materiei organice moarte. În mediul terestru, sursa
principală de cationi biogeni este solul, aprovizionat permanent prin
descompunerea rocii mamă; în cel acvatic cationii sunt prezenţi, de regulă, în
stare disociată şi aprovizionarea se face prin antrenarea acestor elemente
din substratul mineral.
Transportul cationilor pe întinse arii geografice este cel mai adesea
rezultatul scurgerii apelor de suprafaţă, dar nu rareori şi al curenţilor
atmosferici. Vânturile transportă atât la suprafaţa uscatului, cât şi a oceanelor
sau a solurilor uscate aerosoli sau pulberi bogate în elemente minerale.
Furtunile din Sahara transportă spre Europa sau pădurile ecuatoriale cantităţi
importante de elemente nutritive.

Ciclul apei
Apa condiţionează circulaţia biogeochimică a tuturor elementelor,
incluzându-se fie în molecula ei (oxigenul şi hidrogenul), fie în dispersia altor
elemente pe care le transportă.
Resursele totale de apă la nivelul Terrei se estimează la 1.46 miliarde
km3 (1.4x1018 tone), apa mărilor şi oceanelor totalizând 1.3 miliarde km 3
(97.2% din totalul global), în timp ce resursele de apă dulce nu se ridică
peste 8.3 milioane km3 (2.8% din cantitatea totală). Calotele glaciare arctică
şi antarctică înglobează o cantitate mare de apă dulce. La altitudini > 5000
de metri sunt prezenţi vapori de apă în atmosferă, restul apei fiind
reprezentat pe continente sau în litosferă (tabelul nr. 4-1).
Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei
solare, parcurgând, prin intermediul unui ciclu fizic toate învelişurile
exterioare ale Pământului. De asemenea, prin ciclul chimic, care presupune
descompunerea şi resinteza moleculei din elementele componente, apa
trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. Cele două cicluri se
întrepătrund inseparabil în biosferă şi asigură transportul apei pe arii
geografice întinse.

42
Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1985, p.72-73
55
 Tabelul nr. 4-1
Structura resurselor de apă
Resursele de apă Volumul (km3) % din total
I. Apă lichidă
1. Oceane 1 300 000 000 97,20
2. Lacuri cu apă dulce 123 000 0,00
3. Lacuri şi mări interioare 100 000 0,00
4. Cursuri de apă 1 230 0,00
5. Apa din sol 65 000 0,00
6. Apa freatică (până la 80m) 4 000 000 0,31
7. Ape profunde 4 000 000 0,31
II. Apa solidă
1. Gheţari şi calote polare 32 500 000 2,50
2. Gheţari ai regiunilor
1 000 0,00
temperate şi tropicale
III. Apa sub formă de vapori
1. Apa din atmosferă 12 700 0,00
IV. Apa din organismele vii 400 0,00

Energia solară produce, la nivelul oceanelor, o evaporare anuală în jur

de 400.000 km3, iar la nivelul continentelor de 65.000 km3/an, apă care
revine sub formă de precipitaţii. Mai mult de 35% din de 35 000 km3 din cei
100.000 km3 cât reprezintă precipitaţiile, precipitaţiile continentale provin din
ocean şi se reîntorc în aceasta prin apa fluviilor (25.000 km3) sau se
infiltrează în straturile acvifere (10.000–15.000 km3), reîntorcându-se lent în
mări şi oceane când rocile sunt saturate are loc, în acest mod, o trecere
permanentă de apă prin atmosferă spre continente şi o revenire a acesteia
prin scurgeri în oceane, într-o perioadă estimată la 10-12 zile.
Distribuţia cantităţii de precipitaţii constituie, alături de temperatură,
unul din elementele esenţiale pentru edificarea tipurilor de climat pe
continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1.000–2.000
mm/an), în contrast cu cele lipsite de precipitaţii sau cu o alternanţă a
anotimpurilor ploios şi secetos.
Prin vegetaţie, biosfera intervine în ciclul apei la nivelul continentelor.
Covorul vegetal interceptează şi evaporă în atmosferă o parte din
precipitaţiile căzute, înainte ca acestea să ajungă la nivelul solului. În zona
temperată, fracţiunea aceasta poate ajunge, în păduri, până la 25% din total.
Proporţii însemnate de apă sunt reţinute în litieră, substanţe organice moarte,
împiedicând infiltrarea în pânzele subterane din subteran sau scurgerea
rapidă prin cursurile de suprafaţă. Apa din straturile superficiale este
absorbită de către rădăcinile plantelor şi este eliminată prin transpiraţie în
atmosferă sau se evaporă direct din sol. Cantitatea apei revenită în felul
acesta în atmosferă, reprezentând evapotranspiraţia, este estimată, pentru
regiunile temperate la 3 000-7 000 t/ha.
Cadrul nr. 4-1 Bilanţul apei
La o cantitate medie anuală de precipitaţii de 71 mm, cum este cazul
Germaniei, s-a calculat că mai mult de jumătate (404 mm) se reîntorc în
atmosferă, o parte semnificativă (18%) revenind prin transpiraţia plantelor.
Cantitatea de apă infiltrată în sol care depăşeşte capacitatea sa maximă de
56
reţinere se scurge în pânza freatică unde rămâne mult timp sau revine la
suprafaţă sub formă de izvoare.
Concentraţia de apă din mediu induce la organisme modificări morfo-
fiziologice specifice, astfel încât ele devin capabile să regleze fluxul de apă
care le străbate. Bilanţul de apă al organismelor terestre se realizează printr-
un permanent echilibru dinamic între aportul şi pierderea de apă.
Cadrul nr.4-2, Adaptări morfo-fiziologice în funcţie de
disponibilitate apei
În biotopuri cu umiditate mare, organismele numite hidrofile (rogozuri,
amfibieni) utilizează cantităţi sporite de apă.
În biotopurile cu umiditate redusă, organismele xerofile îşi
perfecţionează bilanţul hidric,
reducându-şi pierderile de apă prin îngroşarea cuticulei (frunzele de
leandru) sau tegumentului (reptile, insecte); dezvoltarea la plante a unor
ţesuturi acvifere (iarba surzilor, agave); localizarea internă a organelor
respiratorii (mamifere); reducerea cantităţii de apă din dejecţii (antilope,
păsări); prin utilizarea apei metabolice obţinute prin transformarea altor
substanţe (gândacul de făină, dromaderul) sau prin adaptări etologice care
privesc micşorarea ritmului vital în perioada de maximă uscăciune (animalele
de deşert).
Între cele două extreme, organismele mezofile prezintă un metabolism
adaptat alimentării moderate cu apă.
Intervenţia omului în circulaţia globală a apei este directă sau
indirectă. Acumularea apei în lacuri de baraj artificial, irigaţiile, utilizarea
industrială, defrişarea influenţează bilanţul apei în sensul accelerării sau
încetinirii vitezei de reciclare.

Ciclul materiei bioinerte

Materia bioinertă este o materie specială – nici vie, nici moartă. Nu
este o materie vie pentru că nu are, ca întreg, proprietăţile biologice ale
sistemelor vii. Nu este inertă întrucât este îmbibată cu organisme vii 43. Există
mai multe tipuri de materie bioinertă: sol, mâl, scoarţă de eroziune, apă
freatică etc.
Solul. Reprezintă rezultatul interacţiunii dintre roca mamă, vegetaţie,
microfloră şi microfaună. Sub aspect ecologic, solul poate fi considerat
pătura superficială a scoarţei unde se dezvoltă plantele şi este mediul de
viaţă al insectelor, microorganismelor, organismelor hipogee. În perspectiva
teoriei sistemice, solul este un subsistem al ecosistemului terestru, un
pedosistem, alcătuit din corp fizic solid, lichide, gaze, fiinţe vii.
Solul este structurat pe mai multe niveluri: molecule şi ioni; particule
elementare de sol; agregate de sol; orizonturi de sol, tipuri de sol. Prin
microfloră solul acţionează ca reglator al dinamicii elementelor chimice,
realizând următoarele funcţii biogeochimice44:
 descompunerea necromasei datorată enzimelor produse de bacteriile
din sol;
 mineralizarea fosforului organic prin intermediul microflorei şi a
plantelor superioare;
43
Vernadski, V. I., Izbrannie socineniia, I, IZd. An SSSR, Moskva – Leningrad, 1954, p. 169
44
Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Editura Satmis, 1994, p. 62-64
57
  mineralizarea azotului, migraţia atomilor de azot în sol prin
 intermediul lumbricidelor;
 acumularea de macro şi microelemente în materia organică.
Mâlul. Este alcătuit din particule solide şi coloidale, bogat în bacterii şi
necromasă. El se formează prin depozitarea particulelor sedimentare în
bazinul acvatic.
Acumularea unor microelemente în urma acţiunii unor bacterii, în
condiţii anaerobe, prin degradarea materiei organice moarte în mâlul
submarin se deosebeşte de acumulările biogeochimice din mâlul lacului, aici
ele fiind mult mai rapide.
Materia organică tehnogenă. O serie de compuşi organici produşi de
industria chimică, mai ales pesticidele, sunt integraţi în ciclurile materiei din
biosferă, ajungând în soluri, covor vegetal, animale etc. Aceşti compuşi
perturbă procesele ecologice atât pe plan local, cât şi pe plan continental sau
planetar, prin acumularea şi concentrarea lor în materia vie.
Cadrul nr. 4-3 Bioconcentrarea DDT-ului
Folosirea insecticidului DDT, în agricultură, cât şi pentru prevenirea
bolilor transmise de insecte a condus la un impact generalizat la nivelul
biosferei. Concentraţia de DDT creşte pe niveluri trofice superioare, unde se
produc şi efectele secundare. Acest fenomen este deosebit de periculos
pentru viaţa din orizonturile superioare ale mării, unde se desfăşoară
fotosinteza algelor – inhibată de DDT. În lacuri, DDT-ul se acumulează în mâl
şi apoi migrează, prin lanţurile trofice, spre suprafaţă.
Rămânând multă vreme în sol, ei sunt capabili să provoace
transformări structurale şi funcţionale în terenurile agricole. Transportul unor
substanţe, fie prin infiltrarea lor în sol, în straturile acvifere, fie prin
intermediul curenţilor face ca acestea să ajungă la mari distanţe faţă de locul
unde au fost utilizate (de exemplu, până în Islanda, Antilele Mici, Antarctica,
Marea Sudului etc.). Diverse ecosisteme reţin cantităţi mici din acestea.

4.5 Circulaţia energiei în biosferă

În condiţii naturale, organismele nu există în mod izolat. Ele formează
sisteme complexe, organizate pe mai multe niveluri: populaţie, biocenoză,
habitat, biotop, ecosistem, biom etc.
Activitatea sistemelor vii este integral susţinută de fluxul de energie
solară care se revarsă asupra Pământului. Din cantitatea totală, 2/3 străbate
atmosfera, 1/3 fiind reflectată în spaţiul cosmic. Cantitatea interceptată într-
un an este de ordinul a 5 x 1020 kcal (1.75 x 1017 W), ceea ce înseamnă la
latitudinile medii un impact de 9-10 miliarde kcal/ha/an. Această energie se
repartizează inegal, pe continente 1.4 x 1020 kcal, iar pe întinsul oceanelor
3.6 x 1020 kcal. Suprafeţele cu vegetaţie absorb energie în proporţie mai
mare decât cele fără vegetaţie. Pentru o vegetaţie densă din zona temperată
17% din radiaţia solară este reflectată, 70% absorbită de vegetaţie şi 13%
transmisă de ea în sol.
Zonele climatice au impus răspândirea speciilor în funcţie de cerinţele
lor faţă de temperatură, determinând aceeaşi zonalitate latitudinală şi
altitudinală a biosferei.
Energia termică contribuie direct la desfăşurarea proceselor fiziologice
cum sunt: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea şi dezvoltarea,
58
determinându-le intensitatea, dar şi indirect, modificând acţiunea altor factori
ecologici, de care acestea depind.
Din fracţiunea de energie radiantă incidentă pe plante mare parte este
fie reflectată de frunze, fie transmisă, fie absorbită sub formă de căldură,
astfel că numai 1% din ea este efectiv stocată în biomasa vegetală.
Captarea de energie solară de către plantele terestre şi acvatice
permite sinteza anuală a aproximativ 1.7 x 10 11 tone de materie organică, în
ale cărei legături chimice este stocată o energie de circa 2.5 x 1021 jouli, ceea
ce echivalează cu de 20 de ori consumul mondial actual de combustibili
fosili45.
O parte din energia fixată de producătorii primari este consumată prin
respiraţie, iar energia stocată disponibilă este destinată altor componente ale
biosferei.
Lumina, temperatura, apa, elementele nutritive constituie principalii
factori ai biotopului de care depinde productivitatea într-un ecosistem,
productivitate care are o distribuţie neuniformă (Duvignaud, 1976).
Mările adânci şi terenurile aride au o bază productivă slabă, de 0.5 x
10 cal/m2/an, uneori mai mică de 0.1 x 106 cal/m2/an. Formaţiunile ierboase
6

(stepele, preeriile), mările mărginaşe, lacurile adânci, pădurile scunde,

pădurile de pe solurile uscate şi culturile extensive au o productivitate de 0.5-
4.0 x 106 cal/m2/an (în medie, 1 x 106 cal/m2/an). Pădurile şi pajiştile
mezofile, lacurile puţin adânci şi ogoarele cu culturi permanente au o
productivitate de 4-12 x 106 cal/m2/an. Pădurile ecuatoriale, câmpurile cu
culturi intensive tropicale (banane, trestie de zahăr), formaţiunile aluviale din
zona estuarelor, deltelor, recifelor coraligene au o productivitate de până la
10-30 x 106 cal/m2/an (tabelul nr. 4-2). Se apreciază drept capacitate maximă
pentru productivitatea primară într-un ecosistem nivelul de 30-40 x 106
cal/m2/an, ca urmare a concentrării factorilor limitativi ai procesului de
fotosinteză.
Randamentul realizat în conversia energiei solare de către ecosisteme
atinge, chiar în condiţii optime de cultură şi zile favorabile de vară, doar 12%
din radiaţia luminoasă fotosintetic activă sau de 4-5% din radiaţia solară
incidentă (Lieth, 1972). În medie, raportată la energia solară anuală,
eficacitatea fotosintezei frapează prin valorile şi mai reduse de 1.2% în
păduri, 0.66% în culturi şi în pajişti, 0.13% în tundră, 0.06% în deşert. Din
cantitatea de energie solară incidentă, numai 0.3% la nivelul ecosistemelor
terestre şi 0.12% la nivelul ecosistemelor oceanice şi între 0.15-0.18% la
nivelul întregii biosfere, este convertită şi stocată în compuşi organici.
Anual, a fost estimată a fi sintetizată, la nivelul biosferei o cantitate de
155.2 x 1010 tone de materie organică, echivalentă cu o cantitate de energie
fixată de 686.9 x 1018 kcal (tabelul nr.4-2).
Tabelul nr. 4-2
Repartizarea productivităţii nete şi a fixării energiei pe glob
Fixarea anuală a
Productivitatea primară netă
energiei
Unitatea de vegetaţie 6
2 Medie Total x 10 Total
g/m /an 2 9 2 18
g/m /an x10 t cal/m X 10 cal
Zone continentale
*Păduri - 1290 64,5 - 277,0

45
Idem, p. 129
59
1. Păduri tropicale umede 1000-3500 2000 34,0 8,2 139,4
2. Păduri verzi umede 600-3500 1500 11,3 6,3 47,2
3. Păduri de vară 400-2500 1000 7,0 4,6 32,2
4. Păduri scunde 250-1500 800 1,2 3,9 5,9
5. Păduri mixte (temperat-calde) 600-2500 1000 5,0 4,7 23,5
6. Păduri boreale 200-1500 500 6,0 2,4 28,8
*Formaţiuni de împădurire 200-1000 600 4,2 2,8 19,6
*Tufişuri scunde - - 2,4 - 10,2
1. Tundra 100-400 140 1,1 0,6 4,8
2. Tufişuri deşertice 10-250 70 1,3 0,3 5,4
*Pajişti - 600 15,0 - 60,0
1. Regiuni tropicale 200-2000 700 10,5 2,8 42,0
2. Regiuni temperate 100-1500 500 4,5 2,0 18,0
*Deşerturi - 1 - - 0,1
1. Regiuni aride 0-10 3 - - 0,1
2. Regiuni înghrţate 0-1 0 - - -
*Terenuri cultivate 100-4000 650 9,1 2,7 37,8
*Ape dulci - 1250 5,0 - 21,4
1. Bălţi şi mlaştini 800-4000 2000 4,0 8,4 16,8
2. Lacuri şi râuri 100-1500 500 1,0 2,3 4,6
TOTAL zone continentale - 669 100,2 - 426,1
Zone oceanice
1. Recife şi estuare 500-4000 2000 4,0 9,0 18,0
2. Platforme continentale 200-600 350 9,3 1,6 42,6
3. Mare liberă 2-600 125 41,5 0,6 199,2
4. Zona de revenire a apelor
400-600 500 0,2 2,5 1,0
profunde
TOTAL zone oceanice - 155 55,0 - 260,8
TOTAL - 303 155,2 - 686,9

Deşi randamentul fotosintezei pe terenurile agricole este de peste 10

ori mai mare decât eficienţa globală a biosferei, citată anterior, la rândul său
este de peste 10 ori mai mică decât randamentul care poate fi obţinut în
laborator. (fig. 4-7).

Fig. 4-7 Procese de transformare a energiei solare

Transferul de energie de la un organism la altul, respectiv de la un

nivel trofic la alt nivel se realizează, în toate cazurile, concomitent cu
„transformarea energiei libere inclusă în structuri organice ordonate, la forme
joase de energie care se răspândeşte în mediu ca energie legată, fără a mai

60
putea fi utilizată de către sistemele vii46”. Astfel, funcţionarea ecosistemelor
şi, la nivel global, a întregii biosfere, este condiţionată de intrarea energetică
permanentă din exterior, astfel că circulaţia energiei prin biosferă are un
evident caracter aciclic (fig. 4-8).
Randamentul transferului energetic de la un nivel trofic inferior la altul
superior este admis în jurul valorii de 10%. Din energia acumulată de
plantele consumate, erbivorele utilizează în jur de 10%, iar carnivorele de
ordinul I doar 10% din energia conţinută de erbivorele consumate. Chiar şi în
cazul unor animale domestice, prin ameliorarea raselor s-au obţinut
randamente de conversie de până la 15-25%, valoare totuşi redusă.

Fig. 4-8 Pierderi entropice rezultate prin transferul energiei

În cadrul ecosistemelor tinere ale biosferei, din zonele neîmpădurite,

înierbate sau cele agricole, bilanţul energetic este pozitiv. Procesele de fixare
a energiei le depăşesc pe cele de degradare, determinând o creştere a
stocului energetic o dată cu creşterea biomasei din ecosistem. În
ecosistemele aflate în stare de climax, se stabileşte un echilibru între
activitatea producătorilor şi a consumatorilor, astfel încât cantitatea de
energie fixată se eliberează, fiind utilizată în realizarea circulaţiei
biogeochimice a elementelor.
Scurgerea energiei „se face în flux continuu prin biocenoza al cărei
stoc energetic rămâne vreme îndelungată constant, la valori caracteristice,
printr-o reglare complexă de tip feed-back. Mărirea consumurilor energetice
peste posibilităţile de fixare ale producătorilor determină prăbuşirea
ecosistemului, urmată, în mod natural, de instalarea şi evoluţia unui nou
ecosistem47”.
În vârful piramidei trofice a întregii biosfere se situează specia umană,
care domină celelalte specii. Simpla existenţă a speciei umane este
indisolubil legată de producătorii primari ai biosferei, singurii capabili să
genereze un surplus de materie organică, respectiv energie liberă.
Unitatea naturală fundamentală a biosferei realizează o
corespondenţă între biotop şi biocenoze. Prin activitatea sa permanentă,
omul poate să conserve sau să dezechilibreze producătorii primari ai
biosferei, contribuind, totodată, la oscilarea stocului de energie care, în

46
Coste, I, op. cit., p. 89
47
Idem, p. 91
61
momentul diminuării, poate duce la dispariţia unor specii şi, astfel, la
manifestarea unor disfuncţionalităţi.

4.6 Mecanismul informaţional

Realitatea umană este o realitate a vieţii. Omul însuşi este viaţă, iar
întreaga lui existenţă se bazează pe mecanisme biologice. Având în vedere
această comuniune, preocupările legate de definirea vieţii, a originii ei au
concentrat dintotdeauna un interes deosebit şi au condus la apariţia a
numeroase ipoteze. Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii a permis, totodată, şi o
precizare mai exactă a graniţelor dintre viu şi neviu, dar şi în legătură cu
limitele spaţio- temporale în care se încadrează spectacolul vieţii.
În mod direct întrebarea Ce este viaţa? a fost pusă de Schrödinger în
cele nouăzeci de pagini ale lucrării cu acelaşi titlu. Răspunsurile au venit din
perspectiva unui specialist în fizică şi se regăsesc în concepte precum48:
 gena este un „cristal aperiodic”, iar cromozomul este un mesaj
codificat;
 viaţa se „hrăneşte cu entropie negativă”;
 nedeterminarea cuantică la nivelul genei este convertită, prin
multiplicare celulară, în determinare;
 gena este stabilă şi are abilitatea de a perpetua ordinea.
Fiecare din acestea încearcă să aducă o explicaţie universal valabilă.
Principala dificultate în eforturile reducţioniste ale lui Schrödinger a
reprezentat-o structura genetică, mecanism informaţional al vieţii pe care nu
a reuşit să-l explice în termenii doriţi.
Un alt filon care poate fi urmat în căutarea răspunsului îl găsim în
lucrarea „Originea speciilor” a lui Charles Darwin, mergând înapoi pe calea
evoluţiei vieţii şi beneficiind de o abordare biologică, bazată pe dovezi
materiale.
Dificultatea definirii vieţii rezidă în faptul că „lucrurile” pe care le
denumim „vii” au prea multe caracteristici eterogene şi posibilităţi pentru a
găsi o definiţie comună sau chiar pentru a ne da o imagine vagă asupra
varietăţii conţinute de acest termen. Perspectiva unui chimist în acest context
este următoarea: „care este diferenţa între un sistem cuplat chimic, chiar de
o complexitate arbitrară, şi un sistem viu în care nu găsim nimic altceva
decât tot o abundenţă de reacţii chimice? Răspunsul este că toate reacţiile
din sistemele vii urmăresc un program controlat, care este opera unui centru
de informaţional. Scopul (...) este autoreproducerea tuturor componentelor
sistemului, inclusiv duplicarea programului însuşi, sau mai exact a
purtătorului său material49.”
Ipoteza Gaïa, promovată de James Lovelock este unul din exemplele
care susţin nu numai diversitatea vieţii, dar şi diversitatea semnificaţiilor
ştiinţifice care se atribuie acestui concept. Astfel, conform ipotezei Gaïa,
planeta Terra este de fapt un organism uriaş, care exprimă caractere
sistemice şi are capacitate de autoreglare, asigurându-şi stabilitatea în raport

48
Crow, J.F., Erwin Schrödinger and the Hornless Cattle Problem, Genetics, 130, 1992, p.
237-239
49
Eigen, M., La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX? în volumul „Ce este viaţa?
Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei” (editate de M.P. Murphy, L. A. J.
O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999, p. 16
62
cu modificările posibile în contextul acţiunii legilor naturii. Gaïa este mai mult
decât biosfera, aşa cum melcul nu este numai masă musculară. Un alt
argument adus de Lovelock în sprijinul ipotezei sale a fost compoziţia
atmosferei, care reflectă o stare departe de echilibru, adică nu are entropie
maximă, fiind totuşi constantă. În cazul acestei ipoteze, caracterul
informaţional se exprimă numai prin realizarea autoreglării, întrucât la acest
nivel nu există ereditate şi nici control genetic.
Opiniile prezentate sunt relevante asupra interesului manifestat în
definirea vieţii. Ele au fost însă prezentate succint pentru a identifica
elemente explicative comune. Observăm astfel
faptul că, indiferent de perspectivă – fizică, chimică, biologică –
explicaţiile aduc argumente cum sunt: mesaje transmise, stabilitate,
continuitate, adaptare, autoreglare, ordonare. Toate acestea pot fi reduse la
caracterul informaţional, la transmiterea de mesaje care asigură, pe de o
parte ordine în desfăşurarea reacţiilor specifice vieţii şi constanţă într-un
mediu aflat în continuă schimbare, iar pe de altă parte o soluţie ingenioasă în
calea entropizării – reproducerea sistemului, dar şi în raport cu un mediu
extrem de diversificat în ceea ce priveşte condiţiile şi resursele – adaptarea.
Aşadar, mecanismul informaţional al vieţii este esenţial pentru însăşi
existenţa ei, indiferent de nivelul de organizare sau complexitatea sistemelor
pe care le alcătuieşte.
Prin stocarea şi transmiterea informaţiei, viaţa a găsit soluţii într-un
univers entropic, astfel încât s-a organizat în sisteme aflate departe de
echilibru, subordonate ierarhic, creând un mediu unic, care a devenit din ce
în ce mai favorabil desfăşurării proceselor specifice de la diferite niveluri.
Mecanismul informaţional se manifestă astfel:
 coordonarea proceselor fundamentale (chimice, fizice), începând
cu nivelul intracelular;
 asigurarea stabilităţii, prin modificarea parametrilor sistemului în
raport cu schimbările intervenite în mediul extern sau intern –
autoreglarea;
 reproducerea sistemelor, prin replicarea integrală a suportului
informaţional;
 elasticitate informaţională, care permite schimbări interne necesare
pentru a valorifica noi resurse în noi condiţii – adaptare.
Suportul material care permite realizarea acestor funcţii informaţionale
este materialul genetic, respectiv acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul
ribonucleic (ARN).
Coordonarea proceselor fundamentale. Nivelul inferior de manifestare
a vieţii este un fragment de acid nucleic. Deşi nu este considerat un
organism, entitatea care dispune de acest element va fi capabilă de
metabolism. Situaţia este caracteristică viruşilor şi viroizilor, considerate cele
mai simple forme de viaţă. Acestea nu pot fi numite organisme pentru că nu
au metabolism propriu, dar odată ajunse în celulele gazdă vor determina
schimbarea reacţiilor în conformitate cu informaţiile stocate în propriile lanţuri
de acid nucleic. Acest comportament dovedeşte rolul informaţiei genetice în
viaţa oricărei celule. Informaţia stocată depinde de nevoile suprasistemului,
dar şi de nevoile proprii.

