ECOLOGIE

ȘI
PROTECȚIA MEDIULUI

(Suport de curs)

2014

1
ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Suport de curs

pentru studenţii de la specializarea

‘SILVICULTURĂ’

2014

2
 CUPRINS
ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
CONŢINUT Pag.
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN ECOLOGIE.......................................................... 5
1.1. Obiectul, definiţia şi istoricul ecologiei........................................................... 5
1.2. Complexitatea ecologiei şi domeniile de studiu ale acesteia 6
1.3. Relaţiile ecologiei cu alte ştiinţe 7
1.4. Evoluția ecologiei ca știință 7
1.4.1. Dezvoltarea ecologiei în România 8
1.5. Principalele noțiuni utilizate în ecologie 9
CAPITOLUL 2. SISTEMELE BIOLOGICE 11
2.1. Clasificarea sistemelor biologice 11
2.2. Înşuşirile sistemelor biologice 12
2.2.1. Caracterul istoric 12
2.2.2. Caracterul informaţional 12
2.2.3. Integralitatea 13
2.2.4. Programul 13
2.2.5. Echilibrul dinamic 14
2.2.6. Eterogenitatea internă 14
2.2.7. Autoreglarea 14
2.2.8. Autoorganizarea 15
2.2.9. Autoreproducerea 15
CAPITOLUL 3. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR 16
3.1. Mediul înconjurător ca noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca 16
ştiinţă
3.2. Biotopul 17
3.3. Factorii ecologici 18
3.3.1. Factorii climatici/fizici 19
3.3.2. Factorii edafici 40
3.3.3. Factorii geografici/orografici 43
3.3.4. Factorii mecanici 47
3.4. Legea factorului limitativ şi legea toleranţei factorilor ecologici 50
3.5. Biocenoza 51
3.5.1. Indicatori ai structurii biocenozei 51
3.5.2. Componentele trofice ale biocenozei 53
3.5.3. Structura trofică a biocenozei 55
3.5.4. Piramidele eltoniene (piramidele ecologice) 57
3.6. Relaţiile în biocenoză 58
3.7. Allelopatia 65
CAPITOLUL 4. ECOLOGIA POPULAŢIEI 67
4.1. Trăsăturile structurale şi funcţionale ale populațiilor 67
4.1.1. Mărimea populaţiei 67
4.1.2. Distribuţia în spaţiu 68
4.1.3. Structura pe vârste 69
4.1.4. Structura pe sexe 70
4.1.5. Natalitatea şi mortalitatea 70
4.1.6. Dinamica populaţiei 71
CAPITOLUL 5. ECOSISTEMUL 73
5.1. Generalităţi 73
5.2. Funcţia energetică a ecosistemelor 73
5.3. Circulaţia materiei în ecosisteme 77
5.4. Producţia şi productivitatea ecosistemelor 80
5.5. Autocontrolul şi stabilitatea ecosistemelor 80
5.6. Structura informaţională a ecosistemelor 82
5.7. Structura spaţială a evoluţiei ecosistemelor 82
5.8. Dinamica ecosistemelor 83
5.9. Succesiunile ecologice 84

3
 5.10. Evoluţia ecosistemelor 85
CAPITOLUL 6. BIOMII 86
6. 1. Zonele ierboase 87
6.2. Tundra 88
6.3. Pădurile 89
6.4. Deşerturile și semideşerturile 91
6.5. Biomii de apă sărată 92
6.6. Biomii de apă dulce 94
CAPITOLUL 7. PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR 96
7.1. Noţiuni generale 96
7.2. Protecţia atmosferei 97
7.2.1. Poluarea aerului 97
7.3. Poluarea radioactivă 104
7.4. Poluarea sonoră 105
7.5. Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice 106
7.6. Protecţia solului 110
7.7. Legislatia naţională privind protecţia mediului 113
CAPITOLUL 8. BIOINDICATORII 122
8.1. Plantele ca bioindicatori 123
8.2. Animalele ca bioindicatori 124
CAPITOLUL 9. ECOSISTEMUL FORESTIER 127
9.1. Etapele şi fazele (stadiile) de dezvoltare ale pădurii 127
9.2. Caracteristice structurale ale arboretului 128
9.3. Caracteristicile calitative ale arboretului 131
9.4. Elementele componente ale unui ecosistem forestier sunt biocenoza forestieră și 132
biotopul forestier.
9.5. Biocenoza forestieră 136
9.6. Structura biocenozei forestiere 138
9.6.1 Elementele componente 138
9.6.2 Elementele componente 141
9.7. Biotopul forestier 156
9.7.1 Particularitati ale regimului factorilor ecologici în regiunile cu relief 157
accidentat
CAPITOLUL 10. DINAMICA SI SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR 163
10.1 Generalitati 163
10.2. Ritmurile circadiene 164
10.3. Fenofaze si fenaspecte 165
10.4. Fluctuatiile ciclice 167
10.5. Fluctuatiile anuale 167
10.6. Fluctuațiile multianuale 167
CAPITOLUL 11. ECOLOGIA PEISAJULUI 168
11.1. Obiectul și definiția peisajului; scurt istoric al noţiunii peisaj 168
11.2. Peisajul ca obiect de studiu 170
11.3. Peisajul ca formă de abordare 172
11.4. Tipuri de peisaj, metode şi mijloace de cercetare a peisajului 173
11.5. Caracteristicile ecologiei peisajului 176
11.6. Termeni specifici și utilizarea lor în ecologia peisajului 178
11.7. Utilizarea Sistemului Informatic Geografic (GIS) în ecologia peisajului 181
11.8. Trenduri în ecologia peisajului 182
11.8.1. Provocări datorate creșterii populației 182
11.8.2. Misiuni ecologice noi și forme de abordare 184
11.8.3. Pasajele verzi pentru animale 185
11.8.4. Principii ecologice în amenajarea peisajului 186
11.8.5. Importanța funcției plantelor în amenajarea peisajelor rezidențiale 191
11.8.6. Orașe verzi și acoperișuri verzi 192
11.9. Considerente finale 194
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 195

4
 ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN ECOLOGIE

1.1. Obiectul, definiţia şi istoricul ecologiei

Ecologia este o ştiinţă fundamentală care face parte din categoria ştiinţelor biologice. Spre
deosebire de alte ştiinţe biologice, care studiază fiinţele vii la diferite niveluri sub-individuale şi
individuale de organizare (macromolecule, celule, organe, indivizi), în afara mediului lor de viață
sau într-un mediu teoretic, ecologia studiază nivelurile supraindividuale: populaţii, biocenoze şi
biosferă, integrate în mediul lor de viaţă.
Primele concepţii ecologice scrise provin încă din Grecia Antică, Aristotel şi Teofrast
evidenţiind în scrierile lor relaţiile dintre organisme şi mediul înconjurător (componenta biotică şi
cea abiotică).
Etimologic, termenul ecologie provine din limba greacă, de la cuvintele: “oikos” = casă,
gospodărie şi “logos” = cuvânt, discurs, ştiinţă.
Noţiunea de ecologie a fost folosită însă pentru prima dată în anul 1866 de către naturalistul
german Ernst Haeckel (1834-1919) în lucrarea ‘Generelle Morphologie der Organismen’, în care
defineşte ecologia ca “ştiinţa generală a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul lor
înconjurător”.
Ecologia poate fi numită, conform sensului etimologic ştiinţa care studiază “gospodărirea
naturii”, respectiv modul cum convieţuiesc plantele şi animalele, sau “ştiinţa habitatelor, a modului
în care trăiesc organismele”. În lucrările ulterioare, Haeckel consideră că ecologia trebuie înţeleasă
ca “sumă a cunoştinţelor referitoare la economia naturii”, în 1869 formulând următoarea definiţie:
“Ecologia este ştiinţa economică a organizării organismelor animale”.
Ecologia este ştiinţa economiei naturii, a producerii, circulaţiei, distribuţiei şi degradării
materiei organice vii, în condiţiile interacţiunii permanente a vieţii cu mediul său, pe toate nivelele
de organizare. Ea studiază relaţiile generale ale animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel
organic, inclusiv cu alte fiinţe vii, şi relaţiile cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact,
direct şi indirect.
Ecologia este ştiinţa relaţiilor dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă de pe diferite
nivele supraindividuale, numite ecosisteme.
În timp, au fost formulate diferite definiţii, asemănătoare celei formulate de Haeckel, toate
punând accent pe sistemele biologice supraindividuale:
-“Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de
organisme cu ambianţa lor vie şi nevie” (Odum, 1971);
-“Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor şi animalelor ca indivizi, populaţii
şi comunităţi vii în interacţiunea acestora cu mediul înconjurător, ca factori fizici, chimici şi
biologici ai acestuia” (Ricklefs, 1976);
-“Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii,
biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic” (Botnariuc şi Vădineanu, 1982);
În general, ecologia a fost definită ca fiind “studiul interacţiunilor dintre organisme cu
mediul lor de viață, și a interacțiunii dintre organisme”, sau “economia naturii” (adică modul de
repartizare a substanţei vii pe specii, modul cum se produce, cum circulă şi cum se descompune
substanţa vie) sau ca “biologia ecosistemelor”.
Mediul înconjurător reprezintă ansamblul tuturor elementelor materiale din Univers, care
influenţează viaţa unui organism individual sau al unei colectivităţi de organisme. Componentele
mediului care influenţează organismele vii poartă numele de “factori de mediu” sau “factori
ecologici”, întrucât ei intră în relaţii cu organismele prin acţiunea cărora pot fi modificaţi.
Mediul geografic este constituit din ansamblul elementelor fizice, chimice şi biotice de la
suprafaţa Pământului, care influenţează viaţa organismelor sau a comunităţii vegetale sau animale.

5
 Mediul specific este alcătuit din acele componente ale mediului geografic care influenţează
nemijlocit viaţa organismelor sau acomunităţilor de organisme. Mediul specific este format din
componenţi de natură materială, energetică şi informaţională, careacţionează asupra organismelor
ca factori de mediu, grupaţi mai ales din motive didactice în două categorii: mediul fizic (anorganic
sau abiotic) şi mediul biotic (organic).
Mediul fizic este alcătuit din componente de natură geologică, geomorfologică, climatică şi
edafică (rocă, substrat, relief, lumină, căldură, umiditate, vânt, sol etc.).
Mediul biotic se compune din totalitatea organismelor de plante, animale şi microorganisme
din spaţiul fizic, specificorganismului sau comunităţii de specii. Toate componentele mediului fizic
şi biotic joacă, în raport cuun organism sau o comunitate de specii, rolul de factori ecologici de
natură fizică, geografică, climatică, edafică sau biotică. Pe suprafaţa Pământului ca planetă, mediul
înconjurător este identic cu mediul geografic. El este deci un component al învelişului exterior al
planetei. Studiul mediului înconjurător al Pământului face obiectul geografiei fizice, dar şi al altor
discipline, printre care şi ecologia.
Dacă la începuturile ei ca știință, ecologia a fost o ştiinţă teoretică, ulterior, odată cu
amplificarea efectelor antropice asupra componentelor, ea a căpătat profunde valenţe practice.
Informaţiile acumulate în domeniu prezintă importanţă în procesele tehnico-ştiinţifice din
agricultură, silvicultură, industrie, medicină, meteorologie, precum şi la elaborarea unor teorii cum
sunt cele privind legile care generează fluxul de energie şi circulaţia substanţelor în biosferă;
mecanismele procesului evolutiv; schimbarea structurii şi organizării materiei vii.
Ca disciplină teoretică, ecologia reprezintă baza ştiinţifică a concepțiilor și activităţilor de
protecţie a mediului înconjurător şi de folosire raţională a resurselor naturale, iar ca știinţă
aplicativă, ecologia pune la dispoziţia societăţii umane cunoştinţele teoretice şi practice necesare
pentru amenajarea şi exploatarea raţională a ecosistemelor şi a resurselor reînnoibile ale ecosferei.

1.2. Complexitatea ecologiei şi domeniile de studiu ale acesteia

Ecologia este o disciplină complexă care include toate etapele, nivelele și treptele de
evoluţie ale organismelor: de la cunoaşterea producţiei şi a bilanţului energetic al unei specii, a
mecanismelor de autoreglare a densităţii populaţiei, etc. până la cunoaşterea structurii şi
productivităţii biosferei, caracterizarea ecologică a marilor regiuni biogeografie şi a ecosistemelor.
Obiectul de studiu al ecologiei este foarte complex, fiind reprezentat de cunoaşterea,
înţelegerea şi aplicarea în practică a tuturor legilor care determină relaţiile dintre diversele sisteme
biologice şi totalitatea factorilor de mediu.
În abordarea problemelor ecologiei trebuie avuți în vedere mai mulţi factori care
condiţionează evoluţia şi finalitatea ei ca ştiinţă (Nicola, 1982):
- economici, datorită pericolului epuizării resurselor naturale ale mediului;
- tehnico-ştiinţifici, în vederea valorificării complexe, eficiente a resurselor;
- ecologici propriu-ziși, referitori la echilibrul biologic natură-societate, în condiţiile poluării
globale a mediului înconjurător;
- social-politici, referitori la creşterea demografică, alimentaţie, strategii politice etc.
Domeniile directe de studiu ale ecologiei sunt autoecologia, sinecologia şi demecologia, iar
cele secundare, chimia, biochimia, genetica şi fiziologia.
Autoecologia reprezintă studiul relaţiilor indivizilor sau a unei singure specii cu mediul şi al
acţiunii acestuia asupra morfologiei, fiziologiei şi etologiei speciei respective. Ea este
experimentală şi inductivă. Deoarece se ocupă de obicei cu studiul relaţiilor dintre un organism şi
una sau mai multe variabile ca: umiditate, lumină, salinitate sau nivelurile nutrienţilor, este uşor
cuantificată şi permite elaborarea unor modele experimentale adecvate pentru cercetări în câmp sau
în condiţii de laborator. Autoecologia a contribuit la cel puţin două concepte importante: constanţa
interacţiunii dintre organism şi mediul său şi adaptabilitatea genetică a populaţiilor locale la
condiţiile mediului dat.

6
 Sinecologia reprezintă studiul relaţiilor dintre organismele diferitelor specii şi ale acestora
cu mediul. Conceptele importante dezvoltate de sinecologie sunt acelea care se referă la circulaţia
elementelor nutritive, bilanţurile energetice şi dezvoltarea ecosistemică.
Sinecologia se bazează pe studiile de geologie, pedologie, meteorologie şi antropologie. Ea
poate fi subdivizată conform tipurilor de mediu la care se referă ca terestră sau acvatică. Ecologia
terestră studiază aspecte legate de microclimat, chimia solului, fauna solului, circulaţia hidrologică,
ecogenetică şi productivitatea ecosistemelor și poate fi la rândul ei subdivizată în ecologia
pădurilor, păşunilor, arctică şi a deşertului. Ea priveşte aspecte legate de microclimat, chimia
solului, fauna solului, circulaţia hidrologică, ecogenetică şi productivitatea ecosistemelor. Deoarece
ecosistemele terestre sunt influenţate mai mult de organisme ele sunt supuse la fluctuaţii mai mari
ale mediului decât ecosistemele acvatice. Ecologia acvatică (limnologia) este limitată la ecologia
râurilor şi a lacurilor; cea marină se ocupă cu studiul vieţii din mări, oceane şi estuare. Ecosistemele
terestre sunt supuse la fluctuaţii mai mari ale mediului decât ecosistemele acvatice.
Demecologia s-a desprins din sinecologie și studiază ecologia populațiilor [gr. “demos” =
popor, mulțime, populație; “logos” = știință], respectiv relațiile și procesele ecologice la nivelul
populațiilor unei specii, precum și relațiile dintre populație și factorii de mediu abiogeni și biogeni.
Există şi ramuri secundare ale ecologiei: ecologia genetică, ecologia comportamentală (care
studiază comportamentul animalelor în mediul lor şi interacţiunile sociale asupra dinamicii
populaţiei), ecologia fiziologică, ecologia biogeochimică, etc.

1.3. Relaţiile ecologiei cu alte ştiinţe

Ecologia, este o ştiinţă interdisciplinară, sintetică, însă are şi caracteristici proprii (Botnariuc
și Vădineanu, 1982). Întrucât ecologia prin specificul problemelor abordate cuprinde atât sistemele
biologice cât şi mediul lor abiotic, este normal să fie strâns legată de numeroase alte discipline din
domeniul biologiei şi din alte domenii de activitate:
- pentru studiul relaţiilor funcţionale dintre populaţii şi mediul lor sunt utilizate conceptele,
date şi metodele din fizică (termodinamica etc.), biochimie (mecanismele moleculare
aleschimburilor energetice), fiziologie (respiraţia, digestia, asimilaţia), microbiologie;
- pentru studiile taxonomice se folosesc informaţii de biochimie, morfologie, sistematică,
genetică, evoluţionism, biogeografie, etc.;
- pentru studiul influenţei factorilor fizici asupra organismelor ecologia se bazează pe
cunoştinţele de climatologie, meteorologie, geografie, pedologie, geologie etc.;
- datele furnizate de geochimie sunt folosite pentru explicarea migraţiei atomilor
elementelor chimice prin ecosistem;
- matematica (statistica) şi informatica sunt utilizate în prelucrarea datelor;
- modelarea matematică permite simularea proceselor din natură, asigură prognozarea unor
acţiuni practice legate de activitatea umană şi de gospodărire a unor ecosisteme naturale.
În practică, modelarea matematică a condus la: controlul exploatării raţionale a populaţiilor
de plante şi animale; controlul gradului de poluare a mediului; elaborarea unor reguli de gospodărire
a naturii pe baze ecologice; optimizarea producţiei de biomasă şi recoltă utilă.

1.4. Evoluția ecologiei ca știință

În dezvoltarea ecologiei ca știință, o importantă contribuiţie au avut-o botaniştii europeni şi

americani, care au efectuat numeroase studii privind comunităţile de plante, văzute din două puncte
de vedere. Botaniştii europeni au studiat compoziţia, structura şi distribuţia acestor comunităţi, în
timp ce americanii au efectuat studii privind dezvoltarea plantelor sau succesiunea lor.
Dezvoltarea ecologiei poate fi împărţită în două etape.
Prima etapă a început prin fundamentarea din punct de vedere teoretic şi practic de către E.
Clements (1905) a unor metode cantitative de cercetare în ecologia vegetală. Pe baza acestor
metode, a întreprins cercetări care i-au permis să înţeleagă parţial mecanismele succesiunii

7
ecosistemelor din primele faze până în stadiul de ecosistem matur, denumit şi stadiul de “climax
climatic” (E. Clements, 1916).
În aceeaşi perioadă a crescut interesul pentru cercetările referitoare la dinamica populaţiilor.
R. Pearl (1920), A. J. Lotka (1925) şi V. Voltera (1926) au dezvoltat fundamentele matematice
pentru studiul populaţiilor. Au fost efectuate cercetări privind interacţiunile dintre prădători şi
pradă, relaţiile de competiţie dintre specii, precum şi reglarea populaţiilor. Conceptele privind
comportamentul instinctiv şi agresiv au fost dezvoltate de K. Lorenz şi N. Tinbergen, iar rolul
comportamentului social în reglarea populaţiilor a fost cercetat de V.C. Wynne-Edwards.
În timp ce unii ecologi au studiat dinamica populaţiilor, alţii şi-au îndreptat privirea spre
bilanţurile energetice. În 1920, A. Thienemann a introdus conceptul de nivel trofic, în care energia
este transferată de la nivelul producătorilor la consumatori. Observaţii similare a făcut şi zoologul şi
speologul român Emil Racoviţă (1900) în cazul biocenozelor din Australia.
Ulterior, C. Elton, (1927) a evidenţiat rolul nişelor ecologice în funcţionalitatea biocenozelor
şi a descris în termeni cantitativi piramida trofică (piramida eltoniană). În anul 1930, E. Birge şi C.
Juday determinând bilanţul energetic din lacuri, au dezvoltat idea de productivitate primară, iar în
anul 1935, A. Tansley defineşte ecosistemul ca unitate fundamentală de lucru a biosferei.
Etapa modernă a ecologiei a început în anul 1942 cu dezvoltarea de către R.L. Lindeman a
conceptului de lanţ trofic şi detalierea modului de curgere a energiei în ecosistem. Cercetări similare
au fost realizate de H. Odum (1957), Richman (1958) şi B. Slobodkin (1959). Studii privind
circulaţia elementelor minerale au fost iniţiate de J.D. Ovington în Anglia şi Australia. Au urmat
unele studii privind circulaţia fosforului (Hutchinson, 1950; Rigler, 1956), circulaţia azotului
(Caperon, 1972), rolul populaţiilor animale în procesul de regenerare a rezervei acestor nutrienţi în
apă şi sedimente (Johannes, 1972).
S-a dezvoltat teoria sistemelor (Bertalanfly, 1973; Botnariuc, 1967, 1976), a ciberneticii
(Wiener, 1948, 1950) care au contribuit la încurajarea cercetărilor privind structura şi funcţionarea
ecosistemelor. După anul 1960, s-a desăvârşit procesul de formare a bazei teoretice a ecologiei
(Odum, 1971, 1983, 1993; Botnariuc, 1967, 1976, 1989; etc.).

1.4.1. Dezvoltarea ecologiei în România

În România, conceptul de ecologie a început să fie conturat de unii botanişti de seamă,

precum: D. Brândză, I. Prodan, Tr. Săvulescu, Al. Borza, E. Pop, dar și de către zoologii: Gr.
Antipa, E. Racoviţă, A. Popovici-Bâznoşanu, I. Borcea, C. Motaş.
Grigore Antipa a efectuat numeroase cercetări asupra Mării Negre, a Dunării şi a zonei
inundabile. El a cuprins diversitatea factorilor abiotici şi biotici, interacţiunile dintre aceştia,
concepţie ce l-a apropiat de noţiunea ecologică de “sistem”. În lucrarea “Organizarea generală a
vieţii colective a organismelor şi mecanismul producţiei în biosferă (1935) tratează aspectele
ecologice ale organizării vieţii, analizând laturile comune în concepţia sistemică. Poate fi considerat
un precursor al gândirii sistemice în România, alături de E. Racoviţă şi C. Motaş şi un sprijinitor al
ocrotirii naturii (S. Cărăuşu, V. Ghenciu, 1971). Emil Racoviţă a studiat nivelul individual de
organizare a materiei vii sub aspect anatomic şi histologic, nivelul populaţiei şi speciei prin
cercetarea a numeroase grupe de animale, nivelul biocenotic, prin cercetarea faunei subterane din
zona temperată şi caracteristicile unor sisteme acvatice şi subterane (Codreanu, 1978). Având
cunoştinţe despre efectul activităţii omeneşti asupra naturii este iniţiator al unor acţiuni de ocrotirea
naturii şi autor al codificării monumentelor naturii. A. Popovici Bâznoşanu – a urmărit sistematica
zoologică nu ca un inventar, ci prin a pune lumea animală în raport cu fenomenele ce se desfăşoară
în mediul lor de viaţă, de a cunoaşte ecologia acestora în toată complexitatea ei. El introduce în
ecologie un volum mare de termeni, printre care termenul de bioskenă, ca unitate sinecologică
elementară. Alături de aceşti trei mari pionieri ai ecologiei îi amintim pe: Al. Borza care a efectuat
numeroase cercetări în ecologia vegetală; Tr. Săvulescu s-a ocupat cu studiul bolilor plantelor,
ecologia agenţilor patogeni; B. Stugren a elaborat primul manual românesc de ecologie; N.
Botnariuc prin cercetările sale a contribuit la dezvoltarea teoriei sistemelor; A. Vădineanu a realizat

8
o abordare nouă a dezvoltării socioeconomice şi a relaţiei sale cu mediul înconjurător, pornind de la
unele concepte şi interpretări teoretice cheie, derivate din baza teoretică a ecologiei sistemice.

1.5. Principalele noțiuni utilizate în ecologie

La fel ca în orice ştiinţă, și în Ecologie se utilizează o serie de termeni și noțiuni specifice.

Principalii termeni de specialitate utilizaţi în ecologie sunt prezentați în continuare.
Allelopatie. Influenţarea reciprocă a plantelor prin substanţe rezultate ca produşi secundari
ai metabolismului (coline, telergoni, marasmine).
Areal. Spaţiu pe care sunt răspândiţi indivizii unei specii; spaţiu de existenţă, de obicei
constant, dar care ân anumite situaţii se modifică, fiind un indicator al sensibilităţii speciilor la
modificările mediului.
Arie protejată. Zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat,
desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de
conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale
naturii şi altele.
Autoecologie. Ramură a ecologiei care se ocupă de ecologia unităţilor sistematice, vegetale
sau animale.
Autotrof. Organism capabil să se hranească pornind de la substanţe anorganice din mediu
(CO2, apă, săruri minerale), transformându-le în substanţe organice.
Biocenoză (bios = viaţă, koinos = comun). Un sistem de indivizi biologici din diferite specii
ataşaţi unui anumit biotop.
Biodiversitate. Diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi
terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte.
Bioindicator. Organism utilizat ca indicator al poluarii aerului si apei.
Biom. Zonă majoră de viaţă care depinde de macroclimă şi care cuprinde un complex de
biotopuri şi biocenoze (deşert, stepă, pădurea din zona temperată etc.).
Bioseston. Totalitatea organismelor vii care plutesc sau înoată în apă. El poate fi alcatuit din
plancton, neuston (totalitatea organismelor care plutesc sau înoata în pelicula de la suprafaţă -
bacterii, alge, protozoare, hidre), pleuston (totalitatea organismelor care se găsesc la suprafaţa apei,
fiind legate biologic şi de atmosferă) şi necton (organisme care se deplasează activ în apă, cu
mijloace proprii de locomoţie).
Biosfera. Ansamblul ecosistemelor de pe planeta noastră. Ea cuprinde un înveliş organic al
scoarţei (materia vie) şi unul anorganic, care este sediul vieţii. Este un sistem ecologic rezultat din
interacţiunea sistemelor biologice şi a celor anorganice din scoarţă (B. Stugren, 1965).
Biostazie. Stare de echilibru general şi durabil care caracterizează un ecosistem.
Biotip. Tip de ecosistem corelat unei zone cu climă şi sol bine definite (ex. pădurea de
foioase).
Biotopul (bios = viaţă; topos = loc). fFragment de spaţiu populat şi transformat de fiinţele
vii, caracterizat prin anumite condiţii de mediu.
Circuit trofic. Circulaţia materiei şi energiei în biocenoză de la producatorii primari la
diferiţi consumatori până la reductori, care eliberează elementele chimice necesare producătorilor.
Climax. Punctul culminant al unui proces evolutiv, dincolo de care nu se poate trece. Este
stadiul de stabilizare şi definitivare în succesiunile ecologice: el corespunde unei biocenoze stabile.
Dezvoltare durabilă. Dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor.
Echilibru ecologic. Ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale
unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a
acestuia.
Ecosistemul. Complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi
mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate functională. Ecologia studiază viaţa la
nivel supraindividual, organizată în ecosisteme. După mărimea lor acestea pot fi: a) populaţii

9
(formate din grupuri de indivizi ai aceleiaşi specii, ce ocupă un biotop, având ca principalele
caracteristici existenţa unui fond genetic propriu şi posibilitatea de a se reproduce; b) comunităţi,
reprezentând biocenoze restrânse în timp şi spaţiu, alcătuite din mai multe populaţii (ex.: o pădure,
o mlaştină etc.); c) biomuri - marile biocenoze terestre, constituite din grupări ecologice formate în
raport cu un anumit mediu ambiant.
Ecosistemul agricol. Unitate funcţională a biosferei creată de om în scopul obţinerii de
produse agricole, dependentă de om.
Ecotipul (rasa ecologică). Un grup de indivizi care se deosebesc de alţi indivizi ai aceleiaşi
specii prin nişa ecologică, proprietăţile biologice şi structura genetică (număr de cromozomi,
caractere ereditare). Diferenţele morfologice dintre ecotipuri sunt minore. Conceptul de soi este
echivalent cu ecotipul (reflectă diferenţele dintre plantele de cultură ale aceleiaşi specii în privința
rezistenţei la ger, boli, dăunători, secetă, pesticide etc.).
Ecotoxicologie. Domeniu al toxicologiei care studiază influenţele factorilor poluanţi asupra
mediului.
Fitocenoza. Asociaţie de populaţii de plante dintr-o biocenoza.
Flux de energie. Trecerea energiei prin ecosistem într-un singur sens, de la producători la
consumatori.
Habitat. O parte de biotop plus condiţiile ecologice specifice acestei părţi, condiţii în care
trăieşte o anumită specie sau grup de specii din biocenoză.
În cadrul biocenozei, speciile formează conexiuni elementare binare numite biosisteme
(exemplu: planta – larva Zabrus tenebriodes).
Homeostazie. Menţinerea constantă într-un echilibru dinamic a unui sistem biologic, în
raport cu factorii externi şi interni.
Izocenoze. Biocenoze cu o structura şi compoziţie floristico-faunistică asemănătoare.
Mediu. Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi
spirituale.
Monumente ale naturii. Specii de plante sau animale rare sau periclitate, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic.
Poluant. Orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori ori formă de
energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu,
modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
materiale.
Populaţia. Totalitatea indivizilor unui specii care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat şi care
prezintă caractere proprii (sau altfel spus, sistemul alcătuit din indivizi de origine comună, din
aceeaşi specie, care alcătuieşte o unitate funcţională şi reproductivă, ataşată unui anumit biotop).
Protecţia mediului înconjurător este asociată adesea fenomenului de poluare, dar se referă la:
gospodărirea raţională a resurselor; evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii; evitarea
poluării mediului; reconstrucţia ecologică a mediului.
Sistem. Un ansamblul de elemente unite prin diferite conexiuni şi care constituie un întreg
organizat ce funcţionează cu o calitate proprie.
Specie. Unitatea taxonomică fundamentală a lumii vii, reprezintă un nivel de organizare a
materiei în care sunt integrate populaţiile provenite din strămoşi comuni, cu aceeaşi zestre ereditară
şi caractere distincte. Speciile sunt izolate reproductiv. Între diferitele ei populaţii se realizează
fluxul de gene.
Specie endemică. Specie care trăieşte numai în anumite condiţii de biotop.
Zonă ecologică. Totalitatea factorilor de climă, geomorfologie, vegetaţia şi speciile de
animale dintr-o zonă a planetei noastre. Trecerea populaţiilor dintr-o zona în alta produce, în timp,
transformări evolutive importante.

10
 CAPITOLUL 2
SISTEMELE BIOLOGICE

2.1. Clasificarea sistemelor biologice

Teoria generală a sistemelor a fost formulată de Bertalanffy în lucrarea “Biologie teoretică“

apărută în anul 1932. În literatură se găsesc numeroase definiţii ale noţiunii de sistem (Puia şi
colab., 2001; Botnariuc şi Vădineanu, 1982). Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente identice
sau diferite unite între ele prin cele mai diferite conexiuni, care constituie un întreg organizat ce
funcţionează cu o calitate proprie.
Noţiunea de sistem are o mare importanţă pentru ştiinţă. Prin compararea sistemelor se pot
evidenţia unele trăsături comune ale lor, care ne permit înţelegerea mai profundă a modului în care
sunt organizate, cum funcţionează şi care sunt relaţiile dintre ele şi mediul înconjurător.
În funcție de relaţia lor cu mediul, sistemele au fost clasificate astfel (Prigogine, 1955):
- sisteme izolate, care nu presupun nici un fel de schimburi, materiale sau energetice cu
mediul ambiant;
- sisteme închise, acele sisteme în care au loc numai schimburi energetice cu mediul
ambiant, fără a se produce şi schimburi de materie;
- sisteme deschise, sistemele care se află în schimb de energie şi substanţă cu mediul (un
lac, o pădure, un organism).
Sistemele biologice sunt sisteme deschise, care se deosebesc de cele anorganice printr-o
serie de însuşiri, dintre care unele sunt deosebit de importante din punct de vedere ecologic. Dacă în
sistemele deschise anorganice schimburile cu mediul nu implică transformarea condiţiilor de mediu
în factori specifici sistemului (un motor, de exemplu), în cele biologice, aceste schimburi reprezintă
o condiţie vitală. Materialul intrat în sistem este transformat în condiţii proprii ale sistemului
biologic, acesta refăcând şi înlocuind părţile uzate şi degradate.
Datorită interacțiunilor complexe din sistemele biologic, acestea constituie domenii inter-
disciplinare de studiu. Tendințele în bio-cercetarea sistemelor au fost ilustrate și prin apariția unor
mișcări, cum este ‘Bioștiința’ (‘BioScience’), care a urmărit modelarea și descoperirea proprietăților
emergente ale sistemelor cu o nouă perspectivă (‘holism’ în loc de ‘reducţionism’).

Reprezentarea conceptelor de ‘holism’ și ‘reducţionism’

Holismul (de la grec. ὅλος / holos - tot, total, întreg): concept în care sistemele naturale
(fizice, biologice, chimice, sociale, economice, mentale, lingvistice etc.) și proprietățile lor sunt
privite ca întreguri, nu sub forma unor colecții de piese. Deoarece sistemele funcționează ca întregi,
funcționarea lor nu poate fi pe deplin înțeleasă luând în considerare doar părţile componente ale
acestora.
Reducționismul este adesea privit ca opusul holismului. Reducționismul în știință susţine că
un sistem complex poate fi explicat prin reducerea la părțile sale fundamentale. De exemplu,
procesele din biologie sunt reductibile la chimie, iar legile chimiei sunt explicate de fizică.

11
 2.2. Înşuşirile sistemelor biologice

Sistemele biologice prezintă o serie de caracteristici care le deosebesc de cele anorganice şi

anume: caracterul istoric, informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic, eterogenitatea internă,
programul, autoreglarea, autoorganizarea şi autoreproducerea.

Sistemele biologice (de la genotip la fenotip) și modelele integrative de analiză a lor

2.2.1. Caracterul istoric

Pentru a se putea explica structura şi organizarea unui sistem anorganic este suficient să se
cunoască starea elementelor componente. De exemplu, pentru a explica organizarea unei molecule
oarecare este suficient să se cunoască însuşirile atomilor componenţi şi legăturile dintre ei.
În sistemele biologice însă, întrucât însuşirile unui organism reprezintă rezultatul evoluţiei,
nu este suficientă cunoaşterea actuală a elementelor, ci trebuie cunoscută şi istoria sistemului luat în
studiu (adică legăturile lui de înrudire). Este bine ştiut că, fiecare organism conservă în patrimoniul
său ereditar istoria populaţiei din care face parte.

2.2.2. Caracterul informaţional

Sistemele biologice sunt sisteme informaţionale care pot să recepţioneze, prelucreze şi să

acumuleze informaţii primite din mediu, urmând ca la rândul lor, în anumite momente, să transmită
informaţii către alte sisteme pentru o cât mai bună integrare cu acestea, dar şi pentru transformarea
lor. N. Wiener (1963), fondatorul ciberneticii, arată că “informaţia apare ca o necesitate discontinuă
sau continuă de evenimente măsurabile, repartizate în timp”.
Transmiterea informaţiei se realizează prin succesiuni de semnale (evenimente). Un
organism (o populaţie) poate recepţiona şi transmite informaţii pe căi fizice (sunete, culori), chimice
(miros, substanţe chimice din sol) şi fiziologice (comportamente diferite, gesturi...).
Înregistrarea şi transmiterea informaţiei generează însă entropie (stare de dezorganizare a
echilibrului ecologic). Aceasta deoarece procesele sunt legate de un substrat material (unde sonore,
substanţe chimice) care se realizează cu o cheltuială de energie.
Fiecare sistem biologic înregistrează informaţia în modul său propriu, caracteristic. De
exemplu, la indivizii biologici, o modalitate de transmitere a informaţiei ereditare este codul
genetic, care constă din succesiunea nucleotidelor din macromoleculele acizilor nucleici; o
populaţie înregistrează informaţia prin trăsăturile sale structurale (structura genetică pe vârste, sex,
spaţială, etc.), desfăşurând o anumită activitate prin care modifică într-un anume fel ecosistemul în
care este inclusă.
Cantitatea de informaţie depinde de gradul de organizare al sistemului. Cu cât un sistem este
mai organizat, cu atât el conţine o cantitate mai mare de informaţie. Dar, întrucât sistemele
biologice evoluează în timp şi cantitatea de informaţie creşte (un organism tânăr are o organizare şi
un grad de informaţie inferior unuia adult).

12
 Pentru a se asigura conservarea sistemului, tendinţa generală care se manifestă în decursul
evoluţiei sistemului biologic, este de a realiza cantitatea optimă de informaţie şi nu pe cea maximă.
De asemenea, un rol important revine şi fidelităţii cu care este transmisă informaţia. Erorile au la
bază factori interni sau externi, dar pot fi eliminate pe mai multe căi. Un mijloc de asigurare a
fidelităţii mesajului îl constituie fenomenul de redundanţă. Acesta constă în transmiterea informaţiei
într-o formă dezvoltată, precum şi în repetarea ei (de ex. caracterul dublu al garniturii cromozomice
în celulele organismelor). W. Elsasser (1958) aprecia că “un mesaj este redundant când nu este în
forma lui cea mai scurtă’’.
Potrivit principiului lui Dancoff “orice organism sau organizaţie care progresează prin
evoluţia competitivă se apropie de acest optim, adică el va comite cu atât mai puţine erori cu cât
progresează şi foloseşte minimum de informaţie redundantă necesară spre a menţine erorile la
acest nivel”. De aici rezultă că nivelul informaţiei redundante într-un sistem, trebuie să fie limitat,
chiar dacă este un sistem cu un conţinut enorm de informaţie (fiinţa vie). Acest principiu are
importanţă, în special, în dinamica şi structura populaţiilor.
Redundanţa excesivă este inutilă şi chiar dăunătoare, pentru că duce la pierdere de energie şi
chiar la alterarea informaţiei (de ex. poliploidia, suprapopulaţia).
Tendinţa sistemelor biologice este de a realiza redundanţa optimă, care să asigure fidelitatea
necesară transmiterii informaţiei cu minimum de pierderi.

2.2.3. Integralitatea

Aceasta este o trăsătură generală a sistemelor deschise cu importanţă deosebită pentru

sistemele biologice. Pentru ca un sistem să-şi poată îndeplini funcţiile este necesat ca el să-şi
păstreze integralitatea părţilor componente.
Sistemul integrator posedă însuşiri noi faţă de cele ale părţilor componente, datorită
numeroaselor conexiuni dintre acestea. Însuşirile sistemului nu se pot reduce la suma însuşirilor
părţilor lui componente, deoarece din interacţiunea acestora apar trăsături noi ale părţilor şi trăsături
proprii ale întregului. De exemplu, o biocenoză are însuşiri diferite (productivitatea biologică) de
cele ale populaţiilor componente; o populaţie are anumite însuşiri (densitate, structură) pe care nu le
are individul. Cauza diferenţelor o reprezintă legăturile diferite ale populaţiei cu hrana, duşmanii şi
factorii biologici din cele două ecosisteme etc. Acelaşi lucru putem afirma şi despre sistemele
anorganice (apa are însuşiri cu totul diferite de ale hidrogenului şi oxigenului care o compun). În
vederea persistenţei lui în timp, un sistem trebuie să-şi păstreze subsistemele componente. Lipsa
unui subsistem, datorită interdependenţelor, produce disfuncţionalităţi ale întregului şi chiar
distrugerea lui. Ex.: în cazul lichenilor (asociere ciuperci - alge) - lipsa oricărui component duce la
distrugerea simbiozei.
Studiind integralitatea unui sistem ne dăm seama de importanţa consecinţelor metodologice
(rezultatele cercetărilor de laborator cu unele populaţii trebuie confruntate cu datele din teren pentru
a avea o reprezentare cât mai corectă – N. Botnariuc, 1982).
Integralitatea, o dată apărută, poate deveni cauza unor noi diferenţieri, care vor duce la
creşterea conţinutului informaţional al sistemului dat. Integralitatea nu este la fel de dezvoltată în
cadrul tuturor sistemelor biologice. Ea este mai pronunţată la organismele individuale, mai puţin
pronunţată la populaţii şi scade la nivelul biocenozei (N. Botnariuc, 1999). Dezvoltarea integralităţii
coincide cu creşterea organizării sistemului şi are ca efect şi, sporirea eficacităţii autocontrolului şi
echilibrului său dinamic (C. Dorobanţu, 1980, citat de Gh. Mohan, A. Ardelean, 1993).

2.2.4. Programul

Arată reacţiile unui sistem biologic, de-a lungul evoluţiei lui, la diferite condiţii de mediu.
Structura unui sistem biologic nu este rigidă. Un program reprezintă o stare posibilă a unui sistem
biologic ca urmare a schimbărilor intervenite în mediul cu care este în contact. Această trăsătură
este legată deci, de însuşirile structurale, funcţionale şi comportamentale ale sistemului biologic

13
care se pot modifica între anumite limite şi care permit realizarea unor stări diferite. Întrucât orice
sistem biologic are mai multe stări posibile putem spune că are la fel de multe programe. Dar, se
realizează numai acele programe pentru care există condiţii de mediu potrivite (D. Şchiopu, 1997).
De exemplu, seminţele în condiţii de uscăciune se menţin în stare de repaus, iar în condiţii de
umiditate, germinează. În orice sistem există o ierarhie de programe. Ele au fost clasificarea astfel
(Amosov, citat de N. Botnariuc, A. Vădineanu, 1982):
a) – “pentru sine” – adică stările structurale care asigură autoconservarea sistemului dat. Ex.
– programele care asigură absorbţia apei şi a elementelor nutritive, sintetizarea substanţelor
organice de către plante; un organism ce face parte dintr-o populaţie posedă o serie de instincte şi
reflexe de apărare, de asigurare a hranei etc.
b) – “inferioare” – programele subsistemelor componente ale organismului. Ex. – în cazul
unei celule, acestea sunt programele organitelor celulare, al amiloplastelor; programele celulelor,
ţesuturilor şi organelor, în cazul unui organism.
c) – “superioare” – reflectă rolul, funcţia unui subsistem dat în asigurarea existenţei
sistemului superior în care este integrat. Ex. – programele ce asigură reproducerea şi înmulţirea
plantelor sau organismelor. Programele sistemelor biologice pot fi modificate, într-o oarecare
măsură, în sensul dorit de om. Astfel, prin domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor s-a obţinut
o prolificitate şi un ritm de creştere ridicat; s-a orientat metabolismul în anumite direcţii etc.

2.2.5. Echilibrul dinamic

Este o stare caracteristică sistemelor biologice şi reprezintă o consecinţă a însuşirii

fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de substanţă şi energie cu
sistemele înconjurătoare. În cazul sistemelor anorganice nu putem vorbi despre un echilibru
dinamic. Conservarea lor în timp depinde de gradul lor de izolare faţă de sistemele înconjurătoare.
Spre deosebire de acestea, sistemele biologice îşi au existenţa condiţionată de menţinerea relaţiilor
materiale, energetice şi informaţionale cu mediul. Ele au capacitatea de autoreînoire (premisa
dezvoltării şi a evoluţiei), dar îşi păstrează individualitatea determinată genetic, realizând un
echilibru dinamic între stabilitate şi schimbare.
Sistemele biologice, pe seama surselor de energie exterioare sistemului, au capacitatea de a
rezista în mod activ la variaţiile necontrolabile ale mediului ambiant, de a compensa creşterea
entropiei şi de a o depăşi (au un comportament antientropic, care permite de exemplu, creşterea
cantităţii de substanţă organică, deci desfăşurarea producţiei biologice). Ex. prin utilizarea energiei
solare (la plante) se realizează creşterea şi dezvoltarea organismelor.

2.2.6. Eterogenitatea internă

Sistemele biologice nu sunt omogene, ci sunt alcătuite din elemente mai mult sau mai puţin
diferite. Evoluţia lor implică creşterea complexităţii şi deci a eterogenităţii lor interne. Cu cât
sistemul este mai complex, cu atât există mai multe conexiuni între subsistemele componente şi
creşte stabilitatea lui. Dar, în acelaşi timp, creşte şi vulnerabilitatea acestuia, în sensul că
deteriorarea unui subsistem produce perturbări întregului (creşte complexitatea ⇒ creşte numărul
de subsisteme ⇒ cresc punctele vulnerabile; N. Botnariuc, 1982).
În concluzie, există un anumit grad de eterogenitate (optimă) spre care tinde orice sistem
biologic, care îi permite conservarea lui în timp.

2.2.7. Autoreglarea

Menţinerea sistemelor biologice este posibilă numai dacă acestea pot să controleze procesele
lor interioare, contracarând acţiunea mediului, care are tendinţa să dezorganizeze sistemul. Ex.: -
densitatea la grâu se realizează prin înfrăţire.

14
 Sistemele biologice sunt sisteme cibernetice. De aceea, orice sistem este organizat într-un
mod care să-i permită: recepţia informaţiei; circulaţia, acumularea şi prelucrarea informaţiei;
selecţia răspunsului; efectuarea răspunsului sistemului faţă de stimuli.
Autoreglarea se realizează prin mecanisme de conexiune directă şi conexiune inversă (fig.1).

Fig. 1. Schema unui sistem autoreglabil – model general

Cu cât sistemul este mai complex, cu atât sunt mai multe posibilităţi de autoreglare ale
acestuia (creşte complexitatea sistemului ⇒ creşte sensibilitatea - adică capacitatea sistemului de a
sesiza modificările survenite în mediul ambiant - ⇒ creşte supleţea sa - capacitatea de adaptare la
noile condiţii ⇒ creşte stabilitatea).
Feed-back-ul negativ dă posibilitatea sistemului de a se opune, de a rezista la modificările
survenite la nivelul mediului, având un efect stabilizator asupra lui. El permite sistemului să se
menţină într-o stare de echilibru (relativ) prin oscilaţii în jurul unei valori. De exemplu, la scăderea
temperaturii, un animal homeoterm va răspunde printr-o modificare a mecanismului fiziologic de
termoreglare, iar dacă acest mecanism este suprasolicitat şi este insuficient, recurge la găsirea unui
adăpost sau la gruparea cu alţi indivizi, limitând astfel pierderile de căldură. În cazul conexiunii
inverse pozitive semnalele venite de la efector la receptor şi apoi la centrul de comandă duc mereu
la intensificarea efectului. Rezultatul este distrugerea sistemului (N. Botnariuc, 1976). Feed-before
este un mecanism de anticipare, de prevenire. Ex.: văzul, permite orientarea în timpul mişcării şi
prevenirea accidentelor.

2.2.8. Autoorganizarea

Reprezintă capacitatea sistemelor de a realiza o anumită structură prin acumularea de

informaţie. Ex. – Dirijarea elaboratelor în cadrul organismului pentru formarea, creşterea sau
întreţinerea ţesuturilor sau organelor. În ecosistemele agricole, prin tehnologiile de cultură se poate
interveni în sensul dorit (ex. creșterea producției, a calității acesteia etc.), ex.: prin tăieri de formare
şi rodire aplicate pomilor, pentru dirijarea substanţelor elaborate; prin folosirea substanţelor de
creştere sau inhibitoare etc. (D. Şchiopu., 1997).

2.2.9. Autoreproducerea

Autoreproducerea este mecanismul prin care un sistem generează alt sistem de configuraţie
asemănătoare. Din punct de vedere ecologic autoreproducerea este o funcţie esenţială a populaţiei.
Este unitatea reproductivă elementară deoarece numai la nivelul ei se pot asigura celelalte trăsături
necesare pentru asigurarea supravieţuirii populaţiei.

Feed-back după intervenția în sistemele biologice (ecosistemele agricole)

15
 CAPITOLUL 3
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

3.1. Mediul înconjurător ca noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind
susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente,
de reglementare juridică. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este definită într-un mod
unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse domenii - ştiinţele naturii,
arhitectură, urbanism, drept etc. De exemplu, ecologii văd “mediul” un ansamblu format din
comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe
concurente, de natură diversă, care condiţionează viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai
cuprinzătoare, de exemplu, ‘mediul înconjurător este reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi
artificiali, de ordin biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice şi biotice ale biosferei’. Alte definiţii au în vedere elemente comune
precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană.
În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după mai multe criterii astfel:
-după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic;
-după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;
-după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate medie),
sărate (mări) şi foarte sărate;
-după pH: medii acide, alcaline sau neutre;
-după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu natural; - după
domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi comportamental.
Într-o altă opinie mediul este reprezentat de: mediul artificial (alcătuit din mediul de cartier,
locul de muncă, odihnă, recreere) şi mediul natural (relieful cu peisajele specifice, apele, pădurile,
fauna, flora, microorganisme, aerul etc.).
Mediul ca obiect de protecţie juridică trebuie însă analizat aşa cum diferite acte normative îl
definesc (legi naţionale, reglementări internaţionale).
Conform Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), factorii de mediu care devin
componentele mediului înconjurător se clasifică în: mediul înconjurător natural (care cuprinde
factorii naturali ai mediului) şi mediul înconjurător uman (care cuprinde mediul construit şi mediul
social). În opinia reprezentanţilor CE, mediul înconjurător este definit ca fiind “ansamblul de
elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale
omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”. Un element de noutate în această definiţie
este acela că mediul este considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi, drept consecinţă,
acesta nu poate fi lăsat spre folosire la întâmplare.
În Constituţia României termenul de mediu nu este definit în mod expres, însă din textul art.
135 reiese că “mediul este cadrul propice creării condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii
vieţii”. De asemenea, în acelaşi articol se precizează că “refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” sunt asigurate de către statul român. În
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 mediul era definit ca “ansamblul de condiţii şi elemente
naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”. Definiţia a fost
preluată şi în art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului.
Mediul înconjurător este format din:
-elemente naturale (abiotice)
-elemente ale biosferei (biotice)
-elemente antropice.

16
 Componentele mediului sunt:
-abiotice (lipsite de viaţă); ele formează mediul abiotic;
-biotice (cu viaţă); ele formează mediul biotic.
Din punct de vedere ecologic, componentele abiotice ale mediului înconjurător formează
biotopul, iar componentele biotoce formează bicenoza, acestea fiind reunite în cadrul ecosistemului.

3.2. Biotopul

Biotopul reprezintă suportul neviu care sprijină viaţa, reprezentând componenta lipsită de
viaţă a aerului, solului, apei etc.
Biotopul (bios = viaţă; topos = loc) – fragment de spaţiu populat şi transformat de fiinţele
vii, caracterizat prin anumite condiţii de mediu. Exemple: spaţiul ocupat de flora şi fauna unui lac
împreună cu factorii ecologici locali.

Biotopul împreună cu biocenoza formează ecosistemul

Elementele componente ale biotopului sunt:

-litosfera (grec. ‘lithos’ = piatră, sferă; partea solidă de la exteriorul unei planete. Terra -
litosfera = scoarța terestră);
-hidrosfera (grec. ‘hidros’ = apă; ‘sphaira’ = sferă); masa totală de apă liberă în stare lichidă
sau solidă de pe suprafața, dedesubtul sau de deasupra Pământului;
-atmosfera (grec. ἀτµός ‘atmos’ = abur, ceață, vapor; σφαῖρα ‘sfaira’ = sferă; un strat de
gaze care înconjoară un corp ceresc (Terra, Jupiter etc).

Elementele componente ale biotopului: litosfera; hidrosfera; atmosfera

Biosfera (ecosfera) - termen generic care desemnează spațiile de pe Pământ unde există
viață, incluzând partea inferioară a atmosferei, partea superioară a uscatului (litosfera) și hidrosfera.

17
 Structura biotopului este dată de totalitatea factorilor abiotici:
Edafici:
=>natura substratului (rocă, tip de sol);
Geografici:
=>poziţia geografică pe glob;
=>latitudinea, longitudinea, altitudinea;
Mecanici:
=>mecanici: mişcarea aerului, apei, cutremure, erupţii vulcanice;
Climatici/Fizici:
=>lumina, temperatura, umiditatea, precipitaţiile, focul, aerul;
Chimici:
=>pH, azotul din sol, substanţele minerale și organice din sol.

3.3. Factorii ecologici

Oricare clasificare a factorilor ecologici este relativă datorită complexităţii formării, acţiunii
şi interacţiunii lor. După Tansley şi Chipp (citaţi de B. Stugren, 1982) de exemplu, factorii ecologici
se grupează astfel:
- climatici (fizici);
- edafici;
-mecanici;
- geografici (orografici);
- chimici.
După Dajos (1978), factorii ecologici se clasifică în:
- independenţi de densitate - acţionează provocând distrugerea unui procent constant de
indivizi, indiferent de numărul lor. Exemplu: un ger distruge un procent de plante care nu este în
funcţie de densitatea lor la unitatea de suprafaţă
- dependenţi de densitate - distrug un procent de indivizi care creşte odată cu densitatea.
Exemplu: o epidemie distruge un număr cu atât mai mare de indivizi, cu cât densitatea lor la
unitatea de suprafaţă este mai mare. Factorii dependenţi de densitate sunt mai ales factorii biotici (I.
Olteanu, 2002).
Clasificarea lui Mondchaski (citat de Dajos, 1978):
a) factori periodici primari;
b) factori periodici secundari;
c) factori neperiodici.
a) Factorii periodici primari sunt determinaţi de periodicitatea zi-noapte, succesiunea
anotimpurilor etc., deci de mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a planetei noastre. Aşa sunt
temperatura, lumina, mareele, la care plantele şi animalele s-au adaptat. Alternanţa zi-noapte a
determinat ritmurile circadiene. De exemplu: animalele unor specii îşi procură hrana ziua şi dorm
noaptea, în timp ce alte specii îşi procură hrana noaptea şi dorm ziua. Factorii periodici primari
determină existenţa marilor zone climatice şi, dependent de acestea, zonele de răspândire ale
diferitelor specii. Ei nu intervin în reglarea numărului de indivizi, ci în delimitarea ariilor de
răspândire a speciilor. In mediul abisal (la mari adâncimi în mări şi oceane) şi în cel cavernicol (în
peşteri) variaţia lor este atenuată sau chiar lipseşte.
b) Factorii periodici secundari sunt consecinţa variaţiilor factorilor periodici primari. Sunt
astfel de factori: umiditatea atmosferică - dependentă de temperatură; alimentaţia vegetală - depinde
de ciclurile de vegetaţie; influenţele biotice intraspecifice – deoarece toate acţiunile reciproce dintre
indivizii aceleiaşi specii sunt legate de ciclurile anuale. Factorii periodici secundari modifică
abundenţa speciilor în interiorul ariei lor de răspândire, dar influenţează puţin asupra întinderii
acestei arii.
c) Factorii neperiodici nu există în mod normal, ci apar brusc, astfel încât organismele nu au
timp să se adapteze. Aici se includ unii factori climatici (manifestări climatice), activitatea speciilor

18
prădătoare, a celor parazite şi a celor patogene, adică factori biotici, precum şi acţiuni ale omului.
Exemple: o grindină, o invazie de lăcuste, aplicarea pesticidelor, poluanţii, etc.
Factorii neperiodici intervin mai ales în reglarea abundenţei indivizilor pe o suprafaţă
determinată. In general ei nu modifică aria de răspândire şi ciclul de dezvoltare al speciilor.
Factorii ecologici (factori de mediu) pot fi clasificați în:
-abiotici (lumina, temperatura, precipitațiile, presiunea etc.)
-biotici (paraziții, dăunătorii, competiția intraspecifică și interspecifică).

3.3.1. Factorii climatici (fizici)

A. Lumina
Lumina influenţează viaţa organismelor prin: intensitate, durată şi calitatea acesteia,
determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice absorbite din spectrul solar. Aceasta
are în componenţă:
-radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă de 280-380 nm (nanometri);
-radiaţii vizibile fotosintetizante cu lungime de undă de 380-780 nm;
-radiaţii infraroşii cu lungimea de undă de 780-3000 nm.
Din spectrul acestora interesează cel vizibil, care îndeplineşte funcţiile esenţiale ale
ecosistemelor (informaţională şi energetică).
Din punct de vedere ecologic, lumina are două funcţii esenţiale: energetică şi
informaţională. Pământul prin mişcarea de rotaţie în jurul soarelui, face ca Ecuatorul prin faptul că
este poziţionat la o diferenţă de câteva grade de paralela cu planul orbitei Terrei, să primească o
cantitate mai mare de radiaţie solară pe unitatea de suprafaţă, fată de zonele aflate la latitudini mai
mari. Prin repartizarea diferenţiată pe suprafaţa pământului a energiei solare rezultă diversitatea
climatelor şi distribuţia organismelor.
O altă diferenţiere o constituie alternanţa zi-noapte. Deşi durata perioadei de noapte şi de zi,
este aceeaşi pe glob, apar diferenţieri în succesiune, astfel la ecuator noaptea şi ziua au cicluri de
câte 12 ore, iar la poli prezintă cicluri de câte 6 luni.
Cantitatea de energie solară care ajunge în straturile superioare ale atmosferei este de 1,6
calorii/cm2/minut. Aceasta variază în funcţie de latitudine (în zonele nordice intre 40-50
kcal/cm2/an, în cele temperate 80-100, iar în deşerturile tropicale peste 200 kcal/cm2/an, la noi în
zona Deltei Dunării - 130 kcal/cm2/an), altitudine, anotimp, etc.
Efectele energiei solare absorbite de organismul vegetal se manifestă activ în:
- intensitatea fotosintezei;
- variaţii în structura frunzei, a concentraţiei sucului celular şi a cantităţii de apă;
- variaţii în cantitatea de pigmenţi;
- variaţii în transpiraţie şi respiraţie;
- modificări în producerea de glucide, aminoacizi, proteine, etc.

Fotosinteza

Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă de către plantele
verzi (cu clorofilă), în prezența radiațiilor solare, cu eliminare de oxigen și formare de compuși
organici (ex. glucide, lipide, proteine etc.). Intensitatea fotosintezei se exprimă cantitativ prin
volumul de gaz degajat pe unitatea de timp.
În timpul fotosintezei, plantele înmagazinează energia luminii solare sub formă de energie
chimică. Plantele nu creează energie, ci numai o transformă pe cea primită de la soare. Mayer
(1845) afirma că viața animalelor este dependentă de această proprietate unică a plantelor verzi,
întrucât energia consumată de animale în timpul vieții provine din radiațiile solare.
Ecuația generală a fotosintezei poate fi scrisă astel:
6CO2 + 6H2O + lumină solară → C6H12O6 + 6O2
Dioxid de carbon + Apă + Energie luminoasă → Glucoză + Oxigen

19
 Fotosinteza are loc în cloroplaste și în zona citoplasmei care le înconjoară. La nivelul
cloroplastelor, alături de clorofila a, pigment activ în reacțiile fotochimice, se mai găsesc și alți
pigmenți, cu rol de pigmenți accesorii, cum sunt clorofila b şi clorofila c.
Fotosinteza este un proces metabolic fundamental pentru organismele vii. Capacitatea
fotosintetizantă se întâlneşte la numeroase organisme atât procariote cât şi eucariote. Eucariotele
fotosintetizante includ atât plantele verzi superioare cât şi algele multicelulare verzi, brune şi roşii,
şi euglenoidele, dinoflagelatele şi diatomeele.
Energia solară este sursa directă de energie pentru plantele verzi şi pentru alţi autotrofi
fotosintetizanţi şi sursă indirectă de energie pentru toate organismele heterotrofe, prin acţiunea
lanţurilor trofice ale biosferei. În acest proces energia luminoasă se transformă în energie
“biochimică” - ATP – care este apoi folosită pentru producerea moleculelor organice complexe de
tipul glucozei din CO2 şi apă. Moleculele organice sunt folosite ca sursă de energie în procesul de
respiraţie.

Fotosinteza

Din cantitatea totală de radiaţie, numai o mică parte este utilizată în fotosinteză (cantităţi
mari din radiaţia globală sunt implicate în procesele de reflexie, absorbţie şi în schimburile termice
şi convective).
Regimul de lumină este modificat de vegetaţie. Covorul vegetal influenţează cantitatea de
radiaţii solare astfel:
- o parte sunt reflectate de către plante (70% din infraroşii şi 10-20% spectrul vizibil verde);
- o parte sunt absorbite şi folosite în fotosinteză (albastre şi roşii);
- o parte trec prin învelişul vegetal la nivelul solului.
Datorită radiaţiilor luminoase plantele şi animalele percep semnalele exterioare, astfel
declanşându-se răspunsul la relaţiile cu mediul.
Efectul informaţional al luminii pentru animale constă în perceperea formelor, culorilor,
distanţelor şi a mişcărilor obiectelor înconjurătoare, dar şi în modificarea activităţii lor.
Comportamentul animalelor faţă de stimulul luminos este reliefat prin intermediul
biritmumului.

Bioritmuri circadiene
Fenomenele care se repetă la intervale de aproximativ 24h se numeşte bioritm nictemeral.
Acesta rezultă din faptul că activitatea organismelor nu este continuă. Fazele de activitate alternează
cu cele de repaus. Acestea corespund parţial cu alternanţa somn-veghe cu menţiunea că starea de
veghe nu implică în mod obligatoriu şi activităţi motorii.

20
 Ritmurile circadiene
A fost introdusă noţiunea de coeficient de activitate care reprezintă raportul dintre numărul
de ore în care animalele se află în activitate şi numărul de ore de repaus dintr-un ciclu de 24 h. După
modul în care alternează activitatea cu repaosul speciile se clasifică în diurne, nocturne sau cu
activitate permanentă (ex. şoareci).
După modul în care este împărţită alternanţa dintre activitate şi repaos în 24 h se deosebesc
trei tipuri de bioritm circadian:
- monofazic - alcătuit din o faza de activitate şi una de repaos în 24h şi este întâlnită la unele
specii de păsări şi mamifere;
- bifazic – alcătuit din 2 cicluri complete activitate – repaos pe durata a 24h ; la trichoptere
adulte care au o fază de activitate intensa, după apus, după care activitatea scade şi o nouă
intensificare înainte de răsăritul soarelui şi majoritatea speciilor zooplanctonice;
- polifazic – cuprinde mai mult de două cicluri alternative în 24h ; majoritatea animalelor;
putând avea valoari de la câteva unităţi până la zeci de unităţi/ciclu.
Peste bioritmurile circadiene se suprapun cele ultradiene care constituie adevărate ceasuri
biologice ce se sincronizează cu bioritmurile circadiene sub acţiunea alternanţei zi-noapte.

Bioritmul lunar
Pentru vieţuitoarele marine datorită mareelor care înregistreaza variaţii în intensitate
concordante cu fazele lunii. La speciile domestice ciclurile biologice sexuale se încadrează într-o
categorie numită bioritm multicotidian nelunar.

Bioritm anual
Cuprinde fenomene fiziologice care se desfăşoară şi se repetă la intervale de un an.
Peridiocitatea acestora coincide cu succesiunea anotimpurilor ele se mai numesc bioritmuri
sezoniere. De exemplu: modificarea duratei luminoase a zilei declanşează migraţia păsărilor,
năpârlirea speciilor, diapauza, intrarea în perioada de reproducere.
Lungimea zilei pentru insecte reprezintă unul dintre principalii factori care reglează ciclurile
sezoniere de dezvoltare prin declanşarea pauzei sau ieşierea din diapauza. Diapauza reprezintă o
oprire temporară a dezvoltării ontogenetice manifestată într-un stadiu de ou, larvă, nimfă, adult,
21
stadiu bine precizat în raport cu specia şi apare ca urmare a acţiunii unor factori nefavorabili din
mediu. Plantele reacţionează la durata de iluminare a zilei (fotoperiodism) în parcurgerea unor
fenofaze (germinarea, înflorirea, coacerea fructelor, etc.).

“Flower clock” (“ceasul florilor”)

În funcţie de durata zilei, plantele se clasifică în:
- plante de zi lungă, care au nevoie pentru înflorire şi fructificare de zile lungi (15-20 ore,
ex. cerealele);
- plante de zi scurtă, cele care cresc vegetativ vara şi fructifică spre toamnă (tutunul,
porumbul, crizantema);
- plante indiferente la lungimea zilei (floarea-soarelui, vinetele).
În cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii de lumină. Din
acest punct de vedere plantele se pot grupa în:
-heliofile, care necesită lumină intensă, cum sunt Agropyron sp., Festuca vallesiaca;
-sciofile, de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt Corydalis sp.,
Brachypodium silvaticum etc.;
-helio-sciofile, adică plante heliofile care pot suporta și un oarecare grad de umbră, de ex:
Cynodon dactylon, Digitaria sanguinalis, Galinsoga parviflora etc.
Lumina determină și fenomenul de fototropism. Plantele, şi în special animalele, pot
reacţiona diferit. Fototropismul reprezintă tendinţa organelor plantelor de a se îndrepta către o sursă
de lumină. Una dintre substanţele care se pare că mediază multe tropisme este auxina care
determină alungirea celulelor. Când o extremitate a plantei este luminată numai pe o parte, auxina
se acumulează pe partea umbrită a vârfului conducând la o alungire mult mai rapidă a celulelor de
pe acea parte (comparativ cu viteza de alungire a celulelor depe partea luminată) ceea ce conduce la
curbarea tulpinii către sursa de lumină.

Fototropism - tendinţa plantelor (organelor plantelor) de a se îndrepta către sursa de lumină

În concluzie, rolul ecologic al luminii constă în:

- aportul la productivitatea ecosistemelor;
- determinarea ritmurilor biologice, circadiene, lunare, sezoniere şi anuale.

22
 Influenţa luminii asupra arborilor şi pădurii

Lumina influenţează majoritatea proceselor biologice care se desfăşoară în biocenozele

forestiere:
- regenerarea;
- creşterea şi dezvoltarea;
- îndreptarea şi elagarea arborilor;
- decalarea fenologică;
- diferenţierea şi eliminarea naturală;
- succesiunea speciilor;
- etajarea arboretului şi a pădurii.
Datorită luminii, are loc procesul de fotosinteză, prin care se asigură una dintre cele mai
importante funcţii ale pădurii, realizarea echilibrului aerului pe Terra.

Fotosinteza şi realizarea unei importante funcţii ale pădurii prin fotosinteză (asigurarea oxigenului)

Anual, pădurile produc la scară planetară 10-15 miliarde tone de oxigen şi absorb 15-20
miliarde tone bioxid de carbon. S-a calculat că un arbore de fag de 25 m înălţime produce într-o oră
1,7 kg oxigen, cantitatea necesară unui om pentru 3 zile. Producţia de oxigen într-un an este de
aproximativ 25-30 tone la un hectar de pădure, în timp ce la culturile agricole se realizează între 3 şi
maximum 10 tone.

Creşterea şi dezvoltarea arborilor şi arboretelor

Creşterea şi dezvoltarea arborilor şi arboretelor este influenţată în mod direct de competiţia

pentru lumină. Creşterea arborilor în înălţime este, progresiv, tot mai activă, şi ajunge să culmineze
înaintea celei în grosime, ca urmare a nevoilor arborilor pentru lumina pe care o găsesc în cantitate
suficientă în plafonul superior.
Creşterea în grosime se accentuează pe măsura răririi arboretului, când lumina ajunge să
pătrundă mai mult în treimea mijlocie şi inferioară a coroanei.
Creşterea rădăcinilor poate fi considerată o contribuţie indirectă la creşterea arborilor, însă
cu un rol esenţial în menţinerea unui raport favorabil între procesele de absorbţie şi transpiraţie,
ancorare în sol, asigurarea elementelor de hrană şi apă, plasticităţii ecologice etc.

Calitatea producţiei

23
 În condiţii staţionale asemănătoare se pot înregistra producţii nete echivalente atât în
arboretele dese, cât şi în cele mai puţin dese; întrucât în arboretele mai puţin dese, diametrele
arborilor sunt mai mari, aceştia vor avea o valoare calitativă mai ridicată.
Lumina determină şi dinamica proceselor colective: eliminarea naturală, elagajul natural,
creşterea în înălţime; ea influenţează şi fructificaţia arborilor, care sub masiv are loc mai târziu.
Eliminarea naturală a arborilor din pădure se realizează în momentul în care arborii care au
coroanele prea joase realizează un raport tot mai nefavorabil între asimilaţie şi respiraţie
(intensitatea luminii care ajunge la nivelul coroanelor este sub punctul de compensaţie), astfel că
arborii respectivi se usucă şi mor. Elagajul natural se produce în aceleaşi condiţii, când frunzele din
treimea inferioară a coroanei nu pot asimila hrana, ceea ce duce la uscarea şi ruperea ramurilor de la
bază şi căderea lor.
De lumina care ajunge în interiorul pădurii depinde şi existenţa şi vigoarea celorlalte etaje de
vegetaţie: etajul arborilor jucând rolul unui filtru selectiv, influenţând atât cantitatea, cât şi calitatea
luminii pătrunsă în masivul forestier.

Lumina are efect şi asupra scoarţei şi ramurilor crescute din muguri adventivi, după
aplicarea lucrărilor de îngrijire. S-a constatat că scoarţa este mai subţire, mai fină şi mai vulnerabilă
astfel încât la punerea în lumină este expusă gelivurilor şi pârliturilor de scoarţă. De asemenea, după
punerea în lumină, mai ales la arborii cu coroana slab dezvoltată, cresc ramuri din muguri adventivi.
Pentru a preveni acest fenomen, se stimulează dezvoltarea arborilor din etajul al doilea al
fitocenozei, precum şi dezvoltarea subarboretului, pentru a “îmbrăca” tulpinile arborilor. În fine,
alternanţa zi-noapte determină fenomenul de fotoperiodism, care afectează dezvoltarea vegetativă şi
procesele reproductive la plante; în funcţie de această adaptare, plantele pot fi de zi lungă şi de zi
scurtă.

Exigenţele speciilor forestiere faţă de lumină

Speciile forestiere au exigenţe diferite faţă de lumină, comportamentul lor ecologic faţă de
lumină conferind aşa numitul ‘temperament’ al speciilor. Deşi toate speciile pot fi considerate
iubitoare de lumină, între ele există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte rezistenţa la umbrire,
sau cerinţele faţă de lumină (Tabelul 1).
Tabelul 1

Clasificarea speciilor lemnoase în funcţie de exigenţele faţă de lumină

Specii de lumină Specii de Specii de Specii de umbră

semilumină semiumbră
Pin silvestru Pin negru Molid Brad
Chiparos de baltă Zâmbru Duglas Tisă
Mesteacăn Stejar Jugastru Fag
Salcâm Gorun Carpen
Plop tremurător Frasin Tei
Plop alb Ulm de câmp Ulm de munte
Plop negru Anin alb Paltin de munte
Salcie albă Anin negru Paltin de câmp
Stejar pufos Cireș Pin strob

24
 Tot în funcţie de cerinţele faţă de lumină, plantele se pot încadra în trei categorii:
a) Plante fotofile (numite şi eurifote sau heliofile), preferă şi indică medii cu intensitate
ridicată a luminii. Au exigenţe mari pentru intensitatea ridicată a luminii, sunt răspândite cu
precădere în formaţii vegetale deschise, în stepă, savană, pampas, prerie, deşert, tundră, etaj alpin.
Ele pot fi întâlnite şi în formaţii vegetale închise, de exemplu plantele vernale de pe parterul
pădurilor cu frunze căzătoare, speciile din stratul arboricol superior al pădurilor ecuatoriale etc.
Plantele din această categorie, prezintă adaptări fiziologice şi morfologice specifice, au o
asimilaţie clorofiliană optimă, hidraţi de carbon şi lignină în cantitate sporită, ţesuturi lemnoase bine
dezvoltate, eventual un strat protector de perişori (ex. la floarea de colţ - Leontopodium alpinum),
frunze coriacee (acoperite cu un strat protector de ceară, ex. la afin - Vaccinium myrtillus, merişor -
Vaccinium vitis idaea, unele specii pufoase, cum este stejarul pufos - Quercus pubescens, sau
pieloase, cum sunt arborii din pădurile tropicale), sau flori mari, viu colorate etc. Tot din această
grupă fac parte specii precum: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa capillata), păiuşul de
livadă (Festuca pratensis).
Dintre conifere din această categorie mai pot fi menţionate: Chamaecyparis sp., Pinus sp.,
laricele (Larix decidua), frasinul (Fraxinus excelsior), pinul silvestru (Pinus silvestris), salcâmul
(Robinia pseudoacacia), Ginkgo biloba, iar din foioase: specii de Quercus, Acer saccharinum,
Alnus glutinosa, Betula pendula, Gleditsia triacanthos, Paulownia tomentosa, Platanus hibrida,
Robinia sp., Sophora japonica.
b) Plante heliosciofile, suportă o oarecare umbrire, reprezentând forme intermediare între
cele fotofile şi cele umbrofile (Fagus silvatica, Carpinus betulus etc).
c) Plante umbrofile (sciafile sau fotofobe), adaptate la umbrire intensă. Sunt răspândite în
special în formaţiuni vegetale închise: taiga, păduri boreale (de conifere) montane, straturi vegetale
inferioare ale pădurilor de foioase umbroase, reprezentate de ferigi (Dryopteris filix-mas),
lăcrămioare (Convallaria majalis), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), coada cocoşului
(Polygonatum officinale), năprasnic, specii de muşchi etc., straturile inferioare ale pădurilor
tropicale, la intrarea în peşteri etc. Se caracterizează prin adaptări fiziologice şi morfologice care le
asigură o asimilaţie clorofiliană lentă, hidraţi de carbon în cantităţi mici şi ţesuturi slab lignificate,
ca efect al reducerii fotosintezei şi diminuării evapotranspiraţiei. La aceste plante, frunzele devin
mai fragile şi au un verde mai puţin intens, pe măsură ce gradul de umbrire creşte.
Exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină pot varia şi în raport cu vârsta arborilor şi
condiţiilor staţionale, ex.:
- puieţii de frasin suportă umbrirea, în timp ce arborii maturi sunt iubitori de lumină;
- puieţii de gorun şi stejar de doi ani rezistă relativ bine sub masivul pădurii, în timp ce, la
vârste mijlocii şi mari, se comportă ca specii tipice de lumină, eventual semilumină;
- exemplarele tinere de brad suportă umbrirea masivului până la 50-60 (100) de ani, cele de
molid până la 20-30 de ani, iar stejarul doar 3-5 ani.
- la aceeaşi specie, lăstarii şi drajonii sunt mai rezistenţi la umbrire decât exemplarele din
sămânţă;
- pe versanţii umbriţi şi umezi fagul şi bradul se pot instala chiar şi pe teren descoperit sau la
adăpostul sumar al etajului arbuştilor ori al ierburilor înalte, în timp ce pe versanţii însoriţi
regenerarea se realizează numai sub protecţia oferită de arboretul parental;
- molidul, specie de semiumbră, se comportă la limita superioară altitudinală sau latitudinală
ca specie tipică de lumină, în timp ce, ‘coborât’ în afara arealului său natural, poate suporta
umbrirea etajului superior;
- în general, cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât speciile sunt mai
rezistente la umbrire şi invers (legea compensării factorilor ecologici).

Influenţa pădurii asupra luminii

25
 În pădure, suprafaţa superioară a coronamentului acţionează ca un ecran de reflexie interpus
în calea radiaţiei solare, astfel că radiaţiile solare se distribuie astfel:
-5-10 (15)% se reflectă, fiind radiaţii cu lungime de undă mare (radiaţiile calorice);
-75-90% se absorb în coronament (radiaţiile în domeniul culorilor albastru şi galben-roşu);
-5-15% se transmite în zonele inferioare (radiaţii calorice şi radiaţii fotosintetic active).
Cantitatea de lumină care pătrunde în interiorul pădurii depinde de speciile de arbori,
consistenţa acestora, vârstă, starea şi structura arboretului, anotimp etc. Deşi lumina ajunge
deasupra coronamentului pădurii (100%), prin reflexia în atmosferă şi retenţia în suprafaţă sa
superioară, regimul de lumină din pădure ajunge să fie deficitar şi limitativ pentru celelalte etaje de
vegetaţie. Dacă asupra celorlalţi factori ecologici se poate interveni cu dificultate sau deloc, asupra
energiei radiante se poate interveni cu deosebită uşurinţă şi eficient prin reglarea convenabilă a
desimii arboretului în oricare din fazele sale de dezvoltare.
Prin rolul său, inginerul silvic este perceput metaforic ca un inginer al luminii, deoarece
măsurile preconizate în silvotehnică urmăresc reglarea regimului de lumină în pădure şi sporirea
eficienţei fotosintezei, în scopul asigurării dezvoltării armonioase şi eficiente a pădurii.

B. Temperatura

Temperatura influenţează direct sau în corelaţie cu alţi factori ecologici parametrii

structurali şi funcţionali ai populaţiilor naturale şi implicit compoziţia biocenozelor. Din punct de
vedere ecologic, temperatura este în general oconsecinţă a manifestării radiaţiei solare prin
componenta ei calorică.
În studiile ecologice, măsurarea temperaturii şi monitorizarea fluctuaţiilor acesteia sunt
elemente de bază pentru caracterizarea biotopurilor. În prezent, pentru măsurarea temperaturii se
folosesc două scări de temperatură: scara Celsius (°C), cu precădere în țările europene şi scara
Fahrenheit (°F), în Statele Unite. Acestea se definesc cu ajutorul scării Kelvin (K) care constituie
scara fundamentală a temperaturilor în ştiinţă şi tehnică. La 0K (zero absolut) agitaţia termică
încetează. Temperatura medie este de 13 °C în emisfera de nord (cu 14 °C diferenţă între zi şi
noapte) şi 15 °C în emisfera sudică cu 7 °C diferenţă). Diferenţa dintre cele două emisfere este dată
de repartiţia inegală a continentelor şi a oceanelor, de o parte şi de alta a Ecuatorului.
Importanţa acestor valori medii pentru funcţionarea ecosistemelor este limitată având în
vedere valorile locale, amplitudinile şi frecvenţa oscilaţiilor. Oscilaţiile maxime între zi şi noapte
sunt înregistrate în deşert (+50 - +10°C), în timp ce maximele intersezoniere sunt observate în
regiunile polare (+15-70°C). Variaţia regimului termic în funcţie de condiţiile topografice este
evidentă în zonele muntoase, unde creşterea altitudinii cu 100m peste nivelul mării este urmată de
scăderea temperaturii medii anuale cu 0,5°C.Efectul temperaturii asupra biologiei şi fiziologiei
organismelor trebuie urmărit din trei puncte de vedere:
-efectul temperaturii medii;
-efectul temperaturilor extreme (pe care organismele le pot sau nu suporta);
-efectul periodicităţii.
În ceea ce priveşte acţiunea temperaturii asupra ecosistemelor aceasta se manifestă în mai
multe feluri:
-selecţia speciilor după toleranţa lor şi/sau exigenţele termice;
-modifică rile raporturilor competitive între specii. Cantitatea de căldură care ajunge pe
Terra este diferită. Ea scade de laEcuator spre poli, realizându-se o zonare latitudinală termică a
Globului (existenţa celor trei climate principale: cald, temperat şi rece) şi o zonare latitudinală
termică a vegetaţiei:
-zona pădurilor ecuatoriale, cu frunze persistente, a savanelor şi a pustiurilor tropicale (zona
caldă sau boreală);
-zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor (zona temperată);

26
 -zona tundrei polare (zona rece sau arctică).

Influența factorilor ecologici asupra vegetației

În România, vegetaţia se manifestă prin următoarele unităţi zonale pe latitudine și altitudine:

1. Zona de stepă, între 0 şi 100 m, în câmpiile şi podişurile din sud-estul României. Se
disting două subzone: stepă cu graminee şi stepă cu graminee şi dicotiledonate.
2. Zona de silvostepă, între 50 şi 150 m, în câmpiile şi podişurile din estul, sudul şi vestul
României. Se disting două subzone: silvostepă nordică, cu stejari mezofili şi silvostepă sudică, cu
stejari xerofili.
3. Zona pădurilor de foioase, între 100-400 m, în câmpiile, piemonturile şi podişurile
periferice regiunii muntos-deluroase (aceasta întinzându-se între 300-400 m şi 1.300-1.450 m şi se
caracterizează prin păduri de gorun şi păduri de fag). Se disting două subzone: păduri de stejari
mezofili şi păduri de stejari termofili-submezofili.
4. Zona pădurilor de conifere (boreală), între 1.300-1.450 şi 1.750- 1.850 m cu păduri de
molid montane şi păduri de molid subalpine.
5. Zona subalpină, 1.750-1.850 şi 2.000-2.200 m, cu rărişti de molid, zâmbru şi tufărişuri de
jneapăn şi rododendron.
6. Zona alpină, 2000-2200 m, cu tufărişuri pitice de Salix, Loiseleuria şi pajişti de Festuca
supina, Carex curvula şi Juncus trifidus. În afara condiţiilor climatice generale, există microclimate
care depind de relief şi de vegetație.

Factorul termic influenţează direct sau în corelaţie cu alţi factori ecologici, compoziţia
biocenozelor, parametrii structurali şi funcţionali ai populaţiilor naturale. Fiecare organism,
populaţie, se distinge o temperatură optimă când procesele metabolice se produc cu cele mai mici
pierderi de energie (acestea sunt cuprinse între 0-50 °C);
Solul constituie un loc de acumulare a căldurii pe parcursul zilei şi sursă de pentru încălzirea
de suprafaţă pe durata nopţii. Fluxul de căldură către şi dinspre sol este un proces de conductivitate
termică. Acest proces depinde de proprietăţile solului (porozitate, umiditate, conţinutul în materie
organică). Modificarea temperaturii unui corp, prin transferul de căldură depinde de capacitatea

27
termică a acestuia. Capacitatea termică, reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica
temperatura cu 1 °C a unui cm3 de substanţă.
În sol, căldura este permanent transferată, către adâncime (ziua) şi spre suprafaţă (noaptea),
astfel suprafaţa solului este mai rece dimineaţa şi mai caldă după amiază.
Influenţa temperaturii asupra organismelor
După modul în care organismele pot suporta variaţiile de temperatură ale mediului extern
acestea se clasifică în:
- organisme stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură;
- organism euriterme – suportă variaţii mari;
Organismele stenoterme – când intervalul de toleranţă termică este situat la valori scăzute de
temperatură se numesc microterme sau oligoterme iar când au toleranţă la temperaturi ridicate se
numesc mega sau politerme.
Clasificarea organismele după modul de reglare al temperaturii se poate face astfel:
- organisme homeoterme (îşi menţin aproximativ constantă temperatura corpului);
- organisme poikiloterme (temperatura corpului variază în funcţie de temperatura mediului
înconjurător).
În funcție de modul de reglare al temperaturii corpului organismele se clasifică și în:
-endoterme, organisme capabile să producă căldură internă pentru a-şi ridica temperatura
corpului (pasările şi mamiferele);
-ectoterme, organisme care se bazează pe sursele externe de căldură pentru creştere
temperaturii corpului (plantele, reptilele, protozoarele).
La organismele endoterme există o zonă termic neutră, adică intervalul de temperatură al
mediului înconjurător în care acestea fac un efort minim pentru a-şi menţine temperatura corpului
constantă. Cu cât temperatura mediului se îndepărtează de optim, cu atât endotermul consumă mai
multă energie pentru a-şi menţine temperatura corpului.
Sistemele biologice (sistemele deschise), au un permanent schimb cu mediu înconjurător.
Ele au o serie de mecanisme fiziologice şi comportamentale pentru a regla temperatura corpului. Cu
toate acestea pentru unele ectoterme, temperatura corpului este variabilă mult în funcţie de
condiţiile de mediu:
- unele organisme au posibilităţi reduse de a-şi regla temperatura corpului (plantele);
- unele sunt dependente în anumită măsură de sursele externe de căldură (ex. reptilele - Fig.
2.).

Fig. 2. Organisme ectoterme (poikiloterme)

Energia calorică trebuie distribuită pentru a modifica echilibrul energetic, iar măsura în care
un organism îşi reglează temperatura corpului este un compromis între costuri şi beneficii.
Temperaturile ridicate pot conduce la inactivitate enzimatică sau dezechilibre metabolice,
cum ar fi la plante respiraţia care poate accelera fotosinteza conducând la moartea acestora. De
regulă cel mai frecvent efect al temperaturilor ridicate asupra organismelor ectoterme, rămâne însă
deshidratarea.
Un efect al deshidratării la animale îl constituie pierderea capacităţii acestora de a-şi reduce
temperatura, datorită reducerii cantităţii de sânge ce ajunge la suprafaţa corpului. Plantele care
trăiesc într-un mediu arid (fierbinte) fiind supuse unei lipse mari de apă nu pot utiliza căldura
latentă a apei din evaporare pentru a-şi reduce temperatura frunzelor. La aceste plante (de exemplu,

28
cele suculente din deşert), riscul supraîncălzirii poate fi redus prin reducerea raportului
suprafaţă/volum. Pentru unele organisme există stadii în ciclul vital al acestora când sunt foarte
rezistente la temperaturi ridicate, (cum este cel dormant pentru seminţele plantelor şi bacterii
endosporice), aceasta în special datorită stării de deshidratare naturală.
Din punct de vedere al temperaturilor scăzute asociate cu fenomene de îngheţ, există mari
diferenţe între specii. Multe mor la temperaturi sub -1 °C, datorită efectelor distrugătoare a formării
cristalelor de gheaţă în interiorul celulelor. Organismele care rezistă iernilor geroase, reuşesc acest
lucru prin trecerea la un stadiu de viaţă latent, dormant.
Unele animale ectoterme care sunt supuse temperaturilor scăzute acumulează în organism
săruri ce acţionează ca un antigel, prevenind formarea cristalelor de gheaţă. Altele intră într-o stare
dormandă, metabolismul acestora reducându-se foarte mult. Plantele rezistă temperaturilor reduse în
funcţie de aclimatizare şi stadiul de dezvoltare.
Legea sumei temperaturilor zilnice efective arată că, dacă într-o regiune dată nu este
întrunită suma de zile grade necesară populaţiei date pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea şi
reproducerea, specia nu se va putea instala în locul dat. Dacă această sumă a temperaturilor este
suficient de mare, specia va avea mai multe generaţii pe an. Acestea vor mări rolul speciei în
circulaţia şi transformarea materiei şi energiei în ecosistem şi va creşte acţiunea selecţiei.
Temperatura este caracteristică pentru fiecare specie. Există un număr restrâns de specii,
care posedă adaptări deosebite ce le asigură conservarea indivizilor la temperaturi foarte scăzute sau
foarte ridicate. Este vorba despre starea de criptobioză (kryptos – ascuns) sau anabioză, când
procesele metabolice ale organismului aproape încetează urmând ca acestea să fie reluat în condiţii
corespunzătoare (unele bacterii, ciuperci, seminţe, cerealele păioase de toamnă sub zăpadă).
Plantele nu au o temperatură specifică a corpului. Ele pot reacţiona la acţiunile dăunătoare
ale temperaturilor nefavorabile, datorită mecanismelor anatomo – morfologice (de ex. portul pitic)
şi fiziologice de reglare a temperaturii (reglarea intensităţii transpiraţiei, acumularea de săruri sau
zaharuri în celule etc.).
Influenţa temperaturii asupra animalelor este mult mai evidentă. Regimul de temperatură
determină formarea unor însuşiri morfologice cum sunt penajul sau blana, depozitele de grăsime,
culoarea diferită a insectelor, micşorarea suprafeţei extremităţilor la animalele din zonele mai reci
etc. (Fig. 3.).

Fig. 3. Forma corpului la vulpi în funcţie de condiţiile climatice

(a - deşert, b - zona temperată, c -zona arctică)

Temperatura poate avea influenţe asupra structurii unor populaţii (de exemplu structura pe
sexe la broasca ţestoasă de apă europeană, unde temperatura optimă pentru obţinerea ambelor sexe
în proporţii relativ egale este de 29 °C, dacă temperatura este mai mică rezultă mai mulţi masculi,
iar dacă temperatura este mai mare rezultă mai multe femele).
Schimbarea temperaturii aerului determină şi modificarea temperaturii solului. Încălzirea şi
răcirea acestuia au o mare influenţă asupra covorului vegetal şi atrage după sine modificarea
umidităţii, apariţia curenţilor de aer (vântul intensifică transpiraţia).

Elemente de caracterizare

29
 Radiaţia calorică reprezintă 45-50% din energia radiantă ajunsă la nivelul suprafeţei
superioare a coronamentului pădurii şi cuprinde lungimea de undă (infraroşii scurte) de peste 740
nm. Starea de căldură generată de energia radiantă se exprimă prin regimul de temperatură, care
variază latitudinal şi altitudinal, exercitând un rol preponderent în distribuţia pădurii, împreună cu
regimul de umiditate.
- Zona temperată: există variaţii termice considerabile între vară şi iarnă, precum şi perioade
de vegetaţie care alternează cu cele de repaus vegetativ.
- Zona ecuatorială: variaţiile sezonale termice sunt reduse, procesele fiziologice se
desfăşoară fără întrerupere, repausul vegetativ apărând doar datorită deficitului de umiditate.
Regimul termic este favorabil unui număr mare de plante, fapt reflectat în păduri cu biodiversitate
foarte ridicată. O influenţă cu consecinţe similare este sesizabilă chiar şi în zona temperată,
regiunile cu un climat mai cald fiind mai populate ca număr de specii, decât cele cu climat aspru.

Influenţa căldurii asupra arborilor şi pădurii

Procesele fiziologice principale la arbori şi la alte specii forestiere (fotosinteza şi respiraţia)

sunt dependente de cantitatea de căldură pe care o au plantele la dispoziţie şi de modul de
repartizare a acesteia în timp. Practic, aceste procese încep la un prag minim de 0oC (la răşinoase se
pot realiza şi la temperaturi negative de până la –5oC), se amplifică pe măsura creşterii temperaturii
până la un optim caloric situat între 20-30oC, după care se reduc şi încetează la temperaturi mari
(peste 45oC), când respiraţia depăşeşte asimilaţia.
Intervalul de toleranţă şi de optim pentru temperatură al speciilor reprezintă tot o adaptare la
variaţiile acestui factor ecologic. Stabilirea temperaturii optime a fiecărei specii este mai complexă,
deoarece procesele creşterii sunt influenţate nu numai de temperatura din timpul zilei, dar şi de cea
din timpul nopţii şi de suma temperaturilor pentru un anumit număr de zile şi de diferenţa de
temperatură dintre zi şi noapte. În ţara noastră, pornirea în vegetaţie a plantelor are loc dacă se
depăşeşte pragul minim de 8-10oC, timp de câteva zile. Adaptarea plantelor la o anumită durată şi
variaţie a regimului termic în sezonul de vegetaţie prezintă importanţă deosebită când se urmăreşte
aclimatizarea unor specii exotice, în cazul transferului de material de împădurire sau la extinderea
unor specii în afara arealului. Sunt foarte cunoscute situaţiile în care chiar şi aceeaşi specie prezintă
ecotipuri diferite în cadrul arealului său.
Căldurile excesive din timpul verii determină intensificarea puternică a transpiraţiei şi
evapotranspiraţiei, putând duce la anularea creşterilor curente, la ofilirea frunzelor şi chiar la
uscarea arborilor. Arşiţele provoacă “pârlitura scoarţei” - distrugerea ţesuturilor corticale (cambiu)
la speciile cu coajă subţire, în special la arborii de lizieră din exemplarele sensibile (fag, carpen,
brad, molid) sau tinere. Arşiţele pot provoca şi “arsura la colet” - distrugerea zonei cambiale a
puieţilor instalaţi pe teren descoperit (cazul nisipurilor continentale din sudul Olteniei şi nord-vestul
Transilvaniei).
Temperaturile scăzute din timpul iernii cauzează gelivuri (cvercinee, castan, fag, molid,
carpen) şi degerarea semănăturilor. De asemenea, pot cauza seceta fiziologică de iarnă (la
răşinoase), datorită solului îngheţat care împiedică echilibrarea bilanţului de apă pierdut prin
transpiraţie datorită mişcării aerului. Îngheţurile timpurii (de toamnă) pot provoca degerarea
lujerilor anuali nelignificaţi la arborii cu pretenţii mai ridicate faţă de căldură, iar îngheţurile târzii
(de primăvară), mai frecvente în depresiuni, unde aerul este răcit prin evaporare intensă, pot
provoca degerarea puieţilor la speciile sensibile (gorun, stejar, castan comestibil, frasin, fag, brad),
sau degerarea frunzelor, a florilor şi a lujerilor nou formaţi. Alternanţele repetate dintre îngheţ şi
dezgheţ din timpul primăverii produc descălţarea sau deşosarea puieţilor, datorată acţiunii mecanice
a îngheţului dezgheţului asupra pământului.

Clasificarea arborilor în funcţie de exigenţele lor faţă de caldură

În raport cu exigenţele faţă de căldură, arborii se clasifică (Tabelul 2) în plante:

30
 - euterme, exigente faţă de căldură;
- mezoterme, cu exigenţe medii faţă de căldură;
- oligoterme, cu exigenţe scăzute faţă de căldură;
- euriterme, cu toleranţe termice foarte mari.

Tabelul 2

Clasificarea speciilor lemnoase în funcţie de exigenţele faţă de căldură

Specii euterme Specii mezoterme Specii oligoterme

Stejar pufos Gorun Zâmbru
Stejar brumăriu Fag Jneapăn
Salcâm Brad Molid
Gârniță Paltin de munte Ienupăr
Cer Arțar Anin verde
Carpen Tei cu frunză mică Mesteacăn
Jugastru Ulm de munte Plop tremurător
Nuc Salcie căprească
Castan comestibil Scoruș
Salcie albă
Ulm de câmp

Clasificarea arborilor în funcţie de exigenţele lor faţă de caldură

Influenţa pădurii asupra căldurii

Deşi plantele sunt poikiloterme, temperatura lor depinzând de temperatura mediului
ambiant, ecosistemele forestiere îşi creează un mediu intern diferit de cel exterior, mai moderat şi
protejat de excesele termice, care influenţează capacitatea productivă şi de regenerare a pădurii.
Pădurea imprimă caracteristici diferite regimului termic al aerului în comparaţie cu câmpul
deschis:
- În pădurea încheiată, în timpul zilei, la înălţimea standard (2 m), temperatura aerului este
mai coborâtă decât în teren descoperit; noaptea, datorită protecţiei coronamentului, temperatura
aerului rămâne mai ridicată în pădure decât în câmp deschis.
- În funcţie de compoziţia pădurii, în regiunile noastre, aceste diferenţe de temperatură pot
ajunge la câteva grade.
- Pădurea influenţează şi valorile medii lunare ale temperaturii, diferenţele dintre pădure şi
terenul descoperit fiind de asemenea mai mari vara (cu aproximativ 1oC); în lunile de iarnă
diferenţele sunt foarte mici sau nule.
- Diferenţele faţă de câmpul deschis ale temperaturilor medii anuale sunt foarte mici, de
ordinul zecimilor de grad.
- Influenţa termică a pădurii se manifestă în general printr-o reducere a maximelor şi o
ridicare a minimelor.
- Pădurea determină reducerea amplitudinilor termice în timpul verii; ea variază în funcţie
de compoziţia pădurii.
- Regimul termic mai moderat este o caracteristică a pădurilor încheiate şi în primul rând al
celor de molid, fag şi brad.
- Influenţa moderatoare a pădurii asupra temperaturii aerului scade odată cu reducerea
consistenţei, regimul termic putând să fie mai puţin moderat sau chiar mai excesiv decât al
câmpului deschis în cazul unei păduri cu consistenţa redusă.

Ecosistemul forestier influenţează major şi regimul termic al solului, astfel:

31
 - Litiera, prin conductibilitatea sa calorică foarte redusă, îngreunează primăvara încălzirea
solului, iar toamna împiedică răcirea lui, acţionând astfel ca un al doilea ecran protector.
- Regimul termic al solului (la fel ca şi al aerului) este mai moderat în pădure, comparativ cu
câmpul deschis; diferenţele se atenuează însă cu adâncimea.
- Solul în pădure îngheaţă pe o adâncime mai mică decât solul descoperit; adâncimea de
îngheţ în pădure depinde de compoziţie, vârstă şi consistenţă. În pădurea de foioase, unde stratul de
zăpadă este de regulă mai gros, solul îngheaţă pe o adâncime mai mică în comparaţie cu solul de
sub pădurile de răşinoase.
- Diferenţele între temperatura solului de sub pădure şi din câmp deschis sunt mai mari decât
diferenţele temperaturii aerului, deoarece reflectă mai fidel condiţiile de temperatură existente, fiind
mai puţin expus variaţiilor zilnice şi reprezentând un adevărat rezervor de căldură.

C. Apa

Ca factor ecologic, apa reprezintă componentul esenţial al materiei vii (în mod curent 65-
80% din biomasă) participând la toate procesele fiziologice şi biochimice. Cea mai mare parte din
suprafaţa globului este reprezentată de ape, oceanele ocupând 70,8% - 361 milioane km2. Apa are o
distribuţie diferită în timp şi spaţiu, ceea ce creează condiţii foarte diverse.
În funcţie de participarea apei la structurarea mediului, există următoarele tipuri de medii:
- mediul marin şi oceanic (97%);
- mediul apelor continentale (3%), compus din: mediul apelor dulci de suprafaţă – 1%
(mediul lacustru, mediul hidric pedologic, mediul fluvial, mediul hidric al organismelor vii), mediul
glaciar – 79%, mediul apelor subterane – 20%.
Apa constituie mediul intern al tuturor organismelor reprezentând peste 90% din compoziţia
materiei vii. Conţinutul în apă din plante sau fructe este ridicat: alge 96-98%, iarbă 83-86%,
tulpinile arborilor 40-55%, tuberculii de cartof 74-80%, tomate 90%; mere 85%; castraveţi 95%;
pepene verde 96% etc., în timp ce în seminţele uscate apa are o pondere de aproximativ 10-15% din
greutate.

Distribuția apei pe Pământ (stânga) și transpirația plantelor (dreapta)

Apa este indispensabilă plantelor, participând în mod direct sau indirect la toate procesele
fiziologice şi biochimice care se petrec în plante.
Apa are două trăsături importante: capacitate termică mare şi densitate maximă la
temperatura de 40 °C. Capacitatea calorică mare a apei face ca aceasta să absoarbă o cantitate mare
de energie termică cu o modificare mică a temperaturii, astfel viaţa acvatică este protejată de
fluctuaţiile de temperatură.

32
 Formele prin care acest factor influenţează activitatea biocenozelor sunt: precipitaţiile sub
toate formele (ploaia, zăpada, grindina, roua, bruma, chiciura - promoroaca) şi umiditatea
atmosferică. Pentru plantele terestre sursa de aprovizionare cu apă o reprezintă solul, care
funcţionează ca un rezervor, pentru apa provenită din precipitaţii. Plantele pot utiliza apa existentă
în sol prin două moduri: a) apa se deplasează către rădăcina plantelor; b) rădăcina plantelor creşte
către zona de sol aprovizionată cu apă. Nu toată apa care se găseşte în sol este accesibilă plantelor,
aceasta datorită faptului că forţa de absorbţie a acesteia de către rădăcini este mai mică decât forţa
de reţinere la nivelul particulelor de sol sau în micropori. La început rădăcina plantelor utilizează
apa din porii mari ai solului, aici apa fiind reţinută cu forţe capilare mici. Apa din capilarele foarte
fine rămâne neutilizată, crescând astfel rezistenta la curgerea apei. Epuizare rapidă a zonei de
aprovizionare cu apă a rădăcinilor la plantele cu transpiraţie abundentă, face ca acestea să se
ofilească chiar atunci când solul conţine suficientă apă, datorită reducerii accentuate a vitezei de
trecere a apei prin sol.

Circuitul apei (stânga) și distribuția apei din precipitații (dreapta)

Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu. Menţinerea echilibrului dintre intrări şi ieşiri
a condus în timp, la dezvoltarea unor adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale ale
vieţuitoarelor pentru a permite supravieţuirea populaţiilor.
Plantele pierd mari cantităţi de apă prin transpiraţie pentru că stomatele trebuiesc deschise
pentru preluarea de CO2.
În regiunile aride se înregistrează o creştere aproximativ liniară între productivitate primară
şi cantitatea de precipitaţii. De pildă, în deşert unde plouă rar, plantele ierboase cresc abundent şi se
reproduc repede, îndată ce apare apa, indiferent de anotimp. În zona pădurilor umede există un
anumit nivel al precipitaţiilor, de la care productivitatea nu mai creşte. În cele mai multe zone,
cantitatea precipitaţiilor este mai mare decât potenţialul de evapotranspiraţie. Două zone ce primesc
aceeaşi cantitate de precipitaţii pot fi considerate diferite: una umedă şi alta aridă, în funcție de
plantele care le populează. Multe specii de plante au ca trăsătură caracteristică pentru o
productivitate mică, potenţial de evapotranspiraţie mai mare decât cantitatea de precipitaţii specifică
zonei. Deşerturile nu sunt productive la unitatea de suprafaţă, dar plantele de deşert sunt evident
mai productive decât altele, prin raportare la greutatea lor. Un fenomen asemănător se produce şi în
cazul unor specii de broaşte din deşertul Australiei, care se reproduc rapid în timpul cânt cad ploi.
Cantitatea totală anuală de apă din precipitaţii determină caracterul general al ecosistemului
astfel:
- 0-250 mm anual – deşert;
- 250-750 mm – stepa, savana;
- 750-1250 mm – pădurile din zonele umede;
- >1250 mm – pădurile ecuatoriale.

Umiditatea aerului poate fi exprimată astfel: umiditate absolută (Uabs) – cantitatea de vapori
de apă existentă la un moment dat în 1 m3 de aer (creşte odată cu temperatura); umiditatea maximă

33
(Umax) – cantitatea de vapori de apă în grame, necesară pentru a satura complet 1 m3 de aer;
umiditatea relativă (în %) este dată de relaţia Urel =(Uabs/Um)x100.
Deficitul de saturaţie este diferenţa dintre umiditatea maximă şi cea absolută. Acesta
caracterizează intensitatea de evaporare a apei şi intensitatea transpiraţiei.
Cu cât deficitul de saturaţie este mai mare, cu atât aerul este mai uscat, iar intensitatea de
evaporare a apei şi intensitatea transpiraţiei este mai mare. Umiditatea mediului limitează numărul
şi distribuţia speciilor în spaţiu.
După cerinţele faţă de apă, organismele (plante/animale) se clasifică în:
- Hidrofite/hidrofile, care se întâlnesc în locuri cu umiditate excesivă și suportă variaţii mici
de umiditate, de exemplu: piciorul cocoşului (Ranunculus aquatilis), săgeata apei (Sagittaria
sagittifolia), râma etc.
- Mezofite/mezofile,- care ocupă biotopuri cu umiditate moderată,suportând variaţii mari ale
umidităţii în sol; de exemplu: plantele din pajiştile naturale ale zonei temperate (Festuca rubra,
Dactylis glomerata etc.), arborii cu frunze caduce, plantele de cultură şi buruienele, uniiamfibieni
(Salamandra salamandra, Hyla arborea). Plantele încadrate în această grupă au o rezistenţă limitată
la seceta atmosferică.
- Xerofite/xerofile, speciile care trăiesc în zone aride, cu un deficit permanent sau temporar
de umiditate atât în aer cât şi în sol. Speciile vegetale se caracterizează prin diverse tipuri de
adaptări: morfologice (dezvoltarea unui sistem radicular profund, care să permită folosirea apei din
zonele inaccesibile), anatomo-histologice (reducerea transpiraţiei prin reducerea suprafeţei foliare,
închiderea stomatelor etc.), chimice (creşterea presiunii osmotice a sevei), fenologice (adaptări ce
privesc ciclul biologic al plantelor). Speciile xerofite se împart în două grupe: suculente, ex.
cactuşii, aloe (fam. Liliacee), agava (fam. Amarilidaceae); tipic xerofite, care cresc în stepe, ex.
pelinul (Artemisia absinthium), pirul crestat (Agropyron cristatum).

Reprezentarea grafică a condiţiilor climatice

Climadiagrama - permite punerea în evidenţă a perioadelor secetoase şi ploioase (Fig. 4.). O
lună este secetoasă dacă raportul dintre cantitatea anuală de precipitaţii P (mm) şi temperatura
medie T (oC) este mai mic de 2. Cele două variabile se reprezintă pe acelaşi grafic, în funcţie de
timp. Scara pentru umiditate este de 2:1 faţă de cea pentru temperatură. Pe abscisă sunt trecute
lunile anului (emisfera nordică ianuariedecembrie; emisfera sudică iulie-iunie), iar pe ordonată: o
diviziune = 10 °C respectiv 20 mm precipitaţii.

Fig. 4. Modele de climadiagrame

Rezultatul este o diagramă, în care perioadele secetoase corespund situaţiei în care curba
temperaturilor se află deasupra curbei precipitaţiilor şi se haşurează cu puncte, în timp, ce perioada
umedă (inversă) se marchează cu linii perpendiculare. Dacă se depăşeşte cantitatea de 100 mm
precipitaţii haşura este totală (negru).
Seceta reprezintă un fenomen rar sau cu o anumită frecvenţă de abatere negativă a cantităţii
de apă din precipitaţii faţă de o valoare medie multianuală considerată “normală”. Din punct de
vedere meteorologic, seceta se defineşte ca fiind o perioadă cu deficit important (sau chiar absenţa)
a precipitaţiilor. Seceta meteorologică se instalează după 10 zile consecutive fără precipitaţii.
Intensitatea secetei se determină în funcţie de lungimea perioadelor de secetă şi frecvenţa
perioadelor fără precipitaţii (14 zile consecutive în perioada rece a anului şi 10 zile consecutive în
sezonul de vegetaţie). Fenomenul de secetă poate apărea în toate zonele climatice, dar

34
caracteristicile de cuantificare diferă de la o regiune la alta. Seceta face parte dintre hazardele
naturale, iar definiţiile care o pot evidenţia variază în funcţie de domeniul afectat sau de populaţiile
care suportă consecinţele.

Regimul de umiditate

Elemente de caracterizare: regimul de umiditate prezintă importanţă vitală pentru plante,

alături de regimul termic determinând distribuţia zonală a pădurilor. Regimul de umiditate de apă
din aer şi sol este determinat de conţinutul de apă sub cele trei forme:
- gazoasă (vaporii de apă);
- lichidă (precipitaţii, ceaţă, rouă);
- solidă (zăpadă, chiciură, măzăriche).
Umiditatea atmosferică poate fi exprimată în valori absoute sau relative.

Fig. 5. Diferenţierea umidităţii atmosferice în valori relative şi absolute

Umiditatea relativă a aerului variază atât în timp, cât şi în spaţiu; ea este mai mare în
apropierea oceanelor şi a mărilor, şi scade în interiorul continentelor; de asemenea, creşte cu
altitudinea. Condiţiile locale, specifice, determină numeroase excepţii de la aceste considerente.
Umiditatea din sol depinde de cantitatea de precipitaţii care ajung anual la nivelul solului. În
condiţiile climatului temperat continental de la nivelul ţării noastre, valoarea precipitaţiilor anuale
variază de la 300 mm pe litoral şi în Delta Dunării la 1400 mm în regiunile montane.
Umiditatea condiţionează distribuţia pădurii: dacă există o limită termică, există şi o limită
xerică, dincolo de care pădurea nu se poate instala (la noi ea este de 400-500 mm). Regimul de
umiditate poate fi caracterizat prin analiza regimului pluviometric, al evapotranspiraţiei potenţiale,
şi a altor elementele de caracterizare: perioade secetoase, ploi torenţiale, maxime în 24 h, primele
ninsori etc. Umiditatea este un factor care influenţează esenţial existenţa şi procesele care se
desfăşoară în biocenozele forestiere.
Influenţe pozitive:
- Importanţa fiziologică a apei:
- veriga de legătură între plante şi sol = calea prin care sărurile minerale pătrund în
corpul plantelor şi prin intermediul căreia se asigură circulaţia substanţelor nutritive;
- întreţine viaţa citoplasmei;
- permite autoreglare ţesuturilor şi organelor plantelor.
- Zăpada are efecte benefice prin:
- sporirea rezervei de apă din sol
- protecţia solului şi a seminţişului împotriva îngheţurilor

35
 - întârzierea pornirii în vegetaţie şi deci evitarea acţiunii gerurilor târzii asupra
puieţilor.
Influenţe negative:
- ploile torenţiale pot cauza eroziuni ale stratului fertil de sol, mai ales în pădurile rărite sau
în curs de exploatare-regenerare;
- secetele din timpul sezonului de vegetează pot afecta, în funcţie de durata lor, creşterea
arborilor şi producţia pădurii din anul respectiv, cât şi din cel următor;
- secetele puternice pot compromite regenerările naturale şi cele artificiale, mai ales pe
teren descoperit, determinând uscarea acestora şi uscarea integrală a arborilor din pădurile
rărite şi bătrâne;
- zăpada poate cauza ruperea ramurilor, îndoirea tulpinilor subţiri sau declanşarea
avalanşelor;
- zăpada poate provoca rupturile şi doborâturile de zăpadă (de multe ori cu efect catastrofal)
în special în arboretele tinere de răşinoase;
- bruma are o mare importanţă, datorită efectului pe care îl exercită asupra covorului vegetal
şi asupra lujerilor noi formaţi. Bruma este foarte dăunătoare seminţişurilor, primăvara, după
începerea vegetaţiei când distruge părţile fragede ale puieţilor, lujerii şi frunzele produse în
perioada respectivă;
- fenomenul de grindină are un efect destructiv asupra regenerării în teren descoperit. Este
însoţit adesea de vânturi puternice, acţiunea acestor doi factori putând provoca pagube
fondului forestier. Rănile de pe arbori provocate de grindină, contribuie la debilitarea
fiziologică a acestora, şi devin locuri favorabile de instalare şi dezvoltare a ciupercilor (ex:
în cazul fagului, grindina favorizează infecţiile de cancer, Nectria galligena )
- chiciura se manifestă adesea în anotimpul rece ca urmare a sublimării vaporilor de apă
direct pe obiectele suprarăcite. În funcţie de intensitate, poate provoca pagube mari, rupând
ramurile copacilor, dar poate avea şi acţiune benefică contribuind la realizarea elagajului
natural, prin eliminarea ramurilor uscate, care cedează uşor.
Excesul de apă din sol cu caracter temporar sau permanent împiedică aerisirea solului şi
cauzează astfel asfixierea şi putrezirea rădăcinilor, putând fi suportat doar de câteva specii forestiere
care prezintă adaptări specifice:
- aninişurile s-au adaptat solurilor hidromorfe sau expuse apelor stagnante;
- sălcetele pot vegeta (datorită rădăcinilor adventive) în condiţiile unor soluri cu regim
prelungit de inundaţii;
- plopii euramericanii, plopul alb şi cel negru suportă inundaţiile de durată mai scurtă.

Lipsa apei determină apariţia unor adaptări specifice, care au ca efect:

- reducerea pierderilor de apă (epidermă pluristratificată, cuticulă groasă, înveliş des de peri,
amplasarea stomatelor în şanţuri sau gropiţe, răsucirea frunzelor sub formă de tub, reducerea
numărului sau dimensiunilor frunzelor, preluarea de către tulpini sau peţiol a funcţiilor frunzelor,
transformarea frunzelor în spini etc.);
- creşterea eficienţei în utilizarea resurselor de apă (prin adaptări ale sistemului radicelar
care poate fi superficial dar bogat ramificat valorificând toate resursele de apă ale solului sau
profund, pentru a ajunge la pânza de apă freatică);
- acumularea rezervelor de apă (acumularea apei din precipitaţii în ţesutul acvifer din frunze
sau tulpini).

Exigenţele speciilor lemnoase faţă de umiditate

În raport cu exigenţele faţă de umiditate ( Tabelul 3 ), există specii:

- higrofite, cu exigente faţă de umiditate;
- mezofite, cu exigenţe medii faţă de umiditate;
- xerofite, exigenţe scăzute faţă de umiditate;

36
 - eurifite, cu toleranţe foarte mari ale regimului de umiditate.

Tabelul 3

Clasificarea speciilor lemnoase în funcţie de exigenţele faţă de umiditate

Specii xerofite Specii mezofite Specii higrofite Specii eurifite

Stejer pufos Molid Chiparos de baltă Mesteacăn
Stejar brumăriu Larice Salcie albă Cătină albă
Cer Brad Anin negru Ienupăr
Gârniță Fag Anin alb Pin silvestru
Salcâm Gorun Plop alb
Jugastru Tei Plop negru
Carpen Frasin pufos
Paltin de munte
Ulm
Arțar

Influenţa pădurii asupra regimului de umiditate

Pădurea generează modificări importante ale regimului de umiditate atmosferică şi edafică,

atât în mediul să propriu, cât şi în exteriorul său pe o distanţă apreciabilă.
Consumul de apă al pădurii variază în funcţie de compoziţia, etajarea, consistenţa şi vârsta
pădurii. El creşte odată cu vârsta, atinge maximul când diametrul arborilor este între 10-20 cm,
(simultan cu culminarea creşterii în înălţime) după care scade treptat.
În ce priveşte starea gazoasă, umiditatea în aerul şi solul din interiorul pădurii este diferită
de cea în câmp deschis:
- umiditatea aerului este mai ridicată decât în teren descoperit, diferenţa fiind maximă în
timpul verii şi minimă iarna.
- distribuţia pe verticală a umidităţii relative a aerului în pădure prezintă unele particularităţi:
înainte de răsăritul soarelui este aproape egală la toate nivelurile în arboret, apoi odată cu răsăritul
soarelui suprafaţa coronamentului se încălzeşte şi apare un strat mai uscat în partea superioară unde
temperatura creşte, în stratul inferior umiditatea rămânând mai accentuată; pe măsura ridicării
soarelui, prin intensificarea schimbului turbulent diferenţa de umiditate pe verticală se micşorează,
rămânând două maxime, unul la sol şi unul la nivelul coronamentului; spre seară se simte efectul
evaporării puternice din solul pădurii şi odată cu scăderea temperaturii, umiditatea relativă creşte,
înregistrându-se mari diferenţe pe verticală.
- umiditatea solului în adâncime variază în timp, existând mai multe zone carateristice: o
zonă cu umiditate ridicată, în partea superioară a solului la începutul perioadei de vegetaţie, o a
doua zonă în care umiditatea scade rapid şi care durează până la începutul lunii iulie, a treia zonă,
de desucţie (datorată absorbţiei apei de către rădăcinile arborilor) care se amplifică de la 15 iulie şi
durează până la 15 septembrie şi o ultimă zonă, de refacere parţială a umidităţii solului în partea
superioară, în prima jumătate a lunii august, în timpul submaximului pluvial; în terenul descoperit
umiditatea este mai scăzută pe tot parcursul sezonului de vegetaţie.
Relativ la apa în stare lichidă, adesea s-a afirmat că pădurile ar spori cantitatea de precipitaţii
în zona în care se află; acest lucru nu s-a verificat, în schimb, pădurea realizează cantităţi importante
de apă în plus din rouă, chiciură şi ceaţă. Principalul rol în exercitarea funcţiei hidrologice a pădurii
îl joacă însă capacitatea acesteia de a reţine în coronament şi litieră o cantitate importantă de
precipitaţii:
- în cazul ploilor slabe zona de pătrundere a apei se limitează la plafonul coronamentului;
dacă ploile sunt mai îndelungate, apa începe să pătrundă prin coronament, o parte scurgându-se pe

37
trunchiurile arborilor, o parte prelingându-se pe frunze şi căzând pe sol, iar o altă parte evaporându-
se şi fiind redată atmosferei.
- în cazul zăpezii, o parte este reţinută de coronament şi o alta ajunge pe sol; din cantitatea
de zăpadă reţinută de coronament, o parte se scutură şi ajunge tot pe sol, iar o altă parte se evaporă.
- precipitaţiile care ajung la sol se distribuie astfel: o parte se evaporă de pe suprafaţa solului
şi litierei, o parte se scurge pe suprafaţa solului şi o alta pătrunde în sol (precipitaţiile reţinute în
coronament depind de compoziţia, consistenţa şi vârsta arboretelor, precum şi de cantitatea şi
intensitatea precipitaţiilor).
- pădurea, datorită litierei care protejează solul, favorizează infiltraţia în sol a apei din
precipitaţii, limitând scurgerile de suprafaţă şi implicit eroziunea. Rolul antierozional al pădurii este
cu atât mai accentuat cu cât panta terenului este mai mare. Sub coronamentul pădurii, pe terenurile
în pantă, scurgerile de suprafaţă sunt înlocuite de scurgerile laterale din sol, care cresc cantitativ
comparativ cu terenul descoperit.
- zăpada este reţinută de coronament şi se evaporă direct în atmosferă în măsură mai mică
decât ploaia pentru că e mai grea şi cade mai rapid pe sol după ce se acumulează pe crengi
(răşinoasele reţin o cantitate mai mare decât foioasele).
- topirea zăpezii începe mai târziu şi durează mai mult în pădure decât pe teren descoperit.
În pădurile de foioase topirea zăpezii se produce în acelaşi timp cu câmpul deschis, însă condiţiile
de absorbţie a apei sunt mult mai favorabile în pădure; la răşinoase, topirea este mai lentă şi ţine cu
aproximativ 20 de zile mai mult decât pe teren descoperit.

D. Compoziţia aerului

Elemente de caracterizare
Aerul atmosferic joacă un rol important în viaţa plantelor, în procesul de fotosinteză
consumându-se cantităţi de dioxid de carbon şi eliberându-se cantităţi importante de oxigen (la
elaborarea unei tone de biomasă vegetală, pădurea consumă 1,8 tone dioxid de carbon, care sunt
extrase din circa 1,4 milioane m3 de aer pe an; la nivelul întregului Glob, pădurile absorb
aproximativ 100 miliarde tone de carbon (în comparaţie cu cele 120 miliarde tone de carbon
eliberate în atmosferă prin despăduriri şi incendii de pădure); în plus, pădurile eliberează 70
miliarde tone oxigen, contribuind astfel la refacerea cantităţii de oxigen din atmosferă în proporţie
de două treimi.

Influenţa compoziţiei aerului asupra pădurii

Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din aer în decursul ultimelor decenii este atribuită
arderii combustibililor fosili şi despăduririlor, fiind considerată cauza schimbărilor climatice la
nivel global. Există diferite scenarii cu privire la modificările pe care le vor suferi ecosistemele
forestiere ca urmare a creşterii temperaturii (efectul de seră), modificării regimului precipitaţiilor,
creşterii incidenţei secetelor, inundaţiilor şi furtunilor:
- este posibilă creşterea productivităţii pădurilor (este o certitudine faptul că în ultimii 20 de
ani productivitatea pădurilor a crescut) ca urmare a creşterii cantităţii de dioxid de carbon; aceasta
creştere poate fi însă contracarată de secete sau de creşterea incidenţei atacurilor de ciuperci şi
insecte ca urmare a creşterii temperaturii;
- poate avea loc deplasarea spre nord şi în altitudine a unor specii, o grupare diferită a
plantelor şi formarea unor noi comunităţi vegetale; este posibil ca arborii şi tufărişurile să migreze
în zona de tundră şi cea alpină, iar speciile foioase în zona ocupată actual de răşinoase; această
deplasare va fi condiţionată de capacitatea de migraţie a speciilor şi de existenţa barierelor naturale
sau artificiale (aglomerări urbane, drumuri, zone industriale);
- schimbările regimului termic, al precipitaţiilor, al anotimpurilor, frecvenţa evenimentelor
meteorologice extreme etc. pot favoriza speciile pioniere, invazive, repede crescătoare; pot
determina înlocuirea arboretelor bătrâne cu specii încet crescătoare, cu arborete tinere, adesea

38
monospecifice; aceste modificări pot cauza reducerea biodiversităţii şi creşterea vulnerabilităţii
speciilor ameninţate în prezent cu dispariţia;
Schimbările climatice reprezintă o provocare majoră pentru silvicultori, pentru buna
gestionare a ecosistemelor forestiere, pentru asigurarea exercitării multiplelor funcţii protective şi
productive ale pădurii.
Alţi compuşi ai aerului, de natură antropică, în special poluanţii influenţează negativ
ecosistemele forestiere. În funcţie de concentraţia lor, oxizii de sulf, de azot, de carbon,
combinaţiile de fluor, clor, argon, derivaţi ai halogenilor, fumul, pulberile etc., produc necroze ale
frunzelor, oprirea absorbţiei apei din sol, inhibarea fotosintezei şi blocarea celulelor de protecţie
care nu mai asigură controlul transpiraţiei. Ca urmare a prezenţei în concentraţie mare a poluanţilor,
unele specii dispar din ecosistem şi capacitatea de producţie a pădurii scade cu până la 50%. Specii
sensibile la poluare sunt: bradul, ulmul, frasinul, pinul silvestru, laricele, molidul, fagul, iar specii
rezistente: gorunul, plopul, salcia, aninul, stejarul roşu, cerul, ienupărul, buxus etc.

Influenţa pădurii asupra compoziţiei aerului

Aerul are unele caracteristici diferite în ceea ce priveşte compoziţia în biocenozele forestiere
în comparaţie cu câmpul deschis; mişcarea maselor de aer tinde să omogenizeze compoziţia
acestora, dar există totuşi modificări ale concentraţiei de oxigen şi dioxid de carbon:
- în perioada de vegetaţie, în timpul zilei, în aer, în zona coronamentului, scade concentraţia
de dioxid de carbon şi creşte cea de oxigen; în apropierea solului, prin activitatea descompunătorilor
are loc un consum mai mare de oxigen şi se eliberează cantităţi mai mari de dioxid de carbon;
această cantitate crescută de dioxid de carbon acţionează compensator pentru straturile inferioare
ale biocenozei, care beneficiază de o cantitate mai scăzută de lumină;
- aerul în interiorul ecosistemului forestier este lipsit de praf, pulberi şi poluanţi, vegetaţia
acţionând ca un filtru asupra acestor elemente, care se depun şi datorită reducerii vitezei vântului
(foioasele au capacitate de reţinere mai mare decât răşinoasele);
- în compoziţia chimică a aerului din ecosistemul forestier există substanţe numite fitoncide,
care sunt eliminate de plante şi au efect antibiotic asupra agenţilor patogeni.

E. Focul

Ca factor ecologic, focul influenţează puternic structura, dinamica, succesiunea şi

productivitatea biocenozelor şi este considerat factor distructiv; totuşi, în unele situaţii, focul poate
avea efecte ecologice complexe, uneori favorabile, acţionând ca un factor de selecţie asupra
biocenozelor.
Efectele focului din savane asupra fertilităţii solurilor din regiunile tropicale, reprezintă un
aspect mult discutat. În general, în aceste zone incendiile determină sporirea potenţialului de
producţie al solului, favorizând constituirea unui covor ierbos util. În zonele cu incendii frecvente,
în structura biocenozelor se găsesc predominant asociaţii vegetale pirorezistente.
Focul a constituit factorul primordial al reducerii pădurilor din țările mediteraneene, fiind
favorizat și de ariditatea estivală caracteristică acestor biotopuri. Perturbațiile microclimatice
determinate de foc se manifestă prin creșterea fluctuațiilor termice zilnice, modificarea compoziției
aerului (scade conținutul de oxigen și crește cel de dioxid de carbon), majorarea pH-ului și cantității
de elemente nutritive din sol, reducerea humusului și a capacității de reținere a apei.
Incendiile controlate sunt clasificate în 3 categorii:
- incendii preculturale, utilizate pentru defrişarea pădurilor;
- incendii culturale, destinate curăţirii terenurilor după recoltare;
- incendii pastorale, care favorizează dezvoltarea covorului de graminee, în detrimentul
vegetaţiei arbustive şi arboricole.
Incendiile modifică condiţiile ecologice ale mediului şi elimină numeroase specii vegetale şi
animale.

39
3.3.2. Factorii edafici

Pentru ecosistemelor terestre la bază este solul – un strat subţire din scoarţa terestră care a
fost remodelat şi transformat de formele de viaţă şi climă.

Solul și influența caracteristicilor acestuia asupra vegetației

În sol se acumulează apa şi elementele nutitive, necesare producătorilor (plantelor).

Conţinutul solului în substaţe nutritive (macroelemente, microelemente) şi reacţia solului (pH-ul
solului) influeţează puternic asupra compoziţiei floristice.
Solul este mediul de viaţă pentru multe organismele, care participă la formarea habitatului şi
reprezintă unul din cei cinci factori interactivi în formarea solului (ceilalţi patru fiind clima,
topografia, materialul parental şi timpul). Însuşirile solului variază mult de la un biotop la altul ceea
ce determină diferenţieri în structura şi funcţionarea biocenozei. Reacţia solului exercită o influenţă
directă asupra distribuţiei şi abundenţei organismelor şi contribuie indirect la disponibilitatea
nutrienţilor. Natura rocii şi compoziţia ei chimică, textura şi umiditatea solului influenţează şi
imprimă preferinţele unei anumite vegetaţii sau prezenţa unor animale.
În funcţie de preferinţele faţă de pH-ul solului, plantele pot fi grupate în următoarele
categorii:
-Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut.
-Specii slab acidofile (pH = 6,0-6,8). Ex.: Polygonatum verticillatum, Ranunculus
carpaticus, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum.
-Specii moderat acidofile (pH = 5,0-6,0). Ex.: Corallorhiza trifida.
-Specii puternic acidofile (pH = 4,5-5,0). Ex.: Polystichum lonchitis.
-Specii excesiv acidofile (pH = 4,0-4,5). Ex.: Vaccinium myrtillus.
-Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4,0. Ex: Polytrichum commune,
Vaccinium vitis-idaea.
-Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH =6,8-7,2). Ex.:
Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara, Stachys sylvatica, Valeriana officinalis.
-Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 7,2-8,5).
Ex.: Bupleurum falcatum.

40
 -Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH, fără să le fie afectată
creşterea, dezvoltarea şi reproducerea.

Vegetaţie specifică solurilor acide (Rumex sp.)

Evaluarea cantităţii de apă din sol, disponibilă pentru vegetaţie, se poate cunoaşte prin
determinarea indicatorului umidităţii active - I.U.A. (acesta este cuprins între capacitatea pentru apă
în câmp – CC şi coeficientul de ofilire – CO).
Un rol major îl are substanţa organică din sol (humusul) care pune la dispoziţia plantelor
elementele nutritive necesare pentru creştere şi dezvoltare. Humusul este sursa principală de
compuşi minerali şi de energie pentru toate organismele care populează solul şi de asemenea
condiţionează nivelul de fertilitate al solului.

Rolul solului în viaţa pădurii

Elemente de caracterizare
În timp ce umiditatea şi temperatura determină distribuţia, zonarea vegetaţiei pe zone întinse
(la scară mare), solul, prin însuşirile sale, determină distribuţia de detaliu a vegetaţiei.
Influenţa solului asupra vegetaţiei forestiere este multiplă:
- profunzimea solului influenţează compoziţia şi etajarea biocenozei forestiere precum şi
capacitatea ei bioproductivă (în solurile mai profunde, rădăcinile pătrund mai adânc, tulpinile cresc
mai înalte şi mai bine elagate, arborii au o longevitate şi o creştere mai mare);
- textura şi scheletul solului condiţionează regimul de umiditate, căldură şi aeraţie şi
determină mărimea şi calitatea biomasei produse în biocenoză; cele mai favorabile sunt solurile cu
textură mijlocie şi conţinut redus de schelet;
- structura solului influenţează indirect prin modificarea permeabilităţii, compactităţii şi
rezervelor de apă şi de substanţe nutritive uşor asimilabile; solurile cu structură glomerulară,
afânate, bogate în humus, sunt cele mai prielnice pentru o bună dezvoltare a speciilor componente
ale fitocenozei;
- reacţia solului modifică capacitatea de absorbţie a elementelor minerale; specii sensibile la
aciditatea solului sunt: teiul, acerineele, frasinul, carpenul, iar rezistente: molidul, bradul, fagul
stejarul, pinul silvestru;
- troficitatea solurilor influenţează creşterea stratului arborescent şi regenerarea lui; această
influenţă este exercitată atât de troficitatea minerală cât şi de cea azotată;
- în ceea ce priveşte troficitatea minerală, exigenţele plantelor, în special ale celor
arborescente şi arbustive, cresc odată cu înaintarea în vârstă, ating un maxim în momentul
culminării creşterii în înălţime şi apoi înregistrează un declin lent. Ca urmare, pe solurile sărace,
mai ales în cazul stratului arborescent, dacă acesta este alcătuit din specii introduse artificial în afara
arealului lor natural, sau din specii exigente, în momentul culminării creşterilor poate apare o
perioadă critică în care unele exemplare, sau specia în ansamblu, se pot usca.
Pădurea consumă mai puţine substanţe minerale în comparaţie cu păşunile sau culturile
agricole, dar consumă mari cantităţi de calciu şi azot; alte macro sau microelemente, deşi sunt
consumate în cantităţi mici, sunt indispensabile. Dintre macroelemente, sunt importante (în afară de
calciu şi azot): fosforul, sulful, potasiul, magneziul, fierul; dintre microelemente: manganul, zincul,

41
cuprul, molibdenul, borul, clorul; chiar dacă troficitatea minerală este ridicată, dar celelalte însuşiri
ale solului sunt nefavorabile, dezvoltarea şi producţia biocenozei precum şi capacitatea ei de
regenerare sunt diminuate; lipsa unor elemente minerale poate determina nu numai scăderea
productivităţii, dar şi îmbolnăvirea sau moartea unor plante. Între exigenţele şi consumul
substanţelor trofice de către plante există diferenţe; troficitatea azotată a solului este foarte
importantă deoarece plantele nu pot asimila direct azotul atmosferic; aprovizionarea cu azot a
plantelor depinde de natura şi grosimea humusului, de intensitatea acumulării sale pe profilul
solului (solurile bogate în humus de tip mull satisfac în general necesităţile în azot ale biocenozelor
forestiere). Dacă mineralizarea litierei se face prea rapid, pierderile de azot în atmosferă sunt rapide
şi apar carenţe ale acestui element în sol (de exemplu în solurile cu moder sau humus brut activ).
Micorizele stimulează aprovizionarea cu azot, iar la fixarea acestuia contribuie bacteriile
libere, simbionte şi actinomicetele. Rezultanța combinării tuturor însuşirilor menţionate anterior ale
solului determină fertilitatea solului care implică o productivitate şi complexitate ridicată a
biocenozelor.
În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea minerală, speciile forestiere se clasifică în:
- eutrofe, cu exigenţe mari (brad, frasin, ulm, tei, paltin);
- mezotrofe, cu exigenţe medii (fag, gorun, carpen etc.);
- oligotrofe, cu exigenţe mici (pin, molid, mesteacăn, salcâm etc.);
- euritrofe, cu amplitudine trofică mare (măceş, cătină, afin etc.).
În general, foioasele sunt mai exigente decât răşinoasele.

Influenţa pădurilor asupra solului

Obişnuit, biocenoza forestieră exercită o influenţă favorabilă asupra solului, astfel:

- descompune, prin intermediul organismelor descompunătoare, materia organică,
contribuind la procesul pedogenetic;
- rădăcinile plantelor absorb noi cantităţi de substanţe minerale, pe care le aduc la suprafaţă
şi le antrenează în circuitul biologic;
- tot rădăcinile plantelor, alături de unele microorganisme, prin acţiunea lor mecanică şi
chimică determină dezagregarea şi alterarea materialului parental şi afânarea solurilor;
- biocenoza forestieră împiedică eroziunea şi alunecarea solului;
-litiera, prin descompunere, contribuie la îmbogăţirea solului în substanţe minerale şi
azotate, protejează împotriva bătătoririi, evaporării, scurgerilor de suprafaţă, încălzirii şi uscării
excesive, acţionând ca un ecran protector şi contribuie la continua ameliorare a solului.

Solul ca mediu de viaţă pentru animale

Solul prin însuşirile sale (textură, structură, umiditate) influenţează pătrunderea şi deplasarea
organismelor. Animalele de talie mică pot pătrunde prin crăpături, iar cele de talie mare trebuie să-
şi sape galerii, fenomen care a dus la specializarea organelor de săpare şi la alungirea corpului.
Larvele de insecte şi miriapodele au regiunea cefalică protejată prin îngroşarea ţnvelişului chitinos
iar elasticitatea corpului este sporită prin creşterea numărului de segmente.
Vieţuitoarele edafice se deplasează prin sol în două moduri:
- prin minare: miriapodele, larvele insectelor, lumbricidele, reptilele;
- prin săpare: majoritatea vertebratelor.
Pentru deplasarea prin minare organismele au corpul vermiform, tegument elastic, segmente
mobile; la unele specii pot exista membre anterioare specializate sau tegumente chitinoase dure.
La deplasarea prin săpare: adăptările sunt prin membre lăţite prevăzute cu gheare puternice
(cârtiţa); excrescente cefalice sub formă de daltă. Când sapă aceste animale se sprijină pe partea
posterioară a corpului. Unele rozătoare îşi folosesc incisivii (orbetele). Pentru animalele geofile şi
geoxene un rol important îl are microrelieful şi organografia locală. De exemplu: vulpile, iepurii de
vizuină, bursucii – au intrări în vizuine pe partea sudică a pantei.

42
 3.3.3. Factorii geografici

Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea ecosistemelor

într-o anumită zona climatică.

Coordonatele geografice

Latitudinea şi longitudinea
Sistemul de coordonate geografice este un sistem de referință care utilizează coordonatele
unghiulare, latitudinea (nordică sau sudică) și longitudinea (estică și vestică) suprafeței terestre.
Globul este împărțit în 360° latitudine și 180° longitudine.
În sistemul de coordonate geografice, latitudinea (Lat.) este unghiul dintre orice punct și
Ecuator. Liniile cu o latitudine constantă sunt numite paralele. Ele trasează cercuri pe suprafața
Pământului, dar singura paralelă care este un cerc mare este ecuatorul (latitudine = ‘0’ grade), cu
fiecare pol geografic aflat la 90 de grade (Polul Nord 90° N; Polul Sud 90° S). Lngitudinea (Long.)
este unghiul spre est sau vest al unui punct arbitrar de pe Pământ. Observatorul din Greenwich
(Marea Britanie) este considerat punctul internațional cu longitudine ‘0’ grade. Anti-meridianul
Greenwich este atât 180°V cât și 180°E. Liniile de longitudine constantă sunt numite meridiane.
Meridianul care trece prin Greenwich este meridianul primar. Spre deosebire de paralele, toate
meridianele sunt jumătăți de cercuri complete și nu sunt paralele: ele se intersectează la polul nord
și la cel sud.

Diferite reprezentări ale coordonatelor geografice: latitudinea (N sau S) și longitudinea (E și V)

Altitudinea reprezintă un factor ecologic important în distribuţia biocenozelor în diverse

ecosisteme din aceeaşi zonă climatică. Aceasta se stabileşte în funcţie de nivelul mării. Există o
corelaţie între altitudine şi temperatură, în sensul că, pe măsură ce altitudinea creşte, temperatura
scade. În ţara noastră temperatura scade cu 0,5-0,6°C la fiecare sută de metri altitudine.

Panta terenului şi expoziţia

Vegetaţia existentă pe pante cu expuneri diferite faţă de soare şi vânturi dominante, grad
ridicat de eroziune ş.a. este diferită. Panta terenului determină modul de folosire al acestuia şi
sistemul de cultivare. De asemenea, cu creşterea altitudinii scade presiunea O2.

43
 Influența pantei și expoziției asupra condițiilor climatice, respectiv asupra vegetației

Expoziţia influenţează viaţa dintr-un ecosistem prin modificarea interacţiunii dintre factori.
Pe un versant cu expoziţie sudică, încălzirea este mai eficientă primăvara comparativ cu un versant
cu expoziţie nordică, iar diferenţele sunt şi mai faţă de un biotop cu relief plan.

Presiunea atmosferică
Influenţa presiunii atmosferice asupra mamiferelor. Organismele sunt adaptate la valori ale
presiunii atmosferice caracteristice zonei în care trăiesc. Ele suportă variaţii lente şi de mică
amplitudine. Variaţiile bruşte şi cu amplitudini mari sunt resimţite de animale şi om şi constituie
barosensibilitatea. Influenţa negativă asupra animalelor se manifestă mai ales la valori foarte
scăzute de presiune, situaţie când presiunea parţială a oxigenului de la nivelul aparatului respirator
scade foarte mult cauzând organismelor o barotraumă. Aceasta se manifestă prin dificultăţi
respiratorii, tromboze, embolii. Pentru o bună oxigenare a sângelui presiunea parţială a oxigenului
din alveola pulmonară trebuie să fie minim 100 mm Hg. Deficitul de oxigen înregistrat la altitudini
de peste 3000 m provoacă suferinţă organismului. În cazul în care animalele sunt supuse treptat
scăderii de presiune atmosferică în organism apar modificări compensatorii cu rol adaptativ
(creşterea frecvenţei respiratorii şi a amplitudinii, accelerarea ritmului cardiac). Alte organisme care
manifestă modificări în funcţie de moficările presiunii atmosferice sunt insectele : în cazul scăderii
bruşte a presiunii atmosferice (inaintea unei furtuni) îşi intensifică activitatea, unele devenind brusc
mai agresive. Pentru animalele din adaposturi (crescătorii) scăderea de presiune determină
intensificarea evaporării apei determinând astfel modificări ale microclimatului.

Factorii orografici in viaţa pădurii

Deşi nu este un factor ecologic în sens strict, relieful constituie un caracter (fizico-geografic)
al staţiunii de importanţă majoră din punct de vedere ecologic, cu deosebire în regiunile cu
morfologie accidentată.

Altitudinea

Alături de latitudine, altitudinea este un factor important în distribuţia zonală a vegetaţiei,

producând modificări asupra factorilor climatici şi edafici prin rarefierea progresivă a aerului care
fără a avea efect direct asupra vegetaţiei are consecinţe importante:
- prin creşterea altitudinii;
- radiaţia solară este parţial absorbită de către aer-lumina devine mai intensă şi fotosinteza
mai activă;
- deoarece aerul rarefiat se încălzeşte mai puţin, temperatura medie anuală scade (gradientul
mediu vertical este de 0,5-0,6°C la 100 m altitudine);

44
 - cantitatea de precipitaţii atmosferice creşte până la o anumită altitudine (gradientul mediu
vertical este de 60 mm la 100 m altitudine, la media anuală);
- viteza vântului se intensifică.
Odată cu creşterea altitudinii, clima devine mai rece şi mai umedă, se reduce durata
sezonului de vegetaţie (mai ales prin întârzierea pornirii în vegetaţie), se intensifică vânturile
precum şi abundenţa ploilor şi a zăpezii, creşte riscul de apariţie a catastrofelor naturale, se
intensifică insolaţia şi evapotranspiraţia, are loc scăderea capacităţii de producţie şi creşterea
frecvenţei gerurilor târzii şi a celor timpurii.
Creşterea altitudinii influenţează şi capacitatea de regenerare a arborilor: arborii fructifică
mai rar; calitatea seminţelor este mai scăzută; mediul constituit din humus mai puţin descompus şi
mai acid este mai puţin favorabil germinării seminţelor.

Latitudinea

Odată cu deplasarea spre latitudini nordice, influenţele asupra vegetaţiei forestiere devin
similare unei creşteri în altitudine.

Distribuţia latitudinală a României

Expoziţia

Cantitatea diferită de căldură primită de versanţii cu expoziţii variate influenţează atât

ceilalţi factori, cât şi procesele fiziologice ale plantelor din staţiunile respective.
Limita naturală superioară a pădurii este situată la altitudini mai mari pe versanţii sudici,
comparativ cu cei nordici, cu până la 200 m. Limita actuală, mai coborâtă uneori pe versanţii
însoriţi, este rezultatul intervenţiilor antropice care au favorizat extinderea suprafeţelor păşunilor în
dauna pădurii. Arealul fiecărei formaţii forestiere urcă în altitudine mai mult pe expoziţiile însorite
şi coboară mai mult pe versanţii umbriţi. În optimul ecologic al unei specii sau formaţii forestiere,
influenţa expoziţiei asupra unei specii se face mai puţin resimţită, dar se accentuează tot mai mult
pe măsura apropierii de extremele ecologice şi de areal.

Panta

Panta acţionează în strânsă legătură cu expoziţia şi altitudinea şi influenţează condiţiile de

mediu prin modificarea unghiului sub care cad razele solare pe suprafaţa solului:

45
 - pe versanţii cu expoziţie însorită, odată cu mărirea pantei se măreşte transpiraţia plantelor
şi evapotranspiraţia apei din sol şi se micşorează umiditatea atmosferică;
- panta terenului are influenţe asupra umidităţii solului şi eroziunii solului datorită
modificării scurgerilor de suprafaţă şi a celor subterane;
- cu cât panta este mai mare, cu atât proporţia apei din precipitaţii atmosferice care ajunge la
sol se măreşte, ducând la o scădere a umidităţii solului pe terenurile înclinate comparativ cu cele cu
înclinare mai puţin accentuată;
- o pantă ridicată determină antrenarea mai puternică a materialelor solide de la suprafaţa
solului (partea fertilă a acestuia), spre partea inferioară a versanţilor;
- pe pantele repezi, însorite şi uscate, cu soluri superficiale şi schelete, arboretele realizează
clase de producţie inferioare şi tulpini mai rău conformate;
- la poalele versantului, unde apar solurile cele mai profunde, mai bine aprovizionate cu apă
şi substanţe minerale, pădurea prezintă cea mai ridicată vigoare de vegetaţie şi producţie;
- în terenuri cu pante accentuate, conservarea pădurii devine esenţială pentru asigurarea
protecţiei antierozionale.

Configuraţia terenului

Formele de relief determină modificări în regimul climatic şi edafic, influenţând indirect şi

vegetaţia forestieră. Platourile din regiunile montane şi deluroase se caracterizează prin oscilaţii
termice relativ puternice de la zi la noapte, umiditate relativ scăzută, vînturi puternice şi neregulate,
soluri mai profunde şi mai bogate.
Coamele, plaiurile, crestele sunt mai uscate, mai bine aerisite (datorită vânturilor), au soluri
mai superficiale şi mai sărace decât versanţii sau văile şi, ca urmare, pădurea se menţine în condiţii
mai grele, consistenţa se răreşte mai puternic cu vârsta şi capacitatea de producţie este mai redusă.
În plus, în aceste condiţii, pădurea este mai expusă doborâturilor de vânt, ceea ce presupune
introducerea speciilor mai rezistente (ex. stejar, gorun, pini sau larice la altitudini mari).
Poalele versanţilor însoriţi, primind umbra versanţilor opuşi şi fiind sub influenţa maselor de
aer stagnante de la bază, ajung să fie uneori mai răcoroase şi mai umede decât treimea mijlocie a
acestora. Ca urmare, se produc inversiuni termice, cu efecte în repartiţia speciilor, în decalarea
fenologică, în desfăşurarea procesului de regenerare etc. De asemenea, treimea superioară a
versanţilor umbriţi, spre culme, care primeşte mai multă lumină şi căldură, prezintă caracteristici
staţionale diferite faţă de restul versantului.
Văile înguste şi adânci, în formă de V, cu versanţi repezi şi abrupţi, sunt mai răcoroase, mai
umede şi mai slab luminate. În aceste zone se instalează, de regulă, specii mai iubitoare de
umiditate şi rezistente la îngheţuri (ex. molid, carpen).

Influenţa configuraţiei terenului asupra factorilor ecologici

46
 Catenă de vegetaţie în amestecuri de fag cu răşinoase

Văile largi sub forma teraselor cursurilor principale de apă dau arborete cu productivitate
mai ridicată. Adeseori însă aici se formează culuoare de pătrundere a vânturilor reci sau calde şi
uscate şi astfel au lo frecvente doborâturi de vânt. Frecvent, spre limita inferioară a răşinoaselor, pe
văile largi se constată invesiuni de vegetaţie, răşinoasele ocupând valea şi părţile inferioare ale
versanţilor iar fagul zonele cele mai înalte, uneori şi culmile.
Microdepresiunile adăpostite menţin mase de aer stagnant, care se răcesc puternic în timpul
nopţii, formând gări de ger. Din această cauză speciile cu puieţi sensibili la îngheţuri târzii (fagul şi
bradul) nu se pot instala în astfel de staţiuni şi locul lor este luat de specii pioniere, mai robuste.
Luncile înalte cu soluri evoluate, fertile şi umede formează şleauri de luncă (cu stejar
pedunculta şi frasin). Pe solurile aluviale expuse inundaţiilor se întâlnesc zăvoaie de salcie, plop şi
anin negru.

3.3.4. Factorii mecanici

Mişcarea aerului din punct de vedere al efectelor poate avea un caracter de regim (are o
anumita periodicitate) sau un cracter perturbator (tornadele, furtunile puternice).
Vântul are efecte ecologice prin:
- modifică temperatura, evapotranspiraţia potenţială;
- are rol de transport: al particulelor abiotice – praf, nisip; al particulelor biotice – polen,
spori; al poluanţilor;
- poate duce la o eliminare selectivă, pe vârste, a organismelor dintr-o populaţie, influenţând
structura populaţiei.
Mişcările regulate ale aerului, au prezentat influenţe ecologice importante, influenţând
speciile de plante şi animale în procesul lor evolutiv.

Elemente de caracterizare

47
 Mişcarea maselor de aer este influenţată de:
-poziţia şi intensitatea centrilor barici, care dirijează circulaţia maselor de aer;
-caracteristicile suprafeţelor topografice, formelor locale ale reliefului, altitudinii acestuia şi
orientării.
Influenţa vântului asupra biocenozei forestiere se manifestă în moduri variate, care depind în
principal de intensitatea curenţilor de aer.

Gradele Beaufort de diferenţiere a intensităţii vântului

Efecte pozitive asupra pădurii au vânturile de intensitate slabă (gradele 1-5 Beaufort), prin:
- intensificarea transpiraţiei, prin îndepărtarea vaporilor de apă eliminaţi prin stomate şi
menţinerea în coronament a unui ritm fotosintetic activ;
- asigurarea unei concentraţii normale de bioxid de carbon, prin înlocuirea celei sărăcite;
- asigurarea polenizării speciilor anemofile contribuind ca vector în răspândirea polenului;
- asigurarea diseminării seminţelor (diseminarea anemochoră) pe distanţe mari, contribuind
astfel la realizarea regenerării naturale şi în marginea masivului, sau pe terenurile goale din
apropiere (colonizate în special de speciile pioniere - mesteacăn, plop tremurător şi salcie
căprească);
- efecte mecanice favorabile, prin balansarea trunchiurilor şi scuturarea zăpezii, precum şi
creşterea iluminării în arboret, cu efecte asupra celorlalte componente ale pădurii.
Efecte negative asupra pădurii (gradele 6-9 Beaufort):
- vânturile prea puternice (calde şi uscate vara şi prea reci iarna) conduc la un dezechilibru
între absorbţie şi transpiraţie, care are ca efect uscarea frunzelor şi coroanelor sau chiar a arborilor
întregi;
- scăderea fotosintezei cu până la 70% o dată cu creşterea vitezei vântului peste 10 m/s;
- întreruperea circulaţiei normale a sevei prin balansarea trunchiurilor;
- spulberarea şi transportarea nisipurilor continentale sau a celor maritime cu efecte
catastrofale asupra pădurii şi aşezărilor omeneşti prin depuneri masive de nisip;
- ruperea frunzelor a ramurilor şi a lujerilor;
- biciuirea ramurilor în amestecul molid-mesteacăn sau plop tremurător.
Efecte catastrofale asupra pădurii:
- producerea vijeliilor a furtunilor şi a uraganelor care se soldează cu rupturi şi doborâturi în
masă. Ex. în 1999, uraganul Lothard a doborât într-o săptămână echivalentul posibilităţii pe 6 luni
la nivelul Europei, cele mai afectate ţări fiind Franţa, Germania şi Elveţia. Cea mai mare amploare a
doborâturilor s-a înregistrat în molidişuri, dar şi în alte răşinoase, fiind afectat fagul şi chiar
cvercineele. În ţara noastră, vătămările de vânt se înregistrează anual pe cca 5000 ha de pădure,
cantitatea de lemn rupt sau doborât atingând 2,5 mil m3/an.

48
 Rupturile şi doborâturile de vânt afectează echilibrul ecologic şi autocontrolul ecosistemelor
forestiere pe perioade îndelungate, afectând exercitarea tuturor funcţiilor atribuite acestor
ecosisteme. Efectele doborâturilor de vânt sunt multiple, atât sub aspectul scăderii funcțiilor
protective ale pădurilor și crearea condițiilor de apariție a fenomenelor de torențialitate, cât și
asupra costurilor de exploatare, regenerare și protecție a arboretelor afectate. Din punct de vedere
economic, apariția unei cantități mari de masă lemnoasă într-un timp scurt duce la scăderea prețului
lemnului pe piață și la dificultăți în inventarierea și comericializarea acestor produse. Lemnul
rezultat în urma acestor fenomene perturbatoare este depreciat datorită tensiunilor, compresiunii şi
torsiunilor la care sunt supuse trunchiurile arborilor.

Efectele negative ale rupturilor şi doborâturilor de vânt

Factori care favorizează doborâturile de vânt (în condiţiile unei viteze peste 15 m/s):
- Solurile îmbibate cu apă sau superficiale, scheletice, care determină formarea unui sistem
radicular al arborilor slab dezvoltat.
- Arborii acoperiţi cu zăpadă duc la o presiune suplimentară asupra stabilității individuale a
arborilor, tocmai de accea în multe cazuri efectele catastrofale sunt rezultatul doborâturilor de vânt
și zăpadă.
- Existenţa unor ochiuri create în arboretele în care ponderea molidului este mai mare de
80%, prin crearea unui efect turbionar care antrenează progresiv arborii din jurul ochiului.
- Conducerea neadecvată a arboretelor (arborete nerărite la timp) prin crearea unui coeficient
de zvelteţe supraunitar.
- Arborete în curs de exploatare aflate în calea vântului a căror lizieră nu a fost rărită
corespunzător pentru a rezista presiunii vântului.
- Arborete instalate pe văi înguste sau versanţi de sub vânt.

Clasificarea speciilor lemnoase faţă de rezistenţa la acţiunea vânturilor puternice:

- foioasele sunt mai rezistente decât răşinoasele;
- molidişurile artificiale sunt mai puţin rezistente decât cele naturale;
- arboretele pluriene sunt mai rezistente decât cele echiene;
- molidişurile pure sunt mai vulnerabile decât amestecurile de molid şi foioase.

Dispunerea principalelor specii forestiere în sensul creşterii rezistenţei la acţiunea vântului

Rezistenţă mai scăzută la doborâturi de vânt au arboretele monospecifice (mai ales de

molid) echiene, unietajate, cu arbori cu coeficient de zvelteţe mare, cu consistenţă ridicată, iar
solurile cu roca la suprafaţă sau uşoare, scheletice ori îmbibate cu apă în urma precipitaţiilor
abundente cresc vulnerabilitatea la doborâturile de vânt.

Influenţa pădurii asupra vântului

49
 Rugozitatea vegetaţiei determină o suprafaţă de frecare ce reduce viteza vântului, dar îi
creşte turbulenţa. Pădurile sunt foarte eficiente în modificarea vântului, deoarece, deşi sunt
penetrabile, suprafaţa mare a frunzelor, ramurilor şi tulpinilor creează o suprafaţă de frecare foarte
mare, care reduce viteza vântului.
Vântul este profund modificat în pădure în comparaţie cu câmpul deschis:
- profilul vântului într-o pădure depinde de specie, compoziţie, consistenţă, etajare (în
arboretele echiene fără subarboret, vântul are vitează mică în coronament şi mare în zona
trunchiurilor, în timp ce, în pădurile pluriene, plurietajate, viteza este redusă uniform pe toată
înălţimea);
- într-un arboret închis, arborii îşi oferă protecţie şi adăpost reciproc, precum şi stabilitate
adiţională, oferită de rădăcinile care se întrepătrund cu ale arborilor vecini (această stabilitate
adiţională este pierdută de arborii de la lizierele suprafeţelor exploatate atunci când rădăcinile
cioatelor se descompun); doar partea superioară a celor mai înalţi arbori se află sub influenţa directă
a vântului;
- reducerea vitezei vântului de către vegetaţie este cunoscută de sute de ani, perdelele de
protecţie creându-se tocmai pentru a reduce efectele negative ale vânturilor puternice.

Pădurea influenţează şi zonele învecinate, prin atenuarea vitezei vântului creându-se două zone
protejate, una de 100 m în faţa pădurii şi cealaltă de 500-750 m în spatele pădurii

3.4. Legea factorului limitativ şi legea toleranţei factorilor ecologici

Modul de viaţă se caracterizează printr-un ansamblu de condiţii abiotice şi biotice denumite

în sens general “factori ecologici”. Valorile unui anumit factor pot oscila mult în funcţie de
numeroase condiţii locale, ele fiind favorabile pentru anumite organisme numai când parametrii lui
se află între anumite limite. Depăşirea limitei duce la împiedicarea dezvoltării organismului. După
Blakman un factor limitant este orice factor din mediu care printr-o concentraţie prea mare sau prea
mică are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor. Dependenţa vieţuitoarelor faţă de factorii
de mediu în special de aceia care au concentraţii foarte mici a fost observat încă din secolul al XIX-
lea la organismele vegetale. Aceasta a condus la enunţarea legii factorului limitativ: “rapiditatea sau
amploarea de manifestare a proceselor ecologice este condiţionată de către factorul de mediu care
este reprezentat în mod necorespunzător”. Dar, se are însă în vedere faptul că factorii nu acţionează
izolat, ci se află în interacţiune şi ca urmare între anumite limite ei se influenţează unul pe altul.
Concentraţia mai mare sau mai mică a unui factor poate modifica modul de folosire al altuia.
Această afirmaţie nu este echivalentă cu cea din legea minimului formulată de Liebig şi anume:
“când un factor scade sub limita inferioară de toleranţă a unei specii, aceasta poate fi eliminată,
chiar dacă ceilalţi factori se menţin în limite normale”.
Shelford în 1913, a definit Legea toleranţei astfel: “un factor poate fi limitativ nu numai
atunci când se află în cantitate prea mică, ci şi dacă este în cantitate prea mare”. Shelford a împărţit
amplitudinea de toleranţă în patru clase: clasa de pesim (fără toleranță), două clase de toleranţă
medii şi una de optim. Clasa de pesim arată limitarea existenţei individului prin valori extreme de
toleranţă. Clasele de toleranţă medie cuprind condiţii care asigură existenţa populaţiilor în condiţii
medii, iar clasa de optim se mai numeşte preferendum şi reprezintă zona în care metabolismul se
desfăşoară cu eficienţă maximă. Deci, pentru toate organismele există intermale de minim, de

50
toleranţă medie şi o zone de maxim ecologic. În interiorul intervalului de toleranţă există o valoare
optimă la care metabolismul speciei se desfăşoară în cele mai bune condiţii (Fig. 6.).
minim <.............limitele de toleranţă ale speciei.........> maxim

Fig. 6. Legea toleranţei factorilor ecologici

3.5. Biocenoza

Biocenoza reprezintă un sistem de indivizi biologici aparţinând la diferite specii şi care sunt
ataşaţi unui biotop. În literatura de specialitate, pentru biocenoză se folosește și termenul de
“comunitate” (en. “Community”).

Nivelurile de organizare ale sistemelor biologice: individ, populație, biocenoză (comunitate),

ecosistem, biom, biosferă

3.5.1. Indicatori ai structurii biocenozei

In cadrul biocenozei nu toate speciile au aceeaşi importanţă, acestea fiind diferite ca număr
şi producţie de biomasă. Cunoşterea modului în care funcţionează o biocenoză implică o cunoaştere
atât a componentelor ei precum şi modul în care este structurată biocenoza, atât din punct de vedere
calitativ cât şi sub aspect cantitativ.
Pentru descrierea structurii biocenozei, a rolului diferitelor specii în activitatea biocenozei
precum şi compararea cantitativă a biocenozelor între se utilizează indicatori precum: frecvenţa,
abundenţa, constanţa, dominanţa, fidelitatea şi diversitatea.

51
 1) Frecvenţa (%) – este dată de raportul dintre numărul de probe care conţin specia luată în
studiu şi numărul total de probe prelevate în unitatea de timp. Acest indicator este influenţat de
densitate şi distribuţia spaţială a populaţiilor.
2) Constanţa este în funcţie de frecvenţă şi arată prezenţa unei specii în una sau mai multe
probe. Din acest punct de vedere speciile pot fi:
- specii accidentale (F sub 25%);
- specii accesorii (F = 25,1-50%);
- specii constante (F = 50,1-100%).
3) Abundenţa relativă (%) a unei specii este dată de raportul dintre numărul (biomasa)
indivizilor unei specii şi numărul (biomasa) indivizilor tuturor speciilor din probe. Abundenţa
relativă a unei specii într-o biocenoză nu este obligatoriu corelată direct cu importanţa ei în
funcţionarea biocenozei, în sensul că speciile cele mai abundente nu au întotdeauna şi cea mai mare
importanţă şi invers.
4) Dominanţa este indicatorul ce exprimă influenţa unei anumite specii în structura şi
funcţionarea unei biocenoze. Aceasta, deoarece unele specii prin numărul indivizilor, sau prin
biomasa lor, prin productivitate sau/şi alte activităţi, au un rol important în controlul unei
biocenoze.
Sunt situaţii în care o specie poate avea o abundenţă numerică scăzută, dar poate să exercite
o influenţă mai mare în ecosisteme decât o specie cu un număr mare de indivizi. De exemplu,
erbivorele sunt mai puţin numeroase decât unele insectele fitofage şi, totuşi, au o importanţă mai
mare la nivelul unui ecosistem de câmpie.
5) Fidelitatea exprimă tăria legăturilor între speciile biocenozei.
Este un indicator important deoarece dă posibilitatea caracterizării biocenozelor, prin
prezentarea unor specii sau unor grupuri de specii, care pot deveni indicatoare ale biocenozei
respective.
Analizând acest indicator, putem vorbi despre:
- specii caracteristice - legate strict de o biocenoză, care nu pot exista (supravieţui) în alte
ecosisteme (de exemplu, păstrăvul este prezent numai în râurile de munte, în amonte);
- specii preferenţiale – pot exista mai multe biocenoze dar preferă una (loboda -
Chenopodium sp. o întâlnim pe terenurile bogate în azot, dar poate fi prezentă şi în cele sărace);
- specii străine (întâmplătoare) – ajung întâmplător într-un ecosistem;
- specii indiferente.
6) Diversitatea exprimă gradul de saturaţie în specii a unei biocenoze naturale.
Este un indice cantitativ complex al structurii biocenozei, care se poate calcula pornind de la
numărul speciilor şi abundenţa relativă a fiecăreia. Există mai multe metode matematice elaborate
pentru definirea indicelui de diversitate, dintre care amintim indicele de diversitate Shannon-Wiener
şi indicele Simpson, Indicele de diversitate Shannon-Wiener variază direct proporţional cu numărul
de specii, cele rare atârnând în balanţă mult mai puţin decât cele frecvente. Utilizarea acestui indice
permite realizarea de studii comparative, indiferent de mărimea eşantionului.
În funcţie de scara spaţială la care se realizează evaluarea, se disting trei tipuri de diversitate
specifică, denumite α, β şi γ.
Diversitatea α – diversitatea in cadrul biotopului – se calculează aplicând indicele Shanon-
Wiener (Hα) populaţiilor corespondente (asemănătoare, aparţinând unor taxoni superiori speciei –
clase, ordine, familii etc.). De exemplu, se poate calcula diversitatea populaţiilor de insecte acvatice
dintr-un lac.
Diversitatea β - constituie un indice de asemănare între biotupuri, el permite stabilirea
diferenţelor dintre două biotopuri vecine, respectiv două ecosisteme.
Diversitatea γ – diversitatea sectorială – se calculează pentru un grup de populaţii care
aparţin biotopurilor într-un singur sector geografic.
Indicele de diversitate Shannon-Wiener nu este considerat formula perfectă pentru redarea
diversităţii cenozelor; o primă limitare a folosirii lui este că el se aplică pentru segmente de cenoze
(păsări, cormofite, insecte dintr-o anumită grupă, etc.). Unii autori resping aplicarea formulei

52
Shannon-Wiener în ecologie, iar alţii o consideră ideală pentru studiul comunităţilor de indivizi de
mărimi apropiate, cum sunt comunităţile de fitoplancton (Stugren, 1994). O altă observaţie care se
impune este necesitatea de a ne asigura de comparabilitatea datelor: mărimile eşantioanelor de
comparat trebuie să fie cât mai apropiate. O condiţie de bază pentru aplicărea indicelui Shannon-
Wiener este ca evenimentele să fie independente între ele, ceea ce nu este respectat decât într-o
anumită măsură, dată fiind reţeaua de relaţii interspecifice.
Indicele de diversitate Simpson. Exprimă probabilitatea ca doi indivizi extraşi la întâmplare
din biocenoză să aparţină aceleaşi specii.

Măsurarea diversităţii ecologice

La acest nivel, sunt implicate diferite forme ale diversităţii, de la particularităţile habitatului,
la structura pe clase de vârstă a populaţiilor, dinamica ecosistemelor etc.
Cuantificarea biodiversităţii, prin utilizarea a diferiţi indicatori şi indici, aduce informaţii
valoroase în ceea ce priveşte ecosistemele şi dinamica lor, astfel că preocupările în acest domeniu s-
au orientat spre constituirea unor baze de date şi perfecţionarea metodologiilor.
Diversitatea la nivelul unei biocenoze este particularizată şi de: factorii istorici, climatici,
eterogenitatea spaţială, competiţia-prădarea şi productivitate.
Factorul istoric; biocenozele se diversifică de-a lungul timpului. Cele vechi sunt mai bogate
în specii decât cele noi. Diversitatea este redusă în ecosisteme puţin stabile (tundra, agrobiocenoze)
şi, foarte bine reprezentată în ecosistemele evoluate, stabile (păduri tropicale umede).
Factorii climatici; zonele cu climat stabil (fără geruri sau amplitudini mari ale regimului
termic, ploi regulate) favorizează apariţia specializărilor şi adaptărilor mai pregnant decât zonele cu
climat variabil, datorită constanţei resurselor alimentare. Animalele din aceste regiuni se
caracterizează prin comportamente alimentare stereotipice, necesităţile lor fiind uşor de satisfăcut.
Eterogenitatea spaţială; cu cât mediul este mai complex, cu atât biocenozele sunt mai
diversificate. Mayr, (1963) apreciază că topografia unei zone prezintă un rol important în
diversificarea mediului şi formarea speciilor. Acest lucru nu este valabil însă în toate cazurile. În
regiunile tropicale, de exemplu, nu se poate vorbi de o variabilitate a topografiei şi, totuşi,
diversitatea este foarte ridicată. Ea este datorată numărului mare de specii vegetale (favorizate de
către climat) care determină o eterogenitate spaţială (eterogenitatea realizată de diferitele straturi
vegetale). Mac Arthur (1964) a arătat în studiile sale că numărul speciilor de păsări dintr-un
ecosistem forestier este o funcţie liniară a cantităţii de vegetaţie (suprafaţă foliară).
Competiţia – prădarea; competiţia se manifestă, de regulă, între specii care ocupă nişe
identice sau vecine. Ea se poate diminua, de exemplu, prin decalarea perioadei de reproducere, a
periodei de hrănire. Acest lucru este posibil însă numai în regiunile cu un climat care permite
reproducerea de-a lungul întregului an, sau când hrana este asigurată de un număr mai mare de
specii. O intensitate slabă a competiţiei, permite apariţia şi coexistenţa unor noi tipuri de pradă, care
poate suporta noi tipuri de prădători.
Productivitatea; în biocenozele cu o productivitatea ridicată, diversitatea este, de asemenea,
mare (Connel, Aurias, 1964). Când mediul este stabil, pierderile de energie sunt reduse, o mare
parte din energie regăsindu-se la nivelul producătorilor. Aceasta permite speciilor să formeze
populaţii mai mari, cu un grad ridicat de variabilitate. Altfel spus, abundenţa hranei permite
speciilor să se fragmenteze în populaţii mai mici, mai mult sau mai puţin izolate, care pot participa
la niveluri trofice diferite.

3.5.2. Componentele trofice ale biocenozei

În cadrul biocenozei, între specii se stabilesc multiple legături de natură diferită: răspândire,
hrană, reproducere, apărare etc. Dintre acestea, legăturile trofice stau la baza circuitului materiei în
ecosisteme şi sunt un important factor de reglare a densităţii organismelor.

53
 Ansamblul de relaţii trofice stabilite între speciile biocenozei constituie structura trofică a
acesteia, iar partea ecologiei care se ocupă cu studiul structurii trofice, compoziţia şi volumul de
hrană al diferitelor specii constituie trofoecologia.
Sub aspect trofic, în biocenoze se deosebesc trei componente de bază (Fig. 7.): producători,
consumatori (de diferite ordine) şi reducători (descompunători).

Fig. 7. Structura trofică a unui ecosistem

Producătorii sunt organisme autotrofe – plante verzi şi bacterii chimiosintetizate – capabile

să sintetizeze substanţe organice din substanţe minerale.
Producătorii sunt reprezentaţi de două categorii majore de organisme:
1. fotosintetizante - reprezentate de plantele verzi terestre, macrofitele acvatice şi de
microorganismele fotosintetizante (acestea fiind reprezentate de algele microscopice şi de bacteriile
fotosintetizante).
2. chemosintetizante - reprezentate de procariotele chemoautolitrofe. Organismele
fotosintetizante captează energia solară şi folosind diferiţi compuşi anorganici fac sinteză de
constituienţi celulari, stocând energia sub formă de legături chimice în molecule organice.
Consumatorii sunt organisme heterotrofe, fiind clasificați în:
1. Consumatori primari sau fitofagi - organisme care consumă hrană vegetală. Ei sunt
reprezentaţi de: virusurile plantelor (virusul mozaicului tutunului); bacteriile care infectează
plantele spontane şi de cultură; ciupercile parazite pe plante (tăciunele porumbului - Ustilago
maydis; mălura grâului – Puccinia graminis); plantele superioare parazite pe plante (Orobanche,
Cuscuta) şi semiparazite (vâscul); animale fitofage (în ape: peşti ca roşioara, scoici, melci etc.; pe
uscat – melci, insecte, păsări care se hrănesc cu fructe şi seminţe, ierburi: forfecuţa, botgrosul,
piţigoii etc., mamifere rozătoare şi erbivore. Toate aceste organisme îndeplinesc funcţia de punere
în circulaţie a hranei produse de plante şi transformarea acesteia în hrană animală, respectiv
bacteriană.
2. Consumatori secundari - sunt reprezentaţi de bacteriofagi, virusurile animalelor,
ciupercile parazite pe animale, animalele zoofage (în ocean-rechinii, în apele continentale peştii
răpitori - şalăul, ştiuca, păsări ichtiofage - cormoranii, stârcii, pe uscat – păianjeni, insecte răpitoare,
viermi paraziţi, reptile, păsări insectivore-rândunica şi răpitoare - bufniţa, mamifere carnivore –
vulpea. Aceştia împiedică pierderea energiei, distrugerea substanţei organice şi deci contribuie la
creşterea productivităţii biosferei.
3. Consumatori terţiari – carnivorele de vârf, nu sunt consumate de nici un fel de animale
(Ex. vulturul, râsul, leul, nisetrul, ştiuca). Ei utilizează ultimele resurse energetice ale substanţei vii
după transformările suferite în biosferă.
4. Saprofagele – specii care se hrănesc cu substanţă organică moartă, animală sau vegetală
pe care nu o transformă în materie anorganică. Ele repun în circulaţie substanţa şi energia care altfel
ar fi fost degradată imediat de descompunători (râmele, groparii, etc.).

54
 5. Descompunătorii – organismele care prin procese de oxidare şi/sau reducere, transformă
substanţa organică moartă, reducând-o la starea de substanţă anorganică – bacteriile şi ciupercile
microscopice.

3.5.3. Structura trofică a biocenozei

După cum s-a menționat, în cazul biocenozei, între specii se stabilesc numeroase relaţii,
dintre care cele privind hrana ocupă un loc important.
Speciile dintr-o biocenoză sunt dependente de hrana oferită de mediu – adică de baza trofică
(cantitatea de substanţă care pătrunde şi circulă în interiorul sistemului).
Ansamblul de relaţii trofice dintre speciile biocenozei constituie structura trofică a
biocenozei.