63
 Stabilitatea Depinde, în mare măsură, de transmiterea informaţiei, de
comunicarea dintre componentele sistemului astfel încât comportamentul,
structura, componenţa lor să se modifice în vederea evitării influenţelor
generate de factori externi sau interni.
În sens larg, comunicarea explică întregul mecanism informaţional –
de la coordonarea proceselor, la adaptarea şi diversificarea formelor de
viaţă, fiind legată de însăşi noţiunea de informaţie, în formula în care a
definit-o Wiener. În departajarea realizată, comunicarea serveşte autoreglării.
Procesul se desfăşoară la toate nivelurile de organizare a vieţii, cuprinzând
diferite intervale de timp, necesare transmiterii informaţiei.
În situaţia în care variaţia externă, modificarea mediului, se realizează
mai repede decât transmiterea informaţiei apare o defazare care poate
determina chiar distrugerea sistemului sau eliminarea unora din
componentele sale. Astfel s-a întâmplat în perioadele care au precedat
episoadele de extincţie.
Timpul uman este, de asemenea, incomparabil mai scurt decât timpul
biologic al reacţiei50, constituind o premisă pentru schimbări majore, soldate
cu numeroase pierderi.
Autoreproducerea este un mecanism prin care se învinge timpul sau
altfel spus „secretul nemuririi”. Viaţa este continuă dacă considerăm super-
sistemul Terra. De circa 2 miliarde de ani, Terra este un sistem viu. Dacă
analizăm componentele sale, constatăm faptul că la nivelul lor continuitatea
este o sumă de discontinuităţi. Fiecare subsistem al Terrei are durată de
viaţă finită, fiind apoi înlocuit de unul similar sau diferit, în funcţie de noua
situaţie.
La nivelul ecosistemelor, perioadele de înlocuire se succed la intervale
de timp relativ mari, dependente de o schimbare externă (fluctuaţiile
parametrilor climatici) sau de una internă, rezultată din modificarea
componentelor.
Succesiunea nu este întotdeauna repetitivă. Astfel, un ecosistem de
lac poate fi înlocuit de un ecosistem terestru, pădurea ecuatorială defrişată
va fi înlocuită de junglă sau savană secundară. Pe de altă parte, în cazul
pădurilor de foioase temperate sau a celor boreale succesorul este în mare
măsură similar. Indiferent de caracteristici, va exista un nou ecosistem.
Succesiunea nu este întotdeauna replicare la acest nivel, întrucât
interacţiunea biotop-biocenoză creează condiţii specifice, care nu se pot
menţine în absenţa biocenozei preexistente.
Populaţia are continuitate în ecosistem atâta timp cât funcţia ei este
justificată în structura suprasistemului. Pe măsură ce ecosistemul se
schimbă, apar schimbări şi în structura populaţiilor.
Astfel schimbarea poate să se manifeste pe două direcţii:
 modificarea proporţiei relative a populaţiilor;
 modificarea componenţei, astfel că unele populaţii pot dispărea
sau, dimpotrivă, pot să apară noi populaţii.
La nivel individual, autoreproducerea devine scop în sine, tocmai
pentru a asigura continuitatea la nivelurile superioare. Mecanismul replicării
genetice este responsabil de reproducerea organismelor similare.

Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea,

50

Bucureşti, Editura ASE, 2004, p. 16

64
 Componentele organismelor sunt permanente sau temporare în raport
cu durata vieţii acestuia, reproducându-se şi la această scară relaţionarea
individ-populaţie. Legăturile sunt însă mult mai intense, iar integralitatea mai
evidentă.
Durata de timp în care sistemul se reproduce creşte de la individ la
nivelurile superioare, fapt care determină şi creşterea timpului de reacţie la
schimbări.
Elasticitatea informaţională rezultă din capacitatea nelimitată de
diversificare a informaţiei. Sistemele vii tind să se autoreproducă. Mediul –
condiţii şi resurse – nu este însă constant. El se transformă ca urmare a unor
procese independente de viaţă – eroziunea, colmatarea albiilor, dizolvarea
sărurilor din substrat etc. sau determinate de interacţiunea cu sistemele vii.
La aceste schimbări sistemele vii trebuie să se adapteze. Cu alte cuvinte,
trebuie să-şi modifice structura, reacţiile astfel încât să nu fie distruse.
Adaptarea se manifestă la toate nivelurile de organizare a vieţii, fiind o
reacţie la schimbarea externă. Timpul de reacţie depinde de nivelul de
organizare, respectiv de perioada de reproducere.

Tabel nr. 4-3

Adaptarea în funcţie de nivelul de organizare
Nivel de organizare a materiei vii
Parametri
Individ Populaţie Biocenoză
Stimul Variaţia temperaturii
perceput Variaţia temperaturii de Variaţia temperaturii medii (anuale, lunare,
la o oră la alta, de la un medii lunare, anuale (de zilnice) pe intervale mari
minut la altul la un secol la altul) de timp (secol, mileniu,
etc.)
Reacţii Schimbări fiziologice şi
modificări Modificarea structurii
Modificarea structurii
comportamentale, cum indivizilor în funcţie de
populaţiilor, inclusiv
sunt deschiderea tipul de variaţie
apariţia sau dispariţia de
osteolelor, căutarea înregistrat de
specii
adăpostului, acoperirea temperatură
cu noroi, etc.
Timp de Instantaneu, câteva
Ani, decenii, secole Milenii, milioane de ani
reacţie minute, ore
Timp de Câteva generaţi pentru
Câteva generaţii, pe
reproducere toate populaţiile din
Se realizează pe durata măsură ce rata de
biocenoză, inclusiv cele
unei singure vieţi, nu supravieţuire a
foarte longevive (de
intervine reproducerea indivizilor netoleranţi se
exemplu, populaţii de
reduce
arbori)

Se observă astfel faptul că în cazul în care adoptăm semnificaţia

generică, etimologică, adaptarea este prezentă la toate nivelurile de
organizare a vieţii. Cu toate acestea, terminologia de specialitate a consacrat
noţiunea la nivelul speciei, respectiv populaţiei. Conform concepţiei
darwiniste, adaptarea este o etapă importantă a speciaţiei, a „originii
speciilor”. Prin aceasta are loc transmiterea informaţiei la nivelul centrului de
comandă – acidul nucleic.

65
 Componentele mecanismului informaţional sunt de natură să
demonstreze faptul că strategia supravieţuirii este o strategie informaţională.
Astfel, posibilitatea stocării şi transmiterii informaţiei explică nu numai
existenţa vieţii, dar şi comportamentul ei atât de „potrivit” în raport cu limitele
fizice şi chimice ale mediului. Diversitatea mediilor, respectiv formelor în care
substanţa sau energia erau disponibile, nu a constituit o barieră în extinderea
vieţii în cele mai neaşteptate locuri. Explorarea graniţelor biosferei este încă
un proces nefinalizat, nu atât fizic, cât în ceea ce priveşte posibilităţile
teoretice.
Prelungind această analiză la nivelul omului, societăţii, încărcătura
informaţională devine şi mai importantă. Mecanismele descrise implică
sisteme independente de om. Totuşi, ele pot fi interpretate foarte uşor şi din
perspectivă umană. Condiţia este să schimbăm „centrul de comandă”.
Istoria civilizaţiei este, dincolo de toate, o istorie a cunoaşterii şi, mai
nou, a informatizării. Centrul de comandă este însă omul, respectiv gândirea
conştientă având drept corolar dezvoltarea elementelor exosomatice care ne-
au ajutat să cucerim lumea – cele mai variate medii – prin adaptare şi
dezvoltare (cadrul nr. 4-4).
Cadrul nr. 4-4
„... omul are dezvoltată o facultate specifică, distinctă de cele ale altor
primate, care îl fac să acumuleze o formă a limbajului intern, codificat iniţial
în descărcările celulelor nervoase. Această formalizare nu numai că
uşurează comunicarea (s.n.) între membrii speciei, dar şi formează baza
capacităţii noastre de a gândi, de a păstra rezultatele pentru folosul omenirii
şi de a le lăsa moştenire pentru generaţiile următoare, scriindu-le. Aceasta
implică un nou plan de transfer al informaţiei, similar planului primar al
informaţiei genetice care adaugă chimiei o calitate total nouă. Pe planul minţii
umane poate deci avea loc o nouă formă de evoluţie: evoluţia culturală a
omenirii51.”
Pe lângă păstrarea structurii morfo-fiziologice în cele mai variate
condiţii, capacitatea omului de a gestiona informaţia a înlăturat orice
competiţie, ca urmare a timpului de reacţie mult mai scurt şi mult mai puţin
dependent de timpul de reproducere.
Singurul factor care a frânat acest avânt este reprezentat de faptul că
reproducerea informaţiei individuale nu este posibilă. Altfel spus, de la o
generaţie la alta se transmite numai informaţia genetică. Beneficiile
cunoaşterii vin însă numai în urma unor eforturi individuale, voluntare,
investite în procesul învăţării, al dezvoltării abilităţilor mintale.
Continuarea diversificării informaţiei, valorificarea stocului
informaţional acumulat depind de modalităţile cele mai eficiente de
gestionare a acestei resurse, justificând dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi
o societate informaţională.
Biosfera este un sistem ecologic global cu accentuate trăsături de
integralitate datorită caracterului închis al circuitelor sale de materie şi
energie, inclusiv caracterului perfect închis al ciclului de formare şi distrugere
a materiei vii. În raport cu scoarţa, biosfera este un sistem emergent deschis.
După Kamshilov (1979), evoluţia biosferei a fost condiţionată de o
mulţime de factori care pot fi împărţiţi în trei categorii:
51
Eigen, M., op. cit., p. 27
66
 a) factori externi, care au influenţat şi influenţează evoluţia biosferei
(cosmici, geochimici climatici);
b) factori de interacţiune din interiorul ecosferei, între sistemele vii şi
nevii;
c) factori de interacţiune din interiorul biosferei, dintre diversele
sisteme vii (organisme, populaţii, biocenoze).
Aceste trei categorii de factori au concurat, în cursul existenţei vieţii pe
Terra, la realizarea unei evoluţii a biosferei de la un sistem simplu la unul
foarte complex, cu o mulţime de compartimente interdependente şi, prin
aceasta, generatoare de retroacţiuni, dar şi de o covârşitoare diversitate.
Evoluţia crustei terestre, ca şi a biosferei, este, în ultimă instanţă,
dependentă de poziţia biosferei în metabolismul global al materiei, de radiaţia
solară şi de fenomenele fizico-chimice din profunzimile globului pământesc,
care disponibilizează substanţa.

Întrebări de autoevaluare
1. Aduceţi argumente pentru a sprijini ipoteza unităţii sistemice a biosferei
din punct de vedere biologic, ecologic şi geochimic.
2. Analizaţi semnificaţia termenilor „biosferă” şi „ecosferă”, remarcând
punctele comune şi diferenţele. Justificaţi utilizarea lor paralelă.
3. Relevaţi posibilităţile de abordare a biosferei şi realizaţi o analiză conform
acestora.
4. Exemplificaţi limitele spaţiale, fizice şi chimice ale biosferei prin
descrierea unor biotopuri extreme.
5. Descrieţi tipurile de biomuri care definesc structura spaţială a biosferei.
Identificaţi aceste tipuri în România.
6. Identificaţi fluxurile de substanţă şi energie generate de structura
funcţională a biosferei.
7. Care sunt „materiile prime” în economia biosferei? Evidenţiaţi similitudini
şi divergenţe cu activitatea economică.
8. Justificaţi autoîntreţinerea biosferei prin analiza ciclurilor biogeoghimice
ale elementelor biogene. Identificaţi impactul activităţii antropice.
9. Explicaţi caracterul anti-entropic al sistemelor vii plecând de la circulaţia
energiei în biosferă.

67
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

STRUCTURA ECOSISTEMULUI

Cuvinte cheie: ecosistem; populaţie; interacţiune; nişă ecologică;

biotop - mediu fizic; biocenoză; habitat; piramidă eltoniană; reglaj numeric

Rezumat
Perceperea ecosistemului ca unitate fundamentală în studiul ecologic,
exprimând funcţii particularizate spaţial. Identificarea componentelor
ecosistemice şi a modului în care interacţionează în raport cu poziţia şi
funcţia lor relativă. Caracterizarea ecosistemului sub aspect structural
funcţional şi structural spaţial prin cunoaşterea legăturilor viaţă-viaţă şi viaţă-
mediu. Evidenţierea importanţei relaţiilor trofice în economia ecosistemului, a
rolului acestora în transferul substanţei, energiei şi informaţiei. Cunoaşterea
elementelor care asigură menţinerea echilibrului ecologic şi modului în care
intervenţia antropică poate influenţa acest echilibru. Cunoaşterea
parametrilor care descriu populaţiile şi a modelelor de creştere prin care se
realizează dinamica lor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1 Conceptul de ecosistem
Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se
constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei. Noţiunea de ecosistem
aparţine botanistului englez A.G. Tansley (1935).
Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care
formează ceea ce numim mediul biomului. (Tansley, 1935)
Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară.
Microorganismele, plantele şi animalele sunt reunite într-un tot unitar
cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii fizico-
chimice.
„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un
teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de
energie creează o anumită structură trofică, o densitate de specii şi un circuit
de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre partea biotică şi
abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971)
Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară, care să
întrunească într-o „teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii (Opariu,
1975; Calvin, 1969; Folsome, 1979) şi dinamica structurii sau arhitectura
ecosistemelor naturale contemporane (Odum, 1971; Pianka, 1978).
Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi
cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Parcurgând
istoria conceptului de ecosistem, facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice,
68
observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în
competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice (cadrul nr. 5-1).
Cadrul nr. 5-1, Precursorii conceptului de ecosistem
Biocenoza. Termen formulat de Mobius (1866), prin care înţelege,
iniţial numai organisme vii, adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie
se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu, care influenţează
parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. Aceste efecte
sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi, de
asemenea, de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă.”
Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american
Forbes (1887), care a urmărit evidenţierea caracterului unitar, a integralităţii
care se manifestă într-un lac. „Organismele care populează un lac sunt
suficient de izolate de domeniul terestru şi suficient de legate între ele pentru
a constitui o lume în ea însăşi, un microcosmos”. Se pune accentul pe
relaţiile trofice, subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este
expresia unui conflict, ea va conduce la o „comunitate de interese” între
aceştia. O altă idee prin care Forbes concluzionează observaţiile sale este
recunoaşterea „puterii benefice a selecţiei naturale”, care impune o ajustare
între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii, astfel că
înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii.
Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările
ecologice ale lacurilor (limnologie) de către Thiemann (1925). Lacul este
considerat un organism de ordin superior (supraorganism), ale cărui organe
(biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns.
Biogeocenoza a fost un termen propus în anii ’40 de Sukachev
pentru a desemna complexul interactiv de organisme şi de mediu al
acestora. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în evidenţă
unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi
geologice. Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă
a suprafeţei pământului caracterizată de fenomene naturale omogene
(atmosferă, strat mineral, vegetaţie, animale şi viaţă microscopică, umiditate),
care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste
componente, precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele
şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică intern-
contradictorie fiind în continuă mişcare şi dezvoltare.”
Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită
distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare. După o concepţie
tradiţionalistă, mai mult morfologică decât funcţională, ecosistemul este
alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Deşi obiectul care ne
interesează mai mult poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem
în esenţa lucrurilor, nu putem separa organismul de mediul său, în asociere
cu care se formează un sistem.
Rezultă astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic, sunt unităţi
de bază ale naturii, ale biosferei. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate
feluri şi dimensiuni. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor
universului, de la întregul univers până la atom.
Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:
 biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie
(abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;
69
  biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică),
formată din populaţiile diferitelor specii, aflate în interacţiune.
Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Biocenoza
are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în
biotop, al ciclului biogeochimic local, ca acumulator şi captator de atomi şi
energie solară.
Împreună, cele două componente formează, sub aspect structural şi
funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis. Acest sistem – ecosistemul
– constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează constructiv, sub
raport dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la Soare sau
introdus pe alte căi în interiorul unităţii.
Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ
stabil, intrările fiind constituite din energia solară, precipitaţii şi din
antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce cea mai mare parte din ieşiri
este reprezentată de căldură, dioxid de carbon, oxigen şi materie antrenată
de ape. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită
omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic.
În spaţiul ecosistemului sunt grupate, după criterii morfologice şi
taxonomice, elementele biotopului şi biocenozei (fig. 5-1).

Fig. 5-1 Grupările biotopului şi biocenozei în ecosistem

Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem, caracterizată prin

natura şi însuşirile elementelor componente, prin dispoziţia lor spaţială şi prin
legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea
căreia se identifică, din punct de vedere structural, diverse componente,
corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. Aceste componente se
organizează, la rândul lor, ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări
spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste.
Aşa cum am văzut, studiul ecologic se concentrează pe două
componente delimitate pe criterii artificiale, respectiv alinierea lor în raport cu
demarcaţia dintre organic şi anorganic. Adesea, această disociere este
înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă, deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu
pustiu, lipsit de „vecini”.
În acest context, identificăm sub raport structural două perspective:
una determinată de funcţiile îndeplinite de componente, practic următorul
nivel de organizare, inferior ecosistemului; şi al doilea spaţial, determinat de

70
ordonarea componentelor în funcţie de particularităţile spaţiului de viaţă,
respectiv neomogenitatea biotopului.

5.2 Structura funcţională

Organizarea ecosistemului cuprinde elemente care îndeplinesc funcţii
specifice – mediu de viaţă, caracterizat de parametri fizici, chimici, biologici,
resurse de substanţe, resurse de apă, fixarea energiei, mineralizarea
substanţei organice etc. Identificarea subsistemelor devine astfel un demers
cu multiple posibilităţi de finalizare. În vederea sistematizării cercetării
ecologice se acceptă concepţia conform căreia biotopul îndeplineşte funcţia
de mediu de viaţă, în timp ce biocenoza este subsistemul care are rolul de a
menţine particularităţile specifice unui sistem viu la acest nivel de organizare,
prin intermedierea fluxului material.