Exemple de structuri trofice ale biocenozelor terestre (stânga) și acvatice (dreapta)

Partea ecologiei care se ocupă cu studiul structurii trofice, compoziţia şi volumul de hrană a
diferitelor specii constituie trofoecologia.
Lanţul trofic – reprezintă un şir de câteva organisme diferite funcţional, prin care energia şi
atomii circulă numai de la un nivel trofic inferior la un nivel trofic superior.
Lanţurile trofice pot fi de următoarele tipuri:
1) Lanţ trofic de tip prădător: cuprinde verigile: plantă autotrofă – animal erbivor – carnivor
de ordinul I – carnivor II. Ex. –grâu → şoarecele de câmp → şarpe → bufniţă; în lacuri: - alge →
crustacee → puiet de peşte → biban, şalău → păsări ihtiofage (pelican).
2. Lanţ trofic de tip parazit – cu verigile gazdă → parazit →hiperparazit. Ex. oaie → vierme
intestinal → bacterii → virusuri. Sau simplu gazdă – parazit, ex. lucernă → cuscută.
3. Lanţ trofic de tip detritic sau saprofag cu verigile: materie organică moartă → organisme
detritivore → consumatori secundari → consumatori terţiari. Acest tip de lanţ trofic îl întâlnim în
orizontul organic al pajiştilor, litiera pădurilor, pe fundul apelor cu depozite organice. Ex. materie
organică moartă → râmă → şoarece de câmp→bufniţă. În lacuri: nămol cu detritus organic → larve
de chironomide → plătica → peşti răpitori → om.
Lanţurile trofice nu depăşesc de regulă 5-6 verigi, deoarece o cantitate limitată de substanţă
şi energie nu este suficientă decât pentru câteva organisme diferite funcţional. Cu cât lanţurile
trofice sunt mai scurte, cu atât sunt mai productive.
În natură, între lanţurile trofice există puncte de contact (prin activitatea trofică largă a unor
specii prezente în mai multe lanţuri trofice), creându-se o reţea trofică, prin care se realizează
stabilitatea relativă în ecosisteme.
Reţea trofică - un sistem dinamic condiţionat de organizarea fluxului de materie în
ecosistem. Pentru fiecare biocenoză acestea posedă trăsături particulare, cu toate acestea
configuraţia reţelei trofice poate fi reprezentată în principiu independent de particularităţile locale,
printr-un model compartimentat, model care permite o privire generală asupra transformărilor care

55
se petrec la trecerea de la o verigă trofică la alta. Reţelele trofice sunt formate din fluxuri energetice
de diferite puteri. Fluxul cel mai puternic condiţionează structura trofodinamică a ecosistemului.
Reţelele trofice nu sunt nici ele sisteme izolate, deoarece lanţurile trofice depăşesc în
acţiunea lor limitele ecosistemului. De exemplu, la ecosistemele terestre limitrofe unor lacuri există
lanţuri trofice care conduc materia şi energia din mediul terestru în cel acvatic sau invers: plante -
insecte terestre – broaște – şarpele de apă; fitoplancton- peşti fitofagi –peşti răpitori – păsări
ihtiofage – păsări răpitoare. Studiul calitativ şi cantitativ al lanţurilor şi reţelelor trofice este
important, dar şi foarte dificil de realizat. Este important, întrucât putem evalua corect rolul fiecărei
specii în transferul de materie şi energie, ne permite cunoaşterea circuitelor biogeochimice din
ecosistemul dat şi rolul fiecărei specii în migraţia şi acumularea diferitelor substanţe sau elemente
chimice.

Nişa ecologică
Aceasta indică funcţia unei specii, câmpul ei de activitate, relaţiile sale cu comunitatea de
specii în care se află. Odum (1953) defineşte nişa ecologică “drept poziţia sau statutul unui
organism în interiorul ecosistemului”. Poziţia este rezultatul conlucrării mai multor factori:
adaptările structurale ale organismelor, răspunsurile fiziologice, comportamentele specifice sau
învăţate (aceeaşi specie, care face parte din ecosisteme diferite, ocupă aceeaşi nişă ecologică).
Un organism este adaptat să exploateze doar o parte din mediu şi nişa ecologică este formată
din mai multe dimensiuni, cu ce se hrăneşte, unde îşi face cuib sau îşi creşte puii, condiţiile de
mediu pe care le tolerează ş.a.. Competiţia intraspecifică determină lărgirea nişei unei populaţii pe
măsură ce densitatea populaţiei creşte, dar aceastei tendinţe i se opune în general competiţia
interspecifică, care tinde să evidenţieze specializarea speciilor. Hutchinson (1958) apreciază că
fiecare specie îşi are propria nişă ecologică, numită nişă fundamentală. Elton (1927) arăta că nişa
este echivalentă cu rolul pe care un organism îl joacă în economia naturii, locul pe care îl ocupă
într-un lanţ trofic. După dimensiunea nişei şi modul de procurare a hranei de către diferite specii
nişele ecologice pot fi:
-largi, ex: cele ale păsărilor răpitoare care îşi procură hrana din mai multe biotopuri,
controlând efectivele speciei pradă pe suprafeţele ocupate de biotopuri diferite;
-înguste, specii ce îşi procură hrana dintr-un singur biotop. Ex. Gândacul de Colorado.
După aspectul geografic, există nişe echivalente, situate în biocenoze amplasate diferit
geografic. În aceste biocenoze care au condiţii de existenţă similare pot să apară nişe ecologice
echivalente în cazul în care există specii echivalente, adică specii cu funcţii identice în ecosistem.
Ex. Querqus robur (gorun) în America de Nord, Q. rubra în România, sunt specii decorative.
Principiul echivalenţei de poziţii formulat de Fischler care exemplifică cu două păduri de foioase
situate la aceeaşi latitudine geografica, una aflându-se în Europa şi cealaltă în America de Nord. O
serie de specii din pădurea europeană (cerbul) au corespondent în ceea ce priveşte ocuparea nişelor
ecologice cu cerbul canadian.
Dacă numărul nişelor echivalente este mare se poate discuta de biocenoze analoage sau
izocenoze. Echivalenţa de poziţii poate avea şi semnificaţii biochimice. În sol se găsesc diferite
microorganisme care în condiţii spaţiale variate ocupă nişe ecologice echivalente: de ex. o ciupercă
saprofită descompune celuloza şi lignina de pe un anumit segment de rădăcină al unei plante,
aceeaşi funcţie fiind îndeplinită de o altă ciupercă la o altă adâncime din sol şi la un alt segment de
rădăcină aparţinând aceleiaşi specii.
Cunoaşterea nişelor ecologice permite aprecierea evoluţiei unei populaţii dintr-un ecosistem
precum şi al impactului pe care îl poate avea o specie al cărei efectiv populaţional a crescut foarte
mult. Creşterea efectivului pîsărilor frugivore dintr-o pădure ca urmare a abundenţei hrănei
determină o extindere a nişei spaţiale şi trofice a respectivei specii ducând la o mai puternică
întrepătrundere cu nişele altor specii. Din acest fapt rezultă o concurenţă mai mare, concurenţă care
poate fi reglată de limitarea nişei trofice şi spaţiale în sensul că extinderea nişei se va realiza pentru
specia cu capacitate de concurenţă sau se poate realiza în timp restabilirea echilibrului iniţial, fie

56
restrângerea nişei uneia dintre specii, sau putându-se ajunge până la eliminarea uneia dintre specii
din biotop.
Într-o nişă nu pot coexista două specii decât dacă aceste sunt segregate ecologic (aceeaşi
bază trofică poate fi utilizată de mai multe specii cu condiţia ca unele să activeze ziua iar altele
noaptea).
Când mai multe specii apropiate, la care diferă anumite particularităţi, găsesc condiţii
ecologice ce oferă posibilităţi optime de viaţă pentru mai multe dintre ele, acestea vor convieţui fără
a se elimina una pe alta atâta timp cât se vor menţine condiţiile ecologice. Când aceste condiţii
devin limitate ca posibilităţi de satisfacere în egală măsură a celor 2,...n specii, speciile mai bine
adaptate vor tinde să înlocuiască pe cele mai slab adaptate. Această înlocuire nu depinde de forţa
fizică a speciilor, ci de gradul de adaptare la mediu.
În ecosistemele naturale nu există nişe libere. În literatură, Willson (1973 citat de Puia,
Soran şi Rotar), se apreciază că problema nişei trebuie tratată diferit în funcţie de organism, de
particularităţile lui. Astfel, se afirmă că în timpul dezvoltării ontogenetice, prin schimbarea
densităţii şi producţia variabilă de seminţe, plantele reuşesc să-şi schimbe nişa ecologică sau să-şi
construiască o alta cu limite foarte largi (ex. speciile dominante dintr-o fitocenoză).

3.5.4. Piramidele eltoniene (piramidele ecologice)

Elton (1927) a constatat că în general descreşterea numărului de indivizi are loc pe măsură
ce se trece de la producători spre consumatorii de ordin 3. Reprezentând grafic pe axe (x = numărul
de indivizi; y = nivel trofic) rezultă o piramidă numită piramidă numerică sau piramida efectivelor
(fig. 8.). Explicaţia constă în faptul că plantele şi apoi animalele mici posedă un potenţial de
înmulţire mai ridicat comparativ cu cele mari, ca adaptare la faptul că animalele mici sunt
consumate de cele mari.
Dacă se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive rezultă piramida.
Producătorii înregistrează o cantitate ridicată de biomasă, apoi aceasta scade treptat de la erbivore
la carnivorele de ordinul III. Micşorarea biomasei are loc deoarece:
- nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare;
- nu toată substanţa nivelului inferior este consumată (erbivorele nu consumă şi rădăcinile
plantelor);
- din ceea ce s-a ingerat, nu totul se digeră;
- din ceea ce s-a digerat, nu toată substanţa este asimilată şi convertită în biomasă proprie, ci
o parte este transformată în cataboliţi.
Dacă se ia în considerare energia potenţială existentă ⇒ piramida energetică. Datorită
pierderilor de biomasă în care este stocată energia şi pierderilor energetice necesare pentru
procurarea şi consumarea hranei şi desfăşurarea proceselor fiziologice (din care rezultă căldură
cedată mediului) rezultă pierderi entropice la fiecare nivel.

57
 Fig. 8. Piramidele ecologice eltoniene

3.6. Relaţiile în biocenoză

Între indivizii din biocenoză se stabilesc o serie de relaţii, unele deosebit de complexe.
Relaţiile se manifestă la nivel intraspecific şi interspecific.

Relaţiile intraspecifice

Principalele relaţii intraspecifice (care se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii) sunt
efectul de grup (agregarea) şi efectul de masă.
Efectul de grup (agregarea) este benefic asupra evoluţiei speciei şi constă în modificările
care intervin atunci când doi sau mai mulţi indivizi ai unei specii se asociază ducând o viaţă
comună. Faptul că fac parte dintr-un grup îi conferă unui organism anumite avantaje: evitarea
prădătorilor, localizarea hranei şi prinderea prăzii mari sau foarte greu de prins, îngrijirea puilor etc.
(fig. 9.). De exemplu, bivolii (Bubalus) se pot apăra numai în turmă, iar alte animale atacă numai în
haită - lupii (Canis lupus), (Opriş, 1987).
Efectul de grup este întâlnit şi în cazul plantelor (atât din flora spontană – vetrele de
buruieni, cât şi la cele cultivate – densitatea optimă a acestora împiedică dezvoltarea unor buruieni).
Cooperarea dintre indivizi poate fi temporară (cazul creşterii puilor), sau permanentă (coloniile de
furnici, perechile de lebede mute etc.). Atunci când densitatea populaţiei creşte peste limita optimă,
cooperarea devine rapid un factor defavorizant, generator de stres (efect de masă).
Efectul de masă este întâlnit în mediul suprapopulat şi are un efect negativ. Acesta este o
consecinţă a creşterii densităţii peste o anumită limită. În acest caz se manifestă cu pregnanţă
fenomenele de competiţie şi canibalism, creşte pericolul din partea prădătorilor şi există un risc mai
mare de îmbolnăvire.
Competiţia intraspecifică. Este foarte intensă întrucât indivizii tind să-şi împartă aceleaşi
resurse, cu toate că pot exista diferenţe determinate de vârstă în cerinţele pentru hrană, sau diferenţe
sexuale. Ea reprezintă o forţă majoră în ecologie şi este responsabilă pentru fenomene cum sunt
migrarea şi teritorialitatea, fiind totodată cauza principală a reglării populaţiei prin procese
dependente de densitate.

58
 Canibalismul constă în faptul că un organism mănâncă indivizi din propria specie. Acesta se
poate manifesta în diferite forme: canibalism între adulţi, între sexe, între adulţi şi diferite stadii de
dezvoltare etc. Este prezent la peste 1300 de specii (Polis, 1981), având o distribuţie foarte diversă
din punct de vedere taxonomic (de la protozoare până la mamifere).
Canibalismul se manifestă de exemplu, în cazul unor peşti care îşi consumă propriile icre
sau propriul puiet, la unele moluşte (Nutrica catena) care îşi sacrifică urmaşii, la unele femele care-
şi consumă masculul (călugăriţa - Mantis), la unele specii de pescăruşi (Larus argentatus) ale căror
indivizi consumă ouă şi pui din cuiburile vecine etc.
Consecinţele canibalismului sunt diferite în funcţie de nivelul la care se manifestă. La nivel
individual, canibalismul duce la dezvoltarea unor comportamente deosebite, iar la cel populaţional,
în funcţie de modalităţile de manifestare, pot fi afectate unele trăsături ale populaţiei (rata
mortalităţii, structura pe vârste, pe sexe, modificări ale trăsăturilor primelor faze de dezvoltare etc. -
Fitzgerald şi Whoriskey, 1992, citaţi de N. Botnariuc, 1999).

Fig. 9. Efectul de grup la păsări - colonie de cormoran mare (Phalacrocorax carbo)

Relaţiile interspecifice

Sunt relaţiile care se stabilesc între indivizii ce aparţin unor specii diferite. Acestea sunt
multiple şi complexe, ele contribuind la organizarea biocenozei, la stabilirea căilor de dirijare a
materialului energetic şi informaţional.
În funcţie de natura generală a interacţiunii, Odum, (1971) clasifică relaţiile interspecifice în
nouă categorii : neutralismul, competiţia prin interferenţă directă şi prin utilizarea nutrienţilor,
mutualismul, protocooperarea, comensalismul, amensalismul, parazitismul şi pădătorismul. Alţi
autori au în vedere efectul acestor relaţii şi le clasifică în relaţii indiferente, pozitive şi negative.
Între indivizii a două specii diferite se stabilesc, de regulă, legături care pot fi exprimate matematic
astfel: bilateral neutre (0,0), pozitive (+,+), negative (- ,-) sau combinaţii ale acestora (+,-; +,0; - ,0
etc.). Aceste relaţii nu sunt statice, ele se dezvoltă prin selecţie naturală în mod continuu, şi pot
trece de la o formă la alta în funcţie de diferiţi factori. De asemenea, trebuie precizat că în
comunităţile biologice complexe pot funcţiona toate tipurile de interacţiuni. Dacă relaţiile pozitive
măresc şansele de dezvoltare sau de supravieţuire ale populaţiilor beneficiare, relaţiile negative
acţionează ca mecanisme de autoreglare a densităţii populaţiilor, împiedicând suprapopularea unor
teritorii.

Relaţii indiferente

Neutralismul (0,0) este o asociere lipsită de influenţe reciproce şi are o importanţă redusă.
De exemplu, vulpea care consumă şoareci şi iepuri şi ciocănitoarea care se hrăneşte cu insecte în
aceeaşi pădure nu se afectează reciproc, nişele lor ecologice fiind separate.
În cazul microorganismelor, neutralismul este greu de evidenţiat în mediu natural. El poate
fi evidenţiat in vitro, atunci când microorganismele cresc asociat, cu viteze de multiplicare şi
densităţi finale egale cu cele cu care se dezvoltă separat (G. Zarnea, 1994).

59
 Relaţii pozitive

Interacţiunile pozitive sunt de natură cooperantă şi predomină de obicei la densităţi

populaţionale mici. Au mare valoare ecologică deoarece în anumite condiţii pot fi creatoare de nou,
uneori determinând apariţia unor organisme noi (lichenii), care sunt capabile să ocupe nişe
ecologice specifice (Zarnea G, 1994).
A. Mutualismul (+,+) reprezintă o asociaţie bilateral benefică, care formează elementele de
bază ale organizării multor comunităţi. Unii autori (Mackenzie, 2000, Botnariuc, 1999) includ în
această categorie relaţiile dintre organismele care trăiesc împreună în strânsă asociere fizică (ambele
populaţii sunt obligatoriu dependente una de alta), dar şi relaţiile dintre specii care profită de pe
urma convieţuirii lor (mutualism neobligatoriu). După N. Botnariuc (1999) relaţiile mutualiste pot fi
clasificate, fără o demarcaţie strictă, în patru categorii, în funcţie de rolul pe care acestea îl
îndeplinesc în viaţa populaţiei: nutriţia, apărarea, reproducerea şi răspândirea descendenţilor. Alţi
autori (Alexander, 1971, Şchiopu, 1997 etc) consideră o relaţie de pe urma căreia profită ambele
specii, dar care nu este obligatorie pentru nici o parte, nu ca mutualism, ci ca fiind o relaţie de
protocooperare. Relaţia în acest caz este nespecifică, în sensul că orice specie asociată poate fi
înlocuită de o alta care îndeplineşte aceeaşi funcţie.
Exemple de relaţii de tip mutualism:
a. Simbioza Rhizobium – plante leguminoase. Gazda, de pe urma simbiozei, este
aprovizionată cu azot uşor asimilabil, iar bacteriile au acces la sursa de carbon (prin hidrocarbonaţi).
Ca rezultat al acestei relaţii se formează noduli radiculari, cu o structură foarte complexă (un grad
ridicat de integrare). Dar pe lângă tulpinile benefice plantelor, există şi tulpini ineficiente de
Rhizobium, care profită de localizarea lor pe plantă, în vederea folosirii nutrienţilor, relaţia deviind
uşor spre parazitism.
b. Simbioza fungi şi alge sau/şi cianobacterii, care formează lichenii. Poziţia lor
sistematică este pusă sub semnul întrebării, dar acest lucru nu ne împiedică să spunem că lichenii
sunt foarte importanţi din punct de vedere ecologic. Ei au o mare capacitate de înmagazinare şi
reţinere a apei şi sunt capabili să producă substanţe care degradează substratul mineral. De aceea ei
pot să se dezvolte în condiţii extreme (stânci, zone cu temperaturi foarte scăzute, dar şi în deşert
etc.), în care alte vieţuitoare nu pot supravieţui, fiind primii colonizatori. Ei pot constitui sursă de
hrană pentru erbivore şi sunt buni bioindicatori, fiind foarte sensibili la poluanţi ai aerului.
c. Micorizele reprezintă rezultatul asocierii simbiotice dintre ciuperci şi rădăcinile arborilor,
fiind foarte des întâlnite la plantele terestre (Meyer, 1974, Tacon, 1985). Prezenţa micorizelor
conferă plantelor în general avantaje legate de nutriţie şi dezvoltare, iar ciupercilor, sursa de carbon.
Fungii au şi un rol protector faţă de patogeni, prin crearea unor bariere fizice sau prin producerea
unor acizi volatili cu efect fungistatic şi antibiotic, limitează absorbţia unor metale grele (Zn, Cd),
ameliorează apărarea împotriva erbivorelor (Newsham, 1995), degradează şi absorb nutrienţii din
litieră (Hacskaylo,1972, citat de Zarnea, 1994), contribuie la îmbunătăţirea structurii solului (Smith,
1980). Nutrienţii pot circula pe calea hifelor, de la o plantă la alta, realizând astfel o mai bună
integrare la nivelul biocenozei. Crearea artificială a micorizelor a fost mult studiată în ultimii ani. S-
au obţinut rezultate bune în ceea ce priveşte creşterea plantelor pe soluri care nu prezentau fungi
specifici, au fost colonizate plante pe reziduurile unor mine metalifere, ale unor exploatări de
cărbune etc.
d. În regnul animal relaţii de mutualism sunt întâlnite la unele specii de termite care nu pot
digera celuloza decât cu ajutorul unor flagelate specializate – Trichonymphidae.
e. Relaţii de tip ajutor mutual: peştii sanitari, creveţii sanitari şi peştele “client” de pe care
înlătură paraziţii şi pielea moartă; nagâţul pintenat care curăţă crocodilul de Nil de căpuşe şi de
insectele care se adună pe pielea lui solzoasă;
f. Polenizarea. La cele mai multe specii dicotiledonate este realizată cu ajutorul insectelor,
păsărilor, liliecilor sau mamiferelor mici, care sunt angajate în transferul polenului de la plantă la
plantă. În schimb, polenizatorii beneficiază fie de nectar, fie de ulei sau polenul însuşi ca o sursă de
hrană, fie de substanţe chimice complexe care sunt transformate în feromoni sexuali (de exemplu,

60
masculii albinelor Euglossine care polenizează orhideele). Unele relaţii între plantă şi polenizator
implică o interacţiune strânsă de tip pereche, în care ambele specii depind una de alta (Yucca cacti
şi molia de Yucca, smochin şi viespea smochinului), iar altele sunt întâmplătoare (polenizatorii
recoltează nectarul sau polenul de la orice plantă, de-a lungul anotimpurilor etc.).
g. Răspândirea seminţelor cu ajutorul rozătoarelor, liliecilor, păsărilor şi furnicilor. Uneori
sunt răspunzători de dispersia seminţelor chiar prădătorii acestora şi frugivorele care consumă pulpa
fructelor şi elimină seminţele în fecale. În pădurile tropicale cca. 75% din speciile arboricole produc
fructe cu pulpă ale căror seminţe sunt împrăştiate de animale. Plantele şi-au dezvoltat fructe bogate
în energie ca o răsplată, dar şi pentru a încuraja atenţia acordată de frugivore. Nu este considerată
relaţie mutuală însă, împrăştierea unor seminţe de către animale în cazul în care acestea se prind de
blana lor, întrucât aceasta nu aduce nici un beneficiu animalului (ciulinii, de exemplu).
h. Alerta reciprocă a animalelor
Unele mutualisme oferă partenerului o armă de apărare împotriva prădătorilor sau
competitorilor. De exemplu, multe specii ierboase au o relaţie mutualistă cu fungii Clavicipitaceae,
în care ciupercile cresc fie în interiorul ţesuturilor plantei, fie pe suprafaţa frunzelor şi produc
alcaloizi ce conferă protecţie speciei ierboase împotriva erbivorelor sau prădătorilor de seminţe. Alt
exemplu, este mutualismul plantă-furnică. Plantele oferă furnicilor zaharuri şi proteine prin glandele
specializate, sau protecţie fizică la baza unor spini (la salcâm, de exemplu), iar acestea la rândul lor
asigură apărarea plantelor atacând intens orice intrus.

B. Comensalismul (+ 0) este o relaţie obligatorie pentru organismul comensal, dar care nu

afectează “gazda”. Comensalul foloseşte gazda sa pentru a se hrănii, ca adăpost, suport, ca mijloc
de transport sau combinaţii ale acestora. De exemplu, în cochilia scoicilor se adăpostesc insecte,
viermi, etc.; plantele agăţătoare folosesc drept suport unii arbori (plantele epiphite); în vizuina
bursucului (sau a marmotei) se adăpostesc numeroase specii (coleoptere, şoareci de câmp etc.); în
muşuroi profită de condiţiile favorabile, constante şi calde peste 2000 specii comensale sau parazite.
În cazul microorganismelor există două categorii de comensali: ectocomensali situaţi pe suprafaţa
altor microorganisme, plante sau animale şi endocomensali prezenţi în tubul digestiv la animale.
Comensalismul se poate realiza prin modificarea fizică a mediului, sinteza unui nutrient sau factor
de creştere esenţial pentru comensal, sinteza unor produşi care induc sau stimulează procese
morfogenetice, conversia unor compuşi insolubili în forme solubile sau a unor compuşi solubili în
compuşi gazoşi accesibili altor populaţii etc. O relaţie ciudată de tip comensal este şi cea dintre
actinie şi peştişorul-claun (Amphiprion unimaculatus). Peştişorul neajutorat găseşte adăpost între
tentaculele anemonelor. Serviciul lui faţă de actinie însă nu este inocent, deoarece culoarea lui vie
atrage atenţia peştilor carnivori, care astfel cad pradă cnidoblastelor anemonei. Ciudat este faptul că
anemona acceptă numai 2-3 peştişori care o servesc, restul fiind devoraţi. Între cei doi comensali
intervin repere sigure de identificare (anumiţi feromoni), ceea ce demonstează posibilitatea
comunicării chimice în cazul asociaţiilor interspecifice.

Diferite relații de comensalism

Relaţii negative
A. Amensalismul (-,0), relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi, însă
când se produce, un component (amensalul) este inhibat în creştere sau dezvoltare de unele produse
elaborate de partener (antibioticele produse de ciuperci sau bacterii au acest efect). Fenomenul are
61
un efect benefic ca, de exemplu, cel de eliminare a unor microorganisme patogene pentru plante,
animale sau om. Stă la baza tehnicilor de conservare a alimentelor prin acţiunea unor acizi sau a
etanolului.
B. Competiţia (-,-) reprezintă efectul negativ al unui organism asupra altuia, ca rezultat al
utilizării sau consumării aceleiaşi resurse de mediu (factori ecologici, hrană, apă, loc de reproducţie
etc.). De regulă, competiţia apare în mediul suprapopulat. Botnariuc, citând alţi autori (Denno,
1995, Stewart, 1996, Grover, 1997), afirmă că existenţa competiţiei interspecifice nu este datorată
ocupării aceleiaşi nişe, ci consumului aceleiaşi resurse. În literatură sunt evidenţiate trei modele ale
competiţiei:
a. Competiţie exploatativă, care constă în utilizarea aceloraşi resurse, care la un moment dat
pot fi limitative. De exemplu: în Australia, singurele mamifere răpitoare importante erau două
specii de marsupiale: lupul cu pungă (Thylacinus cynocephalus) şi diavolul cu pungă (Sarcophilus
satanicus). Odată cu popularea zonei cu triburi venite din Indonezia a fost adus şi câinele Dingo
(Canis dingo), care în stare de semi-sălbăticie a eliminat în întregime marsupialele existente,
datorită competiţiei pentru aceeaşi hrană. Într-o pajişte, există competiţie între coada vulpii
(Alopecurus pratensis) şi păiuş (Festuca sp.). Festuca nu creşte în teren umed în comunitate
naturală cu Alopecurus, pentru că aceasta creşte repede, o umbreşte şi o sufocă. În terenuri mai
uscate, situaţia este inversă. În ecosistemele agricole, plantele agricole şi buruienile intră în
competiţie pentru lumină, apă şi elemente nutritive.
b. Competiţie prin interferenţă, când indivizii unei specii îi îndepărtează pe indivizii
concurenţi în mod activ, prin eliminarea unor metaboliţi – fenomenul alelopatiei (coline,
marasmine, antibiotice, glicozizi etc), sau prin agresiune directă – fenomenul de alelopatie (apărarea
teritoriului, lupta dintre masculi pentru împerechere etc.).
c. Competiţie indirectă, care se stabileşte între specii cu cerinţe diferite, atunci când una
dintre ele consumă o resursă, care pentru altă specie este o condiţie a supravieţuirii. De exemplu,
crapul chinezesc introdus în apele noastre, consumă macrofitele acvatice, care constituie substratul
de depunere al icrelor la mulţi peşti, hrana pentru unele nevertebrate sau adăpost etc.
În natură, de-a lungul timpului, speciile s-au adaptat la o viaţă în comun (coevoluţie). De
regulă, competiţia este atenuată prin specializarea extremă a nişelor. De exemplu, în pădure,
competiţia este constantă la toate nivelurile: arborii cresc cu viteze diferite faţă de vegetaţia ierboasă
(de exemplu, pinul numai ajuns la maturitate va determina dispariţia ierburilor de sub coroana lui);
rădăcinile se vor dezvolta în straturi pentru a exploata diversele resurse etc. Ramade Fr. (1993)
citează în acest sens, cazul cormoranilor care trăiesc în zonele de costă ale Europei. Cele două
specii, cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) şi cormoranul moţat (P. aristotelis) ocupă aceeaşi
nişă (coasta pentru cuibărit, apele pentru hrană). În realitate ele s-au specializat în consumul altui tip
de hrană (tabelul 4).

Tabelul 4
Dimensiunea alimentară a nişei ecologice a cormoranilor (după Ramade, 1992)

Specii capturate Cormoranul mare Cormoranul moţat

Ammodytes 0 33
Clupeides 1 49
Pleuronectes 26 1
Crevettes 33 2
Gobbides 17 4
Labrides 5 7
Altele 17 4
Alte exemple de coevoluţie: păsările frugivore care convieţuiesc în aceiaşi arbori (păsările
de dimensiuni mici s-au adaptat în consumul fructelor mici şi invers, cele mari consumă numai
fructe mari; are loc şi o separare în ceea ce priveşte spaţiul - păsările mici stau pe ramurile din vârf,
mai subţiri, iar cele mai mari, la nivelul trunchiului etc.). Trebuie precizat însă că, de regulă,

62
competitorii periculoşi sunt cei care sunt introduşi în ecosisteme noi, atât pe cale naturală, cât şi de
către om. În acest caz, unele specii sunt eliminate complet datorită faptului că intruşii nu au lăsat
timp speciilor autohtone să se adapteze la noile condiţii. Competiţia este cea mai controversată
formă a relaţiilor dintre specii. Unii autori vorbesc despre efectul negativ al competiţiei pentru
anumiţi indivizi, alţii îi atribuie un rol primordial în evoluţie (Darwin Ch.), iar alţii o consideră un
fenomen real în condiţii naturale, cu rol deosebit în diversificarea adaptivă a speciilor, fără însă a fii
îngrijoraţi de introducerile bruşte ale unor specii care pot avea efecte catastrofale.
C. Prădătorismul (+,-) – relaţie obligatorie, cu efect pozitiv pentru prădători şi negativ
pentru pradă. Pornind de la definiţia “prădării” (consumarea în întregime sau a unor părţi dintr-un
alt individ – prada) se poate spune că prădători sunt: erbivorele, carnivorele sau omnivorele. În
funcţie de dietă (hrană), unii prădători sunt extrem de specializaţi, alţii, din contră, au o dietă mai
generalizată (în general, erbivorele sunt mai specializate decât carnivorele).
Relaţia erbivore - plante
Apărarea plantelor prin mijloace morfologice, fiziologice, comportamentale etc. reprezintă o
formă a relaţiilor plante – erbivore, care le permite primelor să supravieţuiască şi implicit să se
reproducă. Plantele, cu tot arsenalul de mijloace defensive, nu sunt pe deplin invulnerabile, întrucât
nu dispun de mijloace eficace de apărare împotriva tuturor grupelor de consumatori. Adaptarea prin
selecţie naturală s-a dirijat probabil în direcţia apărării împotriva grupului de duşmani cel mai
primejdios pentru existenţa ei. Adaptările acestora pot fi de natură:
a. Anatomico-mecanică (structuri defensive): - ghimpi, spini – dispuşi pe diferite organe ale
plantelor: pe tulpină la măceş (Rosa canina), la vârful sau marginea frunzelor (Agave, pălămidă-
Cirsium arvense), sub inflorescenţă la albăstriţă (Centaurea cyanus) etc.; întinderea radiară a
ramurilor doar în vârful tulpinii (Eucalipt, palmieri); mineralizarea ţesuturilor - la coada calului
(Equisetum arvense), graminee, rodul pământului (Arum maculatum). Acest mod de apărare se
adresează numai unor fitofagi (vertebrate erbivore, în special) şi nu prezintă o specializare a apărării
(Botnariuc, 1999).
b. Apărare chimică - prezintă în compoziţia organelor substanţe toxice azotate (glicozizi,
cianogenetici, alcaloizi) şi neazotate; diferite uleiuri eterice (frăsinelul- Dictamnus albus, izma –
Mentha viridis, peliniţa – Artemisia austriaca); acizi organici, taninuri (măcriş-Rumex acetosela,
frunze de stejar - Querqus robur); latex (rostopască-Chelidolium majus).
c. Bio-ecologică – allelopatia, existenţa unei sensibilităţi şi reacţii interne la unele impulsuri
bioelectrice pe care le emit animalele (Mimosa pudica, Phitologica electrica - Nicaragua), adaptări
la condiţiile nefavorabile de mediu, apărare colectivă.
Apărarea plantelor în general este costisitoare din punct de vedere energetic, dar şi material.
Dezvoltarea sistemelor de apărare necesită o serie de resurse disponibile, precum elemente nutritive,
lumină etc., care sunt necesare şi pentru dezvoltarea plantelor. Cercetările arată că în medii bogate
în resurse predomină creşterea, în timp ce apărarea este mai redusă (Coley, 1985, Lerdau, 1994).
Apare astfel o nouă strategie de rezistenţă la presiunea erbivorelor (în afară de cea a apărării) şi
anume strategia toleranţei (Rosenthal și Kotanen, 1994).
Relaţia carnivore – pradă
Formele de apărare la animale sunt legate de unul din principalii factori ai selecţiei naturale
şi anume relaţiile victimă-duşman. Ca urmare a relaţiilor bilaterale se poate vorbi de apărarea
individuală şi colectivă. Dacă ne referim la individ, această relaţie, este benefică pentru prădător şi
negativă pentru pradă. Din punct de vedere ecologic ne interesează însă relaţiile la nivel
populaţional. În acest caz, prădătorismul poate fi benefic şi pentru pradă, întrucât răpitorul va
consuma cu precădere organismele cu diferite deficienţe, pe cele aflate la o vârstă înaintată sau pe
cele tinere, pentru capturarea cărora consumurile energetice sunt cele mai reduse. Diversitatea
mijloacelor de evitare a prădătorilor şi a prăzii:
a. Apărare pasivă prin mijloace anatomice: coarne (recordul de mărime îl deţin elanii uriaşi
(Alces gigas) din Alaska ≈ 2m); colţi de mistreţ (Sus scrofa); cleşti - insecte (rădaşca-Lucanus
cervus), raci şi crabi; carapace; ghimpi şi spini (arici - Erinaceus, porcii spinoşi - Hystrix cristata,
şopârle).

63
 b. Apărare pasivă a animalelor prin protecţie chimică cu substanţe defensive (sângele larvei
viespei cu ferăstrău – Athalia colibri, lichid volatil, usturător la gândacul bombardier – Brachinus
etc); cu venin; mirosuri respingătoare prezente în special la insecte (ploşniţe) dar şi la păsări
(pupăza) şi animale (vulpea femelă în perioada gestaţiei).
c. Apărare prin atitudini şi reacţii neaşteptate cum ar fi chipuri înspăimântătoare, simularea
morţii în special la coleoptere, sacrificiul voluntar la lăcuste, şopârle, imobilizarea în piatră realizată
prin imobilizarea unui intrus cu ajutorul unor secreţii (scoica de mărgăritare).
d. Apărare prin igienizare şi autoterapie – alungarea paraziţilor prin diverse metode;
folosirea unor plante pentru vindecare (de exemplu, uliul când simte că i-a scăzut vederea îşi
umezeşte ochii cu secreţia de lăptucă sălbatică, rândunica se tratează cu suc de rostopască), sau
revigorare (Opriş T. 1987). Ca rezultat al relaţiilor multilaterale, mijloacele de apărare sunt diverse.
În această categorie se pot încadra cazurile care implică coexistenţa prăzii cu alte specii fără de care
apărarea devine ineficientă:
e. Coloraţia de dezagregare se obţine prin alternarea unor dungi şi pete contrastante şi intens
colorate suprapuse peste tonalitatea cromatică similară a mediului înconjurător. Astfel corpul
animalului îşi pierde linia de contur şi apare defalcat pe porţiuni fiind greu de recunoscut. Desenul
de dezagregare nu trebuie să fie obligatoriu permanent, ci poate fi prezent numai în anumite
momente. Se întâlneşte la insecte, peşti, mistreţii tineri, dar şi la prădători ca: tigrii, şerpii etc.
(Opriş T. 1987). Homocromia poate fi permanentă, sezonieră sau ocazională.

Exemple de homocromie
f. Culori de avertizare le întâlnim la speciile înzestrate cu arme puternice de apărare care îşi
scot astfel în evidenţă periculozitatea (broasca râioasă, sconcsul, dihorii). Coloraţia de avertizare are
rol “educativ”;
g. Copierea celor temuţi (mimetismul) întâlnită la fluturi, diptere, furnici, peştii sanitari şi
rar la mamifere, care de regulă nu au mijloace bune de apărare. Imitarea priveşte coloritul corpului,
forma lui, comportamentul etc. Sunt situaţii în care se imită un individ de temut (un fluture imită o
viespe), sau altele în care există o asemănare generală între mai multe specii înrudite (mai multe
specii de viespi seamănă între ele – rolul educativ este şi mai avantajos deoarece vor fi ferite din
calea prădătorilor toate speciile de viespi, nu numai una). Nu toate formele de imitare din natură pot
fi considerate mimetism. Pentru a fi mimetism există anumite cerinţe impuse: modelul şi imitatorul
trebuie să fie din aceeaşi regiune şi să ocupe acelaşi biotop, să aibă instincte asemănătoare; modelul
trebuie să fie mereu în număr mai mare decât imitatorul şi să aibă putere mare de educare
(mijloacele de apărare să fie foarte eficace) (Botmariuc N., 1987).
h. Fitomimarea reprezintă imitarea plantelor de către animale. Cele mai sugestive exemple le
întâlnim în pădure, a cărei biocenoză complexă oferă o imensitate de modele atât pentru formă cât
şi pentru culoare. Sunt insecte care imită ramurile – lăcustele din familia Phasmida sau frunzele.
D. Parazitismul
Relaţia este considerată o manieră de viaţă, în care un organism (parazitul) utilizează un
organism al altei specii (gazda) drept habitat sau aliment (C.P. Read, 1972). Alţi autori văd
parazitismul ca o relaţie intimă, obligatorie, în care parazitul depinde din punct de vedere fiziologic
de gazdă (T.C. Cheng, 1986, C.C. Kennedy, 1975), sau un organism care are un rol nefast asupra
procentului de creştere intrisecă a populaţiei gazdă (M. Anderson, 1978), sau un rol de reglare a
acesteia (V.A. Dogiel, 1964).
Paraziţii pot fi clasificaţi în două mari grupe: microparaziţii, care se înmulţesc înăuntrul sau
pe suprafaţa gazdei (virusurile, bacteriile, ciupercile) şi macroparaziţii, care cresc în sau pe gazdă,
dar nu se înmulţesc (viermii helmintici, insecte, arachnide etc). Hiperparaziţii (parazitoizii) cuprind

64
un grup mare de macroparaziţi care depun ouă în/sau pe corpul gazdei, ceea ce cauzează de obicei
moartea acesteia.
Cei mai mulţi paraziţi supravieţuiesc numai pe ţesuturile vii, dar sunt şi paraziţi care
supravieţuiesc pe gazdă şi după ce i-au cauzat moartea (necrotrofi, ciuperca Pytium). Exemple:
speciile de Cuscuta sp. care parazitează pe anumite plante, Orobanche ramosa (lupoaia florii-
soarelui) – pe rădăcinile de floarea soarelui; diverse himenoptere parazite care-şi introduc ouălele în
ţesuturile plantelor, larvele acestora producând gale, tumori etc..
Transmiterea paraziţilor. Metode şi factori determinanţi
Transmiterea paraziţilor poate fi realizată orizontal (printre membrii populaţiei), mediată sau
nu de un vector sau o gazdă intermediară, sau vertical (de la mamă la urmaşi).
Factorii determinanţi în răspândirea paraziţilor sunt:
a. concentrarea animalelor în anumite ecosisteme;
b. introducerea unor noi animale într-o comunitate;
c. igiena precară a aşternuturilor etc;
d. slăbirea organismului ca urmare a unei proaste alimentaţii, a altor boli etc.;
e. climatul: sunt specii de paraziţi care trăiesc în zonele tropicale, altele care se dezvoltă la
temperaturi extreme, iar supunerea la astfel de condiţii poate determina înmulţirea acestor paraziţi;
f. ecologia este esenţială în ciclul vieţii unor paraziţi. Paraziţii nu se pot înmulţii decât în
situaţia în care sunt prezente gazdele, sau condiţiile din habitat îndeplinesc cerinţele de umiditate,
temperatură, pH etc.;
g. expunerea faunei la paraziţi – prin introducerea unor intermediari în comunităţile de
animale etc.;
h. contaminarea alimentelor etc.
Dinamica parazit-gazdă
Multe boli microparazitare ale gazdelor vertebrate duc la imunitate. Aceasta reduce mărimea
populaţiei potenţiale, rezultând un declin al incidenţei bolii. Întrucât prin naştere sau imigraţie pot
intra noi gazde în populaţie, boala creşte din nou ca incidenţă. De aceea, spunem că există o
tendinţă ciclică a acestor boli, crescând odată cu potenţialele gazde şi, scăzând pe măsură ce creşte
nivelul imunităţii.
Evoluţia gazdă - parazit
Asocierea strânsă între paraziţi şi gazdele lor a luat de-a lungul timpului forma interacţiunii
evolutive, sau a coevoluţiei. Coevoluţia poate dezvolta la gazdă mecanisme de apărare şi obligă
parazitul să depăşească aceste mecanisme de apărare – aşa numita “cursă a înarmării‘’.Sunt şi
situaţii în care coevoluţia poate duce la reducerea virulenţei paraziţilor (este cazul paraziţilor sociali
– ouălele cucului sunt recunoscute de gazde şi distruse 100%, în ciuda faptului că acestea imită
foarte bine culoarea şi forma ouălelor gazdei).

3.7. Allelopatia

Noţiunea a fost introdusă în anul 1937 de Molisch. Etimologie: allelon - reciproc; pathe -
influenţă. Substanţele alelopatice sunt compuşi chimici care iau parte la interacţiile biochimice
dintre organisme. Sunt de obicei compuşi secundari cu masă moleculară mică. Între aceşti compuşi
predomină terpenoidele şi substanţele fenolice.
Majoritatea substanţelor alelopatice se găsesc mai întâi în corpul plantelor sub formă
inactivă. În urma unor transformări ulterioare (hidroliză, oxidoreducere, metilare, etc.) se obţin
compuşi noi cu proprietăţi alelopatice.
Efecte allelopatice se produc între specii diferite de plante şi chiar între indivizii din aceeaşi
specie, mai cu seamă când se micşorează cantităţile de substanţe nutritive şi apă din mediul
înconjurător. Efectul alelopatic dintre indivizii aceleiaşi specii este denumit autotoxicitate. Cercetări
în domeniu au fost dezvoltate după cel de-al doilea război mondial de Grodzinskii, 1965, 1973;
Muller, 1969; Penny, 1971; Rabotnov, 1974; Rice, 1974. În România informaţii despre aceste

65
substanţe se găsesc în lucrările lui Borza şi Boşcaiu, 1965; Lăpuşan, 1962; Soran şi Raţiu, 1973;
Chircă şi Fabian, 1971, 1973; Fabian, Raţiu, 1976 ş.a.
Efectele alelopatice se întâlnesc în toate regiunile geografice dar, sunt preponderente în
zonele aride, sărace în precipitaţii. Sub aspect agronomic, acumularea de substanţe allelopatice este
una din cauzele fenomenului de oboseală a solului.
Clasificarea substanţelor alelopatice
D. Şchiopu (1997) clasifică substanţele allelopatice după cine le produce şi asupra cui
acţionează. O prezentare succintă a acestora este realizată în tabelul 5.

Tabelul 5
Clasificarea substanţelor allelopatice

Grupa de
Producători Ţinta Observaţii
substanţe
Coline Plante Plante Cel mai adesea acţionează ca inhibitoare, mai rar cu rol
superioare superioare de stimulente
Marasmine Bacterii şi Plante Cauzează diferite efecţiuni pantelor - veştejirea frunzelor,
ciuperci superioare necroze etc.
fitopatogene
Fitoncide Plante Bacterii şi Conţinut ridicat în ceapă, usturoi, hrean, busuioc,
superioare ciuperci gălbenele, iarbă mare
Antibiotice Ciuperci Bacterii Inhibă dezvoltarea

Alcaloizi, Plante Animale Consumate în cantităţi mici au acţiune terapeutică,

glicozizi depăşirea limitelor produce toxicitate – morfina (mac),
atropină nicotina, cofeina ş.a. Sunt plante care conţin
numai alcaloizi Colchicum sp (brânduşa de primăvară,
Atropa sp. (mătrăguna), Equisetum sp. (coada calului),
Fagus sp. (fagul), Chelidonium sp. (rostopască),
Laburnum sp. (salcâmul galben), iar altele atât alcaloizi
cât şi glicozizi - Xantium sp. (cornuţi), Tulipa sp. (laleaua
de pădure); Solanum melanogena (pătlăgelele vinete),
numai glicozizi: Helleborus (spânz), Convolvulus
(volbura), Iris (stânjenel) etc.
Feromoni Animale Animale folosiţi ca atractanţi sexuali, pentru alarmă, marcarea
teritoriului, au utilizare în controlul biologic al unor
dăunători din agroecosisteme

Experiențe pentru identificarea relațiilor allelopatice dintre diferite specii

66
 CAPITOLUL 4
ECOLOGIA POPULAŢIEI

Populaţia este definită ca fiind un grup de organisme din aceeaşi specie care ocupă un
teritoriu dat. În ceea ce priveşte graniţele dintre populaţii, acestea pot fi stabilite clar (cazul peştilor
dintr-o baltă) sau pot fi arbitrare (când ecologii le trasează în funcţie de problema luată în studiu).

4.1. Trăsăturile structurale şi funcţionale ale populațiilor

Pentru aprecierea complexităţii unei populaţii se au în vedere parametri de stare ai acesteia,

care sunt reprezentaţi prin următoarele trăsături structurale şi funcţionale (N. Botnariuc, A.
Vădineanu, 1982, A. Mackenzie şi colab., 2000):
-mărimea populaţiei;
-distribuţia în spaţiu a indivizilor;
-structura pe vârste;
-natalitatea,
-mortalitatea,
-dinamica populaţiei;
-transferul energiei şi al elementelor minerale la nivelul populaţiei naturale.

4.1.1. Mărimea populaţiei

Exprimarea mărimii populaţiilor se face pe seama densităţii. Aceasta reprezintă numărul de

indivizi pe unitatea de suprafaţă, volum sau habitat. Putem vorbi de:
-densitatea absolută – care exprimă numărul de indivizi raportat la unitatea de suprafaţă sau
de volum a ecosistemelor care integrează populaţiile date (se exprimă în nr. indivizi/m2);
-densitatea în biomasă – care reprezintă biomasa indivizilor raportată la unitatea de suprafaţă
sau volum a ecosistemelor care integrează populaţia (ex. kg s.u./ha). Ea este necesară în stabilirea
populaţiilor dominante, deoarece sunt populaţii care realizează densităţi mici comparativ cu alte
populaţii, însă care acumulează o cantitate mare de substanţă organică sau energie. Dacă biomasa
este foarte mare, densitatea este de preferat să se exprime prin cantitatea de cenuşă obţinută prin
calcinarea substanţei organice sau prin determinarea unor elemente din cenuşă: C, N, Ca etc.;
-densitatea ecologică – reprezintă raportarea numărului indivizilor numai la habitatul
specific speciei. De exemplu, nr. indivizi de Leptinotarsa decemliniata (gândacul din Colorado)/m2
de teren cultivat cu plante solanaceae.
Metodele de estimare a densităţii populaţiilor sunt numeroase şi diferă de la un grup de
organisme la altul, în funcţie de talie, grad de mobilitate, distribuţie în habitat, mod de viaţă etc.:
1. Numărarea directă se practică în cazul plantelor sau animalelor mari sau care ies în
evidenţă (organisme unitare). Estimarea numărului populaţiei se bazează pe densitatea unei mostre.
De exemplu: la plante ierboase - număr exemplare/m2, la arbuşti - nr. exemplare/10m2, iar la arbori,
nr. exemplare/25m2.
2. Metoda capturării şi recapturării. Această metodă constă în prinderea unui număr oarecare
de indivizi (a) dintr-o populaţie (N) pe care îi marcăm, apoi îi eliberăm în habitat. După un anumit
timp se capturează un lot de indivizi (b) din care o parte (c) sunt din cei marcaţi anterior. Valorile
obţinute ne ajută să determinăm mărimea populaţiei (N) prin următoarea relaţie: a/n=c/b, unde
N=ab/c. Acest lucru este posibil când populaţia este stabilă, fără emigraţii sau imigraţii, când
natalitatea şi mortalitatea nu se schimbă şi când capturarea indivizilor nu modifică comportamentul
lor. Metoda are numeroase neajunsuri (animalele pot deveni “dependente de capcană” sau, din
contră, vor evita să fie prinse din nou în capcană, tehnicile de capturare necorespunzătoare pot duce
la creşterea mortalităţii printre indivizii marcaţi), care pot fi depăşite numai printr-un program foarte
bine stabilit şi metode statistice speciale. În cazul în care între perioada de capturare şi cea de
recapturare are loc o mortalitate evidentă, calculele matematice sunt mai complicate.

67
 3. Metoda determinării densităţii populaţiilor prin extrageri de probe.
Când metodele precedente nu se pot aplica se recurge la extrageri de probe pentru a putea
evalua densitatea populaţiilor. Problema care se pune în astfel de situaţii este de a extrage un anumit
număr de probe care să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie cercetată.
În funcţie de tipul de ecosistem şi de populaţia studiată, ecologul va alege metoda care va
putea da cât mai puţine erori. O eşantionare corectă se obţine numai printr-o cunoaştere prealabilă a
biologiei şi a modului de distribuţie a indivizilor în habitat.
4. Metoda estimării indirecte a densităţii.
Această metodă se referă la estimarea numărului unei populaţii după semnele care indică
prezenţa sa în habitat ca: galerii, urme, vizuini, cuiburi, dejecţii etc. În general, această metodă oferă
numai o informaţie de ansamblu asupra abundenţei populaţiei şi asupra densităţii ei. Densitatea este
un indiciu privind posibilităţile de suportare a spaţiului. Se pot întâlni situaţii de supraaglomerare a
spaţiului, când populaţia depăşeşte posibilităţile de suportare a acestuia şi invers, subaglomerarea.
Supraaglomerarea este fenomenul răspunzător de declanşarea luptei pentru existenţă (competiţie) în
urma căreia, de cele mai multe ori, apare subnutriţia, degenerarea indivizilor şi a populaţiei
(deoarece se dă lupta pentru existenţă între indivizi slăbiţi). De asemenea, favorizează izbucnirea
epidemiilor (datorită şanselor mai mari de contaminare) şi micşorează rezistenţa la boli (datorită
subnutriţiei). De exemplu, în ecosistemele agricole supraaglomerarea conduce la epuizarea
prematură a apei şi elementelor nutritive din sol, umbrirea plantelor, deci, reducerea fotosintezei şi a
productivităţii biologice. În cazul unei densităţi reduse a populaţiei (subaglomerare) sunt de
asemenea o serie de avantaje, dar şi de neajunsuri. De exemplu: riscul apariţiei epidemiilor este
redus; resursele oferite de spaţiu sunt mai mult decât suficiente, de aceea ele nu sunt folosite în
totalitate, rezultând mari pierderi energetice la nivelul ecosistemului; există pericolul dispariţiei
populaţiei întrucât aceasta nu mai este capabilă să-şi refacă efectivul dintr-un număr redus de
indivizi.

4.1.2. Distribuţia în spaţiu

Modul de distribuţie al indivizilor în spaţiu este în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă

pe care acestea le au faţă de factorii abiotici, cu interacţiunile lor cu alte grupe de organisme şi
comportamentul lor.
Distribuţia poate fi:
1. Distribuţie uniformă, care presupune distanţe aproximativ egale între indivizi. În natură
este rar întâlnită. O putem întâlni la populaţiile de animale cu comportament de teritorialitate, care
populează medii relativ omogene, sau la diferite populaţii vegetale (ecosistemele antropice). Ex.
arborii unei păduri mature ca urmare a unui comportament identic faţă de lumină; plantele de grâu
dintr-un lan, pomii dintr-o plantaţie etc.
2. Distribuţie grupată, care este determinată de:
- comportamentul indivizilor (care caută să trăiască în apropierea semenilor lor – au o viaţă
socială pronunţată),
- condiţiile de mediu (indivizii populaţiei se aglomerează în zonele în care valorile factorilor
ecologici sunt optime – de exemplu, locuri bogate în surse nutritive). Ex. Vetrele de Urtica dioica,
afidele.
3. Distribuţie întâmplătoare, în care poziţia fiecărui individ este independentă de a celorlalţi.
Se întâlneşte în cadrul unor populaţii foarte numeroase care trăiesc într-un spaţiu restrâns şi care au
o mare mobilitate. Ex. la păianjeni, insectele miniere, amfibieni, unele reptile, păsări şi mamifere
etc. În ecosisteme pot exista şi alte cazuri de distribuţie. Acestea sunt determinate de
comportamentele individuale care duc la dezvoltarea şi diversificarea structurii spaţiale. Alături de
teritorialitate, în ecologie mai sunt descrişi termenii de domeniu (care reprezintă spaţiul frecventat
de un individ pentru căutarea hranei) şi spaţiul vital (întregul spaţiu în care individul îşi desfăşoară
activitatea toată viaţa). Delimitarea acestor termeni nu poate fi realizată în cazul organismelor
sesile, care sunt strict dependente de un teritoriu. Delimitarea precisă este exemplificată de B.

68
Stugren (1982) în cazul rândunicii (Hirudo rustica), unde teritoriul este reprezentat de cuib,
domeniul - de grădini, livezi etc. din care îşi procură hrana, iar spaţiul vital îl reprezintă aria de
clocire (Europa), calea de migraţie şi locul de iernare (Africa).
Teritorialitatea este un fenomen specific animalelor. Teritoriul este apărat cu agresivitate
pentru satisfacerea nevoilor nutritive, împerechere, reproducere. Dimensiunea teritoriului este în
strânsă legătură cu densitatea populaţiei. Dacă resursele sunt abundente, mărimea optimă a
teritoriului este mai mică decât dacă resursele sunt reduse. Teritoriul se poate reduce sau dispare în
cazul unor populaţii după parcurgerea perioadelor critice. De asemenea, el este mult mai bine apărat
atunci când este folosit pentru reproducere, comparativ cu cel folosit pentru hrănire (în cazul
peştilor, reptilelor, a unor erbivore gregare etc.). (Pârvu C., 2001).

4.1.3. Structura pe vârste

Structura vârstelor se exprimă prin proporţiile în care sunt reprezentate diferitele grupuri sau
clase de vârste faţă de numărul total al populaţiei date. Clasele de vârstă pot fi categorii specifice,
cum ar fi: ani sau luni, sau diferite stadii în dezvoltare, cum ar fi: ou, larvă, pupă şi adult. Durata
vieţii unui organism se împarte în: vârsta prereproducătoare (juvenilă); vârsta reproducătoare (de
maturitate) ce durează tot timpul reproducerii şi vârsta postreproducătoare (senescenţa) de la ultima
reproducere până la dispariţia individului.
O distribuţie stabilă din punct de vedere a vârstei rezultă atunci când fracţia dintre anumite
grupe de vârstă rămâne constantă şi forma piramidei vârstelor nu se schimbă în timp. Forma rămâne
neschimbată datorită ratei natalităţii şi mortalităţii care rămâne constantă pentru fiecare clasă. O
populaţie care nici nu creşte şi nici nu descreşte are o distribuţie de vârstă staţionară. O populaţie
poate însă creşte sau descreşte şi, totuşi, poate avea o structură de vârstă stabilă. Populaţiile în
creştere sunt caracterizate de un număr mare de tineri, ceea ce conferă piramidei o bază mai largă
Populaţiile cu o mare proporţie de indivizi din grupe mari de vârstă, descresc ca număr. Un model
de piramida a populaţiei este redat în fig.10.

Fig. 10. Piramida vârstelor la populaţia umană (model)

Distribuţia claselor de vârstă în populaţie reflectă vitalitatea acesteia şi capacitatea de

creştere numerică. Ea diferă de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi populaţii, de la o perioadă
la alta. Numărul de indivizi din fiecare stadiu ne poate da o informaţie folositoare asupra populaţiei.
Separarea claselor de vârstă permite evitarea competiţiei cu adulţii, folosirea mai bună a resurselor
teritoriului ocupat, evită canibalismul. În schimb, la speciile de plante, structurile de vârstă ne oferă
numai o imagine limitată, deoarece rata de creştere este nedeterminată şi nu este strâns legată de
vârstă. De exemplu, spre deosebire de animale, unele plante pot atinge dimensiuni mai mari decât
altele la aceeaşi vârstă şi la aceeaşi specie.
Clasele de mărime, cum sunt: greutatea, suprafaţa acoperită sau diametrul copacilor la
înălţimea de un metru pot constitui măsuri ecologice mai utile decât vârsta în aceste cazuri. Dacă ne
gândim la un copac, acesta are şi el o structură de vârstă şi este alcătuit din părţi tinere care se
dezvoltă, active din punct de vedere funcţional şi părţi bătrâne. Mai mult, frunzele, ramurile şi
rădăcinile se schimbă în activitate pe măsură ce îmbătrânesc. De aceea, un bun ecolog, nu va trata în
mod egal frunzele de exemplu, pentru că ar ignora faptul că erbivorele le vor trata diferit.
69
 Vârsta indivizilor unei populaţii se poate determina după anumite caractere morfologice
cum sunt inelele anuale la arbori, solzii la peşti, cochiliile la moluşte, coarnele şi dinţii la unele
mamifere. Dacă generaţiile se suprapun şi vârstele nu se pot diferenţia după anumite caractere
morfologice, atunci indivizii se pot grupa pe clase de dimensiuni. Se pot surprinde caracteristici ale
indivizilor referitoare la procesele metabolice, necesităţile energetice, sensibilitatea faţă de acţiunea
mediului etc.

4.1.4. Structura pe sexe

Structura pe sexe este de obicei exprimată ca numărul relativ al masculilor raportat la

numărul femelelor dintr-o populaţie. Astfel, un număr egal de masculi şi de femele poate fi
exprimat ca raţie 1:1. Spre această structură pe sexe tind multe populaţii. Motivele evolutive pentru
aceasta sunt cunoscute sub numele de Teoria raţiei sexului a lui Fisher, care poate fi explicată astfel:
dacă masculii sunt relativi rari faţă de femele, fiecare mascul se va împerechea cu multe femele şi
va produce mulţi urmaşi şi invers. Este de aşteptat ca fiecare variaţie a raţiei sexului să fie corectată
de evoluţie, utilitatea mamei fiind mai mare dacă dă naştere la urmaşi din sexul minoritar. Acesta
este un exemplu de avantaj pentru tipul mai rar. Teoria lui Fisher spune că ar trebui să se facă o
investiţie egală în fiecare sex, ca un rezultat al avantajului tipului mai rar. Totuşi există numeroase
excepţii de la raţia egală a sexelor. Aceasta se datorează costurilor energetice prea mari,
aglomerărilor şi competiţiei pentru împerechere. Structura pe sexe diferă foarte mult de la o specie
la alta. Studiindu-se proporţia sexelor s-au evidenţiat 3 tipuri:
- când raportul masculi/femele ( ♂/♀) = 1 (exemplu: la om);
- când raportul este în favoarea masculilor (♂ >) (Ex.: la unele insecte, păsări, mamifere
rozătoare);
- când raportul masculi/femele este în favoarea femelelor (♀ >) (Ex: la afide).
Este un indice important în perspectiva dezvoltării unei populaţii. Dominarea femelelor
presupune o populaţie în plin progres numeric, în timp ce dominarea masculilor arată un regres. Un
raport aproximativ egal cu 1 arată o populaţie staţionară.

4.1.5. Natalitatea şi mortalitatea

Populaţia se caracterizează în orice moment prin apariţia şi dispariţia indivizilor. Natalitatea

este un parametru ce reprezintă pentru o populaţie numărul de indivizi apăruţi prin diviziune,
germinare, ecloziune sau naştere. Mortalitatea este expresia cantitativă a efectului pe care îl are
mediul asupra populaţiei, respectiv numărul indivizilor ce dispar în unitatea de timp.
Deoarece în natură factorii ecologici prezintă abateri de la concentraţiile optime pentru o
populaţie, ne interesează să cunoaştem natalitatea ecologică sau realizată. Aceasta este dată de
numărul de indivizi ce pot fi produşi în condiţii concrete de existenţă (se referă de fapt la numărul
de pui născuţi într-un an, lungimea gestaţiei etc.). Natalităţii ecologice îi corespunde mortalitatea
ecologică. Supravieţuirea este opusul mortalităţii. Numărul de supravieţuitori este de regulă mai
interesant decât numărul deceselor, de aceea mortalitatea este exprimată ca speranţă de viaţă
(numărul mediu de ani care va fi trăit de membrii unei populaţii dintr-o anumită grupă de vârstă).
Datele despre supravieţuire sunt de cele mai multe ori arătate sub forma unei curbe de supravieţuire
pentru o anumită populaţie (un grafic care ne arată proporţia de supravieţuitori pe scară logaritmică
în fiecare etapă a vieţii). Informaţia necesară pentru caracterizarea efectelor fluctuaţiilor factorilor
de mediu asupra natalităţii şi mortalităţii se obţine mai simplu folosind metoda construirii tabelelor
de viaţă. Acestea pot fi:
- tabele de viaţă dinamice sau ale unei singure generaţii, pentru care informaţiile se obţin
urmărinduse populaţiile în condiţii particulare pe durata unei generaţii (cazul insectelor sau
plantelor anuale);

70
 - tabele de viaţă statice, care au la bază informaţiile obţinute din analiza unei probe,
prelevată la un moment dat (se stabilesc clasele de vârstă, raportul sexelor etc.), pentru populaţiile
care se suprapun şi care au ajuns la un echilibru (nu sunt în faza de creştere exponenţială).
Tabelele vieţii cuprind evenimentele petrecute într-un anumit grup de indivizi născuţi
aproximativ în acelaşi moment, de la naştere până la sfârşitul ciclului lor de viaţă.
Tabelele viaţii arată numărul de indivizi existenţi în diferite stadii de viaţă sau grupe de
vârstă împreună cu rata de supravieţuire specifică vârstei şi rata mortalităţii calculate pentru fiecare
stadiu. La întocmirea tabelelor vieţii este foarte important să ţinem cont de tipul de reproducere.
Astfel, dacă populaţia are reproducere asexuată, atunci datele incluse în tabel se referă la toţi
indivizii componenţi. Dacă populaţia are reproducere sexuată, cunoscând raportul sexelor, în tabel
se vor introduce numai datele despre femele.

4.1.6. Dinamica populaţiei

Dinamica populaţiei este în strânsă legătură cu natalitatea, mortalitatea, schimbarea

densităţii, a distribuţiei în spaţiu (capacitatea de migrare a indivizilor care o compun). Aceste
schimbări cantitative ne oferă informaţii privitoare la schimbările fluxului energetic ce se scurge
prin populaţie, deci implicit ne dă informaţii asupra producţiei de energie şi a substanţei organice în
ecosistem (A. Mackenzie şi col., 2000). În interpretarea datelor referitoare la dinamică se vorbeşte
despre fluctuaţie - orice schimbare numerică a populaţiei, indiferent dacă are loc o creştere sau o
reducere a indivizilor (biomasei) şi oscilaţie – schimbarea numărului de indivizi (a biomasei) care
se repetă într-o unitate de timp în jurul unei densităţi medii, menţinându-se valori care se abat uşor
de la densitatea medie.
Parametrii care caracterizează dinamica populaţiei sunt: rata natalităţii, rata mortalităţii,
dispersia, migraţia. Rata natalităţii este dată de raportul dintre numărul indivizilor născuţi în
unitatea de timp şi efectivul populaţiei. Ea depinde de factorii de mediu şi potenţialul biotic (adică
capacitatea de a produce urmaşi şi de a supravieţui). În evoluţie au fost favorizate genotipurile la
care natalitatea avea valori ce asigurau numărul maxim de supravieţuitori. Rata mortalităţii este dată
de numărul de indivizi morţi în unitatea de timp raportat la efectivul populaţiei. Este influenţată de
factori fiziologici şi factori de mediu.
Modificarea numărului de indivizi dintr-o populaţie poate fi cauzată de:
-influenţa paraziţilor, bolilor, prădătorilor care duc la dispariţia unor indivizi;
-concurenţa pentru hrană şi spaţiu;
-factorii climatici accidentali;
-îmbunătăţirea hranei, sporirea bazei furajere;
-poluarea aerului, apei şi a solului;
-intervenţia antropică, etc.
Rata natalităţii şi a mortalităţii care variază în funcţie de densitate sunt dependente de
densitate, iar cele care nu se schimbă cu densitatea sunt independente de densitate. Dacă rata
mortalităţii echilibrează perfect rata natalităţii vorbim despre densitatea de echilibru a populaţiei.

Dispersia
Dispersia este o mutare nondirecţională a indivizilor, departe de locul naşterii sau creşterii.
Dacă mediul este suprapopulat indivizii pot să se împrăştie (disperseze) departe de zona cu densitate
maximă. Chiar şi în cazul speciilor sesile (imobile) în marea majoritate a ciclului de viaţă, există de
obicei un stadiu de dispersie. Astfel, cele mai multe specii de plante produc seminţe care sunt
purtate de vânt (seminţele de arţar, păpădie – Taraxacum officinale), sunt purtate pe blana
animalelor (turiţa – Galium aparine), în organele interne ale păsărilor sau mamiferelor care se
hrănesc cu fructe (murele – Rubus caesius) sau de către curenţii de apă (palmierul de cocos). În mod
similar şi multe organisme marine au un stadiu larvar mobil. Dispersia poate fi privită ca un proces
dezvoltat pentru a se evita împerecherea între indivizi înrudiţi şi concurenţa intraspecifică.

71
 Dispersia este de multe ori o activitate riscantă, deoarece implică localizarea unui habitat
favorabil, dar şi o abilitate competitivă a speciei (A. Mackenzie şi colab, 2000). De exemplu,
porumbeii (Macropygia mackinlayi) au colonizat foarte repede insulele din Pacific, dar au fost
foarte uşor de îndepărtat de către alte specii mai competitive (ulii). Această abilitate competitivă se
manifestă şi la nivel intraspecific. Astfel, afidele cu aripi alocă resursele în vederea dezvoltării
muşchilor aripilor şi a stratului de grăsime, dar au o capacitate de reproducere mai redusă
comparativ cu indivizii fără aripi. În cazul plantelor, Galinsoga parviflora (busuiocul dracului)
produce seminţe de două dimensiuni: cele mari au abilitate competitivă mai ridicată, iar cele mici au
din contră, un potenţial de a migra mai mare. Unele specii produc forme speciale pentru dispersie:
apariţia aripilor în caz de densitate mare (la afide, la lăcuste), sau diferenţierea sexuală la unele
specii de mamifere (în cazul leilor, masculii părăsesc teritoriul).

Migrarea
Organismele pot evita condiţiile locale nefavorabile prin mutarea către altă zonă prin
migrare. Migrarea este o mutare direcţionată, ca de exemplu, zborul rândunelelor (Hirundo rustica)
toamna din Europa spre Africa. Un alt exemplu bine cunoscut este cel al lăcustelor care în general
trăiesc izolat. Când după o secetă îndelungată cad ploi abundente, iar apele se revarsă peste
terenurile unde adulţii au depus ouălele, ies un număr imens de larve care trec într-o fază gregară de
viaţă. Lipsa hranei în mediul suprapopulat determină larvele să migreze, acestea deplasându-se pe
pământ într-o anumită direcţie, pe care nu o schimbă indiferent de obstacolele care le-ar ieşi în cale.
În Argentina, spre exemplu, 20 ha cultivate cu tutun au fost distruse într-o jumătate de minut de
către o invazie de lăcuste. Deşi acestea sunt combătute cu mijloace moderne, ele rămân o adevărată
calamitate naturală pentru unele ţări ale Africii, Americii de sud şi Asiei (T. Opriş, 1987). A
Mackenzie (2000) precizează că între hibernare (care permite organismului să se “mute” în timp,
depăşind o anumită perioadă nefavorabilă) şi migrare (o mutare în spaţiu spre o localizare mai
favorabilă) există o similitudine clară. Migrarea poate avea loc pe diferite intervale de timp (cicluri
diurne, anuale sau multianuale).

Creşterea populaţiei
Schimbările în dimensiunea populaţiei de-a lungul timpului pot fi determinate adunând
naşterile (N) şi numărul de imigranţi (I) la populaţia originară la momentul (Nt), şi scăzând numărul
de decese (D) şi emigrările (E) pentru a obţine o nouă mărime a populaţiei la momentul (Nt+1).
Ecuaţia este: Nt+1 = Nt +N+I-D-E.
Rata intrisecă de creştere, r, reprezintă o rată maximă de creştere a populaţiei atunci când
aceasta îşi desfăşoară activitatea într-un mediu în care resursele nu sunt limitate şi nu există
competitori (un mediu ideal).
Chiar dacă această rată este abstractă, ea dă informaţii referitoare la performanţele pe care le
au diferitele populaţii şi în acelaşi timp poate fi folosită pentru compararea dinamicii populaţiei în
medii diferite. Populaţiile cu resurse finite pot cunoaşte valori pozitive, negative sau egale cu zero
pentru r, cazuri în care populaţia este în creştere, în scădere sau, respectiv, statică.
La populaţiile umane, animalele domestice sau plantele de cultură, sau la microorganismele
obținute în laborator, nu sunt probleme în determinarea ecuaţiilor de creştere a populaţiilor, în
schimb evaluarea este dificilă la populaţiile naturale.

72
 CAPITOLUL 5
ECOSISTEMUL

5.1. Generalităţi

Primele menţiuni referitoare la ecosistem datează din 1887 (Forbes şi Mobius); conform
acestora, unitatea de studiu a ecologiei trebuie să includă întreaga lume a plantelor şi animalelor,
precum şi mediul fizic al acestora. Aceste idei au condus la propunerea termenului de ecosistem.
Ecosistemul este un sistem ecologic unitar rezultat din interacţiunea totalităţii organismelor şi
condiţiilor abiotice (Tansley, 1935).
Prin urmare, noțiunea de “Ecosistem”, introdusă de botanistul Arthur Tansley în 1935,
desemnează o unitate de funcționare și organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză
(comunitate), capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și
biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional,
trebuie să conțină trei elemente de bază: producătorii, consumatorii și reducătorii.
Ecosistemul este privit de ecologi în termeni de flux de energie, cicluri ale materiei (flux de
carbon sau cicluri nutriţionale).

5.2. Funcţia energetică a ecosistemelor

Ecosistemul nu produce energie, ci funcţionează ca un laborator de acumulare şi

transformare a acesteia. Ecosistemele naturale sunt susţinute de două surse de energie:
-energia electromagnetică a radiaţiilor solare;
-energia chimică a diferitelor substanţe.
Energia electromagnetică a radiaţiilor solare. Cantitatea energiei incidente la nivelul Terrei
este 1,94 cal/cm2/min (în România este de 1-1,4 x 106 kcal/m2/an (Puia şi Soran, 1984). Ea este
determinată de:
- latitudine - care determină unghiul de incidenţă al razelor solare; expoziţia terenului;
- natura substratului;
- alţi factori: nebulozitate, suspensii, vapori de apă.
Energia solară este valorificată de două grupe de producători primari:
a. plantele verzi şi algele care captează energia radiaţiilor solare şi o convertesc în substanţe
organice;
b. bacteriile fotosintetizante care realizează fotosinteza cu ajutorul pigmenţilor
fotoasimilatori.

Energia chimică a diferitelor substanţe

Pentru sinteza substanţelor organice se foloseşte şi energia obţinută prin oxidarea unor
compuşi anorganici de către microorganisme cum sunt:
a. bacteriile nitritificatoare – sunt prezente în soluri, ape dulci şi sărate, în sistemele de
epurare a apelor uzate care cuprind:
- nitritbacteriile: Nitrosomonas, Nitrosospira, care oxidează NH3 până la nitriţi;
- nitratbacteriile: Nitrobacter, Nitrospira care oxidează nitriţii până la nitraţi.
În ambele procese se eliberează energie. În natură, aceste bacterii intervin în circuitul
azotului, transformând NH3 în HNO3 şi azotaţi netoxici.
b. bacterii sulfuroase, din genul Thiobacillus – oxidează compuşii minerali ai sulfului. Ele se
găsesc pe fundul apelor stătătoare. Sursa lor de energie o constituie hidrogenul sulfurat (H2S) pe
care îl transformă în sulf (S), acid sulfuros (H2SO3) şi acid sulfuric (H2SO4). Ele elimină toxicitatea
hidrogenului sulfurat (H2S) şi redau în circuitul biologic oxidul de sulf (SO2-), care nu este toxic şi
care este asimilat de plante.

73
 c. bacteriile feruginoase –populează mediile acide şi au rolul de a oxida sărurile feroase în
compuşi ferici.
d. hidrogenbacteriile – sunt răspândite în medii puţin aerisite. Acestea oxidează hidrogenul
(H2). Sunt şi alte bacterii cu un rol deosebit: Thiomicrospira pelophila ş.a. dezvoltate în mediile
submarine, la adâncimea de peste 2500 m, o temperatură de până 350C şi presiuni corespunzătoare
ridicate. Aflate în stare liberă sau în endosimbioză cu nevertebratele marine, ele realizează sinteze
organice, folosind energia rezultată din oxidarea H2S şi a altor sulfuri, fiind singura bază trofică a
faunei abisale. Bacteriile chimiosintetizante dezvoltate în peşteri, care oxidează după caz S, H2S,
sulfuri metalice, H2, Fe2- etc., şi care utilizează o parte din energia potenţială pentru asimilarea
CO2. În ecosistemele artificiale sunt prezente o serie de surse suplimentare de energie care au
contribuit la creşterea producţiei biologice, dar, deseori şi la depăşirea limitelor echilibrului
ecologic, producând poluarea sub diverse forme. Aceste surse suplimentare se referă la - energia
combustibililor fosili, a căderilor de ape, a vântului, a combustibililor nucleari, energiei animalelor
şi a omului, etc.

Fluxul energetic

În interiorul ecosistemelor, fluxul energetic se realizează prin relaţiile trofo-dinamice

stabilite între organisme, în timpul cărora energia suferă permanent transformări. La intrarea în
lanţul trofic, radiaţia solară este transformată în energie chimică de către producătorii primari
(plantele etc.). Aceasta este apoi repartizată pe trepte trofice individuale şi, în final, returnată în
mediul înconjurător sub formă de energie calorică.
Fluxul energetic este unidirecţional şi rezultă din conlucrarea celor două legi de bază ale
termodinamicii:
- Conform primei legi, energia nu poate fi creată şi nici distrusă. Ea se transformă continuu
în ecosisteme (lumină – energie chimică şi potenţială – energie mecanică, etc.).
- Cea de a doua lege se referă la faptul că fiecare transformare a energiei este însoţită de o
degradare a acesteia, de la forma concentrată la cea dispersată, nedisponibilă (căldură). Rezultă deci
că, transformarea energiei nu poate fi eficientă în proporţie de 100%.
În ecosistemele unde vegetaţia predominantă este ierboasă, cantitatea cea mai mare de
energie e depozitată în sol. Ea e conţinută în necromasă şi microfloră. Este apoi cedată nivelurilor
următoare prin fauna saprofagă. În tundră şi în zona alpină plantele au un conţinut de energie relativ
ridicat, dar fluxul energetic din sol e redus datorită temperaturilor scăzute. O cantitate mare de
enrgie în tundră e cheltuită de păsări şi mamifere.
În ecositemele forestiere mărimea fluxului energetic depinde de accesibilitatea diferitelor
specii vegetale la radiatia solară incidentă. Coeficientul respirator al pădurii este ridicat, dar fluxul
de energie prin compartimentul de consumatori este redus. De exemplu, artropodele din pădure nu
stochează mai mult de 80% din energia stocată de către producători.
Ecosistemele acvatice su fluxul energetic cel mai intens, în lacurile cu apă dulce unde
zooplanctonul acumulează 40-50% din energia conţinută în organismele fitoplanctonice. La nivelul
ecosistemelor marine fluxul energetic principal se scurge prin microfloră, care prelucrează cca 50%
din metabolismul biocenozelor marine.
În sistemele vii lucrurile se petrec astfel: fiinţele vii prin asimilaţie (plantele autotrofe) sau
prin consumarea unei hrane bogate în energie (organisme heterotrofe), dar şi prin procesele
metabolice, construiesc permanent structuri ordonate, pe care le menţin şi le multiplică, producând
entropie negativă. Aceasta se împotriveşte pe toată durata vieţii organismului, respectiv creşterii
entropiei.
Costurile energetice necesare acestui scop se echilibrează prin respiraţie, proces prin care se
îndepărtează din sistemul viu “dezordinea” permanent introdusă în sistem. Dar, deoarece creşterea
entropiei negative este posibilă numai prin preluarea unei cantităţi mari de energie (din hrana
specifică), organismele trebuie să-şi asigure permanent structuri ordonate din vecinătatea lor,
structură care fundamentează existenţa şi creşterea unei ordini specifice organismului respectiv.

74
Această ordine specifică se obţine prin transformarea energiei chimice în căldură (R. Bahrmann
1998). Pe această bază, Erwin Schrödinger (1975), a formulat principiul conform căruia “schimbul
de entropie constă în eliminarea entropiei pasive, respectiv a materiilor dezorganizate în mediu şi
acceptarea de entropie negativă, respectiv a materiilor organizate din mediu”.

Transformarea energiei

Fluxul energetic în lanţurile trofice este determinat de consum, producţie, respiraţie,

asimilaţie, defecaţie şi eficienţă ecologică. Pe măsură ce energia străbate ecosistemul ea suferă
unele modificări.
La nivelul producătorilor transformarea energetică e dată de procentul de energie al radiaţiei
fotosintetice active care e utilizată în fotosinteză. Acesta reprezintă cel mult 10% din radiaţia solară
incidentă, dar în mod obişnuit este de 1-2%.
La animale energia se scindează în energie nemetabolizată reprezentată de materiile fecale şi
excremente şi energie asimilată. Energia asimilată este reprezentată de energia utilizată pentru
respiraţie şi energia utilizată pentru producţie. Eficienţa energetică a unui organism şi a fluxului în
care este cuprins acesta este dat de raportul dintre energia utilizată în respiraţie şi cea utilizată
pentru producţie. În general energia necesară pentru întreţinerea biomasei este cantitativ superioară
energiei invertită în producţie.
Animalele la care întreţinerea biomasei e posibilă numai cu cheltuieli energetice mari sunt
definite ca nerentabile din punct de vedere energetic, ca de exemplu, majoritatea păsărilor
granivore, păsărea colibri, rozătoarele mici. Procesele biochimice din plante sunt ineficiente din
punct de vedere energetic. De pildă, numai aproximativ 34% din radiaţia preluată de clorofilă este
transformată în biomasă prin procesul de fotosinteză (Rabinowitch E., Govinedjee, 1969).
Aproximativ 50% din produsul de asimilaţie este transformat din nou, de către planta însăşi în
energia necesară respiraţiei, deci, în final, mai puţin de 50% din această energie rămâne
neconsumată sub formă de biomasă vegetală. Din aceasta, o parte rămâne la dispoziţia organismelor
consumatoare sub formă de producţie primară netă (se consideră că numai 10-15% din biomasa
fiecărui nivel trofic este transferată la nivelul imediat următor).
La nivelul treptei trofice superioare pierderea de energie este datorată respiraţiei,
mecanismelor metabolice şi de creştere, iar altă parte trece în lanţul detritic.
Eficienţa transferurilor
Pentru a înţelege modelul fluxului energetic trebuie să avem în vedere trei categorii de
eficienţă a transferului: eficienţa consumului (EC), eficienţa asimilaţiei (EA) şi eficienţa producţiei
(EP). Eficienţa consumului (EC) este reprezentat de procentul din productivitatea totală existentă la
un nivel trofic (Pn-1) care este consumat de un nivel trofic superior (ln). EC = (ln/Pn-1) x 100.
Eficienţa consumului la erbivore este foarte scăzută. Cea mai mare parte a energiei acumulate în
biomasa vegetală ajunge direct în lanţul detritic deoarece:
- pentru consumatorii primari este disponibilă doar o mică parte a fitomasei (erbivorele
consumă plante ce se află la distanţe accesibile lor);
- în zonele în care producţia de fitomasă este condiţionată de variaţiile climatice, capacitatea
biotopurilor de a suporta o comunitate de consumatori primari se reglează în funcţie de volumul
biomasei vegetale existente în anotimpul nefavorabil;
- biomasa vegetală este valorificată doar parţial de către consumatorii primari;
- duşmanii erbivorelor reglează densitatea populaţiei de fitofage etc.
În cazul consumatorilor secundari eficienţa este dată de raportul de erbivore consumate de
către carnivore. Cifrele medii pentru eficienţa consumului sunt de 5% în păduri, 25% în savane,
50% în mediul acvatic.
Datele referitoare la eficienţa consumului pentru carnivore sunt mai puţine. Prădătorii
vertebraţi pot consuma 50-100% din producţie din prada vertebrată şi numai 5% din prada
nevertebrată. Prădătorii nevertebraţi pot consuma până la 25% din prada nevertebrată. Eficienţa
asimilaţiei este măsurată prin randamentul acesteia. Randamentul este dat de raportul energie

75
asimilată/energie ingerată EA=(An/In) x 100 în care An este cantitatea de energie, iar In este
cantitatea de energie ingerată.
Randamentul asimilaţiei este determinat de mai mulţi factori:
1. Calitatea alimentelor consumate. De obicei, hrana de origine animală este mai bine
asimilată decât cea vegetală. Acest lucru se poate explica prin faptul că biomasa animală posedă un
conţinut superior de energie în raport cu cea vegetală. După Remmert (1984), citat de Rudolf
Böhrmann, unui gram de substanţă animală îi corespund 23,4 kj, pe când unui gram de substanţă
vegetală – doar 19,2 kj.
2. Conţinutul în apă al unor plante.
3. Vârsta prăzii etc.
Seminţele plantelor sunt asimilate cu o eficienţă de până la 70%, iar frunzele cu 50%.
Eficienţa producţiei reprezintă procentul de energie asimilată (An) care este încorporată în noua
biomasă (Pn).
Acumularea de energie (bilanţul energetic) se exprimă (la plantele autotrofe) astfel:
PPb = PPn + R
PPb = producţia primară brută
PPn = producţia primară netă
R = respiraţie
Eficienţa producţiei variază în funcţie de clasa taxonomică a organismelor implicate.
Nevertebratele au, de regulă, eficienţe mari (30-40%), iar în cazul vertebratelor, ectotermele au
valori în jur de 10%, în timp ce endotermele numai 1-2%. Rezultă că eficienţa producţiei este
influenţată de regimul de termoreglare al corpului. La organismele endoterme, eficienţa creşte o
dată cu mărimea lor, iar la cele ectoterme, descreşte o dată cu mărimea lor.
În ecosistemele terestre, organismele animale contribuie doar într-o mică măsură la
transferul total al energiei în lanţurile trofice, însă, importanţa acestor organisme creşte (calitativ) în
procesele de disipare a energiei.
De exemplu:
a. - prin excrementele produse, animalele din sol, stimulează dezvoltarea populaţiei
bacteriene, ceea ce contribuie la intensificarea schimburilor de materie;
b. - au rol în stimularea proceselor de descompunere a resturilor vegetale;
c. - prin deplasarea lor în sol, modifică proprietăţile fizico-chimice stimulând creşterea
plantelor şi înmulţirea nevertebratelor.
d. - nematodele şi acarienii participă activ la fluxul energetic.
Disiparea energiei se exprimă prin echivalentul energetic al diferenţei dintre biomasa
produsă şi pierderea de biomasă pe nivelurile trofice individuale.

Viteza de transport a energiei

Viteza de transport a energiei are valori diferite, caracteristice. După ce energia radiantă a
ajuns la sol, fluxul energetic suferă o încetinire de retur, în funcţie de dinamica ecosistemului
receptor dat, în momentul respectiv.
În fiecare organism, energia se acumulează într-un anumit interval de timp. La nivelul
reţelelor trofice energia are viteze bine definite, caracteristice mediului traversat, pentru ca apoi să
părăsească biosfera tot sub formă de energie radiantă. Viteze mari de transport a energiei se observă
în ecosistemele tinere şi relativ sărace ca număr de specii, aflate la începutul unei succesiuni. În
ecosistemele mature, datorită complexităţii reţelelor trofice, fluxul de energie “se ramifică” pentru a
traversa toată reţeaua trofică şi astfel viteza de transport a energiei scade. Apar diferenţe mari şi
între ecosistemele acvatice şi cele terestre (pădure > ape). Exemplu: La nivelul vegetaţiei ierboase,
energiei îi trebuie ≈ 3 ani pentru a putea traversa diferitele lanţuri trofice existente; în pădurile
tropicale aproximativ 22,5 ani; în pădurile de foioase din zona temperată – 25 ani. Cu cât diferenţa
de potenţial dintre treptele trofice individuale este mai mică, cu atât transportul de energie durează
mai mult.