5.2.1 Biotopul
Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea nevie a
ecosistemului, reprezentând mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.
Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un
complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei
Pământului sau a părţii lui subterane care asigură mijloacele materiale
necesare biocenozei. (Pârvu, 2001)
Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele
populaţii ale speciilor alcătuitoare, precum şi locul care ar putea fi ocupat de
viaţă în ansamblu şi este analizat prin prisma caracteristicilor pe care le
înregistrează următoarele componente (factori ecologici):
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este
cosmică, devenind accesibilă prin radiaţia solară. Lumina este formată din
radiaţia vizibilă, respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0.39 şi
0.76µ. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine,
altitudine), nebulozitate, transparenţa apei, înclinarea şi expoziţia pantei etc.
Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul anual,
în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. „Ecologic
lumina permite perceperea lumii înconjurătoare, face posibilă comunicarea
între indivizii populaţiilor, între populaţiile unui ecosistem (...) şi serveşte ca
sursă de energie pentru ecosistem52.”1 Accesibilitatea resurselor de lumină
se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui,
valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa.
Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui
anumit nivel termic este atât alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă –
fenomene geotermale, biologice, antropice etc. Cantitatea de energie
calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară,
unghiul de incidenţă a razelor solare, grosimea şi coeficientul de
transparenţă a atmosferei. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de
capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori
mai mult decât apa; solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât solul
argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare,
înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment
la altul. Pentru o regiune, regimul termic constituie cel mai constant
52
Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 45
71
parametru al mediului climatic, având în vedere faptul că pe perioade mari de
timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute (<20%)53.
Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii
ale aerului, apei sau solului pentru diferite intervale de timp (zi, lună, an),
temperaturile extreme (minime absolute, maxime absolute), amplitudinea
termică, suma gradelor de temperatură etc.
Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre
sau descărcărilor electrice. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în
foarte puţine regiuni, sau în situaţia în care se abordează scări de timp mari.
Efectele sunt nefavorabile, semnificând distrugere în cazul pădurilor, sau
favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării, savanele africane54.
Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate
corpurile din aer, de pe suprafaţă sau din interiorul său. Neuniformitatea
valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse care alcătuiesc scoarţa
terestră. Astfel, acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief (invers
proporţional cu altitudinea), dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade
spre Ecuator). Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice
actuale (prăbuşiri de roci, alunecări de teren, eroziune), mişcarea şi
stratificarea apei.
Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale
fundului oceanic. Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor
endogene (constructive) – mişcări orogenice, epirogenetice, cutremure,
vulcanism, deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune pluvială,
nivală, eoliană, biologică. Prin însuşirile lor, formele de relief influenţează, în
special în spaţiul subaerian terestru, caracteristicile climei, reprezentând unul
din factorii genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. Parametrii de
analiză sunt reprezentaţi de energia reliefului, înclinarea şi expoziţia pantelor,
fragmentarea, altitudinea etc. Precipitaţiile constituie a doua categorie de
factori climatici. Regimul lor este extrem de variabil în timp, valorile medii
fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Ploaia şi
ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute, la care se adaugă bruma,
chiciura, ceaţa, roua, grindina. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o
regiune se realizează din ploi determinate de circulaţia generală a atmosferei
(ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de particularităţile suprafeţei
active. Astfel, în regiunea Subcarpaţilor de Curbură, pe pantele exterioare
cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică 55 datorită
valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de
foehn (încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei
vestice). Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul
asupra suprafeţei terestre. Sistemele biologice individuale echilibrează
presiunea atmosferică prin presiunea interioară a corpului lor. Variaţia
presiunii se realizează, în general, ca regim, fiind corelată cu variaţia
temperaturii, respectiv densităţii. Diferenţele de presiune pe verticală

53
Ioan, Ildiko, Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Bucureşti, Editura ASE,
2003, p. 70
54
Pârvu, C. , op. cit., p. 48
55
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, Caracteristici climatice ale regiunii subcarpatice de la
Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, V,
1996, p. 56
72
influenţează accesibilitatea oxigenului. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea
este de 760 mm Hg, la 5500 m scade la 380 mm, aerul fiind mai rarefiat, mai
puţin concentrat în oxigen. Diferenţierea presiunii pe orizontală se realizează
ca urmare a diferenţelor de temperatură. Deasupra regiunilor cu temperaturi
ridicate se formează zone depresionare, de joasă presiune (cicloni), în timp
ce deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni),
fapt care determină circulaţia generală a maselor de aer, cu influenţă
determinantă asupra climei locale şi regionale, care va modifica inclusiv
configuraţia determinată de bilanţul radiativ.
Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă,
respectiv de adâncimea la care ne situăm faţă de suprafaţa apei. În apele
dulci, la temperatura de 4°C, presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la
fiecare 10.3 m, iar în apele marine, după fiecare 9.88 m.
Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul
chimic. Starea mediului chimic este reflectată de compoziţia chimică a
solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei, astfel:
Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.) este un parametru
folosit în caracterizarea fertilităţii solului, dar şi a troficităţii apei. Nivelul
înregistrat de concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile
stării solide (complex argilo-humic, respectiv substrat), activitatea
microorganismelor, curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe
verticală etc. „Procesul ecologic de circulaţie a elementelor chimice în natură
prin intermediul materiei vii, începe la interfaţa rădăcină – sol – soluţia
solului56.” Se evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive, cât
şi proporţia lor relativă. Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct
accesibilitatea elementelor minerale pentru plante, devenind un factor
ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de valoarea
specifică mediului neutru (7), valori care determină arsuri la nivelul
ţesuturilor. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu
efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu, plumb, mercur ş.a.).
Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori, respectiv
concentraţii ale elementelor chimice. Caracteristicile generale, pentru apa –
mediu de viaţă – sunt date de salinitate (concentraţia de săruri solvite) şi de
concentraţia de oxigen. Primul factor diferenţiază net biocenozele care
populează apele dulci, respectiv salinele, fiind la rândul său determinat
geologic şi puţin influenţat ca dinamică de prezenţa sau absenţa
comunităţilor vii. Concentraţia de oxigen depinde, pe de altă parte, de ritmul
dizolvării din aer, dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. Asigurarea
echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru
menţinerea capacităţii de autoepurare a apelor din râuri, lacuri şi a celor
marine.
Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru, în care
oxigenul se menţine la concentraţii foarte ridicate – 20.95%. Alte gaze sunt
azotul (78%) şi gazele rare (argon, hidrogen, kripton, xenon, neon heliu,
radon), respectiv gaze compozite (dioxid de carbon, metan, amoniac, dioxid
de sulf, oxizi de azot etc.). Rolul ecologic al azotului constă în diminuarea
puterii de oxidare a aerului, în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea
energiei necesare susţinerii proceselor vitale şi proceselor ecologice prin
56
Pârvu. C., op. cit., p. 85
73
respiraţie (oxidare biochimică). Dioxidul de carbon constituie resursă de
substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. Astfel,
dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la
suprafaţa Pământului şi atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere.
Biotopul adună într-un tot unitar factorii fizici şi chimici dintr-un spaţiu
limitat, asociat unei scurgeri infinite a timpului. Biotopul, prin mulţimea
particularităţilor sale fizice, chimice şi biologice formează un puternic filtru în
structura speciilor care urmează să-l populeze.
Constituirea unei biocenoze într-un spaţiu dat nu poate să aibă loc
decât prin intermediul filtrului de biotop. Acesta conferă speciilor adaptate la
o anumită ambianţă multiple şanse de supravieţuire, pe când cele
neadaptate au şanse minime, care tind spre zero.
Biotopul se caracterizează printr-o omogenitate de structură,
topologie, climaterică şi biochimică, care induce o anumită tipologie a
plantelor şi animalelor, cunoaşterea acestora servind scopului propus al
ecologiei de a gospodări raţional natura.

5.2.2 Biocenoza
Reprezintă partea vie a ecosistemului (comunitatea), fiind formată din
totalitatea diferitelor specii cuprinse în trei sectoare interdependente:
 fitocenoza (comunitatea plantelor), cu o contribuţie determinantă la
biomasa ecosistemului;
 zoocenoza (comunitatea animalelor) şi
 microbiocenoza (comunitatea microorganismelor).
Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de vieţuitoare reunite
în virtutea apartenenţei lor la marile unităţi ale sistematicii biologice. Ele au
roluri structurale şi funcţionale bine definite în arhitectura de ansamblu a
ecosistemelor.
Indivizii speciilor care alcătuiesc biocenoza nu trăiesc izolaţi, ci
formează populaţii cu densităţi materiale după împrejurări. Prin intermediul
nivelului de integrare sau de organizare populaţională, indivizii diferitelor
specii se află în permanente relaţii de influenţă reciprocă. Totalitatea relaţiilor
de interdependenţă dintre indivizii diferitelor populaţii formează o reţea, mai
mult sau mai puţin densă de interacţiuni, iar speciile alcătuitoare comunică
prin intermediul ei la diverse niveluri.
Existenţa reţelei de interacţiune deosebeşte atât biocenozele, cât şi
ecosistemele de o mulţime oarecare de elemente alăturate, fără dependenţe
reciproce între ele.
Interacţiunile care se stabilesc între indivizii şi populaţiile diferitelor
specii dintr-o comunitate constituie un puternic filtru de selecţie pentru
speciile provenite din ecosistemele învecinate. Reţeaua de interacţiuni a unei
biocenoze poate să favorizeze sau să defavorizeze aclimatizarea şi
integrarea unei specii alohtone în interiorul sistemului deja constituit.
Respingerea unei specii nou venite într-o biocenoză se poate datora
fie unui factor din biotop cu acţiune restrictivă, adeseori în conformitate cu
legea toleranţei (filtru de biotop), fie reţelei de interacţiuni a biocenozei,
conform legii lui Gause:

74
 Legea lui Gause
Într-un ecosistem, indiferent de configuraţia lui, două specii nu pot să
ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească exact
aceleaşi funcţii într-o configuraţie dată.
Într-o biocenoză, este foarte importantă cunoaşterea speciilor, atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o
exercită asupra celorlalte populaţii şi asupra biotopului. În acest sens, se
calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei.
Indicii de structură ai biocenozei57
 Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte
o specie dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii
în legătură cu densitatea, respectiv omogenitatea sau
eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei.
 Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei
specii, faţă de numărul indivizilor din celelalte specii. Termenii
folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa, acest din urmă mod
fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a
unei specii în cadrul biocenozei.
 Constanţa este, de obicei, un indice exprimat prin frecvenţă. Se
consideră că speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt
componente constante (specii permanente); cele cu frecvenţă
cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii, iar cele cu frecvenţă
sub 25% sunt specii accidentale. Caracteristica biocenozei este
dată de speciile constante.
 Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai
mic jucat de o specie în cadrul biocenozei, rolul speciei în
transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem. Speciile cu
frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt
considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi
funcţionării biocenozei, respectiv specii dominante.
 Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza
din care face parte, gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta.
Există astfel specii caracteristice (legate strict de o anumită
biocenoză), preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite
biocenoze); străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care
se găsesc în ecosisteme foarte variate). Într-o biocenoză, cele mai
puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe
speciile preferenţiale.
Cadrul nr. 5-2 Speciile caracteristice
Problema speciilor caracteristice are importanţă practică mare,
deoarece permite stabilirea faptului că pentru anumite biocenoze este tipică
prezenţa unei anumite specii. Această specie devine indicator al stării unei
biocenoze. Gradul de poluare al unui ecosistem poate fi stabilit pe baza
speciilor caracteristice biocenozelor. Din punct de vedere al toleranţei

57
Botnariuc, N, Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagigică, 1982, p.
121-131
75
ecologice, aceste specii sunt, în general, stenoice faţă de cel puţin un factor
ecologic.
 Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa
relativă a speciilor unei biocenoze. Echitabilitatea ar fi ideală când
toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi 58.
Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi
multe specii cu indivizi puţini.
 Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul
de indivizi dintr-o biocenoză. Diversitatea maximă se realizează
atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt cât mai apropiate ca
frecvenţă. În cazul în care comparăm două biocenoze care au
echitabilitate maximă (proporţii egale între specii), diversitatea va fi
mai mare acolo unde numărul speciilor va fi mai mare.
Cadrul nr. 5-3 Biodiversitatea
Ecosistemele cu diversitate maximă sunt reprezentate de asociaţiile
coraliere şi pădurile de mangrove în ocean, iar dintre cele terestre intră în
această categorie pădurile pluviale ecuatoriale (tropicale). Valorile minime
ale biodiversităţii se realizează pentru ecosistemele agricole, dintre cele
artificiale şi în cele deşertice, subterane (cavernicole, de ape subterane etc.)
dintre cele naturale59.
Într-o biocenoză, fondul de specii din care este alcătuită aceasta
corespunde cu condiţiile de existenţă din biotop. Unitatea biotop-biocenoză
este scoasă în evidenţă mai ales în ecosistemele marine. Biocenoza este un
element activ al ecosistemului, care influenţează biotopul prin modificările
geochimice în sol, apă şi aer, precum şi la nivelul microclimatului (cadrul nr.
5-4)60.
Cadrul nr. 5-4 Unitatea biotop-biocenoză
În zonele semiaride, de exemplu, în Sahel, arbuştii formează o insulă
a fertilităţii, de acumulare a apei, cu o structură granulară a solului şi cu
numeroase substanţe minerale.
Insulele plutitoare de plaur din Delta Dunării concentrează un pământ
fertil, cu o vegetaţie care funcţionează ca bază trofică pentru vânat, cât şi
pentru acumularea nămolului bogat în elemente nutritive (sapropel), cu o
faună bentonică care dirijează energia ecosistemului.
Ordinea biocenotică în ecosistem
Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. Lupta
pentru existenţa speciei este întemeiată pe autonomia biocenozei în raport
cu biotopul. Adaptarea speciilor nu serveşte la conservarea şi supravieţuirea
biocenozei, speciile respective depinzând de baza lor genetică. Cele mai
multe specii preferă diferite biotopuri.
Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului,
ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei. Edificarea
biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii, mulţimi exprimate

58
Neacşu, P., Ecologie generală, Universitatea Bucureşti, 1984, p. 134
59
Tufescu, V., Tufescu, M.; Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 119
60
Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 57
76
prin forme biotice şi grupări ecologice, număr de indivizi, diversitate
ecologică61.
Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului, prin realizarea listelor de
specii, constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. Cu cât
numărul de specii este mai mare, în biocenoză sunt mai multe reţele de
interacţiuni, multe dintre ele formând biosisteme.
Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare, creşte şi numărul
speciilor. De exemplu, în Sicilia, cu o suprafaţă de 25 708 km 2 s-au
inventariat circa 2 600 de specii de plante, iar în Madeira (796 km2) s-au
identificat numai 499 de specii de plante.
Diversitatea ecologică a speciilor este, aşa cum am menţionat, o
funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem.
Pe baza acestei conexiuni, Thiemann (1956) a enunţat principiile
biocenotice:
Principiile biocenotice
I. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop, cu atât
va fi mai mare şi numărul de specii în biocenoza care îi aparţine;
II. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la
scăderea numărului de specii, crescând numărul de indivizi din fiecare
specie.
Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin
incapacitatea speciilor dominante de a asimila în întregime resursele
mediului şi de a-l exploata până la epuizare62.
În biotopurile cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic
specializate. De exemplu, în Elveţia, în zona adâncă a lacului Neuchatel a
fost identificată o singură specie, cauza constituind-o condiţiile de biotop
uniforme şi nefavorabile altor specii.
Structura trofică
Este determinată de interacţiunea dintre specii, pe o bază funcţională
legată de una din cele mai importante laturi ale acestuia – relaţiile privind
hrana sau relaţiile trofice.
Partea ecologiei care se ocupă cu studiul structurii trofice, compoziţia
şi volumul de hrană al diferitelor specii, constituie trofoecologia sau ecologia
nutriţiei63.
Categoriile trofice care definesc această structură sunt reprezentate
de:
a. Producători (primari)
Sunt organisme capabile să producă substanţe organice pornind de la
substanţe anorganice prin utilizarea unei surse de energie de natură
nebiologică (organisme autotrofe)64.
În economia ecosistemului cele mai importante sunt plantele
superioare (cu clorofilă), care produc substanţă organică prin fotosinteză.
Acestora li se adaugă microorganisme cum sunt bacteriile fotosintetizante şi
chemosintetizante (care folosesc energia chimică a unor reacţii de oxidare
anorganice).

61
Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Editura Sarmis, 1994, p. 107
62
Thienemann, A., Lebel und Umwelt, Hamburg, Rowohlt, 1956, p. 109
63
Idem, p. 88
64
Pârvu, C., op. cit., p. 162
77
 Prezenţa acestei categorii este condiţia intrinsecă a existenţei
ecosistemului, întrucât activitatea lor contracarează efectele procesului de
entropizare a energiei libere. La aceasta se adaugă rolul jucat în circuitul
substanţei, mai ales prin eliberarea oxigenului necesar pentru obţinerea de
energie prin procesele respiratorii ale organismelor.
b. Consumatori (producători secundari)
Produc substanţă organică proprie pornind de la substanţe organice
preexistente (organisme heterotrofe). În marea lor majoritate sunt
reprezentate de animale, dar şi de microorganisme parazite.
În funcţie de regimul de hrană se deosebesc mai multe categorii de
consumatori, astfel:
 primari (organisme erbivore sau fitofage);
 secundari şi terţiari (organisme carnivore sau zoofage).
c. Descompunători (reducători)
Au ca bază trofică substanţa organică moartă (ţesuturi moarte, frunze
căzute, cadavre, excremente etc.), pe care o transformă în substanţă
anorganică prin aşa numitul proces de mineralizare.
Sunt reprezentaţi de microorganisme (bacterii, ciuperci saprofage)
care degradează succesiv resturile organice rezultate din activitatea
celorlalte categorii de organisme.
Constituie o verigă funcţională deosebit de importantă pentru
menţinerea echilibrului, pe de o parte prin eliminarea „reziduurilor” (a căror
acumulare ar afecta celelalte specii prin toxicitate, ocuparea spaţiului etc.),
iar pe de altă parte prin reconstituirea fondului de resurse de substanţă, fiind
astfel veriga care asigură caracterul ciclic al circulaţiei substanţei în
ecosistem.
Categoriile funcţionale menţionate, aşa cum s-a subliniat, au roluri
bine definite în raport cu transferul materiei sub cele trei forme ale sale –
substanţă, energie, informaţie.
Structura trofică a ecosistemului poate fi analizată folosind două
modalităţi de abordare: piramida trofică şi reţeaua trofică65.
Piramida trofică (eltoniană, ecologică)
Reprezintă o modalitatea ştiinţifică de ilustrare a diferenţierii
funcţionale, sub aspect trofic, într-o biocenoză. Metoda a fost pusă la punct
de zoologul britanic Charles Elton.
Cadrul nr. 5-5 C.S. Elton
Elton, Charles Sutherland (1900-1991), zoolog britanic. Profesor
universitar la Universitatea Oxford. Fondator al biologiei populaţiilor. A
formulat conceptele fundamentale ale trofoecologiei: lanţ trofic, nişă
ecologică, reţea trofică, piramida numerelor şi biomasei, numită şi eltoniană.
Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o
diferenţiere între organisme pe baza regimului de hrană.
Totalitatea organismelor similare din punctul de vedere al hranei şi
prin poziţia lor faţă de producătorii primari (acelaşi număr de intermediari)
constituie un nivel trofic.
Dacă producătorii primari constituie, în ansamblul lor, un singur nivel
trofic, pentru consumatori există o diferenţiere pe mai multe niveluri.

65
Tufescu, V., Tufescu, M., op. cit., p. 110
78
 Piramida trofică rezultă din reprezentarea, într-un sistem de axe
rectangulare (pe ordonată notând nivele trofice, la intervale egale şi pe
abscisă numărul de indivizi) a fiecărui nivel trofic. Forma caracteristică
rezultă din scăderea numărului de indivizi de la un nivel la altul. Mărimea
fiecărui nivel se poate exprima nu numai prin număr de indivizi, ci şi prin
biomasa sau energia înglobată în aceasta, rezultând astfel trei tipuri de
piramide: numerică, a biomaselor şi energetică (fig. 5-2).
Explicaţia constă în faptul că nivelurile inferioare – plantele, apoi
animalele mici – posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu
animalele mari, precum şi faptul că un animal mare consumă mai multe
animale mici.
Înregistrând biomasa nivelurilor trofice succesive, constatăm faptul că
producătorii au cantitatea cea mai mare de biomasă, erbivorele însumează o
cantitate mai mică, pentru ca la consumatorii de ordinul trei (carnivorele de
ordinul doi) să fie cantitatea cea mai mică de biomasă. Este logică această
micşorare a biomasei, deoarece nivelurile inferioare servesc drept hrană
nivelurilor superioare şi, aşa s-a cum arătat, nu toată substanţa ingerată prin
hrană este convertită în biomasă proprie; o parte din hrană nu este digerată,
iar o altă parte este transformată în cataboliţi.

Fig. 5-2 Numărul de indivizi, biomasa şi cantitatea de energie din diverse

niveluri trofice ale unui ecosistem natural de tipul unei păduri ecuatoriale
(după Strahler, 1974)

Piramida energetică reflectă pierderile energetice la fiecare nivel,

corespunzând randamentului de transfer a energiei la fiecare nivel (10%). În
aceeaşi ordine de idei, se poate realiza o altă schematizare, pentru ilustrarea
interdependenţei dintre relaţiile spaţiale şi cele trofice. Astfel, piramida
79
inversă de biotop (fig. 5-3) reflectă mobilitatea crescută a organismelor de pe
niveluri trofice superioare, care se deplasează pentru procurarea hranei pe
suprafeţe mai mari, tranzitând mai multe biotopuri. Astfel de informaţii sunt
necesare pentru stabilirea limitelor, respectiv dimensiunilor minime necesare
pentru menţinerea condiţiilor favorabile pentru o specie, prin instaurarea unui
regim de protecţie.

Fig. 5-3 Piramida inversă de biotop

Reţeaua trofică
Oferă o imagine sintetică a relaţiilor trofice care se realizează între
populaţiile dintr-o biocenoză. În fapt, reprezintă căile de vehiculare a materiei
în ecosistem.
Căile (canalele) reţelei trofice sunt reprezentate de lanţuri trofice. Ne
dăm seama de existenţa lor dacă luăm în considerare un fapt obişnuit: un
organism este mâncat de un alt organism, acesta de un alt organism şi aşa
mai departe. Dacă aşezăm diferitele populaţii într-o linie, în ordinea în care
sunt mâncate unele de altele, constatăm că hrana circulă în biocenoze numai
de la stânga la dreapta, respectiv faptul că populaţiile constituie un fel de
verigi ale unui lanţ.
Luând în considerare categoriile trofice menţionate anterior, structura
trofică poate fi reprezentată astfel: plantă autotrofă (P) → animal erbivor
(CI)→ animale carnivor de ordinul I (CII) → animal carnivor de ordinul II (CIII)
(fig. 5-4); sau materie organică moartă (detritus) → detritivore specializate pe
diferite secvenţe biochimice → substanţă anorganică.

Fig. 5-4 Reprezentarea schematică a unui lanţ trofic

Astfel, într-un lanţ trofic, un organism dintr-o anumită specie, situat pe

un nivel trofic oarecare, se hrăneşte cu un organism situat pe un nivel trofic
precedent. Circulaţia în sens invers, de la dreapta la stânga, este imposibilă.
Organismele de pe nivelurile trofice inferioare nu au posibilitatea de a
captura şi consuma organisme de pe niveluri trofice superioare.
Cadrul nr. 5-6 Lanţuri trofice
Exemple de lanţuri trofice
• în stepă: graminee → gărgăriţe → şopârla de câmp → şoim
• în păduri: frunze → omidă păroasă → ciocănitoare → uliul
păsărelelor
80
 • în bălţi şi lacuri: diatomee → răcuşori → boul de apă → pasăre de
baltă (gâscă, raţă) → uliul de baltă
• în mări: diatomee → crustacee → rechin
Nici omul este străin de lanţurile trofice. Uneori poate fi situat, după
hrana consumată, pe nivelul trofic al fitofagelor, alteori pe cel al zoofagelor.
Toate lanţurile trofice, inclusiv cele care includ omul, pornesc de la o bază
vie, plantele verzi.