76
 Relaţia transfer energie-diversitate

Un transfer mai lent al energiei determină un grad mai mare de utilizare în sistem, iar
structurile ordonatoare ale ecosistemului au ocazia să se dezvolte. Între transferul de energie şi
diversitate există o anumită legătură. De-a lungul timpului, creşterea diversităţii s-a datorat, într-o
anumită măsură şi disipării energiei în ecosisteme (Rudolf Bahrmann, 1993). De exemplu,
erbivorele au influenţat ciclul de vegetaţie al plantelor cu care se hrănesc, ceea ce a influenţat şi
transferul energetic între respectivele plante şi consumatori.

5.3. Circulaţia materiei în ecosisteme

O dată ce energia este transformată în căldură, ea nu mai poate fi utilizată de organismele vii
pentru sinteză de biomasă şi pentru lucru mecanic. Căldura este pierdută în atmosferă şi nu mai
poate fi reciclată. Chiar dacă ea poate fi folosită la nivelul materiei organice în sistemul de
descompunere nu putem vorbi despre un ciclu, deoarece viaţa este posibilă numai datorită energiei
solare disponibilă zilnic. Din contră, alte elemente, cum sunt carbonul, azotul, etc., pot fi refolosite.

Prezentare generală a circuitului materiei

Circuitul substanţelor necesare vieţii se realizează prin interacţiunile componenţilor

biocenozei din ecosistem, precum şi dintre aceşti constituenţi şi biotop. Se deosebesc două aspecte
ale circuitului materiei:
a. - circuite biogeochimice globale - care reprezintă rezultanta activităţilor ce se desfăşoară
între toate ecosistemele de pe glob;
b. - circuite locale - care se produc în ecosisteme concrete. Fiecare circuit este caracteristic
unei categorii de ecosisteme (ex.: terestru : forestier, erbaceu, agrar; acvatic : apă dulce, apă
stătătoare, apă curgătoare, apă sărată etc.), dar care depinde şi de variaţiile sezoniere ale climei. În
ecosistemele agricole un aport deosebit îl au şi tehnicile de cultură aplicate.
În cadrul circuitelor biogeochimice globale se pot distinge două categorii:
- circuite gazoase, în care rezervorul principal al elementelor este atmosfera (C, N, O);
- circuite sedimentare, în care rezervorul principal al elementelor îl reprezintă litosfera
(fosfor, sulf).
Migraţia atomilor în sistemele vii au dus la stabilirea unor funcţii geochimice generale ale
acestora, precum şi a unor principii (D. Şchiopu, 1997., L. Muntean, 1998).
Funcţiile geochimice sunt:
1. Acumularea atomilor, care poate fi:
- dependentă de mediu (concentraţia atomilor din materia vie este direct proporţionala cu
concentraţia în care aceşti atomi se găsesc în mediul geochimic - ex. în terenuri bogate în Cu, Zn,
vegetaţia conţine aceste elemente în proporţie ridicată);
- independentă de mediu, care se produce prin acumularea selectivă a atomilor diferitelor
elemente chimice, plantele conţinând un anumit element chimic în proporţie mai mare decât se
găseşte liber în mediu.
2. Împrăştierea atomilor, are loc odată cu deplasarea organismelor pe baza piramidei inverse
de biotop sau cu migraţiile.
3. Producerea de gaze, prin respiraţie şi prin procesele de mineralizare a substanţei organice.
Au fost elaborate trei principii ale biogeochimiei, care sunt:
Principiul parcimoniei - acelaşi material chimic este utilizat de mai multe ori pentru
constituirea sistemelor vii.
Principiul Vernadski l - substanţa vie tinde spre creşterea cantităţii de atomi angrenaţi în
migraţia biogeochimică (ex. procesul de solificare).
Principiul Vernadski 2- evoluţia substanţei vii tinde spre creşterea ariei cuprinse în ciclurile
biogeochimice.

77
 Circuitul biogeochimic al carbonului

Rolul ecologic al carbonului se regăseşte în aşa numitul “efect de seră”. De asemenea, în

hidrosferă, CO2 dizolvat formează acidul carbonic, care combinat cu calciul (Ca) dă carbonat şi
bicarbonat. Transformarea reversibilă a carbonului de calciu devine mecanismul principal de
tamponare a variaţiilor pH-ului din mediul acvatic.
Atmosfera este rezervorul de CO2 dar pentru a fi utilizat de către vieţuitoare acesta trebuie
să fie convertit în compuşi organici la nivelul plantelor. Plantele absorb CO2 prin procesul de
fotosinteză şi eliberează CO2 prin respiraţie. Carbonul fixat de către plante este eventual returnat în
atmosferă de către plantele şi animalele moarte prin materia organică moartă care este descompusă.

Circuitul carbonului în natură

Circuitul biogeochimic al oxigenului

Împreună cu ciclul carbonului se asociază foarte bine circuitul oxigenului, care se consumă
prin respiraţie şi combustie şi care este redat circuitului prin fotosinteză. Circuitul oxigenului este
foarte complicat întrucât acesta participă la multe combinaţii chimice şi se prezintă sub diverse
forme. De aici rezultă existenţa mai multor cicluri între litosferă şi atmosferă, precum şi între
litosferă şi alte medii. Oxigenul consumat din atmosferă, este regenerat destul de rapid de către
producătorii primari. Se estimează că în 2000 de ani, întreaga cantitate de oxigen din atmosferă
poate fi reciclată.

Circuitul biogeochimic al azotului

Rolul biologic al azotului este esenţial deoarece intră în structura aminoacizilor şi deci a
substanţelor proteice, ca şi în structura acizilor nucleici, a alcaloizilor, a ureei şi a altor substanţe.
Rezervorul principal îl reprezintă atmosfera (80%), apoi humusul, substanţele organice cu azot din
organismele vii, sedimente de natură organică sau minerală.
Circuitul azotului poate fi împărţit în două subcicluri:
- Fixarea azotului liber prin care azotul atmosferic este introdus în circuit şi denitrificarea
prin care o parte din azot este restituită atmosferei.
- Mineralizarea compuşilor organici cu azot şi biosinteza compuşilor organici azotaţi.
Circuitul biogeochimic al azotului este deci în mare parte determinat de activitatea
organismelor, peste care se suprapune influenţa antropică. Fixarea industrială a azotului se
estimează la 40 milioane t/an.

78
 Circuitul biogeochimic al sulfului

Cele trei principale forme de sulf prezente în atmosferă - dioxid de sulf (SO2), acid sulfuric
(H2SO4) şi sulfaţi(CaSO4) - sunt formate şi emise pe căi naturale şi prin procese industriale. Alte
mecanisme redau aceste componente la nivelul suprafeţei terestre. De exemplu, dioxidul de sulf
(SO2) este oxidat până la trioxid de sulf, apoi se combină cu apa şi prin spălare ajunge la suprafaţa
pământului ca acid sulfuric sau sulfaţi. Apoi bacteriile, convertesc sulfaţii (CaSO4) în hidrogen
sulfurat (H2S) care apoi este oxidat în dioxid de sulf (SO2):
SO2 + O2 =>O3
SO3 + H2O =>H2SO4
H2SO4 + CaCO3=>CaSO4 +CO2 + H2O
Acest ciclu menţine concentraţia atmosferică a dioxidului de sulf (SO2) la un nivel
aproximativ constant. Din punct de vedere ecologic circuitul sulfului are un rol important în
formarea ploilor acide. Circuitul fosforului este un circuit sedimentar ca şi cele altor elemente:
calciu, fier, potasiu, mangan, sodiu, şi sulf. Fosforul este component al acizilor nucleici la toate
vieţuitoarele, deci, este important în procesul de stocare şi transmitere a informaţiei genetice; intră
în alcătuirea fosfoproteinelor, are rol esenţial în procesele metabolice (în fotosinteză şi în procesul
de transfer al energiei). Rezervoare de fosfor: apatita, rocile magmatice, guano (Peru), etc. El trece
în sol şi apă, de unde este preluat de către rădăcinile plantelor. Plantele sunt consumate de către
erbivore, care la rândul lor sunt consumate de carnivore. Odată cu moartea acestora, are loc
descompunerea lor şi componentele esenţiale sunt returnate în sol sub acţiunea apei. Deoarece nu
are componenţi gazoşi, circuitul fosforului este stric legat de circuitul hidrologic (al apei).

Circuitul sulfului în natură (stânga) și formarea ploilor acide (dreapta; Munteanu și colab., 2011)

Circuitul biogeochimic al apei presupune ansamblul transformărilor apei (sub formă lichidă
sau vapori) între continente, oceane şi atmosferă. Evaporarea apei de la nivelul oceanului tinde să
crească umiditatea aerului. Ca revers, o cantitate de apă este deversată sub formă de precipitaţii la
suprafaţa continentelor. O parte din aceste precipitaţii se întorc în oceane prin scurgeri, iar restul
alimentează pânza freatică. O dată cu acest circuit sunt antrenate în circulaţie şi substanţele solubile,
determinând ieşirea lor din ecosistem. Intrările şi ieşirile variază ca intensitate şi volum în funcţie de
categoriile de ecosisteme şi de variaţiile sezoniere ale climei.
Comparând un ecosistem forestier şi o pajişte observăm că:
-în pădure avem viteză mare a circuitului apei datorită absorbţiei şi transpiraţiei intense;
-în pădure este reţinută o cantitate de apă de 150-600 m3/ha, deci de 6-25 ori mai mare decât
în pajişti;
-în pădure scurgerile la suprafaţă sunt de 5% faţă de 50% pe pajişti;
-în pădure, creşte cantitatea de apă care se infiltrează, cu efect dublu - reduce eroziunea şi
alimentează pânza de apă freatică;
-în pădure se menţine umiditatea atmosferică prin evapo-transpiraţie intensă.

79
 5.4. Producţia şi productivitatea ecosistemelor

Producţia biologică reprezintă cantitatea de substanţă organică realizată de un sistem

biologic într-un anumit interval de timp. Ea poate fi primară şi secundară. Producţia primară brută
reprezintă întreaga cantitate de energie solară asimilată de plante prin procesul de fotosinteză. Din
această energie, o parte este utilizată de plantele care au produs-o pentru desfăşurarea proceselor
metabolice, iar o altă parte este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele şi ţesuturile
plantelor, formând producţia primară netă. Deci, producţia primară netă este diferenţa dintre
producţia primară brută şi consumul respirator. Ea reprezintă sursa de hrană disponibilă pentru
nivelul trofic al fitofagilor sau altfel spus, cantitatea de energie potenţial disponibilă pentru
consumatorii heterotrofi.
Productivitatea primară reprezintă viteza potenţială cu care energia, respectiv biomasa, sunt
stocate în urma proceselor de fotosinteză de către un organism, o populaţie, în unitatea de timp, de
suprafaţă sau volum.
Biomasa este reprezentată de cantitatea de substanţă organică sau energie acumulată într-o
perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecosistem. Aprecierea cantitativă a producţiei
primare se poate realiza pe baza biomasei uscate (grame de C fixat/m2/an) sau sub formă de unităţi
energetice stocate (kcal). Producţia secundară este reprezentată de producţia biologică realizată de
organismele heterotrofe. Este brută când se referă la toată energia asimilată de consumatori şi, netă,
când ne referim numai la sporul în greutate rezultat după eliminarea din organism a substanţelor
neasimilabile, a cataboliţilor etc.
Rentabilitatea unui ecosistem cu o productivitate ridicată este influenţată de numărul
consumatorilor. Un număr redus al acestora presupune o folosire ineficientă a producţiei primare
nete. Productivitatea secundară reprezintă viteza de acumulare a substanţei şi energiei la nivelul
consumatorilor. Productivitatea ecosistemelor este mult studiată în zona temperată a globului şi mai
puţin în celelalte zone. De regulă, productivitatea biologică brută este mai greu de determinat decât
cea netă. Productivitatea depinde de următorii factori: durata zilnică a perioadei însorite,
temperatură, concentraţia CO2, umiditate, perioadele de uscăciune, prezenţa unor elemente esenţiale
(surse de N, P, K) sau a unor microelemente, natura mediului respectiv (terestru, mediu acvatic) sau
a plantelor (culturi agricole, caracteristicile vegetaţiei, păduri), variaţia biomasei producătorilor etc.
Randamentul de conversie al energiei solare în biomasă vegetală variază mult de la un
ecosistem la altul. El poate atinge 3% pentru unele păduri, dar în general este cuprins între 0,5-1%
pentru întregul biom, 0,1% în zonele de stepă temperate sau tropicale şi mai puţin de 0,05% în
deşert şi tundre.
Productivitatea secundară
Eficacitatea transferului de energie diferă mult de la un lanţ trofic la altul, precum şi de la un
ecosistem natural la unul artificial.

5.5. Autocontrolul şi stabilitatea ecosistemelor

Rolul autocontrolului este acela de a păstra în anumite limite o stare de echilibru între
populaţiile componente, de a nu permite oscilaţii numerice prea mari a populaţiilor, determinând
astfel o anumită stabilitate în structura şi funcţionarea întregului ecosistem.
Necesitatea autocontrolului apare deoarece atât cantitatea de energie cât şi de substanţe
nutritive disponibile sunt finite, limitate. Organizarea reţelei trofice reprezintă mecanismul principal
al stabilităţii ecosistemului. Elton (1958) a arătat că stabilitatea unei biocenoze este dată de
complexitatea reţelei trofice şi anume, creşte odată cu creşterea acestei complexităţi. Stabilitatea,
drept consecinţă a diversităţii apare ca un rezultat al intensificării fluxului de energie în ecosistem.
Pentru a vedea diferenţa dintre termeni vom prezenta definiţiile acestora:
Diversitate – numărul de elemente componente (sub raport structural), în special elemente
vii (specii) şi de procese diferite calitativ care caracterizează un ecosistem în unitatea de timp şi
spaţiu.

80
 Stabilitatea (Oriens, 1975) este considerată drept o tendinţă a ecosistemului de a rămâne în
apropierea unui punct de echilibru sau de a se întoarce la acest punct de echilibru, după ce a suferit
o perturbare oarecare. Implică două componente:
a. - elasticitatea (abilitatea comunităţii de a reveni la forma iniţială după o perturbare);
b. - rezistenţa (abilitatea comunităţiide a evita deplasarea).
Complexitatea ilustrează numărul de legături care se pot stabili între diferite elemente ale
unui sistem (Prigogine, 1975). Complexitatea creşte pe măsură ce numărul speciilor care
interacţionează în comunitate este mai mare. Interacţiunile pot avea loc în cadrul fiecărui nivel
trofic (interacţiune orizontală) sau la nivele trofice diferite (interacţiune verticală). O întrebare
frecventă este dacă termenul de complexitate îl include pe cel de stabilitate. Se spune că, o
complexitate ridicată a comunităţilor determină o stabilitate a acestora, deoarece impactul unei
modificări bruşte asupra populaţiei unei specii va fi atenuat de marele număr care interacţionează şi,
nu se vor produce efecte dramatice în comunitatea luată ca întreg. Ca exemplu, s-a sugerat că
mecanismul tampon operează în pădurile tropicale unde există invazii de insecte necunoscute încă.
Analiza complexităţii scoate de regulă în evidenţă structura trofică a comunităţii, cu toate că,
în unele cercetări, au fost luate în studiu şi interacţiunile competitive. Concluzia la care s-a ajuns
este că o creştere a complexităţii conduce la instabilitate. Nu întotdeauna comunităţile complexe
sunt în mod necesar şi stabile, însă, în termeni energetici, comunităţile complexe pot fi mai stabile.
Stabilitatea biomasei sugerează existenţa mai multor feluri de stabilitate pentru diverse proprietăţi
ale comunităţii. Fluxul energetic dintr-o comunitate are un rol important asupra elasticităţii. Modele
ale unor comunităţi contrastante arată că, cu cât este mai mare aportul de energie în ecosistem, cu
atât îi ia comunităţii mai puţin timp să revină la poziţia de echilibru după perturbare. De exemplu,
comunităţile din tundră, unde aportul energetic este redus sunt cel mai puţin elastice. Dacă se are în
vedere că o concurenţă ridicată determină o micşorare a diversităţii, se poate concluziona că o
concurenţă slabă reduce instabilitatea în comunităţile teoretice.
Lungimea unui lanţ trofic poate influenţa elasticitatea unei comunităţi. Modelele de
comunităţi cu diferite niveluri de conexiuni trofice arată cum complexitatea reduce elasticitatea şi
stabilitatea. Dar comunităţile reale pot avea funcţii pe care modelele respective nu le cuprind.
Stabilitatea depinde şi de condiţiile de mediu: o comunitate fragilă poate persista într-un mediu
stabil şi previzibil, în timp ce una robustă, simplă poate supravieţui şi în condiţii variabile. Între
stabilitate şi echilibrul ecologic există distincţie (Trojan, 1978). În timp ce stabilitatea poate fi
determinată de un singur component (ex: - abundenţa numerică a unei specii), echilibrul ecologic
implică clar opoziţia dintre doi constituenţi (ex: - studiul populaţiei: natalitate – mortalitate etc.). De
asemenea, echilibrul ecologic este cheia pentru înţelegerea homeostaziei în ecosisteme.
Stabilitatea ecosistemelor se poate descrie şi prin concepte împrumutate din fizică (Puia,
Soran, 2001):
-constanţă - lipsa modificărilor unuia sau mai multor parametrii ai ecosistemului;
-persistenţa - supravieţuirea ecosistemului în timp cu toate componentele sale;
-inerţia - capacitatea ecosistemului de a rezista perturbărilor din exterior;
-elasticitatea - viteza de revenire a ecosistemului la starea dinaintea perturbării;
-amplitudinea - măsură a îndepărtării de starea iniţială până la punctul de unde mai este
permisă revenirea la o astfel de stare;
-invarianţa ciclică - proprietatea ecosistemului de a oscila odată cu scurgerea timpului în
jurul unei stări de echilibru;
-invarianţa traiectoriei - însuşirea ecosistemului de a se orienta, îndrepta şi evolua în timp
spre o “stare finală” sau “Climax”.
În ecologia contemporană termenul de echilibru ecologic este folosit ca sinonim al celui de
homeostazie, lucru ce a determinat păreri diferite.

81
 5.6. Structura informaţională a ecosistemelor

Diversitatea ecologică a unui ecosistem poate fi apreciata nu numai pe baza unei simple
înşiruiri de specii din ecosistemul respective, ci mai ales pe baza informaţiilor pe care respectivul
ecosistem o deţine, sau pe baza entropiei ecosistemului.
Informaţia reprezintă inversul entropiei, arătând gradul de ordinde din ecosistem. O entropie
ridicată e asociată cu o informaţie redusă şi invers. De exemplu: într-o pădure tropicală foarte
bogată în specii entropia e ridicată, iar informaţia scăzută deoarece compoziţita eşantioanelor
extrase succesiv e aproape uniformă. Primul eşantion extras la întâmplare conţine deja un număr
mare de specii astfel ca urmatoarele eşantioane aduc foarte puţină informaţie în plus. Din contră,
într-un ecosistem sărăc în specii informaţia e ridicată deoarece eşantioanele extrase succesiv nu au o
compoziţie uniformă, fiecare eşantion cuprinzând reprezentanţi ai altor specii.
Datorită numărului ridicat de specii ai relaţiilor complexe ce se stabilesc între acestea într-un
ecosistem cum este pădurea tropicală gradul de stabilitate e foarte mare. O pădure de conifere
reprezintă un ecosistem mai sărac în specii, cu entropie scăzută şi informaţie ridicată având o
stabilitate mai redusă, motiv pentru care un atac masiv de dăunători poate avea efecte puternice
perturbatoare.

5.7. Structura spaţială a evoluţiei ecosistemelor

Tipologia ecosistemelor. Ecotonul este o zonă de tranziţie situată la limita dintre două
ecosisteme. Se caracterizează printr-o mare diversitate. Aceasta poate fi limita dintre un ecosistem
natural şi unul agricol; sau în cadrul unui ecosistem agricol, limita dintre două categorii de
folosinţă, sau limita dintre două culturi; liziera unei păduri; zona mixtă a unui râu populat în acelaşi
timp de păstrăvi (în amonte) şi ciprinide (în apele mai calde din aval) etc.

Structura orizontală a ecosistemelor

Se referă la faptul că în cadrul unui ecosistem, biotopul şi biocenoza nu sunt omogene, ci
fiecare fragment de biotop are ataşate anumite elemente din biocenoză atât pe orizontală cât şi
verticală. Structura orizontală include bioskena, consorţiul şi sinuzia.
Bioskena reprezintă un fragment minim de biotop, cu condiţii relativ omogene, pentru un
organism sau un grup de organisme. Ex. suprafaţa unei pietre.
Sinuzia reprezintă o populaţie cu rol de nucleu care grupează în interiorul ei populaţii din
alte specii. Ex. – o ciupercă cu pălărie; un muşchi de pădure; tufele de ferigi etc.
În afară de aceste unităţi structurale, în ecosisteme se formează şi unităţi structurale cu o
perioadă de existenţă scurtă, întâmplătoare. Este vorba despre biochoriile şi merocenozele. Acestea
sunt părţi structurale ale ecosistemului, locuri de concentrare a substanţei vii, care se formează
acolo unde apar în mod trecător condiţii abiotice mai favorabile de existenţă, ascunzişuri bune,
cantităţi mari de hrană.
Consorţiul reprezintă reunirea mai multor bioskene. Când nucleul central al consorţiului este
o plantă în jurul ei se stabilesc o serie de consumatori primari, secundari şi terţiari. Pe aceeaşi arie
trofică există mai multe mecanisme din diverse specii, mai multe bioskene. Ele se influenţează
reciproc şi nu pot supravieţui una fără alta (după Pârvu C., 2001) (Exemplu: un stejar ca individ
biologic reprezintă un consorţiu).

Structura verticală a ecosistemelor

Structura verticală a ecosistemelor constituie un element important al structurii unui
ecosistem. Putem vorbi despre o structură aeriană şi una subterană, care este foarte greu de studiat.
Cu excepţia formaţiunilor lichenilor care formează vegetaţia tundrei şi a unor formaţiuni din stepe
care cresc în condiţii vitrege de viaţă, toate ecosistemele posedă o stratificare pe verticală. Aceasta
este foarte bine reprezentată într-un ecosistem forestier.

82
 Întrucât condiţiile de mediu variază pe verticală, în ecosistemul forestier, de exemplu, vom
întâlni patru straturi principale: arborii, arbuştii, formaţiunile erbacee şi muşchii şi lichenii. În
cadrul fiecărei categorii se întâlnesc mai multe subdiviziuni.
Speciile de consumatori sunt dispuse şi ele pe verticală datorită condiţiile concrete de mediu.
Stratificarea are o complexitate maximă în pădurile ecuatoriale pluviale, în care straturile sunt
mascate de numeroase liane şi densitatea ridicată a straturilor intermediare. Stratificarea este mai
slabă în pădurile temperate şi boreale de conifere.
Stratificarea subterană corespunde sistemului radicular al diferitelor componente ale
populaţiei vegetale. De regulă se observă o inversare a situaţiei de la suprafaţa solului (rădăcinile
arborilor vor pătrunde mai adânc decât cele ale plantelor ierboase). În ceea ce priveşte consumatorii
situaţia este diferită (de exemplu, rozătoarele îşi fac galerii în sol, dar îşi pot procura hrana de la
suprafaţă etc.).
Straturile nu sunt independente în ecosistem. Între ele se realizează un schimb permanent de
substanţă şi energie. Stratificarea ecosistemului determină repartizarea inegală a proceselor
energetice: în straturile superioare predomină procesele de asimilare a energiei, iar în cele inferioare
procesele de degradare finală a energiei, prin distrugerea substanţei organice. De asemenea, prin
stratificare se realizează o specializare trofică a consumatorilor, se atenuează concurenţa între
specii, ecosistemul devenind mai stabil.

5.8. Dinamica ecosistemelor

Structura ecosistemelor se modifică permanent. Cele mai simple modificări sunt între
grupările aleatorii ale elementelor structurale prin care nu sunt introduse elemente noi şi nici scoase
elemente vechi. De exemplu, mutarea spontană a unei păsări care cuibareşte pe un copac pe un alt
copac din aceeaşi pădure.
Variaţiile de activitate ale speciilor deterimină transformări de moment în configuraţia
funcţională a ecosistemului. De exemplu, înnorarea cerului într-o zi senină de vară duce la
reducerea activităţii unor specii de insecte (termofile), acestea revenind la activitate în momentul în
care reapare soarele. Astfel de fenomene întâmplătoare, imprevizibile şi reversibile care perturbă
funcţionalitatea ecosistemului sau îi imprimă o fizionomie diferită fară să determine modificări
structurale poartă numele de fenomene aleatorii. În afara acestora în ecosistem pot apărea
modificări ritmice care se repetă la anumite intervale de timp. Exemplu : pasajul păsărilor
migratoare. Fenomenele ritmice nu sunt strict reversibile, ele au o ciclicitate ceea ce înseamnă că se
repetă în parametrii calitativi dar nu există o identitate cantitativă. De exemplu, fiecare lună mai a
anului vin rândunelele dar nu acelaşi număr şi nu aceiaşi indivizi.
Alte procese din ecosistem se desfăşoară fără o ritmicitate şi se desfăşoară pe o durată de
ani, zeci, sute de ani. E vorba de acele procese prin care se formează, evoluează şi decade structura
unui ecosistem.

Fenomene ritmice din ecosisteme

Organismele vii funcţionează ritmic, ele fiind elemente componente ale unui univers care
este constituit ritmic. Exemplu: alternanţa zi-noapte, fluxul şi refluxul, fazele lunii, succesiunea
anotimpurilor sunt componentele ritmice ale universului. Aceste fenomene reprezintă pentru
majoritatea biocenozelor ritmicitate exogenă. Protoplasma reacţionează la această ritmicitate
adaptându-şi ritmul endogen la cerinţele celui exogen cu ajutorul unui factor extern care are rol
integrator de sincronizare a celor două ritmuri. Acest factor extern acţionează ca un indicator
cronologic asupra organismului viu. Fiecare organism viu are un model de activitate după care îşi
reglează reacţiile ritmice, model care este influenţat de factori externi şi interni. Ritmicitatea
activităţii organismelor se poate evidenţia în cazul în care acestea sunt transferate în condiţii
neobisnuite de viaţă. De exemplu, speciile de mamifere din zona polară dacă sunt supuse unei
alternanţe zi-noapte specifice zonei temperate s-a constatat că sunt mai active noaptea în timp ce în
mediul lor natural au un comportament nocturn doar în perioada de vară în timp ce în perioada de

83
iarnă când noaptea e foarte lunga îşi menţin activitatea doar pe o anumită parte a nopţii. Există şi
specii la care nu s-a putut dovedi existenţa unui ritm endogen, acestea reacţionând prin adaptări
fiziologice de moment faţă de condiţiile de mediu. Exemplu, la nevertebrate: melci, insecte. La
plante există o ritmicitate a fotosintezei, unele având un maxim de fotosinteză în timp ce la altele se
înregistrează două puncte de maxim.
Modificarea factorilor climatici, datorită succesiunii anotimpurilor, determină în
ecosistemelor şase sezoane de activitate (Tischler, 1955).
1. Prevernal (martie-mai) - caracterizat printr-o biomasă redusă, dar printr-un ritm ascendent
de reîncepere a activităţii şi a intensificării metabolismului organismelor.
2. Vernal (mai-iunie) - caracterizat prin biomasă crescută şi metabolism ridicat pentru
speciile vegetale şi animale.
3. Estival (iun.-aug.) - caracterizat printr-o perioadă maximă de reproducere la animale şi
număr maxim de lanţuri trofice.
4. Serotinal (aug.-sept) - caracterizat prin apariţia primelor semne de declin, viteză redusă de
creştere a biomasei şi a fluxului energetic, declanşarea migraţiilor.
5. Autumnal (sept.-nov.) - caracterizat prin atenuarea progresivă a activităţii, generalizarea
declinului.
6. Hiemal (nov.-martie) - caracterizat prin valori minime ale biomasei, metabolismului şi
fluxului energetic.

5.9. Succesiunile ecologice

Succesiunea ecologică implică o serie de modificări în compoziţia speciilor şi în abundenţa

lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările datorate fluctuaţiei naturale a factorilor
ecologici sau a celor provocate prin acţiunea omului.
Succesiunea ecologică reprezintă deci, înlocuirea treptată a speciilor unei comunităţii cu alte
specii preexistente în biotopul respectiv (ca propagule de rezistenţă) sau imigrate din alte
ecosisteme (N. Botnariuc, 2000). Schimbarea este secvenţială. Procesul succesional trece printr-o
serie de etape sau faze al căror ansamblu poartă numele de serie, iar fazele sunt faze seriale sau
succesionale. Acestea sunt: denudarea, pionieratul (imigrarea), colonizarea, competiţia
intraspecifică, reacţia biocenotică, şi stabilitatea (climax). În cursul succesiunii ecologice se produc
schimbări calitative, structurale, funcţionale şi informaţionale. Stadiile succesionale timpurii sunt
caracterizate de câteva specii (cunoscute ca specii pionier), biomasă redusă şi nivel nutriţional
redus. Producţia netă a comunităţii este mai mare decât respiraţia, ceea ce determină o acumulare a
biomasei de-a lungul timpului. Lanţurile trofice sunt scurte şi diversitatea este redusă.
Complexitatea comunităţii şi diversitatea creşte pe măsură ce succesiunea progresează, până când se
realizează o comunitate de populaţii relativ stabile, un echilibru între biotic şi abiotic. Sistemul
stabilizat este numit climax (raportul producţie/respiraţie =1).
Succesiunile pot fi:
a. primare – când încep pe un loc lipsit de viaţă. Apar, de obicei, după evenimente
catastrofale, cum sunt erupţiile vulcanice, accidentele atomice, dar şi în cazul unor nisipuri
mişcătoare, dune de nisip nou formate, roci rămase în urma retragerii glaciare etc. Procesul
succesional este de lungă durată, datorită condiţiilor foarte severe. Unii ecologi (N. Botnariuc, 2000,
Pianka, 1978) susţin însă că, dacă condiţiile biotopului sunt foarte severe, succesiunea poate să nu
aibă loc - de la început instalându-se doar speciile ce suportă acele condiţii (exemplu: - organismele
din peşteri).
b. secundare – tipice pentru zone în care perturbările nu au eliminat întreaga viaţă şi
elementele minerale din mediu. De exemplu, după defrişarea unei păduri, desţelenirea unui teren,
după un incendiu, o furtună sau o inundaţie etc. poate începe o nouă succesiune. Procesul
succesional, datorită rezervelor de materie organică, supravieţuirii unor animale, ciuperci, bacterii,
seminţe ale unor plante etc., sau recolonizării cu alte specii din habitatele alăturate, se desfăşoară
mai repede.

84
 În funcţie de modul de producere, succesiunile pot fi:
1. Succesiune autogenă, care rezultă în urma acţiunilor biotice din interiorul ecosistemului.
Se creează astfel, condiţii favorabile creşterii complexităţii relaţiilor trofice, formând o serie, aşa-
zisă, progresivă.
2. Succesiune degradativă, care este descrisă de Mackenzie A. (2000), ca fiind un tip
particular de succesiune primară autogenică ce constă în colonizarea şi apoi descompunerea
materiei organice moarte. Diferite specii invadează materia organică şi apoi dispar, altele luându-le
locul, întrucât degradarea materiei organice epuizează unele resurse, şi pune altele la dispoziţie. De
exemplu, acele de pin cad în luna august şi sunt mai întâi colonizate de ciuperci care le digeră şi le
înmoaie, permiţând altor specii de ciuperci şi păianjeni să pătrundă. După aproximativ 2 ani în
stratul A0, fragmentele mici de ace comprimate sunt invadate de altă microfaună care se hrăneşte
atât cu fungi cât şi cu ace de pin. Bascidiomycetele atacă fragmentele de ace, digerând celuloza şi
lignina. După aproximativ șapte ani acele sunt complet descompuse, formând un humus acid, care
prezintă o activitate biologică redusă. Toate degradările succesive iau sfârşit când substratul organic
este metabolizat complet.
3. Succesiune alogenă, care corespunde situaţiei în care înlocuirea unei anumite comunităţi
cu o alta este reprezentată de modificările proprietăţilor fizico-chimice ale habitatului, induse de
factorii abiotici. Succesiunea alogenică a avut loc aproape în toată America de Nord şi Europa de
Nord, ca răspuns la încălzirea climei, ce a urmat retragerii ultimei pături de gheaţă din Pleistocen,
acum 1000 ani. Schimbările, în acest caz, au fost de foarte lungă durată (mii de ani). Tranziţia
alogenă este de scurtă durată atunci când sedimentele se acumulează (de exemplu, la dunele de nisip
sau estuare). În cazul agenţilor fitopatogeni sau zoopatogeni, succesiunea este determinată de
modificări ale organismelor vegetale sau animale pe care, sau în care, aceştia sunt localizaţi (Zarnea
G,1994). Această succesiune produce o serie regresivă.

Importanţa cunoaşterii succesiunii ecosistemelor

a. Aspectul important al acestei probleme îl constituie relaţiile dintre strategia urmată de

oameni cu privire la ecosisteme şi strategia însăşi a ecosistemelor, care sunt liniile comune şi
divergente între cele două strategii şi care ar fi soluţiile către care tindem.
b. Acţiunea omului asupra ecosistemului se manifestă în linii generale printr-o degradare a
comunităţilor de specii, pe care le modifică accidental sau voit, în vederea exploatării. El induce de
cele mai multe ori o serie regresivă.
c. Rentabilitatea exploatării resurselor biologice ale ecosistemelor diferă pe fazele
succesiunii. Cea mai rentabilă este exploatarea în fazele tinere, când productivitatea este ridicată şi,
producţia depăşeşte consumul. Pentru a nu rupe echilibrul ecologic este bine să ştim în care din
momentele succesionale se află ecosistemul dat.
d. Omul poate interveni în mersul succesiunii pentru a-l aduce sau menţine într-o fază
favorabilă, numai cu respectarea legilor naturii şi folosirea capacităţii lor productive în limitele
raţionale, care să nu depăşească posibilităţile lor de control.

5.10. Evoluţia ecosistemelor

Ecosistemele sunt în permanentă schimbare. Monitorizarea populaţiilor care ocupă nişele

dintr-un ecosistem demonstrează că structura comunităţii evoluează în timp, unele populaţii fiind
înlocuite de altele mai bine adaptate să ocupe o anumită nişă ecologică.
Evoluţia ecosistemului se desfăşoară în faza de maturitate, când sunt realizate condiţiile
esenţiale necesare dezvoltării şi diversificării relaţiilor interspecifice, coadaptării şi coevoluţiei
speciilor.

85
 CAPITOLUL 6
BIOMII

Vegetaţia pământului este divizată în blocuri distincte care reflectă în mare parte, condiţiile
climatice. Aceste tipuri reprezintă rezultatul adaptării formelor vegetale la temperatură şi la
disponibilul de apă.

Influența condițiilor climatice asupra vegetației

Prima hartă a climei şi clasificarea standard Koppen a climatelor au fost întemeiate pe baza
hărţilor de vegetaţie. Marile formaţiuni vegetale identificate de Koppen sunt biomii. Marii biomi
sunt distribuiţi în benzi, mai mult sau mai puţin paralele cu ecuatorul.

Distribuiţia marilor biomi față de ecuator și tropice

86
 6.1. Zonele ierboase

Zonele ierboase apar acolo unde precipitaţiile sunt intermediare între cele de deşert şi cele
de pădure. Zona ierboasă tropicală (savana) care are adesea şi copaci răzleţi este extinsă în Africa,
dar se găseşte şi în Australia, America de Sud şi sudul Asiei. Zonele ierboase temperate ocupă
suprafeţe mari în estul Europei şi în Asia (stepa), centrul Americii de Nord (preerie) şi America de
Sud (pampas) (cca. 24% din suprafaţa continentelor). Aceste zone cuprind suprafeţe mari cu
vegetaţie uniformă, trecerea către alţi biomi nefiind abruptă. Zonele ierboase tropicale pot beneficia
în sezonul ploios de până la 1200 mm precipitaţii, în timp ce în sezonul secetos, destul de lung, nu
cad ploi (există un risc mare pentru incendii şi unele porţiuni din savană sunt arse în fiecare an).
Umiditatea redusă a solului pentru cea mai mare parte din an poate limita activitatea
microbiană şi restricţiona circulaţia substanţelor nutritive.
Zonele ierboase temperate se caracterizează printr-o climă continentală, cu veri călduroase şi
ierni reci. Din punct de vedere al precipitaţiilor aceste zone sunt moderat uscate, au între 250-600
mm precipitaţii, repartizate pe întregul an. Ierburile în general au o viaţă scurtă, solurile primesc
mari cantităţi de materie organică şi pot conţine de 5-10 ori mai mult humus decât solurile de
pădure (Mackenzie, 2000). Aceste soluri se pretează la culturile agricole.
Vegetaţia savanelor este alcătuită din ierburi de dimensiuni variabile: înalte de 3-4 m sau
scunde, care formează tufe sau vetre. De asemenea sunt prezenţi frecvent şi o serie de arbori, care
pot fi mai mult sau mai puţin dispersaţi, care aparţin unor specii puţin numeroase şi diferite de cele
ale pădurilor (Acacia, baobab – în Africa, Eucaliptul în Australia, cactuşii în America de sud).
Fauna savanelor este reprezentată de erbivore care trăiesc în turme (antilope, gazele, zebre, girafe,
elefanţi, rinoceri) şi carnivore (lei, leoparzi, gheparzi). Păsările sunt reprezentate în special de cele
alergătoare, slab zburătoare: struţul (în Africa), nandu (America de sud), etc. Se întâlnesc, de
asemenea, numeroase insecte care sunt atrase de către erbivore şi termite, care sunt bine
reprezentate şi care joacă un rol important în formarea solului.
Zonele ierboase temperate sunt reprezentate de asociaţii de ierburi anuale (graminee) şi
arbuşti. În America de Nord, se întâlnesc două tipuri de preerii: preeria cu ierburi înalte, situate în
zone cu precipitaţii suficiente (700-1000 mm) şi o temperatură în jur de 110C şi preeria cu ierburi
scunde, întâlnită în zonele înalte (1100-1500 m altitudine), foarte uscate (300 mm precipitaţii / an),
şi foarte reci (în jur de 80C). Nu putem vorbi despre specii de animale tipice, pentru că acestea sunt
foarte rare, datorită mediului foarte sărac sau datorită vânării lor. Amintim: bizonii, antilopele,
câinii de preerie, bursucii. Insectele sunt foarte numeroase, în special ortopterele (lăcustele).
În Europa de Est şi Asia se întâlnesc suprafeţe întinse ocupate de stepe. Fauna originară a
acestor zone constă în echivalentele ecologice ale celor din America: marmote, hamsteri, cârtiţe,
antilopa saiga. Există puţine specii de păsări probabil datorită uniformităţii structurii vegetaţiei şi
absenţei copacilor. Păsările sunt adaptate la cuibăritul pe sol: ex. dropia. Ortopterele sunt
numeroase, ele putând să se înmulţească pretutindeni.
Productivitatea primară netă a zonelor ierboase este de obicei mare, dar biomasa este relativ
scăzută datorită absenţei ţesuturilor lemnoase persistente. Se estimează că biomasa în savanele
tropicale se ridică la 40t s.u./ha şi productivitatea este de 7 t s.u./ha/an, iar în stepe biomasa este de
15t s.u./ha şi productivitatea de 5 t s.u./ha/an (Ramade,1993). Un aspect particular îl au termitierele,
de forma unor cetăţi de până la 6 m înălţime (construite de termitele războinice – Bellicositermes
rex).

Preocupări pentru mediu

-Zonele ierboase mai puţin productive au fost utilizate ca păşuni pentru creşterea vitelor,
oilor şi caprelor. Dar, păşunatul intens a condus la distrugerea fitocenozei pe suprafeţe însemnate şi
de multe ori la eroziunea solului. În acest caz, evoluţia este îndreptată către deşertificare,
regenerarea solurilor fiind greu de realizat datorită pierderii stratului superficial de sol.

87
 -O altă problemă o constituie migrarea turmelor de animale. În vederea conservării acestora
sunt necesare parcuri naţionale de mărimi mari, uneori extinse în afara graniţelor ţării gazde.
-O mare parte din fauna originară a zonelor ierboase temperate a fost aproape distrusă prin
vânătoare şi prin trecerea terenurilor înierbate în producţie agricolă (exemplu, hergheliile de cai
sălbatici au dispărut din peisaj, ei fiind acum exponate ale grădinilor zoologice; animalele
rumegătoare - de exemplu veveriţa de sol din preerii - au suferit un declin şi, odată cu ele şi speciile
de prădători - lupii şi coioţii).

6.2. Tundra

Tundrele sunt formaţiuni ierboase, subarbustive şi arbustive scunde, care s-au format sub
influenţa climatului aspru polar. După poziţia lor pe glob, tundrele sunt arctice şi antarctice. Tundra
arctică formează o bandă între Oceanul Arctic şi calota polară în nord şi pădurile de conifere în sud.
Regiuni similare ecologic, dar mai mici, se găsesc deasupra limitei de creştere a copacilor pe munţii
înalţi (tundra alpină). Tundra arctică şi cea alpină au în comun cca. 270 de specii vegetale (Ramade,
1994). Tundrele antarctice au fost limitate foarte mult de expansiunea gheţarilor şi, cuprinde doar
ţărmurile Antarctidei şi insulele învecinate.

Imagini specifice tundrei

În cea mai mare parte a anului temperatura scade sub limita cerută pentru creşterea
plantelor. Există un sezon de creştere de cca. 8-10 săptămâni, când temperaturile sunt moderate şi,
la latitudini mari, durata zilei este lungă. Precipitaţiile sunt reduse (de obicei sub 250 mm
precipitaţii/an) şi sunt de cele mai multe ori sub formă de zăpadă. Vântul este deseori foarte violent.
Datorită ratei mici de evaporare, apa este un factor de restricţie. În profunzime solul este permanent
îngheţat. Biomasa şi productivitatea sunt reduse (Bm – 6 t s.u./ha, realizată vara; Prod. - 2 t.
s.u./ha/an), activitatea microbiană la fel, ceea ce determină existenţa unor soluri subţiri, care
îngheaţă iarna, iar vara mustesc de apă (sunt mlăştinoase), sărace în elemente nutritive.
Vegetaţia tundrelor este distribuită în două straturi (cca. 1000 de specii). În stratul inferior
domină muşchii şi lichenii asociaţi cu gramineele, ciperaceele şi semiarbuştii (merişorul, afinul,
sălcii pitice etc.), iar în stratul superior arbuştii cu frunze caduce (arinii pitici şi mesteacănul). Fauna
este săracă şi omogenă pe tot parcursul anului. Se întâlnesc specii ca: boul moscat, reni, iepurele
polar, vulpea polară, hermelina, ursul polar etc. Acestea se deplasează pentru căutarea hranei pe
suprafeţe întinse. Ca adaptare la condiţiile vitrege de temperatură amintim forma aproximativ
sferică (membre scurte, corp rotunjit) care le permite reducerea pierderilor de căldură (regula
Bergmann). Sezonalitatea extremă a tundrei are ca rezultat faptul că unele animale se întâlnesc
numai vara. Astfel, păsări migratoare precum gâştele, potârnichea de tundră, ciuful alb şi alte păsări
de baltă se împerechează în timpul verii în tundră, ele hrănindu-se cu vegetaţia existentă, dar şi cu
insecte (prezente în număr mare). Reptilele şi amfibienii sunt foarte rare.

Probleme de mediu
-Refacerea lentă a vegetaţiei în cazul distrugerii acesteia, datorită solului subţire şi sărac în
elemente nutritive.
-Modelarea reliefului se realizează prin îngheţ – dezgheţ, din acţiunea zăpezii şi a vântului
rezultând forme periglaciare (avalanşe etc.).

88
 -Au loc numeroase inundaţii în perioada de vară, ceea ce favorizează desfăşurarea unor
areale mlăştinoase.
-Temperaturile scăzute nu permit degradarea reziduurilor şi a unor poluanţi.
-Descoperirea ţiţeiului şi exploatarea lui au condus la creşterea poluării cu petrol în zonă, la
distrugerea muşchilor şi lichenilor (provocată de vehicule şi deversările de ţiţei) care la rândul lor
au implicat fenomene de degradare şi eroziune a solului.
-Necesitatea conservării habitaturilor speciilor permanente.

6.3. Pădurile

Pădurile reprezintă biomul cel mai stabil de la nivelul biosferei. În funcţie de regimul de
temperatură şi umiditate al zonei, pădurile sunt clasificate în:
- păduri umede (de conifere, şi foioase din zona temperată şi pădurile ecuatoriale);
- păduri uscate (în zona tropicală şi mediteraneană).

Taigaua (pădurea boreală) este caracteristică pentru climatele reci şi o întâlnim în

regiunile nordice din America de Nord, Europa şi Asia, extinzându-se şi înspre sud, la altitudini
mari.
Aceste păduri acoperă 920 milioane de hectare, reprezentând 27% din suprafaţa forestieră
mondială. Pădurea boreală din nord are ierni lungi şi reci (6 luni cu temperaturi mai mici de 00C),
zăpezi de lungă durată (160-200 zile/an), iar vara temperaturile sub 200C. Apa este o resursă
limitată. Solurile sunt podzolice, acide, bogate în humus, cu un strat gros de reziduuri acumulate, ca
urmare a unei activităţi microbiane reduse la temperaturi scăzute. Pădurile boreale sunt dominate de
specii de conifere (cca. 70% din total) cum sunt: molizii (Picea sp.), brazii (Abies sp.), laricele
(Larix sp.) şi pinii (Pinus sp.), tuia (Thuya occidentalis), chiparoşii (Chamaecyparis sp), precum şi
de o serie de foioase precum: mesteacănul (Betula sp.), plopul (Populus sp.). Trebuie să amintim că
alături de pădurea de răşinoase în estul Americii de Nord există şi unele specii relictare ca: arborii
mamut (Sequoia gigantea şi S. sempervirens), care au populat în Terţiar şi ţinuturile Asiei şi
Europei. Alături de aceşti arbori există şi specii arbustive alcătuite din coacăz (Ribes), afin
(Vaccinium) etc. Stratul ierbos este dominat de ferigi (Blechnum spicant) şi muşchi. În zona
pădurilor boreale întâlnim diverse specii de erbivore: elanul, cerbul canadian – wapiti, castorul,
prădătoare: linx, ursul brun, jderul mâncăcios, hermelina, nevăstuica lupul, vulpea etc. Păsările sunt
reprezentate de un număr redus de specii, care bineînţeles, sunt migratoare. Pădurea de foioase din
regiunile temperate apare mai în sud, în Europa centrală şi de vest, în estul Asiei şi estul Americii
de Nord. Climatul pădurilor temperate este sezonier, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 8-
100C. Precipitaţiile se situează între 750-1000 mm pe an, în funcţie de regiune. Solurile sunt bine
dezvoltate şi bogate în elemente nutritive. În general, pădurile au o biomasă mare (peste 300 t.
s.u./ha) şi o productivitate primară ridicată (13 t.s.u./ha/an). Pădurile temperate sunt formate din
arbori foioşi cu frunze căzătoare. În Europa întâlnim specii arboricole precum: stejarul, gorun,
carpen, plop, mesteacăn, fag; arbustive: alun, păducel, corn, măceşul şi un strat erbaceu bogat. În
America de Nord predomină speciile de Quercus, dar întâlnim şi păduri de castan american de nuci,
arţarul de zahăr, arborele de lalele, magnolii etc. Fauna pădurilor de foioase din Europa este formată
din numeroase mamifere: căprioara, cerb, mistreţ, ursul brun, veveriţa, dihorul ş.a. Dintre păsări
amintim: ciocănitorile, mierla, cucul, porumbelul de scorbură. În Asia întâlnim speciile prezente în
taiga şi animale proprii: câinele enot, iepurele manciurian, pisica sălbatică orientală, ariciul comun,
fazanii, precum şi reptile. Avifauna este bogată, diversitatea sa depinzând adesea de structura
verticală a pădurii. Insectele sunt de asemenea, foarte numeroase.

Pădurile sempervirescente din regiunile cu climat mediteranean

Acest climat este întâlnit în bazinul mediteranean, dar şi în anumite regiuni din California,
Chile, Africa de Sud şi Australia. Temperatura medie anuală este de 15-20 °C, iar precipitaţiile
variază între 100-1000 mm, în funcţie de regiune. Verile sunt foarte secetoase şi calde, ceea ce

89
determină oprirea creşteriivegetaţiei. Iernile sunt blânde şi umede, cu puţine îngheţuri. Pădurile,
acolo unde mai există, sunt caracterizate prin specii cu frunze persistente: stejarul verde, stejarul de
plută, pin. Fauna este reprezentată în general de reptile, mamiferele mari fiind foarte rare. Insectele
sunt numeroase şi variate. Paradoxal, solul este populat de specii higrofile care-şi găsesc refugiu
împotriva secetei şi a incendiilor frecvente. Acest biom este considerat ca fiind alterat de acţiunea
umană, fiind în diverse stadii de degradare. Au apărut tufărişuri xerofile de tipul maquisului (pe
ţărmurile e vest ale mediteranei, cu măslin, stejar de stâncă, roşcov, palmier pitic), frigana (arbuşti
ţepoşi în Grecia), garriga (în sudul Franţei, cu stejar, rozmarin în Spania, palmier pitic în Maroc şi
Algeria), chiapar (în California), mattora (predominant cactuşi, arbuşti răzleţi în Chile), scrub
eucalipţi pitici şi acacia în Australia).

Pădurea subtropicală umedă populează versanţii muntoşi din estul Americii de Nord
(Florida), Africa de Sud, insulele Canare, Madeira, Madagascar, Australia de sud-est, Noua Guinee,
sudul Japoniei. Pădurile subtropicale umede sunt alcătuite dintr-un amestec de dicotiledonate şi
conifere cu frunze late şi solzoase: stejarul, magnolii, pinii de tămâie, ţuga, cameciparis, şi specii
arbustive: palmieri pitici, liane etc. Fauna acestor păduri este reprezentată de unele animale proprii
şi altele venite din zona temperată şi tropicală.

Pădurile tropicale umede (ecuatoriale)

Pădurile ecuatoriale ocupă regiunile din jurul Ecuatorului. Sunt bine reprezentate în America
de Sud – Amazonia şi vestul continentului până în Paraguay, în Africa în bazinul fluviului Zair,
Coasta Guineei, coastele Mozambicului, în Nigeria, în Asia - coastele sudice ale Indochinei,
Peninsula Malaca, Insulele Sonde, Sumatera, Kalimanthan, Moluce, insula Noua Guinee şi coastele
nordice ale Australiei.
Pădurea este caracterizată printr-un climat foarte umed şi cald. Temperatura în funcţie de
regiune este cuprinsă între 20 şi 35 0C, variaţiile de la un sezon la altul nefiind mai mari de 30C.
Temperaturile ridicate şi precipitaţiile abundente asigură condiţii optime pentru dezvoltarea
plantelor, biomasa fiind estimată la 150 t.s.u./ha, iar productivitatea la 20 t.s.u./ha/an. Pădurile
ecuatoriale acoperă cca 7% din planeta noastră, adăpostind mai mult de jumătate din speciile de
animale ale Terrei şi 40% din plante. Structura verticală a pădurii tropicale este complexă, în ciuda
faptului că frunzişul dens al arborilor înalţi împiedică lumina să ajungă la sol. Sunt prezente specii
de arbori care tolerează umbra, specii epifite şi liane. Ciclul nutriţional în aceste păduri este foarte
important deoarece multe specii produc rădăcini aeriene care absorb substanţele nutritive la fel ca
rădăcinile fixate în sol. O structură verticală complexă întâlnim şi în rândul animalelor. Marea
majoritate a vieţii animale este găzduită însă de frunzişul arborilor. Dominante în aceste păduri sunt
insectele, amfibienii, reptilele şi păsările. Urmează maimuţele (arboricole, care au o deosebită
agilitate în deplasarea dintr-un copac în altul şi terestre – fără coadă – gorila, cimpanzeul etc.) şi
mamiferele erbivore, insectivore şi carnivore (tapirul american, elefantul african, rinocerul cu două
coarne, mistreţul bărbos, jderii marsupiali etc., precum şi o serie de prădători mari - tigrii, panterele,
jaguarii.

Păduri tropicale cu frunze căzătoare

Acestea se întâlnesc în regiunile secetoase, unde perioada de uscăciune durează 7-8 luni (În
nordul Americii de Sud -Venezuela, În Africa - la sud de pădurile ecuatoriale,în Asia de Sud-Est şi
India unde sunt denumite păduri musonice). Pădurile sunt mult mai clare, permiţând unor graminee
să se dezvolte mai mult sau mai puţin continuu.

Probleme de mediu
- poluarea industrială a pădurilor temperate din Europa nordică;
- exploatarea neraţională a lemnului din aceste păduri;
- pierderea biodiversităţii, degradarea solului şi eroziunea acestuia ca urmare a defrişării
pădurilor tropicale, în vederea cultivării terenurilor sau extinderii păşunilor pentru vite;

90
 - exploatarea neraţională a acestor păduri în scopuri umane. Sunt nenumărate exemple de
specii supraexploatate: arborele de cauciuc, palmierul de fibre textile, arborele de cacao,bananierul,
arborele de cafea, specii cu lemn de calitate – acajul, abanosul, bambusul etc.;
- defrişarea pădurii tropicale prin incendiere afectează circuitul global al carbonului, poate
contribui la încălzirea planetei etc.

6.4. Deşerturile și semideşerturile

Aproximativ 30% din suprafaţa Terrei este reprezentată de deşerturi sau semideşerturi.
Deşerturile fierbinţi se găsesc în jurul latitudinii de 300N şi 300S. Principalele regiuni deşertice sunt
în nordul şi sud-vestul Africii (deşerturile Sahara şi Namib), parţial Orientul Apropiat şi Asia
(deşertul Gobi), Australia, sud-vestul SUA, şi nordul Mexicului.
Ecosistemele de semideşert se întâlnesc în zonele mai puţin aride. Semideşerturi calde cu
tufişuri apar în regiunile uscate calde şi tropicale, iar cele reci apar în America de Nord, Asia
centrală şi regiunile muntoase unde climatul este prea uscat pentru zone ierboase. Zonele temperate
cu tufişuri se întâlnesc pe ţărmul mării Mediterane şi în sudul Californiei. Climatul deşertului este
foarte cald şi uscat. În deşert cad sub 200 mm precipitaţii pe an, iar ploile au o distribuţie
neprevizibilă. Temperaturile prezintă fluctuaţii mari de la zi la noapte. De regulă, zilele sunt foarte
fierbinţi, iar nopţile foarte reci. Temperatura variază în funcţie de latitudine. De exemplu în nordul
Americii întâlnim un deşert “fierbinte”, în Arizona şi unul “rece”, în statul Washington. Ele diferă
prin comunităţile de specii vegetale pe care le conţin. Deşerturile din zonele temperate sunt deseori
uscate pentru că sunt situate în umbra munţilor care interceptează umezeala de la mare. În
deşerturile extreme, perioadele fără precipitaţii pot să dureze mulţi ani, singura apă disponibilă fiind
cea din adâncurile pământului sau roua din zori. Un alt element care caracterizează climatul deşertic
este vântul, în general violent şi care măreşte fenomenul de transpiraţie. De asemenea, vânturile
fierbinţi (sirocco în Sahara algeriană, ori kamesinul în Arabia) au o acţiune negativă asupra
plantelor.

Influența precipitațiilor și temperaturii asupra vegetației deșerturilor și altor biomi

Vegetaţia sărăcăcioasă (biomasa – cca. 0,2 t. s.u./ha) şi productivitatea extrem de scăzută

(0,03 t.s.u./ha/an) au o contribuţie minoră la acumularea de materie organică, rezultând astfel soluri
sărace în elemente nutritive, subţiri şi cu o permeabilitate ridicată. În zonele temperate cu tufişuri
cad între 300-800 mm precipitaţii, dar perioada secetoasă durează mai mult de trei luni. Media
temperaturii se situează între 10 °C iarna şi 25 °C vara. Descompunerea materiei organice şi

91
dezvoltarea solului în aceste zone este împiedicată de lipsa umidităţii, precum şi de prezenţa
frecventelor incendii.
Vegetaţia deşerturilor “fierbinți” este foarte rară şi, poate fi constituită din tufişuri cu ţepi,
care îşi pierd frunzele şi rămân în stare de cryptobioză în timpul perioadelor secetoase. În general,
vegetaţia este dominată de plante afile, sau cu frunze reduse, solziforme (calligonum, Anabasis,
Ephedra) a căror tulpini verzi preiau funcţia de fotosinteză. În perioadele ploioase se dezvoltă o
serie de plante anuale cu frunze mici (Retama retam, Zilla macrocarpa) şi unele cu frunze înguste şi
răsucite (Andropogon) cu un sistem radicular foarte profund. Ele profită de condiţiile prielnice
pentru a creşte şi înflori rapid, acoperind solul pentru o scurtă perioadă (în Sahara specia Boehavia
repens deţine recordul, ea desfăşurându-şi întreg ciclul de viaţă în 10 zile).
Geofitele supravieţuiesc sub pământ sub formă de rizomi sau bulbi. Suculentele, cum sunt
cactuşii în America şi Euphorbia în Africa, prezintă adaptări care le permit să supravieţuiască unei
perioade lungi de secetă.
Zonele deşertice temperate sunt populate de specii de ciperacee şi graminee şi alte specii
erbacee efemere. Bine reprezentate sunt reptilele şi insectele care pot supravieţui în condiţiile
deşertului datorită acoperirii corpului lor cu formaţiuni impermeabile şi a secreţiilor uscate. Fauna
deşerturilor din Africa este săracă, ea fiind reprezentată de unele mamifere rumegătoare (gazelele,
antilopele de deşert, dromaderul), rozătoare (iepurele egiptean, şoarecele săritor, carnivore (vulpea
de deşert, hiena vîrgată) şi unele păsări (dropia gulerată, găinuşa de pustiu). Deşerturile sud
americane sunt populate în general de rozătoare şi pasărea nandu, iar cele nord americane de
rozătoare, puţine carnivore (coiot, vulpea cu urechi lungi), numeroase păsări (ciocănitoarea
agavelor, cucul alergător etc.).
Fauna deşerturilor din zona temperată este dominată tot de rozătoare, câteva rumegătoare
(cămila cu două cocoaşe, antilopa cu guşe), carnivore (râsul de deşert, vulpe şi lupul de deşert),
păsări (dropia, gaiţa de deşert ş.a.) şi reptile (şopârle). În general, mamiferele posedă adaptări la
lipsa apei: excreţia de urină foarte concentrată (unele rozătoare nocturne), metode de răcorire fără a
folosi apa (ies la suprafaţă numai noaptea), altele pot supravieţui fără să bea apă niciodată, sau au
nevoie să bea periodic apă, dar suportă perioade lungi de deshidratare (cămila poate tolera o
pierdere de până la 30% din apa totală şi poate bea 20% din greutatea corpului în numai 10 minute).

Probleme de mediu
- productivitatea depinde de precipitaţii aproape liniar, deoarece precipitaţiile sunt cele care
limitează creşterea plantelor;
- unde solurile sunt adecvate, cu ajutorul irigaţiilor se poate transforma deşertul într-o zonă
agricolă productivă. Dar există probleme legate de creşterea gradului de salinizare al solurilor ca
urmare a evaporării pronunţate;
- devierea râurilor şi secarea unor lacuri pot avea o influenţă negativă asupra altor zone. De
exemplu, deoarece apa a fost folosită pentru irigaţii, nivelul apei din lacul Aral a fost redus cu 9 m
şi se aşteaptă să mai scadă cu 8-10m, cu implicaţii deosebite atât asupra industriei piscicole, cât şi
deteriorarea biotopului lacului.

6.5. Biomii de apă sărată

Mediul acvatic este deosebit de vast, cu variate caractere fizico-chimice, care determină
condiţii ecologice diferite.
Oceanul Planetar (ansamblul mărilor şi oceanelor) ocupă peste 70% din suprafaţa globului.
Zona de flux apare la marginile uscatului şi include plajele nisipoase şi ţărmurile stâncoase. Acolo
unde influenţa fluxului este mai mică apar mlaştinile sărate, zonele cu nămol şi mangrovele.
Alcătuirea comunităţilor biologice de apă sărată este determinată de factori fizici precum: fluxul,
curenţii, temperatura, presiunea şi intensitatea luminii. Aceste comunităţi au la rândul lor o influenţă
considerabilă asupra compoziţiei sedimentelor de pe fund şi a gazelor dizolvate în apa de mare şi în
atmosferă.

92
 Mediul litoral se află în vecinătatea ţărmului, unde există condiţii bune de lumină, aerare a
apei datorită unei dinamici active şi o mare varietate de plante şi animale. Separarea subtipurilor
este determinată de temperatura şi salinitatea apei, de direcţia de manifestare a curenţilor oceanici,
de caracteristicile reliefului submers (neted, stâncos, acoperit de mâl etc.).
Mediul pelagic, desfăşurat în stratul de apă de la suprafaţa mărilor şi oceanelor în care
pătrunde lumina (până la 500 m adâncime), este bine oxigenat datorită valurilor, conţine un număr
mare de vieţuitoare. Viaţa este reprezentată de organisme microscopice, lipsite de mijloace de
locomoţie, aflate în stare de suspensie în apă (planctonul), sau care se mişcă cu mijloace reduse de
locomoţie (nectonul).
Mediul abisal ocupă cea mai mare parte a Oceanului Planetar, desfăşurându-se între fundul
bazinelor acestora şi limita până la care pătrunde lumina. Este un mediu cu salinitate şi presiune
ridicată, temperaturi tot mai scăzute în raport cu adâncimea, o biomasă redusă. Speciile prezente,
puţine la număr, prezintă numeroase adaptări. Plantele verzi lipsesc, sunt prezente numai bacteriile
cu rol de descompunători. Fauna este reprezentată de animale mici, colorate în roşu, cenuşiu sau
negru. Au membre sau suporturi lungi care le menţin deasupra mâlului. O altă caracteristică este
biofotogeneza (proces fiziologic, prin care, în urma oxidării unor substanţe organice se produce
lumină. Deosebirile zonale sunt cauzate de valoarea temperaturii apei în stratul cuprins între –50m
şi 100 m (de la 20-25 °C în zone tropicale, la -1 °C la zonele polare). La adâncimi mai mari de 100
m, mediul abisal devine aproape omogen.
Intrândurile continentale susţin unele din cele mai productive ecosisteme marine, în special
în zonele cu curenţi ascendenţi care aduc substanţe nutritive la suprafaţă. Sunt prezente algele brune
care sunt ancorate la substrat şi care susţin o faună diversă: viermi, moluşte, bureţi, păianjeni de
apă, crustacee, peşti. Coralii cresc în apele calde şi puţin adânci (peste 20 °C şi 50 m adâncime).
Zona de flux de pe ţărmurile stâncoase este dominată de alge care se ataşează cu sisteme de
prindere speciale. Deasupra zonei de flux, algele fac loc lichenilor care suportă o deshidratare mai
mare. Variaţiile mari de temperatură, salinitate, iluminare şi expunere la valuri sunt determinate de
depărtarea faţă de mare şi de timpul cât ţărmul este inundat de flux.
Mlaştinile sărate apar în zonele protejate de acţiunea valurilor şi asigură un substrat stabil
pentru colonizare de către plante mai înalte, tolerante la sare. Vegetaţia este dominată de ierburi
cum sunt Spartina, salicornia etc. Ele asigură hrană şi loc de iernare pentru gâşte şi alte păsări de
apă. Spre deosebire de mlaştinile sărate, unde materia organică este spălată de flux, zonele cu noroi
tind să reţină materia organică depozitată de flux, datorită particulelor foarte mici ale particulelor.
Aluviunile estuarelor sunt alcătuite din sedimente purtate de râuri, bogate în materie organică.
Absenţa oxigenului restricţionează mult organismele care pot trăi în aceste nămoluri şi aluviuni, dar
cele care rezistă sunt reprezentate printr-un număr mare de indivizi, oferind hrană multor specii de
păsări. În estuare, unde apa este mică, fitoplanctonul, flora bentică şi nevertebratele sunt foarte
abundente.
Mangrovele, înlocuiesc mlaştinile sărate în zonele cu climă caldă. Ele acoperă 60-70% din
zona de coastă a pădurilor tropicale. Sunt grupate în două regiuni distincte, de Est şi Vest. Regiunea
estică cuprinde litoralul Asiei, Australiei şi Africii răsăritene, iar regiunea vestică, ţărmul apusean al
Africii şi ţărmul răsăritean al Americii.

Imagini specifice mangrovelor

Instalarea comunităţilor de mangrove este influenţată de frecvenţa şi durata de inundare a

apei mării, constituţia şi natura solului, gradul de amestecare al apelor dulci cu apele oceanice în
zona de vărsare a râurilor şi fluviilor.
93
 Datorită mobilităţii permanente a substratului, arborii ce alcătuiesc vegetaţia mangrovelor
prezintă adaptări specifice pentru fixare. Fauna este săracă, fiind constituită dintr-un amestec de
specii de animale marine, de apă dulce şi terestre. Interesant este peştişorul săritor care îşi petrece
ceva timp în aer (urcat pe rădăcinile aeriene sau trunchiul arborilor) în vederea vânării unor insecte.
Probleme de mediu
- Oceanele şi mările sunt folosite drept groapă de gunoi pentru numeroşi poluanţi: metale
grele, resturi organice, ţiţei şi alte hidrocarburi.
- Ca urmare a poluării este distrusă biodiversitatea (vegetaţia este distrusă datorită
petrolului, păsările se pot otrăvii, pot suferi hipotermie, metalele din reziduurile menajere şi
industriale pot fi preluate în lanţul trofic şi mulţi peşti pot fi afectaţi etc).
- Turismul de coastă afectează recifele de corali.
- Construcţiile de pe coastă pot distruge coralii prin îngroparea lor sub sedimente sau sub
nisipul rezultat în urma escavării.
- Recifele de corali sunt de asemenea, afectate de pescuitul comercial, poluare şi încălzirea
globală.
- Dezvoltarea recreativă şi comercială a zonelor de flux a condus la distrugerea unor habitate
şi la poluarea lor.

6.6. Biomii de apă dulce

Putem vorbi de două categorii de ape dulci:

- cele din mediu lotic: pârâuri, râuri, fluvii;
- mediu lentic: ape calme: lacuri, bălţi.
Biomii de apă dulce includ deci, fluviile, râurile, lacurile şi bălţile, mlaştini şi zonele
inundabile. În cazul apelor curgătoare factorii ecologici esenţiali sunt: viteza de curgere, natura
albiei, temperatura, oxigenarea şi compoziţia chimică. De-a lungul unei ape curgătoare întâlnim trei
zone principale:
- sursa (izvorul) este un mediu unde temperatura este relativ constantă şi este populată de
specii stenoterme;
- cursul superior este caracterizat printr-o pantă abruptă, un curs rapid, o apă bine oxigenată
şi o aparentă absenţă a planctonului. Eroziunea şi transportul materialului aflat în suspensie este mai
importantă decât sedimentarea. În regiunile temperate, temperatura acestor zone este sub 20 °C;
- cursul inferior are o pantă slabă, un curs lent şi o apă puţin oxigenată, materialul aflat în
suspensie este depozitat iar albia râului este formată din particule fine, eventual argilă.
Pe măsură ce debitul de apă continuă să scadă, comunităţile de plancton devin mai
complexe, sedimentele încep să se depună, formând un mediu prielnic pentru înrădăcinarea
plantelor acvatice mai mari şi un habitat pentru organismele bentice (larvele de chironomide,
moluşte etc.). Plantele ce se înalţă deasupra apei asigură un mediu fizic pentru nevertebrate, peşti
etc, care la rândul lor constituie hrana altor organisme. De fapt, această clasificare este destul de
arbitrară. Studiile asupra râurilor sunt extinse şi asupra versanţilor (care produc schimbări de
domeniul geologic, hidrologic, fizic şi, nu în ultimul rând, biologic), dar şi asupra altor ape
curgătoare care se varsă în acestea. Din acest motiv, din punct de vedere energetic, râurile şi fluviile
sunt considerate ecosisteme incomplete, o mare parte a fluxului energetic provenind din
ecosistemele vecine (Mohan, 1993).

Lacurile şi bălţile

În general lacurile reprezintă 1,8% din suprafaţa uscatului. Structura biocenozei din lacuri
depinde de: adâncime, proprietăţile chimice ale apelor şi climatul regiunii.
Sub denumirea de lacuri sunt cuprinse întinderile de apă ale căror adâncimi depăşesc 10 m,
ceea ce permite instalarea unei stratificări temice, în funcţie de sezon. În lacurile foarte adânci
amestecul apei nu atinge fundul lacului, ceea ce înseamnă că în profunzime se găseşte un strat de

94
apă permanent stagnantă, cu temperaturi şi proprietăţi chimice constante, dar foarte sărace în
oxigen. Din contră, în lacurile mai puţin adânci, circulaţia cuprinde întreaga masă de apă, de mai
multe ori în cursul unui an. În aceste bazine apele sunt stratificate în funcţie de anotimp.
La un lac se pot distinge trei zone:
- epilimnion, zona superficială, caldă, amestecată de vânt, bogată în oxigen şi bine luminată;
- termoclina, zonă de tranziţie caracterizată printr-o reducere rapidă a temperaturii (1 °C/m);
- hipolimnion, zona profundă, săracă în oxigen, puţin sau deloc luminată, cu o temperatură
constantă de-a lungul unui an (4 °C) şi o compoziţie chimică constantă.
În cazul lacurilor tropicale, apele superficiale sunt mereu calde şi sunt lipsite de stratificare.
Materia organică moartă se acumulează pe fund, fiind sursa descompunerilor bacteriene. Ridicarea
substanţelor nutritive la suprafaţă este realizată de zooplancton.
În lacuri, lanţurile trofice de bază se compun din următoarele niveluri trofice:
-fitoplancton (alge microscopice);
-zooplancton (crustacee minuscule şi larve ale unor organisme mai mari);
-peşti planctonofagi;
-peşti răpitori.
În funcţie de conţinutul în săruri lacurile pot fi:
-lacuri oligotrofe: ape sărace în azot şi fosfor; fitoplancton sărac; conţinut ridicat în oxigen
dizolvat; ape transparente;
-lacuri eutrofe: ape bogate în azot şi fosfor; cu o vegetaţie bine dezvoltată, productivitate
ridicată, dar mai sărace în oxigen;
-lacuri distrofe: puţin adânci, sărace în oxigen, acide.

95
 CAPITOLUL 7
PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

7.1. Noţiuni generale

Mediul înconjurător constituie un sistem alcătuit din elemente ale cadrului natural şi
antropic, strâns legate prin relaţii multiple, care îi asigură calităţile şi evoluţia. Când spunem
“mediu” ne gândim la aer, apă, sol şi subsol, toate straturile atmosferice, materia organică şi
anorganică, precum şi la fiinţele vii, între care se stabilesc conexiuni foarte variate.
Mediul, pe parcursul dezvoltării societăţii umane, a suferit o serie de dezechilibre, urmate de
degradări, care au cunoscut o amploare deosebită în ultimul secol datorită poluării şi, unor activităţi
distructive pentru stabilitatea ecosistemelor, ca de exemplu: supraexploatarea biodiversităţii,
despăduririlor etc. Nu lipsite de interes sunt şi sursele de degradare naturale precum: erupţiile
vulcanice; furtunile de praf; pulberile rezultate din dezintegrarea meteoriţilor; alunecarea
terenurilor; incendierea în perioadele secetoase a mari suprafeţe de păduri etc.
Poluant este factorul care, produs de om sau de fenomene naturale, generează disconfort sau
are acţiune toxică asupra organismelor şi/sau degradează componentele nevii ale mediului,
provocând dezechilibre ecologice.

Multitudinea emisiilor poluante pe Glob

În Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, poluantul este definit ca fiind “orice
substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori ori formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică
echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Poluarea (“polluo-ere” = a murdări, a degrada) este fenomenul de apariţie a factorilor
menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice.
Conform Regulilor de la Montreal, 1982, prin poluare se înţelege “introducerea de către om
în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună
în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea
materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.

96
 Clasificarea tipurilor de poluare

După provenienţa poluanţilor:

Poluare naturală: biologică, datorată unor fenomene fizico – chimice din natură şi menajeră
Poluare industrială
Poluare agricolă
După natura poluanţilor:
Poluare fizică: termică, fonică, luminoasă, radioactivă, electrică
Poluare chimică: cu derivaţi ai carbonului şi hidrocarburi lichide; cu derivaţi ai sulfului,
azotului etc.; cu metale grele; cu materii plastice; cu pesticide; cu materii organice fermentescibile
etc.
Poluare biologică: contaminarea microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate; modificări
ale biocenozelor şi invazii de specii animale şi vegetale.
Poluare estetică – ca urmare a urbanizării şi sistematizării eronat concepute.

7.2. Protecţia atmosferei

Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia,

în vederea evitării apariţiei unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a biodiversităţii şi a calităţii
mediului, în general.
Conceptul de poluare atmosferică nu trebuie însă limitat la aspectele privind impurificarea
propriu-zisă a aerului ci trebuie să aibă în vedere şi prevenirea, cuantificarea şi limitarea efectelor
ei, precum şi unele aspecte juridice şi de etică socială. Practic, principalele aspecte ce trebuie luate
în considerare atunci când se studiază o problemă de poluare atmosferică sunt de natură
interdisciplinară şi privesc:
- localizarea: probleme globale; poluare transfrontieră; reţele alarmă;
- sursele: naturale; combustie; industriale; transporturi;
- poluanţii: elemente şi compuşi chimici; mod de acţiune; caracteristici;
- măsurători: imisie; la emisie; prelevare; analize; metode; aparate;
- prevenire: desprăfuire; epurare; tehnologii nepoluante; instalaţii; metode; aparate;
- dispersie: studii dispersie; meteorologie; topografie; coşuri; interacţiuni;
- efecte: pt. om, animale, plante; probleme medicale, psihologice, morale, financiare;
- management: aspecte juridice, administrative, economice, sociale, organizatorice (Gh.
Paşca, 1992).

7.2.1. Poluarea aerului

Surse de poluare

Poluarea aerului constă în schimbarea compoziţiei sub aspectul proporţiei dintre

constituenţii săi şi/sau prin apariţia unor noi constituenţi, cu efecte dăunătoare asupra biocenozelor
şi/sau biotopului.
După origine, sursele de poluare a aerului pot fi:
-naturale – solul (viruşi, pulberi datorate eroziunii); plantele (fungi, polen, substanţe
organice şi anorganice); animalele (CO2, viruşi); radioactivitatea terestră şi cosmică (radionuclizi
emişi de roci - 226Ra,228Ra- şi de provenienţă cosmică –10Be, 36Cl, 14C, 3H, 22Na etc. -;
erupţiile vulcanice (cenuşă, compuşi de sulf, oxizi de azot şi de carbon); furtunile de nisip şi praf
(pulberi) etc.;
-artificiale:
-fixe: surse bazate pe procesele de combustie din activităţile menajere sau industriale
(pulberi, oxizi de sulf, de carbon) şi surse bazate pe procese industriale (oxizi de fier, mangan,
nichel, plumb, cadmiu, fluor etc.);

97
 -mobile – transporturile cu automobile.
Poluanţii mai pot fi clasificaţi şi după alte criterii:
1. naturali sau sintetici;
2. după efect – poluanţi care afectează numai oamenii, ecosistemul în întregime etc.;
3. după proprietăţi: toxicitate, persistenţă, mobilitate, proprietăţi biologice;
4. posibilităţi de control etc.

Poluarea cu monoxid şi dioxid de carbon

Monoxidul de carbon nu poate fi depistat organoleptic deoarece este incolor, inodor şi

insipid. Concentraţia medie în atmosfera nepoluată este de 0,1 p.p.m. CO este prezent în fumul
rezultat din arderea cărbunilor, dar şi în aerul din zonele intens circulate de autovehicule. De
asemenea, se găseşte în locurile în care se depozitează tescovina şi în adăposturile neaerisite. În
zona tropicală, o sursă naturală importantă de CO este rezultată prin oxidarea terpenelor produse de
arbori. Monoxidul de carbon are acţiune asfixiantă. În combinaţie cu hemoglobina formează
carboxihemoglobina, care reduce capacitatea de oxigenare a ţesuturilor. Sângele unui orăşean
conţine 1-2% carboxihemoglobină, din cauza aerului poluat de automobile, iar al marilor fumători
conţine 4-5% (Z. Partin, M. Rădulescu, 1995).
La om, în doze mici antrenează dureri de cap, tulburări senzoriale, vârtejuri. La animale se
observă stări de agitaţie, slăbiciune musculară, stări convulsive etc. Plantele sunt insensibile la unele
concentraţii care sunt toxice pentru animale. Cercetările au arătat însă că fixarea azotului de către
Rhizobium trifolii a fost diminuată la creşterea concentraţiei de CO. Dioxidul de carbon (CO2) se
găseşte normal în aerul atmosferic în proporţie de 0,03-0,004%. La 24 ore este admisă o doză medie
de 2 mg/m3. Depăşirea concentraţiei admise poate fi cauzată de fumul sau emanările de gaze ale
diferitelor instalaţii industriale şi laboratoare, fabrici de bere, silozuri etc. Peste limita superioară
admisă, provoacă apariţia primelor semne de intoxicaţie, ca urmare a inhibării ireversibile a unor
sisteme enzimatice. Este afectat sistemul nervos central.

Poluarea cu oxizi de azot

Oxizii de azot sunt generaţi în păturile superioare ale atmosferei, ca urmare a descărcărilor
electrice, dar pot proveni şi din traficul auto, de la fabricile producătoare de îngrăşăminte cu azot şi
de la cele petrochimice, arderea combustibililor fosili, gaze, păcură şi cărbuni, centralele termice.
Frecvent se întâlnesc monoxidul de azot (NO - gaz incolor, are miros şi este puţin solubil în apă) şi
dioxidul de azot (NO2 - culoare roşu-oranj-brun, miros iritant), prezenţi în concentraţii ce variază în
sens invers în cursul unei zile: dimineaţa şi seara este mai mare concentraţia de NO, iar spre prânz,
mai ales în zilele însorite, NO2. NO este oxidat de O3 în NO2 (NO + O3 - NO2 +O2). Dioxidul de
azot este de patru ori mai toxic decât monoxidul. El este constituentul principal al smogului. Oxizii
de azot produc decolorarea frunzelor sau determină necroze foliare. Asupra animalelor au acţiune
iritantă şi le micşorează rezistenţa la boli. Se combină cu hemoglobina, rezultatul fiind
methemoglobina, cu consecinţe nefaste asupra oxigenării ţesuturilor şi organelor. Concentraţii mai
mari de 188 mg/m3 sunt letale pentru cele mai multe specii de animale (V. Crivineanu, M. Râpeanu,
Maria Crivineanu, 1996).

Poluarea cu oxizi de sulf

Oxizii de sulf sunt printre cei mai comuni poluanţi, deoarece sulful se găseşte în multe
minereuri şi combustibili. SO2 este un gaz incolor stabil, care contribuie substanţial la producerea
fenomenului “ploilor acide”. Principalele surse de sulf le constituie arderea combustibililor fosili
(cca. 75%) şi procesele industriale – rafinarea petrolului, topirea metalelor, uzine de acid sulfuric,
circulaţia vehiculelor etc. (Zamfir, 1974). La plante produce lezarea ţesuturilor, decolorarea
frunzelor, inhibând fotosinteza. La animale şi om agravează tulburările respiratorii, au efect iritant

98
asupra tegumentelor cu care vine în contact. Pragul iritant al SO2 se consideră cantitatea de 20
mg/m3.

Poluarea cu fluor şi clor

Acidul clorhidric participă alături de bioxidul de sulf şi oxizii de azot, la formarea “ploilor
acide”, care distrug atât vegetaţia cât şi materialele. Acesta provine de la uzinele de incinerare a
deşeurilor menajere în conţinutul cărora intră P.V.C.-ul, din instalaţiile industriei chimice, ca produs
secundar în reacţiile de clorurare a compuşilor organici, prin reacţia clorurii de sodiu cu acid
sulfuric şi prin sinteză din hidrogen şi clor.
Intoxicaţiile cu clor stau la originea tulburărilor respiratorii, oculare şi digestive,
şchiopătatul animalelor etc. Clorul este de trei ori mai toxic decât bioxidul de sulf. Fluorul se
găseşte în cantităţi mari în roci, în apele reziduale, dar mai ales în pulberile şi fumul de la
termocentrale, turnătorii, fabrici de sticlă, de îngrăşăminte fosfatice etc. Fluorul este mai activ decât
clorul. Plantele sunt foarte sensibile la prezenţa fluorului în aer. El acţionează defavorabil asupra
activităţii unor enzime, determină modificări la nivel intracelular, poate provoca anomalii
cromozomice, dar contribuie şi la reducerea microorganismelor din sol etc. La animale se
acumulează în oase şi apoi în diverse organe. Se constată friabilitatea oaselor şi dinţilor, scleroza
pulmonară şi renală, anemie de tip aplastic.

Poluarea cu plumb

Plumbul poate proveni de la fabricarea acumulatorilor, a grundurilor anticorozive în

industria constructoare de maşini, din tetraetilul de plumb care se adaugă la benzină (se răspândeşte
în atmosferă sub formă de bromură sau oxid de plumb, un praf fin care se depune pe solul din
apropierea şoselelor). Plumbul poate pătrunde în plante prin ostiole, dar poate fi reţinut în cantităţi
apreciabile şi pe frunzele cu limbul fragmentat (pătrunjel, mărar). El nu circulă în plantă. Când este
preluat din solul poluat, se acumulează în rădăcină. Intoxicarea cu plumb poartă denumirea de
saturnism. Ca urmare a intoxicaţiei scade rezistenţa organismelor la infecţii, este afectat sistemul
nervos, şi în special la copii determină comportamentul dezordonat şi încetinirea dezvoltării
mintale, este un factor de anemie, perturbând sinteza hemoglobinei în sânge.

Smogul

Smogul reprezintă un amestec de poluanţi diferiţi în condiţii de umiditate ridicată. Poluanţii

proveniţi din activităţile umane pot fi: fumul, dioxidul de sulf, hidrocarburi nearse şi dioxidul de
azot. Smogul este de două tipuri: reducător (londonez) sau oxidant (californian). Smogul londonez
se formează în condiţii de insolaţie mai scăzută, componenta cea mai periculoasă fiind SO2. În acest
caz, fumul rezultă frecvent din arderea incompletă a combustibililor sau din reacţii chimice.
Particulele sunt în general mai mici de 2 micrometri în diametru. Alte particule solide din fum pot
fi: siliciu, aluminiu, acizi, baze şi compuşi organici, ca de exemplu, fenolii. Fumul este sinergic cu
oxizii de sulf şi poate determina efecte adverse sănătăţii oamenilor la mai puţin de 200
micrograme/m3. Smogul are efecte negative asupra sistemului respirator, acţiune iritantă pentru ochi
şi provoacă dureri de cap. La plante provoacă leziuni şi arsuri ale frunzelor şi stagnează formarea
clorofilei. Smogul fotochimic este favorizat de prezenţa oxizilor de azot. Sub influenta razelor
solare, mai ales ultraviolete (UV), se produc o serie de reacţii secundare şi terţiare din care ia
naştere ozonul. În prezenţa hidrocarbonaţilor (alţii decât metanul) şi alte componente organice, au
loc o varietate de reacţii (au fost identificate peste 80 de reacţii), în urma cărora rezultă
formaldehide, acroleină, PAN etc. Smogul fotochimic tinde să fie foarte intens înainte de amiază,
când intensitatea luminoasă este ridicată, cea ce-l diferenţiază de smogul clasic, care este mai intens
dimineaţa devreme pentru ca apoi să fie dispersat de radiaţiile solare. Acest tip de smog a fost
semnalat pentru prima dată la Los Angeles şi a fost pus pe seama emisiilor ridicate de către

99
automobile. Poate fi diminuat printr-un control sever a tuturor hidrocarbonaţilor şi emisiilor de oxizi
de azot. Acestea au acţiune iritantă pentru ochi, sau împreună cu ozonul pot cauza pagube severe la
unele plante, ca de exemplu la tutun şi andive.