Clasificarea lanţurilor trofice

La nivelul ecosistemului, lanţurile trofice se diferenţiază în funcţie de
lungime, de caracteristicile primei verigi şi importanţă.
a. Lungime
Lungimea unui lanţ trofic reflectă favorabilitatea biotopului. Astfel,
substanţa şi energia aduse de producător limitează uneori numărul de verigi
într-un lanţ trofic, existând situaţii în care acesta se reduce la producător →
consumator primar. O atare simplificare poate fi şi rezultatul intervenţiei
transformatoare a omului, aşa cum se întâmplă în ecosistemele agricole
unde consumatorii secundari sunt eliminaţi datorită intoxicării cu insecticidele
folosite pentru a apăra plantele cultivate de consumatorii primari.
Supraoferta de hrană contribuie la o creştere a numărului de verigi
într-un lanţ trofic. Un exemplu poate fi perna de muşchi de pe solul pădurii
care formează un lanţ trofic lung: briofită (muşchi) → rotifere → tardigrade →
nematode → larve de diptere → chiţcan.
b. Caracteristicile primei verigi
Prima verigă a unui lanţ trofic poate fi reprezentată de mai multe tipuri
de organisme. Pe această bază se diferenţiază:
 lanţuri trofice erbivore (ale producătorilor) de tipul P → C I→ C II → C
III, prima verigă fiind reprezentată de plantele verzi, urmate de
animale erbivore (fitofage) şi animale carnivore (zoofage). În aceste
lanţuri, nevertebratele sunt pe poziţia a doua, reprezentând prada
vertebratelor. Adeseori vertebratele sunt prada, iar nevertebratele
prădătorul şi astfel poziţia de vârf este ocupată de un nevertebrat66.De
exemplu, scorpionul (Parabuthus villosus) din deşertul Sahara
vânează şi consumă şopârla de ziduri (Podarnis muralis). În America
de Sud, pasărea colibri este distrusă de păienjenii uriaşi (Avicularis,
Atrax etc.);
 lanţuri trofice detritivore (ale descompunătorilor), în care prima verigă
este reprezentată de materia organică moartă (detritus). În solul şi
frunzarul din pădure există numeroase lanţuri de acest gen, la fel ca şi
în ecosistemele acvatice (detritus → copepod → salmonid). Detritusul
este colonizat de bacterii, astfel că detritivorele sunt şi bacterivore.
Există însă şi lanţuri trofice care depind direct de bacterii. Astfel, în
sol, în pelicula de apă, protozoarele consumă bacterii formând un lanţ
trofic bacterivor;
 lanţuri trofice parazitice, care au ca punct de plecare organismul
gazdă, transferul realizându-se apoi spre parazit şi un şir de
hiperparaziţi sau alţi consumatori. De exemplu, spic de grâu → rugina

66
Stugren, B., op. cit, p. 193
81
 grâului (Puccinia graminis) → bacteria Xanthomonas uredovorus →
bacteriofage. Unele
 lanţuri trofice sunt formate însă numai din două verigi (cartof → mana
cartofului; cartof → Rhisochtonia solani şi Fusarium solani, care
trebuie să atace concomitent)67. În lanţurile trofice parazitice erbivore,
plantele sunt atacate de animale erbivore, care, la rândul lor, sunt
atacate de paraziţi. De exemplu, dud (Morus) → omida fluturelui de
mătase (Bombyx mori) → virus.
 Lanţuri trofice derivate (minore). Din lanţurile trofice erbivore sunt
derivate câteva tipuri de lanţuri trofice speciale prin hrana utilizată,
astfel:
o Lanţuri trofice granivore, care lucrează pe baza energiei din
seminţele plantelor superioare. Schimbul de energie depinde
de energia depozitată în fondul de seminţe exploatat, care este
caracteristic, după specie. De exemplu, seminţele de
Umbelifere şi Asteraceae au cel mai înalt conţinut de energie,
iar seminţele de graminee cel mai redus68. Mamiferele
granivore asimilează 80% din consum, furnicile numai 20%.
Astfel, prin consumul de seminţe se îmbunătăţeşte randamentul
energetic;
o lanţurile trofice nectarivore lucrează pe baza energiei conţinute
în nectarul florilor. Nectarul reprezintă un important
„combustibil” pentru zborul insectelor. Unele specii de insecte
sunt deosebit de eficiente în utilizarea energiei obţinute din
această sursă (cadrul nr. 5-7).
Cadrul nr. 5-7 Eficienţa energetică în lanţurile nectarivore
Albinele ating un consum ridicat de energie pe baza unui consum
redus de nectar. Ele prezintă un comportament energetic foarte rentabil.
Pentru a întreţine un kilogram de albine lucrătoare pe timpul verii sunt
necesare 0.042 kg de miere de albine şi 0.0031 kg polen floral. Necesarul de
hrană zilnic creşte până la 0.154 kg miere de albine şi 0.0557 kg polen floral
pentru întreţinerea larvelor şi edificarea fagurelui69.
c. Importanţă
În păduri şi pajişti apare un exces de hrană bogată în
glucide, care reprezintă baza trofică pentru multe lanţuri. Excesul de
glucide este eliminat de insecte sub formă de lichide dulci („roua de miere”),
valorificate ca sursă de energie.
 lanţurile trofice briovore lucrează pe baza energie briofitelor
(muşchi). Într-o pădure, numeroase specii de păsări şi mamifere
utilizează ca hrană briofitele şi lichenii;
 lanţurile trofice micetofage lucrează pe baza consumării
macromicetelelor (ciuperci cu pălărie);
 lanţuri trofice bazate pe plante carnivore. Energia poate circula şi
de la animal la plantă (spre producători). Se deosebesc trei

67
Dommergues, Y., Mangenot, F., Ecologie microbienne du sol, Paris, Masson, 1970, p. 168
68
Tudorancea, C., Comparison of the Population of Unio tumidus Philippson from the
Complex of Crapina – Jijila Marshes, Ekol.Pol, 17, 1969, p. 185-204
69
Turcek, F.J., On Some Functional Aspects of Biological Production, Ekol.Pol., 15, 1969, p.
31-35
82
 categorii de plante carnivore: prădători de nematode (ciuperci
carnivore), prădători de insecte (roua cerului – Drosera
rotundifolia) şi planctonofage. În bugetul energetic al biocenozelor
aceste plante sunt neînsemnate.
În funcţie de importanţa lor se disting lanţuri trofice principale, alcătuite
din specii dominante ca număr şi biomasă şi care au un rol esenţial în
transferul de substanţă şi energie în ecosistem. Alături de acestea
funcţionează numeroase lanţuri trofice secundare, conectate la ele prin verigi
care sporesc sau, dimpotrivă, anulează o parte din productivitate, formând, în
ambele cazuri, reţeaua trofică a biocenozei.
Numeroase lanţuri trofice din biocenoză se întretaie în anumite noduri.
În natură, sunt specii cu un regim alimentar diversificat şi de aceea pot
funcţiona în mai multe lanţuri trofice.
De exemplu, furnicile devorează orice material organic, viu sau mort;
buha, cucuveaua (păsări răpitoare de noapte) consumă broaşte, şopârle,
păsări, mamifere mici etc. Datorită nodurilor, lanţurile trofice alcătuiesc, în
ansamblul lor, o reţea trofică.
Reţeaua trofică este condiţionată de organizarea fluxului de materie în
ecosistem. Fiecare biocenoză posedă trăsături trofice particulare,
configuraţia reţelei trofice putând fi reprezentată, în principiu, independent de
particularităţile locale, printr-un model comportamental, care permite o privire
generală asupra stărilor şi transformărilor tuturor biomaselor care participă la
metabolismul substanţei şi energiei.
Stabilitatea reţelei trofice, conservarea structurii sale este o
premisă pentru stabilitatea ecosistemului, întrucât prin lanţurile trofice
se realizează reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor.
Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile depăşesc
limita ecosistemelor. Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme
se realizează conexiuni trofice interbiocenotice, conform piramidei inverse de
biotop.
Cadrul nr. 5-8 Conexiuni trofice interbiocenotice
Lăcustele migrează dintr-un ecosistem de luncă într-un ecosistem
agricol; acestea, la rândul lor, vor servi drept hrană păsărilor insectivore din
ecosistemele învecinate cu ecosistemele agricole invadate.
Uliul, consumator terţiar, îşi procură hrana din păşuni, fâneţe, terenuri
arabile, păduri sau chiar din intravilan. Păsările insectivore (consumatori
secundari) sun vânate de ulii. Acestea se deplasează în terenurile cultivate,
păşuni realizând „conectări” trofice între ecosistemele respective.
La limita dintre lacuri şi uscat, lanţurile trofice conduc materia şi
energia în ambele direcţii. Astfel, lanţul nevertebrate acvatice → raţe → uliul
de baltă (Circus cyaneusi) tranzitează energia de la apă spre uscat, iar lanţul
insecte terestre → broasca verde de lac (Rana ridibunda)→ şarpe de apă
(Natrix tessellata), transferă energia în sens invers.
Desigur, caracterizarea structurii unui ecosistem sub raport funcţional
nu se poate rezuma la structura determinată de relaţiile de hrană. Practic,
fiecare specie îndeplineşte un anumit rol prin interacţiunea cu elementele
(abiotice şi biotice) ecosistemului, astfel că Johnson (1910) introduce
termenul de nişă ecologică.

83
 Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii, câmpul ei de activitate,
relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află, cum şi cu cine (pe
seama cui) se hrăneşte, cui serveşte drept hrană.
Odum (1971) consideră că habitatul unei specii corespunde cu
„adresa” ei, în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia.
Dimensiunile nişei pot fi largi sau înguste. Primele includ păsările
răpitoare, care se hrănesc din mai multe biotopuri, în timp ce a doua
categorie îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop.
Conform legii lui Gause, două specii nu pot exista într-o nişă decât
segregate ecologic. Mulţimea condiţiilor ecologice, cu opţiuni pentru mai
multe specii apropiate (dar care diferă între ele prin anumite particularităţi)
vor menţine echilibrul speciilor. Apariţia unor condiţii ecologice limitate, cu
posibilităţi de satisfacere, în egală măsură, a mai multor sau cel puţin a două
specii, face ca speciile mai bine adaptate noilor condiţii să tindă să
înlocuiască speciile convieţuitoare, mai puţin adaptate. Practic, în
ecosistemele naturale nu există nişe libere.
Sub aspect geografic, în biocenozele amplasate diferit, pot să apară
nişe echivalente. De exemplu, cerbul european – cerbul Wapiti (Canada);
gorunul (Europa) – stejarul roşu (America de Nord) îndeplinesc funcţii
similare, cu toate că aparţin unor biocenoze amplasate diferit din punct de
vedere geografic.
Cadrul nr. 5-9 Coevoluţia
Plante – animale fitofage. Compoziţia şi biomasa covorului vegetal
sunt supuse presiunii continue din partea fitofagelor. Acţiunea acestora se
manifestă pe trei planuri: păşunat, distrugerea seminţelor, transformarea
solului. De exemplu, suprapăşunatul mamiferelor sălbatice nu conduce la
distrugerea covorului vegetal. În diferite zone ale globului, s-a observat că
păşunatul selectiv în pădurile mixte are efecte favorabile aspra diversităţii
covorului vegetal. Un efect similar are şi invazia rozătoarelor, care contribuie
la eliberarea covorului vegetal de resturi şi la germinarea seminţelor unor
specii vegetale.
Plante – polenizatori. Atinge punctul culminant în situaţia în care
dezvoltarea unor plante este legată strict de prezenţa unei anumite specii de
polenizatori. De exemplu, pasărea colibri este adaptată la polenizarea
plantelor din pădurea tropicală. Cele 20 de specii de colibri se
interconectează cu 45 de specii de plante. Smochinul, yucca sunt plante
polenizate numai de o singură specie de insecte.
Plante – microorganisme. Pe rădăcinile plantelor se dezvoltă o bogată
microfloră, ca un subsistem aparte al ecosistemului. Acestea au rolul de a
disponibiliza substanţele minerale necesare plantelor. Astfel, multe specii de
plante formează micorize, simbioze cu ciuperci inferioare – lămâi, leandru,
orhidee etc.
Animale – microorganisme. În diferite aparate şi sisteme ale
organismului animal se dezvoltă bacterii şi ciuperci care concură în
metabolism. Astfel, furnicile attide din Brazilia cultivă ciuperci şi se hrănesc
cu hidraţii de carbon furnizaţi de acestea prin degradarea celulozei. Termitele
sunt dependente de ciuperci, fiindcă nu sunt capabile să digere lignina, bogat
reprezentată în hrana lor.

84
 În ansamblul lor, relaţiile interne din biocenoză, în special cele trofice,
constituie factori ecologici dependenţi de comunitatea de specii, respectiv
factori biotici. Acţiunea lor interdependentă generează, la nivelul
ecosistemului, coevoluţia70.
Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale
speciilor, specii care sunt ecologic conectate între ele, fără însă să schimbe
între ele gene.
Ordinea biocenotică se realizează prin existenţa unor sisteme de
relaţii de tipul: plante – animale fitofage; plante cu flori – animale
polenizatoare; plante – microorganisme; animale – microorganisme; sisteme
gazdă – parazit; sisteme patogene; concurenţă interspecifică; relaţia pradă –
prădător (cadrul nr. 5-9).

5.2.3 Ecologia populaţiei

Populaţia reprezintă ultimul nivel al organizării sistemice a vieţii care
face obiectul cercetărilor ecologice. Este, în acelaşi timp, ansamblul sistemic
supraindividual cu integralitatea cea mai bine exprimată.
Populaţia este un grup de indivizi aparţinând aceleiaşi specii, care se
individualizează prin interacţiuni într-un spaţiu dat, relativ omogen,
reprezentând biotopul unui ecosistem sau numai un fragment al acestuia
(habitatul).
La nivelul populaţiei „se intersectează” sistematica biologică şi
sistematica ecologică. Delimitarea populaţiei în cadrul biocenozei se
realizează prin bariera reproductivă. Populaţia este, în acelaşi timp,
subordonată şi speciei, reprezentând o grupare delimitată spaţial, astfel încât
nu poate să mai intre în interacţiune cu ceilalţi indivizi aparţinând aceleiaşi
specii, faţă de care nu se manifestă însă bariera reproductivă.
Specia şi populaţia se pot însă suprapune în cazul endemismelor.
Existenţa acestora se explică fie prin apariţia relativ recentă a speciei, astfel
încât nu a trecut timp suficient pentru dispersare, fie prin barierele geografice
care au împiedicat dispersarea – habitate insulare, lanţuri muntoase, cursuri
de apă etc.
Studiul populaţiilor împrumută numeroase noţiuni şi tehnici din
demografie. De altfel, astfel de cercetări sunt reunite şi sub denumirile de
demoecologie sau ecologie demografică.
Pentru caracterizarea populaţiei se folosesc două mari categorii de
indicatori. Prima categorie surprinde populaţia la un moment dat (statica
populaţiei sau caracteristici cantitative), iar a doua se referă la dinamica
populaţiei, evaluată prin modele de creştere realizate pe baza integrării
influenţelor factorilor ecologici asupra schimbărilor de efective.
A. Statica populaţiei
Indicatorii care caracterizează populaţia la un moment dat sunt
reprezentaţi de efectiv, densitate şi distribuţie, structura pe vârste şi structura
genetică şi mişcarea naturală (mortalitate, natalitate, rată de creştere).
Descrierea populaţiei prin utilizarea acestor indicatori presupune colectarea
datelor empirice prin măsurători de teren care apoi sunt prelucrate prin
metode matematice, considerând populaţia o colectivitate statistică.

70
Pianka, E., Evolutionary Ecology, New York – San Francisco – London, Harper&Row,
1979, p. 38
85
 Efectivul reprezintă numărul total al indivizilor care alcătuiesc
populaţia. În funcţie de poziţia trofică a populaţiei, acest indicator poate varia
în limite largi. Cu toate acestea, s-au stabilit limitele minime necesare pentru
ca populaţia să poată să-şi asigure continuitatea fără a intra în drift (derivă,
genetică) respectiv pentru a putea face faţă unor schimbări de diferite
amplitudini din mediu.
Astfel, populaţia minimă viabilă (PMV), în care să se evite
consangvinizarea, are efectivul de 50 de indivizi; pentru a se asigura o
oarecare supleţe evolutivă sunt necesari cel puţin 500 de indivizi; factorii
accidentali, în raport cu care specia nu are dezvoltate adaptări, vor fi
contracaraţi dacă specia are cel puţin 1 000 de indivizi, iar supravieţuirea
după catastrofe va fi posibilă numai în cazul în care populaţia numără
1000000 de indivizi71.
Densitatea şi distribuţia. Densitatea populaţiei se obţine raportând
efectivul la suprafaţa sau volumul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Este un indiciu în cunoaşterea stării populaţiei privind numărul de indivizi
raportaţi la posibilităţile de suport ale spaţiului.
Repartizarea populaţiei în spaţiu se realizează după trei tipuri de
modele de distribuţie (fig. 5-5):
 uniform – se întâlneşte mai rar, în cazul în care competiţia
pentru hrană sau spaţiu sunt foarte severe;
 întâmplător (aleator) - presupune distanţe diferite între indivizi.
Se întâlneşte frecvent, în special în cazul organismelor care
trăiesc în medii omogene şi nu au tendinţă de agregare;
 grupat – se realizează atunci când pe anumite suprafeţe se
realizează densităţi foarte mari, înconjurate de suprafeţe cu
densităţi foarte scăzute ale indivizilor. Acest model de
distribuţie poate reflecta o viaţă socială dezvoltată (căutare
colectivă a hranei, apărare colectivă) sau neuniformităţi ale
biotopului.

Fig. 5-5 Modele de distribuţie ale indivizilor într-o populaţie. A, uniform; B,

aleator; C, grupat.

Structura populaţiei. Se apreciază prin identificarea a diferite categorii

şi a raporturilor dintre acestea. Din punct de vedere ecologic, interesează
categoriile delimitate pe baza criteriilor genetice, vârstei, dar şi structura pe
sexe.
Structura genetică este determinată de fondul de gene prezente în
genomul indivizilor biologici. Indivizii care formează o populaţie, deşi aparţin
aceleaşi specii, nu sunt identici. Ei se caracterizează printr-un polimorfism

71
Chauvet, M., Olivier, L., La biodiversite, enjeu planetaire. Preserver notre patrimoine
genetique, Paris, Eds. Sang de la Terre, 1993
86
genetic care va asigura adaptarea şi elasticitatea în faţa schimbărilor din
mediu. Structura genetică se modifică prin migraţie, mutaţie, selecţie, izolare
sau drift genetic (în cazul unor efective foarte mici).
Structura pe vârste se defineşte prin numărul claselor de vârstă şi
modul cum se repartizează indivizii pe aceste clase. În general, se
delimitează trei categorii – juvenili (indivizi aflaţi în diferite stadii de
dezvoltare), maturi (indivizi aflaţi în perioada de reproducere) şi senili (de la
ultima reproducere până la moarte).

Fig. 5-6 Distribuţia indivizilor pe clase de vârstă în populaţii aflate în

A, creştere; B, stare staţionară; C, declin

Structura pe sexe reflectă în general un raport unitar între cele două

sexe şi furnizează informaţii în legătură cu evoluţia viitoare a populaţiei.
Astfel, dominarea femelelor presupune o populaţie în plin progres numeric;
dominarea masculilor caracterizează regresul numeric, în timp ce raportul
unitar descrie starea staţionară72.
Mişcarea naturală a populaţiei este descrisă de modificările care apar
în efectivul şi structura populaţiei ca urmare a intrărilor şi ieşirilor de indivizi.
Intensitatea acestor procese se apreciază folosind indicatori specifici,
respectiv:
- Natalitatea asigură perpetuarea indivizilor, continuitatea populaţiei.
Rata natalităţii se calculează ca raport între numărul de indivizi apăruţi prin
germinare, ecloziune, naştere etc. într-o perioadă dată şi efectivul populaţiei.
Factorii externi şi interni vor influenţa nivelul natalităţii, care este mai mic
decât potenţialul biologic al populaţiei. Capacitatea fizică de reproducere a
populaţiei reprezintă fecunditatea, iar capacitatea fizică de a introduce noi
indivizi în populaţie exprimă fertilitatea.
Mortalitatea duce la eliminarea indivizilor prin deces. Ea „este
condiţionată genetic, fiziologic şi ecologic73.” Rata mortalităţii se calculează
ca raport între numărul de indivizi decedaţi într-o perioadă dată şi efectivul
populaţiei.
Imigrarea şi emigrarea. Într-o populaţie intrările sunt asigurate de
natalitate, iar ieşirile de mortalitate. Totuşi, absenţa barierelor reproductive

72
Neacşu, P., op.cit., p. 176
73
Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encilopedică, 1982,
p. 158
87
face posibil contactul cu alte populaţii din care indivizii pot să intre în
populaţia dată (imigrare) sau spre care pot să se deplaseze în anumite
condiţii (emigrare). Astfel de procese se produc la nivelul aşa ziselor
metapopulaţii (vezi partea a IV-a).
Interacţiunea cu mediul determină un anumit nivel al indicatorilor
menţionaţi, acesta constituindu-se într-o nouă stare, care va determina o
serie de modificări prin retroacţiune (feed- back), manifestată ca reglare a
numărului de indivizi sau ca variaţii genetice (fig. 5-7).

Fig. 5-7. Relaţii de interacţiune populaţie-mediu (după Barbault 1997)

B. Dinamica populaţiei
Este dată de schimbările cantitative şi calitative ale populaţiei. Acestea
se produc sub influenţa factorilor interni şi externi, pe baza unei
interdependenţe complexe.
În absenţa factorilor limitativi, dinamica populaţiei se materializează în
creşterea exponenţială a numărului de indivizi, conform modelului malthusian
(fig. 5-8-A). Astfel de situaţii nu se pot manifesta decât temporar, atunci când
populaţia se află într-un mediu foarte favorabil şi lipsesc concurenţii.
Disponibilitatea resurselor şi favorabilitatea mediului sunt, la rândul lor,
influenţate de creşterea populaţiei, devenind limitative la un moment dat.
Astfel, sub acţiunea factorilor menţionaţi creşterea populaţiei se realizează
după un model logistic, în care K reprezintă capacitatea de suport a mediului
(fig. 5-8-B).

88
Fig. 5-8 Curba creşterii populaţiilor. A, în absenţa factorilor limitativi (creştere
exponenţială); B, sub acţiunea factorilor limitativi (creştere logistică)

Dat fiind faptul că factorii ecologici se modifică şi independent de ceea

ce se întâmplă în populaţie, dinamica acesteia din urmă va reflecta aceste
schimbări prin fluctuaţii sezoniere (în cazul populaţiilor cu mai multe generaţii
pe durata unui an); periodice plurianuale (cadrul nr.5-10) şi aperiodice
plurianuale.
Cadrul nr. 5-10 Fluctuaţii periodice plurianuale74
Populaţiile de iepure (Lepus americans) şi râs (Felix canadensis) din
Canada cunosc oscilaţii periodice conjugate. Fenomenul este documentat de
datele statistice înregistrate din 1845 până în 1935 la Compania Golfului
Hudson care se ocupa cu recoltarea pieilor de vânat. Populaţiile de iepuri
ating un maxim la fiecare 10 ani, iar populaţiile de râşi canadieni urmează o
evoluţie decalată cu 9 luni, până la 2 ani. Cicluri populaţionale asemănătoare
se înregistrează pentru hering (Culpea harengus), potârniche (Perdix perdix),
cărăbuş de mai (Melolontha melolontha) ş.a.
Reglarea numerică a populaţiei se realizează în funcţie de intensitatea
acţiunii factorilor ecologici. Dat fiind varietatea acestora, precum şi modul
foarte diferit în care influenţează populaţia la un moment dat, s-a impus
gruparea lor, astfel încât să fie posibilă realizarea unor modele care să
permită prognozarea evoluţiei populaţiilor.
Cel mai frecvent factorii sunt grupaţi în funcţie de influenţa densităţii
asupra acţiunii lor. Astfel, se diferenţiază factori dependenţi de densitate
(parazitismul, concurenţa etc.) şi factori independenţi de densitate
(temperatura, salinitatea, radiaţia solară, altitudinea etc.). Cu toate acestea,
„orice clasificare este nesatisfăcătoare, deoarece împletirea factorilor
ecologici este intimă şi multilaterală”75, reglarea numerică fiind dependentă şi
de capacitatea populaţiei de a reacţiona la modificarea factorilor externi.
Cadrul nr. 5-11 Teoriile reglajului populaţional
Teoria lui Milne integrează acţiunea factorilor ecologici dependenţi şi
independenţi de densitate. În analiză se pleacă de la observaţia că efectivul
unei populaţii poate varia între două limite: inferior, care duce la extincţie prin
insuficienţă numerică şi superior, care este urmat de autodistrugere prin
epuizarea resurselor de hrană, a spaţiului etc. Pentru a defini aceste niveluri
se introduc conceptele de:
 capacitate ultimă – limita numerică superioară, niciodată atinsă;
 capacitate a mediului (capacitate de suport, capacitate portantă) –
efectivul maxim care poate fi atins şi menţinut în permanenţă, fără
efecte distructive asupra populaţiei sau a mediului şi
 nivel de extincţie – limita numerică inferioară, niciodată atinsă, cu
excepţia situaţiei de dispariţie a populaţiei.
Factorii reglatori sunt grupaţi în trei clase: factori independenţi de
densitate (A); factori imperfect dependenţi de densitate (B) şi factori perfect
dependenţi de densitate (C). Se consideră că, singurul factor perfect
dependent de densitate este concurenţa intraspecifică. Ceilalţi factori
dependenţi de densitate (prădătorismul, parazitismul, concurenţa
74
Idem
75
Pârvu, C., op. cit., p. 144
89
interspecifică) nu se corelează perfect cu modificările densităţii populaţiei
reglate, ceea ce a făcut să fie grupaţi separat. Reglajele care menţin
populaţia în zona numerică corespunzătoare capacităţii mediului sunt
datorate acţiunii predominante a factorilor A şi B, care pot duce şi la
transferul spre zona apropiată de nivelul numeric minim. Pentru zonele
numerice superioare se diminuează influenţa factorilor A şi B, prioritar
devenind factorii C, care vor împiedica populaţia să depăşească capacitatea
de suport a mediului şi să atingă capacitatea ultimă.
Teoria sintetică abordează unitar ansamblul de factori ecologici interni
şi externi care acţionează asupra efectivului populaţional. Contribuţii
importante în acest sens au fost aduse de G.A. Victorov (1971), N. Botnariuc
(1976), A. Vădineanu (1980), B. Stugren (1982). Intrările şi ieşirile indivizilor
din populaţie sunt modulate. Se ţine cont de organizarea populaţiilor,
organizarea biocenozei şi particularităţile biotopului, respectiv de
polimorfismul genetic, relaţiile dintre indivizi şi funcţiile lor în cadrul
populaţiilor, numărul de populaţii şi caracterul lor polifuncţional, relaţiile dintre
populaţii şi gradul de maximalizare a fluxurilor de energie, precum şi
domeniile de fluctuaţie ale factorilor ecologici.
În timp, au fost elaborate numeroase teorii privind reglajul numeric al
populaţiei, între care mai cunoscute sunt: teoria reglajului climatic, teoria
reglajului trofic, teoria reglajului prin acţiunea globală a factorilor de mediu,
teoria reglajului prin mecanisme interne, teoria sintetică, teoria lui Nicholson,
teoria lui Milne, modeul Lotka-Volterra etc. În cadrul nr. 5-11 sunt prezentate
două din aceste contribuţii.