Mari centre urbane afectate de smog (simplist: smog ≈ fum + ceață)

Deprecierea stratului de ozon stratosferic

Ozonul a fost descoperit şi menţionat înainte de 1785 de către olandezul Martinus Van
Marum, care a observat prezenţa lui în aerul proaspăt de după ploaie şi a remarcat mirosul specific
de iarbă verde. În anii 1840, germanul Schönbein, a continuat studiile predecesorului său, a denumit
acest gaz folosind cuvântul grecesc “ozon” (“aer proaspăt” sau cum s-ar spune în engleză “fresh
air”) şi a prezentat descoperirea sa Universităţii din München.
Ozonul - (O3), este prezent la o altitudine între 15 şi 50 km ce se dispune într-un înveliş
protector pentru planeta Pământ. Cea mai mare cantitate de ozon (aproximativ 90 %) se regăseşte în
stratul cuprins între 8 şi 18 km şi formează stratul de ozon, ce nu trebuie confundat cu ozonul din
stratosferă, şi care joacă un rol important pentru menţinerea vieţii pe pământ. Ozonul cuprins în
acest strat poate forma o fâşie cu o grosime de numai 3 mm în jurul Pământului, fiind prezent în
atmosferă în cantităţi foarte mici. Ozonul rezultă în urma reacţiilor fotochimice din atmosferă, în
prezenţa luminii soarelui şi nu este degajat în mod direct ca şi emisie a surselor de poluare
industriale sau transport. În stratosferă, strat al atmosferei, acolo unde rolul ozonului este vital în
protejarea Pământului împotriva radiaţiilor ultra-violete, ozonul se produce datorită luminii soarelui
ce acţionează asupra moleculelor de oxigen. O parte din acest ozon stratosferic ajunge în stratul
inferior al atmosferei, troposfera, din cauza tulburărilor climatice. Cea mai mare parte din ozonul
din troposferă rezultă în urma unor reacţii chimice complexe favorizate de lumina solară. Oxizii de
azot (NOx) şi COV (compuşi organici volatili) ce rezultă în urma proceselor industriale şi a
transportului, reacţionează şi formează ozonul. Cele mai importante surse sunt reprezentate de
prelucrările industriale în care se folosesc COV-uri, utilizarea solvenţilor şi rafinarea şi distribuirea
carburanţilor, procesele de ardere industriale şi emisiile autovehiculelor. NOx şi COV sunt cei mai
importanţi precursori ai ozonului de la nivelul solului. Producerea ozonului poate fi de asemenea
influenţată şi de monoxidul de carbon, metan şi alţi compuşi organici volatili care rezultă de la
instalaţiile industriale, de la arbori sau alte surse naturale. Ozonul este considerat un gaz cu efect de
seră şi deci putem considera ca NOx şi COV produc indirect efectul de seră. Degradarea stratului de
ozon s-a intensificat odată cu descoperirea “gazului minune” (CFC - cloroflorocarburi, compuşi ai
carbonului care conţin clor, flor, brom - freon) în anul 1928, care a fost folosit pe scară largă în
aproape toate domeniile.
Epuizarea stratului de ozon duce la:
- scăderea eficacităţii sistemului imunitar;
- apariţia infecţiilor;
- apariţia cancerului de piele;
- arsuri grave în zonele expuse la soare;
- apariţia cataractelor care duc la orbire;
- scăderea producției culturilor şi, implicit, a cantităţii de hrană;
- distrugerea vieţii marine, a planctonului;
- degradarea unor materiale plastice utilizate în construcţii, vopsele, ambalaje.
Referitor la dezvoltarea plantelor terestre, cercetările efectuate în sere, pe diferite specii
vegetale, au arătat că razele UV-B naturale au dus la scăderea procesului de fotosinteză şi reducerea
producţiei de biomasă. Stratul de ozon, aflat în apropierea suprafeţei pământului, are proprietăţi
multiple cum ar fi crearea unui scut împotriva radiaţiilor UV emise de soare, reglarea temperaturii
100
din stratosferă cu implicaţii deosebite în condiţionarea circulaţei atmosferice şi a climei globului
terestru, etc. Ozonul din stratosferă are rol în menţinerea vieţii pe Pământ.

Epuizarea progresivă a stratului de ozon de deasupra Antarcticii 1981-1999

http://earthobservatory.nasa.gov/IOTD/view.php?id=476

În anul 1977, Programul pentru Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP) a dispus constituirea unei
comisii care să studieze stratul de ozon, întrucât s-a descoperit o legatură între CFC şi deprecierea
stratului de ozon. În 1978 state precum S.U.A, Canada, Norvegia şi Suedia au interzis utilizarea
CFC-urilor în aerosoli, iar în 1981 s-au început discuţiile interguvernamentale, pentru ca în 1982,
din cauza lipsei de dovezi care să ateste o legatură între utilizarea CFC-urilor şi deprecierea stratului
de ozon utilizarea acestora a crescut din nou. În anul 1985 a avut loc Convenţia de la Viena pentru
Protecţia Stratului de Ozon, tot acum descoperindu-se şi “gaura în ozon” de deasupra Antarcticii, în
urma unei expediţii organizate de Marea Britanie.
În anul 1985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona că produsele
chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli
sunt o ameninţare a stratului de ozon. Eliberate în atmosferă, acestea se ridică şi sunt descompuse
de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon - până la 100.000 de molecule
de ozon la o singură moleculă de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei ozonului conform părerii
multor specialişti, se consideră rachetele cosmice; de exemplu o rachetă cosmică cu utilizare
multiplă (gen Shuttle) elimină până la 190 tone de clorură de hidrogen, distrugator activ al statului
de ozon
Un aport deosebit în nimicirea ozonului o are şi aviaţia supersonică. Gazele avioanelor
conţin oxizi ai azotului. Din aceasta cauza folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost parţial
interzisă în Statele Unite şi nu numai. Alte chimicale, ca de exemplu halocarburile bromurate, ca şi
oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon.
În anul 1987 a avut loc Protocolul de la Montreal, acord internaţional care a stabilit o
eşalonare a reducerii şi eventual a eliminării substanţelor potenţiale ce distrug stratul de ozon din
folosirea lor, Protocolul de la Montreal cu privire la substanţele care distrug stratul de ozon,
elaborat sub conducerea Programului Natiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUMI), care
reglementează substanţele potenţiale ce distrug stratul de ozon (SDO) a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1989. Protocolul de la Montreal este un acord internaţional care a stabilit o eşalonare a
reducerii şi eventual a eliminarii SDO din folosinţa generală. În 2004, 188 de state plus Comisia
Europeană au devenit membre semnatare ale Protocolului de la Montreal privind substanţele care
epuizează stratul de ozon. Eforturile internaţionale sunt îndreptate către interzicerea substanţelor
care epuizează stratul de ozon. Odată apărut fenomenul de epuizare a stratului de ozon, este necesar
un timp îndelungat pentru refacerea sa.
În România se derulează din 1995 Programul Naţional de eliminare treptată a substanţelor
care epuizează stratul de ozon, reactualizat cu prevederile Protocolului de la Montreal. La animale,
dozele nocive sunt dependente de specie, vârstă, sănătate, temperatura mediului etc. Ozonul
afectează aparatul respirator (apariţia şi dezvoltarea tumorilor pulmonare, scăderea rezistenţei la
infecţiile bacteriene ale pulmonului etc.), denaturează proteinele prin formarea radicalilor liberi. La
101
plante, în funcţie de specie, doză, timp de expunere, apar leziuni cronice, efecte fiziologice
(modificări de creştere, scăderea producţiei şi calităţii).
Datorită mişcărilor stratului de aer fenomenul de reducere a stratului de ozon poate afecta şi
alte regiuni (în afară de Antarctica – între 45-700 latitudine sudică şi zona situată deasupra
arhipelagului Spitzberg, la jumătatea drumului dintre coastele nordice ale Peninsulei Scandinavice
şi Polul Nord), de aceea lumea politică a semnat, în anul 1987, Protocolul de la Montreal, revizuit la
Londra, în 1990, care stabileşte oprirea producţiei de CFC, haloni şi tetraclorură de carbon în anul
2000 şi a cloroformului de metil în 2005.

Schimbările climatice. Efectul de seră

Principalele gaze cu efect de seră rezultate în urma activității umane sunt bioxidul de carbon
(CO2), metanul (CH4), protooxidul de azot (sau oxid nitros, N2O), ozonul (O3). Alte gaze cu efect
de seră, de origine pur antropogenă, sunt halocarburile (compuşi ai carbonului care conţin clor, flor,
brom), numite CFC (cloroflorocarburi - freonul). Contribuţia estimată a diferitelor gaze la efectul de
seră cauzat de om este: CO2 50%, CFC 15%, CH4 20%, ozon 10%. Vaporii de apă sunt responsabili
pentru producerea efectului de seră în cea mai mare măsură (aprox. 70% din total), dar nu se
consideră factori ai activității umane. Conform estimărilor prezentate, CO2 este în cea mai mare
parte responsabil pentru efectul de seră. În ultimele decenii creşterea concentraţiei de CO2 a fost de
1,5 ppm/an (per total, omul introduce la ora actuală 25 x 109 t/an de CO2 (F. Ramade, 1998).

Efectul de seră (din Munteanu și colab., 2011)

Utilizarea cărbunilor fosili şi defrişarea pădurilor au determinat o creştere cu 25% a

cantităţii de CO2 care acţionează ca “gaz cu efect de seră”, asupra mediului.
Măsurile de bază care sunt prevăzute pentru stoparea creşterii concentraţiei CO2 sunt:
- programe naţionale şi internaţionale pentru reducerea arderii combustibililor fosili;
- introducerea de taxe pentru folosirea energiei de acest tip;
- renunţarea la CFC şi a altor substanţe care distrug stratul de ozon;
- reducerea defrişărilor şi protecţia pădurilor tropicale; aplicarea programelor de replantare;
- folosirea altor surse de energie;
- folosirea transportului public etc.

102
 CO2 este unul din principalele subproduse a arderii combustibililor fosili. Circa 90% din
energia comercializată pe plan mondial este produsă de către combustibilii carbonici: păcura,
cărbunele brun, gazul natural şi lemnul.
Emisiile de CH4 contribuie cu aproape 15% la creşterea potenţialului efectului de seră.
Metanul este folosit drept combustibil. El provine din descompunerea vegetală (în culturile de orez,
mlaştini, gazele de baltă), arderile anaerobe, de la scurgerile conductelor de gaze, de la minele de
cărbune, din materiale organice în descompunere. La o nouă încălzire este posibil să fie eliberată o
parte din CH4 natural acumulat în cantităţi mari sub gheţari şi în calotele polare, provocând astfel
efectul de retroacţiune.
Mecanismul de producere a efectului de seră este următorul: razele cu lungime de undă
scurtă pot traversa gazele cu “efect de seră”, încălzind atmosfera, oceanele, suprafaţa planetei şi
organismele vii. Energia calorică este răspândită în spaţiu în formă de raze infraroşii, adică de unde
lungi. Acestea din urmă sunt absorbite în parte de gazele cu efect de seră, pentru ca apoi să fie
reflectate încă odată de suprafaţa Pământului. Procesul tinde să se amplifice prin fenomenul feed-
back pozitiv. Dacă concentraţia acestor gaze creşte, efectul de seră devine foarte intens şi poate
provoca schimbări climatice, urmate de modificări ale ecosistemelor şi ale nivelului mărilor.
Efectul de seră influenţează calitatea mediului pe mai multe căi (M. Duţu, 1999): se
estimează o creştere a temperaturii globale a planetei în general, cu 2-5 oC până la sfârşitul sec.
XXI, reîncălzirea fiind mai importantă în regiunile de înaltă altitudine şi pentru perioada de iarnă.
Evoluţia precipitaţiilor este incertă. S-ar putea accentua fenomenele climatice extreme (seceta,
inundaţii), la nivelul planetei, o încălzire a atmosferei joase a pământului cu 1,5-4,5 oC va determina
o creştere cu 20-140 cm. a nivelului mărilor şi oceanelor - zonele de coastă, de deltă şi cele din
apropierea estuarelor ar suferi inundaţii; se poate produce o salinizare a apelor subterane punând în
pericol aprovizionarea cu apă potabilă a aglomeraţiilor urbane.
Creşterea temperaturii determină modificări ale vegetaţiei şi ale condiţiilor de desfăşurare a
activităţilor din agricultură – consecinţe asupra stabilităţii şi repartiţiei producţiilor de alimente.
Cele mai bune estimări realizate de către UN Panel asupra schimbărilor climatice (1990), pentru
modificările temperaturii până în 2030 sunt trecute în tabelul 6.

Tabelul 6
Estimări ale variaţiei temperaturii până în anul 2030

Zona Creşteri ale temperaturii iarna Creşteri ale temperaturii vara

America de Nord şi Centrală 2-4 °C 2-3 °C
Asia de Sud-Est 1-2 °C
Europa sudică mai mult de 2 °C 2-3 °C
Australia mai mult de 2 °C 1-2 °C
Sahara (în partea sudică) 1-2 °C

Autoepurarea aerului

Este procesul prin care aerul revine la compoziţia anterioară poluării. Prin aceasta poluanţii
nu dispar ci sunt transferaţi în alte medii.
Autoepurarea se realizează prin:
-curenţi de aer – poluanţii fiind deplasaţi odată cu masele de aer vor produce poluarea
departe de sursă (aspect important - poluarea transfrontieră);
-sedimentarea particulelor de praf, în condiţii de acalmie - pulberile poluează solul şi apele.
-precipitaţii: prin antrenarea mecanică a poluanţilor, dizolvarea lor dar şi prin combinarea
poluanţilor cu apa rezultând ploile acide. Acestea generează probleme solurilor – (acidifierea
soluţiei solului), apei lacurilor şi a râurilor care colectează minerale în exces (determină moartea
peştilor şi a altor vertebrate, deci lanţurile trofice sunt întrerupte), copacilor care sunt denutriţi
datorită distrugerii ţesuturilor (W.R. Pickering, 1998).

103
 7.3. Poluarea radioactivă

Clasificarea surselor de poluare

Sursele de radiaţii în mediu sunt clasificate astfel:
-surse naturale de iradiere, constituite din roci naturale existente în scoarţă şi un flux de raze
cosmice constituite din diferite particule elementare şi provenite din spaţiu cosmic, sau prin
interacţiune cu atmosfera înaltă, dezintegrarea radioactivă a unor nuclee atomice grele;
-surse artificiale, ca de exemplu, producerea izotopilor artificiali folosiţi pentru stabilirea
structurii materiei, în medicină, fizică, tehnică – utilizarea TV, ceasuri electronice, materiale de
construcţie, folosirea energiei atomice etc.

Efectele contaminării radioactive

Interacţiunea radiaţiilor cu materia, în faza iniţială, nu diferă dacă aceasta este vie sau nu, ea
constând în transferul de energie. Deosebirea fundamentală apare datorită comportării diferite a
produşilor rezultaţi din interacţiunea primară, care depinde de tipul şi energia radiaţiei şi de
compoziţia chimică a materiei. Datorită marii diversităţi în structura materiei vii, interacţiunea
radiaţiilor cu aceasta va produce o multitudine de efecte care, de multe ori, sunt dificil de explicat.
Astfel, un flux de radiaţii X sau gama va interacţiona în alt mod decât un flux de neutroni, iar
radiaţiile gama acţionează diferit asupra ţesutului adipos faţă de ţesutul osos.
Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante pot fi grupate astfel:
- Efectele somatice, care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează asupra fiziologiei
individului expus, provocând unele distrugeri care duc fie la moartea rapidă, fie la reducerea
semnificativă a speranţei medii de viaţă. Leziunile somatice apar în timpul vieţii individului iradiat.
În funcţie de timpul când apar aceste leziuni pot fi imediate sau tardive. Efectele somatice imediate
sau pe termen scurt se manifestă la câteva zile, săptămâni sau luni după iradiere. O iradiere locală
(internă sau externă) se poate manifesta numai prin efecte la nivelul ţesutului respectiv, în timp ce o
iradiere a întregului corp poate duce la apariţia unor efecte generalizate. Efectele imediate sunt, de
regulă, nestochastice (nealeatorii), adică se produc la toţi indivizii expuşi la o cantitate de radiaţii
superioară dozei prag. Efectele somatice tardive sunt cele care apar după o perioadă mai lungă de
timp, de ordinul anilor, numită perioadă de latenţă şi se manifestă, în principal, sub formă de
leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt de natură stochastică (aleatorie), în sensul că este imposibil
de evidenţiat o relaţie cauzală directă. Probabilitatea producerii unui efect este proporţională cu
doza de iradiere. Corelaţia dintre doza de iradiere şi efectele induse se poate stabili numai în cazul
unei populaţii numeroase de indivizi iradiaţi.
- Efectele genetice (ereditare), apar în celulele germinale (sexuale) din gonade (ovar şi
testicul). Cercetările au arătat că aceste celule, în perioada înmulţirii, sunt foarte sensibile la
radiaţiile ionizante, ceea ce explică acţiunea mutagenă. Apariţia unor mutaţii letale sau subletale la
descendenţi se datorează unor efecte imediate ale radiaţiilor cum ar fi: alterarea cromozomilor
(translocaţii, apariţia de extrafragmente), ruperea unor segmente de cromatină, alterarea chimică a
codului genetic, fie prin acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici, fie
prin ruperea lanţului aceloraşi acizi, datorită dezintegrării H-3 sau C-14 în He şi, respectiv, N.
Efectul radiaţiilor asupra ADN-ului – sub efectul radiaţiilor o catenă din structura ADN poate suferi
o leziune pe care celula va încerca să o repare duplicând cealaltă catenă. Totuşi, copia poate să nu
fie identică cu originalul, ceea ce provoacă o modificare a informaţiei genetice. De aici pot rezulta
efecte mutagene ereditare care se vor manifesta după câteva generaţii, sub forma malformaţiilor
congenitale. Astfel de efecte ereditare au fost observate în laborator, la animale (şoareci, Drosophila
etc.), dar până acum nici unul din aceste efecte nu a putut fi dovedit la om.

Evaluarea cantitativă a radioactivităţii factorilor de mediu

104
 Radioactivitatea mediului este investigată şi evaluată permanent prin metode radio-chimice-
radiometrice urmărindu-se, ca principal obiectiv centralizarea unor date privind:
-prezenţa radionuclizilor naturali sau artificiali în aer, apă, alimente şi organisme;
-expunerile la radiaţia naturală gama, terestră şi cosmică, sau la radiaţia artificială gama în
cazul producerii unui eveniment nuclear;
-concentraţiile de radon şi de thoron în interiorul şi exteriorul clădirilor;
-expunerile personalului ocupat profesional şi ale membrilor populaţiei datorate existenţei şi
prelucrării minereurilor sau ca urmare a utilizării, tratării ori depozitării deşeurilor radioactive,
precum şi numărul persoanelor implicate;
-cantităţile de cărbune, fier şi alte minereuri, tipul exploatărilor miniere (subteran sau la
suprafaţă);
-concentraţiile radionuclizilor prezenţi în minereuri, în spaţii subterane, în efluenţii eliberaţi
în aer, în apă şi în deşeuri;
-modul de utilizare şi metodele de stocare a deşeurilor şi impactul unor asemenea practici
asupra expunerii populaţiei.
O categorie aparte dintre metodele spectrometrice gama o reprezintă aerospectrometria.
Sistemele aerospectrometrice gama destinate pentru cartarea radioelementelor naturale (uraniu,
thoriu, potasiu) pot fi utilizate şi pentru investigaţii cu caracter ecologic. Aceste sisteme prezintă
avantajul rapidităţii investigării, acţionând pe areale largi în timp scurt şi cu grad de sensibilitate
adecvat.

7.4. Poluarea sonoră

Poluarea sonoră este întâlnită în general în marile oraşe. Sursele de zgomot sunt:
- mijloacele de transport: rutiere (80-90 dB), feroviare, aeriene - ex. avion la decolare (120-
130 dB);
- zgomotele de vecinătate – stabilimente industriale, şantiere, dar şi utilizarea aparatelor
casnice (un aspirator produce 50 dB, un frigider 20 dB), concerte rock (110 dB) etc.
Zgomotul determină numeroase efecte. Pot afecta auzul omului, fie printr-o oboseală
auditivă (care reprezintă un deficit provizoriu de auz), care se manifestă de la 75 la 80 dB, fie prin
efect de mască (adică zgomotul împiedică auzirea conversaţiilor ori semnalelor de pericol), fie o
pierdere definitivă a auzului, care survine în caz de zgomot intens şi prelungit (peste 85 dB timp de
8 ore pe zi, de-a lungul mai multor ani).
În tabelul 7 sunt prezentate câteva date referitoare la intensitatea zgomotului din diverse
locuri. Zgomotul poate avea, de asemenea, efecte asupra sistemului cardio-vascular, sistemului
digestiv ori psihicului - fiind un agent de stress, poate împiedica dezvoltarea limbajului şi
deprinderea cititului la copii (M. Duţu, 1998).

Ilustrări ale poluării fonice

105
 În scopul reducerii nivelului de zgomot s-au stabilit anumite limite admise. Pentru aceasta se
foloseşte noţiunea de nivel acustic continuu echivalent la locul de muncă.
Tabelul 7
Intensitatea zgomotului în diverse locuri

Decibeli (dB) Intensitatea zgomotului

0 Prag auditiv
10 Sunetele naturii
40 Conversaţie
50-60 Zgomot într-un birou aglomerat
70 Aspirator
90 Zgomot de stradă
130 Avion cu reacţie în timpul decolării
1140 Pragul dureros

7.5. Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice

Apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, un element

indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă, sursă de energie şi cale de transport,
factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, motive suficiente pentru a fi conservată.
Dezvoltarea contemporană este strâns legată de creşterea rapidă a consumurilor de apă, atât
ale populaţiei în procesul de urbanizare, cât şi ale industriei şi agriculturii. Dar, în acelaşi timp cresc
şi cantităţile de ape uzate care sunt deversate în apă, înrăutăţind calitatea acestora. Cursurile de apă
cunosc şi procese de poluare naturală, care este produsă, de obicei, prin antrenarea unor particule
sau roci, dizolvarea lor etc.

Clasificarea apelor supuse ocrotirii

După criteriul situării obiective şi destinaţiei apele se clasifică astfel:

-resurse de apă dulce – apele de suprafaţă şi cele subterane;
-apa pentru populaţie - apa dulce necesară vieţii şi ambianţei aşezărilor umane;
-apă potabilă – apă de suprafaţă sau subterană, care, natural sau după tratare fizico-chimică
sau/şi microbiologică, poate fi băută;
-apă uzată menajeră;
-apa pentru industrie;
-ape uzate industrial;
-apa pentru irigaţii - din sursele de apă de suprafaţă;
-apa de desecare.
Din punct de vedere al calităţii în condiţiile STAS 4706/88 apele sunt încadrate în:
-categoria I – toate cursurile de apă care pot fi utilizate în toate sectoarele de activitate;
-categoria a II a - cursurile de apă care pot fi folosite în industrie, irigaţii şi în scopuri
urbanistice şi de agrement;
-categoria a III a - ape care pot fi folosite la irigaţii, răcirea motoarelor, staţii de spălare şi în
hidrocentale.
Clasificarea lacurilor după productivitatea lor şi după compoziţia fizico-chimică:
- oligotrofe, cu o producţie primară scăzută;
- eutrofe, cu o producţie primară mare;
- mezotrofe, cu o productivitate intermediară;
-distrofe, cu o productivitate împiedicată de condiţii dificile (aciditate, materii în suspensie);
- hipereutrofe (Vollenweider).

Poluarea apelor de suprafaţă

106
 Prin poluarea apelor se înţelege alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia,
produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie pentru
folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea
(M. Negulescu 1982).
Forme de poluare. Exprimarea toxicităţii
Principalele forme de poluare a apelor sunt substanţele organice, anorganice,
microorganismele fitopatogene şi poluarea termică:
- Poluare organică: cu glucide, proteine, lipide. Răspunzătoare sunt fabricile de hârtie şi
celuloză, abatoarele, industria alimentară, industria petrochimică şi industria chimică de sinteză.
Poluanţii deversaţi în cursurile de apă antrenează, în urma degradării, un consum suplimentar de
oxigen în defavoarea organismelor din mediul acvatic. Importanţa acestei poluări într-un efluent se
poate evalua prin cererea chimică de oxigen (CCO). CCO reprezintă cantitatea de oxigen necesară
degradării pe cale chimică a totalităţii poluării;
- Poluare anorganică: caracteristică industriei clorosodice, industriei petroliere de extracţie şi
chimia de sinteză. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei emisarului, iar unele pot
provoca creşterea durităţii.
Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea şi micşorându-
le capacitatea de transport; pot interfera cu vopselele din industria textilă, înrăutăţesc calitatea
produselor în fabricile de zahăr, bere etc; clorurile peste anumite limite fac apa improprie pentru
alimentări cu apă potabilă şi industrială, pentru irigaţii etc; Metalele grele au acţiune toxică asupra
organismelor acvatice; sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apei
etc. (V. Călin, 1998);
- Poluare biologică: poate rezulta din aglomerările urbane, zootehnie, abatoare şi este
caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde,
murdare, stătătoare.
Poluanţii biologici pot fi primari (agenţi biologici introduşi în apă odată cu apele reziduale
sau alte surse, neavând ca habitat normal acest mediu) şi secundari (organisme indigene care se află
în mod natural în apă şi care se înmulţesc la un moment dat devenind poluante).
Prin apă se pot transmite boli bacteriene (febra tifoidă, holera), boli virotice (poliomelita,
hepatita), boli parazitare (giardiaza, tricomoniaza) şi alte boli infecţioase a căror răspândire este
legată de prezenţa unor vectori cum sunt ţânţarii (malaria), musca tze-tze (boala somnului);
- Poluare termică: datorită apelor de răcire de la centralele termice ce pot produce o creştere
cu 5-18 °C a temperaturii apei.
Ca urmare a încălzirii apelor are loc:
-creşterea producţiei primare, care favorizează fenomenul de eutrofizare şi scăderea
oxigenului din apă;
-accelerarea parcurgerii ciclurilor vitale, schimbarea dimensiunilor indivizilor şi a structurii
pe vârste;
-schimbarea dimensiunilor populaţiilor, prin creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii
din ape, neadaptarea vieţuitoarelor acvatice cu sânge rece la temperaturi ridicate (crustaceele,
planctonul, peştii).

Exprimarea toxicităţii

Organismele prezintă limite de toleranţă diferite faţă de poluanţi. Toxicitatea poluanţilor se

exprimă prin:
-efecte acute (efecte de scurtă durată), - prin concetraţii letale (CL), care indică ml/l sau g/l
toxic în soluţie apoasă care poate provoca moartea a 50% din efectivul populaţiei acvatice imersate
după 24-96 ore;
-efecte cronice - efecte pe o perioadă lungă de timp, pe mai multe cicluri de viaţă. Acestea
sunt în general ireversibile.

107
 Efluenţi, receptori, emisari

Apele uzate care se varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se numesc efluenţi. Apele în
care se varsă efluenţii se numesc ape receptoare. Când receptorii au posibilitatea de a curge către
altă apă de suprafaţă căreia să-i transmită substanţele poluante se numesc emisari.
Debitul efluentului depinde de activitatea industrială care îl generează, iar din acest motiv
amestecarea acestuia cu apele receptorului nu se face uniform şi instantaneu (D. Şchiopu, 1997).

Eutrofizarea apelor de suprafaţă

Eutrofizarea constă în îmbogăţirea apelor cu substanţe nutritive, îndeosebi cu azot şi fosfor,

în mod direct sau prin acumularea de substanţe organice din care rezultă substanţe nutritive pentru
plante. Termenul de eutrofizare a fost descris mai întâi pentru lacuri, mări, oceane, apoi a fost extins
şi la alte ecosisteme acvatice : fluvii şi canale, lagune, intrânduri marine. Este considerată o poluare
nutriţională. Consecinţa imediată a eutrofizării este creşterea luxuriantă a plantelor de apă
(înflorirea apelor).
Eutrofizarea este deci un fenomen care se manifestă prin proliferarea unui număr limitat de
specii vegetale în apele foarte încărcate cu nutrienţi sau în ape foarte degradate fizic.

Consecinţele eutrofizării

a. Asfixierea şi poluarea organică

Ziua, vegetaţia produce mult oxigen prin fotosinteză, din care se consumă o parte prin
respiraţie. Noaptea, continuă numai respiraţia. Dacă cantitatea de vegetaţie este ridicată, dimineaţa,
tot oxigenul din apă poate fi consumat. În aceste condiţii peştii şi unele insecte pot muri prin
asfixiere. După moarte, biomasa acestora se descompune în stare de imersie. Pentru descompunere
microorganismele consumă oxigenul din apă (CBO5). CBO5 reprezintă deci, consumul biochimic
de oxigen la 5 zile şi măsoară cantitatea de oxigen necesară microorganismelor pentru a degrada şi
mineraliza materiile organice(se exprimă în mg/l şi kg/zi.). Apa este mai curată, când CBO5 are
valoare mai redusă. Cu cât conţinutul de substanţe organice în curs de descompunere este mai mare,
iar temperatura apei este mai ridicată, CBO5 are valori mai mari, ceea ce atenţionează asupra
atingerii pragului de sufocare a vegetaţiei şi faunei.

b. Apariţia de compuşi toxici

pH-ul, în legătură cu fotosinteza are valori ridicate de dimineaţă. Dacă temperatura şi
conţinutul în amoniac sunt mari, poate să apară amoniacul gazos forte toxic pentru peşti. Când
aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea aerobă este înlocuită cu cea
anaerobă, din care rezultă CH4, H2S, NH4 care poluează şi prin mirosul dezagreabil.

c. Distrugerea habitatelor
Colmatarea vegetaţiei determină deteriorarea mediului de viaţă pentru nevertebrate, precum
şi zonele de depunere a icrelor.
Pentru estimarea gradului de eutrofizare se măsoară producţia primară, se dozează clorofila,
se determină diferiţi parametrii chimici (transparenţa, conţinutul în oxigen) şi evoluţia planctonului
(abundenţa, diversitatea, natura algelor).
Creşterea producţiei primare este datorată unei multitudini de factori ecologici, dar, cel mai
important este considerat fosforul (deoarece este un factor limitativ pentru creşterea algelor).

Poluarea apelor subterane

108
 Apele subterane reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce a Globului. Sunt reprezentate
de apele stătătoare sau curgătoare aflate sub scoarţa terestră (Zoe Partin, Melania Rădulescu, 1995).
Poluarea poate fi provocată în general de aceleaşi surse pe care le întâlnim la poluarea apelor de
suprafaţă, diferenţa fiind dată de condiţiile diferite de contact cu acestea.

Autoepurarea apelor
Autoepurarea este fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese de
natură fizică, chimică şi biologică se debarasează de poluanţii pe care îi conţine. Aceasta are la bază
2 categorii de procese:
-procese fizico-chimice – de exemplu, sedimentarea poluanţilor; pătrunderea radiaţiilor
solare-cu efect bactericid şi bacteriostatic; temperatura apei - care influenţează viteza reacţiilor
chimice şi biochimice;
-procese biologice şi biochimice – de exemplu, concurenţa microbiană; acţiunea bacterivoră;
acţiunea litică a bacteriilor de către bacteriofagi; biodegradarea substanţelor organice.

Epurarea apelor

Reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate care au ca rezultat diminuarea conţinutului de

poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare, care să nu
provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare. Aceasta presupune 2
grupe de operaţii succesive:
a) reţinerea şi neutralizarea substanţelor nocive sau valorificarea substanţelor conţinute de
apele uzate; Conform actelor normative, instalaţiile de epurare a apelor uzate sunt prevăzute pentru
toate comunităţile cu mai mult de 15.000 locuitori. Apele uzate epurate trebuie să fie evacuate astfel
încât, în avalul deversării, apele receptorului să se poată încadra în prevederile standardului de
calitate al apelor de suprafaţă.
La proiectarea şi realizarea sistemelor de canalizare şi epurare se va face şi studiul de impact
asupra sănătăţii publice. Îndepărtarea apelor uzate menajere şi industriale se face numai prin reţea
de canalizare a apelor uzate, fiind interzisă răspândirea neorganizată, direct pe sol sau în bazinele
naturale de apă. În cazul apelor care provin de la unităţi sanitare sau de la unităţi care prin specificul
lor contaminează apele reziduale cu agenţi patogeni, acestea se vor trata în incinta unităţilor
respective, asigurându-se dezinfecţia şi decontaminarea înainte de evacuarea în colectorul stradal.
b) prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie (nămoluri). Acestea pot fi folosite ca
îngrăşământ (dar se are în vedere să nu conţină agenţi patogeni; să nu depăşească limitele în
substanţe poluante şi să se aplice conform tehnologiilor etc.), incinerate, descărcate în mare sau
folosite pentru a iniţia descompunerea reziduurilor din gropile de gunoi. Mijloace de combatere şi
limitare a poluării apelor de suprafaţă. În sinteză, aceste mijloace sunt: A -dezvoltarea şi
modernizarea sistemului de monitoring a calităţii apelor de suprafaţă; B -s-a instituit un fond
special, extrabugetar, denumit fondul apelor, care este constituit din taxele şi tarifele pentru
serviciile de avizare şi autorizare, precum şi din penalităţi. Scopul este de a susţine financiar
realizarea Sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a apelor; dotării
laboratoarelor; modernizarea staţiilor de epurare a apelor uzate; acordării de bonificaţii pentru cei
care au rezultate deosebite în protecţia epuizării şi degradării resurselor de apă etc.
c) reducerea poluării la sursă prin adoptarea unor tehnologii de producţie ecologică.
De exemplu, pentru protecţia consumatorilor împotriva agenţilor patogeni, instalaţiile de tratare a
apei de suprafaţă trebuie să fie proiectate cu 4 etape, prin care se realizează un şir de bariere de
îndepărtare a contaminării microbiene:
-rezervor de stocare apă brută;
-coagulare, floculare şi sedimentare;
-filtrare;
-dezinfecţie terminală.

109
 Dezinfecţia apei se poate face cu substanţe clorigene (clorul rezidual liber trebuie să fie de
0,5 mg/l), ozon sau radiaţii ultraviolete
d) realizarea unor sisteme adecvate de descărcare a apelor uzate în emisari (conducte de
descărcare dotate cu sisteme de dispersie, stabilirea corectă şi exactă a punctelor de descărcare,
respectarea indicatorilor de calitate ai apelor uzate etc.);
e) taxe pentru evacuarea apelor uzate;
f) întocmirea unor planuri fezabile de alarmare şi intervenţie rapidă în caz de poluări
accidentale şi punerea lor în practică;
g) epurarea apelor uzate înainte de descărcarea lor în emisari;
i) atribuirea unor bonificaţii celor care manifestă o grijă deosebită pentru menţinerea calităţii
apelor;
j) pentru păstrarea şi ameliorarea calităţii apelor sunt necesare o serie de măsuri, în care o
pondere însemnată se referă la funcţionarea staţiilor de epurare:
- refacerea bilanţurilor cantitative şi calitative pe platformele industriale, în vederea
reducerii noxelor din apele uzate la intrarea în staţiile de epurare, reducându-se astfel gradul de
încărcare cu impurificatori;
- măsuri tehnologice, în scopul micşorării volumului de ape uzate şi cantităţilor de
impurificatori evacuate la receptorii naturali;
- perfecţionarea, sau chiar înlocuirea, unor procese tehnologice de producţie mari poluatoare
(înlocuirea evacuării hidraulice a dejecţiilor de la fermele zootehnice cu sistemul de evacuare
uscat);
- eliminarea racordurilor directe la emisari şi realizarea de instalaţii de epurare a apelor uzate
la toate sursele de poluare care nu posedă astfel de instalaţii;
- extinderea noilor secţii la agenţii economici să se coreleze cu extinderea instalaţiilor de
epurare a apelor uzate.

7.6. Protecţia solului

Importanţa solului

Solul reprezintă o componentă importantă a biosferei, importanţă care rezultă din

numeroasele funcţii pe care le îndeplineşte în cadrul ecosistemelor terestre. El se comportă ca un
mare acumulator de energie şi depozitare de substanţe diferite, ca un adevărat laborator biologic şi
chimic, ce reacţionează fără ezitare la orice intrări şi ieşiri din ecosistem. Are rol de sistem
informaţional, cu implicaţii în întreţinerea lanţurilor trofice.
Solul a fost şi rămâne principalul mijloc de producţie agricolă şi forestieră, fiind sursa
inepuizabilă de resurse alimentare, în condiţiile în care se asigură utilizarea şi protecţia sa în spiritul
menţinerii echilibrului ecologic.

Poluarea solului

Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a
solului ca suport şi mediu de viaţă în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice.
Dereglarea se manifestă deci prin degradare: fizică, chimică, biologică şi radioactivă. Indicii
sintetici ai efectului poluării sunt: deprecierea recoltei cantitativ şi/sau calitativ; creşterea
cheltuielilor pentru menţinerea recoltei la parametrii optimi; cheltuielile de amenajare
antierozională şi de drenaj ale solului. La evaluarea gradului de depreciere a solului se are în vedere
nu numai solul, ci întreg ansamblul de implicaţii în lanţul şi reţeaua trofică: sol-microorganisme -
plante superioare – animale – om - societate umană - biosferă (abordare sistemică).
Depoluare – caracteristici:
-poluarea constă nu numai în pătrunderea poluantului, ci şi în provocarea de dezechilibre,
fiindu-i afectate funcţiile sale fizice, chimice şi biologice, deci scăderea fertilităţii;

110
 -înlăturarea poluantului este dificilă şi de durată;
-întreruperea pătrunderii poluantului, înlăturarea lui, nu duce mereu, implicit, la depoluarea
solului, la revenirea lui la starea iniţială şi refacerea fertilităţii.
În lume, degradarea solului este datorată mai multor cauze, cu ponderi diferite, astfel:
35% - suprapăşunat;
30% - despăduriri;
28% - tehnici agricole necorespunzătoare;
7% - supraexploatarea solurilor;
1% - industrie.

Poluarea solului (din Munteanu și colab., 2011)

Tipuri de poluare

Solul poate fi deci poluat prin: lucrări de excavare la zi; prin acoperirea cu halde, depozite
de steril; cu metale grele; cu materii radioactive; cu diverse deşeuri din industrie şi reziduuri
vegetale agricole şi forestiere; prin eroziune şi alunecări; prin sărăturare, acidifiere, prin exces de
apă, prin exces sau carenţe de elemente nutritive, prin compactare; cu pesticide şi prin trecerea
terenurilor agricole şi silvice la alte folosinţe.
O problemă importantă pentru conservarea solurilor în România o constituie eroziunea.
Eroziunea prin scurgere de suprafaţă este caracteristică dealurilor şi podişurilor, dar şi teraselor
râurilor din Câmpia Română. Eroziunea prin deflaţie eoliană este caracteristică nisipurilor şi
depozitelor nisipoase din Oltenia, Muntenia şi nord-vestul Crişanei. Aceasta poate fi cauzată de
factori naturali –ape curgătoare, vânturi, zăpezi, sau datorită acţiunii umane – exploatare şi
întreţinere deficientă, în condiţiile divizării exagerate a terenurilor ca urmare a retrocedării acestora.
De exemplu, din motive economice, proprietarii, care de cele mai multe ori nu au cunoştinţe în
domeniu, au trecut la defrişarea unor păduri, au tăiat perdelele forestiere de protecţie, au efectuat
incorect lucrările solului, au ales greşit structura culturilor pe terenurile uşor degradate etc. astfel
declanşând sau accelerând eroziunea.
O altă problemă este reprezentată de lucrările de irigaţii şi desecare. Astăzi, din diverse
motive, irigaţiile au un grad redus şi insuficient de utilizare (sub 15-20% din suprafaţa amenajată),
în timp ce lucrările de desecare-drenaj sunt folosite în special în Câmpia de Vest (1,1mil.ha) şi
Lunca Dunării (cca. 450 mii ha – terenuri pe care altfel nu s-ar putea practica agricultura şi nici alte
activităţi economico-sociale) Pe lângă efectele benefice, lucrările de îmbunătăţiri funciare (irigaţiile
în special) au determinat şi efecte nedorite pentru situaţia ecologică şi fertilitatea unor terenuri
agricole:
-exces de umiditate şi sărăturare (folosirea unor cantităţi de apă peste limita de toleranţă a
unor soluri, care au determinat în timp schimbarea profilului);
-poluarea apelor freatice (în special în localităţi şi zone limitrofe);

111
 -ridicarea nivelului apei freatice (în Câmpia Română);
-desecare excesivă (în Delta Dunării);
-alunecări de teren (în Vâlcea şi unele zone din Transilvania);
-sărăcirea florei şi faunei naturale (în Lunca Dunării) etc.
La degradarea solului contribuie şi folosirea excesivă a îngrăşămintelor chimice, datorită
lipsei cunoştinţelor referitoare la rezerva solului în diverse elemente nutritive. De exemplu,
îngrăşămintele sub formă de azotat de amoniu determină în timp acidifierea solului și poate conduce
la acumularea de azot nitric în plantele legumicole; poluează cu nitriţi apele subterane etc.; NH4 în
exces împiedică asimilarea Ca2+, Mg2+; K+; îngrăşămintele fosfatice induc carenţe în zinc; excesul
de NO3 şi HPO42- împiedică asimilarea Ca2+, K+; K+ în exces împiedică asimilarea Ca2+ şi Mg2+ etc.
În ceea ce privesc pesticidele, probleme legate de poluare ridică produsele cu persistenţă
ridicată, care pot pătrunde în lanţul trofic şi pot afecta în final sănătatea oamenilor şi animalelor.
Situaţia este mai gravă, de obicei, pe terenurile nisipoase. Metalele grele (în unele cazuri sunt şi
microelemente) în sol peste o anumită limită au efecte negative asupra microflorei şi microfaunei şi
a plantelor superioare.
Riscul de poluare cu metale grele depinde de speciile de plante, forma elementelor din sol,
procesele de adsorbţie şi absorbţie, condiţiile de climă. Factorii edafici care influenţează
accesibilitatea metalelor grele pentru plante sunt: textura solului, reacţia solului (o reacţie în jur de
6,5 reduce accesibilitatea), conţinutul de humus (conţinut ridicat determină o accesibilitate mai
mică), capacitatea de schimb cationică, drenajul solului etc. De exemplu: Pb (0,1-20ppm) inhibă
activitatea biologică inactivând dehidrogenaza, ureaza; provoacă limitarea absorbţiei apei; inhibă
creşterea plantelor. Zn – (sursă principală – nămolurile de la apele uzate) reduce activitatea
biologică din sol, modifică proprietăţile fizico-chimice, acţionează asupra microorganismelor
dereglând procesul de transformare a materiei organice din sol şi încetineşte procesele fiziologice.
Cd (1 ppm- întâlnit de regulă în îngrăşămintele fosfatice) se găseşte asociat cu Zn, este slab reţinut
în sol, produce blocarea proceselor microbiologice.
În funcţie de sensibilitatea la Cd, plantele se clasifică astfel:
sensibile- soia, salata, spanacul (4-13 ppm);
mediu rezistente- tomatele, varza (17 ppm);
foarte rezistente – orezul (640 ppm).

Poluarea solului cu noxe din atmosferă

Poluanţii din atmosferă depuşi pe sol provin din surse naturale şi antropice: particule
minerale solide inerte şi diverşi compuşi chimici solizi sedimentabili – sulfaţi, fosfaţi, carbonaţi;
compuşi gazoşi antrenaţi prin ploi în sol; anioni sau cationi.
Influenţa precipitaţiilor acide asupra solului:
-reducerea capacităţii de schimb cationic;
-mobilizarea ionilor de aluminiu;
-degradarea mineralelor primare;
-reducerea activităţii biologice;
- pierderea de cationi bazici: Ca+, Mg+, K+, Na+;
-mineralizarea materiei organice poate fi inhibată;
-are loc o descreştere a miceliului activ al ciupercilor în întregul profil de sol, ceea ce indică
o reducere a potenţialului de descompunere. Acelaşi lucru s-a observat şi în cazul bacteriilor.

Metode de prevenire şi combatere a poluării solului

A. Procedee pentru imobilizarea poluanţilor în sol:

Amendarea solurilor acide – cu carbonat de calciu şi magneziu până la neutralizarea
acidităţii cu gips pe solurile sărăturate, alcaline care au un conţinut de Na schimbabil mai mare de
5% din capacitatea de schimb cationic

112
 2. Introducerea în sol a unor materiale cu capacitate mare de schimb cationic, de tipul
tufurilor zeolitice.
B. Procedee pentru dispersia poluanţilor:
-lucrările mecanice – arătură, afânare adâncă, desfundare;
-aport de material fin pământos (copertare).

C. Procedee biologice:
- cultivarea de plante acumulatoare de poluanţi;
-administrarea unor composturi;
-folosirea de biopreparate capabile să contribuie la biodegradarea poluanţilor.

D. Diminuarea poluării prin tehnologii industriale (pe suprafeţe mici excesiv poluate, dar cu
o importanţă economică deosebită), se realizează prin diverse metode în funcţie de însuşirile
contaminantului, ale solului şi timpul scurs de la contaminare.

Procedee:
-separare moleculară, aplicată la tratamentele prin extracţie sau desorbţie;
-separare fazială, aplicată prin tehnicile de dehidrociclonare, flotare;
-distrucţie chimică sau termică;
-biodegradare, aplicabilă în condiţii oxidante sau reducătoare;
-absorbţie biologică sau mobilizare biologică.

7.7. Legislatia naţională privind protecţia mediului

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, modificată

ulterior, evidenţiază următoarele principii:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale. Guvernul României
promovează conceptul de decuplare a impactului şi degradării mediului de creşterea economică prin
promovarea ecoeficienţei. Acest principiu este considerat prioritar. Conform Programului de
guvernare (2005-2008) integrarea politicii de mediu în elaborarea şi aplicarea politicilor sectoriale
şi regionale, se va realiza prin:
- statuarea Ministerului şi a Agenţiei Naţionale de Mediu într-o poziţie de decizie care să
intersecteze orizontal toate politicile sectoriale (industrie, energie, transporturi, agricultură, turism,
politici regionale, administraţie locală, sănătate);
– introducerea efectivă a evaluării de mediu ca mecanism de integrare pentru politicile nou
formulate şi formularea unor indicatori de măsurare efectivă a progreselor înregistrate în cazul
strategiilor şi politicilor existente;
- intensificarea acţiunilor de integrare a politicii de mediu în cinci sectoare prioritare cu
impact semnificativ asupra mediului, respectiv: industrie, energie, transport, agricultură şi turism;
– asigurarea fondurilor necesare, inclusiv prin utilizarea Fondului de Mediu, pentru
realizarea investiţiilor de mediu necesare îndeplinirii angajamentelor asumate de România în
procesul de negociere a Capitolului 22 al acquis-ului comunitar, în special pentru implementarea
directivelor UE costisitoare, legate de controlul poluării industriale, calitatea apei, managementul
deşeurilor, calitatea aerului;
– promovarea progresivă a instrumentelor economice pentru implementarea politicilor de
mediu.
b) principiul precauţiei în luarea deciziei. Prevenirea presupune un studiu de risc, care să
permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe cunoaştere (ştiinţifică şi tehnică). Precauţia
presupune ca măsurile de protecţie a mediului să fie adoptate, chiar dacă nu se prevede în viitorul
apropiat vreo pagubă.

113
 Principiul precauţiei a fost enunţat pentru prima dată în cadrul OCDE şi într-o declaraţie
ministerială din 1987 adoptată sub influenţa celei de-a doua Conferinţe internaţionale asupra
protecţiei Mării Nordului (Londra, 1987). A fost preluat apoi în reglementările referitoare la
poluările marine, schimbările climatice, deşeurile toxice şi produsele periculoase. La nivel UE,
principiul se regăseşte în art. 130R din Tratatul de la Maastricht, în principiul 15 al Declaraţiei
Conferinţei ONU de la Rio de Janeiro (1992), precum şi în directivele referitoare la organismele
modificate genetic (Dir. 219/EC, 220EC, 2001/18/EC).
c) principiul acţiunii preventive. Măsurile preventive reclamă o anumită mentalitate a
oamenilor, a factorilor de decizie şi a populaţiei în întregime. Este cunoscut faptul că o atitudine
corectă comportă costuri mult mai reduse decât remedierea factorilor de mediu;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte". Acest principiu se traduce în fapt prin internalizarea
externalităţilor, ceea ce presupune reflectarea în costurile de producţie ale poluatorilor a valorilor
pagubelor produse mediului. Acest lucru nu este posibil fără introducerea în practică a unor
instrumente şi mecanisme economice eficiente (de exemplu taxele ecologice), combinate cu
reglementări la nivel naţional şi local.
Practic costurile poluării, respectiv ale redresării ecologice, trebuie să fie suportate de
poluator. Aceasta nu înseamnă că cel ce plăteşte poate să polueze.
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural.
Conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate are ca
obiectiv reducerea sau eliminarea impactului negativ al activităţilor umane asupra mediului, pentru
a menţine în limite normale capacitatea productivă şi de suport a sistemelor ecologice, la orice
nivel.
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Legislaţia privind protecţia atmosferei

Este reprezentat de OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei care dispune că
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului este cea mai înaltă autoritate de decizie şi
control în domeniul protecţiei atmosferei şi stabileşte responsabilităţile şi atribuţiile tuturor
autorităţilor implicate în acest sector.
De asemenea, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, modificată prin Legea nr. 265/2006 sunt reglementate atât obligaţiile şi drepturile
persoanelor fizice cât şi atribuţiile şi responsabilităţile juridice ale Autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
Regimul juridic de protecţie al atmosferei are la bază principiul prevenirii poluării şi cel de
abordare integrată a protecţiei. Prin Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 a fost stabilită schema de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, pentru a promova reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod eficient din punct de vedere economic.
Referitor la evaluarea calităţii aerului înconjurător pentru teritoriul României OUG nr.
243/2000 privind protecţia atmosferei stabileşte că aceasta se efectuează pe baza valorilor limită şi a
valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale şi ale U.E, iar rezultatele evaluării sunt aduse la
cunoştinţă publicului şi se raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului.

Cadrul legal pentru realizarea obiectivelor unei politici durabile în domeniul apelor
1. Conform Directivei cadru Apa “apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci o
moştenire care trebuie păstrată, protejată şi tratată ca atare” . Obiectivul directivei este ca până în
anul 2010 să se asigure o stare bună a tuturor apelor de suprafaţă şi subterane. În acest scop, în luna

114
mai 2001, a fost adoptată o ‘’strategie comună de implementare’’ pentru toate autorităţile naţionale,
regionale şi locale ale Statelor Membre, ţările din Europa de est, ţările candidate, diverşi parteneri şi
ONG. Transpunerea prevederilor Directivei Cadru privind Apa nr. 2000/60/EEC în legislaţia
românească sa realizat prin modificarea Legii apelor nr.107/1996. Pentru asigurarea cerinţelor de
calitate a apelor au fost stabilite modalităţile de clasificare şi prezentare a stării ecologice – inclusiv
monitoringul biologic; procedura pentru stabilirea valorilor standard în vederea caracterizării stării
chimice de calitate precum şi modul de proiectare al programului de monitoring (de supraveghere,
operaţional şi de investigare).

Protecţia apelor subterane

Activitatea de cunoaştere a calităţii apelor subterane freatice se desfăşoară la nivelul marilor
bazine hidrografice, pe unităţi morfologice, iar în cadrul acestora, pe structuri acvifere (subterane),
prin intermediul staţiilor hidrogeologice, cuprinzând unul sau mai multe foraje de observaţie.
Apele subterane, corespunzătoare calitativ, sunt destinate în primul rând pentru alimentarea
cu apă a populaţiei şi a animalelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei.
Aceste ape pot fi utilizate şi în alte scopuri, numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor.
Rezervele de ape subterane se pot reface sau suplimenta, prin lucrări de realimentare
artificială a corpurilor de apă subterană, cu apă provenind din orice sursă de apă de suprafaţă sau
subterană.

Poluarea cu nitraţi proveniţi din surse agricole

Utilizarea îngrăşămintelor care conţin nitraţi constituie principala cauză a poluării apelor cu
nitraţi, din surse difuze. Directiva 91/676/CE urmăreşte să reducă poluarea apei cauzată sau
determinată de nitraţii proveniţi din agricultură şi mai ales, prevenirea poluării. Câmpul ei de
acţiune vizează: apele dulci superficiale, apele subterane, lacurile naturale de apă dulce, estuarele,
apele de coastă şi marine, iar în virtutea principiului prevenirii poluării, protecţia se aplică apelor
afectate sau susceptibile de a fi afectate. Statele membre au obligaţia să identifice zonele afectate
sau care pot fi afectate de acest tip de poluare. În anexele directivei se regăsesc criteriile de
identificare, măsurile obligatorii care trebuie să fie prinse în programele de acţiune şi conţinutul
unui Cod al bunelor practici agricole. Directiva prevede şi o procedură de consultare specială în
situaţia poluării transfrontiere. Pentru implementarea Directivei nr. 91/676/EEC privind protecţia
apelor împotriva poluării cauzate de nitraţii din surse agricole s-a solicitat o perioada de tranziţie de
7 ani, până în anul 2014.
Prevederile acestei directive sunt preluate integral prin Planul naţional de protecţie a apelor
împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.
964/2000, modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 1360/2005. În vederea aplicării Planului a fost
înfiinţată o Comisie, formată din specialişti ai MMGA, ai Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei
şi ai Ministerului Sănătăţii. Pe lângă comisie funcţionează un grup de sprijin, compus din
reprezentanţi ai Companiei Naţionale "Apele Române" - S.A., ai comitetelor de bazin şi ai unor
institute şi unităţi de specialitate aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului
Mediului, a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi a Ministerului Sănătăţii.

Obiectivele planului de acţiune sunt:

a) reducerea poluării apelor, cauzată de nitraţii proveniţi din surse agricole;
b) prevenirea poluării cu nitraţi;
c) raţionalizarea şi optimizarea utilizării îngrăşămintelor chimice şi organice ce conţin
compuşi ai azotului. Metodele de referinţă pentru determinarea compuşilor azotului din
îngrăşăminte sunt: 1. SR ISO 4176/1994- 2. SR ISO 5314/1994, 3. SR ISO 7890-1/1998 , 4. SR
ISO 7890-2/2000, 5. SR ISO 7890- 3/2000, 6. STAS 8900/1-1971m, 7. STAS 12999/1991.
Aceste obiective pot fi atinse prin asumarea unor obligaţii şi anume:
- de a stabili un plan de fertilizare şi de a completa un caiet de evidenţe a aplicărilor pe câmp
a fertilizanţilor cu azot, organici şi minerali;

115
 - de a respecta cantitatea maximă de azot conţinută în dejecţiile împrăştiate (aplicate) anual;
- de a împrăştia fertilizanţi organici şi minerali pe baza echilibrului fertilizării cu azot pe
parcelă pentru toate culturile şi de a respecta elementele de calcul ale normei de aplicare şi
modalităţile de fracţionare, făcând deosebirea, dacă este cazul, între culturile irigate şi neirigate.
Reducerea aporturilor de azot provenit din apele reziduale (efluenţi zootehnici);
- de a respecta condiţiile particulare de aplicare (împrăştiere) a fertilizanţilor azotaţi organici
şi minerali (cazuri specifice);
- de a dispune de o capacitate etanşă de stocare a reziduurilor din zootehnie;
- de a gestiona în mod durabil terenurile agricole etc.
Au fost stabilite şi regulile pentru utilizatorii de nămoluri şi anume:
a) trebuie să fie avute în vedere necesităţile nutriţionale ale plantelor;
b) să nu se compromită calitatea solurilor şi a apelor de suprafaţă;
c) valoarea pH-ului din solurile pe care urmează a fi aplicate nămoluri de epurare trebuie să
fie menţinută la valori peste 6,5.
Pentru orice folosinţă trebuie obţinut un permis de aplicare.
Prin Ordinul nr. 1072/2003 s-a aprobat organizarea Monitoringului suport naţional integrat
de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse
agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane şi pentru aprobarea programului de supraveghere
şi control corespunzător şi a procedurilor şi instrucţiunilor de evaluare a datelor de monitorizare a
apelor de suprafaţa şi a apelor subterane. Activităţile specifice ale acestuia sunt:
- Supravegherea şi monitorizarea concentraţiei azotaţilor şi a altor compuşi ai azotului (cu
excepţia azotului molecular) din apele dulci şi apele subterane (acvifere), precum şi a altor poluanţi
din surse agricole în secţiuni de control reprezentative pentru sursele difuze şi punctiforme din
agricultură;
- Stabilirea secţiunilor reprezentative de prelevare şi frecventa de monitorizare;
- Realizarea reţelei de monitoring;
- Evaluarea, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute;
- Identificarea apelor afectate de poluare din surse agricole, întocmirea cadastrului şi a
harţilor cu aceste ape;
- Transmiterea datelor către monitoringul pentru sol şi schimbul permanent de date cu
acesta, în cadrul sistemului naţional integrat;
- Identificarea şi controlul surselor poluatoare;
- Participarea la procesul decizional de reducere a poluării şi eliminare a surselor poluatoare;
- Raportarea către ministerul şi organismele de resort.
În România există mai multe probleme care apar în implementarea Directivei
nr.91/676/EEC.
Acestea constau în dificultatea identificării contaminării apelor cu nitraţi proveniţi din
agricultură, delimitarea zonelor vulnerabile, finanţarea costurilor de implementare a programelor de
acţiune, investiţiilor substanţiale care sunt necesare, în special în construirea rezervoarelor de
stocare a îngrăşămintelor de origine animală, de capacităţi şi calitate corespunzătore, precum şi a
depozitelor şi platformelor de nutreţuri care să corespundă normelor de protecţie a mediului.

Protecţia solului

Creşterea nevoilor oamenilor şi activităţile lor economice exercită în permanenţă o presiune

crescută asupra terenurilor, deteriorând astfel echilibrul natural. Pentru a putea satisface în mod
durabil cerinţele omenirii, în viitor, este necesară însă, o exploatare eficientă şi raţională a
terenurilor, indiferent de proprietarul lor.
Protecţia solurilor este prevăzută şi de art. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 privind protecţia mediului, care dispune că deţinătorii de terenuri, cu orice titlu, precum şi
orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate pe un teren, fără a avea un titlu juridic,
au următoarele obligaţii:

116
 a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii mediului geologic;
b) să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau
funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicaţii rutiere, feroviare şi de
navigaţie;
c) să respecte orice alte obligaţii prevăzute de reglementările legale în domeniu.
Acest lucru este prevăzut şi de art. 104 din Legea nr. 18/1991, în care se precizează că,
organizarea şi amenajarea teritoriului agricol are ca sarcină crearea condiţiilor pentru o mai bună
folosire a terenurilor în scopul producţiei agricole şi se execută pe bază de studii şi proiecte la
cererea proprietarilor.
Dezideratele respective se realizează prin:
-corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu celelalte activităţi economice şi sociale,
stabilind măsuri care să conducă la creşterea producţiei agricole şi la exploatarea în ansamblu a
teritoriului;
-gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în concordanţă cu structurile
de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului, rezultate în urma asocierilor, stabilirea
perimetrelor fiecărei proprietăţi, comasând terenurile dispersate şi rectificând hotarele neraţional
amplasate;
-elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploataţiilor agricole;
-stabilirea reţelei drumurilor agricole ca o completare a reţelei de drumuri de interes general,
integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul efectuării transportului
producţiei şi accesului maşinilor agricole necesare procesului de producţie.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare

Îmbunătăţirile funciare au ca obiective:

a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de construcţii faţă de
inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei lacurilor de acumulare împotriva
colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită sau să
stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile vitipomicole, culturile agricole şi silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi protecţia
împotriva poluării.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări hidrotehnice complexe şi agropedo-
ameliorative se realizează în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii factorilor de risc - secetă, exces
de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent
de proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor,
precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.

Controlul poluării industriale şi managementul riscului

Atunci când se abordează problema riscului pe care sectorul industrial îl reprezintă asupra
mediului şi sănătăţii umane sunt luate în considerare următoarele aspecte: activităţile industriale în
general, controlul asupra substanţelor chimice periculoase, etichetarea substanţelor şi a produselor
chimice.
Cele mai importante utilizări industriale ale substanţelor chimice se referă la: obţinerea
hârtiei şi a produselor din hârtie, a metalelor, a produselor alimentare, la rafinarea petrolului, la
prelucrarea textilelor, la alimentarea şi întreţinerea mijloacelor de transport, la realizarea maşinilor
şi echipamentelor electrice, a computerelor, la obţinerea cauciucului şi a materialelor plastice etc.

1. Prevenirea şi controlul integrat al poluării

In ceea ce priveşte Directiva 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării
(IPPC), aceasta a fost transpusă complet prin OUG nr. 152/2005 privind prevenirea si controlul

117
integrat al poluării, aprobată prin Legea nr. 84/2006. Dispoziţiile legale au ca obiectiv prevenirea şi
controlul integrat al poluării pentru anumite activităţi. Ea stabileşte măsurile necesare pentru
prevenirea sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerea emisiilor în aer, apă şi sol,
inclusiv măsurile privind gestionare a deşeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de
protecţie a mediului, considerat în întregul său, cu respectarea prevederilor legislaţiei din domeniul
evaluării impactului asupra mediului şi a altor reglementări relevante.
2. Instalaţii mari de ardere
Dispoziţiile comunitare prevăzute de Directiva Consiliului nr.88/609/EEC au fost transpuse
prin Hotărârea Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în
aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere, modificată prin HG nr. 322/2005 şi
HG 1502/2006. Reglementarea se aplică instalaţiilor de ardere a căror putere termică nominală este
egală cu sau mai mare de 50 MW. Funcţionarea instalaţiilor mari de ardere de tipurile I şi II este
permisă, cu respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei şi prevenirea, reducerea şi
controlul integrat al poluării, dacă se încadrează în condiţiile legii. Autorizaţiile integrate de mediu
pentru instalaţiile mari de ardere trebuie să cuprindă proceduri referitoare la situaţiile de funcţionare
necorespunzătoare sau de întrerupere a funcţionării echipamentelor de reducere a emisiilor.
Monitorizarea emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite de la aceste instalaţii se
realizează de către titularul activităţii.
3. COV
În vederea protejării şi îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător, a creşterii nivelului de
control al poluării a fost adoptată HG nr.699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea
emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în anumite activităţi şi
instalaţii, modificată prin HG 1902/2004, HG 725/2006, HG 1339/2006. Hotărârea stabileşte
măsurile şi procedurile ce se aplică pentru activităţile care utilizează solvenţi organici cu conţinut de
compuşi organici volatili, dacă valoarea consumului de solvenţi organici cu conţinut de compuşi
organici volatili depăşeşte anumite valori prag.
4. Schema de audit şi management ecologic comunitar
În ceea ce priveşte Regulamentul Consiliului nr. 1836/93 care permite companiilor
participarea voluntară în sectorul industrial, în schema de audit şi management ecologic comunitar,
România a avut obligaţia să creeze cadrul instituţional şi juridic necesar pentru aplicarea directă a
acestui regulament. Transpunerea a fost realizată prin Ordinul nr.50/2004 privind Stabilirea
procedurii de organizare şi coordonare a schemelor de management de mediu şi audit (EMAS) în
vederea participării voluntare a organizaţiilor la aceste scheme, modificat prin Ordinul 1313/2006.
S-a stabilit că Autoritatea competentă pentru aplicarea prevederilor Regulamentului este autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului.
5. Procedura de atribuire a etichetei ecologice comunitare
Pentru preluarea prevederilor Regulamentului nr. 1980/2000/EC a fost adoptată Hotărârea
Guvernului nr. 189/2002 privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice. Scopul
introducerii etichetei ecologice a produselor este de a promova produsele care au un impact redus
asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu alte produse aparţinând
aceluiaşi grup de produse. Promovarea acestor produse contribuie la utilizarea eficientă a resurselor
şi la un nivel ridicat de protecţie a mediului, prin furnizarea către consumatori de informaţii corecte,
exacte şi stabilite pe bază ştiinţifică despre produsele respective.
6. Substanţele chimice
Domeniul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase este reglementat la nivel
comunitar de următoarele directive:
- Directiva 67/548 EEC privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor
periculoase;
- Directiva 83/379 EEC privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea preparatelor
periculoase;
- Directiva 76/769 EEC privind restricţionarea introducerii pe piaţă şi a utilizării anumitor
substanţe şi preparate periculoase;

118
 - Directiva 87/217 EEC privind prevenirea şi reducerea poluării mediului cu azbest;
- Directiva 87/18 EEC privind principiile bunei practici de laborator (BPL) şi Directiva
88/320 privind inspecţia BPL;
- Directiva 98/8 EEC privind introducerea pe piaţă a biocidelor;
- Regulamentul 793/93 EEC privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor existente;
- Regulamentul 2455/92 EEC privind controlul importului şi exportului anumitor substanţe
şi preparate chimice periculoase;
- Regulamentul nr.2037/2000 EEC privind substanţele care epuizează stratul de ozon.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000, modificată prin Legea nr. 324/2005 şi OG
35/2006 a fost stabilit cadrul legal pentru clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase pentru om şi mediu, în vederea introducerii pe piaţă.
Principiile pe care se bazează această ordonanţă de urgenţă sunt, în principal, următoarele:
a) principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu;
b) principiul liberei circulaţii a bunurilor;
c) principiul progresului tehnic.
Reglementarea cuprinde: lista substanţelor periculoase; cerinţele generale de clasificare şi
ambalare pentru substanţele chimice periculoase; simbolurile şi indicaţiile de pericol; metodele de
testare/determinare a proprietăţilor fizico-chimice, a celor de toxicitate şi ecotoxicitate şi ghidul de
întocmire a fişei tehnice de securitate pentru substanţele chimice periculoase.
România a aderat la Convenţia privind procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de
cauză (procedura PIC), aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul
comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998 şi a ratificat Convenţia
privind poluanţii organici persistenţi, adoptată la Stockholm la 22 mai 2001 (Lege nr. 261/2004). În
vederea protejării sănătăţii populaţiei şi a prevenirii, reducerii şi controlului poluării mediului cu
azbest, activităţile privind comercializarea şi utilizarea azbestului a fost adoptată Hotărârea
Guvernului nr.124/2003 modificată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 734/2006. Dispoziţiile
vizează:
a) prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest;
b) restricţii la comercializarea şi utilizarea azbestului şi a produselor care conţin azbest (lista
cu produse care conţin azbest şi care trebuie avute în vedere în mod deosebit, fiind interzise la
comercializare şi utilizare – anexa 2);
c) etichetarea produselor care conţin azbest (+anexa 3).
Stabilirea metodelor de prelevare a probelor şi de determinare a cantităţilor de azbest în
mediu a fost realizată prin Ordinul nr. 108/2005. Acest Ordin transpune anexa la Directiva
87/217/CEE. Pentru determinarea concentraţiei emisiilor de azbest în apă şi aer se foloseşte metoda
gravimetrică.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1875/2005 au fost stabilite măsurile pentru protejarea
sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă de riscurile care decurg sau este posibil să decurgă din
expunerea la azbest în timpul desfăşurării muncii, inclusiv prevenirea acestor riscuri. hotărâre se
aplică activităţilor în care lucrătorii sunt expuşi sau sunt susceptibili de a fi expuşi, în timpul
desfăşurării activităţii, la pulberea degajată din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest.
Angajatorii trebuie să ia măsuri pentru ca nici un lucrător să nu fie expus la o concentraţie
de azbest în suspensie în aer mai mare de 0,1 fibre/cm3, măsurată în raport cu o medie ponderată în
timp pe o perioadă de 8 ore (TWA). Se interzic: aplicarea azbestului prin procedee de pulverizare
(sprayere), activităţile care implică utilizarea unor materiale izolante sau fonoizolante de joasă
densitate (< 1 g/cm3) cu conţinut de azbest, precum şi activităţile care expun lucrătorii la fibre de
azbest în timpul: a) extracţiei azbestului; b) fabricării şi prelucrării produselor din azbest; c)
fabricării şi prelucrării produselor cu conţinut de azbest adăugat în mod deliberat.
Cadrul general de reglementare a controlului efectiv şi supravegherea eficientă a regimului
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase este realizat prin Legea nr. 360/2003, modificată
prin Legea nr. 263/2005.

119
 Principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe şi preparate chimice
periculoase sunt:
a) principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a preparatelor chimice periculoase, în
vederea prevenirii pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;
b) principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii privind
efectele negative pe care le pot genera substanţele şi preparatele chimice periculoase;
c) principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase (art. 2).
Legea se referă la:
a) evaluarea şi controlul riscului pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase îl
reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;
b) restricţii privind introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe şi preparate
chimice periculoase;
c) controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase;
d) substanţele care epuizează stratul de ozon;
e) introducerea pe piaţă a biocidelor;
f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.).
Hotărârea Guvernului nr.347/2003, modificată prin HG 932/2004 şi HG nr. 645/2005 a
stabilit restricţionarea introducerii pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe şi preparate chimice
periculoase. Prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 697/2004 s-au avut în vedere următoarele
obiective: aplicarea prevederilor Convenţiei, adoptată la Rotterdam; încurajarea răspunderii comune
pe care o au exportatorii şi importatorii şi sprijinirea eforturilor acestora de cooperare în vederea
asigurării unui control asupra circulaţiei internaţionale a produselor chimice periculoase; utilizarea
corectă a produselor chimice periculoase în vederea asigurării protecţiei sănătăţii populaţiei şi a
mediului. Principiile de bună practică de laborator, precum şi inspecţia şi verificarea respectării
acestora în cazul testărilor efectuate asupra substanţelor chimice au fost stabilite prin Hotărârea
Guvernului nr. 63/2002. Modificarea a fost necesară în vederea preluării unor definiţii incluse în
versiunile consolidate ale Directivelor în materie şi a completării prevederilor actului normativ cu
recomandările experţilor Comisiei Europene. Acestea din urma vizează introducerea unor articole
care să cuprindă perioada de păstrare a documentelor în arhive, periodicitatea efectuării inspecţiilor
şi înfiinţarea Comisiei Interdepartamentale. Domeniul substanţelor chimice este reglementat şi de
alte acte normative: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
Hotărârea Guvernului nr. 535/2002 privind colorarea şi marcarea unor produse petroliere, Ordinul
nr. 295/2002 pentru aprobarea Metodologiei privind colorarea şi marcarea unor produse petroliere
în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 535/2002, Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic
al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, modificată prin Legea nr. 505/2004
(prevede autorizarea şi desfăşurarea operaţiunilor cu precursori - substanţe chimice folosite la
prepararea drogurilor -, precum şi măsurile de combatere a operaţiunilor ilicite cu precursori.
Producerea, deţinerea sau orice activitate cu precursori este permisă numai în scop comercial,
medical, sanitar-veterinar, industrial, de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică).
7. Biocide
Procedura de plasare pe piaţă a produselor biocide pe teritoriul României s-a stabilit prin
Hotărârea Guvernului nr.956/2005. Ministerul Sănătăţii a fost desemnat ca autoritate competentă
pentru reglementarea domeniului, iar în cadrul acestuia a fost creată Comisia Naţională pentru
Produse Biocide. Produsele biocide cărora li se aplică dispoziţiile din HG 956/2005 sunt clasificate
în 23 de tipuri şi fac parte din următoarele grupe principale:
a) grupa 1: Dezinfectante şi produse biocide în general;
b) grupa 2: Conservanţi;
c) grupa 3: Pesticide nonagricole;
d) grupa 4: Alte produse biocide.

120
 Sunt plasate pe piaţă şi folosite pe teritoriul României numai biocidele care au fost
autorizate. Hotărârea Guvernului nr. 1559/2004 detaliază procedura de omologare a produselor de
protecţie a plantelor în vederea plasării pe piaţă şi a utilizării lor pe teritoriul României.
La nivelul fiecărui stat membru al Uniunii Europene sunt stabilite tarife pentru întreg
procesul de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi pentru includerea substanţelor active
în Lista substanţelor active autorizate în Uniunea Europeană – anexa nr. I a Directivei 91/414/CEE.
Regimul juridic al deşeurilor Regimul deşeurilor este stabilit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 78/2000 aprobată prin Legea nr. 426/2001 şi modificată ulterior. În cadrul acestor reglementări
s-au avut în vedere următoarele dispoziţii comunitare:
- consacrarea definiţiilor comunitare referitoare la deşeuri, operaţiuni de gestionare,
valorificare, reutilizare şi eliminare a deşeurilor;
- autorizarea activităţilor referitoare la gestionarea deşeurilor. Toate activităţile cu privire la
deşeuri sunt permise numai în baza acordului şi autorizaţiei de mediu, care sunt emise pe o perioadă
de 5 ani;
- obligaţia de înregistrare şi control a activităţilor privind gestiunea deşeurilor;
- obligaţiile generatorilor de deşeuri, transportatorilor şi operatorilor în domeniul
valorificării şi eliminării deşeurilor;
- stabilirea în sarcina deţinătorilor a costurile legate de colectarea, transportul, depozitarea,
valorificarea şi eliminarea deşeurilor.

Informaţiile privind mediul

În vederea transpunerii dispoziţiilor comunitare în legislaţia naţională au fost adoptate două

acte normative: Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia de mediu care
detaliază aspectele procedurale de acces la acest tip de informaţie şi furnizarea informaţiei de mediu
aflată în posesia instituţiilor guvernamentale cu stabilirea condiţiilor de disponibilizare a informaţiei
de mediu şi Ordinul nr.1182/2002 pentru aprobarea metodologiei de gestionare şi furnizare a
informaţiei privind mediul deţinută de autorităţile publice pentru protecţia mediului.
Mecanismele de acces la informaţia privind mediul se referă la:
-un sistem prin care autorităţile publice pentru protecţia mediului colectează informaţia
privind mediul şi o difuzează publicului din oficiu şi
-un sistem care permite publicului solicitarea şi obţinerea informaţiei privind mediul de la
autorităţile publice pentru protecţia mediului.
Solicitarea şi furnizarea informaţiei privind mediul se fac în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000.
În mod activ, la dispoziţia publicului se află:
-tratate, convenţii şi acorduri internaţionale la care România este parte;
-legislaţia naţională privind mediul;
-politici, planuri şi programe în legătură cu mediul;
-rapoartele privind starea mediului;
-datele/rezumatele datelor rezultate din monitorizarea activităţilor ce afectează avizele,
acordurile şi autorizaţiile pentru activităţile cu impact asupra mediului;
-studiile de impact asupra mediului;
-evaluările de risc privind elementele de mediu;
-convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice privind
obiectivele de mediu, sau indicarea locului unde o astfel de informaţie poate fi gasită.

121
 CAPITOLUL 8
BIOINDICATORII

Bioindicatorul este un organism sau o comunitate de organisme, care acţionează prin

modificări la prezenţa unei substanţe toxice (indicatori de efecte sau de reacţie) sau care
concentrează acea substanţă toxică (indicatori de acumulare) (W. Funke, G. B. Feige şi colab,
Bioindicatori, 1998).
Modificările suferite de mediu pot fi abordate pe două căi:
- prin măsurări directe, instrumentale, ale principalilor ecofactori (factori fizici şi chimici)
din aer, apă şi sol, măsurări realizate continuu sau pe perioade de timp bine definite, în scopul
determinării gradului de variaţie a factorilor cercetaţi şi al înţelegerii cauzelor respectivelor variaţii;
- prin deducerea schimbărilor ce au apărut în structura, funcţiile, numărul de indivizi şi
modul de asociere a organismelor vii vizate (microorganisme; plante şi animale, luate ca entităţi
individuale, sau ca populaţii sau comunităţi de specii), ca urmare a unor interacţiuni specifice cu
mediul. Se poate face un pas mai departe testându-se, direct pe teren sau în laborator,
compatibilitatea cu mediul a diferitelor substanţe ce interacţionează cu organismele vii.
Ambele abordări constituie părţi componente ale unui cuprinzător sistem de informaţii de
mediu, prin care se pot recunoaşte pericolele şi furniza organelor administrative un sprijin
substanţial pentru evitarea şi înlăturarea lor.
În principiu, în decursul ciclului său de viaţă, orice specie reacţionează la modificările
majore pe care le suferă habitatul ei, dezvoltând diferite mecanisme de adaptare sau acomodare.
Totuşi dacă analizăm speciile în mod separat, observăm diferenţe considerabile în ceea ce priveşte
capacitatea lor de a suporta modificările mediului; speciile stenobionte sunt mai potrivite pentru a fi
utilizate ca bioindicatori decât speciile euribionte, primele având o plajă de toleranţă mai mică faţă
de schimbările din mediul lor.
Pentru a putea descoperi prezenţa substanţelor toxice antropogene se utilizează fie indicatori
de sensibilitate mare (indicatori de reactivitate), fie indicatori de acumulare, aceştia din urmă, mai
puţin sensibili, dar capabili să acumuleze substanţele dăunătoare.
Depistarea substanţelor toxice poate fi realizată fie prin monitoring pasiv, prin care se
cercetează speciile existente în ecosistem, fie prin monitoring activ, prin care organismele studiate
sunt păstrate în viaţă prin metode standardizate, pentru a fi ulterior expuse stresului fizic sau
contaminării. Prin organism test se înţelege, în primul rând, un animal sau o plantă ce este utilizat(ă)
în cadrul unor experienţe standardizate de laborator.
Organismele individuale, populaţiile sau asociaţii ale acestora (biocenoze, simbioze) pot
“furniza informaţii” atât despre prezenţa cât şi despre intensitatea anumitor factori ecologici.
Informaţia propriu-zisă constă în prezenţa sau absenţa respectivului organism test, sau în
dezvoltarea, respectiv diminuarea numerică a acelui organism.
Organismele test dintr-un ecosistem de referinţă trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
-să fie reprezentative;
-să fie cosmopolite (răspândire mare);
-să fie suficient de rabundente;
-să aibă o poziţie trofică clară;
-să aibă stabilitate temporară;
-să fie genetic omogene;
-să fie sensibile la acţiunea substanţelor chimice;
-modificările pe care le suportă să fie uşor şi precis măsurabile.
Cadrul conceptual în care se înscrie utilizarea unui bioindicator este definit de Comitetul
asupra indicatorilor biologici al Consiliului Naţional de cercetare american. Acest cadru permite
identificarea celor trei tipuri de bioindicatori enunţaţi.

122
 8.1. Plantele ca bioindicatori

O importanţă deosebită în metodele actuale de supraveghere a mediului o au plantele

superioare utilizate ca organisme indicatoare (ele pot fi utilizate atât în acţiunile de identificare, cât
şi în cele de determinare cantitativă a substanţelor toxice).
Efectul imisiilor este semnalat prin acumularea noxelor la nivelul diferitelor structuri
organice, prin tulburările apărute în procesele fiziologice şi biochimice ale celulei, prin modificări
submicroscopice şi morfologice ale organitelor celulare şi diferitelor organe, sau prin efectele
produse asupra organismului în ansamblul său.
Pe lângă efectele produse în organismele individuale la diferite niveluri morfo-funcţionale,
mai trebuie observate şi modificările produse în compoziţia pe specii şi structura fitocenozelor, sau
chiar modificările unui întreg ecosistem. Prin monitoring pasiv se observă imediat reacţiile
indivizilor sau grupele de organisme. Deşi prin acţiune biochimică, fiziologică şi morfologică pot
apărea reacţii specifice foarte pronunţate la anumite noxe din aer, bioindicaţia nespecifică devine
extrem de importantă datorită complexităţii ecofactorilor din locul de origine. De asemenea, de
mare ajutor în diagnosticarea prin analiză cauzală sunt simptomele de vătămare: prin acestea,
diagnoza poate fi considerabil uşurată dacă se cunosc reacţiile plantelor pentru fiecare dintre
componentele mediului. Dacă unele plante dezvoltă strategii de rezistenţă, altele au capacitatea de a
realiza acumulări selective de substanţe dăunătoare. Cele prezentate până acum s-au referit la
reactivitatea organismelor luate ca indivizi. În evaluarea efectului real al imisiilor, cercetarea
biocenozelor (cu precădere a comunităţilor de plante) îşi are importanţa sa. Parametrii utilizaţi în
studiul efectului imisiilor sunt: modificarea componenţei specifice a biocenozei şi modificarea
mecanismului de structurare a fitocenozei.
Pentru ca reacţiile plantelor la anumite imisii să fie cât mai corect interpretate, în condiţii de
reactivitate stimulată prin factorii endogeni şi exogeni şi pentru a putea repeta cât mai exact
observaţiile, s-a recurs la expunerea plantelor la condiţii standardizate în ce priveşte imisiile. Cel
mai cunoscut exemplu de standardizare a modului de a cultiva şi a expune plantele la acţiunea
imisiilor este procedeul dezvoltat la Scholl pentru cultura ierbii standard. Prin acest procedeu, iarba
italiană (Lolium multiflorum ssp. italicum) este însămânţată şi lăsată să crească într-un recipient
alimentat cu apă în modul “flux constant”. Este important de ştiut că, studiind substanţele
dăunătoare acumulate în iarbă, se pot deduce cauzele afecțiunilor produse de imisii, se pot descoperi
pericolele potenţiale pentru alte specii de plante, dar şi pericolele ce-i pândesc pe oameni şi animale
dacă respectivele plante intră în lanţul trofic. În afară de iarbă, în monitoringul activ se utilizează şi
alte plante superioare ca indicatori de acumulare (de exemplu, varza furajeră – Brassica oleracea
acephala - ca indicator pentru substanţele aromatice policiclice). Spre deosebire de indicatorii ce
acumulare, prin indicatorii de reacţie se poate face o selecţie a celor mai sensibile specii de plante.
De exemplu, pentru a “simţi” ozonul la nivel de glob se utilizează tutunul, cu precădere varietatea
foarte sensibilă Bel W3. Dovada prezenţei ozonului este pătarea (prin necrozare) feţei superioare a
frunzelor. În cazul otăvirii cu PAN (peroxiacetilnitrat), proba se face cu urzică (Urtica urens) şi cu
plantele de păiuş (Poa annua).
Destul de frecventă este introducerea sistemului standardizat de dozare a unui bioindicator:
din reacţiile diferite ale unor specii indicatoare expuse simultan noxei de studiat (deşi sensibilităţile
la noxă sunt caracteristice fiecărei specii), pot fi identificate pe baza simptomelor apărute, anumite
componente ale imisiei, stabilindu-se totodată şi doza lor efectivă. În utilizarea plantelor ca
indicatori standardizaţi, pe lângă expunerea în vase sau pe parcele fără aer filtrat, se are în vedere şi
expunerea indicatorului în sisteme cu aer filtrat şi nefiltrat. Ca exemplu pot fi date camerele
transportabile de testare. Chiar în prezenţa unor imisii cu compoziţie complexă, prin folosirea unor
plante indicator cu sensibilitate specifică şi a unor sisteme speciale de filtrare se pot evalua
componentele active ale substanţei dăunătoare, ca şi potenţialul de vătămare. Există sisteme de
aparate de supraveghere cu şi fără filtrarea aerului, dintre care amintim “open-top-chamber” şi
“zonal air pollution system” (ZAPS) (W. Funke, G. B. Feige, 1995).

123
 Plantele superioare sunt bune indicatore ale substanţelor dăunătoare nu doar în ecosistemele
terestre, ci şi în cele acvatice. Există numeroase cercetări în domeniul utilizării plantelor acvatice ca
indicatori de acumulare pentru metalele grele (R. Sharma, 1997, S. Deshpande, 1996). Trebuie de
asemenea arătat că, pe lângă rolul de indicatori ai acţiunilor antropogene asupra lor, plantele
superioare sunt foarte sensibile la modificările apărute a în locul lor de origine (mediul lor natural).
Indicatori de metale grele (metalofite). Metalele grele cu acţiune biologică relevantă (greutate
specifică peste 5,0) sunt următoarele: Fe, Mn, Zn, Cu, Co, Mo, Ni, V, Cd, As, U, Pb, Cr, Hg şi Ag.
Unele dintre aceste metale (Fe, Mn, Zn, Cu, Co, Mo, Ni, V) sunt esenţiale ca microelemente
nutritive în activitatea enzimatică şi în procesele de sinteză din metabolismul plantelor. Concentraţii
peste normal ale metalelor grele rezidente în sol sau pe subterane afectează capacitatea plantelor de
a coloniza un sol. Pentru a se fixa în locuri încărcate cu metale grele, plantele dezvoltă două tipuri
de strategii: strategiile de “evitare” (avoidance), respectiv de “tolerare” (tolerance):
- strategia de evitare: planta încearcă să scape de factorul de stres, sau să-l ţină departe, prin
preluarea substanţelor dăunătoare şi fixarea lor limitată în rădăcini;
- strategia de tolerare: planta se expune complet factorului de stres, dar ea suportă stresul
prin măsuri interne de protecţie şi adaptări (de exemplu, se sintetizează proteine şi lipide rezistente
la respectivul factor).
Numai puţine specii de plante superioare au dezvoltat, de-a lungul evoluţiei lor, mecanisme
de apărare, respectiv de toleranţă faţă de metale grele, care, înainte de toate, sunt toxice pentru
enzime. Minele de plumb, zinc şi cupru, sau haldele acestora, sunt amplasamentele din Europa
Centrală unde se găsesc calcofitele (indicatori ai metalelor grele). Cercetărri în domeniu au fost
efectuate de H. Rooels (2000), D. Chettle (2000), G. Parcker,1917, etc. Indicatori ai radionuclizilor.
Plantele inferioare perene (lichenii şi muşchii) sunt şi buni bioindicatori ai radionuclizilor. Cu
organisme longevive care, în cazul lichenilor, nu dispun de nici un fel de mecanism de eliminare a
cationilor, ele acumulează cationii substanţelor dăunătoare de origine antropogenă. În toată lumea,
lichenii conţin şi astăzi radioizotopi cu timpi lungi de viaţă, rezultaţi din testele nucleare efectuate în
atmosferă în anii ’60 (în special Cs). O actualitate imediată au căpătat metodele de detectare a
radionuclizilor după accidentul reactorului de la Cernobâl, din aprilie 1986, prin efectele
dezastruoase produse atunci.
Cunoscându-se spectrul de radionuclizi din emisia primară, se pot determina, chiar şi după
multe decenii, mărimea depunerilor de radionuclizi prin cădere (“fall-out”) şi spălare (“rain-out”),
pe baza prezenţei radionuclizilor cu timp lung de viaţă. Valoarea din 1992 a ratei de dezintegrare a
radionuclizilor acumulaţi în urma accidentului de la Cernobâl (în special Cs) corespunde unei
proporţii de circa 7% din depunerea primară totală ( W. Funke, G. B. Feige, 1995).

8.2. Animalele ca bioindicatori

Animalele reacţionează la diferite modificări ale mediului înconjurător. Pentru a fi

recunoscute, transformările fundamentale petrecute trebuie să fie suficient de semnificative. De
multe ori, capacitatea mare de reacţie a animalelor constituie un dezavantaj în a indica factorii
individuali de stres. În astfel de cazuri, cele mai utile sunt cercetările de detaliu asupra animalelor
marine, de apă dulce şi terestre, de diferite apartenenţe de sistematică şi troficitate, realizate pe
perioade îndelungate.

Animale acvatice

Animalele acvatice reacţionează la substanţele dăunătoare din mediul lor cu o sensibilitate

mult mai mare, de regulă, decât a animalelor terestre. Aceasta se datorează următoarelor cauze:
- epiderma animalelor acvatice este, în mare măsură, hidrofilă pe tot corpul sau pe anumite
porţiuni de (exemplu, în zona branhiilor). De multe ori, aceste animale au păr ciliar, iar suprafaţa
corpului lor se măreşte prin existenţa unor microcili;
- lipsesc în mare măsură structurile (organele) care servesc la protecţia împotriva uscării;

124
 - respiraţia cutanată joacă un rol însemnat şi la vertebrate;
- la nevertebrate este răspândită ingestia pe cale parenterală a substanţelor anorganice şi
organice.
Substanţele toxice din apele reziduale industriale şi comunale pot face dificilă aprecierea
calităţii apei. Determinarea calităţii apelor se realizează prin teste de laborator. S-a dovedit că
animale aflate pe diferite trepte de dezvoltare sunt potrivite pentru realizarea testelor de laborator
(de exemplu, ciliatele, viermidienii rotiferi, dafniile şi peştii). În multe cazuri, mărimea urmărită în
cadrul testului este mortalitatea animalelor de test. Compatibilitatea organismului cu anumite
substanţe specifice este indicată prin raportare la valoarea LCS50, adică la concentraţia la care 50%
din indivizii intoxicaţi mor. Alte procedee de testare constau în determinarea frecvenţei respiraţiei
unui organism, a gradului său de activitate, sau chiar a atitudinii sale. De mare interes în context se
bucură aşa-numitul test de semnalizare la peşti, ce se bazează pe înregistrarea impulsurilor electrice
ale ştiucii de Nil (Gnathnemus petersi); în combinaţie cu alte organisme de test, rezultatele obţinute
cu acest animal sunt foarte bune.

Animalele terestre

La numeroase specii de animale terestre, din aproape toate grupele sistematice şi grupelor
trofice, modificările mediului natural produc răspunsuri semnificative. Cele mai potrivite sunt
organismele ce au o caracteristică ieşită din comun (mărime, culoare, cântec, etc.), care manifestă şi
un comportament de statornicie faţă de spaţiul lor vital (de exemplu, fluturi, lăcuste, albine, lilieci,
păsări). La aceste organisme, prezenţa sau absenţa mediului propriu le afectează existenţa,
furnizând astfel de informaţii şi asupra calităţii spaţiului vital. De exemplu, în timp ce ploile acide
produc modificări mai mult sau mai puţin latente asupra faunei din sol, prin îmbogăţirea cu calcar a
solurilor acide (de exemplu, în pădurile de molid) apar reacţii extrem de rapide şi puternice ale
multor animale din sol: râmele enchitreide şi alţi câţiva distrugători ce participă la procesele de
descompunere se retrag rapid când solul devine acid, ceea ce nu poate rămâne fără consecinţe
pentru alte organisme. Esenţială în utilizarea bioindicatorilor este standardizarea metodelor de
lucru. Cu animalele acvatice, acest lucru s-a realizat deja, iar pentru cele terestre există o serie de
procedee care ar fi adecvate din acest punct de vedere (W. Funke, G. B. Feige, 1995). Colectarea
animalelor din sol este foarte importantă şi ea se face, de regulă, prin examinarea unor probe mici
de sol obţinute prin flotaţie sau alte procedee de extracţie. Pentru colectarea în aer liber există
procedee specifice ce se bazează pe activitatea locomotorie a artropedelor sau pe anumite
performanţe legate de capacitatea de orientare a animalului urmărit, dar acestea dau rareori rezultate
cantitative. Pentru cercetările de lungă durată, abundenţa ascunzătorilor şi gradul de activitate al
unei specii pot fi relativ uşor utilizate, în cadrul suprafeţele pe care speciei i se testează rezistenţa.
Numărul fluctuant de specii colectate pe m2 şi an oferă dovezi despre relaţiile de concurenţă, sau
despre raporturile pradă/prădător sau parazit/gazdă. La rândul lor, acestea furnizează informaţii
valoroase asupra modificărilor de profunzime din ecosistem, care nu se datorează doar acţiunii
umane, ci şi factorilor climatici. Şi la alte grupe de animale se pot folosi, în cadrul unor cercetări de
lungă durată, fluctuaţiile numărului de indivizi (de exemplu, la păsări - numărul de perechi care
clocesc) ca indicator al modificărilor spaţiului vital al speciei.

Comunităţile de animale ca indicatori

Cercetările de taxonomie şi ecologia populaţiei prezintă în practică, un interes foarte mare.

Este cazul, de exemplu, unui număr mare de metode de lucru dedicate microorganismelor din sol şi
din apele subterane. În centrul acestor cercetări stau performanţele, respiraţia şi biomasa bacteriilor
şi ciupercilor participante la circulaţia materiei (circulaţia substanţelor). În acest context,
determinarea conţinutului de ATP în probele de sol şi de ape subterane se realizează foarte des. În
condiţiile unor precizii bune la măsurare, avantajul acestor procedee constă într-o repetabilitate

125
bună, şi într-un interval foarte scurt. Pentru a semnala substanţele dăunătoare, naturale sau
antropogene, precum şi efectul lor toxic, cele mai potrivite sunt animalele vertebrate deoarece:
- ele dau cantităţi mari de material pentru analiză;
- multe dintre ele reprezintă o importantă sursă de hrană animală pentru om (de exemplu,
peştii, vânatul, animalele domestice);
- unele din efectele toxice produc reacţii comparabile şi la om;
- mai ales speciile “fidele” mediului lor natural pot da informaţii asupra prezenţei
substanţelor dăunătoare din regiuni întregi, datorită capacităţii lor de a integra şi de a monitoriza
substanţele respective;
- datorită migrării lor pe arii întinse şi a conexiunilor ce apar în lanţul trofic, multe dintre
aceste animale dau informaţii asupra răspândirii substanţelor dăunătoare în întreaga biosferă.
Şi unele nevertebrate (de exemplu, scoicile) dau indicii asupra răspândirii substanţelor
toxice pe spaţii întinse, sesizând gradientul conţinutului de substanţe dăunătoare. Dintre
nevertebrate, consumatorii primari (consumatori de plante şi detritus) sunt mai potriviţi ca indicatori
decât cei secundari (prădători şi paraziţi). Aceasta deoarece consumatorii primari trăiesc, de regulă,
cu hrană relativ săracă în energie şi substanţe nutritive. Pentru menţinerea metabolismului lor,
aceste animale au nevoie de mari cantităţi de hrană; astfel acumulând în corpul lor, pe lângă
elementele nutritive esenţiale, şi cantităţi apreciabile de elemente potenţial toxice. Din contră,
consumatorii secundari au o hrană mai bogată în energie şi în substanţe nutritive, iar pentru
menţinerea metabolismului şi a structurii lor, sunt necesare doar cantităţi relativ scăzute de hrană.
Acumularea ulterioară de elemente potenţial toxice, cel puţin la speciile care trăiesc puţin este, în
general, exclusă. Melcii şi gândacii acumulează, pe lângă Cd şi Pb, mai ales Cu şi Zn. Şi albinele
sunt bune indicatoare de acumulare deoarece ele colectează hrană de pe suprafeţe întinse de studiu.
Păsările şi mamiferele acumulează Pb, Cd, Hg şi Sr radioactiv, mai ales în rinichi şi/sau în oase. La
păsări inclusiv penele pot fi indicatori de elemente grele. La mamifere se folosesc pentru
comparaţie probe din firele de păr.
Printre substanţele organice cu efect toxic se evidenţiază hidrocarburile halogene şi alţi
compuşi aromatici. Aceste substanţe sunt răspândite pe tot globul, iar acţiunea lor este adesea letală
chiar de la punctul de intrare în lanţul trofic. Vertebratele (peşti, păsări, mamifere) sunt în mare
măsură expuse în acest caz; ele acumulând substanţele toxice în special în ficat şi în ţesutul gras. La
păsările de pradă, acumularea de hidrocarburi clorurate are consecinţe asupra formării cojii
(grosimea şi tăria cojii) ouălor şi asupra vitalităţii embrionilor şi a puilor. La mamifere, o mare parte
din substanţa acumulată se transmite puilor prin lapte.
Rezultate privind domeniile de utilizare a bioindicatorilor, utilitatea lor şi limitele impuse
sunt prezentate în numeroase lucrări de specialitate (P. Azotte, 2001, E. Dewailly, T. Kosatskz,
2001, J. P. Weber, 2001, G. Carrier, 2001, T. Fennel, 2001, R. Tardif, 2001 ; B.J. Schuring, 1972,
H. Jenner, 1989, D.B. Haris, 1986, J. Henson, 1985, D. Gruber, 1981, R.S. Raina, 1996 etc).

126
 CAPITOLUL 9
ECOSISTEMUL FORESTIER

9.1. Etapele şi fazele (stadiile) de dezvoltare ale pădurii

Comparativ cu alte ecosisteme naturale terestre și acvatice, ecosistemul forestier prezintă

cea mai mare complexitate structurală și functională, precum și o remarcabilă stabilitate ecologică.
România are un grad de împădurire de 29%, mult mai mic față de media de 40% a țărilor
membre ale Uniunii Europene (Giurgiu, 2014, Simpozionul internațional cu tema ‘Strategii
forestiere în țări din Europa’. Gradul de împădurire a României este foarte scăzut și în comparație
cu alte țări europene care au condiții naturale asemănătoare, cum sunt Slovenia (62% zonă de
pădure), Austria (47%), Slovacia (41%).
Pădurile României sunt grupate în două mari categorii: a) grupa I, păduri cu funcții speciale
de protecție, care ocupă aprox. 57% din totalul suprafeţei păduroase; b) grupa II, păduri cu funcții
de producție și protecție, aprox. 43% din suprafaţa păduroasă.
În raport cu obiectivele la care se referă protecţia, acestea se subdivid în: păduri cu funcţii de
protecţie a apelor; păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor; păduri cu funcţii de
protecţie a factorilor climatici şi industriali dăunători; păduri cu funcţii de recreere; păduri de interes
ştiinţific şi de conservare a fondului genetic superior. Prin acte normative s-au stabilit criteriile de
delimitare şi încadrare a pădurilor în aceste categorii funcţionale, în pădurile cu funcţii speciale de
protecţie fiind interzisă recoltarea de lemn, aceasta limitându-se la efectuarea unor lucrări de
conservare şi igienizare. Chiar dacă procentul de împădurire este relativ scăzut în ţara noastră,
România este în prezent una dintre țările UE cu cea mai mare pondere, de 50%, a pădurilor
destinate protecției factorilor de mediu, apă, sol, climă și biodiversitate.
Ecosistemele forestiere de pe teritoriul țării noastre prezintă o diversitate apreciabilă, în
componența lor intrând peste 200 de specii lemnoase, peste 1000 de specii ierboase și numeroase
specii de mușchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii, plante parazite și semiparazite, alături de specii de
animale (de la mamifere, păsări, reptile și până la microorganismele animale). Ca regulă generală,
numarul de specii crește de la arbori la arbuști, ierburi și microfloră, și de la mamifere la
microorganisme.
Ecosistemul forestier este capabil să primească, să prelucreze, să stocheze și să cedeze
materie, energie și informație; el a fost comparat cu o uzină biochimică, nepoluanta, capabilă să
producă substanță și energie cu un randament foarte ridicat, folosind ca materii prime energia
solară, dioxidul de carbon, apă și constituenții minerali ai solului.
În comunitatea de viaţă a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare şi
restructurare, componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare, ci sunt asociate şi repartizate
într-o manieră proprie. Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni şi exigenţe
diferite faţă de factorii de mediu (în special lumină), ocupă în plan vertical poziţii variabile, ceea ce
face posibilă distingerea mai multor etaje de vegetaţie. Acestea includ totalitatea plantelor care se
ridică aproximativ la acelaşi nivel, având în consecinţă talie, port şi comportament mai mult sau mai
puţin asemănător (Nicolescu, 2003), astfel că într-o secţiune verticală prin pădure se pot distinge
mai multe etaje de vegetaţie (Fig. 11.):
- etajul arborilor, care constituie arboretul;
- etajul arbuştilor (subarboretul);
- etajul puieţilor, lăstarilor sau drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau
lăstărişul);
- etajul plantelor erbacee (pătura erbacee sau pătura vie).
La aceste etaje supraterane se adaugă pătura moartă (litiera), constituită din resturi organice
vegetale şi animale căzute pe solul pădurii, solul şi substratul litologic (Negulescu şi colab., 1973).

127
 Fig. 11. Etajele de vegetaţie ale pădurii şi interacţiunile factorilor biotici şi abiotici

9.2. Caracteristice structurale ale arboretului

În structura orizontală, principalele elemente de caracterizare ale arboretului sunt: 1)

compoziţia; 2) consistenţa; 3) desimea; 4) densitatea; 5) gradul de umbrire a arboretului; 6)
diametrul mediu şi suprafaţa de bază a arboretului.
1) Prin compoziţie se înţelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului şi
proporţia de participare a acestora (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Speciile se înscriu prin
denumirea lor prescurtată, iar proporţia lor de participare se exprimă în mod obişnuit în unităţi
întregi, în zecimi sau sutimi.
În funcţie de numărul de specii participante, arboretele se clasifică în:
- pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);
- practic pure (când specia preponderentă participă cu cel puţin 90% din numărul total al
arborilor (arborete tinere), respectiv din suprafaţa de bază sau volumul arboretetului (arborete
mature sau bătrâne);
- amestecate (de amestec), alcătuite din două sau mai multe specii şi în care fiecare participă
cu cel puţin 10 (20)% în compunerea arboretului.
Speciile care realizează mai puţin de 10% din compoziţie se numesc diseminate şi se
menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie.
La rândul lor, arboretele amestecate au fost diferenţiate după modul de grupare a arborilor
componenţi în două categorii:
- amestecuri uniforme (regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o
anumită regularitate (rânduri, fâşii, ca în cazul plantaţiilor);
- amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră cu totul
întâmplătoare.
Amestecurile, după durata lor, sunt permanente (când toate speciile din amestec ajung până
la vârsta exploatabilităţii) şi temporare (când mai curând sau mai târziu una sau mai multe specii
vor fi eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924).
După suprafaţa ocupată de exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m2,
acestea formează un arboret pur.
În arboretele amestecate, datorită valorii culturale şi economice diferite a speciilor
componente, s-au diferenţiat specii principale şi specii secundare (ajutătoare). Speciile principale
sunt de bază (cu pondere mare în arborete şi care constituie ţelul principal în gospodărirea pădurilor
- stejar pedunculat, gorun, molid, brad, fag etc.) şi de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu
importanţă economică foarte ridicată, cum este cazul frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor
etc.).
2) Prin consistenţa (notată cu K) unui arboret se înţelege gradul de acoperire ce există între
coroanele arborilor componenţi sau gradul de închidere al masivului (Negulescu, în Negulescu şi

128
Ciumac, 1959). Consistenţa ia în considerare numai etajul arborilor, nu şi arbuştii, şi se exprimă
prin indici de consistenţă de la 1,0 la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete:
- cu consistenţa plină (K=1,0);
- cu consistenţa aproape plină (K=0,7 – 0,9);
- cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (K=0,4 – 0,6);
- cu consistenţa degradată (poienite) (K=0,1 – 0,3) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959).
În general, consistenţa se poate determina prin două modalităţi:
a. Aprecierea vizuală a ponderii suprafeţei proiecţiei orizontale a coronamentului arboretului
din suprafaţa totală a terenului pe care acesta este instalat. Stabilirea pe cale vizuală a consistenţei
constituie modalitatea folosită în mod obişnuit în practica silvică.
b. Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau fotografiilor de la sol, pe care se
delimitează proiecţia orizontală a coroanelor arborilor.
3) Indicele de desime al unui arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenţi
la hectar şi numărul de arbori din tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie,
clasă de producţie şi vârstă. Desimea arboretului se poate exprima prin raportul dintre suprafaţa de
bază reală la hectar şi suprafaţa de bază considerată normală, extrasă din tabelele de producţie [(4)
indicele de densitate sau de suprafaţă], respectiv prin raportul dintre volumul real la hectar şi cel
extras din tabelele de producţie [(4) indice de densitate sau de productivitate] pentru un arboret cu
aceeaşi compoziţie, clasă de producţie şi vârstă (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) . Indicii
de desime şi densitatea pot lua atât valori subunitare cât şi supraunitare.
5) Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului.
6) Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor
componenţi şi se determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente de
arboret.

În structura verticală, caracteristicile arboretului sunt date de: 1) etajarea arboretului; 2)

profilul arboretului; 3) închiderea arboretului; 4) înălţimea medie a arboretului.
1) Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la
constituirea arboretului se repartizează pe etaje sau structuri mai mult sau mai puţin distincte şi
durabile (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Drept urmare, s-au distins (Fig. 12.):
- arborete unietajate (monoetajate), în care toţi arborii, ajungând aproximativ la acelaşi
nivel (chiar dacă există diferenţe de înălţime între aceştia), constituie un singur etaj de vegetaţie.
Este cazul arboretelor de aceeaşi vârstă (echiene) şi pure, ca şi al arboretelor amestecate, formate
din specii cu ritmuri de creştere similare.
- arborete bietajate, în care arborii formează două etaje de vegetaţie (principal sau dominant
şi secundar, dominat sau subetaj), cum este cazul în şleauri (cvercete amestecate în care pe lângă
specia de Quercus participă ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia
şi Carpinus).

Fig. 12. Schema unui arboret (din Nicolescu, 2003)

monoetajat (a) bietajat (b) multietajat (c)

Arboretele monoetajate pot trece cu timpul în bietajate (cazul unor amestecuri de fag, brad şi
molid). În acelaşi timp, din unele arborete bietajate în tinereţe (amestecuri provizorii, de tip molid-

129
mesteacăn sau amestecuri de răşinoase şi fag cu specii pioniere-plop tremurător, salcie căprească
sau mesteacăn) pot rezulta arborete monoetajate la maturitate sau bătrâneţe.
- arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se întâlnesc doar în
pădurile tropicale umede (în pădurile temperate, cum sunt şi cele din ţara noastră, există numai
arborete mono- şi bietajate).
În cazul arboretelor monoetajate, pe măsura înaintării în vârstă şi odată cu diferenţierea
arborilor după înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane:
- plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii şi care are aspect
continuu;
- plafonul inferior, format din arborii mici, rămaşi în urmă cu creşterea, repartizaţi numai ici
şi colo sub cel superior (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
2) Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a
coronamentului (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Astfel, se deosebesc (Fig. 13.):

Fig. 13. Profilul arboretului: continuu(a), ondulat (b), în trepte (c) şi dantelat (d) (după Negulescu şi
Ciumac, 1959, din Nicolescu, 2003)

- arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeaşi înălţime (cazul
arboretelor echiene şi pure, cum sunt monoculturile de plopi euramericani);
- arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât, în
secţiune verticală, suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;
- arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă evident între ei ca
înălţime, care descreşte sau creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în
benzi în diferite variante);
- arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime, dând
suprafeţei superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau
grădinărite) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
3) Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu înălţimi
egale sau diferite participă la realizarea stării de masiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În
mod concret, închiderea arboretului se poate produce în trei moduri: pe orizontală, pe verticală şi în
trepte (Fig. 14).
4) Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor
componenţi, determinându-se pe specii sau elemente de arboret.
În arboretele echiene şi monoetajate, cu închidere pe orizontală, au fost imaginate diverse
clasificări ale arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi utilizată la nivel european
este cea datorată lui Kraft, elaborată în 1884 (Fig. 14.).

130
 Fig. 14. ‘Clasificarea Kraft’ (Kraft, 1884)
Prin aprecierea vizuală a poziţiei arborilor şi a gradului de dezvoltare a coroanei arborilor, în
‘clasificarea Kraft’, arborii pot fi încadraţi în:
-clasa I, pre-dominanţi (1), care sunt cei mai înalţi şi cu coroana excepțional de bine
dezvoltată, situată deasupra coronamentului principal; primesc lumina direct de la soare şi parţial
din lateral;
-clasa a II-a, dominanţi (2), care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroane mai
puţin dezvoltate; primesc lumina de la soare şi relativ puţin din lateral;
-clasa a III-a, co-dominanţi (3), care au o dezvoltare relaativ normală, dar înălţime mai
redusă decât arborii din primele două clase, având coroane înghesuite şi mai slab dezvoltate; uneori
indică o degenerare precoce;
-clasa a IV-a, arbori dominaţi (4), care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi
uneori dezvoltate numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase:
- IVa – arbori cu partea superioară a coroanei în lumină, însă puternic presate (4A).
- IVb – arbori numai cu vârful în lumină, cu coroane dominate sau parțial suprimate
de către vecinii lor (4B).
-clasa a V-a, arbori copleşiţi (5) (cu totul umbriţi, înăbuşiţi), care fie mai prezintă încă
frunziş (subclasa Va – cazul speciilor de umbră), fie sunt deperisanţi sau complet uscaţi (subclasa
Vb).
Arborii din clasele I, a II-a şi a III-a formează plafonul superior (partea dominantă a unui
arboret), în timp ce exemplarele din clasele a IV-a şi a V-a fac parte din plafonul inferior (partea
dominată) a arboretului.

9.3. Caracteristicile calitative ale arboretului

Dintre caracteristicile calitative fac parte: 1) originea; 2) modul de regenerare; 3) vârsta; 4)

clasa de producţie; 5) calitatea; 6) starea de vegetaţie.
1) Originea arboretelor; în raport cu originea lor, arboretele se clasifică în:
- naturale, care apar pe cale generativă (din sămânţă) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni);
- artificiale, create de om prin semănături directe, prin plantaţii cu puieţi sau prin butăşiri.
Arboretele naturale, la rândul lor, se împart în:
- virgine, care au luat naştere şi se dezvoltă din generaţie în generaţie, fără nici un fel de
intervenţie antropogenă;
- cvasivirgine, care sunt asemănătoare ca structură cu primele, dar sunt afectate prin
intervenţii antropogene care nu le modifică însă esenţial modul lor de organizare şi funcţionare;
- cultivate, apărute sub influenţa factorilor mediului natural, dar şi datorită unei evidente
intervenţii umane.
2) Modul de regenerare diferenţiază arboretele astfel (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959):

131
 -arborete din sămânţă (de codru), provenite în totalitate sau în proporţie de minim 70%
din sămânţă (pe cale naturală - însămânţare naturală; pe cale artificială - din plantaţii sau prin
însămânţare artificială);
-arborete din lăstari (drajoni) (de crâng), regenerate pe cale vegetativă în proporţie de cel
puţin 70%;
-arborete cu provenienţă mixtă (de crâng compus), regenerate atât din sămânţă, cât şi din
lăstari (drajoni), în proporţii apropiate dar care nu ating în nici un caz 70% (50% din sămânţă +
50% din lăstari; 60% din sămânţă + 40% din lăstari etc.).
3) Vârsta arboretului. În funcţie de vârsta arborilor componenţi se disting arborete echiene,
pluriene şi de vârste multiple (Fig. 15.).

Fig. 15. Arborete echiene (a), pluriene (b) şi de vârste multiple (c)
(după Smith şi colab., 1997, din Nicolescu, 2003)

Arboretele echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeaşi vârsta sau diferă cu cel
mult 5 ani, provenind din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau
drajoni. În silvicultura noastră se mai consideră arborete relativ echiene şi cele în care vârsta
arborilor variază cu peste 5 ani dar nu cu mai mult de 30 de ani.
Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre şi vârste, de la un an
până la vârste foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile
staţionale date. Între arboretele relativ echiene şi arboretele pluriene a fost distinsă şi o treaptă
intermediară, reprezentată prin arboretele relativ pluriene, caracterizate prin faptul că arborii fac
parte din 2-3 generaţii care se dispun în mod natural în etaje distincte.
Arboretele de vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre
acestea având ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei celei mai tinere. Această
structură se realizează în pădurile tratate în crâng compus, unde generaţia cea mai tânără este cea de
crâng (vârsta exploatabilităţii = n), iar celelalte generaţii (aşa-numitele rezerve) au vârsta egală cu
2n, 3n, 4n etc.

9.4. Elementele componente ale unui ecosistem forestier sunt biocenoza forestieră și
biotopul forestier.
Dinamica de vârstă a ecosistemului forestier este generată de modificarile în structura si
functionarea biocenozei si în regimurile factorilor ecologici caracteristice diferitelor stadii de vârstă
ale populaţtiilor de arbori. Aceste modificări sunt mai evidente în pădurile echiene, formate în urma
unor perturbari naturale (doborâturi de vânt, incendii, inundatii) sau în pădurea cultivată,
uniformizata de om. Ele apar însă și în pădurile pluriene, care nu sunt altceva decât un mozaic de
suprafete restrânse cu grupuri de arbori cu aceeași vârstă.

Dezvoltarea arborilor
În silvicultură se recunosc patru etape distincte de dezvoltare a arborilor individuali şi
anume: etapa embrionară, a tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii (Florescu şi Nicolescu, 1996).
Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei-ou, are loc pe planta mamă şi durează până
la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine capabilă să germineze.
Etapa tinereţii începe din momentul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor şi se
încheie odată cu formarea pentru prima oară a organelor de reproducere (flori, fructe). Durata
acestei etape este relativ scurtă, dar variabilă de la un individ la altul sau de la o specie la alta,
depinzând de întregul complex de factori bioecologici, iar în pădurea cultivată şi de caracterul
intervenţiilor silvotehnice.

132
 Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează de la trecerea arborilor la fructificaţie până
când aceştia intră într-o avansată stare de decrepitudine (depericiune). În această etapă, arborii
fructifică abundent, nu mai lăstăresc, realizează forme şi calităţi superioare. Plasticitatea şi
adaptabilitatea lor la condiţiile de mediu, ca şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice
slăbesc, iar conservatorismul ereditar este tot mai accentuat. Prin fructificaţie, arborii participă la
regenerarea pădurii.
Etapa bătrâneţii începe din momentul când arborii intră în depericiune, adică atunci când
cantitatea de biomasă acumulată prin creştere se reduce, devenind inferioară pierderilor prin
dezasimilaţie, când se constată putrezirea crăcilor şi rădăcinilor, apariţia scorburilor etc.

Dezvoltarea arboretelor
În dezvoltarea pădurii echiene (arboret de aceeaşi vârstă) se pot diferenţia mai multe etape şi
faze (stadii) de dezvoltare a arboretelui, în strânsă legătură cu condiţiile ecologice şi schimbările
care au loc în structura pădurii şi în mediul său propriu (îndeosebi în masa arborilor componenţi).
În dezvoltarea pădurii se disting trei etape: a tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii, cu mai
multe faze (Florescu şi Nicolescu, 1996) (Fig. 16. ).

Fig. 16. Etapele şi fazele de dezvoltare într-un arboret echien (după ONF, 1984, din Florescu şi
Nicolescu, 1996) şi diferențierea lucrărilor de îngrijire și conducere în funcţie de acestea
(Nichiforel, 2011)

Etapa tinereţii începe odată cu instalarea unei noi generaţii arborescente (deci când are loc
răsărirea plantulelor), pădurea în ansamblu realizându-se însă structural şi funcţional numai după
constituirea stării de masiv. Această primă etapă durează până în momentul în care arboretul
respectiv ajunge la prima fructificaţie abundentă.
În cadrul etapei tinereţii, se disting mai multe faze de dezvoltare şi anume:
a) Faza de seminţiş începe din momentul apariţiei în masă a plantulelor şi se încheie odată
cu constituirea stării de masiv, când se realizează trecerea de la existenţa izolată a fiecărui exemplar
la starea gregară a masei arborilor care constituie noul arboret. Caracteristic acestei faze este faptul
că numărul mare de exemplare existente este condiţionat în creştere de mediul impus de terenul
descoperit sau de arboretul matur sub care se dezvoltă.
În cazul regenerării din sămânţă, în această fază se pot diferenţia două subfaze şi anume
subfaza plantulelor şi subfaza puieţilor. În ambele subfaze, puieţii au de făcut faţă, în mod
individual, acţiunii factorilor mediului biotic (arboret, subarboret, pătura erbacee, macro- şi micro-

133
fauna pădurii etc.) sau abiotic (mediul climatic, edafic, orografic, dar şi excese termice,secetă,
avalanşe etc.). Ca urmare a acestui fapt, un număr mare de puieţi poate să dispară în masă.
În cazul când instalarea puieţilor beneficiază de adăpostul masivului parental, creşterea şi
dezvoltarea acestora decurg mai sigur, fără a fi expuse riscurilor de pe terenul descoperit. De aceea,
pentru seminţişul speciilor sensibile la îngheţuri, secetă, arşiţă, cum este cazul celui de brad şi fag,
adăpostul matern apare indispensabil şi hotărâtor pentru soarta puieţilor. Dacă însă vechiul adăpost
parental se păstrează mult timp prea închis, atunci, datorită competiţiei pentru lumină dintre
generaţia adultă şi cea juvenilă, seminţişul poate să dispară integral. În acelaşi mod se petrec
lucrurile şi în cazul concurenţei ierburilor, care se dezvoltă viguros pe terenul rămas complet
descoperit în urma exploatării. Şi subarboretul sau speciile pioniere, dezvoltându-se luxuriant sub
influenţa afluxului puternic de lumină, pot provoca adeseori copleşirea şi chiar eliminarea
seminţişurilor celor mai dese. În această fază de dezvoltare se poate face, de asemenea, frecvent
resimţită şi acţiunea negativă a unor componente ale faunei sălbatice sau domestice.
b) Faza de desiş (hăţiş) este marcată de constituirea stării de masiv a noului arboret şi
durează până la începerea elagajului natural, când înălţimea arborilor ajunge, în general, la 2-2,5 m.
Această fază reprezintă un moment important în viaţa arboretului, deoarece, odată cu închiderea
coronamentului, exemplarele participante trec la traiul în comun şi se constituie un nou mediu
intern specific al pădurii tinere. În funcţie de desimea arboretului şi capacitatea sa de reţinere a
luminii în coronament, se produc schimbări importante în structura biocenozei, soldate de regulă cu
dispariţia treptată a celorlalte etaje de vegetaţie (subarboretul şi pătura erbacee).
Creşterea arborilor componenţi (în special cea în înălţime) se intensifică tot mai mult, astfel
încât biocenoza poate să fie saturată chiar şi numai cu exemplarele arborescente. În acelaşi timp,
sub presiunea competiţiei inter- şi intraspecifice, se ajunge la o dinamică tot mai activă în
desfăşurarea întregii suite de procese colective, care întreţin şi însoţesc dezvoltarea pădurii.
Durata acestei faze este mai scurtă la speciile repede crescătoare, iar la oricare din specii şi
arborete acelaşi fapt se constată în condiţiile staţionale cele mai favorabile, precum şi în cazul unor
densităţi numerice mai mari. De asemenea, speciile care dispun de capacitatea de regenerare
vegetativă pot lăstări viguros. În arboretele amestecate, constituite din specii cu ritmuri de creştere
diferite, apar diferenţieri mai puternice şi sunt frecvente cazurile când speciile pioniere repede
crescătoare (mesteacănul, plopul tremurător, salcia căprească) pot provoca copleşirea sau chiar
eliminarea speciilor de bază, mai încet crescătoare. De aceea, cu toate că arboretul nou constituit a
parcurs deja faza critică precedentă, în cazul pădurii cultivate este nevoie de o atentă conducere şi
îngrijire.
c) Faza de nuieliş începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se consideră
încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca 5 cm. Creşterea în
înălţime, diferenţierea arborilor şi eliminarea naturală se intensifică, iar în arboretele amestecate
apare pericolul ca speciile mai încet crescătoare să fie copleşite şi eliminate. Odată cu începerea
elagajului natural, concomitent cu îndreptarea tulpinilor, încep să se precizeze calitatea şi valoarea
arborilor constituenţi.
d) Faza de prăjiniş se referă la perioada în care diametrul mediu al arboretelui este cuprins
între 5 şi (8) 10 cm. În acest interval creşterea în înălţime se intensifică tot mai mult, diferenţierea
arborilor se accentuează, eliminarea şi elagajul natural sunt active, competiţia inter- şi intraspecifică
devine tot mai susţinută. Arboretul se menţine încă destul de des şi bine încheiat, fapt care face ca,
uneori, coroanele arborilor să fie slab dezvoltate şi înghesuite, iar trunchiurile excesiv de zvelte. În
aceste condiţii arboretul devine vulnerabil la îndoire, la rupturi sau chiar la doborâturi provocate în
special de zăpadă. Capacitatea de regenerare vegetativă se menţine, de asemenea, activă.
e) Faza de păriş (ultima din etapa tinereţii) începe când diametrul mediu al arboretelui este
de (8)10 cm şi durează până la producerea primei fructificaţii, când arboretul trece în etapa
maturităţii (obişnuit, diametrul mediu al arboretelui ajunge la 18-20 cm). Această fază se
caracterizează prin culminarea creşterii curente în înălţime a arboretului, intensificarea creşterilor în
grosime şi volum, dezvoltarea susţinută a sistemului radicelar, slăbirea intensităţii eliminării
naturale şi reducerea numărului de arbori, însoţite de ridicarea calităţii celor rămaşi, precum şi prin

134
realizarea celei mai bogate mase foliare şi cantităţi de pătură moartă pe unitatea de suprafaţă. Unele
arborete artificiale labile, instalate în condiţii staţionale necorespunzătoare, sunt expuse la apariţia
fenomenului de uscare intensă (în masă), obligând la măsuri neîntârziate de reconstrucţie ecologică
a pădurii respective. De asemenea, arboretele încă manifestă o rezistenţă redusă la acţiunea
vătămătoare a zăpezii şi a altor factori abiotici şi biotici vătămători.
Etapa maturităţii începe odată cu prima fructificaţie abundentă a arboretelui şi durează până
când acesta ajunge într-o stare avansată de lâncezire şi depericiune. Pădurea cultivată ajunge însă la
termenul exploatării, fără a parcurge integral această etapă.
În etapa maturităţii se disting două faze (stadii de dezvoltare):
1) Faza de codrişor (codru tânăr) este marcată de trecerea arboretului la maturitate şi
durează atâta timp cât diametrul mediu al arboretelui variază între 21 şi 35 cm. Arboretul încă
dispune de o creştere foarte activă şi prezintă o viguroasă capacitate de regenerare din sămânţă. În
schimb, regenerarea vegetativă din lăstari şi drajoni se reduce drastic şi practic nu mai contează.
Creşterile în înălţime diminuează, în timp ce creşterile în grosime, în volum şi substanţă uscată
culminează şi apoi încep şi ele să diminueze treptat. Coronamentul arboretelui se ridică la o înălţime
tot mai mare faţă de sol şi se răreşte treptat, dar, cu toate că refacerea sa este mai înceată, arborii
rămaşi în picioare continuă să reacţioneze activ. În noile condiţii structurale, generate de
intensificarea luminii în interiorul arboretului, apar etajul subarboretului şi păturii erbacee, care se
îndesesc şi cresc din ce în ce mai viguros, putând deveni un obstacol important în calea regenerării
naturale a pădurii, cu toate că şi fructificarea se intensifică.
2) Faza de codru mijlociu (codru) se referă la perioada în care diametrul mediu al
arboretului depăşeşte 35 cm şi se consideră de fapt încheiată atunci când creşterile curentă şi medie
ale arboretului intră în declin, fiind inferioare pierderilor de biomasă provocată de apariţia
putregaiurilor şi a scorburilor şi trecerea în etapa bătrâneţii. Pe măsură ce arboretul înaintează în
vârstă, capacitatea de folosire integrală şi intensivă a mediului slăbeşte şi, în consecinţă, biocenoza
se restructurează prin dezvoltarea tot mai susţinută a subarboretului, a păturii erbacee şi eventual şi
a unei noi generaţii arborescente. Ca urmare, procesul de creştere, diferenţiere şi eliminare, precum
şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice, slăbesc tot mai mult. În schimb, pe măsura
înaintării arboretului în vârstă, dacă nu se instalează o nouă generaţie arborescentă juvenilă, creşte
pericolul invaziei păturii erbacee, care produce înţelenirea solului şi împiedică desfăşurarea normală
a regenerării din sămânţă.
Etapa bătrâneţii începe atunci când arboretul, constituit dintr-un număr destul de mic de
arbori rămaşi, prezintă simptome evidente de lâncezire şi depericiune, intrând într-o fază avansată
de degradare, şi se încheie cu uscarea tuturor exemplarelor din respectiva generaţie arborescentă.
Populaţia de arbori bătrâni nu mai poate valorifica singură resursele trofice şi energetice din
ecosistem şi nici nu mai opune o rezistenţă activă la acţiunea factorilor perturbanţi. Creşterea în
înălţime încetează, vârfurile şi o mare parte din coroană se usucă, apar scorburile de la bază şi
vitalitatea arborilor, ca şi metabolismul lor, se reduce la minim până încetează.
În această etapă se distinge o singură fază, de codru bătrân. Acesta începe atunci când
arborii bătrâni rămaşi în picioare, fiind puţini la număr şi ajunşi la limita longevităţii lor fiziologice,
chiar dacă mai pot rezista încă o anumită perioadă de timp, prezintă semne evidente de lâncezire şi
uscare.

În cadrul dinamicii de vârstă a arboretelor se pot evidenția următoarele faze: faza de

constituire a arboretului, faza de competiție a tineretului, faza de diferențiere a structurii arboretului
tânăr, faza de maturitate și faza de îmbătrânire (Doniţă şi colab., 1977).
Faza de constituire a semințișului se poate produce sub coronamentul arboretului bătrân sau
(în cazul catastrofelor naturale) pe terenul denudat; semințișul apare în masă, în urma unui an cu
fructificație abundentă. Numărul plantulelor poate să fie foarte mare, de la câteva sute de mii la
câteva milioane de exemplare la hectar; după răsărire începe imediat și eliminarea în masă a
acestora, fenomen care are în general alte cauze decât concurența cu ceilalti puieți (eliminarea poate

135
fi determinata de lipsa luminii, a apei, a concurenței cu ierburile și arbuștii, de consumul de catre
erbivore sau datorită parazitării de către insecte și ciuperci.
Puieții nu sunt diferențiați prea mult dimensional, deoarece creșterea cea mai accentuată o
înregistrează rădăcinile. La semințisul aflat sub masiv asimilația și transpirația sunt puțin intense.
Aceasta faza durează în medie 3-10 ani și se încheie odată cu formarea stării de masiv. Se remarcă
abundența mamiferelor fitofage și a celor carnivore; în schimb sunt reduse populațiile de insecte
care atacă semințele, de vertebrate frugivore etc.
Faza de competiție a tineretului se caracterizează prin continuarea eliminarii intense a
puieților, însă ea se datorează acum competiției între puieți; competiția este determinată de creșterea
rapidă în înălțime și de dezvoltarea coroanelor favorizate de lumina suficientă. Faza de competiție
corespunde cu nuielișul și prăjinișul și se produce între 3-10 si 6-30 ani, încheindu-se odată cu
începerea diferențierii pozitionale. În aceasta faza, stratul de ierburi se reduce puternic, iar arbuștii
intră în competiție acerbă cu arborii.
Populațiile de mamifere erbivore se reduc neavând suficienta hrană și implicit se reduc și
populațiile de prădători. Lipsesc atât populatiile de animale legate de prin relații trofice de flori,
fructe și seminte cât și prădătorii și paraziții tuturor speciilor menționate. Este faza cea mai săracă în
populații din întreaga dinamica de vârstă a biocenozei forestiere.
Faza de diferențiere a structurii arboretului. În aceasta faza, arborii ating intensitatea
maximă de creștere în înălțime și grosime și consumă cea mai mare cantitate de apa și de substanțe
minerale. Se realizează diferențierea pozitională, formându-se grupe de arbori predominanți,
dominanți, codominanți, dominați și deperisanți. Acțiunea mediogenă a arboretului este cea mai
accentuată. Populațiile de consumatori de biomasă sunt puține, în schimb cele de consumatori de
necromasă și descompunători sunt foarte diversificate. Stratul de ierburi începe să apară din nou,
însa este slab dezvoltat ca și populațiile de animale consumatoare de polen, nectar, semințe și fructe
de arbori. Faza se încheie cu apariția primei fructificații și durează între 6-30 si 30-50 ani.
Faza de maturitate de caracterizează prin fructificație regulată; creșterea în înalțime și
grosime se atenuează, în schimb se accentuează creșterea în volum. Volumul foliar și al crăcilor mai
redus permite pătrunderea unei cantități mai mari de lumină și apă, favorizând dezvoltarea plantelor
ierboase și arbustilor. Se formează periodic semințișuri, care însă sub masiv dispar după 3-5 ani.
Crește numărul populatiilor erbivore, a celor care consumă flori, semințe, fructe, a populațiilor de
insecte de scoartă și de păsări care le consumă. Sunt bine reprezentate populațiile de rozătoare,
păsarile și mamiferele de pradă, biocenoza ajungând la diversitate și stabilitate maxime. Faza
dureaza de la 30-50 ani pâna la 100-300 ani.
Faza de îmbatrânire este marcată printr-o nouă accentuare a eliminarii arborilor din toate
categoriile pozitionale. Arboretul se rărește treptat, sunt tot mai frecvente uscările de ramuri sau
vârfuri, iar fructificația se diminuează. La sol pătrunde o cantitate mare de lumină permitând
dezvoltarea puietilor dar și a arbuștilor și ierburilor (acestea din urma atingând un maxim de
dezvoltare). datorită restrângerii resurselor de hrană se reduce din nou diversitatea biocenozei în
ceea ce priveste consumatorii.

9.5. Biocenoza forestieră

În ciuda marii diversități a populațiilor de organisme componente, biocenozele de pădure au

o compoziție determinată și un aspect destul de uniform, ce ia naștere dintr-o anumită distribuție pe
orizontală și verticală a organismelor. Biocenoza forestieră este caracterizată printr-o mare
complexitate structurală. Ea are anumite caracteristici (Doniţă şi colab., 1977):
Compoziția, reprezentată de numărul de specii ce intră în alcătuirea biocenozelor.
În cazul biocenozelor forestiere, acest număr este foarte mare. La noi în țară, o treime din
speciile de plante superioare (aproximativ 1250) intră în compoziția biocenozelor forestiere. Lor li
se alătură un număr și mai mare de animale și microorganisme. Cele mai complexe biocenoze, cu
cel mai mare număr de specii sunt cele de șleau.

136
 Multitudinea nișelor ecologice permite conviețuirea unui număr mare de populații de
plante, animale și microorganisme. Față de alte biocenoze, pădurea are nișe suplimentare legate de
arbori și arbuști (muguri, frunze, flori, fructe, semințe, lemnul și scoarța tulpinilor, ramurilor,
rădăcinilor). Multiplicarea nișelor este posibilă și datorită stratificării descrise anterior.
Suprafața activă. Așa cum s-a precizat și la caracteristicile populațiilor de arbori, suprafața
activă este cea mai mare, comparativ cu a altor biocenoze terestre. Suprafața foliară este de 10-15
ori mai mare decât suprafața de teren ocupată de ecosistemul forestier. La suprafața activă a
arborilor se adaugă cea a arbuștilor, ierburilor, rădăcinilor. O altă suprafață (care chiar daca nu este
vital activă, intervine în schimburile de gaze între atmosferă și sol), este reprezentată de litieră. În
ansamblu, biocenoza forestieră are o suprafață activă care întrece de 20-25 de ori suprafața terenului
ocupat.
Alcătuirea spațială. Biocenoza forestieră este caracterizată prin stratificare, atât în aer, cât
și în sol. Cele mai numeroase straturi sunt tot în cazul biocenozelor de șleau.

Arbori Etajul I Cei mai înalți arbori: stejar, fag, frasin, ulm
Etajul II Specii de amestec de talie mare: tei, paltin, carpen,
cireș
Etajul III Carpen sau carpiniţa, jugastru, arţar tătărăsc
Etajul IV Măr și păr pădureţ
Etajul arbuștilor Corn, păducel, alun
Partea Arbuști
de talie mare
supraterană
Etajul arbuștilor Salbe și lemn câinesc
de talie mică
Subarbuști Rubus caesius, Vinca minor
Actea spicata, Dryopterix filix mas, Festuca sp.,
Ierburi Aegopodium podagraria, Alium ursinum, Asperula
odorata, Asarum europaeum, Oxalis acetosella
Orizont de frunze, crengi şi alte părți căzute.
Zona de
Litiera Aceleaşi componente în stadiu avansat de
tranziţie
mărunțire. Orizont cu detritus
Orizontul cu rădăcini de: specii care au bulbi și
Partea rădăcini (2-7 cm); graminee (7-15 cm); arbuști,
subterană frasin, mojdrean (10-20 cm); carpen, jugastru, sorb
(20-50 cm); tei (30-70 cm); gorun (40-120 cm)

Pe acest schelet format din populațiile de plante sunt distribuite speciile animale și
microorganismele biocenozei de pădure. Stratificarea este rezultatul specializării populațiilor pentru
utilizarea cât mai completă a mediului și realizarea unei productivități ridicate. Piramida biomasei
se alcatuiește pe baza biomasei principalelor grupe functionale (Fig. 17.).

Fig. 17. - Piramida biomasei principalelor grupe functionale (dupa Reichle, din Doniţă şi colab.,
1977)

137
 Datorită stocării unei cantitati mari de biomasa în tulpinile, ramurile și rădăcinile arborilor și
arbuștilor, baza piramidei este foarte largă. Consumatorilor și descompunatorilor le revine însă din
aceasta cantitate o proporție extrem de mică de biomasa. Aceste grupe se caracterizează în schimb
printr-o mare capacitate de transformare a masei organice, ele reușind să transforme și să
descompună aproape toată producția netă a fitocenozei.
Structura trofică într-o biocenoză forestieră este foarte complexă. Există lanțuri trofice
principale pentru frunziș, rădăcini, fructe, seminșe, lemn, coajă. În Tabelul 8 se prezintă un exemplu
de astfel de lanț trofic principal, pornind de la frunzișul producătorilor primari.
Tabelul 8
Lanțuri trofice principale, pornind de la frunzișul producătorilor primari

Consumatori de ordinul:
Producători
I II III IV
cerb, căprior urs, lup, vulpe pureci
vulpe, bursuc, dihor, hermina,
iepure acvila
Frunzișul nevăstuica, bufnița, șoim
diverselor arici, vulpe, căpușe,
melci broaște, șerpi, vipera, şopârlă, arici
specii șoim purici
vegetale geometride privighetoare, cinteză, grangur,
erete
himenoptere pițigoi, muscar, pitulice
melolontidae liliac, cârtita, erete, șoim șoim, vulpe

9.6. Structura biocenozei forestiere

Se determină prin analiza elementelor componente ale acesteia și anume: populațiile de

arbori, populațiile celorlalte plante autotrofe, populațiile de mamifere, păsări, insecte etc., precum și
prin analiza relațiilor intra și interspecifice.

9.6.1 Elementele componente

Populațiile de arbori

Arborii caracterizează ecosistemele forestiere prin dimensiunile și numărul lor, imprimându-

le o fizionomie specifică. Ei sunt elementul con,stitutiv cel mai impunător și dispun de cea mai
ridicată capacitate competitivă, atât în atmosferă cât și în sol. Arborii sunt plantele de uscat care
ating cele mai mari înălțimi și cel mai mare volum pe individ (pâna la 1100 m înalțime și 1200 m3
în volum la Eucalyptus regnans). Populațiile de arbori prezintă anumite caracteristici, cum sunt
marea variație dimensională, diferențiere poziţională, longevitate deosebită, capacitate ridicată de
fotosinteză și producere a biomasei, influenţa profundă asupra mediului abiotic.
- Variaţia dimensională a arborilor se înregistrează atât în raport cu vârsta, cât și la aceeaşi
vârstă. Ca urmare a acestei variații dimensionale se observă o puternică diferenţiere poziţională.
Aceasta este determinată de locul în spațiu ocupat de coroană și respectiv de rădacină, chiar la
arborii de aceeași vârstă. Astfel, arborii pot fi predominanți, dominanți, codominanți, dominați şi
copleșiți (clasificarea lui Kraft, 1884). Pentru ambele caracteristici, cauzele sunt de ordin genetic,
dar și de ordin ecologic, deoarece dezvoltarea fenotipică depinde de cantitatea factorilor ecologici,
de competiția intra- și interspecifică, precum și de raporturile cu consumatorii din biocenoză.

Diferentierea poziţională are următoarele consecințe:

A. Determină deosebiri în toate procesele individuale. Astfel, procesele de creștere diferă la
arborii dominanți față de cei dominați. În ciuda numărului lor apreciabil (pâna la 25% din
populație), contribuția arborilor dominați la acumularea de biomasă și la fructificație este redusă
(doar 5-6% din volum). Puieții și arborii tineri în populațiile forestiere prezintă deosebiri importante

138
în evoluţia şi desfăşurarea proceselor vitale (de exemplu intensitatea fotosintezei și transpirației)
față de arborii maturi.
B. Determină și împrăștirea accentuată a părții asimilatoare pe verticală în populațiile de
arbori, precum și deosebirea pronunţată structurală și funcţională a frunzelor de lumina şi de umbră.
O împraștiere maximă se înregistrează în cazul arboretelor pluriene (de vârste diferite) și una
minimă la arboretele echiene (alcatuite din arbori de aceeași vârsta). Împrăștierea aparatului foliar
depinde și de cerintele față de lumină: la speciile de lumină, dezvoltarea pe verticală a frunzișului
este mai redusă decât la speciile de umbră.
Longevitatea populațiilor de arbori comparativ cu populațiile oricăror altor specii de pe
glob, atât vegetale cât și animale. De exemplu Sequoiadendron giganteum poate atinge vârste de
până la 4000 de ani. Longevitatea variază de la specie la specie; astfel, în pădurile temperate,
molidul poate ajunge la 400 de ani, bradul la 300 de ani, fagul la 600-900 de ani, paltinul de munte
la 600 de ani, stejarul la 1500 de ani, carpenul la 150 de ani. Datorită longevității ridicate, structura
pe vârste poate fi foarte variată; exista astfel populații pluriene de brad sau fag din pădurile de
amestec, care conțin indivizi cu o succesiune completă de vârste, de la puieți la arbori batrâni.
Exista și specii la care populațiile naturale de arbori au o structura pe vârste foarte uniformă, cum
este cazul la speciile frecvent afectate de calamități (incendii, inundații, doborâturi de vânt), la care
toți indivizii au aproximativ aceeași vârstă. Longevitatea mare implică și fructificația târzie a
arborilor. Astfel, în masiv, molidul fructifică la 40-50 de ani, bradul, fagul și gorunul la 60-70 de
ani, paltinul și frasinul la 25-45 de ani, stejarul la 50-60 de ani, carpenul la 30-40 de ani, laricele și
pinul silvestru la 20-40 de ani.
Capacitatea ridicată de fotosinteză a arborilor și de producere a biomasei. O mare parte
din biomasa produsă este acumulată în scheletul aerian și subteran. Populațiile de arbori domină și
controlează circuitul trofic și energetic din pădure, conservând peste 30% din biomasa produsă și
oferind resursele necesare consumatorilor și descompunatorilor, precum și materia organică moartă,
fiind și cele mai mari furnizoare de necromasă din ecosistem.
Arborii au o influenţă profundă asupra mediului abiotic, ceea ce determină formarea
unui mediu intern propriu, specific doar biocenozei forestiere. Acest mediu modificat față de cel
dinafara ecosistemului forestier determină o serie de adaptări structurale și comportamentale ale
celorlalte subsisteme componente; acestora, arborii le asigură în acelasi timp adapost și un mediu
propice dezvoltării. Populațiile de arbori îăi exercită influența mai ales datorită scheletului foarte
dezvoltat, întinderii părtii asimilatoare (care poate depăși de 10-15 ori suprafața de teren ocupată)
care modifică regimul tuturor factorilor ecologici în interiorul biocenozei forestiere.

Celelalte populaţii de plante autotrofe

Populațiile de plante autotrofe din straturile inferioare ce se dezvoltă sub arbori au o serie de
particularitați comune, ce reprezintă adaptări la mediul intern al pădurii. Principala adaptare este
capacitatea acestor plante de a-și desfășura procesele de asimilație și de producere a biomasei la
intensități foarte reduse ale luminii (în general sub 20% și chiar la 5-10% din lumină plină). Acest
lucru este posibil deoarece plantele produc din aceeași cantitate de materie organică o suprafață
foliară mult mai mare, reducând greutatea specifică a frunzei prin micșorarea cantitații de țesut
mecanic și protector, care nu este necesar în condițiile ecoclimatului mai uniform și mai umed din
interiorul ecosistemului forestier. De asemenea, așezarea orizontală pentru majoritatea frunzelor
determină mărirea la maxim a suprafeței de captare a luminii. La multe plante, frunzele sunt așezate
pe un singur nivel și sunt dispuse în mozaic. Există o întreaga grupă de plante ierboase vernale sau
efemeroide, care prezintă un decalaj fenologic, desfășurându-și întreg ciclul de dezvoltare înainte de
înfrunzirea arborilor. O altă adaptare este reprezentată de concentrarea rădăcinilor tuturor plantelor
din straturile inferioare ale pădurii în orizonturile superioare ale solului, unde fluxul de
apa și substanțe minerale este maxim.

139
 Multe din plantele ierboase din pădure dezvoltă tulpini subterane (bulbi, rizomi), în vederea
înmulțirii vegetative, deoarece posibilitatea de a produce semințe este redusă. Și unii arbuști (lemn
câinesc, salbe, scumpie) sub masiv se înmulțesc tot vegetativ.
Populațiile de arbuști sunt un subsistem important în cadrul ecosistemelor forestiere, ei
îndeplinind mai multe roluri. Astfel, arbuștii participă initial la constituirea stării de masiv.
Datorită frunzișului bogat, arbuștii umbresc, protejează și ameliorează solul, ferindu-l de
uscăciune, înțelenire și erodare, pregătind condiții prielnice pentru regenerarea viitoare a pădurii.
Arbuștii servesc drept hrană și adăpost pentru populațiile de insecte, păsări, mamifere etc.
Efectivele populațiilor de arbuști sunt mult mai mici decât ale populațiilor de arbori, fiind
caracteristice mai ales pădurilor alcatuite din specii de lumina (ca pădurile de cvercinee de
exemplu), sau pădurilor bătrâne și rărite. În pădurile tinere, dese, sau în cele alcătuite din specii de
umbră sau semiumbră (brad, fag, molid), populațiile de arbuști pot lipsi cu desăvârsire, aparând cel
mult în luminișuri sau la liziera pădurii.
Subarboretul este mai bogat ca număr și specii și vegetează mai viguros în condiții prielnice
de clima și sol. Speciile de arbuști cel mai frecvent întâlnite sunt călinul, păducelul, socul, măcesul,
alunul, salba moale și cea râioasă, lemnul câinesc, caprifoiul, porumbarul, sângerul, cornul,
patachina, dârmoxul, scumpia, murul, zmeurul, clocotișul etc.
Populațiile de plante ierboase au talie mică și în general biomasa realizată este redusă, dar
datorită descompunerii rapide, rolul lor în circuitul ecologic și biochimic al ecosistemului este
apreciabil.
Plantele ierboase sunt dispuse sub masiv neuniform, grupat, ocupând golurile lăsate de
umbrele coroanele arborilor. Gruparea este determinată nu numai de lumina ajunsă la sol, dar și de
înmulțirea frecvent vegetativă a acestor plante.
Plantele ierboase sunt puternic influențate în apariția și dezvoltarea lor de condițiile de sol și
arboret. Reflectând aceasta influența, ele sunt, (ca și populațiile de arbuști de altfel), un indicator
sensibil al condițiilor ecologice dar și a stării arboretului.
Cum puieții speciilor forestiere se instalează și se dezvoltă în pătura erbacee, competiția
puieților cu speciile ierboase este foarte importantă pentru regenerarea pădurii.
Populațiile de plante inferioare sunt reprezentate de actinomicete, ciuperci, alge, muschi și
licheni corticoli. Acestea ocupă habitate și nise ecologice diferite, variate. Astfel, pe coaja arborilor
se pot găsi mușchi, licheni și alge corticole; ele fotosintetizează la intensități scăzute ale luminii. Au
efective mari, dar produc o cantitate scazută de biomasă.
În aerul din pădure exista numeroase bacterii, iar în litiera și solul pădurii exista mai ales
flora descompunătoare și microorganisme cu nutriție chimiotrofă. Dintre acestea, importante sunt
bacteriile și ciupercile din litiera și din sol precum și ciupercile de micoriză (Spurr şi colab., 1992).
Micorizele ectotrofe formează niște teci în jurul radicelelor arborilor, hifele pătrund între
celulele epidermice nu și în interiorul lor. Astfel de micorize se întâlnesc la molid, brad, fag,
mesteacan, stejar, salcie etc.
Micorizele endotrofe nu formează teci, ci filamente care pătrund în interiorul și între
celulele epidermice și se extind în sol. Numărul de specii de ciuperci endomicoritice este mai mic.
Endomicorize s-au identificat la paltinul de munte, artar, frasin, plop, cires, nuc etc. Prezența
micorizelor este esentială pentru buna dezvoltare a numeroase specii de arbori, mai ales pe soluri
sărace și uscate. S-a observat că frecvența micorizelor este mult scăzută în condiții edafice
favorabile. Micorizele sunt indispensabile speciilor subalpine, care vegetează pe soluri în care
procesele de mineralizare sunt blocate de temperaturile scăzute (Fischesser, 1998).
Arborii au numeroase beneficii în urma relațiilor de cooperare cu ciupercile de micoriză.

- Astfel, ciupercile concentrează o cantitate sporită de apă și substanțe nutritive în rizosferă.

- Arborii micorizați sunt capabili să absoarbă o cantitate mai mare de fosfor, și azot din
solurile sărace în aceste elemente, comparativ cu arborii nemicorizați.

- Puieții micorizați rezistă mai bine la secetă decât ceilalți.
Micorizele măresc mult suprafața de absorbție a sistemului radicelar al gazdei și de
asemenea hifele ciupercilor pot explora un volum mai mare de sol decât sistemul radicelar al

140
arborilor. În plus, micorizele îsi protejează gazda de agenții patogeni prin bariera fizică reprezentată
de teaca ce o formează în jurul rădăcinilor, precum și prin antibioticele pe care le elimină.
Micorizele nu fixează azotul, dar sunt asociate și pot stimula organisme care fac acest lucru.
Ele pot de asemenea să transforme substanțe organice complexe și substanțe minerale în subsțante
asimilabile.
Micorizele sunt importante în circuitul nutrienților. Ele absorb și transferă elementele
nutritive și servesc drept rezervoare de nutrienți, care altfel ar putea fi levigați pe profilul solului.
Corpurile fructifere ale acestor ciuperci cuprind cantități substanțiale de elemente nutritive. Ele se
descompun sau sunt consumate de insecte sau animale mai mari. Din acest motiv, ele constituie o
efemeră dar concentrată sursă de nutrienți pentru descompunători sau pentru consumatorii animali.
Datorită numeroaselor efecte benefice ale micorizelor, în străinatate s-au pus la punct
metode de inoculare artificială a micorizelor la puieții produsi în pepiniere în vederea realizării
plantațiilor. Procentul de prindere a acestora este net superior în comparatie cu puietii nemicorizati.
Microflora este caracterizată prin efective foarte mari ale populatiilor (1012-1015) și biomasa
redusă (zeci sau sute de kg la m2).
Rolul ecologic al microflorei este însă major, prin participarea la descompunerea
substanțelor organice moarte ea asigurând continuitatea ciclurilor biologice ale ecosistemului.
În ecosistemul forestier și bacteriile joacă un rol important, mai ales cele fixatoare de azot,
acest element fiind indispensabil vietii, deoarece intră în structura aminoacizilor și a acizilor
nucleici. Fixarea azotului poate fi realizată de bacterii libere sau simbionte cu plante sau animale.
Exemple de fixatori liberi sunt genurile Azobacter, Clostridium, Klebsiellea etc., iar de fixatoare
simbionte genurile Rhisobium, Anabaena, Nostoc, Frankia, Citrobacter. Gazdele fixatoarelor de
azot simbionte sunt foarte numeroase (după cum am menționat anterior): pteridofite, briofite,
licheni, gimnosperme si angiosperme dar și animale fitofage care consumă lemn, celuloză și nu o
pot digera (termitele de exemplu).
În cazul acestei simbioze, gazda beneficiază de avantajul aprovizionării cu azot asimilabil,
iar bacteriile au acces la hidrocarbonații produși ai sintezei, deci în ultima instanta la energia solară;
în plus, gazda ofera bacteriei locul de trai, precum și protecție împotriva microorganismelor
consumatoare de bacterii.
Integrarea cea mai avansată între astfel de bacterii și plante este între leguminoase și speciile
de Rhisobium, ca rezultat al interacțiunii acestora rezultând noduli radicelari și sintetizându-se un
compus nou pentru întregul regn al plantelor – leghemoglobina – care are rolul de a fixa oxigenul
pentru a împiedica contactul acestuia cu nitrogenaza, enzima speciala care intervine în fixarea
azotului produs de bacterii.

9.6.2 Elementele componente

Populațiile de insecte prezintă o zonalitate verticală în funcție de vegetație și de condițiile

de climă. Bineînțeles, ca și pentru alte specii de plante și animale, există specii de insecte euritope
sau cosmopolite, care suportă variații mari ale factorilor abiotici și au o extindere mare, fiind
întâlnite în mai multe etaje de vegetație. În general, insectele reprezintă 80% din totalul speciilor
animale si sunt bine reprezentate si în ecosistemele forestiere.
În prezentarea speciilor de insecte pe formatiuni forestiere sunt luate în considerare insectele
cele mai tipice, cele mai numeroase, cele care prezinta particularitati deosebite sau cele care sunt
amenintate cu dispariția.
În molidișuri și amestecuri de rășinoase atrag atenția speciile de Siricidae, care își depun
ouăle în arborii sănătoși; larvele se dezvoltă apoi timp de mai mulți ani în interiorul lemnului, unde
sapă galerii pe care le umplu cu rumegușul rezultat
De existența larvelor de Siricidae depinde un Ichneumonid, Rhyssa persuasoria; această
insectă prezintă un ovipozitor pe care îl folosește ca pe un burghiu minuscul, cu care forează în
lemn pâna la câtiva centimetri, pentru a ajunge la larvele de Siricidae în care, sau lângă care, își
depune oul, larva ei urmând sa aibă astfel hrana asigurată.

141
 Numeroase alte larve de Ichneumonidae se hrănesc în același fel, contribuind la menținerea
sub control a dăunătorilor.
O altă insectă cu rol în reglarea efectivelor de insecte fitofage este Cicindela silvicola, la
care atât adultul (care seamănă cu un coleopter, fiind capabil să se deplaseze pe sol cu repeziciune
dar și să zboare) cât și larva, sunt prădători, consumând multe insecte. Larva își sapă o galerie lungă
de 30-50 cm în care stă la pândă pentru a-și prinde prada.
Furnicile de pădure sunt reprezentate prin mai multe specii cu aspect asemanător și
populează în număr mare solul forestier contribuind activ la menținerea echilibrului ecologic în
pădure:
- furnicile joacă un rol fundamental în formarea humusului, prin încorporarea în sol a unei
mari cantități de resturi vegetale folosite pentru construcția furnicarului;
- furnicile amestecă litiera;
- transportă semințe;
- consumă o cantitate mare de insecte adulte, omizi, larve.
Speciile de furnici sunt prezente în ecosistemele de la toate latitudinile, fiind adaptate la
climate variate, de la deșert la zona alpină. Au densități absolute ridicate (între 8 000 si 15 000
indivizi la hectar) și un număr impresionant de specii (6 000 identificate și cel puțin încă 10 000
care urmează să fie denumite). Furnicile prezintă adaptări uimitoare și o viață socială deosebit de
complexă. Au aparut pe Pamânt acum 40 milioane de ani și s-au răspândit de atunci pe întreg globul
(Fischesser, 1998).
În ecosistemele forestiere din zonele temperate, există două specii principale: Formica rufa
(furnica roșie, cu pilozitate accentuată) și Formica polyctena (furnica de pădure, cu pilozitate
redusă). Între cele două specii există o serie de deosebiri: Formica rufa construiește furnicare
gigantice (au fost semnalate în Ardenii belgieni furnicare de 2,5 metri înălțime și 10 metri diametru
la bază) pentru populațiile ei, care nu sunt foarte numeroase. Fiecare furnicar nu are decât o regină
și adapostul este construit sub coronamentul pădurii. Formica polyctena în schimb, preferă poienile
însorite, furnicarele ei sunt mai mici și foarte populate, adăpostind mai multe regine care coabiteaza
fără conflicte. Caracteristic acestei specii este constituirea unor supercolonii provenite din divizarea
unei colonii-mamă, cu care rămân în contact permanent (s-au semnalat colonii uriașe alcatuite din
58 de furnicare principale și 31 secundare legate între ele prin 7,5 km de “drumuri” parcurse de un
trafic intens, sau altele numărând câteva sute de furnicare răspândite pe o suprafață de 30 ha, în
Franta; în Elveția a fost identificată o colonie și mai mare, ale cărei 1200 de furnicare ocupau o
suprafața de 70 ha și erau legate între ele de piste cu lungimea totala de 100 km).
La furnicile roșii, furnicarul are 4 etaje și are spre exterior un strat de 5-20 cm grosime,
confecționat din particule de nisip partial aglomerate cu ace de conifere, cu bucați de iarbă sau
frunze uscate; aceasta “epidermă” este perforată de orificii (ale caror dimensiuni sunt modificate de
lucratoare în funcție de condițiile climatice), care este foarte eficace în reglarea termică a
furnicarului (absoarbe perfect căldura și este impermeabil la cele mai violente ploi). Centrul
furnicarului este reprezentat de un amalgam omogen de ramurele, parcurs de galerii cu o traiectorie
capricioasă care conduc la camere etajate. Acest labirint înconjoară de obicei o cioată de arbore care
este “inima” furnicarului, unde există o temperatura optimă pentru creștere. Orificiile de ieșire în
exterior sunt închise seara sau pe timp de ploaie. După partea principală a furnicarului care se
adâncește în pământ câteva zeci de centimetri, urmează o zonă de tranziție (un amestec de particule
în curs de humificare și fragmente de rocă în descompunere), apoi urmează adăposturile de iarnă.
Acest “dom” este gigantic în comparație cu dimensiunile furnicilor (de 200-300 ori mai mare decât
talia acestora).
Atmosfera în interiorul furnicarului este deosebită, foarte umedă și bogată în dioxid de
carbon, acidă și impregnată cu substanțe antibiotice, anticriptogamice secretate de furnici. Dacă
furnicile dispar, materialele din care este construit furnicarul putrezesc foarte repede. Temperatura
în interiorul adapostului este întotdeauna foarte diferită de cea din exterior. Vara ea ramâne
constanta, optimă pentru dezvoltarea larvelor, putând uneori sa depașească cu 20oC temperatura de

142
afară. Spre sfârsitul perioadei active, temperatura scade, iar începând din octombrie, pe tot parcursul
sezonului rece atmosfera interna a furnicarului este glacială.
Domul are rolul de a limita pierderile de caldură și de a menține în interior umiditatea
necesară: în partea superioară a furnicarului se formează un strat de vapori de apă care ziua urcă din
straturile profunde și care împiedică noaptea pierderile prin radiație. În plină zi evaporarea este cea
care limitează încălzirea. La toate acestea se adaugă asigurarea ventilației prin largirea sau
diminuarea diametrului orificiilor de ieșire în exterior ale galeriilor. Aceasta atmosferă constantă și
optimă pentru dezvoltare mentinută permanent în interiorul furnicarului, permite furnicilor să se
înmulțească la fel de bine și în regiunile nordice sau în etajul alpin.
Furnicarul modifică solul în zona în care este amplasat: galeriile nenumarate favorizează aportul de
apă și aer, iar fiecare furnicar presupune câteva sute de kilograme de pământ răscolit și amestecat cu
materii vegetale.
Înmulțirea este asigurată de reproducatori, indivizi specializati, aripați, de dimensiuni mai
mari, care ies din furnicar prin galeriile și orificiile lărgite special în acest scop de lucrătoare.
Femelele zboară pe distanțe mici și rămân în așteptarea masculilor care uneori se luptă pentru ele.
Femelele se împerechează cu mai mulți masculi acumulând o cantitate de spermatozoizi care le va
fi suficientă pentru întreaga viata.
Îngrămădirea de furnici din perioada împerecherii este o ocazie folosită din plin de păsări și
insecte prădătoare. Masculii mor toți în două-trei zile nefiind capabili să se hrănească, să se apere
sau să regăsească furnicarul. Și dintre femele puține supraviețuiesc, dar cele care reusesc își
amputează aripile și încearcă să creeze o noua societate.
Potențiala regină a furnicilor roșii pătrunde în furnicarul unei alte specii (Serviformica fusca)
îi omoară regina și îi ia locul, aservindu-și lucrătoarele acesteia. Treptat, depunând câte 300 de ouă
pe zi, va înlocui toţi indivizii speciei străine, cu proprii descendenți. Furnicile roșii nu tolerează mai
multe regine, omorându-le pe cele în plus.
Dimpotrivă, furnica de pădure acceptă în același furnicar și 5000 de regine; astfel, o femelă
fecundată din aceasta specie trebuie doar să aterizeze în apropierea unui furnicar al propriei specii:
lucrătoarele (femele sterile datorită atrofierii ovarelor) o resping la început, până când una dintre ele
îi va da ceva de mâncare și noua regină va fi acceptată în furnicar alături de celelalte.
După o perioadă de timp, colonia devine suficient de puternică pentru a se scinda în colonii
fiice, dotate fiecare cu efectivul ei de regine. Chiar dacă aceste colonii fiice se află la sute de metri
de colonia din care au provenit, ramân în contact permanent cu aceasta, între ele desfășurându-se un
trafic intens de materiale, alimente, ouă, larve, pupe. Reginele (care trăiesc 10-12 ani comparativ cu
lucrătoarele care trăiesc 2-4 ani) controlează structura întregii societăți a furnicilor prin feromonii
pe care îi emit, prin depunerea de ouă cu potențialităti diferite, determinând astfel repartiția
efectivului populatiei între diferite caste dupa niste reguli ale actiunii si feed-back-ului foarte
complexe. La stabilirea castei unui viitor individ participă uneori și lucrătoarele, care pot să
influențeze printr-un anumit tip de îngrijire dezvoltarea larvei, pe care o pot orienta într-o anumită
direcție.
Lucrătoarele curăță fără încetare cu saliva ouale produse de regină pentru a le feri de
eventuali paraziţi; datorită acestui aport permanent de saliva ouale se umfla lent, dar constant. După
câteva saptamâni de astfel de tratament, lucrătoarele sparg coaja și încep sa hrăneasca larvele
eclozate cu picaturi lichide și le asigură aceeași igiena ca ouălor.
După câtva timp larva se împupează într-un cocon din matase pe care îl produce singură;
după finalizarea noii etape de dezvoltare, celelalte furnici o vor ajuta sa rupă coconul din care va
ieși o furnică de mici dimensiuni, albicioasă, care se va pigmenta în câteva zile. Ea își va începe
activitatea îndeplinind diverse sarcini; întâi în interiorul furnicarului (amenajarea galeriilor și
camerelor, îngrijirea ouălor si larvelor, alimentarea viitoarelor femele și viitorilor masculi), apoi,
după 40 de zile, va ieși și în exterior, pentru a contribui la construcția furnicarului, la recoltarea
sucului dulce al păduchilor sau la capturarea insectelor. Pentru aceasta, furnicile parcurg pistele care
împânzesc împrejurimile furnicarului și care conduc la arborii cu păduchi sau la “terenurile de
vânătoare”. Pistele (scurte la furnicile rosii) pot atinge sute de metri la furnicile de pădure; traseul

143
lor este stabil și ele formează o adevarată rețea rutieră care este mentinută cel putin un sezon, uneori
chiar mai mulți ani în șir.
Între furnici și păduchii de plante s-au stabilit relații de protocooperare: furnicile consumă
lichidul dulce excretat de păduchi (acestia, pentru a ingera o cantitate suficientă de proteine absorb
un excedent de zahăr pe care îl elimină sub forma unor picaturi de suc dulce), oferindu-le în schimb
păduchilor protecție împotriva eventualilor dușmani. Mai mult, furnicile se asigură de perpetuarea
păduchilor, adapostindu-le iarna ouale în furnicar și transportându-le din nou primavara pe plante
care să le ofere hrana din belșug.
Pentru a consuma lichidul produs de păduchi, furnicile le pipăie abdomenul cu antenele,
ceea ce îi determină pe aceștia să ridice abdomenul, de unde cad picăturile de lichid dulce. După ce
furnicile consumă o mare cantitate de suc se întorc la furnicar unde le oferă (prin regurgitare) din
acesta tuturor lucrătoarelor care solicită acest lucru, folosind limbajul tactil. Fiecare dintre
lucrătoare la rândul lor, transmit lichidul mai departe congenerelor din jur. Acest comportament
altruist este de altfel general: nu numai sucul păduchilor, dar si orice alt aliment sau prada sunt
aduse neatinse în furnicar unde sunt împarțite în mod egal.
Regimul alimentar ar furnicilor este alcătuit din insecte, larve și omizi (în proportie de 40
%), suc dulce secretat de păduchi (40%), sevă (10%), semințe (5%), ciuperci pe care le cultivă în
furnicar (5%) – Fig. 18.

Fig. 18. Regimul alimentar al furnicilor (Fichesser, 1998)

Din totalul insectelor pe care le consumă furnicile, 50% sunt dăunătoare pădurii, 30%
indiferente și doar 20% utile. Ca urmare, arborii de pe un perimetru de 18 m în jurul furnicarului
sunt protejați împotriva insectelor dăunatoare. Sunt preferate larvele insectelor fitofage deoarece
sunt lipsite de arme de apărare și sunt prea lente pentru a se salva fugind. Prada este mușcată și rana
stropita apoi cu acid formic. Dacă insecta este prea mare sau prea rezistentă (un coleopter de
exemplu), furnicile o atacă în grup și o paralizează stropind-o cu acid formic.
Datorită numeroaselor efecte benefice exercitate de furnici în ecosistemele forestiere din
care fac parte, în unele țări s-au realizat populări artificiale (în Italia care a importat din Austria, sau
în Canada unde au fost introduse pentru a combate dăunători specifici și a reface terenurile distruse
în urma incendiilor). În marea majoritate a țărilor central-europene furnicile de pădure sunt protejate
prin lege.
O altă specie de furnici, Camponotus ligniperda (furnica mare neagră) este dăunatoare, atacă
speciile de rășinoase, exemplare sănătoase sau bolnave. Preferă trunchiurile în descompunere,
atacate de ciuperci de lemn.
Alte insecte comune în pădurile de rășinoase sunt Ipidae-le, reprezentantul tipic fiind Ips
typogrphus. Aceste insecte atacă mai ales arborii bătrâni și slabiți de boli, dezrădăcinați sau rupți.
Arborii sănătoși se apară înecând insectele în rășină. Dacă insectele ajung să se înmulțească (după
doborâturi de vânt) pot să atace și arbori sănătoși, devenind extrem de numeroase. Speciile de
Ipidae se recunosc după forma caracteristică a galeriilor săpate de larve în liber, galerii care întrerup
circulația între rădăcini și ramuri.
Aceasta insectă ce poate deveni dăunatoare, este pradă pentru Thanasimus formicarius, un
coleopter care parcurge de primavara până toamna scoarța arborilor bolnavi sau doborâți în căutarea

144
Ipidae-lor. Și larvele acestui gândac consumă tot Ipidae în diverse stadii de dezvoltare. Printre
coleopterele prădătoare utile din pădurile de conifere mai poate fi mentionat Carabus hortensis
(gândacul de grădina) care este întâlnit și în pădurile de foioase și chiar în grădini.
În pinete sau amestecurile cu pin apare dintre himenoptere Diprion pini (viespea cu ferastrău
a acelor de pin) ale cărei larve consumă ace de pin, putând să lase arborii în întregime desfrunziti.
Acest dăunător este însă parazitat de un număr mare de insecte și consumat de multe vertebrate,
astfel încât rareori se înmultește în masă.
Dintre lepidoptere, se mentionează specia Bupalus piniarius; dacă aceasta specie se înmulțeste în
masa 2-3 ani, are loc și o proliferare a Ichneumonidae-lor din specia Pimpla instigator care își
depune ouăle în larvele fluturelui.
Un alt lepidopter este Lymantria monacha (omida paroasa a molidului) care s-a înmulțit
apreciabil în urma extinderii culturilor artificiale de molid. Omizile acestei specii sunt capabile să
distrugă arborete întregi. Si aceasta specie are numeroși prădători (coleopterul Calosoma
sycophanta, liliecii, pitigoii, cucul) și paraziți (specii de Tachinidae – muste, Ichneumonidae,
Braconidae).
* În a m e s t e c u r i l e d e r ă ș i n o a s e c u f a g ș i f ă g e t e, entomofauna este
foarte variata (Stastny, K., 1993). Se dau doar câteva exemple: pe spatele frunzelor de fag se pot
observa paduchele Phyllapis fagi, precum și Cryptococus fagisuga (păduchele lânos al fagului),
care trăiește în colonii pe trunchiuri și ramuri formând mari placi albe, ca și cum arborele ar fi
acoperit cu chiciura. Sub scoarta arborilor bătrâni de fag trăiește un coleopter rosiatic Endomychus
coccineus care se hrănește cu filamente miceliene. Sub scoarța buturugilor se găsesc numeroși
gândaci din specia Ditoma crenata care consumă larve, în special pe cele de Ipidae. În făgete se
întâlnește de asemenea un dipter, Mikiola fagi care provoaca apariția unor gale roșiatice pe frunze.
* În s t e j e r e t e se întâlneste cel mare numar de insecte. Stejarul are de altfel cel mai mare
numar de insecte dăunătoare – 130 de specii de coleoptere, 150 de specii de lepidoptere și
aproximativ 60 de specii de Cynipidae.
Cynipidae-le seamănă cu niște viespi de mici dimensiuni care determină apariția galelor. Femelele
înteapă frunzele și depun un ou din care iese o larvă ce secretă subsțante care determină proliferarea
excesivă a țesuturilor frunzei, din care se hrăneste larva în interiorul galei. Cele mai cunoscute gale
sunt cele produse pe frunze de Cynips quercusfolii și galele de culoare roșie de pe ramurile tinere
produse de Biorrihza palida. Coleopterul tipic stejeretelor este Lucanus cervus (rădasca); larva sa
imensă atinge 10 cm lungime și trăieste 5 ani în lemnul descompus al buturugilor.
Alte coleoptere a căror dezvoltare are loc exclusiv în interiorul trunchiurilor de arbori
forestieri sunt Cerambycidae-le. În trunchiurile căzute trăieste Plagionotus arcuatus (croitorul
viespe), de culoare neagră, cu dungi negre arcuite și marele Cerambyx cerdo (croitorul mare al
lemnului de stejar) care are corpul lung de 5 cm, antenele de 10 cm; aceasta specie este pe cale de
disparitie în Europa. Insecta matură caută răni din care curge seva; larva sapă galerii mari în stejarii
bătrâni.
Tot în stejerete, dintre Lepidoptere sunt de mentionat Tortrix viridana (molia verde a
stejarului), de dimensiuni mici, de culoare verde, ale cărei omizi pot consuma în întregime aparatul
foliar al stejarilor, precum și Lymantria dispar (omida păroasa a stejarului), tot un defoliator
periculos care, ca și Lymantria monacha servește drept aliment preponderent pentru Calosoma
sycophanta la care larvele și adulții sunt carnivore și se hrănesc cu larve și nimfe; de asemenea,
aceste insecte caută în special larvele din care se vor dezvolta femele, din care cauza sunt foarte
utile.
* În z ă v o a i e, dintre coleoptere, pe plopi și salcii trăiesc Chrysomelidae rosii, Melasoma
populi, Melasoma tremulae (gândacii roșii de trunchi ai plopului) și Melasoma saliceti (gândacul
roșu de trunchi al salciei). Larvele și insectele adulte sunt defoliatoare; nu reprezintă o amenințare
decât în culturile artificiale de plop.
Scolytus scolytus (gândacul mare al scoarței ulmului) este dăunator mai ales pentru că
transportă sporii ciupercii Graphium ulmi.