5.3 Structura spaţială

În cadrul unui ecosistem, din punct de vedere spaţial se pot distinge
elemente individualizate conform dimensiunilor acesteia. Astfel, au fost
descrise o structură orizontală şi una verticală. Aceste structuri se datorează
faptului că, în ecosistem, biotopul şi biocenoza aferentă nu sunt omogene;
fiecare fragment de biotop are ataşate anumite elemente de biocenoză, atât
pe orizontală, cât şi pe verticală.
Factorul determinant al unei astfel de organizări poate fi reprezentat
de una sau mai multe caracteristici ale biotopului.
Pentru ecosistemele terestre, deşi structurile spaţiale pot fi definite şi
pe baza criteriilor fizice sau chimice (temperatură, umiditate, pH, concentraţia
substanţelor nutritive etc.), importanţa vegetaţiei pentru întreg ecosistemul,
vizibilitatea sa, relaţiile strânse cu factorii fizico- chimici ai mediului, au făcut
din aceasta un sistem de alegere pentru definirea structurii spaţiale a
ecosistemului76.

5.3.1 Structura orizontală

În descrierea părţilor structurale orizontale este luată în considerare
numai dispunerea elementelor în raport cu dimensiunile lungime şi lăţime. În
ecosistem, părţile structurale orizontale sunt: bioskena, consorţiul şi sinuzia.

76
Barbault, R., Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Paris,
Masson, 1997, p. 163
90
 Bioskena. Este un fragment minim de biotop, având condiţii relativ
omogene, pentru un organism sau un grup de organisme (de exemplu, faţa
superioară sau inferioară a unei frunze, suprafaţa unei pietre etc.).
Consorţiul. Numit şi biocharion sau microcenoză, este o grupare de
indivizi din diferite specii determinată de condiţiile temporare de adăpost sau
hrană. Astfel, în segmentele unei ciuperci cu pălărie, alcătuite din mai multe
grupări funcţionale (corpul ciupercii, lamelele de sub pălărie, suprafaţa
exterioară a pălăriei), se realizează conexiunea foarte strânsă dintre ciupercă
şi unele specii de coleoptere; în jurul unui stejar se formează un consorţiu
alcătuit din inele (cercuri) de specii cu diferite funcţii trofice în consorţiu.
Sinuzia. Este alcătuită dintr-o populaţie cu rol de nucleu central şi
care grupează în interiorul ei populaţii din alte specii. Se poate spune că
sinuzia desemnează un complex de plante şi animale, dar, în practică, este
dificil de a se descrie asemenea unităţi complexe, reprezentate de sinuzii
vegetale şi animale.

5.3.2 Structura verticală

A. Ecosisteme terestre
Analiza stratificării biocenozelor, a nomenclaturii straturilor din
ecosistemele terestre vegetale, a solului şi a faunei concretizează noţiunea
de stratificare ecologică.
În sens ecologic, stratul cuprinde fragmente de substrat şi aer, plante
şi animale, cât şi microorganisme şi reprezintă un segment al ecosistemului
pe axa verticală a spaţiului fizic în care se află ecosistemul.
Fluxul de materie din ecosistem străbate toate straturile sub forma
circulaţiei biogene a atomilor elementelor chimice.
„Rădăcinile copacului aparţin de sol, tulpina constituie elementul unui
strat autonom, prin care migrează pe verticală atomii elementelor chimice în
ambele sensuri, iar coroana arborelui este inclusă în plafonul (coronamentul)
pădurii. Migraţiile insectelor dintr-un strat în altul contribuie la realizarea unei
coeziuni interne a macrostructurii din ecosistem77.”
În zona temperată, într-o pădure se găsesc arbori cu înălţime mare,
sub ei sunt arbori tineri şi arbuşti, iar la suprafaţa solului, mai ales primăvara,
înainte de apariţia frunzişului, sunt plante ierboase, ele având o perioadă
scurtă de vegetaţie, atâta timp cât există suficientă lumină.
Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală datorită
condiţiilor concrete de migraţie. Astfel, păsările cu deschiderea mare a
aripilor nu vor putea coborî la sol din cauza coroanei arborilor, deci ele îşi vor
face cuiburile în acest sector. Ciocănitorile se vor întâlni, îndeosebi, pe
trunchiurile de arbori. La suprafaţa solului vor fi căprioarele, mistreţii, lupii etc.
În adâncime, rădăcinile arborilor vor pătrunde mai adânc decât
rădăcinile plantelor ierboase, iar o serie de rozătoare îşi fac galerii în sol, cu
toate că îşi procură hrană de la suprafaţa solului. În mod similar, pe terenurile
cultivate, floarea soarelui, datorită înălţimii plantei, va forma etajul superior
sub care se vor întâlni buruienile cu înălţime mai mică.
Repartizarea uniformă a indivizilor într-o plantaţie şi în terenurile
agricole este o consecinţă a activităţii omului. În ecosistemele naturale,
77
Stugren, B., op. cit., p. 99-100
91
repartizarea plantelor şi animalelor este condiţionată de tipul de spaţiu
(Stugren, 1994).

B. Ecosisteme acvatice
Stratificarea acestor medii este determinată în variaţia factorilor
ecologici condiţionali, dar şi a celor de tip resursă. Astfel, densitatea apei se
modifică funcţie de temperatură, fapt care determină o stratificare în
adâncime. Corelat cu transparenţa apei, se modifică grosimea stratului în
care intensitatea luminii (resursă de energie) este suficient de ridicată pentru
realizarea fotosintezei, în timp ce concentraţia de oxigen depinde fie de
temperatură, fie de lumină, în funcţie de troficitatea apei. Prin urmare,
structura spaţială este determinată de distribuţia temperaturii, luminii şi
oxigenului în raport cu adâncimea.
a. Temperatura Înregistrează variaţii diferite în funcţie de anotimp, pe
baza cărora se pot distinge trei elemente structurale, prezente în cursul verii
şi al iernii. În anotimpurile de tranziţie stratificarea este distrusă. Astfel, stratul
în care se realizează saltul termic se numeşte termoclină, deasupra acestuia
situându-se epilimnionul, iar în partea inferioară hipolimnionul (fig. 5-9).

Fig. 5-9 Zonarea termică a apelor

lacului. 1, vara; 2, iarna (după
Tufescu, Tufescu, 1981)
b. Lumina Pătrunde numai în
zona de ape superioare, numită
eufotică, după care urmează nivelul de compensaţie. Pe acest interval
rata fotosintezei (F) este egală cu rata respiraţiei (R). În profunzime, razele
de lumină nu pot pătrunde, astfel că ne situăm în zona afotică (lipsită de
lumină) (fig. 5-10).

Fig. 5-10 Zonarea apelor lacului în funcţie de accesibilitatea luminii solare

(după Tufescu, Tufescu, 1981)

c. Oxigenul Adâncimea relativă la care se individualizează aceste

straturi depinde de culoare şi transparenţa apei, respectiv de încărcarea cu
materii în suspensie. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât se diminuează
grosimea stratului eufotic, ceea determină modificarea raportului dintre
fixarea şi entropizarea energiei, dintre producţia şi consumul de oxigen.
92
 Se repartizează diferit în funcţie de troficitatea apei (aprovizionarea cu
elemente nutritive, în special azot şi fosfor). Astfel, în apele sărace în
elemente nutritive (oligotrofe – lacurile glaciare din Munţii Carpaţi – Bucura,
Câlcescu, Iezer etc.), repartiţia oxigenului urmăreşte variaţia temperaturii, în
timp ce în lacurile eutrofe (bogate în substanţe nutritive – lacurile de câmpie,
din Delta Dunării) este dependentă mai mult de distribuţia luminii, respectiv
de prezenţa plantelor fotosintetizatoare.

5.4 Limitele ecosistemului

În practică, fie că este vorba de cercetările ecologice sau pentru
necesităţi de gestiune, apare uneori nevoia de a identifica limitele
ecosistemului. Mijloacele prin care se poate face acest lucru nu sunt unanim
acceptate, pentru că identificarea limitelor între unităţile ecologice nu este
uşor de făcut.
În anumite cazuri, limitele sunt de natură fizică, uşor de remarcat din
configuraţia biotopului. Astfel, un lac este adesea intuitiv considerat un
ecosistem având contururi destul de evidente prin linia ţărmului, care
constituie limita de demarcaţie faţă de ecosistemele terestre învecinate. Dar,
în realitate, linia ţărmului este în continuă schimbare datorită fluctuaţiilor de
nivel, iar în mediile puţin adânci există o zonă de tranziţie, slab definită
spaţial, între mediul acvatic şi mediul terestru.
În acest context, se admite existenţa unor zone de discontinuitate între
două ecosisteme învecinate, zone care sunt percepute de observator drept
zone de tranziţie. În literatura de specialitate astfel de zone sunt desemnate
prin termenul de ecoton, care acoperă şi alte formulări: interfaţă, bordură,
zonă de frontieră, zonă de contact etc.
Încă din 1897, Clements defineşte ecotonul ca zonă de frontieră între
două asociaţii sau două comunităţi vegetale, unde au loc procese de schimb
şi relaţii de competiţie între populaţiile din biocenozele vecine. Mai târziu, în
1971, Odum revine asupra problematicii de delimitare, sugerând faptul că în
zonele de ecoton apar nu numai specii din comunităţile învecinate, dar şi
specii caracteristice.
Indiferent de conţinutul care s-a atribuit noţiunii de ecoton, respectiv
particularităţile identificate în astfel de spaţii, se pot desprinde următoarele
concluzii:
 un ecoton nu este o zonă statică de contact între două comunităţi.
El este
 caracterizat de o dinamică proprie şi are proprietăţi specifice, iar
limitele spaţiale variază şi ele;
 ecotonul nu este o entitate fizică izolată. El face parte dintr-un
peisaj astfel că formează zone de tranziţie între ecosisteme
învecinate, având un ansamblu de caracteristici definite în mod
unic prin scările de timp şi de spaţiu şi prin forţa de interacţiune
între sistemele ecologice adiacente;
 ecotonul poate influenţa fluxul de materie sau de organisme între
entităţile ecologice adiacente. Acest rol de filtru chimic şi biologic a
fost studiat cu deosebire în cazul pădurilor riverane, cum sunt, de
exemplu, pădurile de mangrove.

93
 În cazul ecosistemelor terestre, ecotonul se identifică pe orizontală,
definirea lui având la bază modificarea structurii fitocenozei. O altă
observaţie interesantă este faptul că, ecotonul este mai larg în sol decât pe
suprafaţa acestuia, deoarece fauna solului migrează pe orizontală numai
după ce se extind şi locurile în care se găsesc condiţii favorabile pentru
dezvoltarea animalelor edafice.
Ecotonul poate să fie identificat şi pe verticală. Astfel, de-a lungul
apelor curgătoare există un compartiment fluvial subteran, cu grosimi care
variază în limite largi. Această zonă hiporeică, formată dintr-un amestec de
pietriş, nisip şi argilă ocupă toată câmpia fluvială şi adăposteşte, în interstiţiile
sale, o întreagă lume vie, de la bacterii la nevertebrate.
Tipul ecosistemelor care se învecinează influenţează intensitatea şi
sensul fluxurilor dintre cele două entităţi. Astfel, în ecotonul teren cultivat
(cereale) – pajişti, fluxul schimbului de specii este îndreptat dinspre pajişti
spre terenul cultivat cu cereale, dat fiind biocenoza „incompletă”, cu
numeroase nişe ecologice neocupate din ecosistemul agricol.
La nivel regional, zona de silvostepă sau Sahelul sunt considerate
având caracterul unei zone de tranziţie, deci ale unui ecoton, de data
aceasta între două biomuri.
Comunitatea biotică a ecotonului reuneşte specii din ambele
ecosisteme (biomuri). Astfel, există situaţii în care aceste zone au devenit
protejate, întrucât ele au permis supravieţuirea unor specii relicte. În acelaşi
timp, este o zonă de tensiune ecologică şi cu o stabilitate redusă, deoarece
nivelul factorilor ecologici nu atinge întotdeauna valoarea optimă. De
exemplu, în Sahel variaţii relativ mici în volumul şi repartiţia precipitaţiilor (în
sensul scăderii cantităţii lor) conduc la scăderea nivelul resurselor de apă
sub limitele de toleranţă pentru speciile caracteristice savanei.

Întrebări de autoevaluare
1. Evidenţiaţi acţiunea filtrului de biotop în diferite tipuri de ecosisteme.
2. Continuaţi analiza pentru ecosistemele în care se manifestă diferite nivele
ale poluării.
3. Identificaţi nişele ecologice ale unor specii şi justificaţi importanţa lor
pentru menţinerea echilibrului biocenotic.
4. Explicaţi importanţa speciilor caracteristice. Identificaţi astfel de specii în
ecosistemele cunoscute.
5. Zonele de ecoton constituie spaţii de manifestare a unei tensiuni
ecologice.
6. Justificaţi, prin aplicarea legii toleranţei şi a legii minimului la nivelul
Sahelului şi a altor zone de ecoton.
7. Analizaţi structura trofică în ecosistemul pădurii de molid. Identificaţi
„intersecţiile” trofice.
8. Plecând de la piramidele trofice, deduceţi câteva concluzii privind
structura trofică. Explicaţi menţinerea echilibrului biocenotic în aceste
condiţii.
9. Identificaţi factorii ecologici independenţi, imperfect dependenţi şi perfect
dependenţi de densitate într-un ecosistem de lac.
10. Descrieţi o populaţie folosind indicatorii care reflectă statica populaţiei.

94
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

Cuvinte cheie: entropizare; autoreglare; producţie biologică;

diversitate; eficienţă ecologică; rata productivităţii; coeficient de
descompunere; emergie; stabilitate; idiosincrasie

Rezumat
Însuşirea exprimării energetice a biomasei ca modalitate de cercetare
a ecosistemelor din punct de vedere al productivităţii. Evidenţierea
caracteristicilor energetice în ecosistem prin aplicarea principiilor
termodinamicii şi însuşirea modalităţilor de determinare a valorii energetice
pentru diferite tipuri de biomase. Evidenţierea componentelor eficienţei
ecologice şi a variaţiei acestora pentru diferite elemente ale ecosistemelor.
Particularizarea circulaţiei elementelor biogene în ecosistemele terestre şi
acvatice. Înţelegerea determinismului care concură la menţinerea stabilităţii,
a echilibrului ecologic, pentru a se crea reperele necesare în raportarea
efectelor antropice
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1 Productivitatea biologică

6.1.1 Valoarea energetică a biomasei

Din punct de vedere energetic, ecosistemele respectă strict legile
termodinamicii. Astfel, conform principiului întâi (legea conservării), energia
totală a sistemului este menţinută constantă. Energia care traversează
ecosistemul poate fi convertită într-o formă sau alta (de exemplu, din energie
radiantă solară în energie chimică), dar ea nu poate fi niciodată distrusă sau
creată.
Organismele îşi desfăşoară viaţa utilizând energia liberă (radiantă,
chimică) pe care o convertesc în diferite forme de lucru mecanic şi energie
chimică. Cu toate acestea, energia unui nivel trofic, indiferent de tipul şi
numărul speciilor din ecosistem, nu reprezintă mai mult de 10% din
cantitatea de energie înglobată de nivelul inferior. Diferenţa rezultată se
regăseşte la nivelul ecosistemului, dar într-o formă nedisponibilă – energie
legată – rezultând din acumularea energiei calorice eliberate în cazul oricărei
transformări energetice.
În fiecare transformare o fracţiune din energia liberă este degradată
sub formă de căldură, adică, conform principiului al doilea al termodinamicii
(legea entropiei), are loc producere de entropie (fig. 6-1).
Forma primară de energie liberă, pentru toată biosfera, este radiaţia
electromagnetică din spectrul vizibil al luminii solare.
95
 Organismele foto-lito-trofe (fotosintetizante) pot converti energia
electromagnetică în energie chimică, stocată în compuşii organici, iar
aceasta este unica formă sub care circulă energia liberă între diferitele specii
care alcătuiesc un sistem ecologic. Fluxul de energie liberă antrenează şi
face posibile fluxurile ciclice ale oxigenului, carbonului, azotului etc.

Fig. 6-1 Fluxurile de energie liberă şi de carbon într-un ecosistem

(după Mărgineanu, 1982)

Deoarece un ecosistem constă din ansamblul organismelor

(biocenoza) împreună cu mediul lor natural, ecosistemul include rezervorul
de dioxid de carbon atmosferic, cât şi materialul carbonic mort şi de deşeu,
ceea ce face ca acest element să aibă o circulaţie ciclică interconectată cu
transferul, fluxul energetic.
Vehicularea se face de la producătorii primari la consumatori şi apoi la
descompunători prin substanţele organice, carbon şi energie liberă. Stocul de
substanţă vie existent la un moment dat în biocenoze se poate exprima prin
greutatea totală sau energia biochimică totală, raportată la unitatea de
suprafaţă78.
Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică prezentă la un
moment dat în ecosistem. Aceasta se compune din masa tuturor
organismelor vii (standing crop), la care se adaugă necromasa, respectiv
resturile moarte ale organismelor, încă nemineralizate. Biomasa se
realizează în cadrul unui proces complex de producţie biologică.
Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este
producţia, respectiv productivitatea biologică a ecosistemelor. Universalitatea
biologică de reacţii care concentrează energia, împreună cu universalitatea
macromoleculară a tuturor organismelor face ca diferitele lanţuri trofice dintr-
un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică prin care circulă energie
chimică.
În limbajul comun, circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea
(prădarea, parazitarea) unor indivizi dintr-o specie, de către alţi indivizi din
specii diferite.

78
Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1989,
p. 135
96
 În procesul producţiei biologice, la plante şi animale se înregistrează
intrări şi ieşiri de substanţe diferite. Astfel, sporul de biomasă de un kilogram
la o plantă verde nu este echivalent cu o cantitate similară la mamifere.
Ambele biomase includ şi substanţe organice, bogate energetic şi substanţe
anorganice, sărace sub acest raport. Dar proporţiile între cele două categorii,
ca şi între substanţele organice fundamentale, sunt diferite. Din această
cauză s-a convenit a se utiliza, cu prioritate, exprimarea energetică a
biomaselor realizate prin producţie pentru a se putea compara diferitele
populaţii din acest punct de vedere79.
Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia
chimică din alimente permite ca valoarea energetică a acestora să fie
determinată prin măsurători calorimetrice, care dau variaţia de entropie (∆H)
produsă prin combustia izobară a biomasei respective. Variaţia de entropie
depinde de proporţiile de proteine, lipide, glucide, existente în biomasa
respectivă. Notând cu fprot, flip, fgl fracţiunile din aceste substanţe în
unitatea de biomasă uscată, variaţia de entropie prin combustia biomasei
este80:

∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + fgl(∆Hgl)

În relaţia de mai sus, ∆Hprot, ∆Hlip, ∆Hgl reprezintă căldura de

combustie izobară a câte un gram de proteine, lipide, respectiv glucide, luate
în stare deshidratată. Suma fracţiunilor celor trei componente este 100%,
astfel că: fprot + flip + fgl = 1, unul din coeficienţi putând fi eliminat din
formula variaţiei de entropie, care devine:

∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + (1 – fprot – flip)(∆Hgl)

Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine, lipide şi glucide

provenite din diferite tipuri de biomasă, atât vegetală, cât şi animală, se
consideră, în mod estimativ: ∆Hpr o t = 23.1 kj/g; ∆Hli p = 39.1 kj/g; ∆Hgl =
17.2 kj/g
Introducând aceste valori în relaţia precedentă, rezultă o formulă
simplă cu ajutorul căreia se poate calcula valoarea energetică a unei
biomase oarecare, pe baza cunoaşterii compoziţiei ei. Formula menţionată
mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între biomasa vegetală
şi biomasa animală, adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei
producătorilor primari în biomasa consumatorilor.
Reprezentând pe două axe fracţiunile de lipide şi proteine (fig.6-2),
liniile energetice paralele explică compoziţia pentru care valoarea energetică
a biomasei este aceeaşi. Toate punctele de pe dreapta care uneşte flip = 1,
fpr ot = 1, corespund absenţei complete a glucidelor.
În aceeaşi figură se observă faptul că domeniul în care se situează
plantele este net diferit de domeniul corespunzător animalelor, ceea ce
ilustrează superioritatea energetică a biomasei animale. Pe de altă parte,
valorile energiei degajate la combustia biomasei reprezintă variaţia de

79
Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia şi activitatea umană, Bucureşti, Editura Albatros, 1981,
p. 152
80
Mărgineanu, D.G., Energetica lumii vii, Edimex Speranţa, 1992, p. 133
97
entropie la degradarea acesteia până la molecule anorganice, ceea ce face
ca ele să exprime nivelele ridicate ale energiei libere, nivele la care se
situează materia organică din care au provenit.

Fig. 6-2 Dependenţa valorii energetice de compoziţia biomasei în lipide,

proteine şi glucide

Energia care rezultă în organismul prădător, prin utilizarea biomasei

prăzii, serveşte, în mare parte, pentru întreţinerea şi reînnoirea organismului
(metabolismul bazal), ca şi pentru diferitele activităţi (de exemplu, locomoţie),
aşa încât numai o parte relativ mică este stocată în propria biomasă a
prădătorului. Deoarece un prădător poate fi consumat, la rândul său, de către
un prădător de ordin superior, este clar faptul că, în măsura avansării într-un
lanţ trofic, disponibilităţile energetice devin din ce în ce mai mici.