145
 Coleopterul Lytta vesicatoria (cantarida) de un verde frumos, poate devora arborii în
întregime. Conține cantaridina, o substanță cu miros specific, care este și o otravă puternică. Larva
ei parazitează cuiburile de viespi.
Larvele speciilor Saperda populnea (croitorul ramurilor de plop) și Saperda carharias
(croitorul mare al plopului) sapa galerii în lemn diminuând calitatea acestuia.
Insectele, înafară de etajarea mentionată, prezintă o stratificare determinată de hrana consumată:
astfel, sunt insecte defoliatoare, insecte de tulpină, insecte sugătoare, insecte de semințe și fructe.
În ecosistemele forestiere, insectele:

- asigură polenizarea, jucând prin aceasta un rol fundamental

- constituie hrana pentru numeroși consumatori

- contribuie la descompunerea substanței organice precum și la procesul de formare si evolutie a
solurilor.
Alături de insecte și larvele lor (coleoptere, himenoptere, larve de diptere, lepidoptere) la
afânarea și aerisirea solului, la formarea humusului și descompunerea substanțelor organice
participă și acarieni, protozoare, colembole, nematode, rotiferi, gasteropode.
Fauna solului, precum și speciile de a m f i b i e n i și r e p t i l e prezintă și ele o zonalitate în
funcție de vegetație (Mohan. G., Ardelean, A, 1993).
** Astfel, în m o l i d i ș u r i, dintre reptile cel mai frecvent se întâlnesc vipera neagră
(Vipera berus), vipera cu corn (Vipera ammodytes) și șopârla de munte (Lacerta vivipara), iar
dintre amfibieni, broasca roșie de munte (Rana temporaria), broasca roșie de pădure (Rana
dalmatina), broaștele râioase (verde și brună) (Bufo viridis, Bufo bufo), și tritonul de munte
(Triturus alpestris). De mentionat că speciile de broască sunt euritope, întâlnindu-se frecvent și la
altitudini mai joase.
Șopârla de munte prefera locurile umede și slab încalzite, prin pajiști și pășuni. Se ascunde
pe sub pietre, scoarța copacilor, prin găuri, sub rădăcini. Se hrănește cu diferite insecte, păianjeni,
râme, melci, omizi.
Viperele sunt șerpi veninoși care trăiesc în locuri însorite, pietroase, mărăcinoase, în
zmeurișuri. Mușcătura lor poate fi mortală. Se hrănesc cu lăcuste, broaste, sopârle, păsarele și puii
acestora, cu șoareci de pădure și de câmp. Hrănindu-se, de regulă, cu animale mult mai
voluminoase decât corpul lor, ofidienii prezintă o serie de adaptări în acest sens. Astfel, cavitatea
bucala este mult dilatabilă. Mandibula este formată din două jumătati, unite printr-un ligament
elastic, asigurând lărgirea gurii. Dinții sunt conici, foarte ascutiți și curbați spre fundul gurii. Astfel
ajută la introducerea prăzii în gura și o opresc să mai iasă afară. Mecanismul înghitirii se realizează
prin miscările alternative, dinainte-înapoi, ale celor două jumatăti ale mandibulei. Șerpii, înghițind
prada nemestecată, dinții nu le servesc la masticatie. Înghițirea unei prăzi voluminoase este înlesnită
și de secrețiile abundente ale glandelor salivare. Pereții esofagului și stomacului sunt foarte elastici
și permit prăzii voluminoase să înainteze lent. Tot ca o adaptare la înghitirea unei prăzi întregi,
voluminoase, sternul lipsește iar coastele sunt foarte mobile, usurându-se astfel dilatarea
stomacului. Viperele îsi înghit prada după ce au omorât-o în prealabil cu venin.
Vipera neagră este mai mult nocturnă. Pe vreme noroasă devine foarte agresivă; mușcătura
uneori mortală. Puii încep sa vâneze imediat după naștere. Vipera cu corn este întâlnita la noi în
Muntii Olteniei și Banatului. Exemplarele montane sunt mai puțin agresive; mușcatura viperei cu
corn este mai periculoasă decât a viperei negre.
Rana temporaria și Bufo bufo sunt specii cunoscute pentru deplasarile lor în masă spre
locurile de reproducere, în lunile februarie-martie. Mai putin cunoscute, deoarece sunt mai putin
spectaculoase și mai eșalonate în timp sunt deplasarile indivizilor acelorași specii în timpul toamnei,
după ce s-a sfârșit reproducerea, spre locurile de hibernare. Instinctiv, bătrăcienii din același loc
migrează în aceeasi perioadă.
Broaștele consumă insecte, viermi, omizi, moluște; au neaparată nevoie de mediu acvatic
pentru reproducere. Rana temporaria se reproduce în bălti mari, temporare sau permanente;
vâneaza mai mult către seara, ferindu-se de căldura. Iernează înfundându-se în mâl și numai rareori
pe sub pietre sau ierburi. Rana dalmatina folosește uneori pentru reproducere bălti și baltoace

146
temporare rezultate din topirea zapezii care seacă foarte repede, fără să mai permită metamorfoza
larvelor. Deseori întreaga populatie de adulti se reproduce într-o singură baltă, realizând aglomerări
de sute de indivizi. Este o specie terestră, indivizii fiind foarte agili, capabili de sărituri lungi, uneori
peste 2 m. Este activă atât ziua cât si noaptea. Ziua se ascunde pe sub frunzele moarte. Sexele
ierneaza separat (femelele în frunzisul mort, masculii pe fundul apelor) din octombrie pâna în
februarie martie. Tritonul de munte este mai acvatic decât alte specii de tritoni, rămânând în apă
pâna toamna târziu. Ierneaza sub pietre, muschi, sub rădăcina arborilor, dar de preferintă între
plante submerse din bălti mici. Reproducerea are loc în general prin aprilie. La altitudini mari, în
lacurile acoperite mare parte din timp cu gheată, nu părăsește practic de loc apa, reproducerea având
loc mai târziu, pâna în luna august, larvele iernând înainte de metamorfoza. În aceste condiții
vitrege adulții se reproduc de obicei o data la doi ani. Nu suporta temperaturile ridicate, dar este
foarte rezistent la temperaturi scazute.
Longevitatea, după exemplarele ținute în captivitate, poate fi până la 15 ani. În unele zone,
în special cele calcaroase, cvasiabsenta locurilor de reproducere duce la concentrari mari de
indivizi. Pretentioasă fată de calitatea apei, activitațile umane care deteriorează locurile de
reproducere pot cauza dispariăia unor populații. Lucrările de canalizare și furnizare de apă curentă
în zonele montane au ca efect imediat degradarea și dispariția unor adapatori, izvoare captate etc.,
folosite ca locuri de reproducere. Deși nu este pe moment periclitată specia este vulnerabilă. Preferă
ape curate reci, oligotrofe, fără vegetatie. Destul de pretentioasă fată de calitatea apei. Poate fi
găsită si în ape lin curgatoare. Iernează uneori în apă în special în taurile de munte, adânci, fără
pește (Iacob, 2002).
** În a m e s t e c u r i d e r ă ș i n o a s e c u f a g s i f a g e t e se întâlnesc adesea buhaiul de
baltă cu burta galbenă (Bombina variegata) si salamandra (Salamandra salamandra). Hrana acestei
specii constă din insecte, viermi, moluste mici, terestre si acvatice. Traieste de preferinta în
smârcuri, în ape statatoare, aparând pe maluri dimineața și către seara. Prin octombrie - noiembrie
se ascunde în nămol sau se îngroapă în pamânt, pentru iernare. Este o specie rezistentă și longevivă,
iar secreția toxică a glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii prădători. De aceea,
aproape orice ochi de apă din cadrul arealului este populat de această specie care poate realiza
aglomerari impresionante de indivizi în balti mici. Poate rezista și în ecosisteme foarte poluate. Se
deplaseaza bine pe uscat putând coloniza rapid noile balti apărute. Este printre primele specii de
amfibieni ce ocupă zonele deteriorate în urma activitatilor umane (defrisări, constructii de drumuri,
etc.) unde se formează bălți temporare.
Salamandra este o specie strict terestră. Este un animal nocturn și crepuscular. Pe timp
secetos se întâlnește foarte rar. Iernează pe sub tufe de ierburi, în mușchi, pe sub pietre. În pofida
aspectului greoi, se poate deplasa foarte repede când este amenințată. Are colorit de avertizare,
animalele eliminând în caz de pericol o secreție toxică.
Lipsește din zonele cu teren nisipos. Este caracteristică pădurilor de fag, deși nu se limitează doar la
acestea. Poate fi întâlnită și la distanta fată de apă, desi nu suportă uscaciunea. Larvele pot fi găsite
atât în ape stătătoare cât și în ape curgătoare, prezente frecvent în izvoarele amenajate pentru
animale și chiar în fântânile puțin adânci.
** În f a g e t e s i a m e s t e c u r i d e f o i o a s e sunt întâlnite brotacelul (Hyla arborea),
singura broasca arboricola de la noi din tara si buhaiul de balta cu burta rosie (Bombina bombina).
Brotăcelul nu coboară pe sol decât în momentul reproducerii; este adaptat la acest mod de
viata prin existența unor pernițe adezive în forma de ventuză cu care se termină degetele labelor
sale, astfel încât sa se poată deplasa pe frunzele netede. Este activă în special noaptea. Datorită
coloritului ei de protecție nu se adapostește, ziua stând la soare pe vegetatie. În majoritatea timpului
stă cătărată pe plante, putând urca la câtiva metri de la sol. Este o specie vulnerabilă, fiind destul de
sensibilă la poluare și uscăciune. Necesită măsuri locale de protecție. În general, masculii broaștelor
emit sunete destinate atragerii femelelor. Sunetele permit însă și indivizilor în migrație să
regăsească mai ușor locurile de reproducere. Aceste sunete sunt importante și pentru speciile care se
deplasează de la an la an, cum este Hyla arborea.

147
Și buhaiul de baltă cu burta roșie este toxic, la fel ca și cealaltă specie a genului mentionată anterior.
Este o specie nepretentioasă, trăieste în orice ochi de apă, permanent sau temporar. A devenit
vulnerabilă datorită dispariției a numeroase habitate prielnice în urma lucrarilor de desecare și
drenare pentru obținerea de terenuri cultivabile.
** În s t e j e r e t e l e x e r o f i l e sunt frecvente șopârlele - gusterul (Lacerta viridis) si
sopârla cenusie (Lacerta agilis), însotite de șarpele de alun (Coronella austriaca) și de șarpele lui
Esculap (Elaphe longissima).
Gușterul aleargă, se urcă și sare foarte iute. Este vânat de nevastuici, păsări sălbatice, șerpi și
pârși. Iernează din noiembrie până în februarie-aprilie în crapături de stânci, printre pietre, sub
rădăcinile arborilor sau sub frunzar putred.
Șopârla cenuşie, contrar numelui, este puțin agilă. Destul de comună, se întâlnește pe lângă
garduri vii și tufisuri, pe coastele ierboase ale dealurilor, prin pajiști, păduri defrișate, pe malurile
ierboase ale băltilor, de unde în caz de primejdie sare în apă. Se hrănește cu limacsi, râme, muste,
omizi. Iernarea începe prin septembrie și sfârșește în aprilie. Șarpele de alun trăieste în locuri calde
și uscate, însorite, mai rar prin locuri umede. Se hrănește cu carăbuși, șopârle mici, pui de șerpi și
mai rar cu șoareci de câmp și păsărele. După aspect este confundat cu vipera. Este neveninos, dar
foarte agresiv.
Șarpele lui Esculap se hrănește cu soareci de câmp, pârși, șopârle, cârtite, rareori cu păsărele
și ouăle lor. Iernează din octombrie până în aprilie-mai în galerii subterane, între stânci sau prin
scorburi Atât reptilele cât sși amfibienii consumă insecte în ecosistemul forestier contribuind la
mentinerea sub control a acestor populații.
Majoritatea batracienilor nu ocupă un singur mediu de viată, ci mai multe, în funcție de
perioada din an. Reproducerea și dezvoltarea mormolocilor este însă obligatoriu acvatică. Speciile
de bătracieni menționate în diferite ecosisteme sunt vulnerabile, mai ales în perioada de reproducere
când se deplasează în număr mare spre băltile de reproducere. Majoritatea broastelor nu se
deplasează prea rapid și s-a estimat ca o broasca poate avea nevoie de mai mult de 20 de minute
pentru a traversa un drum.
La un ritm de o mașină la fiecare minut, doar 20% dintre broaste rămân nevătamate. De
aceea, în statele dezvoltate, cu o rețea de drumuri foarte bine reprezentată și cu un puternic trafic, se
pune problema construirii obligatorii de tuneluri pe sub drumuri, pe toate traseele principale de
migrație a bătracienilor (la fel cum de procedează cu pasajele supraterane pentru cervide de
exemplu).
Aceste pasaje sunt necesare, deoarece drumurile care traversează teritoriile a numeroase
specii exercită așa-numitul efect de barieră. Acest efect este mai mult sau mai putin pronunțat și în
funcție de natura căii de transport respective.
Multe specii de amfibieni se află în declin în toata Europa. La noi în tară, din 20 de specii, 9 sunt
amenințate cu dispariția. Dintre cele 30 de specii de reptile din țara noastră, 6 sunt amenințate cu
dispariția.

Efectul de barieră produs de drumuri

Printre factorii probabili sau confirmați care au determinat diminuarea efectivelor sau
dispariția speciilor de amfibieni se numără: artificializarea arboretelor (drenarea locurilor
mlăștinoase, umplerea adânciturilor), exploatarea lemnului, construirea șoselelor și autostrăzilor.
La nivel global se adaugă și alți factori care acționează în acelasi sens: modificarea climei
(regimul temperaturii si al precipitatiilor a fost modificat – El Nino afectează curentii oceanici care

148
influentează regimul climatic terestru; modificarea habitatelor (defrisarea pădurilor pentru
agricultură sau creșterea animalelor, drenarea și desecarea zonelor umede pentru obținerea de
terenuri cultivabile); fragmentarea habitatelor (construcția drumurilor, speciile introduse, sau alți
factori separă părti de populații unele de altele; simularea pe calculator a evoluției efectivelor de
amfibieni a dus la concluzia ca pentru populațiile izolate riscul dispariție este mai mare decât pentru
cele care se afla în conexiune unele cu altele); introducerea voită sau accidentală de specii
(prădătoare sau concurente); o combinație de noi boli, sau amfibieni mai puțin rezistenți duc la
moartea adulților și juvenililor; amfibienii fac obiectul comertului international, fiind vânduți ca
hrană, animale de casa sau pe pietele de material medicinal si biologic De asemenea, cercetarile din
ultima perioadă atrag atentia asupra faptului ca radiațiile ultraviolete în cantitate crescută (datorită
diminuarii stratul de ozon) distrug sau afectează ouale de amfibieni și determină aparitia de
malformatii. Pesticidele sau îngrășămintele pot fi toxice pentru ouă, adulți îsi pot deregla
producerea normală a hormonilor endocrini. S-a atras de asemenea atenția asupra posibilității
existenței unui sinergism al acestor factori: combinația sau acțiunea lor concomitentă pot cauza
moartea amfibienilor sau efecte subletale. Oamenii de știintă au sugerat de mai mult timp ca
amfibienii sunt mai vulnerabili la boli dacă au fost slăbiți prin expunerea la doze subletale de toxine
sau altor factori stresanți.
Cel mai alarmant fapt pentru conservarea biodiversitatii este acela că multe dintre
diminuarile de efective ale amfibienilor (dar si a altor specii protejate) s-au înregistrat în zonele
protejate, unde nu existș o influență antropică directă. Substanțe ajunse în habitatele speciilor
datorită circulației aerului, speciile introduse și bolile (determinate de virusi si ciuperci) sunt factori
care pot afecta populațiile chiar și în zonele protejate.
La nivel global, peste 200 de specii de amfibieni au suferit o diminuare a efectivelor și alte 32 de
specii au dispărut.
P o p u l a t i i l e d e p ă s ă r i. Similar vegetației și speciile de păsări pot fi grupate în
asa-numitele etaje ornitologice. Etajarea se face si în acest caz în functie de temperatura și
umiditate, care determină instalarea pe verticală a unor anumite biocenoze cărora le sunt
caracteristice anumite specii de păsări.
Numele fiecarui etaj ornitologic este dat de cele mai caracteristice, dar și mai cunoscute
specii sau familii de păsări, care sunt sedentare sau se deplasează puțin pe verticală. Astfel, etajului
alpin îi corespunde etajul brumăritei, etajului coniferelor etajul tetraonidelor, etajului foioaselor
etajul columbidelor iar zonei de silvostepă, etajul dropiei.
Clasificarea s-a facut numai pe baza speciilor clocitoare. Multe dintre speciilor clocitoare.
Multe dintre speciile integrate într-un anumit etaj ornitologic pot fi găsite cuibărind si într-un etaj
superior și inferior; criteriul clasificarii lor a fost etajul unde îsi au în timpul cuibăritului densitatea
relativă cea mai mare, deci unde găsesc condițiile ecologice cele mai favorabile. De aceea de
exemplu, pițigoiul mare (Parus major), desi este mai frecvent în etajul tetraonidelor decât cocosul
de munte (Tetrao urogallus) apare clasificat în Delta Dunării unde are densitatea relativă cea mai
mare (Radu, D., 1984).
Etajul brumăritei este cel mai sărac în specii datorită conditiilor nefavorabile, speciile caracteristice
sunt:
Prundasul de munte (Endromias morinellus)
Acvila de munte (Aquila chrysaetos)
Codrosul de munte (Phoenicurus ochruros)
Brumarita de stânca (Prunella collaris)
Fluturasul de stânca (Trichodroma muraria)
Ciocârlia urecheata (Eremophila alpestris)
Fâsa de munte (Anthus spinoletta)

Încadrarea sistematica a speciilor acestui etaj este ilustrata în tabelul 9.

149
 Tabelul 9
Încadrarea sistematică a speciilor din etajul brumaritei

Ordinul Familia Specia

Falconiformes Accipitridae Acvila de munte (Aquila chrysaëtus)
Charadriiformes Charadiidrae Prundasul de munte (Eudromias morinellus)
Turdidae Codrosul de munte (Phoenicurus ochruros)
Prunellidae Brumarita de stânca (Prunella collaris)
Passeriformes Sittidae Fluturasul de stânca (Trichodroma muraria)
Alaudidae Ciocârlia urecheata (Eremophila alpestris)
Motacilidae Fâsa de munte (Anthus spinoletta)

Ciocârlia urecheată și fâșa de munte sunt localizate în pădurea alpină, brumarită de stâncă și
codroșul de munte pe grohotișuri și bolovanisuri, fluturașul de stâncă și acvila de munte pe pereții
drepti ai stâncilor, iar prundasul de munte în vecinatatea zănoagelor din căldările glaciare.
Regimul nutritiv al acestor specii este insectivor, omnivor și carnivor. Speciile strict
insectivore se hrănesc vara cu insecte și iarna migrează. Hrana celor omnivore este reprezentată
vara prin viermi, acarieni, larve, insecte adulte, iar toamna, iarna și primavara timpuriu prin fructe și
seminte ale plantelor erbacee și ale diversilor arbuști din pășunea alpină.
Acvila de munte (Aquila chrysaëtos) are un teritoriu de 35-200 km2 pe care îl cunoaște
foarte bine; are o acuitate vizuală deosebită (ochii ei au un volum mai mare decât al creierului și de
trei ori mai multe celule fotosensibile decât omul), putând vedea o pradă de mărimea unei marmote
de la aproximativ un kilometru distantă. Cele mai mari prăzi ale sale au 7-8 kg și pot fi iezi de capră
neagra sau căprioara, iepuri, marmote, vulpi tinere sau veverite, rozatoare, ierunci, cocoși de munte
și la nevoie șerpi si reptile. Are o anvergură a aripilor de pâna la 2 m. Perechile formate sunt
permanente; ele construiesc un cuib uriaș pe o polița de stâncă inaccesibilă. În trecut au fost
împuscate pentru ca rapeau miei. O alta cauză a diminuarii numarului de indivizi ai acestei specii a
fost și consumul de hoituri otrăvite (în timpul iernii), destinate lupilor. Aceasta pasăre nu epuizează
resursele de hrană ale teritoriului; capturează doar prada cel mai usor de prins sau cea mai
abundentă, lasând vânatul să se reproducă acolo unde este rar. Aceasta specie este un adevarat
factor de echilibru în biocenoze, frânând înmultirea peste masura a micilor mamifere; de asemenea
realizeaza o selecție naturala prin eliminarea indivizilor slabi și bolnavi, contribuind la ameliorarea
genetica a populațiilor care-i sunt pradă.
Singurul inamic serios pe care îl are acvila este omul. La noi în țară mai sunt aproximativ 10
perechi (perechile se formează pentru toată viața și ocupă același teritoriu) în partea de nord a
Carpaților Orientali, în Muntii Apuseni, Fagaraș – Piatra Craiului și Retezat. Aceasta specie este
declarată monument al naturii (Ciochia, 1992).
Prundașul de munte (Eudromias morinellus) este o specie de tundra, cuibărind la altitudini
mai mari de 2000 m. Mama depune trei ouă mari, având greutatea însumată egală cu a corpului
mamei. Epuizate după efortul prilejuit de migratie și de depunerea ouălor, femelele le lasă pe
acestea în grija tatalui care le cloceste cu mare grija. Aproape nu le părăseste deloc, deoarece în
aceasta zonă furtunile, ploile, ceața sau chiar scurte ninsori sunt frecvente în lunile iunie-iulie;
aceste fenomene meteorologice pot avea efect letal asupra embrionilor din ouă, daca ele sunt lăsate
descoperite chiar si numai câteva minute. Din aceasta cauza și adaptarea caracteristica în vederea
apararii de dușmani este mimetismul (imitarea formelor si culorii substratului): penajul de pe
spatele indivizilor acestei specii este asemanator pietrelor acoperite cu licheni Ca o consecintă a
conditiilor de viață din acest etaj, păsările au adaptări specifice.
Păsările insectivore, care își caută hrana mai ales printre ierburi și bolovani, în tufisuri, sunt
slab zburătoare, rămânând în aceasta zonă. Indivizii speciei carnivore în schimb, sunt adaptati
zborurilor lungi, planate, pentru a-și cauta prada, atât în etajul brumaritei cât și în cel inferior.

150
Păsările din etajul brumăritei clocesc doar o singură dată, din cauza scurtimii verii și lipsei
dușmanilor.
Majoritatea speciilor din acest etaj sunt forme migratoare, datorită lipsei hranei și
adapostului în timpul iernii. Alte specii migrează însă doar dacă iarna este prea grea, sau coboară
doar în etajul inferior (de exemplu brumarița de stânca coboară în văile adăpostite ale râurilor iar
fluturașul de stâncă și acvila coboară la șes).
În afară de aceste 7 specii caracteristice apar și alte specii, proprii altor etaje ornitologice,
care ajung să cuibărească aici, având însă densități mai reduse (uneori doar perechi izolate).
Avifauna alpina a Carpaților este sărăcăcioasă; desi influența omului asupra acestui etaj este destul
de redusă, în câteva decenii au disparut de aici trei specii de păsări carnivore: vulturul plesuv brun
(Aegypius monachus) în 1958, vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) în 1954 și zaganul (Gypaëtus
barbatus) în 1927.
Etajul tetraonidelor – are doua subetaje:

- s u b e t a j u l g o t c a n u l u i, care corespunde pădurilor de rășinoase

- s u b e t a j u l i e r u n c i i, care corespunde amestecurilor de rășinoase cu fag și fagetelor.
Acest etaj are o mai mare diversitate de specii decât cel anterior datorită condițiilor mai variate; de
asemenea, predomină existența arboricolă comparativ cu cea la suprafața pamântului cum era
situația în etajul anterior. Din cele 43 de specii caracteristice etajului, unele se întâlnesc în special
în subetajul coniferelor, unele în cel al amestecurilor, iar altele sunt comune ambelor subetaje.

Astfel, pentru primul subetaj sunt caracteristice:

Cocosul de munte (Tetrao urogallus)
Cocosul de mesteacan (Lyrurus tetrix)
Cucuveaua pitica (Glaucidium paserinum)
Minunita (Aegolius funereus)
Ciocanitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus)
Auselul cu capul galben (Regulus regulus)
Auselul sprâncenat (Regulus ignicapillus)
Mierla gulerata (Turdus torquatus)
Brumarita de padure (Prunella modularis)
Pitigoiul de bradet (Parus ater)
Pitigoiul motat (Parus cristatus)
Pitigoiul de munte (Parus montanus)
Scatiul (Carduelis spinus)
Forfecuta comuna (Loxia curvirostra)
Corbul (Corvus corax)
Gaita de munte (Nucifraga caryoctactes)

Pentru al doilea subetaj sunt caracteristice:

Ierunca (Tetrastes bonasia)
Sitarul de padure (Scopolax rusticola)
Vânturelul mic (Falco naumanni)
Gaia rosie (Milvus milvus)
Pitulicea fluieratoare (Phylloscopus trochillus)
Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus)
Lastunul de stânca (Hirundo rupestris)
Mugurarul comun (Pyrhulla pyrhulla)
Mugurarul rosu (Carpodacus erythrinus)
Canarasul (Serinus serinus)

Exista de asemenea, specii comune ambelor etaje:

Fluierarul de munte (Tringa hypoleucos)
Pitulicea mica (Phylloscopus collybita)
Soimul calator (Falco pergrinus)
Uliul pasarar (Accipiter nissus)
Ciocanitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos)
Ciocanitoarea negra (Dryocopus martius)
Presura de munte (Emberiza cia)
Drepneua mare (Apus melba)
Mierla de piatra (Monticola saxatilis)
Sorecarul comun (Buteo buteo)
Mierla de apa (Cinclus cinclus)
Macalendrul (Erithacus rubecola)
Pantarusul (Troglodytes troglodytes)
Presura barboasa (Emberiza cirlus)
Muscarul mic (Ficedula parva)
Codobatura de munte (Motacilla cinerea)

Încadrarea sistematica a speciilor din etajul tetraonidelor este prezentata în tabelul 10.
Regimul nutritiv al speciilor acestui etaj este granivor, insectivor si omnivor.

151
 Hrana animală este variată: nevertebrate (moluște, acarieni, viermi, insecte cu larve și ponte)
dar și vertebrate (rozătoare, păsări, pești, amfibieni, reptile). Hrana vegetală este formată din
semințele și frunzele coniferelor, fructele subarboretului, muguri, ierburi etc.
În general predomină speciile cu regim nutritiv mixt, fie în același anotimp fie în funcție de
sezon. Aceste specii pot trece de la o hrană aproape exclusiv insectivoră, la una frugivoră sau
granivoră.

Tabelul 10
Încadrarea sistematica a speciilor din etajul tetraonidelor

152
 De exemplu, cocoșul de munte consumă în sezonul cald și hrana animală și vegetală, pe
când în sezonul rece consumă numai cetină de răsinoașe. Alte specii rămân tot timpul insectivore,
ca de exemplu mierla de apa și numeroase specii de pitigoi și ciocanitori. Dintre speciile
migratoare, sunt consumatoare de hrană animală o serie de paseriforme, sitarul de pădure (Scopolax
rusticola), fluierarul de munte (Tringa hypoleucos). Răpitoarele diurne și nocturne au hrana strict
carnivoră, reprezentată mai ales de rozatoare, pentru găsirea cărora se deplasează si în celelalte
etaje. Dintre speciile cu regim granivor, la cea mai avansată specializare ajunge forfecuta (Loxia
curvirostra), ea hrănindu-se exclusiv cu semințe, mai ales de conifere.
Ca urmare a condițiilor de viață din acest etaj, păsările prezintă adaptari specifice: forma
caracteristică a ciocului forfecuței, sau adaptarea fiziologică a acesteia (unica în avifauna țării
noastre), prin care în unii ani păsarile pot sa nu scoată pui, sau să-i scoată neregulat în decursul
oricarui anotimp. Alte adaptări caracteristice sunt: construirea cuiburilor între crengile arborilor
(multe Passeriforme) sau prin cioplirea trunchiurilor acestora (ciocanitori - Picidae); semnalele
sonore puternice, emise din cauza lipsei de orizont în mediul forestier (ciocanitori - Picidae,
scortarul - Sitta europaea, gaita de munte - Nucifraga caryocatactes etc.); apariția vârzobilor (la
cocosul de munte) care îi ușurează mersul pe zapadă și ajută la mentinerea pe crengile alunecoase
îmbrăcate în chiciura. Tot la aceeasi specie se mai poate menționa dezvoltarea musculaturii
pectorale care permite acestor păsări terestre să se ridice brusc, aproape pe verticală, în caz de
primejdie. Alte adaptări sunt scurtarea aripilor și alungirea cozilor, pentru manevrabilitatea zborului
printre arbori, iar la rapitoarele de pădure, capacitatea de a-și lua zborul brusc, structura speciala a
penajului și cozii care le asigura un zbor silențios. În plus, năpârlirea păsărilor de pădure este
treptată, (spre deosebire de cea a păsărilor de baltă), ceea ce le asigură o capacitate de zbor
neîntreruptă (Milescu, 1994).
Unele dintre speciile acestui etaj prezintă adaptări, caracteristici și etologie specifice (Radu,
1977, 1983). Astfel, șoimul călător (Falco peregrinus) își construiește cuibul pe tancuri. Atacă doar
păsări în zbor, atingând în picaj o viteză de 300-400 km·h-1. Pentru a ajunge la maiestria părinților,
puii învață timp de câțiva ani.
Părinții le aduc o perioadă mâncarea la cuib, apoi încep să zboare cu prada în gheare pentru
a fi urmariți de pui, iar în final îi dau drumul din gheare pentru a fi recuperata de pui, din cădere.
Drepneaua mare (Apus melba) cuibarește în crăpăturilor stâncilor în zonele sudice ale țării
(Dobrogea, muntii Olteniei, valea Cernei). Capturează insectele din zbor, fiind alături de alte specii
ale genului printre cele mai rapide păsări din avifauna noastră, atingând o viteză de deplasare de
320-250 km·h-1. Adaptarea la regiunile stâncoase în care cuibarește este reprezentată de faptul că
nu are nici un deget opozabil: toate degetele sunt îndreptate înainte, pentru a se putea cățăra pe
pereții stâncoși înclinați. Materialul pentru cuib îl adună tot din zbor, particularitate cunoscută și
“exploatată” de locuitorii din Grecia care o “pescuiesc” pentru ciorbe, de pe marginea falezelor, cu
ajutorul unor undișe la capătul cărora prind o pană.
Mierla de apă (Cinclus cinclus) la noi mai e numită și păscarel negru. Stă pe pietre în
mijlocul apei și face frecvente “reverente”, apoi plonjează brusc în apă; înoată dând din aripi și se
poate deplasa și pe fundul apei în căutarea larvelor acvatice de insecte. Îsi realizează un cuibul din
mușchi; acesta are forma sferică și o deschidere practicată în partea inferioară. Este amplasat lângă
apă, la o înălțime de 1-5 m, în crăpături din stâncă sau în spatele unor cascade, pe care le străbate în
zbor când părăsește cuibul. Scoate două rânduri de pui. Are probleme în cazul viiturilor și datorită
poluarii apei și lucrarilor hidrotehnice.Pe un kilometru de pârâu pot trai și 10 perechi de mierle de
apă.
Datorită condițiilor de hrană și adapost favorabile, numărul speciilor sedentare ajunge la
aproximativ jumatate, multe dintre celelalte coborând iarna doar în etajele inferioare. Acest
sedentarism accentuat a putut să apară și datorită existenței la anumite specii a unor manifestări
etologice caracteristice, cum ar fi crearea de rezerve de hrană pentru anotimpul nefavorabil (gaița de
munte - Nucifraga caryocatactes, ciocanitorile - Picidae, pitigoii - Paridae, corbul - Corvus corax
si chiar cucuveaua pitica - Glaucidium passerinum şi minunita - Aegolius funereus). Crearea acestor

153
rezerve de hrană este o modalitate de diseminare zoochora, care poate contribui la expansiunea
arealului unor specii.
Între speciile de păsări din biocenozele forestiere există bineînțeles relații interspecifice;
două astfel de exemple ar fi relațiile de comensalism între forfecută și alte specii consumatoare de
semințe de conifere, (forfecuta desprinde conurile de pe ramurile arborilor, acestea devenind
accesibile și pentru specii terestre) sau cele, tot de comensalism, între ciocănitori și numeroase alte
specii (Phoenicurus, Parus, Sitta, Certhia, sau chiar Apus, Strigidae) care le utilizează cuiburile
săpate în trunchiurile arborilor (uneori, pâna la 70% din cuiburile vechi de ciocanitori sunt ocupate
de alte specii). Din totalul speciilor caracteristice acestui etaj, 64% sunt sedentare sau sedentar
migratoare și 36% migratoare.
Influența antropică asupra avifaunei acestui etaj a determinat reducerea arealului sau
numarului de indivizi ai unor specii precum cocoșul de mesteacan, mierla de apa, păsările de pradă
de noapte și de zi (corb – situația acestuia din urma s-a îmbunatațit în ultima vreme). Femela
cocoșului de munte și cocoșul de mesteacăn sunt declarate monumente ale naturii.

P o p u l a t i i l e d e m a m i f e r e. Speciile de mamifere din ecosistemul forestier sunt

numeroase. Deoarece multe dintre ele sunt studiate în amănunt la alte discipline, se prezintă cele
care nu sunt specii de vânat mare, dar care au o deosebită importantă în structura trofică și în
funcționarea ecosistemelor forestiere.
* În m o l i d i ș u r i, de menționat sunt veverița, chițcanul de munte și șoarecele vărgat de
mesteacan. Sciurus vulgaris (veverita) este întâlnită și în pădurile de amestec de rășinoase cu
foioase (în care are blana mai roscată; la venirea iernii, blana mai roșcată devine brună și urechile se
ornează cu smocuri de păr). Coada îi servește drept cârma, ca “parasuta” când sare din ramură în
ramură, de contragreutate când se cațară pe trunchiuri și chiar pentru a o proteja de ploaie sau soare.
Are gheare puternice și ascutite pentru a se prinde de scoarta; poate chiar să stea suspendată în gol,
agatată de o singură labă. Adesea stă pe aceeasi ramură cu vizibilitate bună și decortichează conuri
pe care mai întâi le desprinde de ramuri cu o mușcatură. Are activitate diurnă, hrănindu-se cu
semințe de arbori, fructe de pădure și uneori ouă de păsări. Consumă și insecte, unele dăunătoare.
Într-o zi poate să decorticheze și 100 de conuri de molid. Vara doarme în scorburi sau își
construiește cuiburi la bifurcația ramurilor, din mușchi, crenguțe și ierburi uscate. Iernează în
cuiburi vechi de păsări și își face mai multe depozite de hrană (pe care uneori nu le mai găseste).
Dușmanii naturali sunt jderul, răpitoarele de noapte și pisica sălbatică. Sorex alpinus
(chițcanul de munte); chițcanii, alaturi de lilieci, se numără printre mamiferele cu talia cea mai
mică. Chițcanii îsi datorează numele românesc glasului subtire și pițigaiat cu care fluieră prelung și
ondulat, chitaie. Seamană la aspect cu șoarecii, de care se deosebesc însă prin botul prelungit cu o
trompa muschiuloasă, de unde și denumirea populară de “șoareci cu trompă” (Pop, I., Homei, V.,
1973). Se mai deosebesc de șoareci și prin urechile mici. O altă caracteristică morfologică
distinctivă este reprezentată de vârfurile dinților colorate roșcat sau brun. Saliva unora dintre specii
este toxică putând provoca paralizia sau chiar moartea prazii. Dintre simțuri, cel mai dezvoltat este
mirosul. Chițcanii au un apetit insatiabil; consumă zilnic o cantitate de hrana cel putin egală cu
greutatea corpului lor. Dacă nu au hrană mor în câteva ore. De aceea mănânca orice vietate pe care
o pot captura, dată fiind talia lor mica: râme, insecte, larve, miriapode, paianjeni, broaste, sopârle,
soareci, pui mici de păsare din cuiburile de pe sol. Uneori pot face salturi pentru a prinde din zbor
insecte sau chiar păsări mici. Se înregistrează la aceste animale și canibalismul, chițcanii mâncându-
se între ei, iar mamele, dacă rămân fară hrană, încep să-și consume proprii pui. Aceste specii au o
strategie demografică de tip r, fiind foarte prolifici (femelele nasc de primavara până toamna de 2-4
ori câte 4-10 pui, care până în iarna ajung de mărimea adulților iar în primavara următoare ajung la
maturitate sexuală reproducându-se la rândul lor) și având o durată de viață scurtă (maxim 5 ani).
Aceasta strategie i-a ajutat să colonizeze medii dintre cele mai diferite, de la mare pâna în zona
alpina. Nu au foarte mulți dușmani, mamiferele carnivore evitându-i datorită mirosului lor puternic

154
și neplacut. Doar păsările răpitoare care nu le simt mirosul îi consumă. Indivizii acestor specii sunt
greu de observat în natura deoarece, în general, ziua stau mai mult ascunși în adăposturi.
Chițcanul de munte este preponderent nocturn, se hrănește cu viermi, râme și mai ales cu
numeroase insecte. Sicista betulina (soarecele vargat de mesteacan) are dintre șoarecii săritori (sunt
numiți astfel deoarece au membrele posterioare mai lungi decât cele anterioare) talia cea mai mică
și coada cea mai lungă (7-10 cm). E activ în timpul noptii. Excelent cătărător, se folosește și de
coada care este semiprehensibila. Pe sol, când fuge, tine coada ridicată.
În timpul verii își construiește un cuib în scorburi sau în declivitati ale solului pe care îl căptusește
cu ierburi și mușchi. Se hrănește mai mult cu larve și insecte adulte și mai putin cu semințe și
fructe.
* În a m e s t e c u r i l e d e r ă s i n o a s e c u f a g este întâlnit Sorex minutus (chitcanul
pitic), cel mai mic reprezentant al familiei Soricidae-lor, având 4-6 cm lungime. Are activitate
continuă, atât nocturnă cât și diurnă. Este un bun înotător și la nevoie bun cătărător. Nu prea face
galerii, folosindu-le pe cele mai vechi ale altor specii.
Cuibul constă într-un mic bulgare de ierburi uscate. Se hrănește cu râme și insecte.
Clethrionomys glareolus (șoarecele scurmator) trăiește mai ales în pădurile cu subarboret. Se
hrănește cu ierburi, mai rar cu insecte, iar în timpul iernii mai ales cu scoarța puieților speciilor
forestiere, producând pagube în plantații. Îsi sapă o retea superficială de galerii, cu camere de
odihnă și pentru provizii. E consumat de toate răpitoarele de zi si de noapte. G o r u n e t e , s t e j e
r e t e , a m e s t e c u r i d e f o i o a s e. În acest etaj se întâlnesc cele mai numeroase specii de
lilieci. Ei fac parte din ordinul Chiroptera; denumirea ordinului provine de la cuvintele grecești
“cheiros” – mâna si “pteron” – aripa) folosesc drept teritorii de vânătoare mai ales pădurile de
foioase dar si cele de amestec, iar Barbastella barbastellus (liliacul mops) si pădurile de conifere
din care consumă fluturi nocturni mici - din familia Pyralidae (Tillon, 2002).
Unii lilieci nu doar vânează ci își au și adăpostul exclusiv în arborii pădurilor. În afară de
liliacul mops, specii legate de ecosistemul forestier mai sunt Myotis mystacinus (liliacul barbos),
Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg), Rhinilophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoava),
Nyctalus leisleri (liliacul mic de amurg), Pipistrellus nathusii (liliacul cu pielea aspra), Pipistrellus
pipistrelus (liliacul pitic), Plecotus auritus (liliacul urecheat), Myotis bechsteinii (liliacul lui
Bechstein), Myotis nanttereri (liliacul lui Nantterer) si Myotis daubentoni.
Insectele care constituie hrana liliecilor se dezvoltă în habitate diverse: pe anumite plante erbacee,
în locurile mlăstinoase, pe marginea apelor, în arborii batrâni, deperisanti etc. Fiecare specie de
lilieci vânează în functie de regimul sau alimentar.
Astfel, Barbastella barbastellus (liliacul mops) vânează microlepidoptere pe poteci, drumuri
sau parcele în regenerare, la 4-5 m înăltime fața de sol; Plecotus auritus (liliacul urecheat) caută
insecte în frunzisul arborilor; Myotis mystacinus (liliacul barbos) consumă păianjeni care și-au țesut
pânzele în coronament; Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg) prinde insectele care ies imediat
deasupra coronamentului arborilor;
Pipistrellus pipistrellus (liliacul pitic) se limitează la cautarea prăzii de-a lungul drumurilor
forestiere iar Rinolophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoava) rămâne agațat de o ramură
pândind apropierea eventualei prăzi (Tillon, 2002).

155
 Zonele din arboret în care vâneaza cu predilectie diferite specii de lilieci (dupa Tillon, 2002)

Dintre speciile de lilieci forestiere menționate, unele depind în mai mare măsură decât altele
de adăpostul în scorburile arborilor. Astfel, Barbastella barbastellus (liliacul mops) se adăpostește
în cavitați sau sub scoarța desprinsă a arborilor mai ales ca să ierneze. În timpul verii își schimbă
des adapostul; la fel procedează și alte specii, deoarece folosirea mai îndelungată a aceluiași adăpost
favorizează proliferarea parazitilor. Şi Myotis nanttereri (liliacul lui Nantterer) apreciază fisurile
înguste din arbori. Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg) prefera scorburile vechi de ciocanitori.
Myotis bechsteini (liliacul lui Bechstein) caută arborii bătrâni din arboretele cu vârste înaintate și
este relativ sedentar, desi își schimbă adapostul săptamânal; ca urmare are nevoie de mici suprafețe
cu arbori batrâni care să-i ofere suficiente adăposturi. Orientarea sau înălțimea adaposturilor nu este
importantă, în schimb două tipuri de cavităti sunt interesante pentru lilieci, care le ocupă cu
precadere:
- fisuri înguste cauzate de intemperii (furtuni, gelivuri) și a caror cicatrizare oferă un adăpost
în partea superioară
- scorburi de ciocănitori (prelungite în sus pe măsura trecerii anilor; sunt cu atât mai
atractive pentru lilieci dacă mai multe astfel de scorburi comunică între ele). Cel mai adesea sunt
aleși arborii care vegetează (nu cei uscati) și foioși deoarece sunt mai bine izolați și nu secretă
răsina. Toate cavitațile pot însă folosi ca adăpost, fiind observați lilieci și la 1 m înălțime fată de sol
și la 20 m. Totuși, trunchiul sau ramură în care se află scorbura trebuie să aibă cel puțin 15 cm
diametru. Sunt preferate scorburile din fag, stejar, frasin, plop sau arborii fisurati longitudinal de
furtuni sau gelivuri (mai ales stejarii). Uneori sunt folosite și cuiburi de veverite sau vizuini de
bursuci. Și curpenii de pe trunchiuri (Hedera helix) pot oferi un adapost interesant, uneori chiar si
pentru mai multi indivizi (Penicaud şi Tillon, 2002).
Liliecii sunt specii protejate, efectivele lor înregistrând diminuări îngrijoratoare, datorită
înlocuirii arboretelor naturale prin monoculturi artificiale cu vârste de exploatare adesea scăzute,
datorita extragerii arborilor batrâni, scorburosi sau fisurati prin tăieri de igiena, datorită combaterii
chimice a microlepidopterelor, datorită monoculturilor agricole care au atras după ele și scăderea
biodiversitatii insectelor aferente, desecarilor etc. De asemenea, exista credințe străvechi care îi
asociază pe lilieci cu fortele răului și întunericului, precum si prejudecati legate de ferocitatea sau
caracterul dăunator al acestora, ceea ce i-a făcut nu o dată pe oameni să omoare fără rost aceste
animale care în realitate nu sunt numai inofensive (cel putin in Europa) dar și extrem de utile prin
rolul pe care îl joacă în ecosistemele din care fac parte.
Ei prezintă particularitati interesante morfologice, fiziologice și etologice (Valenciuc, N.,
Done, T., 2001). Cunoasterea acestora serveste atât la evitarea situatiilor mentionate anterior
(exterminarea fara motiv a liliecilor) cât și la punerea în practica a unor măsuri eficiente de
protecție.

156
 9.7. Biotopul forestier

Generalitati

Mediul sau habitatul forestier este spațiul fizic ocupat de biocenoza forestieră și ansamblul
de elemente abiotice din acest spațiu, cu care interacționează biocenoza (Donita, N., si colab, 1977).
Mediul forestier este alcătuit din e c o t o p adică din factorii ecologici care acționează direct asupra
biocenozei (apa, radiatia solară, umiditatea, aerul). Acesti factori, asa cum am mentionat, pot avea o
variație cu caracter de regim sau perturbatoare.
De asemenea, din mediul forestier face parte și g e o t o p u l, reprezentat de condițiile de
mediu, care au acțiune indirectă asupra biocenozei (relieful, panta, expoziția, așezarea geografică
etc.).
Mediul forestier constituie obiectul de studiu al disciplinei “stațiuni forestiere”.
Noțiunea de bază a disciplinei este stațiunea. În acesta au fost inclusi de către diverși autori fie doar
factorii ecologici, fie doar condițiile ecologice, corectă fiind introducerea ambelor categorii. De
menționat este ca ecotopuri similare se pot forma în geotopuri destul de diferite, prin substituirea
condițiilor. Astfel stațiunea nu poate fi omogenă decât sub raportul factorilor și numai în cazuri
deosebite (extreme ecologice) și sub raportul condițiilor. De exemplu, în ce privește stațiunea unui
gorunet, același ecotop se formează pe versanți nordici în silvostepa, pe platouri și versanți nordici
la trecerea spre etajul gorunetelor, pe toate expozitiile în cuprinsul acestui etaj, pe platouri și
expozitii sudice la limita cu etajul fagetelor și numai pe versantii sudici în cuprinsul acestui etaj.
Referitor la factorii și condițiile ecologice s-au formulat trei legi de baza: legea minimului,
legea tolerantei si legea actiunii combinate a factorilor (Donita, N., si colab, 1977).
Legea minimului (legea lui Liebig): dacă unul dintre factorii abiotici de care depinde
existenta biocenozelor forestiere atinge valori minime, vitalitatea indivizilor scade simțitor sau chiar
încetează, chiar dacă ceilalți factori au valori optime. Astfel, reducerea cantității de apă din sol
determină disparitia plantelor, chiar dacă ceilalti factori ecologici prezintă un regim optim de
variatie. În mod normal, asemenea situații extreme nu apar în natură, factorii în cantitați minime
determinând de obicei modificări ale compoziției fitocenozei sau modificari ale nivelului
productivitații sale. Efecte similare pot avea și factorii ecologici în exces: excesul de caldură sau de
umiditate în sol, concentrația prea mare a sărurilor solubile etc.
Între valorile minime și maxime ale unui factor ecologic exista un interval în care specia sau
asociatia este viabila, realizând însă o productivitate variabilă. Productivitatea maximă se realizează
când mediul abiotic global este optim.
Legea tolerantei sau legea lui Shelford evidentiază tocmai faptul ca între optimul ecologic și
extremele ecologice pentru o specie sau fitocenoza se realizează un interval de toleranța în care
vitalitatea, viabilitatea și rezistența la adversitati a sistemului se păstrează, dar se modifică nivelul
potentialului sau bioproductiv.
Legea compensării factorilor sau legea lui Mitscherlich scoate în evidență actiunea
simultană a factorilor ecologici, subliniind ca, între anumite limite, acestia se pot compensa
reciproc. De exemplu, o cantitate de lumină mai redusă poate fi compensată de un excedent de
dioxid de carbon, un deficit trofic în sol poate fi compensat de un regim climatic mai favorabil etc.
Raportul biocenoza forestieră - factori abiotici este biunivoc: biocenoza forestieră
influentează profund regimul factorilor ecologici din interiorul său, iar la rândul lor factorii
ecologici determină structura și functionarea biocenozei.

9.7.1 Particularitati ale regimului factorilor ecologici în regiunile cu relief accidentat

Ecosistemele forestiere din țara noastră se află în proportie de 93% în regiunile de deal și de
munte; deci, relieful are o importanța deosebita, modificând valorile și influența factorilor ecologici
prin intermediul expoziției, pantei și altitudinii.

157
 Particularitați ale regimului radiativ în regiunile cu relief accidentat Altitudinea. Odată cu
creșterea ei, scade masa atmosferică și crește transparența aerului; ca urmare, se reduc pierderile
prin absorbție și difuzie și crește intensitatea radiatiei solare directe.
Intensitatea radiației solare directe creste atât de accentuat, încât pe munții cei mai înalți
poate ajunge aproape de valoarea constantei solare. Cu altitudinea nu se reduce doar difuzia în
general ci are loc și o deplasare a maximului de difuzie în domeniul undelor mai scurte, astfel încât
crește proportia radiatiilor ultraviolete.
La mare altitudine este caracteristică preponderentă radiației directe asupra celei difuze.
Radiatia globală, datorită celei directe creste și ea, fiind cu 20-40% mai mare decât în regiunile
joase. Expoziția și panta versanților influenteaza atât intensitatea radiatiei, cât și durata insolatiei.
Se observă ca pe expozitiile sudice, la solstițiul de iarnă (22 decembrie), soarele apune la
orice înclinare în acelasi moment, și anume când coboară sub orizont. În schimb vara, cu cât panta
este mai mare, cu atât va trebui mai mult timp după răsărit pentru deplasarea soarelui din partea
nord-estică a orizontului spre cea estică și pentru ridicarea la înăltimea necesară pentru a lumina
expozitia sudică.
Din aceasta cauză, pe graficele expozitiilor sudice, vara, liniile superioară și inferioară sunt
curbate, iar iarna aceste linii sunt aproape drepte. Astfel, la echinoctiul de iarnă, la amiaza, versantul
sudic cu panta maxima, beneficiază de aceeasi cantitate de energie pe care o primește o suprafața
orizontală, vara, la ora nouă.
În ce privește expozițiile nordice, se observă ca vara, momentul răsaritului și apusului
soarelui este aproximativ acelasi, indiferent de pantă. Doar abrupturile cu pante peste 60o reprezintă
excepții, ele nefiind luminate la amiaza de razele soarelui; de aceea, graficul prezintă un intrând, ca
un guler. Aceste abrupturi nordice sunt iluminate direct de razele soarelui doar dimineața foarte
devreme și seara spre apus. Și pe pantele nordice intensitatea maximă a radiatiei se înregistrează tot
la prânz, dar, spre deosebire de expozițiile sudice, aici valorile intensitații radiatiei solare variază
invers proportional cu panta, cele mai mari cantitați de energia primindu-le versanții cu pante mici.
Privitor la intensitatea radiației, ea are o valoare maximă la o pantă perpendiculară pe
radiațiile solare. De aceea, maximul (hașurat), se deplasează de la versanții cu panta mică vara (la
pozitii înalte ale soarelui), spre pante mai abrupte iarna (când soarele are pozitii mai joase pe bolta
cerească).
Pentru regiunile noastre latitudinale, formele de relief (versanți, platouri, depresiuni etc.) pot
fi grupate în trei tipuri de suprafețe.
În p r i m a c a t e g o r i e intră suprafetele orizontale, abrupturile nordice, nord estice și
nord vestice, toți versantii nordici, nord estici și nord vestici, abrupturile estice și vestice și toți
versantii estici și vestici. Regimul de insolație pe aceste suprafete are caracteristici specifice:

- valoarea maximă zilnică cea mai ridicată de înregistrează la solstițiul de vară și este pe
teren orizontal de 4-5 ori mai mare decât maximă zilnică de iarnă. Aceste oscilații anuale sunt mai
scăzute pe versantii nordici, nord estici și nord vestici.
- versanții nordici au un regim al fluxului cu atât mai favorabil, cu cât panta este mai mică.
În ianuarie, fluxul apare numai pe versanții nordici cu panta de 10-20o și cu cât se înaintează spre
vara cuprinde pante mai mari.
- pe versanții estici (respectiv vestici), ora înregistrarii maximului zilnic se deplasează din
orele dimineții (respectiv serii) spre amiaza, pe măsura apropierii de suprafata orizontală. Aceasta
diferența este mai pronuntată în lunile de vară.
Iarna, maximul zilnic se înregistrează pe pantele de 40o, primavara pe cele de 30o, iar vara
pe cele de 20o. Indiferent de anotimp, la amiază versanții cu pante mici (de 10o) sunt favorizați,
primind un flux de insolatie de două ori mai mare decât pe pantele de 60o. Acest raport se reduce la
trecerea de la orele de amiază spre cele de dimineața (respectiv seara pentru versantii vestici).
În cea de-a d o u a c a t e g o r i e întră abrupturile sudice, sud estice si sudvestice. Pe aceste
suprafețe se înregistrează anual două maxime ale fluxului zilnic, și anume primăvara și toamna.
Valorile cele mai scăzute ale fluxului maxim zilnic este la solstiții.

158
 În cea de-a t r e i a c a t e g o r i e sunt inclusi versanții sudici, sud-estici și sudvestici.
Acestia întrunesc caracteristicile suprafetelor din prima categorie la pante între 0o si 60o si ale
suprafetelor din a doua categorie pentru pante mai mari de 60o. În ce privește cantitatea de energie
radianta primită zilnic, pe primul loc se situează versantii sudici cu panta de 30o, apoi suprafețele
orizontale, apoi pereții verticali sudici. Situații avantajoase prezintă și versanții sud estici și sud
vestici cu pante de 30o. Cantitatea maximă de energie radiantă cumulată într-un an este mare în
cazul versanților sudici cu panta de 30o, versantilor sud estici și sud vestici cu pante de 30o,
suprafetele orizontale si versantii estici și vestici cu pante de 30o. Suprafețele orizontale nu se află
pe primele locuri deoarece în anotimpul rece ele sunt defavorizate comparativ cu versanții.
În concluzie, regimul termic radiativ cel mai favorabil îl au versanții sudici, sudestici si sud-
vestici, cu pante de 30o.

Influența pădurii asupra radiației solare

Rolul de suprafața activă este preluat în pădure de suprafata foliară. Prin suprafața foliară
mare, arborii absorb, reflectă, transmit și emit o cantitate mai mare de energie decât oricare alte
specii de plante.
Plantele lemnoase au o reflectantă redusă (20%), o capacitate mare de absorbtie (70%), o
penetrabilitate scazută (10%) și o mare capacitate radiativă (k = 0,97%) (Marcu, M., 1983).
Bineînteles, aceste valori sunt variabile, depinzând de însusirile structurale si fiziologice ale
fitocenozelor. Radiația reflectata depinde de culoarea și poziția frunzelor, de configurația
coronamentului, de vârsta arboretului etc.

Pădurile de r ă s i n o a s e au albedoul mai mic decât cele de foioase, datorită culorii
frunzelor și asperității mai mari a coronamentului.

Arboretele t i n e r e, încheiate, au albedoul mai mare decât cele bătrâne, rărite.

A n o t i m p u l influentează albedoul datorită schimbării culorii frunzelor și unghiului de
incidentă a radiațiilor solare.
Radiația absorbită, fiind complementul celei reflectate și transmise, va fi influențată de aceeași
factori amintiti mai sus, dar în sens invers. Din cele 70% absorbite, 1% se fixează prin fotosinteza,
49% se consumă prin evapotranspiratie si 20% pentru încalzirea plantei. Arborii absorb diferit
anumite lungimi de undă, în funcție de specie și vârsta.
Radiația transmisă. Și capacitatea de transmisie are caracter selectiv și este variabilă pe
parcursul sezonului de vegetatie, scăzând continuu de la înfrunzirea totală din primavara până la
începutul toamnei.
Intensitatea radiației globale si luminozitatea scad de la vârful coroanelor spre solul pădurii.
Descreșterea este mai accentuată în treimea superioară a coronamentului și devine mai lentă în
spatiul trunchiurilor.
În arboretele mature și încheiate de fag, radiația globală poate reprezentă în lunile de vara
doar 2-5% iar iarna pâna la 50% din radiatia globală a terenului descoperit.
La arboretele mai rare sau cu închidere pe verticală a coronamentului, intensitatea descreste destul
de regulat pâna în apropierea solului.
Repartizarea luminozității pe verticală în pădure depinde de intensitatea luminii în atmosferă
libera, de pozitia soarelui, de masa frunzisului și dispunerea în spatiu a frunzelor, de structura
coroanelor și de pozitia ramurilor și frunzelor față de fluxul luminos.
Legat de bilantul radiativ, într-un arboret tânăr de molid, cu consistenta plină, valorile acestuia scad
de la 100% deasupra vârfurilor arborilor, la 40% în partea mijlocie a coronamentului si pâna la 5-
6% la baza coroanelor și în spatiul trunchiurilor.
Calitatea luminii în pădure depinde de proprietatile optice ale frunzelor prin care aceasta
trece. Lumina în pădure este în cea mai mare parte roșie, în timp ce sub un adapost oarecare în
câmp deschis predomină lumina albastră difuzată de atmosferă.

Influenta luminii asupra biocenozei forestiere

159
 Intensitatea radiației solare incidente variază, așa cum am mentionat, în funcție de latitudine
și orografia terenului, determinând adaptari ale asociatiilor vegetale. Astfel, în regiunile nordice, sau
de la altitudini mai mari, speciile forestiere sunt adaptate la perioade de vegetație mai scurte și la o
durata a iluminarii diurne mai lungi, comparativ cu regiunile temperate sau zonele de câmpie, unde
perioada de vegetatie este mai lungă dar iluminarea diurnă mai redusă. De aceea, transferul de
material seminologic trebuie facut doar de la nord la sud si de altitudinile mari la cele mici, altfel
culturile au sanse mici de reusită.
În ce privește expozitia terenului, așa cum am mai precizat, pe versantii însoriți radiația
totală are valoare mai mare și ca urmare, zăpada se topește mai devreme și vegetația pornește mai
de timpuriu comparativ cu versanții umbriți.
Pe versantii însoriti, evapotranspiratia este mai activă si astfel productia de biomasa neta a
pădurii poate fi mai mica decât pe versantii umbriti, care sunt mai umezi.
De asemenea, pe versanții nordici acționează mai multă lumina difuză care nu dăunează
cloroplastelor și determină o stare de vegetatie mai viguroasă a arborilor. Rolul esențial al luminii
este legat în ecosistemele forestiere de fotosinteza; pentru ca aceasta să aibă loc este necesar un
minim de intensitate luminoasă, numit punct de compensație (când absorbtia dioxidului de carbon
prin fotosinteza este egală cu eliberarea lui prin respiratie). Acest punct de compensatie este situat la
1-1,5% din valoarea în câmp deschis la speciile rezistente la umbrire si la 3-5% la cele iubitoare de
lumina. Punctul de compensatie difera de la specie la specie. (El este de exemplu de 100 lx la brad
si 200 lx la pin sau larice). În condiții de uscăciune, punctul de compensatie are valori mai mari.
Intensitatea fotosintezei crește odată cu intensitatea luminoasa pâna la 15-20% din lumina
plină. Apoi, datorită respirației intense, datorită deficitului hidric ce cauzează închiderea stomatelor
și acumularii unei cantitati mari de produsi ai fotosintezei, intensitatea acestui proces scade.
Durata iluminarii diurne poate compensa, între anumite limite, (conform legii lui
Mitscherlich), intensitatea mai scăzută a luminii.
Din lumina absorbită de frunze, doar 1-2% e folosită pentru fotosinteză, cea mai mare parte
se transformă în caldură și este folosită pentru transpirație. În coroana arborilor, prin fotosinteză se
fixează de 20 de ori mai mult dioxid de carbon decât se elimina prin respirație. Lumina contribuie la
formarea clorofilei. În coroana arborilor frunzele sunt dispuse în mozaic pentru a putea primi mai
multa lumină. Lumina determina și forma coroanelor, care este optimă pentru ca arborele să
beneficieze de mai multa lumină.
Astfel se explică forma tabulară a coroanelor puietilor de fag, tei și ulm în masiv și
coroanele asimetrice ale arborilor de lizieră. În afara de dispunerea frunzelor și forma coroanelor, o
altă adaptare la lumina a arborilor sunt frunzele de lumina și de umbră. La speciile de lumină si de
umbră care trăiesc doar în aceste condiții ecologice, diferentele între frunzele de lumina și de umbră
sunt mici. În general însă, la cea mai mare parte a arborilor forestieri, frunzele de umbră și cele de
lumină au structuri anatomice diferite.
Cele de umbră sunt mai subțiri și mai putin adânc lobate, au o suprafată mai mare pe
unitatea de greutate, epiderme mai subtiri și mai putin tesut palisadic, mai mult spatiu intercelular,
mai puțin tesut mecanic și conducator și mai putine stomate comparativ cu frunzele de lumina.
Diferente similare se înregistrează și între frunzele speciilor de lumina și a celor de umbră.
După aplicarea lucrărilor silvice de îngrijire, frunzele de umbră ale arborilor care ajung în
lumina plină se usucă și cad, iar ramurile supravietuiesc doar dacă apar noi frunze cu modificarile
anatomice necesare. Lumina are efect și asupra scoarței și ramurilor crescute din muguri adventivi,
dupa aplicarea lucrărilor de îngrijire. S-a constatat că scoarța este mai subțire, mai fină și mai
vulnerabilă astfel încât la punerea în lumină este expusă gelivurilor și pârliturilor de scoartă. De
asemenea, după punerea în lumina mai ales la arborii cu coroana slab dezvoltată, cresc ramuri din
muguri adventivi.
Pentru a preveni acest fenomen, se stimulează dezvoltarea arborilor din al doilea etaj al
fitocenozei precum si dezvoltarea subarboretului, pentru a “îmbraca” tulpinile arborilor.

160
 Lumina determina indirect și dezvoltarea rădăcinilor, precum și dinamica proceselor
colective. De exemplu, când lumina scade sub punctul de compensatie, arborii care ramân cu
coroanele prea jos se usuca și mor, realizându-se astfel eliminarea naturala în padure. La același
arbore, când frunzele de umbra din treimea inferioară a coroanei ajung la un moment dat să lucreze
ineficient, ele se usucă împreună cu ramurile care le susțin, având astfel loc elagajul natural.
Creșterea în înălțime se realizează tot ca urmare a nevoii de lumină. Creșterea începe de
timpuriu și e mai activă initial; apoi, când arboretul se rărește și lumina pătrunde în treimea mijlocie
și inferioara a coroanei, se activează și creșterea în diametru.
Ca urmare a cantității mai reduse de lumină din coroane, arborii din masiv fructifică cu 10-20 de ani
mai târziu, periodicitatea fructificatiei este mai scăzută, la fel si intensitatea ei, comparativ cu
arborii izolați. Exigențele speciilor lemnoase fată de lumina variază în funcție de vârsta arborilor și
de condițiile staționale. Astfel, de exemplu, puieții de frasin suportă destul de bine umbrirea, în timp
ce exemplarele mature sunt exigente față de lumină. Situația este aceeasi și în cazul puieților de
gorun și de stejar.

Influența biocenozei forestiere asupra temperaturii aerului

Covorul vegetal preia partial sau total, așa cum s-a menționat anterior (la subcapitolul
3.5.14), rolul de suprafata activă; el imprimă anumite particularitati regimului termic, în funcție de
natura sa.
Pădurea imprimă caracteristici diferite regimului termic. Astfel, în pădurea încheiată, în
timpul zilei, la înălțimea standard (2m), temperatura aerului este mai coborâtă decât în teren
descoperit. Noaptea, datorita protecției coronamentului, temperatura aerului rămâne mai ridicată în
pădure decât în câmp deschis. Cele mai mari diferențe între pădure și câmpul deschis vecin se
înregistrează vara, în după-amiaza zilelor senine, adică în momentul maximului de temperatură. În
funcție de compoziția pădurii, în regiunile noastre, aceste diferente de temperatura pot ajunge la
câteva grade.
Noaptea și iarna, influența pădurii este mai slabă. Regimul termic particular al pădurii este
cu atât mai evident, cu cât ziua este mai lipsita de vânt și insolatia mai puternică.
Pădurea influentează și valorile medii lunare ale temperaturii, diferentele dintre pădure si terenul
descoperit fiind de asemenea mai mari vara (cu aproximativ 1o C). În lunile de iarna diferentele sunt
foarte mici sau nule. În ce privește temperatura medie anuală, diferențele fată de câmpul deschis
sunt foarte mici, de ordinul zecimilor de grad. Se observă ca diferențele de temperatura dintre
pădure și câmpul deschis, sunt cu atât mai mari cu cât intervalul de observație este mai mic.

Influența biocenozei forestiere asupra temperaturii solului

Pădurea, prin intermediul coronamentului exercită o influentă puternică asupra temperaturii

solului pe care îl acoperă, prin retinerea energiei solare în timpul zilei și a radiatiei terestre în timpul
noptii.
Litiera, prin conductibilitatea sa calorică foarte redusă, îngreunează primavara încălzirea
solului, iar toamna împiedică răcirea lui, actionând astfel ca un al doilea ecran protector, alături de
coronament.
Datorită acestor influente, regimul termic al solului (la fel ca si al aerului) este mai moderat
în pădure comparativ cu câmpul deschis. Diferențele între solul de sub pădure și cel din câmp
deschis se atenuează însă cu adâncimea.
Temperatura medie anuală a solului din pădurile de foioase este mai ridicată decât cea din
pădurile de răsinoase.
Solul în pădure îngheată pe o adâncime mai mică decât solul descoperit. Adâncimea de
înghet în pădure depinde de compozitie, vârsta și consistentă. În pădurea de foioase, unde stratul de

161
zăpadă este de regula mai gros, solul îngheată pe o adâncime mai mică în comparatie cu solul de
sub pădurile de răsinoase.

Influența temperaturii asupra biocenozei forestiere

Radiația calorică (termică) reprezintă 45-50% din energia radiantă ajunsă la nivelul
coronamentului și include lungimile de undă (infrarosii scurte) de peste 740 nm.
Regimul termic variază latitudinal si altitudinal, jucând, alături de regimul de umiditate, un rol
esential în distribuția pădurilor.
În zona temperată, datorită variatiilor termice dintre vara și iarnă, perioadele de vegetatie
alternează cu cele de repaus vegetativ. Durata perioadei de vegetatie variază în funcție de altitudine,
latitudine, expoziție, specie etc. Ca urmare, speciile prezintă ritmuri biologice caracteristice,
adaptându-se la gerurile puternice din timpul iernii. Plantele îsi reglează temperatura prin disiparea
unei părți din energia pe care o absorb, pentru a preveni moartea organismului din cauza
temperaturii excesive. Cele trei mecanisme majore de disipare a căldurii sunt radiația (50%),
transpirația (caldură se pierde prin transformarea apei în vapori) și convecția (prin care căldura este
transferata de la frunze la aerul mai rece). Dacă, în schimb, frunzele sunt mai reci decât aerul, ele
primesc prin convectie și conductie căldura, astfel încât, planta menține în ceea ce priveste căldura,
un echilibru cu mediul înconjurator.
Procesele fiziologice ale plantelor se desfasoară între 0o si 50oC, interval în care celulele vii
și componentele proteice sunt stabile biologic și active enzimatic.
La schimbarea anotimpurilor, aparatul foliar este conditionat să functioneze bine la
temperaturi caracteristice fiecarui anotimp. În ecosistemele terestre fotosinteza se desfasoară și la
temperaturi sub 0oC, pâna la –8oC, dar intensitatea fotosintezei scade. De exemplu la duglas,
optimul de temperatura pentru desfăsurarea fotosintezei este situat între 10o si 25oC, la 0oC
fotosinteza reprezentând 70% din cea care se desfasoară la 10oC ( Spurr, S., Barnes, B., 1992). Ca
regula generală, procesele fiziologice principale (fotosinteza și transpiratia) încep la plantele din
ecosistemele biologice la un prag termic minim de 0oC (cu excepția rășinoaselor), se amplifică
odată cu creșterea temperaturii, atingându-se un optim la 20o- 30oC; apoi, procesele respective se
reduc și încetează în jur de 50oC, când respirația depăsește asimilația.
Procesele cele mai puternic influențate de temperatură sunt:
- activitatea enzimelor ce catalizează reacțiile biochimice, mai ales fotosinteza și respirația

- solubilitatea dioxidului de carbon și oxigenului în celulele plantelor transpirația
- capacitatea rădăcinilor de a absorbi apa și substanțe minerale din sol permeabilitatea
membranelor.
Stabilirea temperaturii optime este mai complexă, deoarece procesele cresterii sunt
influentate nu numai de temperatura din timpul zilei dar și de cea din timpul noptii și de suma
temperaturilor pentru un anumit numar de zile și de diferența de temperatura dintre zi și noapte. De
exemplu, pornirea în vegetatie a plantelor la noi în tara se face dacă se depasește pragul minim de
8o-10oC, timp de câteva zile. De asemenea, limita nordică și alpină (adica latitudinală si altitudinală)
a pădurii, traversează zonele în care temperaturile sunt mai mari de 10oC cel putin 30 de zile pe an,
corespunzător traseului izotermei de 10oC a lunii celei mai calde.
Temperatura influentează distribuția, dar și componenta ecosistemelor forestiere la nivel zonal și
global.
La nivel global, cea mai mare diversitate biologică de pe glob se întâlneste în pădurile
ecuatoriale, iar în zona temperată - în regiunile cu climat mai cald, numărul speciilor componente
ale ecosistemelor reducându-se odată cu răcirea climatului.
Valorile perturbatoare ale temperaturii, care depășesc intervalul optim de temperatura sau
chiar valorile-limita, au influențe negative asupra componentelor ecosistemului forestier.

162
 C ă l d u r i l e e x c e s i v e din timpul verii, prin intensificarea transpirației determină
reducerea creșterilor în înălțime și grosime (sau chiar anularea lor), ofilirea frunzelor sau chiar
uscarea în cazul plantelor ierboase, sau arborilor în stadii juvenile de dezvoltare. Un alt fenomen
negativ ce apare ca urmare a temperaturilor ridicate și intensității radiatiei solare este pârlitura
scoartei, care se înregistrează la unele specii sensibile (brad, fag, molid, carpen) sau cu coaja subțire
(plop), situate la liziera pădurii.
La puieții instalați în teren descoperit se înregistrează arsura la colet; acest fenomen
afectează mai ales salcâmul, pe nisipurile din sudul Olteniei si nord-vestul Transilvaniei.
T e m p e r a t u r i l e s c a z u t e cauzează la arbori gelivurile (cvercinee, castan comestibil,
fag, molid, carpen) și degerarea semănăturilor. Daca temperaturile scăzute alternează cu perioade
calde, lujerii unor specii sensibile (frasin, nuc, otetar) pot si ei degera. În cazul speciilor forestiere
active și în timpul iernii, arborii pot ajunge chiar să se usuce datorită secetei fiziologice, care
împiedică refacerea pierderilor de apa prin transpiratie (stimulata în zilele însorite si cu vânt) din
cauza solului înghetat.
În ce privește populațiile de animale, gerurile mari afectează în primul rând speciile de
păsări active, ale caror efective se pot diminua, dar și speciile de mamifere, datorită lipsei hranei sau
inaccesibilitatii ei (sunt afectate în special micromamiferele: șoareci, cârtițe, pârși).
Î n g h e ț u r i l e t â r z i i (sau de primavara) pot determina degerarea puieților speciilor
sensibile (gorun, stejar, frasin, fag, brad), sau frunzelor, florilor (la stejar, fag, brad, molid, florile
femele pot fi distruse în masa de aceste îngheturi) și lujerilor tineri. În aceste condiții, fructificația și
regenerarea pădurii sunt afectate, iar creșterile anuale sunt diminuate.
Înfurcirile tulpinii atât de frecvente la fag, sunt cauzate de înghețurile târzii, care determină
distrugerea lujerului terminal. În arboretele de brad au de suferit din acelasi motiv lujerii laterali,
care sunt mai precoci decât cei terminali.
În cazul populațiilor de animale, la speciile de păsări insectivore reîntoarse din migratie,
înghețurile târzii pot provoca moartea. Variațiile termice în general, pot influența ponta păsărilor și
supraviețuirea puilor.
Î n g h e ț u r i l e t i m p u r i i (de toamna) pot provoca degerarea lujerilor anuali
nelignificati, la arborii cu exigente mai ridicate fată de căldura (salcâm, nuc, cenuser, castan
comestibil), afectează coacerea și diseminarea semintelor, micșorează lungimea sezonului de
vegetație în anumiți ani.
Gelivurile mentionate anterior nu depind de grosimea ritidomului arborilor ci de conținutul
în apă al tesuturilor externe și interne ale tulpinii, care se contractă inegal.
Rănile cauzate de ger se cicatrizează lent și incomplet, constituind focare de infectie cu
ciuperci, care determină putrezirea și deprecierea lemnului. La fag, gerurile de iarnă constituie una
din cauzele importante ale formării falsului duramen - “inima rosie”, foarte frecventa în fagetele
montane din Banat si Oltenia.
Frigul puternic, urmat de încălzirea puternică a solului, determina în pepiniere și plantații
tinere descăltarea sau desosarea puietilor de molid, brad, larice, care din cauza dilatării și
contractării succesive a solului sunt ridicati ușor la suprafața. În pădure însă, unde extremele
climatice sunt atenuate, acest fenomen se înregistrează mult mai rar.

CAPITOLUL 10
DINAMICA SI SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR

10.1 Generalitati

Biocenoza forestieră se caracterizează printr-o continuă schimbare în timp a structurii și

funcțiilor sale. Dinamica ecosistemului este determinată în parte de variația biotopului, în parte și de
cauze interne, în primul rând variatele raporturi dintre populații; dinamica ecosistemelor este
determinata și de factori exteriori acestuia, după cum vom vedea în continuare.

163
 Schimbările biocenozei sunt variate ca durată și ritm. Unele se produc foarte repede, de la o
zi la alta și chiar de la o ora la alta, altele ceva mai încet, de la un an la altul și în sfârșit unele foarte
lent, de-a lungul deceniilor sau chiar secolelor și mileniilor.
Unele schimbări pot fi ritmice, altele aritmice (accidentale). Cele ritmice sunt legate cauzal de
variația normală a factorilor ecologici iar cele aritmice de abaterile de la variatia normală sau de
factori accidentali (foc, furtuni, vânturi etc.).
Dinamica are următoarele componente: ritmuri circadiene, fenofaze si fenaspecte, fluctuatiii
anuale și multianuale și succesiuni (Donita N., si colab., 1977) În cazul pădurii mai intervine o
componenta speciala a dinamicii, și anume d i n a m i c a d e v â r s t a, care privește modificarea
ciclică a biocenozei forestiere legată de trecerea arboretului prin diverse faze de vârstă.
Toate componentele dinamicii biocenozei se desfasoară simultan, dar cu viteza diferită. Pe fondul
schimbarilor lente, succesionale, care pot dura secole si a dezvoltarii pe vârste a arboretului, se
produc fluctuatii anuale si multianuale, intervin ritmurile fenologice determinate de schimbarea
anotimpurilor iar alternanța zi-noapte, determină ritmurile circadiene.

10.2. Ritmurile circadiene

Ritmurile circadiene (lat. circa diem = în jur de o zi) reprezintă succesiunea perioadelor de
activitate și repaos în 24 de ore. În timpul fotofazei (a fazei de lumina) biocenoza este alcatuită
dintr-o parte pasivă și una activă. Odată cu instalarea scotofazei (faza de obscuritate) speciile active
în fotofaza trec în repaus iar cele pasive în fotofaza devin acum active.
În biocenoza, populațiile, organismele, sunt diurne (toate plantele), nocturne sau crepusculare.
Diferențierea are doar o valoare orientativă, cum este distingerea unor păsări răpitoare de zi
(falconiformele), de altele răpitoare de noapte (strigiformele).
Semnificativă ecologic este curba de activitate, forma acesteia, structurarea timpului de activitate
diferentierea intervalului optim de activitate.
Diferențierea speciilor conform ritmului circadian a fost determinată, la animale de
exemplu, de mai multe cauze. Astfel, unele grupe de animale sau unele specii au devenit nocturne
din cauze f i l o g e n e t i c e, evolutive, fiind eliminate din faza de lumina de unele specii
filogenetic mai noi și mai bine dotate în lupta pentru existență. Se observă ca majoritatea speciilor
nocturne aparțin unor grupe primitive, foarte vechi, cum sunt insectele blatoptere. Alte animale au
devenit nocturne din motive f i z i o l o g i c e.
La unele animale poikiloterme, metabolismul se desfașoară în conditii optime la temperaturi
mai scăzute, care se întâlnesc în timpul verii numai noaptea. Probabil ca de aceea selecția nocturnă
a favorizat trecerea de la viata diurnă la cea nocturnă a unor specii de insecte, amfibieni, reptile. În
sfârsit, unele animale au devenit nocturne deoarece își găseau hrana mai usor noaptea decât ziua
(unele mamifere carnivore, precum și păsările răpitoare de noapte).
Fotosinteza și transpiratia au un mers caracteristic în forma de clopot, unele specii având
curbe circadiene bimodale, alte specii curbe unimodale. Procesele sunt maxime dimineața,
descrescând spre seara. Modificarea circadiană a mediului prin activitatea de fotosinteza și
respiratie se face simțita prin modificarea concentratiilor de oxigen și dioxid de carbon, precum și a
umidității aerului și solului. Astfel scade cantitatea de dioxid de carbon și crește cantitatea de
oxigen în timpul zilei și au loc procese inverse în timpul noptii. La plante există și alte fenomene cu
ritmică circadiană: deschiderea și închiderea florilor, modificarea pozitiei frunzelor în raport cu
directia de cădere a razelor solare, ritmul de cădere circadiană a frunzelor toamna și al fructelor în
diverse alte sezoane.
În ce privește insectele, există insecte de zi – fluturi de zi (Aporia crataegi), coleoptere -
gândacii de scoarta (Ips, Pityogenes, Pityocteines), insecte care activează în amurg (gândacii de
scoarta-Hylastes, carabusi), precum și insecte care activează de la lăsarea întunericului pâna după
miezul noptii. Din grupul acestora din urma fac parte microlepidoptere (tortricide, piralide,
iponomeutide) precum si macrolepidoptere (Lymantria monacha, Euproctis chrysorroea,
Malacosoma neustria).

164
 Furnicile de exemplu, au un ritm circadian specific: activitatea în furnicar este intensă
dimineața, urmează o perioada de repaus și o reluare a activității spre seara.
Activitățile și mai ales densitățile de activitate ale carabidelor sunt endogen determinate în păduri și
poieni. Pe solul pădurii, activitatea coleopterelor prădătoare este simetric scindată într-o
componenta de fotofaza și una de scotofaza; în timpul verii însă, cele mai multe specii sunt active în
timpul fotofazei. În pădurea tropicală, în faza de lumina, densitatea de activitate a insectelor fitofage
este foarte redusă, ele evitând astfel să fie expuse presiunii puternice a prădătorilor entomofagi,
activi în fotofaza.
În ecosistemele forestiere, în decursul unei zile se înlocuiesc în activitatile lor părti
structurale și verigi din lanturi trofice. Aceleași funcții ecologice sunt îndeplinite în timpul zilei de
anumite specii iar în timpul fazei de întuneric de alte specii și combinații de specii. Alternanța
ecologică în contextul periodicității circadiene are loc mai degrabă între combinații de specii decât
între specii singulare.
În ecosistemele acvatice de apă dulce stătătoare au loc migrații circadiene ale
zooplanctonului care determină modificari ale cantitatii de biomasa și ale compozitiei în specii pe
diferite orizonturi de apă. În apele în care iluminarea prezintă o clară zonalitate verticală,
organismele planctonice se concentrează în timpul fotofazei în orizonturi mai adânci și apar la
suprafata numai spre asfintit (după cum variază toleranța lor la lumina de la specie la specie).
În ecosistemele marine, ritmurile circadiene ale animalelor sunt mai degrabă ritmuri
circalunare, corespunzatoare intervalului de timp dintre înălțarea lunii pe cer într-o seară și înălțarea
în seara următoare, interval caracterizat de două maree ce apar la ore bine definite. De remarcat ca
nu toate animalele marine sunt supuse acestei periodicitați.
Migrații ale planctonului au loc și în ecosistemele marine, animalele planctonice căutând acele
orizonturi marine unde sunt realizate conditiile optime pentru cele de lumina, salinitate, conținut în
oxigen și fosfați.

10.3. Fenofaze si fenaspecte

Succesiunea sezoanelor reci și calde, umede și uscate sau cu lumina și fără lumină pe întreg
globul au determinat apariția la organisme, în cadrul populațiilor și biocenozelor a unor adaptari ce
se manifestă prin schimbarea înfățișării, a intensității proceselor vitale pe sezoane, sau prin
repetarea periodică în anumite sezoane a unor anumite fenomene și procese ecologice. Cu alte
cuvinte, activitațile vitale ale plantelor și animalelor sunt sincronizate cu schimbarile sezoniere ale
factorilor climatici.
Fenofazele reprezintă schimbări reversibile ale fenotipului speciilor, iar fenaspectele sunt
schimbări reversibile de înfătisare ale biocenozelor.
Ritmul sezonier al ecosistemelor terestre din zona temperată a Europei, inclusiv din țara noastră se
caracterizează prin succesiunea următoarelor fenaspecte:
Prevernal – durează a doua jumatate a lunii martie și prima jumatate a lunii aprilie; este
caracterizat printr-o biomasă redusă dar printr-un ritm ascendent de reîncepere a activității și a
intensificării metabolismului organismelor
Vernal – durează din a doua jumatate a lunii aprilie și luna mai; prezintă biomasa crescută
iar speciile vegetale și animale au metabolism crescut
Estival – durează lunile iunie, iulie si prima jumatate a lunii august; corespunde perioadei
maxime de reproducere la animale și numărului maxim de lanturi trofice, ceea ce face ca fluxul
energetic să atingă culmea intensitatii sale
Serotinal – durează a doua jumatate a lunii august și prima jumatate a lunii septembrie; se
caracterizează prin aparitia primelor semne de declin prin încetinirea vitezei de crestere a fluxului
biomasei și a fluxului energetic și prin declansarea fenomenului de migratie, care simplifică
structura functională.

165
 Autumnal – durează a doua jumatate a lunii septembrie, luna octombrie și prima jumatate a
lunii noiembrie; prezintă o atenuare progresivă a activitatii și o generalizare a declinului iar
disparitia plantelor simplifica structura functională.
Hiemal – durează a doua jumatate a lunii noiembrie și prima jumatate a lunii martie; se
caracterizează prin valori minime ale biomasei, metabolismului tuturor speciilor si fluxului
energetic pâna la o anumita limita în care viata este întretinută pe de o parte de microfauna din sol,
pe de alta parte de catre homeotermele sedentare si de unii imigranti – oaspeți de iarnă.
În zona temperată, biocenozele prezintă în fiecare sezon o componentă activa și alta pasivă,
ce se înlocuiesc sezonier. Schimbările sezonale ale organismelor și populatiilor din zona temperată
sunt numeroase și variate. La arborii și arbuștii foioși și la coniferele cu frunze căzătoare cele mai
tipice manifestari ale ritmurilor sezonale sunt reprezentate de căderea frunzelor toamna (iar aparatul
foliar se reface primavara), înflorirea, formarea și coacerea fructelor, diseminarea, germinarea
semintelor și formarea plantulelor, cresterea în înăltime și diametru a scheletului prin acumularea de
lemn etc.
La coniferele cu frunze persistente se formează ace în fiecare an și ele cad abia în câtiva ani.
Restul fazelor fenologice sunt identice cu ale foioaselor. La unele specii, coacerea și diseminarea se
face după doi ani (cer, pini) sau chiar trei ani (ienupar).
Adaptări la ritmurile sezoniere din diferite zone ale globului sunt și diferitele tipuri de
creștere. În zona temperată s-au înregistrat trei tipuri de creștere a lujerilor: continuă (la frasin,
larice, ulm, paltin, salcie, mesteacan), un alt tip caracterizat printr-o perioadă de crestere ce durează
câteva săptamâni și se încheie cu un mugure terminal dormind (pin, fag) și un alt tip la care
creșterea are loc similar cu cea de la tipul anterior dar după prima perioada urmează o alta perioadă
de creștere din care rezultă unul sau mai mulți lujeri târzii (stejar, pseudotzuga).
Cu studiul fazelor periodice de vegetatie ale plantelor se ocupă o ramura științifică, denumită
fitofenologie.
Termenul de fitofenologie provine din limba greaca, phainesthai însemnând “aparitie”.
Obiectul de baza al acestei ramuri stiintifice este reprezentat de aparitia si succesiunea fenofazelor
la plante. Fenologia nu stabileste doar momentul apariției fenofazelor ci explică și dependentă
mersului acestora de condițiile de mediu abiotic, dintre care cele mai importante sunt condițiile
climatice. Datele calendaristice de producere a fenofazelor diferă de la an la an ca urmare a
variațiilor neperiodice ale vremii.
Fenofazele reprezinta un indicator al dinamicii conditiilor meteorologice. Influența
rezultantei factorilor meteorologici asupra ritmului biologic al plantelor poate fi pusă în evidență
dacă este cercetată în raport cu altitudinea. Se înregistrează astfel întârzieri semnificative între
momentul producerii fenofazelor la baza versantilor și apariția lor în partea superioară a versantilor.
În urma cercetarilor făcute (Marcu, M., 1983), între diferitele fenofaze ale arborilor de la
bază masivului Postavarul (la 650 m) si la 1700 m, s-a înregistrat o întârziere de 42 de zile. S-a pus
astfel în evidență existența gradientului fenologic altitudinal, adică a întârzierii fenofazelor la
fiecare 100 m altitudine. Valoarea acestui gradient este variabila de la o zona geografică la alta: el
valoreaza între 3,6 si 4,9 zile la 100 m altitudine, primavara. Pentru vara, gradienții sunt mai mici,
iar toamna sunt foarte mici sau negativi. Odată cu altitudinea scade și lungimea perioadei sezonului
de vegetație. În ani diferiti, în funcție de evoluția vremii, gradienții fenologici altitudinali suferă
abateri de la valorile medii.
Între evoluția condițiilor meteorologice și dezvoltarea plantelor există o legatură foarte
strânsă și de aceea datele fenologice pot fi folosite ca indicatori sintetici ai regimului meteorologic
anual și al particularitatilor climei locale, mai ales în lipsa datelor meteorologice locale. Din
cercetarea fenofazelor diferitelor specii s-a constatat existenta unei sincronizari, ca urmare a reacției
similare a acestor specii diferite la acțiunea factorilor externi; astfel, maturatia conurilor de brad
coincide cu apariția brândusei de toamna; înfrunzirea fagului, înflorirea corcodușului cu formarea
fructelor de ulm; diseminarea salciei și papadiei, înflorirea păducelului cu sfârșitul înfrunzirii
foioaselor.