6.1.2 Categorii de productivitate

Producţia de biomasă reprezintă una din cele mai grandioase
transformări din natură. Volumul energiei implicate în acest proces, dar şi al
substanţelor antrenate în circulaţie biogeochimică depăşesc cu mult fluxurile
intermediate prin activitatea economică.
În sens ecologic, producţia biologică este sporul de biomasă realizat
de un sistem biologic (individ, populaţie sau biocenoză) într-un anumit
interval de timp.
Plantele autotrofe realizează producţia biologică primară, iar
consumatorii o producţie biologică secundară.
Noţiunea de producţie biologică s-a folosit iniţial în agricultură şi
piscicultură, semnificaţia fiind diferită de înţelesul pe care îl reprezintă în
studiul ecologic.
Astfel, în agricultură, se folosesc sintagmele de producţie principală
(de exemplu, producţia de boabe, la grâu) şi producţie secundară (paiele de
grâu). La porumb, producţia principală este constituită din boabele de
porumb, iar producţia secundară – cocenii de porumb. În piscicultură, prin
98
producţie biologică se înţelege numai cantitatea pescuită pe un anumit
teritoriu.
Cuantumul de creştere a stocului de biomasă la unitatea de suprafaţă
în unitatea de timp reprezintă productivitatea biologică. Totodată, poate fi
considerată şi drept substanţa organică (biomasa) din cuprinsul unui
ecosistem care se acumulează într-o unitate de timp şi spaţiu.
În moleculele organice proprii unui organism sau unei biocenoze este
stocată, o cantitate de energie care reprezintă producţia de energie. Într-o
unitate de timp, prădătorii (o forţă externă) pot îndepărta un cuantum de
substanţă organică, care reprezintă de fapt recolta.
Rata productivităţii unui nivel trofic redă eficienţa în raport
cu nivelul trofic anterior. Dacă ne referim la rata din punctul de vedere
al substanţei se obţine formula:

B + Q > B+ ∆Β, în care:

B – stocul de biomasă pe un nivel trofic oarecare în momentul t0;

∆B – sporul de biomasă obţinut după ∆t
Q – cantitate de hrană acceptată de la nivelul inferior.

Aceasta se explică prin aceea că o parte din hrană a fost utilizată

pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului.
Atât pentru productivitatea primară, cât şi pentru productivitatea
secundară se face o diferenţiere între valorile brute şi valorile nete. Astfel, în
cazul producătorilor, valoarea brută semnifică cantitate de substanţă
organică obţinută prin fotosinteză, iar valoarea netă este dată de cantitatea
rămasă după ce o parte s-a consumat în procesele de respiraţie.
Pentru consumatori, sporul de greutate individual reprezintă
productivitatea brută, iar productivitatea netă rezultă prin scăderea din
aceasta a materialelor neasimilabile şi cataboliţilor sub formă de fecale,
urină, transpiraţie, dioxid de carbon etc.

6.1.3 Eficienţa ecologică

Un alt parametru important pentru caracterizarea ecosistemului sub
aspectul productivităţii îl reprezintă eficienţa ecologică, dependentă de trei
componente: sursa de energie, randamentul de exploatare (valorificare a
resurselor de energie (hrană), randamentul de asimilare a energiei (hranei) şi
de randamentul producţiei nete.
Pentru producţia primară eficienţa ecologică constă în raportul dintre
energia consumată pentru fotosinteză şi energia primită.
Pentru consumatori, eficienţa ecologică este dată de raportul dintre
producţia populaţiei de pe nivelul trofic „n” şi producţia a populaţiei de pe
nivelul inferior („n-1”).
Eficienţa ecologică evidenţiază randamentul transferului de energie de
la un nivel trofic la altul, având în vedere hrana (energia) pe care a avut-o la
dispoziţie o populaţie, un nivel trofic. Mărimea eficienţei depinde de structura
nivelurilor trofice. Astfel, diversitatea mai mare a speciilor pe un anumit nivel
trofic permite o valorificare mai completă, mai eficientă a disponibilităţilor de
hrană.

99
 Variaţia componentelor eficienţei ecologice evidenţiază perfecţionarea
posibilităţilor de utilizare spre vârful piramidei trofice, pe măsură ce are loc o
îmbunătăţire în calitatea hranei, în sensul concentrării energiei libere. Variaţia
celor trei componente se prezintă astfel:

Eficienţa valorificării,
 pentru producători, reprezintă raportul dintre energia solară
absorbită (Ea) şi energia solară incidentă, unde valoare medie
este de 0.5.
 pentru consumatori, constituie raportul dintre energia ingerată
şi energia disponibilă. La animalele fitofage şi zoofage are
valori mai ridicate decât la plante, având în vedere faptul că
sursa lor de energie este mult mai concentrată şi de aceeaşi
formă (energie chimică). Pe aceleaşi considerente, eficienţa
sporeşte pe măsură ce înaintăm în lanţul trofic.
Eficienţa asimilării,
 la producători, este raportul dintre producţia primară brută (PPB) şi
energia absorbită (Ea), unde valoarea medie este de 0.004, iar
valoarea maximă de 0.01 (eficienţa asimilării);
 la animale, reprezintă raportul dintre energia asimilată şi energia
ingerată. Valoarea acesteia depinde foarte mult de calitatea hranei,
dar şi de nivelul trofic pe care se situează consumatorul. Astfel, în
ecosistemele terestre, la animalele xilofage (care se hrănesc cu
lemn) este de 15%, la cele care se hrănesc cu frunze şi lăstari
tineri - 40%, ajungând la 80% pentru animalele granivore; la
prădătorii de talie medie, în special la insectivore, este cuprinsă
între 60 şi 80% (chitina dinstructura scheletului extern este greu
digerabilă), ajungând în jur de 90% la carnivorele tipice (lup, râs,
leu, leopard etc.).
Eficienţa producţiei nete
 este dată pentru producători de raportul dintre producţia primară
netă (PPN) şi producţia primară brută (PPB), unde valorile variază
între 0.4 şi 0.85, respectiv 40-85% (eficienţa producţiei nete).
 pentru consumatori este raportul dintre producţia de biomasă şi
cantitate de energie asimilată. Acest indicator înregistrează valori
mai ridicate la consumatorii fitofagi, comparativ cu animalele
carnivore. Abundenţa hranei pentru cei din prima categorie şi
necesitatea deplasării şi a prestării de efort suplimentar pentru
procurarea hranei în cazul celor dintr-a doua explică aceste valori.
Determinarea acestor valori poate ridica, în anumite situaţii, probleme
de ordin tehnic. Astfel, cantitatea hranei asimilate se deduce din relaţia
alimente ingerate – dejecţii. Energia dejecţiilor este uneori mai dificil de
cuantificat decât energia hranei asimilate, mai ales în cazul erbivorelor
rumegătoare, unde gazele de fermentaţie care se formează în stomac au o
valoare energetică importantă.

6.1.4 Factori de influenţă

În cazul în care unul din factorii ecologici este în cantitate/intensitate
prea mică, nivelul productivităţii nu va putea creşte decât în limitele
100
determinate de acest factor (limitativ), iar depăşirea nivelului optim va
determina scăderea productivităţii. Productivitatea va creşte în măsura în
care factorii ecologici se găsesc în cantităţi şi proporţii optimizate, conform
legilor de acţiune a factorilor ecologici (legea minimului, legea toleranţei).
Fondul de substanţe abiotice din mediu. Acestea sunt reprezentate de
substanţele anorganice din sol, utile şi accesibile plantelor (inclusiv apa, ca
solvent) şi dioxidul de carbon din atmosferă, ca factori determinanţi pentru
productivitatea primară. Dioxidul de carbon provine din respiraţia plantelor,
animalelor şi bacteriilor, iar o mare parte din nutrienţi au ca sursă
excrementele animalelor sau rezultă din descompunerea lor sau a plantelor
moarte. Disponibilizarea substanţelor minerale este legată însă de
favorabilitatea condiţiilor pentru activitatea microorganismelor.
Condiţiile de climă influenţează cantitatea de energie primită în
ecosistem, accesibilitatea resurselor de apă, regimul termic. Variaţia acestor
elemente în cursul unui an determină modificări în nivelul productivităţii
primare a ecosistemului, cu implicaţii complexe asupra activităţii celorlalte
organisme, constituindu-se în elementul determinant al ritmului sezonier. În
aceeaşi măsură, variaţia spaţială diferenţiază nivele de productivitate ale
ecosistemelor din diferite regiuni geografice. Astfel, în zonele calde, cu un
nivel ridicat al radiaţiei solare, precum şi cu precipitaţii abundente, s-au
dezvoltat cele mai productive ecosisteme – pădurile tropicale.
Tipul de metabolism Acest factor reflectă capacitatea producătorilor
primari de a valorifica resursele de substanţă şi energie. Corespunzând unei
etape filogenetice târzii, unele plante sunt mai eficiente în concentrarea
energiei, determinând la nivelul întregului ecosistem un flux de energie mai
intens, o productivitate biologică mai mare. Astfel, pe baza metabolismului
carbonului în sinteza glucidelor, plantele se împart în trei categorii: plante cu
metabolism tip C3, plante cu metabolism tip C4 şi plante cu metabolism tip
CAM (cadrul nr. 6-1).
Cadrul nr. 6-1 Metabolismul carbonului
Plante tip C3. Primul produs stabil al fotosintezei este acidul
fosfogliceric, cu trei atomi de carbon. În acest grup se încadrează majoritatea
plantelor lemnoase, speciile din familia Leguminosae, numeroase plante
cultivate (grâu, orez, cartof etc.).
Plantele tip C4 sunt reprezentate de unele specii cultivate – trestie de
zahăr, porumb, sorg – şi numeroase specii erbacee din regiunile tropicale.
Primul produs stabil în urma fotosintezei cuprinde patru atomi de carbon.
Aceste plante utilizează mai eficient dioxidul de carbon din aer, respectiv
energia solară. Speciile din această grupă reprezintă mai puţin de 2% din
plantele superioare, dar realizează 10-15% din producţia globală de
biomasă.
Plante de tip CAM. Acest tip de metabolism este caracteristic plantelor
din grupa cactuşilor şi reprezintă o adaptare la condiţiile unui mediu arid.
Mecanismul de fixare a carbonului este asemănător cu cel al plantelor tip C4,
cu deosebirea că absorbţia dioxidului de carbon se face noaptea, pentru a se
evita pierderile de apă prin ostiole în timpul zilei, atunci când temperaturile
sunt foarte ridicate.
Coeficientul de descompunere reprezintă raportul dintre producţia de
biomasă (biosinteză) şi cantitatea descompusă (mineralizare), respectiv

101
raportul dintre cantitatea de energie fixată prin fotosinteză şi cantitatea de
energie disipată. În pădurile tropicale, unde al doilea proces se desfăşoară
cu intensităţi ridicate, se asigură fondul de substanţe uriaş necesar pentru
realizarea celui mai ridicat nivel al productivităţii ecosistemelor.
Migraţiile produc modificări în valoarea productivităţii, fără însă ca
sporul/diminuarea cantităţii de biomasă să fie rezultatul manifestării funcţiilor
ecosistemului, ci prin transferul biomasei în diferite ecosisteme.
Valorile productivităţii se diferenţiază în funcţie de unitatea spaţială.
Pe unităţi geografice mari, nivelul productivităţii primare variază între 0.5 şi
>20g/m2/zi (tabelul nr. 6-1). Pe tipuri de ecosisteme, producţia primară
variază conforma datelor din tabelul nr. 6-2.

Tabelul nr. 6-1

Productivitatea biologică primară pe unităţi geografice
Nr. Valorile productivităţii
Felul regiunii
crt g/m2/zi
1. Mări şi oceane* 0,1 - 0,5

2. Formaţiuni erbacee, păduri, litoral semiaride 0,5 – 3,0

Păduri umede, lacuri de mică adâncime,
3. 3,0 – 10,0
zonele agricole
Estuare, recife coraligene, ecosisteme cu
4. >20.0
biotop aluvial, culturi intensive
* g/m3/zi

Tabelul nr. 6-2

Producţia primară pe tipuri de ecosistem
Nr. Tipul de ecosistem Valorile productivităţii
crt (t/ha)
1. Deşerturi tropicale şi subtropicale <2
2. Deşerturi polare, soluri sărate 2–5
3. Ierboasă 11 – 25
Tundră
Forestieră 50
4. Mangrove, pampas, savana 13 - 150
5. Taiga 400
6. Pădure cu frunze căzătoare 500
7. Pădure tropicală sempervirescentă 4000

Activitatea omului se răsfrânge asupra productivităţii biologice din

ecosistemele agricole, ecosistemele silvice şi piscicole. Astfel, productivitatea
ecosistemelor agricole creşte prin aplicarea de îngrăşăminte, irigaţii etc.,
simplificarea structurii, menţinerea în faze succesionale timpurii, ameliorarea
materialului biologic (creşterea volumului de informaţie), eliminarea
concurenţei, sistemele de conducere etc. Pe baza piramidei inverse de
biotop, sunt influenţate şi celelalte ecosisteme. Efectele nu sunt însă
întotdeauna pozitive. Astfel, excesul de azot şi de fosfor, principalele
elemente nutritive suplimentate prin fertilizare, ajung în ecosistemele

102
acvatice unde conduc la creşteri excesive pentru producţia biologică primară,
inducând dezechilibre grave.
Cadrul nr. 6-1 Activitatea omului şi productivitatea biologică
Supraîncărcarea pajiştilor duce la distrugerea covorului vegetal,
expune astfel solul la eroziune şi, micşorând producţia de fitomasă,
diminuează productivitatea secundară (în cazul de faţă, producţia
zootehnică). Vânătoarea excesivă sau pescuitul nu permit refacerea fondului
cinegetic, respectiv piscicol. Folosirea pesticidelor provoacă dezechilibre
biocenotice neprevăzute, cu efecte pe termen lung.
Productivitatea biologică constituie unul din domeniile importante ale
cercetării ecologice, întrucât nivelul acesteia este util în identificarea
mecanismelor care asigură funcţionalitatea sistemelor ecologice. De
asemenea, productivitatea biologică exprimă potenţialul unui teritoriu,
disponibilitatea resurselor şi, în ultimă instanţă, calitatea factorilor de mediu,
constituind un indicator de evaluare a gradului de afectare a mediului prin
poluare.

6.1.5 Fluxul de energie

Substanţa minerală, pentru a deveni componentă a materiei vii va fi
supusă unui proces de ordonare care va implica şi stocarea unei anumite
cantităţi de energie. Sursa de energie a plantelor o reprezintă energia
radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice sub
formă de energie chimică.

Fig. 6-3 Fluxul de energie în ecosistem

Transferul de energie
Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana
constituită din substanţe organice. Energia stocată în substanţa organică nu
mai poate fi reconvertită în energie radiantă. Rezultă că aceeaşi cuantă de
lumină nu poate străbate de două ori un organism; astfel, transferul energiei
în biocenoză este diferit de transferul substanţei, în sensul că, la fiecare nivel
trofic, are loc o pierdere de energie. Rezultă faptul că energia are un traiect,
însoţit de pierderi entropice (fig. 6-3).

103
 Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge
astfel:
a) Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare, energie
pe care o absorb la nivelul clorofilei. O parte din producţia brută se pierde
prin respiraţie, la dispoziţia celui de-al doilea nivel trofic rămânând producţia
netă;
b) O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor
erbivore (consumatori primari) care, ingerând-o, absorb cantitatea de energie
constitutivă a hranei. Energia înglobată corespunde la ceea ce este real
utilizat din producţia netă vegetală. Cealaltă parte a productivităţii primare,
care nu este utilizată, va reprezenta pradă pentru bacterii. Fracţiunea
asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de energie
care traversează nivelul trofic al erbivorelor;
c) Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul
I (consumatori secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa
totală a producţiei secundare a erbivorelor, din care se scade materia
consumată prin respiraţie.
Fluxul energiei prin ecosistem, respectiv prin categoriile trofice
menţionate, se caracterizează prin următoarelor legităţi81:
 Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al
consumatorilor, raportul dintre niveluri fiind de 1/10;
 Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la
producţia brută creşte de la nivelul producătorilor primari spre cel
al consumatorilor de rang mai înalt, dat fiind nivelul evolutiv al
speciilor;
 Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul
producătorilor primari spre cel al consumatorilor de ranguri mai
înalte.
Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată
şi prin calcularea unor mărimi cum sunt: emergia şi exergia. Noţiunea de
emergie a fost introdusă de Odum (1983) şi măsoară, plecând de la energia
conţinută de un organism, populaţie, nivel trofic, întreaga cantitate utilizată la
realizarea acesteia, plecând de la energia solară. De exemplu, emergia
reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor secundari, la
care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi
apoi energia din plantele cu care s-au hrănit fitofagele. Mărimea ei exprimă
necesarul iniţial de energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de
biomasă, ţinând cont de randamentul transferului de energie.
Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură, plecând
de la valorile cunoscute ale biomasei. Jorgensen (1997) a introdus acest
termen pentru a înlocui termenul de entropie, asupra căruia persistă încă
numeroase controverse.

6.2 Circulaţia substanţei

La nivel global, restricţia pe care o reprezenta cantitatea finită a
elementelor chimice necesare pentru formare constituenţilor necesari
materiei vii a fost depăşită prin respectarea principiului parcimoniei. Reperele

81
Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 290
104
circuitelor biogeochimice au fost prezentate în capitolul 4 pentru elementele
biogene. La o scară mai redusă în timp şi spaţiu, recircularea elementelor se
realizează şi la nivelul ecosistemului.
Căile de migraţie sunt reprezentate de soluţii apoase sau gazoase
(etapa anorganică) şi lanţurile trofice (etapa organică).
„Acest circuit are caracter local şi este pus în mişcare de energia
solară fixată parţial de ecosistem prin producătorii primari82.”
Iniţial combinaţiile abiotice din biotop (substanţe minerale) – azot sub
formă de nitraţi, fosfor, calciu, fosfat, carbon din dioxidul de carbon ş.a.) sunt
preluate de plante şi transformate, prin fotosinteză, în substanţă organică.
Plantele sunt consumate de animale, deci substanţa migrează din regnul
vegetal în cel animal. Animalele elimină partea nedigerată din hrana
integrală, precum şi produşii de dezasimilaţie. Dacă animalele respective
sunt, la rândul lor, consumate de către prădători, mor. În felul acesta ele
cedează biotopului (sau substratului din biotop) substanţa, care se
mineralizează. Prin urmare, atomii trec succesiv din compuşi minerali în
compuşi vegetali, apoi animalieri şi din nou în compuşi minerali. Ciclul
substanţei se reia. Rezultă faptul că acelaşi atom străbate de mai multe ori
componentele ecosistemului.
Circuitul substanţelor se diferenţiază în funcţie de tipul de cosistem –
terestru sau acvatic. Pentru a înţelege acest specific se ia în considerare
faptul că reţeaua trofică nu este o structură rigidă şi imuabilă, ci dinamică şi
activă83.

6.2.1 Circuitul substanţelor în ecosistemele terestre

Cantitatea de elemente minerale care este recirculată este constantă.
Cu toate acestea, circuitul nu se închide complet la acest nivel, aşa cum
rezultă din analiza „itinerariilor” în cazul unor elemente chimice cu importanţă
vitală (cadrul nr. 6-3).
Cadrul nr. 6-3 Circuite biogeochimice în ecosistemele terestre84
Carbon. Circuitul este asigurat prin fotosinteză şi respiraţie, astfel
încât se menţine constant în atmosferă o concentraţie de 0.035%. Pădurea
aflată în fază de creştere şi acumulare de biomasă (arboret) fixează circa 13
t/an/ha dioxid de carbon.
Oxigenul are un circuit corelat cu cel al carbonului, astfel că tot
ecosistemul de pădure are cea mai importantă contribuţie la menţinerea
echilibrului.
Azotul are un circuit cu o semnificaţie ecologică deosebită. El este
transformat din azot molecular în azot mineral şi fixat pe cale biologică de
către bacteriile fixatoare de azot libere şi simbionte. Acest lucru face ca
solurile forestiere să fie bogate în azot. Consumul realizat de către
producători este compensat în proporţie de 60-70% de necromasa redată
anual solului. Pierderile se realizează prin levigare în apele freatice şi prin
emisii în atmosferă.

82
Idem, p. 291
83
Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982,
p. 177
84
Pârvu, C., op. cit., p. 296
105
 Potasiu. Circuitul este condiţionat de mai mulţi factori care se află în
relaţie directă. Potasiul este un element deosebit de important în fiziologia
plantelor astfel încât prezenţa lui va avea un rol determinant asupra
productivităţii primare. Pe de altă parte, accesibilitatea pentru plante este
influenţată de umiditatea din sol, care este în legătură cu macroclima
(independentă de densitate), dar şi cu topoclima (dependentă de densitate).
Prin urmare, şi în cazul substanţei se poate vorbi de intrări şi ieşiri,
care însoţesc un fond comun, refolosit local. Intrările sunt reprezentate de
substanţele din atmosferă, de dezagregarea mineralelor din roca parentală,
în timp ce mineralizarea substanţei organice contribuie la refolosire. Faptul
că substratul este solid, populat de organisme, iar la nivelul lui se formează
majoritatea lanţurilor trofice determină ieşiri foarte puţine prin moartea
organismelor. Acestea se realizează prin materialele antrenate de apele
curgătoare, prin emisiile gazoase, mediile respective fiind mult mai fluide şi
depăşind limitele spaţiale ale ecosistemului.

6.2.2 Circuitul substanţelor în lacuri

În ecosistemele lentice (lacuri), producătorii sunt organisme mobile,
care se deplasează în masa apei. Lumina este accesibilă numai într-un
fragment al biotopului, fapt care produce o segregare spaţială între producţie
şi consum. În plus, apa este un mediu fluid în care nu se pot acumula
elementele nutritive. Cele mai importante elemente biogene în ecosistemele
acvatice sunt azotul fosforul, fierul, siliciul, magneziul şi manganul. (cadrul nr.
6-4).
Cadrul nr. 6-4 Circuite biogeochimice în ecosistemele lentice85
Azot. Intrările de azot în apa lacurilor se produc pe mai multe căi:
dizolvare din atmosferă, ajungându-se la circa 15 mg/l la temperatura de
20°C; oxizii de azot antrenaţi din atmosferă de către precipitaţii; apele de
alimentare a lacurilor (scurgeri de suprafaţă, afluenţi) aduc compuşi
amoniacali, nitraţi şi azot organic. În circuitul biogeochimic o parte din azotul
din apă va intra prin intermediul algelor şi al activităţii bacteriene. Pierderile
de azot se realizează prin procese de sedimentare, denitrificare. Circuitul
algal şi bacterian determină recircularea azotului de circa 10-20 de ori pe an.
Fosfor. Intrările de fosfor sunt reprezentate de afluenţi, scurgeri de
suprafaţă, populaţii de peşti migratori (salmonidele din Pacific migrează
anual în lacurile din Camceatca, introducând 26-40% din totalul fosforului
existând în aceste lacuri). În apa lacului ionul de fosfat este forma cea mai
răspândită a fosforului mineral. Circuitul biologic începe prin asimilarea
fosforului mineral de către alge, urmând consumarea lor de către peşti şi alte
organisme, mineralizarea etc. Acest circuit este rapid, durata lui variind între
10 zile (vara) şi 30 de zile (iarna), astfel că reciclarea se produce de circa 20
de ori pe an.
Circuitul elementelor biogene formează o buclă completă numai în
zona eufotică. Pe lângă cantitatea implicată aici, în fiecare ecosistem de lac
se realizează intrări prin afluenţi, ape pluviale şi dizolvarea substratului, dar şi
ieşiri, reprezentate de biomasă (peştii prădaţi de consumatorii de pe uscat) şi
depuneri în adâncime. Ecosistemele lentice sunt instabile în raport cu
fluctuaţiile, intrările şi ieşirile, pentru fosfor. La această instabilitate contribuie
85
Botnariuc, N., Vădineanu, A., op. cit. , p. 178-183
106
şi faptul că principalul furnizor de oxigen din apă este fotosinteza plantelor
(factor dependent de densitate) şi un proces fizic (dizolvarea din atmosferă).

6.3 Echilibrul ecologic

Menţinerea structurii şi funcţiilor ecosistemelor într-un mediu
permanent schimbător, dar şi cu resurse finite se poate explica ca rezultat al
unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) şi se materializează prin
echilibrul ecologic.
Noţiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depăşit
sfera tiinţifică a studiilor teoretice, devenind un concept emblematic al
armoniei din mediul înconjurător. Dincolo de acest simbolism profan,
echilibrul ecologic este cu adevărat o stare care se menţine prin interacţiuni
complexe, a căror decelare a suscitat un interes deosebit în planul
dezbaterilor teoretice şi a observaţiilor empirice. În plus, cunoaşterea
mecanismelor care asigură această stare permite previziunea unor reacţii ale
ecosistemului la perturbări de natură antropică. Din punct de vedere al
schimburilor de substanţă şi energie, echilibrul ecologic exprimă un echilibru
dinamic, un raport unitar între intrări şi ieşiri.
Menţinerea echilibrului necesită autoreglare, dat fiind caracterul finit al
resurselor sau spaţiului şi al potenţialului, practic nelimitat, de reproducere a
populaţiilor biologice. Soluţiile, în acest context, sunt reprezentate de
reciclare şi controlul creşterii, ceea ce la nivelul ecosistemului conduce la
diferenţierea funcţiilor pentru fiecare populaţie, urmată de crearea
interdependenţei şi de organizarea într-un sistem cibernetic cu autoreglare.
Controlul parametrilor se realizează la fiecare nivel al ierarhiei
sistemice (individ, populaţie, biocenoză etc.). La nivelul biocenotic, echilibrul
se menţine atât între efectivele populaţiilor, cât şi între acestea şi condiţiile şi
resursele mediului de viaţă.
Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire
(feed-before) şi mecanisme de corectare (feed-back) care se bazează pe
relaţii diverse, cum sunt relaţiile de: reproducere, răspândire, autoprotecţie
(ascundere, homocromie, mimetism), hrană (trofice) şi biochimice
(autotoxicitate). Populaţiile se menţin la valori optime ale efectivelor, valori
care corespund capacităţii de suport a mediului.
Menţinerea stării de echilibru dinamic reprezintă stabilitatea
sistemului, în descrierea căreia se au în vedere numeroase mărimi a căror
cunoaştere devine importantă în acţiunile de reconstrucţie ecologică şi de
stabilire a căilor de exploatare raţională a resurselor86. Astfel, mărimile prin
care se caracterizează stabilitatea sunt reprezentate de:
 constanţă sau lipsa perturbaţiilor;
 persistenţa, capacitatea de supravieţuire în timp a ecosistemului;
 inerţia sau capacitatea de a rezista perturbărilor;
 amplitudinea, respectiv măsura îndepărtării reversibile de starea
iniţială de echilibru;

86
Arsene, G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare,
2002, p. 120
107
  stabilitatea traiectoriei, proprietatea ecosistemelor de a se îndrepta
şi evolua spre o stare particulară pornind de la o varietate de
situaţii.
Având în vedere importanţa stabilităţii pentru menţinerea funcţiilor
ecologice ale ecosistemelor, funcţii care afectează direct sau indirect
activităţile umane, s-au înaintat multiple ipoteze privind factorii de care
depinde această stare.
Ipotezele diferă în ceea ce priveşte modul de explicare a corelaţiei
dintre complexitatea, diversitatea ecosistemului şi stabilitatea lui, dar sunt
convergente în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă fluxul de energie. În
continuare, în tratarea factorilor care determină stabilitatea, părerile sunt
unanime şi asupra relaţiilor trofice ca principal garant al echilibrului.
Legăturile generate de hrană constituie, de altfel, principalele căi prin care
circulă energia şi, implicit, substanţa.
Ipoteze privind relaţia diversitate-stabilitate
Thienemann (1925) identifică două tipuri de echilibru, corespunzând
principiilor biocenotice: echilibrul conform principiului I, caracteristic zonelor
calde, având condiţii foarte favorabile, unde menţinerea echilibrului se
corelează pozitiv cu diversitatea (păduri ecuatoriale, recife coraligene);
echilibrul conform principiului al II-lea, caracteristic biotopurilor cu relativ
puţine specii, mai bine adaptate, unde structura aparent neechilibrată se
menţine datorită „barierei” de biotop.
MacArthur (1951). Această ipoteză se bazează pe corelaţia pozitivă
dintre diversitatea şi stabilitate. Astfel, ecosistemele vor fi cu atât mai stabile
cu cât vor avea o eterogenitate mai ridicată, respectiv mai multe specii
capabile să reacţionează într-un mod „profesionist” la schimbările de mediu
corespunzătoare.
Ehrlich şi Ehrlich (1981) au enunţat ipoteza „niturilor” plecând de la
analogia realizată între niturile care asigură stabilitatea unei aripi de avion şi
populaţiile care asigură stabilitatea biocenozei. Îndepărtarea niturilor va
determina o deteriorare masivă a aripii numai după ce lipsesc suficient de
multe nituri, în timp ce primele nituri care lipsesc nu afectează semnificativ
stabilitatea aripii. În mod analog, absenţa unor specii va afecta progresiv
stabilitatea biocenozei, dar va devini cu adevărat periculoasă pentru întreaga
biocenoză numai de la un anumit nivel în sus. Această ipoteză consideră
toate speciile de importanţă egală, efectul prezenţei lor fiind legat numai de
numărul lor, nu şi de funcţiile specifice pe care le îndeplinesc.

108
 Fig. 6-4 Relaţia stabilitate-diversitate conform ipotezelor susţinute de
A, MacArthur; B, Ehrlich&Ehrlich; C, Walker; D, Naem.

Şchiopu (1982) pleacă de la ipoteza că, pentru stabilitatea biocenozei

nu este răspunzător numărul mare de specii, ci alţi parametri biocenotici,
cum ar fi abundenţa biosistemelor antagoniste şi a stărilor funcţionale
echivalente posibile. Astfel, perturbarea echilibrului biocenotic de o forţă
exterioară nu determină o reacţie opusă din partea biocenozei afectate.
Existenţa unor specii cu cerinţe diferite, uneori antagonice, permite
adaptarea la condiţiile variabile. De exemplu, în componenţa unei biocenoze
pot fi întâlnite atât specii heliofile, cât şi specii umbrofile. În condiţii de
insolaţie puternică, se înmulţesc, stochează energia şi sintetizează biomasă
cele din prima categorie, iar în condiţii de insolaţie slabă, acest rol este
preluat de speciile sciofile. Sistemul (biocenoza) nu este distrusă, ci îşi
menţine echilibrul datorită acestei combinaţii de specii.
Walker (1992) consideră că relaţia diversitate - stabilitate poate fi
explicată prin ipoteza „conducător şi pasageri”. Conform acesteia, speciile nu
au roluri echivalente – multe specii îndeplinesc funcţii superficiale (pasageri)
şi numai câteva (conducătorii) sunt importante pentru menţinerea stabilităţii.
Prin urmare, stabilitatea va depinde nu numai de numărul speciilor care
dispar, dar şi de funcţia care nu mai este îndeplinită.
Naem (1995) enunţă ipoteza „idiosincrasiei”. Aceasta admite faptul că
funcţiile din ecosistem se schimbă atunci când se schimbă diversitatea
speciilor, dar amplitudinea şi direcţia schimbărilor sunt imprevizibile, întrucât
rolul fiecărei specii este complex şi poate varia de la un mediu la altul. În
plus, se adaugă faptul că funcţiile ecosistemului depind şi de istoria ecologică
şi de istoria evolutivă a speciilor aflate în interacţiune.
Stabilitatea este asigurată de maximizarea fluxului de energie, care
depinde de diversitatea, respectiv de complexitatea legăturilor dintre
elemente. Dar stabilitatea nu este numai o consecinţă a diversităţii. Ea este
şi factor genetic al acesteia, întrucât intensificarea fluxului de energie duce la
menţinerea structurii care asigură cel mai bine aprovizionarea cu energie.
Faptul este dovedit de situaţia ecosistemelor unde sunt accesibile şi alte
109
surse de energie decât radiaţia solară. Astfel, în aceste condiţii de abundenţă
energetică nu se mai manifestă „tensiunea” maximizării, ceea ce se reflectă
printr-o structură biocenotică simplă, cu puţine specii, dar care sunt
specializate, adaptate foarte bine la condiţiile date. În acest caz diversitatea
optimă este diversitatea redusă.
Stabilitatea poate fi însă determinată nu numai de „raportul de forţe”
dintre populaţii. Dinamica biotopului este în aceeaşi măsură, importantă.
Astfel, un ecosistem cu biotop uniform în timp şi spaţiu dezvoltă biocenoze
asemenea, iar reţelele trofice sunt simple.

Întrebări de autoevaluare
1. Explicaţi acţiunea principiilor termodinamicii la nivelul ecosistemelor.
2. Evidenţiaţi mecanismele prin care sistemele vii s-au adaptat la aceste
restricţii.
3. Circuitul carbonului şi fluxul energetic în ecosistem sunt interdependente.
4. Identificaţi căile de circulaţie şi raporturile de transformare. Care sunt
categoriile productivităţii biologice?
5. Cum se diferenţiază productivitatea biologică, în sens ecologic, de
productivitatea biologică din agricultură sau piscicultură?
6. Evidenţiaţi componentele producţiei biologice şi în aceste cazuri.
7. Explicaţi utilitatea practică a informaţiilor privind productivitatea biologică
în ecosistemele naturale.
8. Cum se explică influenţa factorului climatic asupra productivităţii
ecosistemelor din diferite zone geografice?
9. Evidenţiaţi intrările şi ieşirile de elemente biogene într-un ecosistem de
lac.
10. Care sunt ipotezele privind relaţia dintre diversitatea biocenozei şi
stabilitatea ecosistemului?

110
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

MODIFICAREA ECOSISTEMELOR ÎN TIMP

Cuvinte cheie: ritmicitate ecologică; control biocenotic; aspect;

ecosisteme majore; climax; acvacultură

Rezumat
Gruparea factorilor ecologici în funcţie de variaţia intensităţii lor de

implicaţiilor ecologice pe care le determină schimbările periodice ale factorilor

ecologici. Delimitarea stadiilor succesionale, rezultat al interacţiunii
transformatoare dintre comunitate şi mediul ei de viaţă. Sistematizarea
ecosistemelor pe baza criteriilor structurale, funcţionale, energetice şi
antropice. Ecosistemele, deşi caracterizate prin stabilitate, nu prezintă o
constanţă în timp a parametrilor care-i caracterizează. Modificările pot să
apară ca rezultat al acţiunii unor factori externi sau interni asupra biotopului şi
pot fi reversibile sau ireversibile, corelat sau nu cu modul de acţiune a
factorilor perturbatori.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

7.1 Dinamica ecosistemelor

Modificarea reversibilă a structurii în raport cu evoluţiaritmică sau
aritmică a unui factor ecologic reprezintă dinamica ecosistemului.
În funcţie de variabilă, se pot deosebi modificări determinate de
schimbarea spontană a acţiunii factorilor ecologici (schimbări aritmice) sau
de alternanţa i/noapte (ritmul circadian) şi succesiunea anotimpurilor (ritmul
sezonier).
Factorii ecologici se modifică ca intensitate de acţiune fără a se putea
preciza o anumită regularitate, pe măsura ce scara de timp la care se
abordează fenomenul este mai mică. Astfel, în cursul unei săptămâni,
formare norilor de convecţie termică nu poate fi prezisă cu exactitate şi nu se
produce în aceeaşi perioadă a zilei de la o săptămână la alta sau de la un an
la altul. Prin urmare, în biotop, ploile de convecţie sunt evenimente aritmice
la nivelul unei săptămâni. Dacă intervalul de timp considerat este mai mare şi
analiza se bazează pe un şir lung de date, acest eveniment va fi considerat
normal, deşi nu se poate vorbi de o ritmicitate în producerea lui.
Ca urmare a schimbărilor aritmice care afectează un factor ecologic
apar modificări şi la ceilalţi factori ecologici, iar fiecare populaţie va pune în
aplicare „programul” potrivit pentru această nouă situaţie – se va adăposti
sau, dimpotrivă, se va răcori; va declanşa procesul reproductiv (numeroase
specii de plante din regiunile aride şi deşertice); gasteropodele devin foarte
active etc.
111
 Cu excepţia evenimentelor care determină amplitudini foarte mari şi
de durată ale variaţiilor faţă de situaţiile normale, reacţia biocenotică la
schimbările aritmice este reversibilă. Chiar şi schimbările majore pot fi
contracarate, dar timpul de reacţie va fi mai mare, iar noul echilibru poate
însemna şi proporţii diferite între populaţiile ecosistemului.
Modificările ecosistemelor în timp
Schimbări ritmice
Schimbările ritmice sunt tot o caracteristică a situaţiilor normale, dar
ele se reproduc la intervale aproximativ egale de timp, fiind astfel previzibile.
Schimbările ritmice caracterizează atât mediul de viaţă, cât şi comunitatea
vie.
Ritmul mediului de viaţă este dat de oscilaţiile periodice ale factorilor
ecologici – variaţia temperaturi, intensităţii luminii, concentraţiei de oxigen,
transparenţei apei, abundenţa hranei, efectivul paraziţilor etc., constituind
ritmuri exogene. Există şi ritmuri ale sistemelor vii, respectiv succesiuni de
stadii de dezvoltare – naştere/germinare, creştere, înflorire, perioadă de
împerechere, creşterea puilor, fructificare, căderea frunzelor etc. care
reprezintă ritmurile endogene.
Ritmurile endogene şi cele exogene sunt independente, dar se
sincronizează între ele. „Această ajustare este rezultatul selecţiei naturale
care a favorizat supravieţuirea indivizilor biologici care au reuşit să îşi
coreleze ritmul endogen cu ritmul mediului87.”
Ritmul circadian este determinat de alternanţa zi-noapte, care
conduce, la nivelul biocenozei, la diferenţierea activităţilor în două faze: de
lumină şi de întuneric88.
În faza de lumină are loc intrarea întregii cantităţi de energie în
ecosistem. Energia fixată depăşeşte consumul, iar surplusul este stocat sub
formă de biomasă. În faza de întuneric, activitatea fotosintetică a plantelor
încetează, metabolismul acestora devenind, sub raport energetic,
asemănător cu metabolismul celorlalte organisme, bazat pe consum de
substanţă organică în procesele respiratorii.
Alternanţa lumină-întuneric modifică şi configuraţia reţelei trofice,
specii diurne fiind inactive în cursul nopţii şi invers. Totuşi, lanţurile trofice
diurne şi nocturne nu sunt cu totul izolate, legătura dintre ele fiind realizată
de consumatorii de vârf.
Tipurile de lanţuri trofice care caracterizează fazele diurnă şi nocturnă
sunt diferite de la un ecosistem la altul. Astfel, în pădurile din zona
temperată, activitatea fitofagilor este mare în timpul zilei şi redusă în timpul
nopţii, în timp ce în pădurea tropicală fitofagii sunt mai activi noaptea, fapt
care le asigură o protecţie suplimentară în faţa prădătorilor.
Ocuparea nişelor ecologice de către mai multe specii, prin segregare
ecologică, permite intensificarea fluxului de energie în ecosistem şi creşterea
diversităţii specifice, elemente care contribuie la mărirea stabilităţii
ecosistemului.
Ritmul sezonier. Schimbările climatice intervenite prin trecerea de la
un anotimp la altul aduc cu sine modificări importante şi în structura
ecosistemului. Plecând de la factorii care favorizează activitatea

87
Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001 p. 310
88
Idem, p. 311
112
producătorilor primari, în funcţie de abundenţa hranei, apar transformări
corespunzătoare în rândul populaţiilor de consumatori, care prezintă adaptări
specifice pentru a traversa perioadele mai puţin favorabile.
Ritmul sezonier este diferenţiat în funcţie de tipul de climat, respectiv
în funcţie de factorul care suportă variaţii mai mari. Astfel, în zona temperată,
succesiunea anotimpurilor se corelează cu variaţia cantităţii de căldură care
ajunge la suprafaţa activă, respectiv cu variaţia temperaturii, rezultând
sezonul cald şi sezonul rece. În zonele calde, temperatura înregistrează
amplitudini anuale relativ reduse (1-10°C), astfel că diferenţierea
anotimpurilor este determinată de variaţia cantităţii de precipitaţii, rezultând
anotimpuri ploioase şi anotimpuri secetoase.
Cadrul nr. 7-1 Aspectele pădurii de foioase
Începutul primăverii este semnalat de activitatea plantelor cu ciclu
biologic scurt. Apar mai întâi în vegetaţie ghioceii (Galanthus nivalis), atunci
când încă mai persistă petice de zăpadă. Urmează, puţin mai târziu viorelele
(Scilla bifolia), floarea Paştilor (Anemone nemorosa), brebenelul (CRydalis
solida) ş.a. Aceste specii folosesc din plin lumina accesibilă acum, înainte de
formarea plafonului de către frunzişul arborilor şi arbuştilor. În grupa
consumatorilor, îşi încep activitatea insecte şi vertebrate, la care se adaugă
speciile migratoare care revin în acest habitat. Descompunătorii din litieră
devin foarte activi. Urmează înfrunzirea, care va schimba total aspectul
pădurii. Locul plantelor erbacee este luat de specii iubitoare de umbră, iar
toate celelalte grupe de vieţuitoare îşi intensifică activitatea, profitând de
creşterea cuantei de energie care traversează ecosistemul acum că
fotosinteza speciilor dominante se desfăşoară la intensitate maximă. Către
sfârşitul verii, începutul toamnei, apar modificări care pregătesc aspectul
autumnal, caracterizat de scăderea treptată a intensităţii fotosintezei până la
anularea acesteia prin căderea frunzelor. Consumatorii îşi ajustează
proporţional intensitatea metabolismului sau migrează în medii mai favorabile
din alte regiuni. Iarna rămân active mamiferele şi unele păsări, organisme a
căror temperatură internă nu depinde de variaţiile temperaturii din exterior.
Modificările configuraţiei biotopului de la un sezon la altul se reflectă şi
în structura şi funcţionarea biocenozei, care astfel îmbracă diferite aspecte
(cadrul nr. 7-1).
În zona temperată a Europei, se pot identifica şase aspecte ale
ecosistemului: hiemal (noiembrie–martie); prevernal (martie–aprilie); vernal
(aprilie–mai); estival (iunie-iulie); serotinal (august-septembrie) şi autumnal
(septembrie-octombrie)89.

7.2 Succesiunea ecologică

Succesiunea ecologică este determinată de modificările biotopului şi
biocenozei, ca rezultat al interacţiunii dintre acestea.
Biocenoza, prin activitatea ei, modifică biotopul. Condiţiile de viaţă
devin improprii pentru speciile care le-au produs. Acestea dispar treptat şi
sunt înlocuite cu altele pentru care condiţiile nou create sunt potrivite.
În cazul în care schimbările intervenite în organizarea ecosistemului,
atât în ceea ce priveşte populaţiile prezente, cât şi sub aspectul raporturilor

89
Idem, p. 314
113
dintre acestea, sunt durabile, fără să fie afectate de modificările periodice,
vorbim de evoluţia ecosistemului sau de succesiune ecologică.
În cursul acestei evoluţii se pot identifica mai multe faze, până când se
ajunge la starea de climax (Clements, 1916), de stabilitate şi durată mai mari.
Dacă succesiunea porneşte de la un teritoriu lipsit de forme biotice
(insule vulcanice, halde steril, cariere abandonate etc.) este vorba de o
succesiune primară, iar în cazul în care un ecosistem aflat în climax, sub
influenţa unui factor extern (de exemplu, schimbări climatice) sau a celor
interni, aşa cum am arătat mai sus, intră în succesiune, seria este
secundară.
În evoluţia spre starea de maturitate (climax) fazele timpurii se
caracterizează prin preponderenţa proceselor de producere a biomasei,
structură trofică relativ simplă, lanţuri trofice scurte, organizare şi stabilitate
reduse. Fazele succesionale târzii conduc la o echilibrare a raportului dintre
producţia şi consumul de biomasă, creşterea cantităţii de biomasă,
diversificarea reţelei trofice şi creşterea gradului de organizare prin
acumularea informaţiei astfel încât sistemul devine mai stabil.
Dezvoltarea biocenozelor şi a întregului ecosistem nu se produce la
întâmplare, ci este un proces ordonat, urmează anumite legităţi mai mult sau
mai puţin cunoscute în prezent, şi se manifestă prin schimbări structurale,
funcţionale şi informaţionale.
Schimbările structurale indică un proces de dezvoltare, de
perfecţionare a organizării sistemului şi formează, de fapt, un proces de
auotoorganizare. Complexitatea reţelei trofice, ca şi a altor conexiuni între
populaţiile componente, între ele şi factorii biotopului, determină o tot mai
mare stabilitate care trebuie înţeleasă complex ca o intensificare a controlului
biologic asupra factorilor biotopului, ducând astfel la realizarea unei maxime
protecţii împotriva schimbării lor. În plus, sistemul devine mai conservator.
Schimbările energetice au fost evidenţiate de Margalef (1958) prin
experienţe realizate cu asociaţii planctonice. Concluziile sale arată faptul că
pe măsură ce succesiunea ecologică avansează, valoarea raportului dintre
producţia primară brută şi respiraţie are o valoare în creştere.
Schimbările informaţionale se manifestă prin acumulare de informaţie
şi scădere de entropie. Acumularea informaţiei este legată de creşterea
cantităţii de biomasă şi de creşterea diversităţii acesteia. Corelaţiile dintre
specii se diversifică şi devin mai complexe. Pe lângă corelaţiile legate de
transferul de energie şi substanţă (corelaţii trofice) se dezvoltă numeroase
corelaţii informaţionale: marcaje de teritorii, adaptarea modalităţilor de
apărare şi a mijloacelor de atracţie etc.
Având în vedere acest comportament, concluzionăm că pentru a se
obţine producţii ridicate de biomasă ecosistemele trebuie să fie tinere. Pe de
altă parte, pentru a asigura stabilitate în mediul înconjurător, este necesară
prezenţa ecosistemelor naturale mature.

7.3 Clasificarea ecosistemelor

Varietatea ridicată a condiţiilor de mediu a generat un răspuns similar
în organizarea sistemelor vii, determinând o mare diversitate a ecosistemelor
în tendinţa de extindere continuă a spaţiului de viaţă şi de valorificare
eficientă a resurselor.

114
 Diferenţierea ecosistemelor poate fi determinată de condiţiile genetice,
caracteristicile biotopului, particularităţile economiei energetice, evoluţia în
timp, elemente dimensionale, structura biocenotică ş.a.
Ţinând seama de curentul de energie necesar pentru subzistenţă,
precum şi de nivelul de negentropie sau entropie generat, Odum (1971) a
sintetizat principalele tipuri de ecosisteme de pe Terra (tabelul nr. 7-1).

Tabelul nr. 7-1 Tipuri de ecosisteme

Curentul de energie necesar pentru
Tipul de ecosistem 2
subzistenţă (kcal/m /an)
1. Ecosisteme dependente numai de energia 1000 – 10000 (în medie, 2 000) Ecosistemele
solară: din această categorie posedă o diversitate
- oceanul planetar biocenotică medie spre săracă. Ele constituie
- pădurile din diverse zone baza vieţii pe Terra, generează negentropie
climatice în ecosferă.
- tundrele
- păşunile alpine
- apele interiore, dulci şi sărate
II. Ecosisteme naturale dependente atât de 10000-40000 (în medie, 20000)
energia solară, cât şi de alte surse de energie Surse de energie suplimentară (energie
- zona estuarelor din platforma solară indirectă): mareele, ploaia zilnică
continentală a oceanelor ecuatorială.
- pădurile ecuatoriale şi tropicale Ecosistemele din această categorie posedă o
pluviale diversitate ridicată, până la maxim posibil.
Sunt sisteme naturale foarte productive,
posedând substanţă organică în exces.
Generează negentropia maximă în ecosferă.
III. Ecosisteme dependente de energia solară 10 000 – 40 000 (în medie, 12 000) Surse de
şi de energia subvenţionată de om: energie suplimentară: carburanţi,
- agroecosisteme (ecosisteme îngrăşăminte chimice şi organice, travaliu
agricole) animal şi uman. Diversitate biocenotică
- acvacultură scăzută şi foarte scăzută. Negentropia
- ecosisteme forestiere (plantaţii) generată este parţial anulată de entropia
indusă de cheltuiala de energie suplimentară.
IV. Ecosisteme subvenţionate de resurse de 100000 – 3000000 Surse de energie
energie în formă concentrată şi dependente predominante în prezent: combustibilii fosili.
de energia solară prin alimentaţie: Diversitate ecologică minimă. Generează
- aşezări umane bunuri materiale utile societăţii; nu produc
substanţă organică utilă ecosferei.
Generează poluare şi entropie pozitivă în
ecosferă.
Sursa: Odum, E.P, Fundamentals of Ecology, Philadelphia - Londra

Ecosistemele naturale actuale, în special cele dependente de energia

solară, cât şi de alte surse de energie, au o structură complexă reflectată în
marea lor diversitate, ceea ce le asigură utilizarea cu o eficienţă maximă a
energiei solare şi a fondului de substanţe minerale. Aceste ecosisteme s-au
constituit în urma unei evoluţii îndelungate, pe baza selectării, în funcţie de
circumstanţe, a diferitelor strategii de valorificare a potenţialităţii mediului.
Desfăşurarea cercetărilor de ecologie teoretică şi aplicată a evidenţiat
necesitatea grupării ecosistemelor pe baza unor criterii care să servească
scopului urmărit în diferite abordări.
Acţiunea de clasificare, specifică oricărui demers ştiinţific, în domeniul
studiului ecologic, întâmpină însă numeroase dificultăţi. Acestea sunt
izvorâte din două direcţii majore şi anume: în primul rând, imposibilitatea
115
delimitării exacte a ecosistemelor, însăşi zonele de tranziţie constituind
entităţi care ar putea fi considerate şi ecosisteme separate, iar în al doilea
rând, corespondenţa nuanţată cu reperele impuse de unul sau altul dintre
criterii, astfel că, în anumite clasificări, există riscul ca numărul categoriilor
identificate să fie acelaşi cu numărul criteriilor folosite, ceea ce anulează
orice încercare de sistematizare.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, se apelează la delimitări arbitrare
sau fizico-geografice, considerând apriori că în interiorul liniilor de demarcaţie
(hotarele unei rezervaţii, bazinul hidrografic al unui râu) comunitate este
unitară şi formează un ecosistem. Pentru a doua situaţie, soluţiile au venit
prin formularea unor criterii foarte generale şi uşor de aplicat. Chiar şi astfel
categoriile identificate în diferite lucrări ştiinţifice sunt uneori de natură să
genereze confuzii în ceea ce priveşte conţinutul lor.
Având în vedere observaţiile de mai sus, prezentăm, în continuare,
cele mai uzuale modalităţi de sistematizare a ecosistemelor, plecând de la
criterii cum sunt: economia energetică, influenţa antropică, particularităţile
biotopului, ponderea categoriilor funcţionale şi stadiul de dezvoltare.
Economia energetică
Din punct de vedere al provenienţei energiei necesare pentru
întreţinerea structurilor şi funcţiilor, ecosistemele care alcătuiesc ecosfera se
pot împărţi în trei mari categorii90:
 ecosisteme majore
 ecosisteme minore şi
 ecosistemele mixte
Ecosistemele majore
Reprezintă toate ecosistemele naturale racordate la sursa de energie
solară prin intermediul plantelor verzi (producători primari). Aceste
ecosisteme posedă structura cea mai complexă şi funcţii multiple în natură.
Prin intermediul lor se realizează complet ciclurile biogeochimice legate de
cele două procese fiziologice complementare la scară globală: fotosinteza şi
respiraţia.
Ecosistemele majore posedă trei atribute esenţiale: se
autoorganizează, pe baza unui curent de energie solară care se scurge
printre ele, se autoreglează şi se autoregenerează.
Ecosistemele minore
Sunt fie ecosisteme naturale, fie constituite de om, lipsite de
producători primari. Din această cauză ele sunt dependente de ecosistemele
majore care le furnizează energia sub formă de substanţă organică. Cele
construite de om sunt racordate la o altă sursă de energie (combustibilii
fosili). Dintre ecosistemele naturale, în categoria ecosistemelor minore pot fi
încadrate ecosistemele din peşteri, ecosistemele din apele freatice, parţial
ecosistemele din sol. Dintre ecosistemele constituite de om, pot fi
considerate ecosisteme minore aşezările urbane, care, deşi beneficiază de
lumina solară, nu o utilizează încă în sensul ecologic al transferului de
energie.

90
Dajoz, R., Precis d’ecologie, Paris, Dunood, 1970, p. 168
116
 Ecosistemele minore naturale posedă cele trei atribute esenţiale ale
unui sistem, în virtutea curentului de energie transferat lor prin substanţa
organică de la ecosistemele naturale majore.
Ecosistemele minore artificiale sunt organizate de către om conform
unor cerinţe specifice, pe socoteala energiei aduse din exterior; aceasta, în
zilele noastre, provine predominant din fotosinteza ecosistemelor naturale ale
epocilor geologice din trecut (combustibili fosili, lichizi şi gazoşi), precum şi
din fotosinteza realizată în ecosisteme agricole, furnizoare ale produselor
agroalimentare distribuite în spaţiul urban.
Ecosistemele mixte
Sunt acelea a căror existenţă depinde de folosirea unui curent de
energie provenit din două sau mai multe surse distincte.
Prima sursă o constituie energia solară intrată prin intermediul
producătorilor primari. A doua sursă, secundară sau suplimentară, se poate
datora unor factori naturali sau poate fi introdusă de om.
Dintre ecosistemele naturale, în categoria ecosistemelor mixte putem
include ecosistemele din estuare şi din zona litorală care beneficiază atât de
lumina solară, cât şi de aportul de substanţă organică şi minerală de pe
continente, precum şi de energia valurilor.
Ecosistemele mixte construite de om, în care acesta introduce în mod
conştient un surplus de energie sub diferite forme, sunt, în primul rând,
ecosistemele agricole, ecosistemele cvasinaturale de tip forestier,
acvaculturile.
Influenţa antropică
Un element important în gruparea ecosistemelor îl constituie factorul
uman. Astfel, în raport cu acesta deosebim ecosisteme naturale şi artificiale,
prezentând diferite grade de antropizare.
De asemenea, se consideră că în funcţie de influenţa omului
ecosistemele pot fi naturale modificate sau amenajate.
Ecosistemele naturale
Prin ecosisteme naturale înţelegem acele ecosisteme în care influenţa
umană nu este sesizabilă, aceste ecosisteme fiind socotite nevizitate de
oameni. Teoretic, astfel de ecosisteme s-ar găsi în adâncul oceanelor, în
ţinuturile albe de zăpadă ale Groenlandei şi ale Antarcticii, în unele părţi ale
pădurilor ecuatoriale.
Majoritatea ecosistemelor prezente sunt ecosisteme spontane,
naturale, constituite acum câteva secole, care au suferit o influenţă antropică
– în cea mai mare parte indirectă – şi care poartă numele de ecosisteme
modificate.
Ecosistemele amenajate
Sunt formate în principal din culturi, păduri aflate sub control uman în
vederea exploatării, vânătorii, replantării etc., din ecosisteme lacustre şi
marine amenajate pentru piscicultură şi din ecosisteme urbane şi rurale. În
ultimii ani, ca urmare a internalizării valorilor ecologice, s-au proiectat şi
construit şi ecosisteme industriale, în care se încearcă respectarea
principiilor generale care stau la baza proceselor ecologice.
Particularităţile biotopului
Varietatea modalităţilor în care se pot asocia componentele spaţiului
geografic generează o diversitate uriaşă de medii de viaţă particularizate

117
apoi sub influenţa biocenozelor care le ocupă. În acest context,
particularităţile biotopului realizează o primă diferenţiere prin poziţia pe
verticală faţă de o linie imaginară care este substratul sau cota 0, rezultând
ecosisteme supraterane şi ecosisteme subterane.
Următoarea treaptă de diversificare este dată de caracteristicile
mediului fluid în care se găsesc comunităţile de organism. Se face astfel
diferenţa între ecosistemele acvatice şi ecosistemele terestre. În continuare,
diferenţierea merge pe căi specifice pentru fiecare din cele două categorii.
Astfel, ecosistemele acvatice se diferenţiază în ecosisteme
caracteristice zonelor continentale, uscatului şi ecosisteme marine şi
oceanice. Ecosistemele acvatice continentale se împart, mai departe, în
funcţie de chimismul apei, în ecosisteme de ape dulci şi ecosisteme de apă
sărată. Următorul nivel se va delimita în funcţie de comportamentul apei
(dinamic, curgător) sau static şi va fi prezent numai pentru apele dulci.
Modificările ecosistemelor în timp
În cazul apelor marine şi oceanice, delimitările următoare sunt cu
precădere spaţiale, pe două direcţii: orizontal (domeniile neritic şi litoral) şi
vertical cu diferenţierea ecosistemelor bentonice (bentale).
Ecosistemele terestre se diferenţiază nu atât pe baza caracteristicilor
biotopului, cât a reflecţiei acestora în structura biocenotică. Sunt astfel
descrise ecosisteme de pădure, de pajişti, deşertice. Următorul nivel el
particularizării presupune aplicarea unui criteriu spaţial sau climatic (păduri
ecuatoriale, pajişti de tundră, pajişti alpine), respectiva unui criteriu bazat pe
specia sau grupul de specii caracteristice sau dominante (păduri de molid,
pajişti de ierburi înalte). De asemenea, există şi situaţii când se apelează la o
combinaţie a criteriilor (tufărişuri subalpine de ienupăr).
Ponderea categoriilor funcţionale
Ponderea relativă a unor categorii funcţionale de organisme permite
identificarea unor ecosisteme autotrofe (în care predomină activitatea
producătorilor – pădure, stepă etc.) şi heterotrofe (dominate de consumatori
– peşteri). Această clasificare reflectă, în mare măsură, şi tipul de
dependenţă energetică. Predominarea plantelor fotosintetizante indică faptul
că principala intrare de energie este radiaţia solară. Pe de altă parte,
predominarea consumatorilor, a organismelor heterotrofe, este posibilă
(conform piramidei trofice) numai acolo unde lipsesc plantele autotrofe,
respectiv în ecosisteme care nu beneficiază de lumină.
Stadiul de dezvoltare
Stadiul de dezvoltare se stabileşte folosind o varietate de criterii, între
care cel mai frecvent se apelează la raportul dintre procesele complementare
din punct de vedere energetic, denumit generic producţie şi consum. Atunci
când raportul este supraunitar (P/C>1), ecosistemele sunt considerate tinere.
Stadiul poate fi natural, cum este cazul tufărişurilor de zmeură dezvoltate în
Munţii Harghita în urma doborâturilor de vânt, sau menţinut prin intervenţia
omului pentru a asigura o producţie mare de biomasă (ecosisteme agricole,
acvaculturi, plantaţii forestiere).
Raportul unitar indică un ecosistem matur. Aparent, pădurile sunt
ecosisteme care corespund acestui criteriu, deşi studiile de fitosociologie au
evidenţiat modificări continue, oscilaţii în jurul acestei stări.

118
 Intensificarea proceselor de consum, de descompunere determină un
raport subunitar şi este caracteristic ecosistemelor
Ecologie generală senescente. Etapa este considerată şi naturală, dar
în multe cazuri ea se produce sub influenţa factorilor antropici, în special a
poluării. Uscarea pădurilor de conifere în Germania, Austria, Suedia, sub
influenţa precipitaţiilor acide, demonstrează astfel de evoluţii.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce tipuri de modificări se produc la nivelul biocenozei ca urmare a
schimbărilor ritmice şi aritmice?
2. Care este semnificaţia ecologică a segregării produse la nivelul nişelor în
fazele de lumină şi de întuneric?
3. Descrieţi etapele succesionale pe baza schimbărilor structurale,
energetice şi informaţionale care se petrec la nivelul ecosistemului.
4. Care sunt categoriile de ecosisteme delimitate pe baza economiei
energetice?
5. Descrieţi un ecosistem din acest punct de vedere.
6. Analizaţi diversificarea ecosistemelor pe baza particularităţilor biotopului.
7. Faceţi aprecieri asupra categoriilor de ecosisteme identificate astfel.

119
 Bibliografie

1. Arsene, G.G., Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura

Orizonturi Universitare, 2002
2. Barbault, R., Des baleines, des bacterie set des hommes, Paris, Odile
Jacob, 1994
3. Barbault, R., Ecologie generale. Structure et fonctionement de la
biosphere, Paris, Masson, 1997
4. Barloy, J., Cours de phytotechnie generale, Cours de Conservatoire
National des Arts et Metiers, Centre Regional associe de Rennes, Ecole
Nationale Superieure Agronomiques de Rennes, 1991
5. Bazilevici, N.I., Drozdov, A.V., Rodin, L.E., Produtivnost rastitelnoga
prokrova zlmli, J.Osc. Biol, 29, 1968
6. Blauberg, I.V., Sadovski, V.N., Iudin, E.G., Abordarea sistemică şi ştiinţa
contemporană, în volumul Metoda cercetării sistemice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1974
7. Bleahu, M., Priveşte înapoi cu mânie... Priveşte înainte cu spaimă,
Bucureşti, Editura Economică, 2002
8. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, Caracteristici climatice ale regiunii
subcarpatice de la Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Suceava,
Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, V, 1996
9. Botnariuc, N., Vădineanu, A., Ecologie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1982
10. Botnariuc, N., Echilibrul sistemelor supraindividuale, Buc-ureşti, Editura
Academiei Române, 2004
11. Bran, Florina, Potenţialul geoecologic al Podişului Basarabiei, calitatea
mediului şi măsuri de protecţie, Bucureşti, Editura Diogene, 1998
12. Bran, Florina (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti
Editura ASE,
13. Bran, Florina, Degradarea ecosistemelor (silvicultură şi turism). Implicaţii
economice, Bucureşti, Editura ASE, 2002
14. Bran, Florina, Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare
economică (silvicultură şi turism), Bucureşti, Editura ASE, 2002
15. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Marin, D., Mockesch, Carmen, Mic lexicon de
protecţia mediului, Bucureşti, Editura Economică, 1999
16. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Bucureşti, Editura
ASE, 2002
17. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, Trică, Carmen, Eco-economia ecosistemelor şi
biodiversitatea, Bucureşti, Editura ASE, 2004
18. Bran, P., Economica valorii, Bucureşti, Editura ASE, 2001
19. Chauvet, M., Olivier, L., La biodiversite, enjeu planetaire. Preserver notre
patrimoine genetique, Paris, Eds. Sang de la Terre, 1993
20. Conea, Ana, Vintilă, Irina, Canarache, A., Dicţionar de ştiinţa solului,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977

120
21. Coste, I., Omul, biosfera şi resursele naturale, Timişoara, Editura Facla,
1982
22. Crow, J.F., Erwin Schrödinger and the Hornless Cattle Problem,
Genetics, 130, 1992
23. Dommergues, Y., Mangenot, F., Ecologie microbienne du sol, Paris,
Masson, 1970
24. Duţu, M., Ecologie. Filosofia naturală a vieţii, Bucureşti, Editura
Economică, 1999
25. Duvigneaud, P., La synthese ecologique, Paris, 1974
26. Eigen, M., La ce ne putem aştepta de la biologia secolului XX? în volumul
Ce este viaţa? Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei
(editate de M.P. Murphy, L.A.J.O’Neill), Bucureşti, Editura Tehnică, 1999
27. Georgesc-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti,
Editura Expert1994
28. Gore, A., Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Bucureşti,
Editura Tehnică, 1994
29. 29. Hendrikson, J.B., Chimia organică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976
30. Ioan, Ildiko, Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România,
Bucureşti, Editura ASE, 2003
31. Ionescu, A., Săhleanu, V., Bândiu, C., Protecţia mediului înconjurător şi
educaţia ecologică, Bucureşti, Editura Ceres, 1991
32. Jones, C.K.R.T., Khibnik, A.I., Jones, C., Multiple-Time-Scale Dynamical
Systems, Springer-Verlag Telos, 2000
33. Legendre, P., Fortin, M.J., Spatial pattern and ecological analysis,
Vegetatio 80, 1989
34. Levin, S.A., The problem of pattern and scale in ecology, Ecology 73,
1992
35. Machedon, I, Funcţiile de protecţie ale pădurii. Evaluare economică,
Bucureşti, Editura Ceres, 1997
36. Mărgineanu, D.G., Termodinamica sistemelor ecologice, în voluml
Probleme moderne de ecologie (editor B.Stugren), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 82-98, 1982
37. Mărgineanu, D.G., Energetica lumii vii, Bucureşti, Editura Speranţa, 1992
38. May, R.M., Qualitative Stability in Model Ecosystems; Ecology, 54, 1973
39. Milescu, I., Pădurile şi omenirea, Bucureşti, Editura Ceres, 1990
40. Mohan, G., Ardealea, A., Ecologie şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura
Scaiul, 1993
41. Neacşu, P., Ecologie generală, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, 1984
42. Neguţ, S., Un singur Pământ. Omul şi mediul înconjurător, Bucureşti,
Editura Albatros, 1978
43. Odum, E.P., Ecology and Our Endangered Life-Support Systems,
Sinauer Associates Inc. Publishers Sunderland, Massachusetts, 1997
44. O'Neill, R.V., Krummel, J.R., Gardner, R.H., Sugihara, G., Jackson, B.,
DeAngelis, D.L., Milne, B.T., Turner, M.G., Zygmunt, B., Christensen,
S.W., Dale, V.H., Graham, R.L., Indices of landscape patter, Landscape
Ecology 1, 1988
45. Opdam, P., Metapopulation theory and habitat fragmentation: a review of
holarctic breeding bird studies, Landscape Ecology, 5, 2, 1991

121
46. Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001
47. Pianka, E., Evolutionary Ecology, New York – San Francisco – London,
Harper&Row, 1979
48. Pickett, S.T.A., White, P.S., The Ecology of Natural Disturbance and
Patch Dynamics, Academic Press, 1985
49. Pielou, E.C., The interpretation of ecological data. New York, Wiley, 1984
50. Prigogine, I., Introduction to the Termodynamics of Irreversible
Processes, Thomas Springfield, III, 1955
51. Primack, R.B., Essentials of conservation biology, Sinauer, Sunderland,
Massachusetts, 1993
52. Pulliam, H.R., Sources, sinks, and population regulation, American
Nature, 132, 1988
53. Renane, A., Die Bedeuttarg der Lebensformingen fur die Ekologie,
Biologie generală, 17, 1943
54. Risser, P.G., J.R. Karr, and R.T.T. Forman, Landscape ecology:
directions and approaches, Special Publ., 2, Ill, Natural Hist. Surv.,
Champaign, 1984
55. Rojanschi, V., Bran, Florina, Strategii şi politici de mediu, Bucureşti,
Editura Economică, 2002
56. Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Protecţia şi ingineria
mediului, Bucureşti, Editura Economică, 2002
57. Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Simona, Florian, G., Evaluarea
impactului ecologic şi auditul de mediu, Bucureşti, Editura ASE, 2004
58. Roşu, A., Peisaj-geosistem-mediu, Sinteze geografice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983
59. Roşu, A., Terra, geosistemul vieţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987
60. Roşu, A., Ungureanu, Irina, Geografia mediului înconjurător, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
61. Rubenstein, J.M., The Cultural Landscape. An Introduction to Human
Geography, Macmillan Publishing Company, 1992
62. Russell, E.W.B., People and the land through time: linking ecology and
history, New Haven, Yale Univ. Press, 1997
63. Sadik, N., Population growth and thee food crisis, Food, Nutrtion and
Agriculture, 1, Food for the Future, 1991
64. Sagan, C., Creierul lui Broca, Bucureşti, Editura Politică, 1989
65. Şchiopu, D., Eseu privind aplicarea principiilor ştiinţifice, Bucureşti,
Analele IANB, seriaA, XXV, 1982
66. Setrov, M.I., Principiul sistemicităţii şi noţiunile sale fundamentale, în
volumul Metoda cercetării sistemice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
67. Soran, V, Borcea, M., Omul şi biosfera, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985
68. Sousa, W.P., Disturbance in Marine Intertidal Boulder Fields. The
Nonecquilibrium of Species Diversity, Ecology, 60, 1979
69. Stugren, B., Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982
70. Stugren, B., Ecologie teoretică, Cluj-Napoca, Casa de editură „Sarmis”,
1994
71. Thienemann, A., Lebel und Umwelt, Hamburg, Rowohlt, 1956

122
72. Tudorancea, C., Comparison of the Population of Unio tumidus, 1969
73. Tufescu, V., Tufescu, M., Ecologia l activitatea umană, Bucureşti, Editura
Albatros, 1981
74. Turcek, F.J., On Some Functional Aspects of Biological Production, Ekol.
Pol., 15, 1969
75. Uemov, A.I., Sistemele şi cercetările sistemice, în volumul Metoda
cercetării sistemice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
76. Urban, D.L., R.V. O'Neill, and H.H. Shugart, Landscape ecology,
BioScience, 37, 1987
77. Uvarov, B.P., Locusts and Grasshoppers, London, Bur. Entom., 1982
78. Velcea, V., Etajarea proceselor geografice actuale, metodologia studierii,
Sinteze geografice Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
79. Vincent, W.F., Production Strategies in Antarctica Islands Waters,
Phytoplankton Eco-phisyology in a Permanently Ice-covered Lake,
Ecology, 62, 1981
80. Wiens, J.A., The Ecology of Bird Communities: Volume 1, Foundations
and Patterns (Cambridge Studies in Ecology), Cambridge University
Press, 1989
81. http://landscape.forest.wisc.edu/landscapeecology/v01i02.htm
82. http://www.env.duke.edu/lel/env214/le_syl.html
83. http://nature.org/tncscience/docs/
84. http://unep.org.html
85. http://iucn.org.html

123