166
 Astfel, unele fenofaze pot da indicații privitor la fenofazele altor specii sau privitor la
termenele de executare a diferitelor lucrari forestiere. De exemplu, înflorirea brândușei de toamna
indică data începerii recoltarii conurilor de brad, iar după înflorirea în masă a aninului negru trebuie
începute lucrările silvice de primavara. Aceste indicații nu sunt însă absolute, deoarece schimbări
bruste ale vremii pot determina decalarea în timp a fenofazelor care în mod obisnuit de produc
simultan.
La i n s e c t e se pot mentiona următoarele faze fenologice: eclozarea, trecerea omizilor prin
câteva faze de dezvoltare, împuparea, iesirea adultilor, zborul de împerechere, depunerea oualor.
Majoritatea lepidopterelor și himenopterelor fitofage defoliatoare îsi încheie ciclul de dezvoltare în
prima jumatate a verii. În aceeasi perioada se observa și activitatea stadiilor adulte ale insectelor de
tulpina (gândaci de scoarta, insecte xilofage) sau de rădăcina (carabuși). Mai târziu în pădure se
observa tot mai puține insecte active pe tulpina sau frunze; majoritatea sunt fie în stadii de repaus
(ouă, pupe în sol) fie în stadiul larvar, sub scoarța și în lemnul arborilor sau în sol.
La p ă s ă r i se pot menționa următoarele faze fenologice: năpârlirea, formarea perechilor,
construirea cuibului, scoaterea puilor și migrațiile sezoniere. Perioadele de depunere a ouălor sunt
destul de diferite în sezonul cald; ele depind de cantitatea de hrana. Datorita migratiei sezonale, în
sezonul rece în pădure rămân aproximativ o treime din păsările care cuibăresc la noi. Primavara ele
revin într-o anumită ordine, astfel ca fenofazele fiecarei specii se desfașoară în perioade diferite de
timp.
În cazul m a m i f e r e l o r se pot mentiona următoarele fenofaze: năpârlirea, formarea
perechilor sau familiilor pentru înmultire, creșterea puilor, migratiile sezoniere determinate de
schimbarea condițiilor de hrană (spre deosebire de păsări, aceste migratii au caracter local) etc.
În ecosistemele acvatice, planctonul prezintă oscilatii ritmice sezoniere clare în ecosistemele
de apă dulce stătătoare; ele se manifestă prin variatiile numărului de indivizi si ale diversitatii la
nivel de specie. S-au evidentiat și variații sezoniere ale unor caracteristici biogeochimice, ca de
exemplu creșterea concentrației cuprului în lacuri toamna și reducerea ei primavara, datorită
faptului ca toamna macrofitele elibereaza cupru în apă, iar primavara îl acumulează. În ecosistemele
oceanice, au loc oscilatii sezoniere ale productivitatii; fluxul ascendent al detritusului în ocean este,
de asemenea, supus unei periodicitati sezoniere.

10.4. Fluctuatiile ciclice

Fluctuatiile ciclice sunt reprezentate de cresterea și scăderea numarului indivizilor ce

compun o populație. Fluctuatiile iau naștere ca urmare a contradicțiilor între potențialul reproductiv
al populației și rezistență la variatiile factorilor de mediu biotici și abiotici care se opun realizării
depline a potențialului reproductiv.
Variația numărului indivizilor este determinată de raportul schimbator între natalitate și
mortalitate și de migratia dintr-o biocenoza în alta, în cazul suprapopularii sau a lipsei de hrană.
Caracteristica fluctuatiilor ciclice care le deosebește de alte fluctuații este reprezentată de variația în
jurul unei valori medii, caracteristice pentru biocenoza respectivă.

10.5. Fluctuatiile anuale

Fluctuațiile anuale se observa la organismele ce se reproduc anual. În general, organismele

din ecosistemele forestiere înregistrează fluctuatii anuale; la unele organisme, fluctuatia începe de la
zero și se termină tot la zero.

10.6. Fluctuațiile multianuale

În cazul fluctuațiilor multianuale numărul organismelor înregistrează o creștere continuă de

câțiva ani la rând, urmată apoi de o scădere de-a lungul altor câțiva ani.

167
 Fluctuațiile la speciile de animale sunt mai bine cunoscute și mai usor de urmărit datorită
importantei lor economice și timpului scurt în care se reproduc. La insectele Bupalus piniarius și
Zeizaphera griseana se înregistrează fluctuații ciclice de 4-10 ani. La iepure, mistreț, căprior și
fazan sunt ani cu efective mari, urmați de ani cu efective scăzute. La arbori, fluctuațiile au un ciclu
foarte lung (decenii, secole). În amestecurile de fag cu brad dominanța se schimbă la 30-50 de ani.
Cauzele fluctuațiilor sunt: variația factorilor ecologici, raporturile între populații (mai ales cele
trofice) și raporturile intrapopulaționale.
La consumatorii de biomasă, esențială este variația resurselor de hrană de la an la an.
Numărul insectelor și mamiferelor care se hrănesc cu semințe și fructe variază în functie de
periodicitatea de fructificație. În legatura cu raporturile intrapopulationale, în cazul în care exista o
densitate mare, contactele între indivizi se înmulțesc, ia naștere o stare de stres care poate modifica
apreciabil starea fiziologică a organismelor, modificându-se comportamentul, rezistența la boli,
prolificitatea.
Unii autori consideră ca întregul ecosistem are rol în determinarea, dar mai ales, în reglarea
amplitudinii fluctuațiilor. Astfel, o grăbire sau o încetinire a descompunerii materiei organice,
urmata de o modificare a dezvoltarii plantelor și a continutului lor în substanțe minerale, are urmări
asupra fluctuației erbivorelor și apoi asupra carnivorelor, ceea ce se repercutează în final asupra
vitezei de descompunere.
Variația numerică a populațiilor de animale în special, se realizează frecvent după o curbă
incluzând mai multe faze.
În faza 1, efectivul populației prezintă amplitudini mici de variație, sub influența factorilor
de mediu și a acțiunii paraziților și prădătorilor; efectivul se menține sub un anumit nivel, numit
nivel de stabilizare.
În faza 2, sub influența unei variații anormale a unui factor abiotic (de exemplu temperatura)
sau a modificarii numărului de paraziți sau prădători, efectivul populației iese din latență crescând
exponential.
În faza 3 populația ajunge la nivelul maxim 2 (faza se mai numește și de explozie) după
care, datorită epuizării resurselor și a refacerii efectivelor de paraziți și prădători, efectivul scade
brusc (în faza 4 sau de retrogradatie) pâna sub nivelul de stabilizare.

CAPITOLUL 11
ECOLOGIA PEISAJULUI

11.1. Obiectul și definiția peisajului; scurt istoric al noţiunii peisaj

Ecologia peisajului este o disciplină cu o dezvoltare rapidă care studiază efectele modelelor
spațiale asupra proceselor ecologice. Disciplina a apărut ca o necesitate a lumii moderne, întrucât
ecologia tradițională fie a ignorat complexitatea spațială, fie s-a concentrat pe modul în care
procesele ecologice dau naștere unor modele spațiale. Ecologia peisajului oferă, în plus, o abordare
complementară, concentrându-se în mod explicit pe modul în care modelele spațiale afectează
procesele ecologice. Disciplina devine din ce în ce mai relevantă pentru domenii aplicate de
ecologie, cum sunt bioconservarea, restaurarea ecologică, controlul biologic, biologia speciilor
invazive, managementul ecosistemului etc. Întrucât obiectul de studiu al disciplinei îl constituie
peisajul, înțelegerea complexității noțiunii este primul pas în abordarea problematicilor legate de
eccologia peisajului.

168
 Luând ca referință dicţionarele de limbă franceză din secolele XVII-XIX, peisajul poate fi
definit ca “o suprafață de teren, respectiv o întindere care se vede dintr-o singură privire”
(Tourneux, 1985).
În prezent, termenul “peisaj” ilustrează, în general, caracteristicile vizibile ale unei
suprafațe de teren, incluzând:
-elementele fizice ale formelor de relief (ex. munți, dealuri, câmpii etc.; ape: râuri, lacuri,
iazuri, mări și oceane);
-elementele vii de acoperire a terenurilor, incluzând vegetația spontană sau cea cultivată;
-elementele umane, incluzând modul de utilizare a terenurilor, clădiri și structuri etc.;
-elemente tranzitorii diverse, ex. iluminatul, condițiile meteorologice (vremea) etc.
Combinând aceste caracteristici cu originile fizice ale peisajului și suprapunerea culturală
indusă de activitatea umană de-a lungul mileniilor, peisajul reflectă sinteza vieții oamenilor într-un
anumit loc și timp, precum și ‘spațiul’ reprezentativ pentru identitatea locală și națională.
Peisajul, prin caracterul și particularitățile lui, contribuie la definirea imaginii și specificului
unei regiuni, diferentiază locul respectiv de alte regiuni și reprezintă fundalul dinamic în viața
oamenilor dintr-o zonă.
Pe Pământ există o gamă largă de peisaje, incluzând peisajele înghetate din regiunile polare,
peisajele montane, peisajele vaste de deșert arid, peisajele din insule și coaste, peisajele dens
împădurite sau împădurite din pădurile boreale și pădurile tropicale, peisajele din regiunile
temperate și tropicale etc., și încheind cu peisajele agricole.
Ca noțiune, peisajul se poate regăsi în numeroase categorii specifice: peisaj de artă, peisaj
cultural, ecologia peisajului, planificarea peisajului, evaluarea peisajului și design peisagistic.
Activitatea umană care modifică caracteristicile vizibile ale unei suprafațe de teren se numește
amenajare a teritoriului.
Noțiunea de “peisaj” are un trecut controversat, acesta fiind utilizat și aplicat inițial de
pictori, pentru ca mai târziu să ocupe și spațiul altor domenii. Termenul de “peisaj” a fost folosit
pentru prima dată de către pictorii Renaşterii, definind un tablou în care natura observată de om este
personajul principal. Reprezentarea artistică a naturii s-a diferențiat în două maniere de a înțelege
pictura peisajului, acestea fiind reflexele a două principale arhetipuri culturale:
-cosmocentrismul, caracteristic culturii orientale;
-antropocentrismul, caracteristic culturii occidentale, cu două curente care au influențat
pictura: realism (Marea Nordului) și pictura convenţională (Marea Mediterană).
Etimologia termenului “landscape” (“peisaj”), folosit de pictori cu sensul “pictură
reprezentând o scenă naturală”, derivă din anii 1600 din cuvântul olandez “land” (“regiune”,
“teren”) + sufixul “scape”, echivalent în engleza veche cu “ship, condition” (“navă”), dar cu sensul
de “a modela”. Termenul se înrudește cu “landscipe” din engleza veche, “lantscaf” din germana
veche, nemțescul “Landschaft”, sau “landskapr” din Old Norse (germana nordică veche).
Cuvântul Landschaft este comun, în diferite grafii, pentru limbile germanice din nordul
Europei, conturând nu doar o bucată limitată de pământ, ci sensuri de mare importanță pentru
construirea identității personale, politice și locale, într-un moment dat.
Termenul “Landschaft” a fost introdus în literatură în 1805 de către A. Hommeir, cu sensul
de porţiune de teren (privelişte) văzută dintr-un punct dominant de observaţie. Inițial, termenul
definea o porţiune de teren delimitată şi definită cu totul subiectiv, fără a se individualiza prin
anumite trăsături specifice. Ulterior, termenul a căpătat altă semnificaţie, desemnând o porţiune a
suprafeţei terestre, caracterizată prin particularităţi proprii, iar diferenţierea teritoriilor a fost urmată
și diferențierea denumirii, de la cea simplă, de landşaft, fiind introduse și cele de landşaft cultural,
landşaft modificat, landşaft transformat etc. Landşaftul natural, ca porţiune din suprafaţa terestră cu
anumite trăsături specifice ale reliefului, alcătuiri geologice, vegetaţie, sol etc., nu includea omul,
dar putea include rezultate ale activității umane, ex. terenuri cultivate, sate, oraşe etc. (S. Passarge,
1866-1958, considerat fondator al geografiei peisajului).
Primele preocupări sistematice referitoare la ecologia peiajului au fost integrate în cele
privind ocrotirea organizată a naturii pe Glob, cunoscute încă din secolul al XVIII-lea și

169
direcționate preponderent spre apărarea pădurii și a vânatului. În secolul următor, s-au înființat
primele rezervații de peisaj, parcuri naționale, trecându-se la ocrotirea unor specii de plante și
animale. Prima rezervație naturală s-a creat în anul 1853, în Franța (pădurea Fontainbleau), iar
primul parc național în 1872, în SUA (parcul Yellowstone).
Asocierea noțiunii de peisagism cu arta grădinilor s-a realizat abia în secolul al XIX-lea,
deşi existau preocupări vechi în sensul amenajării grădinilor sau naturii, primele datând din
Antichitate.
Istoricul noțiunii “peisaj” este strâns legat de naturaliștii germani, ei fundamentând
conceptul în sens științific (Drăguț, 2000). Studiind vegetația, Alexander von Humboldt (1769-
1859) a remarcat diferențierile fizionomice induse de aceasta în spațiu, clasificând peisajele în
funcție de omogenitatea asociațiilor vegetale.
În zilele noastre, conceptul de peisaj cultural, la nivel european, este din ce în ce mai des
prezentat ca o împletire inseparabilă între natură şi cultură, prin care se conturează, diferențiază și
perpetuează identitatea națională și locală. Nevoia, aspirația și efortul omului pentru satisfacerea
cerinţelor materiale şi spirituale a influențat puternic civilizaţia şi cultura de-a lungul timpului, cu
consecințe evidente asupra peisajului, inclusiv asupra celui cultural și ale celor care aparțin acestuia:
peisajul etnologic, istoric, arheologic, arhitectura peisajului etc.

11.2. Peisajul ca obiect de studiu

După fundamentarea peisajului “ştiinţific”, prin contribuția naturaliştilor germani (în special
datorită influenţei de început a lui Al. von Humboldt), iar apoi influenţa mediului cultural german
asupra abordării peisajului, s-au desprins cele trei direcții de studiu a peisajului: direcţia
morfologică (Goethe şi Al. von Homboldt; tipologia peisajului; ecologia peisajului); direcţia
holistică (Kant şi Ritter; geosistemul; taxonomia peisajului); direcţia cauzală (Ratzel;
determinismul) și s-au înființat şcoli de landschaftologie.
Datorită acumulării cunoștințelor și interesului în domeniu, extins la nivel mondial, studiul
peisajului a cunoscut noi valențe și s-a dezvoltat continuu, astfel că în prezent există trei discipline
care au ca obiect de studiu peisajul, respectiv:
-Geografia peisajului - o structură spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie,
individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată
în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care este percepută (Mac, I., 1991; Drăguţ, L., 2000).
-Arhitectura peisajului (Landscape Architecture, Paysagisme d’aménagement) - “ştiinţă
aplicativă care studiază concepţia de proiectare a spaţiului verde din perspectiva unor noţiuni
estetice şi pe baza unor principii specifice, în vederea realizării concrete a amenajării peisagistice şi
a prezervării acesteia, în conformitate cu funcţionalitatea sa iniţial stabilită” (Florincescu, 1999).
-Ecologia peisajului (Landschaftsökologie, Landscape Ecology, Ecologie du paysage,
Geoecologie) - “studiul relaţiilor fizico-biologice care guvernează diferitele unităţi spaţiale ale unei
regiuni” (Carl Troll, 1899-1975).
Troll este considerat părintele “Ecologiei peisajului”; a introdus acest termen în 1930,
definind noua știintă drept o combinare între analiza spațială “orizontală”, realizată de geografi, și
cea funcţională “verticală”, realizată de ecologiști (Farina, 2006).
Ecologia peisajului este cea mai tânară ramură a ecologiei, formată din geografie
(regională), geobotanică şi land management (Farina, 2006). Ecologia peisajului este disciplina care
studiază organizarea peisajului, interrelaţiile dintre componentele naturale şi om şi dinamica
temporală a acestora (Pătru-Stupariu, 2011).
Peisajul geografic constituie unul dintre cele mai de valoare concepte privind unităţile
teritorial-geografice, fiind un concept interdisciplinar, o rezultantă a factorilor naturali şi a celor
sociali, supus în permanenţă modelărilor naturale şi socio-culturale. Peisajul este dependent de
mediu, devenind partea materială a mediului ce manifestă şi un caracter funcţional imprimat de
factorii energetici, mecanici, trofici, respectiv de componenta funcţională numită ecosistem. Astfel,

170
din punct de vedere ecologic, peisajul este reprezentat de o diversitate de ecosisteme ce
interacţionează.
Şcoala franceză a adoptat termenul de paysage, cea anglo-saxonă pe cel de landscape,
termeni ce au fost preluaţi ulterior de alţi geografi. Şcoala americană a lansat conceptul de ecologie
a peisajului (landscape ecology) încercând să definească un model de organizare naturală a
componentelor teritoriale coroborate în sens fizic, biologic, social.
În analiza mediului geografic, peisajul ocupă un rol fundamental, având o încărcătură aparte.
Între peisaj şi mediu se stabileşte un raport de subordonare, astfel încât pentru o bună înţelegere a
acestui raport devine necesară definirea noţiunii de geosistem. Geosistemul este “un sistem deschis,
un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul
geografic” (Soceava, 1963, citat de Roşu și Ungureanu, 1977). Prin urmare, orice dezechilibru în
geosistem aduce modificări în peisaj, iar afectarea peisajului duce la dereglări în geosistem.
Astfel, noţiunea de peisaj se afirmă ca una complexă, dinamică, devenind o entitate istorică
caracterizată de o anumită convergenţă ce îi asigură stabilitatea interioară, dar şi de divergenţa de
care depinde evoluţia acestuia (Mac, 1990). Peisajul reuneşte elemente geografice precum:
potenţialul ecologic (elementele abiotice) şi exploatarea biologică (grupările vegetale şi animale),
respectiv utilizarea antropică (Tudoran, 1976).
Peisajul geografic este ca un sistem deschis, cu o funcţionalitate complexă, importantă fiind
capacitatea sa de autoreglare. Peisajul se află într-o permanentă evoluţie, datorată internalităţilor şi
externalităţilor de mediu, ce asigură un schimb continuu de energie şi informaţie în cadrul
peisajelor.
Peisajul devine o realitate atât obiectivă, dată de elementele de ordin tehnic şi funcţional, dar
şi subiectivă, ca urmare a percepţiei diferite la nivel psihic a peisajului de către indivizi. Peisajul,
prin caracteristicile sale, manifestă influenţe în dezvoltarea unei societăţi, respectiv a
comportamentelor umane.
Peisajul este marcat de anumite trăsături care îi oferă funcţionalitate şi rezistenţă în timp şi
spaţiu (Roşu și Ungureanu, 1977; Ielenicz și Comănescu, 2005):
- unicitatea, care este dată de combinarea unor elemente diferite pe un anumit spaţiu şi într-
un anumit timp;
- omogenitatea, care apare ca urmare a distribuţiei relativ uniforme a elementelor
componente;
- eterogenitatea, care rezultă dintr-o integrare a componentelor de natură diferită;
- funcţionalitatea, care este asigurată de caracterul eterogen, dezvoltarea continuă a
peisajelor și menţinerea stabilităţii acestora;
- dinamica peisajului, care derivă din îmbinarea permanentă a elementelor componente, a
transferului continuu de materie şi energie;
- ierarhizarea, care presupune o organizare sistematică a materiei în funcţie de complexitatea
acesteia;
- autoreglarea, care defineşte procesul prin care peisajul îşi asigură o stabilitate interioară, un
echilibru dinamic între influenţele exerioare şi structura sa interioară;
- fizionomia, care particularizează peisajul şi de care depinde de dominanţa anumitor
elemente componente;
- caracterul istoric, care subliniază evoluţia în timp a peisajului;
- caracterul informaţional, care derivă din faptul că peisajul este un sistem deschis, acesta
comunicând în permanenţă cu exteriorul.
Diversitatea peisajelor la suprafaţa terestră este dată de heterogenitatea acestora ca urmare a
distribuirii inegale a elementelor abiotice şi a celor biotice. O astfel de clasificare reprezentativă
este cea formulată de Mac (2000), în care, după aspectele reliefului pot exista: peisaje de munte, de
deal, de podiş, de câmpie, deltaic etc. Vegetaţia poate determina un peisaj de pădure, de stepă,
silvostepă, tundră etc, iar apa diversifică peisajele în: peisaje marine, lacustre, litorale, glaciare etc.
Un rol important în impunerea peisajelor îl are activitatea umană, în urma căreia i-au naștere
peisaje agricole, peisaje industriale, peisaje urbane, peisaje rurale, peisaje turistice etc.

171
 În funcție de intervenția antropică, peisajele se pot împărţi în două mari categorii:
-peisaje naturale (presupun neintervenția, sau o intervenţie minoră a omului);
-peisaje artificiale (în care omul şi-a pus amprenta asupra elementelor naturale); din această
categorie face parte peisajul urban.
După dinamica lor, peisajele se pot clasifica în (Ielenicz și Comănescu, 2005):
- peisaje aflate într-un echilibru stabil (biostazie), ex. porţiuni din pădurea amazoniană;
- peisaje în care starea de echilibru este marcată de intervenţia antropică (rhexistazie), ex.
zonele montane cu exploatări forestiere;
- peisaje puternic antropizate (parastazie) caracteristice celor industriale, agricole, aşezări
omeneşti.
Caracteristicile unui peisaj sunt aplicabile în funcţie de scara teritorială la care sunt raportate,
putându-se aplica anumite criterii de referinţă ce induc o anumită trăsătură, unică în teritoriul
respectiv. De exemplu, peisajul montan poate fi format la rândul său din mai multe peisaje: peisajul
intefluviilor, peisajul văilor, peisaj forestier, alpin, lacustru, peisaj glaciar, peisajul antropic etc.

11.3. Peisajul ca formă de abordare

Un “peisaj” este un domeniu spațial eterogen, scalat în raport cu organismul sau procesul de
interes. Astfel, întinderea spațială a unui peisaj poate fi de câțiva metri pătrați sau mai mulți
kilometri pătrați, în funcție de procesul sau entitatea specifică care urmează a fi studiată. “Peisajul”
poate fi și acvatic, având în vedere că heterogenitatea spațială este de asemenea o caracteristică a
sistemelor acvatice.
La un anumit nivel, orice sisteme ecologice posedă complexitate spațială, iar ecologia
peisajului este aplicabilă în toate domeniile ecologiei, care cuprind o gamă largă de niveluri (de la
scări mici, fine, la scări largi, regionale), sisteme (atât terestre, cât și acvatice) și discipline.
Specialiştii din diferite domenii, precum geografia peisajului, arhitectura peisajului sau
ecologia peisajului, studiază peisajul ca disciplină, însă peisajul devine un subiect tot mai vehiculat
în politica europeană sau cea mondială. Relativ recent, a intrat și în atenţia planificatorilor
teritoriului, îndeosebi odată cu semnarea Convenţiei Europene a Peisajelor, la Florenţa, în 20
octombrie 2000. Pe lângă fundamentarea unor noţiuni, precum “politici ale peisajului”, “protecţia
peisajului”, “managementul peisajului” şi “planificarea peisajului”, convenția a obligat statele
semnatare, printre care şi România, să implementeze prevederile aferente acestor noțiuni.
Peisajul reprezintă intrumentul şi obiectivul amenajării teritoriului, un element de gestiune a
teritoriului. Teritoriul, înţeles ca peisaj, reprezintă o altă abordare pe mai multe paliere de analiză,
cu mai mulţi indici sau indicatori. “Peisajul este o reflectare duală, subiectivă şi obiectivă, a unor
combinaţii de elemente. Spre deosebire de regiunile geografice, peisajele sunt repetabile pe
suprafaţa globului (de exemplu, peisajul de stepă, peisajul deşertic etc.), însă fiecare peisaj are şi
specificul lui”. Cultura nu include numai ecologia resurselor naturale şi a biodiversităţii. Aceasta
cuprinde, de asemenea, evenimente istorice, activităţi ale oamenilor în relaţie cu natura, apa, solul,
clima, flora si fauna, dar și valorile tangibile şi intangibile care fac parte din peisajele culturale.
Definirea și încadrarea politică a peisajului denotă importanța acordată acestuia, cu
consecințe extrem de favorabile asupra vieții, pe termen lung, și totodată cu perspective deosebite
pentru specialiștii în domeniu. Abordarea peisajului poate fi simplistă, de la statutul privitorului
(admiratorului sau beneficiarului peisajului), la una complexă, prin prisma omului de știință care
caută soluții eficiente pentru planificarea, managementul și protecţia peisajului, respectiv al
specialistului care trebuie să transpună în practică soluțiile respective. În aceeași măsură, peisajul
prezintă un interes diferit, de la artistic, la cultural, edilitar, politic, social etc. În continuare, sunt
redate câteva dintre definițiile și modalitățile de abordare a peisajului.
Peisajul poate fi definit ca partea din natură care formează un ansamblu artistic văzut dintr-o
singură privire (ex. privelişte). Peisajul constituie aspectul propriu al unui teritoriu oarecare, rezultat
din combinarea factorilor naturali cu factorii creaţi de om.

172
 Peisajul, în sensul său etimologic, este constituit din mulțimea trăsăturilor, caracterelor,
formelor unui teritoriu, unei regiuni, unui ținut. Peisajul reprezintă imaginea unui întreg, alcătuit
din elemente dinamice fiecare având propria expresie şi propriul rol în contextul general. Este o
noţiune frecvent utilizată pentru a desemna o porţiune din spaţiul terestru caracterizată prin
specificul trăsăturilor geografice, fizice sau umane.
Prin importanţa lor, peisajele contribuie la identitatea locală şi regională şi reflectă istoria şi
interacţiunea dintre om şi natură. Ele reprezintă o valoare considerabilă, un patrimoniu natural,
cultural, turistic, economic etc. Păstrarea peisajelor naturale și culturale în condițiile exploatării
economice este foarte importantă și de multe ori dificil de realizat. Acest deziderat trebuie realizat
prin căi legale, științifice, cu mult pragmatism, întrucât peisajele constituie o moştenire universală.
Unele situri speciale dezvăluie aspecte ale originii, evoluției și dezvoltării comunităților locale sau
naționale, în relaţie cu factorii naturali, ele oferind multiple oportunităţi, economice, ecologice,
sociale, recreative, educative etc.
Există o mare varietate de peisaje, care sunt reprezentative pentru diferite regiuni ale lumii.
Unele ilustrează acțiunea în timp a naturii şi a omenirii, exprimând o relaţie de lungă durată între
popoare şi mediul lor natural. Anumite situri reflectă o utilizare specifică a terenurilor, susţin
diversitatea biologică, sau întruchipează relaţii excepţionale ale oamenilor cu natura. Pentru a
susține și proteja diversitatea mare a interacţiunilor dintre oameni şi mediul lor, aceste situri, numite
peisaje culturale, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial. Protejarea patrimoniului cultural
poate contribui la tehnicile moderne şi durabile de utilizare a terenurilor şi pot menţine sau
îmbunătăţi valorile naturale din peisaj.
În cercetare, ecologia peisajului se concentrează pe domenii majore care trebuie să vină în
întâmpinarea următoarelor șase deziderate:
- De a identifica și de a permite înțelegerea modului în care diverse procese generează și
mențin modelul de peisaj.
- De a cuantifica modelele de peisaj și de a determina scara (scările) la care apar modelele
spațiale.
- De a explora efectul pe care îl are modelul spațial asupra proceselor biotice și abiotice.
- De a studia interacțiunile și schimburile care au loc în peisaje spațiale eterogene.
- De a asigura înțelegerea rolului activităților umane de utilizare a terenurilor pe structura și
funcția peisajului.
- De a dezvolta principii ecologice solide pentru gestionarea heterogenității peisajului.

11.4. Tipuri de peisaj, metode şi mijloace de cercetare a peisajului

Evoluția conceptului “peisaj” a evidențiat faptul că în prezent, se consideră că orice sistem

de interacţiune între activităţile umane şi habitatul natural este un peisaj cultural. Conceptul de
peisaj, abordat de Comitetul Patrimoniului Mondial (CPM) al UNESCO, din punct de vedere al
peisajului cultural, este diferențiat în trei categorii (Boboc și colab., 2012):
1. “Peisaj” definit în mod clar ca peisaj conceput şi creat în mod intenţionat de către om.
2. “Peisaj evoluat organic”, rezultat din imperative sociale, administrative, economice şi/sau
religioase. Aceste peisaje s-au dezvoltat în forma actuală, în asociere cu mediul natural și pot fi:
a) “Peisaje relicte” (sau fosile), care au ajuns la faza finală, fie la sfârșitul evoluției lor în
timp, fie în mod brusc, la un moment dat, în trecut. Caracteristicile lor distinctive sunt
semnificative, încă vizibile în prezent.
b) “Peisaje în continuă dinamică”, care păstrează un rol activ în societatea contemporană, în
strânsă asociaţie cu un mod de viaţă tradiţional. Evoluţia continuă în timp este confirmată de
prezenţa caracteristicilor semnificative, dovezi ale evoluţiei istorice.
3. “Peisaj cultural asociativ”, care poate să fi evoluat din cauza “asociaţiilor religioase,
artistice sau culturale a elementului natural”, care poate fi nesemnificativ sau chiar absent. Astfel,
peisajul cultural, în concepţia CPM al UNESCO “reprezintă ... activitatea combinată a naturii şi a
omului...”.

173
Terasele din Yunnan (China) au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO și sunt protejate prin
lege de statul chinez. Suprafețele sunt cultivate cu diferite specii (orez, cartofi, porumb, rapiță,
legume etc., în funcție de necesități), oferind o priveliște extraordinar de spectaculoasă, pentru care
provincia Yunnan a devenit cunoscută în toată lumea

În categoria peisajelor create se încadrează și arta grădinăritului, respectiv peisajul ca artă a

amenajării spațiilor verzi. În acest domeniu s-au fundamentat numeroase idei și concepte, în prezent
extrem de diversificate și complexe, inițiate de primii ‘peisagiști’, anonimi, apoi de arhitecți
peisageri sub forma așa numitelor “grădini”, ex.: grădinile romane, japoneze etc. evoluând spre
grădina utilitară, grădina europeană etc. (Boboc și colab., 2012).
O clasificare a tipurilor de peisaj se bazează pe gradul de naturalitate al acestora, în cadrul
acestui criteriu deosebindu-se (Hammond, 1964; Westhoff , 1970):
- Peisajul natural, care nu este afectat de activitatea umană.
- Peisajul sub-natural, caracterizat prin faptul că dacă activitatea umană este eliminată, el
revine la starea de normalitate (anterioară intervenției antropice).
- Peisajul semi-natural, un peisaj care a fost puternic modificat de activitatea umană, dar
păstrează elemente naturale rămase intacte.
- Peisajul agricol, complet modificat de activitatea umană.
În ultimul timp, au apărut și alte noțiuni și concepte, unele prezentate anterior, însă în mod
frecvent se discută despre peisaje naturale, peisaje umanizate și peisaje antropice, sau peisaje
naturale, sub-naturale și peisaje antropizate.
Amintita Convenţie Europeană a Peisajului (Florenţa, 2000) impune recunoaşterea juridică a
peisajelor ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă, stabilirea de politici ale peisajului şi de
instrumente aferente în scopul protecţiei, managementului şi amenajării acestuia, integrarea
peisajului în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele culturale, de mediu,
agricole, sociale şi economice, stabilirea de măsuri de conştientizare a societăţii, de participare a
populaţiei şi de formare a specialiştilor în domeniu.
Obiectivele principale ale mediului academic şi cele care se regăsesc printre activităţile
organelor de decizie de diferite niveluri, conform stipulărilor Convenţiei Europene a Peisajului, sunt
(Boboc și colab., 2012):
-identificarea peisajelor, analiza caracteristicilor, dinamicii şi factorilor perturbanţi ale
acestora; -evaluarea transformărilor temporale ale peisajelor identificate, ţinând seama de valorile
particulare atribuite lor de către părţile interesate şi de populaţie;
-definirea obiectivelor de calitate a peisajelor identificate şi evaluate;
-identificarea activităţilor care au ca scop protecţia, managementul şi/sau amenajarea
peisajului.
Identificarea peisajelor necesită o analiză a sistemelor de clasificare, care este o procedură
relevantă în studierea diversităţii peisagistice, utilă în special pentru elaborarea planurilor de
protecţie a mediului, dar şi pentru diferitele tipuri de activităţi destinate problemelor de gestionare a

174
spaţiului geografic, protecție a mediului, îmbunătățire a mediului de viață, înfrumusețare a
peisajului (Hammond, 1964).
Nu există reguli unanim acceptate privitor la clasificarea peisajelor. Clasificările pot varia în
dependenţă de scop, de scara investigaţiei, de timp ş.a. (Hammond, 1954). După caracteristicile
dimensionale, pot fi deosebite două niveluri de clasificare a peisajelor: superioare şi inferioare, însă
sistemele ierarhice de clasificare a peisajelor diferă după diferiţi autori, conform tabelului 11 (după
Boboc și colab., 2012).
Tabelul 11
Ierarhizarea spațială a unităților de peisaj în diferite scări de reprezentare
(după Boboc și colab., 2012)

Sistemele ierarhice de clasificare a peisajelor au fost puternic influențate de așa-numitele

“școli” în care au fost elaborate și consacrate, școala franceză și cea anglo-saxonă.
Școala franceză pune accentul în clasificare (taxonomie) pe componenta fizico-geografică a
peisajului, având la bază specificul geomorfologic. Astfel, sistemul taxonomic a lui J. Bertrand
(1968) cuprinde unităţi taxonomice superioare (macrounităţi de peisaj) şi unităţile taxonomice
inferioare (microunităţi de peisaj).
Unităţile taxonomice superioare (macrounităţile de peisaj) cuprind:
-zona;
-domeniul;
-regiunea;
-ținutul.
Zona constituie primul nivel de clasificare și este de mărime planetară. Este influenţată de
dimensiunea şi forma Pământului şi se individualizează după climat, după marile biomuri, dispuse
de regulă în mod succesiv şi, de obicei, concentric de la Ecuator către poli.
Domeniul constituie al doilea nivel de clasificare și cuprinde suprafeţe mari, diferenţiate
prin natura diferită a suportului ecologic; poate fi reprezentat de sistemele montane, de marile
câmpii, de podişuri suprapuse pe unităţi structurale (morfostructurale) majore, de exemplu,
platforma est-europeană, platforma siberiană ş.a.
Regiunea reprezintă al treilea nivel de clasificare și este reprezentată de un spaţiu cu un
anumit tip de relief, de climă, de vegetaţie şi soluri caracteristice unor forme majore de relief.
Ținutul este unitatea ce corespunde în general cu subregiunea fizico-geografică. Se
caracterizează cu un grad apreciabil de omogenitate structurală, morfologică şi biopedo-climatică.
Unităţile taxonomice inferioare (microunităţi de peisaj) cuprind (Hammond, 1954):

175
 -geosistemul;
-geofaciesul;
-geotopul.
Geosistemul (geocomplexul) constituie cel mai important nivel inferior al taxonomiei. În
cadrul geosistemului, relieful şi climatul deţin rolurile principale. Geosistemul este cea mai
importantă unitate în criteriile de analiză, amenajare şi dezvoltare a oricărui spaţiu geografic.
Geofaciesul este ansamblul fizionomic omogen prezent în interiorul unui geosistem. Se
caracterizează printr-un anumit potenţial ecologic şi o exploatare biologică bine determinată.
Geotopul reprezintă unitatea ierarhică inferioară care are cea mai mică valoare spaţială
(suprafeţe de câţiva metri pătraţi, sau câteva zeci de metri pătraţi). Geotopul se suprapune pe
diferite microforme de relief: crovuri, văi foarte mici. Condiţiile ecologice ale acestor microforme
de relief sunt total diferite de cele ale geosistemului căruia îi sunt integrate ierarhic. Structurile
ecologice au caracter relict şi endemic şi dispun de valoare peisagistică importantă.

Școala anglo-saxonă delimitează unităţile taxonomice pe criteriul funcţionalităţii şi

valorificării antropice. Acest sistem, în concepţia lui Christian şi Stewart (1953) include: unităţi
elementare de peisaj (land units) şi sistemul peisagistic (land system).
Unitatea elementară de peisaj (UEP) este identificată pe baza omogenităţii fizionomice a
unui suport geomorfologic peste care se suprapune un anumit tip de înveliş (natural sau antropic).
De exemplu, un sector de versant împădurit diferit de alte sectoare cultivate sau afectate de anumite
procese distructive (alunecări de teren, eroziune torenţială etc.).
Sistemul peisagistic (SP) reprezintă un areal individualizat pe baza repetării aceloraşi
unităţi elementare de peisaj. De exemplu, un areal deşertic cu fizionomie specifică derivată din
asocierea unui ansamblu de UEP (dune, depresiuni interdunale etc.).
Metodica de analiză a peisajelor, ca unităţi sistemice, se axează pe identificarea şi
descoperirea structurilor spaţiale geografice. Ca mijloc de analiză a acestora se pot folosi tehnicile
de teledetecţie, care permit colectarea informaţiilor necesare, fără contact fizic direct cu obiectivul
cercetat. Aceste tehnici reprezintă instrumentul de bază în obţinerea datelor pe spaţii extinse, prin
utilizarea imaginilor satelitare şi ortofotoplanurilor.
Procesul de identificare şi cartografiere a peisajelor se poate realiza prin modelarea
cartografică a componentelor de mediu - alcătuirea geologică, morfologia suprafeţei topografice
(relieful), condiţiile climatice, solurile şi modul de acoperire a terenurilor etc., iar rezultatele
modelării pot fi valorificate cu ajutorul sistemelor informaţionale geografice.
În cartografierea şi delimitarea peisajelor geografice se poate recurge la aplicarea sistemului
tipologic al unităţilor peisagistice, prin identificarea componentelor cu rol de factori coordonatori,
care determină caracteristicile funcţionale şi fizionomice ale peisajelor. Folosind tehnicile de
teledetecţie şi cercetările în teren pot fi apreciaţi factorii naturali (relieful, alcătuirea geologică,
specificul hidro-climatic, solurile) şi antropici (modul de gestionate a terenurilor, construcţiile etc.)
care determină diferenţierea diferitelor categorii de peisaje geografice, întrucât fiecare categorie de
sisteme peisagistice se caracterizează printr-o anumită structură peisagistică, funcţionalitate şi grad
de stabilitate ecologică.

11.5. Caracteristicile ecologiei peisajului

Ecologia peisajului (Landscape Ecology) este știința care studiază și îmbunătățește relațiile
dintre procesele ecologice din mediul înconjurător și ecosistemele specifice. Acest deziderat se
realizează printr-un ansamblu de concepții, teorii şi modele specifice, între care se ssituează o amplă
diversitate de scări de peisaj, modele spațiale de dezvoltare, precum și niveluri de organizare a
cercetării și politicii (Wu, 2008).
Ecologia peisajului s-a desprins ca o ramură a ecologiei (cea mai nouă), având ca obiect de
studiu peisajul (compoziția, structura şi funcția acestuia), precum și relațiile dintre tiparul spațial şi
procesele ecologice care au loc la diferite rezoluții spațiale şi niveluri de organizare ale entităților

176
biologice. Este o ştiință interdisciplinară care integrează într-o abordare umanistă și holistică
perspective perspective diferite asupra fenomenelor şi proceselor studiate – biofizice, analitice,
umaniste, sociale.
Peisajele sunt suprafețe geografice eterogene, caracterizate prin diverse pâlcuri sau petece de
teren (patch-uri) care interacționează între ele, sau ecosisteme, de la sisteme relativ naturale, terestre
și acvatice, cum sunt pădurile, pajiștile, lacurile etc., la medii dominant antropice, incluzând
suprafețele agricole și urbane (Forman, 1995).
Caracteristicile cele mai importante ale ecologiei peisajului pun accent pe relația dintre
model, proces sau scară, precum și pe aspectele ecologice și de mediu la scară largă. Pentru studiul
acestora, sunt necesare cunoștințe și informații din mai multe domenii, rezultate din interacțiunea
dintre științele biofizice și cele socio-economice. Temele cheie de cercetare în ecologia peisajului
includ fluxurile ecologice din mozaicurile de peisaj, utilizarea terenurilor și schimbările care apar
privind acoperirea terenurilor, scalarea lor, legătura modelelor de peisaj cu procesele ecologice,
precum și conservarea peisajului și durabilitatea acestuia (Wu, 2008).
Ecologia peisajului ca noțiune și concept aparține lui Carl Troll, care a dezvoltat această
terminologie și mai multe concepte timpurii ale ecologiei peisajului (1939), în urma muncii sale de
interpretare a fotografiilor aeriene în corelație cu studiile de mediu și vegetație.
Măsura gradului în care componentele unui peisaj diferă unele de altele este dată de
heterogenitatea peisajului. De aceea, ecologia peisajului analizează modul în care structura spațială
afectează abundența organismelor la nivelul peisajului, precum și comportamentul și funcționarea
peisajului ca întreg, în condițiile geomorfologice specifice ale peisajului respectiv (formațiunile
geologice responsabile pentru structura peisajului, care contribuie decisiv la proiectarea și
arhitectura peisajului).
În evoluția ecologiei peisajului ca știință, un moment de referință l-a reprezentat “Teoria
biogeografiei insulare” (MacArthur și Wilson, 1967) în care bogația specifică a insulelor este
explicată în funcție de rata de imigrare/colonizare (speciație); rata de extincție; suprafața insulei;
distanța de continent. În prezent, teoria este acceptată și pentru ‘insulele’ și fragmentele de habitate
din cadrul sistemelor ecologice terestre, biodiversitatea acestora rezultând ca urmare a forțelor
concurente de colonizare de la un ‘stoc’ continental și dispariții stohastice (Sanderson și Harris,
2000; Cogălniceanu D, 2007). Un astfel de concept a fost generalizat (ex. la ‘insule’ de pădure
situate în peisajul agricol), stimulându-se dezvoltarea ecologiei peisajului în sensul bioconservării și
elaborării modelelor și instrumentelor de evaluare și gestionare a modului în care fragmentarea
habitatelor afectează viabilitatea populațiilor de plante și animale.
Amploarea pe care a căpătat-o recent ecologia peisajului se datorează și dezvoltării
sistemelor informatice geografice (Geographic Information System - GIS) și posibilitatea obținerii
unor seturi de date pentru habite extinse prin teledetecție.

Teledetecția. Folosirea sistemului senzorial pasiv (stânga) și activ (dreapta)

Ecologia peisajului are relații strânse cu alte discipline, fiind încorporată într-o gamă largă
de subdiscipline ecologice, și având legături directe cu discipline importante orientate spre aplicații,
cum sunt agricultura și silvicultura. În agricultură, ecologia peisajului a introdus noi opțiuni pentru
gestionarea amenințărilor de mediu generate de intensificarea practicilor agricole, agricultura având

177
dintotdeauna un puternic impact asupra ecosistemelor. În silvicultură, furnizează informații extrem
de utile, de la structurarea standurilor pentru lemnul de foc și cherestea, până la satisfacerea
nevoilor de consum prin conservarea și utilizarea adecvată a peisajelor împădurite și sporirea valorii
estetice a acestora, oferind metode, concepte și proceduri analitice destinate dezvoltării peisajului
forestier. Disciplina își aduce aportul și în alte numeroase domenii aplicative, de la dezvoltarea
pescuitului biologic (care devine o disciplină distinctă în cadrul științelor biologice), la proiectarea
studiilor pentru delimitarea zonelor umede în hidrologie etc.

11.6. Termeni specifici și utilizarea lor în ecologia peisajului

După cum s-a precizat, “Peisajul” rămâne conceptul central în ecologia peisajului. În afara
acestuia, foarte utilizați și indispensabili în studiile și cercetarea de profil rămân sunt următoarele
noţiuni şi termeni specifici:
-Scara
-Compoziţia - structura, funcţia, eterogenitatea, tiparul spaţial
-Pâlcul, Matricea
-Conectivitatea - conectivitate /grad de conectare, coridorul, reţeaua, mozaicul
-Limite şi margini
-Ecoton, ecoclină şi ecotip
-Perturbările şi fragmentarea

Scara
Scara (en. “Scale”) reprezintă un concept principal în ecologia peisajului. Scara reprezintă
lumea reală transpusă pe hartă, în care distanțele sunt corelate cu cele corespunzătoare pe pământ.
Cu alte cuvinte, scara reprezintă raportul dintre distanţele măsurate în lumea reală şi cele
reprezentate pe hartă. Scara este, de asemenea, măsura spațială sau temporală a unui obiect sau a
unui proces, sau cantitatea de rezoluție spațială. Componentele scării includ compoziția, structura și
funcția, toate acestea fiind concepte ecologice importante. Astfel, la fiecare scară poate fi identificat
un tipar spaţial diferit (compoziţie, structură şi funcţie).
În ecologia peisajului, compoziția se referă la numărul și tipurile de “patch”-uri (“pâlcuri”)
dintr-un peisaj și la abundența lor relativă. De exemplu, ‘cantitatea’ de pădure sau zone umede,
lungimea marginii pădurii, sau densitatea drumurilor pot constitui aspecte ale compoziției
peisajului.
Structura este determinată de compoziție, de configurare și proporția diferitelor “patch”-uri
în cadrul peisajului, în timp ce funcția se referă la modul în care fiecare element din peisaj
interacționează pe baza evenimentelor și ciclului său de viață (Turner și Gardner, 1991).
Modelul este termenul care desemnează conținutul și ordinea internă a unei zone eterogene
de teren (Forman și Godron, 1986).
Eterogenitatea este un element cheie al ecologiei peisajului, care separă această disciplină
de alte ramuri ale ecologiei. Un peisaj care prezintă ca elemente specifice o anumită structură și
model, denotă faptul că are eterogenitate spațială, sau o distribuire inegală a formelor componente
de pe tot peisajul (Forman, 1995).
Tiparul spaţial defineşte conţinutul şi structura internă specifică a unei porţiuni eterogene
din peisaj.
“Patch” - “Parcela” (Pătru-Stupariu, 2011); “Pâlc” (Palaghianu, 2014); (en. “patch”;
română: pâlc, petic, pată, plasture, zonă, bucată etc.) reprezintă un termen fundamental al ecologiei
peisajului, fiind definit ca o zonă relativ omogenă, care diferă de împrejurimile sale (Forman, 1995).
Pâlcurile constituie unitatea de bază a peisajului, care se pot schimbe și fluctua printr-un proces
numit dinamica patch-urilor. Pâlcurile au o formă definită și o anumită configurație spațială, și pot
fi descrise vizual în funcție de anumite variabile interne ale compoziției, cum sunt: numărul de

178
specii, numărul de arbori, înălțimea arborilor, diametrul coroanei arborilor, sau alte măsurători
similare (Forman, 1995). Prin urmare, reprezintă o componentă elementară a peisajului, care are o
formă, mărime spaţială (diferită în funcţie de scară) și particularități vizibil diferite de celelalte
componente vecine.

Ilustrarea unor concepte utilizate în ecologia peisajului

Matricea (matrix-ul) constituie un alt termen cheie şi reprezintă “sistemul ecologic din
fundal” al unui peisaj, fiind caracterizat printr-un grad ridicat de conectivitate. Conectivitatea este
un indicator care arată cât de conectate sunt, elementele unui peisaj (coridoarele, reţelele sau
matricele), respectiv ce continuitate spațială au elementele respective. De exemplu, un peisaj
împădurit (matrice) constituit dintr-o pădure cu puţine goluri de regenerare în interior va avea o
conectivitate mare (Forman, 1995).
Coridorul este un element de legătură între pâlcuri. Coridoarele au funcții importante ca
benzi ale unui anumit tip de peisaj, cu particularități total diferite față de terenurile adiacente de
ambele părți.
Reţeaua reprezintă un sistem de coridoare interconectate, în timp ce mozaicul descrie
modelul de patch-uri, coridoare și matrici care formează peisajul în ansamblul său (Forman, 1995).
Limita. Patch-urile de peisaj au între ele o graniță, care poate fi definită sau nedefinită
(neclară). Această zonă de tranziţie dintre două comunităţi sau ecosisteme diferite, dar adiacente,
este limita (Sanderson și Harris, 2000).
Marginea constituie partea situată în apropierea limitei unui ecosistem, respectiv în
apropierea graniței perimetrului său.

Efectul de margine Biodiversitatea şi efectul de margine

Posibilele diferențe de mediu și influențele patch-urilor adiacente pot determina “efectul de

margine” (“Edge effect”), manifestată prin modificări ale populațiilor care apar la limita dintre două
habitate, comunităților, compozițiilor de specii, sau o abundență a acestora, respectiv o mai mare
biodiversitate (Forman, 1995). De exemplu, când peisajul este un mozaic alcătuit din diferite tipuri
separabile (cum ar fi o pădure lângă o pajiște), marginea este locul în care cele două tipuri sunt
alăturate. Într-un peisaj continuu, în care o zonă împădurită se deschide spre o suprafață mai puțin

179
împădurită, localizarea exactă a marginii este neclară și chiar dificil de identificat; în acest caz, ea ar
putea fi determinată de un gradient local care depășește un anumit prag, cum ar fi punctul în care
suprafața acoperită de arbori scade sub treizeci și cinci la sută (Turner și Gardner, 1991).

Tipuri de limită: ecoton, ecoclină şi ecotip

Ecotonul este o zonă de tranziție între două comunități. Ecotonul ca tip de limită (graniță)
poate apărea în mod natural (ex. un lac), sau poate fi creat de om (ex. defrișarea unei suprafețe
dintr-o pădure pentru a fi destinată unui câmp agricol). Comunitățile ecotonale păstrează
caracteristicile fiecărei comunități riverane și conțin de multe ori specii care nu se găsesc în
comunitățile adiacente. Exemple clasice de ecotone includ zona gardurilor cu terenuri necultivate pe
cele două laturi, pădurile din zona de tranziție spre mlaștini, pădurile din zona de tranziție spre
pășuni, interfețele de pământ-apă, cum sunt zonele riverane în păduri. Ecotonele se caracterizează
printr-o vegetație specifică, schimbare a fizionomiei peisajului, apariția unui mozaic de comunități
spațiale, de specii exotice, specii ecotonale, efectul de masă spațială și bogăția de specii mai mare
sau mai mică decât în altă parte a ecotonei. Ecotonul este o unitate de bază în studiile de peisaj,
inclusiv în cele legate de schimbările climatice, deoarece efectele acestora sunt sesizabile mai întâi
la ecotone, din cauza naturii instabile a habitatelor franjurate.
Ecoclina este un alt tip de peisaj de frontieră, dar care se caracterizează printr-o schimbare
treptată și continuă a condițiilor de mediu a unei comunități sau ecosistem. Ecoclina conține
comunități eterogene care sunt considerate mai stabile ecologic decât cele ale ecotonelor.
Ecotopul este un termen spațial care reprezintă cea mai mică unitate distinctă ecologic în
cartografiere și clasificarea peisajelor. Aceste unități de peisaj spațial sunt relativ omogene și sunt
folosite pentru stratificarea peisajelor cu particularități distincte din punct de vedere ecologic. Ele
sunt utile pentru măsurarea și cartarea structurii peisajului, funcției acestora, modificării în timp,
precum și pentru a examina efectele de perturbare și fragmentare.
Perturbarea este un eveniment care modifică în mod semnificativ modelul de variație în
structura sau funcția unui sistem.
Fragmentarea este procesul de rupere a unui habitat, ecosistem, sau tip de utilizare a
terenurilor în parcele mai mici (Forman, 1995). Perturbarea este în general un proces natural, care
cauzează transformarea terenului, având un rol important în formarea peisajelor.
Ecologia peisajului ca știință subliniază rolul impactului uman asupra structurilor și
funcțiilor peisajului, oamenii producând modificări funcționale asupra peisajului, însă având și
posibilitatea înfrumusețării peisajelor, refacerii peisajelor degradate etc. (Naveh și Lieberman,
1984). Disciplina promovează principiul stabilității peisajului, care subliniază importanța
eterogenității structurale în dezvoltarea rezistenței la perturbări și recuperarea în urma acestora.
Integritatea componentelor peisajului ajută la menținerea rezistenței la amenințări externe, inclusiv
dezvoltarea și transformarea terenurilor sub acțiunea activității umane (Turner și colab., 2001).
Analiza schimbării destinației terenurilor a condus la acceptarea ideii de proprietăți multifuncționale
de peisaje.
În domeniul de aplicare a ecologiei peisajului, întrebările generale la care trebuie să se
găsească răspunsuri, soluții și modalități eficiente de aplicare în practică a acestora sunt
următoarele:
- Ce procese biotice și abiotice sunt responsabile pentru formarea și dinamica modelelor de
peisaj?
- La ce nivel al structurii spațiale apar peisajele?
- Cum afectează modelele spațiale procesele ecologice (ex. mișcarea organismelor, fluxul de
apă, materiale sau substanțe nutritive etc.) a peisajelor?
- Cum afectează structura peisajului răspândirea factorilor disturbanți, ex. incendii, boli,
specii invazive?
- Cum poate perspectiva ecologică a peisajului să contribuie la un management mai bun al
resurselor și gestionării terenurilor?
- Cum poate ecologia peisajului să contribuie la conservarea biodiversității?

180
 În acest sens, sunt dezvoltate noi concepte și modele, abordări statistice multi-metrice de
evaluare a stării și riscurilor la care sunt supuse resursele ecologice și procesele asociate lor, sunt
cuantifice relațiile dintre indicatorii de peisaj care măsoară compoziția și modelele spațiale ale
resurselor ecologice și activitățile umane, se constituie baze de date spațiale necesare pentru a
efectua evaluări ale peisajului la diferite scări, inclusiv pentru regiuni mari și foarte mari, se
dezvoltă noi tehnici de teledetecție pentru a detecta condițiile din peisajele analizate etc.

11.7. Utilizarea Sistemului Informatic Geografic (GIS) în ecologia peisajului

Sistem Informatic Geografic (GIS - acronim de la Geographic Information System, uneori

preluat SIG în limba română) este un sistem utilizat pentru a crea, stoca, analiza și prelucra
informații distribuite spațial printr-un proces computerizat. Tehnologia GIS poate fi utilizată în
diverse domenii științifice cum ar fi: managementul resurselor, studii de impact asupra mediului,
cartografie, planificarea rutelor (http://geogra.3x.ro/), dar și în ecologia peisajului.
Caracteristic unui sistem GIS este modul de organizare a informației gestionate. Există două
tipuri de informație: una grafică care indică repartiția spațială a elementelor studiate și alta sub
formă de bază de date pentru a stoca atributele asociate acestor elemente (de ex. pentru o șosea
lungimea ei, lățimea, numărul benzilor, materialul de construcție etc.).
Informația grafică poate fi de două feluri: raster sau vectorială. Grafica raster este o
modalitate de reprezentare a imaginilor în aplicații software sub forma de matrice de pixeli, în timp
ce grafica vectorială este o metodă de reprezentare a imaginilor cu ajutorul unor primitive
geometrice (puncte, segmente, poligoane), caracterizate de ecuaţii matematice.

Informaţie grafică de tip raster și de tip vectorial

Specific sistemelor GIS este asocierea unui sistem de coordonate geografic matricii de pixeli
(la imaginile raster) sau vectorilor - procedeul poartă numele de Georeferentiere. Astfel unui obiect
(reprezentat fie printr-o imagine, fie printr-un vector) îi este asociată o poziție unică în Sistemul
Informatic corespunzătoare poziției geografice din lumea reală.
Datorită informațiilor asociate graficii, Sistemele Informatice Geografice beneficiază de
toate oportunitățile de interogare pe care le ofera sistemele moderne de baze de date și în plus pot
oferi ușor analize orientate pe anumite zone geografice - așa numitele hărți tematice.
Un exemplu comun de Sistem Informatic Geografic îl reprezentă Sistemele de Navigație.
Harta rutieră în formă vectorială este georeferențiată astfel încât Sistemul de Poziționare Globală
(Global Positioning System - GPS) să poată indica poziția exactă a autovehiculului. Planificarea
rutei este în fapt o hartă tematică obținută în urma unei interogări spațiale (căutarea distanței celei
mai scurte între două puncte) combinată cu o interogare a bazei de date asociate drumurilor din
hartă astfel încât să fie respectate o serie de condiții (limitări de viteză, gabarit, sensuri de circulație,
interdicții, etc.).
Datorită impactului pozitiv, sistemele software GIS s-au dezvoltat foarte mult. Există pe
piață un număr foarte mare de produse, atât ale dezvoltatorilor consacrați (ESRI, Intergraph,
181
Autodesk, MapInfo, etc.) dar și de tip Open source (Grass GIS, Quantum GIS, GVSIG, OpenJump,
etc.).
Evoluțiile ecologiei peisajului ilustrează relațiile importante dintre modelele spațiale și
procesele ecologice. Aceste evoluții încorporează metode cantitative, care se corelează cu modelele
spațiale și cu procesele ecologice la scări spațiale și temporale largi. Aceste legături de timp, spațiu,
și schimbări de mediu pot ajuta oamenii de știință și factorii decizionali în elaborarea și aplicarea
planurilor necesare pentru rezolvarea problemelor de mediu (Turner și colab., 2001).
Studiile la scara peisajului dovedesc faptul că impactul uman este probabil principalul factor
determinant al modelului de peisaj într-o mare parte a globului (Wilson și King, 1995). Peisajul
poate deveni înlocuitorul măsurătorilor de biodiversitate, deoarece compoziția plantelor și
animalelor diferă între probe prelevate de la site-uri din diferite categorii de peisaj. Taxoni sau
diferite specii pot “migra” de la un habitat în altul, ceea ce are implicații și consecințe de interes
pentru ecologia peisajului. De asemenea, practicile de utilizare a terenurilor se extind și continuă să
crească proporția marginilor în peisaje, cu efecte, respectiv consecințe, care pot deveni
semnificative în procesul de bioconservare a plantelor și animalelor. În sfârșit, schimbările climatice
constituie o altă componentă majoră în direcționarea cercetărilor în ecologia peisajului.

11.8. Trenduri în ecologia peisajului

11.8.1. Provocări datorate creșterii populației

Se estimează că în 1804 populația Pământului era de de un miliard, în 1927 de două

miliarde, iar în 1960 de trei miliarde. În anul 1974, ONU a proclamat “Anul Internaţional al
Populaţiei” şi a invitat, pentru prima dată în istorie, toate statele lumii la Conferinţa Mondială a
Populaţiei ale cărei lucrări s-au desfăşurat în luna august în București. În anul respectiv, numărul
populaţiei mondiale ajunsese la patru miliarde locuitori. După 13 ani, în ziua de 11 iulie 1987,
populaţia lumii a atins cifra de cinci miliarde de locuitori, iar în 1999 s-a ajuns la șase miliarde (în
12 octombrie, potrivit Organizației Națiunilor Unite, respectiv în 22 iulie, după US Census Bureau).
În 2011 populația lumii a ajuns la șapte miliarde (la 31 octombrie 2011, potrivit ONU; după
estimările US Census Bureau s-a ajuns la această cifră în 12 martie 2012).
Explozia demografică a avut loc datorită îmbunătățirii standardelor de trai și medicale, ceea
ce a permis oamenilor să trăiască mai mult decât în secolele anterioare. În același timp, rata
nașterilor (numărul de nou-născuți din fiecare familie) staționează la un nivel ridicat în multe zone
ale globului. Până când această rată va scădea semnificativ, populația lumii va continua să crească,
putând ajunge în anul 2040 la 9 miliarde, iar în 2050 la circa 10,5 miliarde. În prezent, creșterea
populației are loc cu preponderență în țările în curs de dezvoltare, respectiv în state cu un nivel
industrial și tehnologic limitat. Majoritatea acestor țări se află în Asia și Africa, și parțial în America
de Sud și Centrală (tabelul 12).
Tabelul 12
Populația Globului în 2013 și previziunile pentru 2050
(http://www.worldometers.info/world-population/)

% din Previziune- % din Creștere

Continent/ Populația în Suprafața Densitate
populația populația în populația (%) 2013-
Regiune 2013 (km²) (p/km²) 2050
Globului 2050 Globului
Asia 4.298.723.288 60.0 31.915.446 135 5.164.061.493 54.1 20
Africa 1.110.635.062 15.5 30.955.880 36 2.393.174.892 25.1 115
Europa 742.452.170 10.4 23.048.931 32 709.067.211 7.4 -4
America de Sud,
616.644.503 8.6 20.546.598 30 781.566.037 8.2 27
Caribe
America de Nord 355.360.791 5.0 21.775.893 16 446.200.868 4.7 26
Oceania 38.303.620 0.5 8.563.295 4 56.874.390 0.6 48
Total 7.162.119.434 100.0 136.806.988 52 9.550.944.891 100 33

182
 În statele dezvoltate, cu industrie și tehnologie avansate, ex. Japonia, Australia și cele mai
multe țări din Europa și America de Nord, populația a încetat să crească, în unele constatându-se
chiar o scădere. Cu toate acestea, la fiecare cinci zile se nasc încă un milion de oameni, și în fiecare
an, populaţia planetei creşte cu 75 de milioane, echivalentul întregii populaţii a Marii Britanii. În
unele țări din Asia și Africa este posibilă o explozie demografică: populația Indiei poate depăși
China până în 2030, devenind cea mai mare țară din lume, populația Nigeriei poate depăși populația
Statelor Unite în 2045, ajungând a treia cea mai populată țară din lume, și va începe să rivalizeze cu
China până la sfârșitul secolului, cu aproape un miliard de oameni în 2100...
(http://www.worldometers.info/world-population/)
Creşterea populaţiei mondiale este o problemă globală pentru care se caută explicaţii
ştiinţifice, dar totodată se încearcă găsirea unor strategii integrate. Suprapopularea este considerată
o problemă mult mai mare chiar decât schimbările climatice. Multe țări în curs de dezvoltare trebuie
să facă față dificultăților privind hrănirea și acordarea asistenței social-medicale pentru populațiile
lor enorme.
Studiile recente demonstrează că fără măsuri și schimbări drastice, nu vor rămâne pe Glob
suficiente resurse pentru a satisface nevoile primare ale oamenilor precum apă, hrană, energie şi
adăpost. În absența unor măsuri drastice și în condițiile creșterii populației pe Glob, predicțiile sunt
greu de făcut fără a lua în considerare un dezastru. Schimbările climatice vor amplifica stresul legat
de resurse, putând determina migrarea unui miliard de oameni din regiunile inospitaliere. Miliarde
de oameni pot ajunge să sufere de foame și sete, să trăiască în condiţii improprii, toate acestea fiind
potențiali factori pentru apariția conflictelor civile.
Se consideră că unele zone ale Pământului sunt atât de afectate de suprapopulare, încât nu
mai pot fi salvate, iar specialiştii se tem că dacă 50% din mediul ambiant va fi alterat de oameni,
dezastrul va fi de neoprit (http://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article/Rising-populations).
Cercetătorii au observat deja că acolo unde pagubele şi agresiunile omului aupra mediului
au depăşit 50% din suprafaţa arealului respectiv, rezultatele sunt dezastroase, iar efectele sunt
ireversibile. Până în prezent, oamenii au transformat deja 43% din uscatul Terrei în zone urbane şi
terenuri agricole. În conformitate cu estimările privind creșterea populaţia Terrei, până în 2025
oamenii vor transforma în teren urban şi agricol 50% din suprafaţa terestră a planetei. Se va ajunge
rapid la o reducere periculoasă a biodiversităţii, iar aceasta va duce la un impact devastator asupra
agriculturii, pescuitului, zootehniei, managementului pădurilor şi resurselor de apă.
Într-un studiu recent, biologi, ecologi, experţi în sisteme complexe, geologi şi paleontologi
renumiți din Statele Unite, Canada, America de Sud şi Europa consideră că situaţia resureselor
naturale pe Glob este deosebit de gravă, iar în unele zone s-a depăşit deja punctul critic. “Tocmai m-
am întors dintr-o călătorie de documentare în Himalaya, Nepal, şi am observat familii care au
ajuns să se războiască între ele cu topoarele şi săbiile pentru banalul lemn de foc, lemn pe care îl
ard în fiecare seară pentru a-şi găti mâncarea”, a declarat Elizabeth Hadly, din cadrul Universităţii
Stanford, unul din co-autorii studiului, adăugând că “e nevoie disperată” de un plan de conducere
coordonat, coerent, la nivel global, pentru planeta Pământ. În acest sens, oamenii de ştiinţă care au
întocmit studiul solicită factorilor politici și decizionali instituirea unei “conduceri globale”, care să
adopte o iniţiativă globală de inginerie, pentru rezolvarea problemelor de energie, apă, hrană,
urbanizare şi finanţe, respectiv pentru a se preveni dezastrul ecologic provocat de excesele speciei
umane.
Paul Ehrlich, un renumit analist al fenomenelor care ţin de evoluţia populaţiei, este de părere
că trebuie adoptate politici de limitare a creșterii populației pe Terra, iar resursele de hrană să fie
redistribuite pe Pământ, pentru a se evita un dezastru nuclear sau răspândirea unor epidemii fatale
(ex. viruşi care să aibă un impact similar ciumei din secolele XIV-XV).
http://www.theguardian.com/environment/2012/apr/26/world-population-resources-paul-ehrlich
Renumitul ecolog Lester Brown avertizează că în cazul în care creșterea populației mondiale
nu va încetini semnificativ, numărul persoanelor amenințate de lipsa apei și hrană va crește
dramatic. Numărul tot mai mare al fenomenelor extreme legate de vreme pe Glob, valurile de
căldură, secetă și ploile excesive în întreaga lume în ultimii ani dovedesc faptul că schimbările

183
climatice constituie o nouă realitate. Dacă în lume nu se iau măsuri pentru stoparea acestor
fenomene, a încălzirii globale, a efectului de seră, a epuizării apei și resurselor naturale, va fi
subminată economia alimentară și deficitul de alimente va deveni o problemă devastatoare pentru
omenire (http://www.guardian.co.uk/global-development/2012/oct/14/).
Lester Brown spune că lumea știe răspunsurile: “Acestea includ economisirea apei,
restrângerea pierderilor și consumului de resurse și hrană, stoparea eroziunii solului, controlul
populației și schimbarea politicii economice a energiei. Dar aceste probleme trebuie să fie
abordate împreună, la nivel global. Avem datoria de a ne mobiliza rapid. Timpul este o resursă
deficitară acum pentru omenire. Succesul depinde de acțiunea rapidă pe timp de război. Aceasta
înseamnă transformarea economiei industriale mondiale, stabilizarea nivelului populației și
refacerea stocurilor de cereale (alimente). Trebuie să ne redefinim securitatea. Am moștenit o
definiție a acesteia din secolul trecut, focalizată aproape exclusiv militar. Agresiunile armate nu
mai constituie principala amenințare pentru viitorul omenirii. Amenințările imperative le reprezintă
acum schimbările climatice, creșterea populației, deficitul de apă și alimentar, creșterea prețurilor
la produsele alimentare. Provocarea o constituie salvarea civilizației în sine...”
Soluţiile de inginerie precum reducerea consumului de energie, stocarea îmbunătăţită a
alimentelor şi extragerea apei din stratul acvifer ar putea permite Pământului să susţină o populaţie
de 9,5 miliarde (dr. Tim Fox: http://www.countercurrents.org/fox210111.htm). Desigur că aceste
soluţii vor costa extrem de mult, însă într-o coordonare coerentă, la nivel global, ele vor fi posibile.
Provocările și confruntările pe care le are omenirea în viitor demonstrează rolul
ecologiștilor, precum și al tuturor specialiștilor și oamenilor de știință care au obligația morală de-a
identifica, susține și aplica concepte, soluții și măsuri prin care să fie susținut nu numai viitorul
umanității, dar și biodiversitatea Pământului și un mediu frumos și sănătos.

11.8.2. Misiuni ecologice noi și forme de abordare

Conceptul de “peisaj” a devenit unul inter- și transdisciplinar între ecologie, geografie,

geologie, biologie, agronomie, silvicultură, arte plastice, arhitectură, urbanism, peisagistică, turism,
istorie-antropologie, etnografie, etnologie, sociologie, matematică, informatică, geomatică, GIS etc.,
prin urmare o adevărată “punte” între domenii diferite, care poate genera o nouă orientare de
cercetare holistică (Pătru-Stupariu, 2011).
Se afirmă că toate aceste domenii au luat în considerare, cu predilecție, dimensiunea
spațială, temporală a peisajului, precum și dimensiunea sa funcțională sau estetică (Tudora, 2009).
Peisajul a devenit obiect de studiu pentru trei discipline: geografia peisajului, arhitectura
peisajului și ecologia peisajului. Chiar dacă, între acestea, modul de abordare a peisajului diferă,
există unele confuzii în opinii și riscul ca arhitectura peisajului să fie considerată o disciplină care
“se ocupă cu amenajarea estetică a peisajelor, privite ca decor, fără a ține cont de legile naturale
și antropice” (Pătru-Stupariu, 2011).
Tocmai de aceea, specialistul în arhitectura peisajului, dar și horticultorul, silvicultorul,
agronomul, ecologistul trebuie să “depășească” o formare profesională simplistă și să-și formeze o
viziune complexă, prin acumularea de cunoștințe și integrarea lor, apoi transpunerea lor în
activitatea în domeniu, aplicativă sau de cercetare, precum și în perspectiva profesională. Acea
“punte” între domenii diferite, eventual viziune (‘holism’ în loc de ‘reducţionism’), se poate edifica
și la nivel individual, al specialistului. Astfel, la nivelul profesiei, o formare într-unul dintre
domeniile amintite, preponderent biologice, să asigure integrarea cunoștințelor, inclusiv a percepției
și viziunii asupra peisajului, la dimensiuni spațiale, temporale. O asemenea viziune trebuie
completată obligatoriu cu o atitudine prin care inginerul peisagist, horticultor, silvicultor, agronom,
ecolog să dea dovada responsabilității, interesului și grijii pentru protecţia, managementul şi
amenajarea peisajului. Acest deziderat se impune cu atât mai mult cu cât, dintre toate domeniile
amintite, peisagistul, horticultorul, silvicultorul și agronomul interacționează și acționează direct
asupra “obiectului de studiu” (peisajul în forma definiției vehiculată cel mai adesea: imaginea unui
teritoriu), putând avea un efect benefic asupra ‘dimensiunii funcționale și estetice’ a peisajului.

184
 11.8.3. Pasajele verzi pentru animale

Creșterea populației, agricultura (extensivă și intensivă), silvicultura, industrializarea,

modernizarea vieții și a stilului de viață precum și mulți alți factori au schimbat profund “peisajul”
la nivel mondial, precum și sensurile conceptului de “peisaj” și percepția asupra acestuia.
Au fost ridicate numeroase așezări urbane și rurale, s-au construit căi ferate, autostrăzi,
canale. Au fost defrișate suprafețe enorme de pădure, activitatea economică umană a fost puternic
influențată de industrializare etc. Multe dintre activitățile și acțiunile omului au numeroase
consecințe negative asupra naturii și mediului, după cum s-a precizat. Între consecințele acestora se
situează și restrângerea habitatelor și a numărului de animale și de specii, reducerea diversității
genetice, apariţia riscurilor consangvinizării și apariției diverselor boli şi mutaţii genetice etc.
O altă consecință, datorată barierelor artificiale ridicate de om în calea animalelor
(autostrăzi, șosele etc.), o reprezintă numeroasele accidente de circulaţie rutieră în care sunt
implicate animale. Adesea, acestea se soldează cu pierderi de vieți omenești sau vătămări, moartea
animalelor, rănirea și suferința produsă animalelor afectate de vehicule, daune materiale și pierderi
economice (reparații la autovehicule, curățarea lor etc.) (Seiler A și Helldin J-O, 2006).

Crearea barierelor artificiale, ridicate de om în calea animalelor (autostrăzi, șosele,

căi ferate, canale etc.), impune o misiune ecologică nouă

Numărul animalelor ucise în accidente rutiere în Statele Unite este estimat la un milion pe zi
(în aprox. 1,5 milioane de accidente rutiere pe an sunt implicați cerbi; plăţile companiilor de
asigurări către conducătorii auto implicați în accidente cu animale sălbatice se apropie de 8 miliarde
de dolari). Se estimează că pe drumurile europene sunt ucise de la 350.000 la 27 milioane de păsări
în fiecare an (Erritzoe, 2003).

185
 Autostrăzile, șoselele, căile ferate, canalele etc. constituie bariere în calea animalelor

Mortalitatea faunei ca urmare a accidentelor rutiere are consecințe extrem de periculoase la

speciile cu populații mici. Această cauză este responsabilă pentru 50% din decesele panterei din
Florida, și este principalul factor pentru moartea bursucilor în Anglia. Accidentele rutiere contribuie
în mod semnificativ la declinul populației unor specii amenințate, inclusiv elan, lup și urși koala.

Barierele artificiale (ex. autostrăzile) și accidentele rutiere constituie o cauză importantă a pierderii
biodiversității în rândurile animalelor
Multe animale se tem să se apropie de drumurile zgomotoase, iar autostrada constituie
practic o barieră de netrecut. Obstacolele cauzează reducerea diversității genetice în interiorul
speciilor; astfel, crește riscul datorat consangvinizării și driftului genetic, apariţiei unor mutaţii
genetice și boli, toate crescând riscul extincției (dispariției). Uneori, autostrăzile separă animalele de
locurile în care îşi găsesc hrana într-un anumit sezon al anului. Nu numai animalele, ci și insectele
sunt supuse riscului foarte ridicat de coliziune cu autovehiculele (Rao și Girish, 2007).
Există mai multe posibilități pentru evitarea unor asemenea accidente, dar printre cele mai
eficiente se numără pasajele, respectiv punctele de trecere care permit animalelor sălbatice să
călătorească peste, sau pe sub drumuri. Pasajele verzi, ecologice, cu vegetație (“poduri verzi”),
încep să fie tot mai utilizate, în special în Europa Occidentală, SUA și Canada.
Din cauza numărului tot mai mare de autostrăzi, habitatele animalelor au devenit tot mai
fragmentate, astfel că aceste puncte de trecere ar putea juca un rol esențial în protejarea speciilor pe
cale de dispariție.
Eсo-pasajele sunt concepute sub forma unor coridoare - trasee verzi, construite deasupra
autostrăzilor pentru a permite animalelor sălbatice să le traverseze. Eco-traseele pentru animale au
un aspect foarte estetic în sensul arhitectural, contribuie armonios și spectaculos la înfrumusețarea
peisajului și corespund în întregime principiilor de dezvoltare durabilă a societății. Ele și-au dovedit
deja înalta eficienţă în practică, fiind deosebit de utile în menținerea biodiversității.

11.8.4. Principii ecologice în amenajarea peisajului

Noțiuni precum “orașe verzi”, “acoperișuri verzi” etc. devin tot mai utilizate în limbajul de
specialitate, având un evident rol ecologic și o adresabilitate direcționată spre protecția mediului,
asigurarea unui climat (microclimat) favorabil, asigurarea unor condiții de viață, muncă, petrecere a
timpului liber, odihnă, relaxare etc. adecvate în condițiile urbanizării, aglomerării din marile centre
urbane, industrializării, poluării, amplificării eforturilor intelectuale, stresului cotidian și
consumului nervos la care este supus omul în “epoca modernă”.

186
 Proiectarea unui peisaj rezidential, constituie un proces complex care trebuie realizat în mod
pragmatic și eficient, asigurându-se un design care să fie de succes. Planul peisagistic este dezvoltat
prin intermediul “procesului de proiectare”, care presupune o succesiune de etape în care se iau în
considerare următoarele aspecte (Hansen, 2009):
-condițiile de mediu (inclusiv încadrarea armonioasă în “peisajul” de ansamblu);
-dorințele beneficiarului;
-elementele de proiectare;
-principiile de proiectare.
Scopul proiectului este de a organiza și încadra caracteristicile naturale existente și cele
concepute și care urmează a fi transpuse în practică, în locul dorit (curtea, grădina, terasa, parcul,
spațiul verde, interiorul etc.) într-un peisaj estetic, funcțional și durabil (Hansen, 2009, 2010).
Procesul de proiectare include cinci etape (Hansen, 2009):
1) Realizarea unui inventar al site-ul și analiza condițiilor naturale și specifice.
2) Stabilirea nevoilor și dorințelor beneficiarului.
3) Crearea diagramelor funcționale.
4) Dezvoltarea planurilor conceptuale de proiectare.
5) Întocmirea planului cu design-ul (proiectul) final.
În cadrul primelor trei etape, se stabilesc cerințele estetice, funcționale și horticole necesare
pentru proiectare. În ultimele două etape, cerințele respective se aplică în crearea planului final al
amenajării peisagere (proiectul propriu-zis).
Conform primei etape, procesul începe cu inventarul site-ul și analiza condițiilor ecologice:
- solul;
- drenajul;
- condițiile climatice;
- vegetația existentă etc.

187
 Pasaje verzi sau eсo-pasaje (coridoare, trasee verzi), construite deasupra autostrăzilor pentru a
permite circulația animalelor sălbatice în siguranță (imagini din Germania, Belgia, SUA, Canada)

188
“Coridoare” pentru protejarea crabilor roșii în timpul migrației anuale, insula Christmas, Australia

189
 Acest prim pas este important atât pentru selecția plantelor (specii, soiuri etc.), cât și pentru
plasarea și localizarea activităților care se pot desfășura în spațiul respectiv, în funcție de destinație
și funcționalități. Analiza factorilor ecologici și a condițiilor concrete este importantă deoarece
aceleași condiții climatice care afectează plantele - temperatura, umiditatea, ploaia, vântul, lumina
soarelui - afectează, de asemenea, beneficiarul, respectiv utilizatorul proiectului.
Următorul pas îl constituie elaborarea listei cu dorințele și nevoile beneficiarului, care va
ajuta la determinarea modului în care vor fi utilizate facilitățile, spațiile și “peisajul” realizat.
Analiza site-ului și necesităților utilizatorului va ajuta, de asemenea, la stabilirea diagramei
funcționale, reprezentată de tematica, forma și stilul design-ului. Diagrama funcțională este apoi
utilizată pentru a localiza spațiile de activitate pe site și elaborarea planului conceptual. Ultimul pas
îl constituie design-ul final, care include toate detaliile căilor de acces, aleilor, drenajelor, pavajelor
etc., precum și detaliile de plantare care sunt necesare pentru instalare.
De-a lungul procesului de proiectare, sunt importante și trebuie avute în vedere următoarele
zece considerente (Hansen, 2009):
-înțelegerea site-ului, selecția plantelor și activitatea/destinația locației;
-dorințele și necesitățile pe care le are utilizatorul (beneficiarul);
-alegerea unui stil (formă, temă, concept) adecvat pentru forma și organizarea spațiului;
-corelarea spațiilor și elementelor peisagere cu domeniile de activitate ale beneficiarului;
-considerarea funcției plantelor atât pentru mediul înconjurător, cât și pentru beneficiar;
-structurarea spațiului verde prin utilizarea ‘massing and layering techniques’ - tehnici care
să aibă în vedere corelarea arhitecturii peisajului cu arhitectura construcțiilor (ex. mărimea și forma
acestora), combinarea speciilor și stratificarea vegetației pentru amplificarea efectelor naturale,
decorative, peisagistice etc.).
-evidențierea punctelor importante, cum ar fi zonele de tranziție și punctele focale;
-acordarea atenției necesare tuturor detaliile referitoare la materialele, culorile și texturile de
suprafață;
-luarea în considerare a aspectelor legate de creșterea și întreținerea plantelor (evoluția
plantelor în timp, timpul necesar pentru întreținerea spațiului verde, costuri etc.);
-protejarea resursele prin utilizarea practicilor durabile de design.
Inventarul aprofundat și analiza exhaustivă a site-ului este importantă pentru a stabili
condițiile de mediu pentru creșterea plantelor și cea mai bună utilizare a site-ului.
Problemele ecologice de interes major includ tipul de sol, topografia și climatul regional.
Tipul de sol determină substanțele nutritive și umiditatea existentă, pe care le au plantele la
dispoziție. Este întotdeauna de preferat să fie alese și folosite în amenajarea peisajului plante
(specii, cultivaruri) care vor prospera în solul existent. Deși compoziția solului în substanțe necesare
plantelor poate fi modificată, amendamentele, îngrășămitele organice sau minerale sunt costisitoare,
presupun consum de energie, deranj și dificultăți în aplicare și de multe ori sunt ineficiente sau nu
au eficiența scontată.
Vegetația existentă poate oferi indicii cu privire la tipul de sol. În cazul în care plantele
existente au o bună creștere (vegetează în condiții favorabile), este recomandabil să fie alese și
amplasate în amenajare plante cu cerințe similare pentru condițiile de sol. Se acordă o atenție
deosebită zonelor în care plantele nu vegetează corespunzător, pentru o ajustare adecvată a alegerii
unor specii și cultivaruri care să poată valorifica la parametrii optimi suprafețele respective.
Topografia zonei și drenajul sunt foarte importante în conceperea și elaborarea proiectului.
Toate problemele de drenaj trebuie corectate și rezolvate prin proiectul propus. Un design bun va
‘muta’ departe de casă apa, și o va redirija spre alte zone ale amenajării (ex. curte, grădină, spații în
care să fie valorificată prin efecte peisagistice adecvate etc.).
Succesul proiectului peisagistic (îndeosebi pe termen lung) depinde în mod hotărâtor de
modul în care se specialistul reușește să valorifice potențialul genetic al plantelor (genotipul), în
condiții specifice de ecotip (mediu), astfel încât și interacțiunea dintre genotip și ecotip să asigure
efecte decorative și funcționale maxime. În prezent, există un număr imens de cultivaruri la toate
speciile de interes, astfel că pot fi alese genotipuri care să prezinte atât particularitățile ornamentale

190
dorite, cât și o comportare adevată, toleranță sau rezistență, la acțiunea factorilor de stres abiotici
(sol mai puțin favorabil, temperaturi ridicate sau scăzute, exces sau deficit de lumină, apă etc.) și
biotici (atac de boli, dăunători).
Întrucât fiecare genotip (specie, cultivar) are anumite cerințe față de factorii ecologici,
alegerea plantelor care urmează să fie incluse în amenajare trebuie să se facă în strânsă legătură cu
condițiile climatice.
Preocupările pentru climă încep cu temperatura: plantele trebuie să fie capabile să
supraviețuiască la temperaturile medii ridicate, dar în special (și extrem de important), la
temperaturile medii scăzute pentru regiune. Evident, se vor avea în vedere și temperaturile minime
absolute din zonă. Poziția geografică - coordonatele geografice, altitudinea, expoziția etc., plus
documentarea aferentă (hărți, date meteo etc.) și corelarea informațiilor cu cele obținute prin propria
analiză, reprezintă punctul de plecare în alegerea plantelor potrivite pentru zonă.
Datele și informațiile respective pot constitui un ajutor prețios și în valorificarea
eventualelor microclimate existente în spațiul de amenajat și pot oferi alternative în conceptul
amenajamentului peisagistic. Modelele și design-urile pot avea în vedere alternanța soare - umbră,
insolația și durata de expunere la soare sau la umbră, crearea unor microclimate (microhabitate).
Condițiile ecologice ale locului și vegetația existentă, corelate cu informațiile obținute din hărți de
vegetație și date meteo, vor permite identificarea locației microclimatelor din arealul de amenajat.
Plantele se încadrează, de obicei, în una sau două din cele patru categorii de microclimat: însorit,
parțial însorit, parțial umbrit și umbrit. Este important să se anticipeze în concepția design-ului că
modelele soare - umbră se schimbă odată cu anotimpurile, iar de-a lungul timpului, odată cu
creșterea arborilor.

11.8.5. Importanța funcției plantelor în amenajarea peisajelor rezidențiale

Din perspectiva design-ului peisagistic, materialele vegetale au trei funcții majore în peisaj
(Hansen și Alvarez, 2010):
-estetice;
-structurale;
-utilitare.
Din punct de vedere estetic, plantele crează un mediu vizual plăcut, iar structural, plantele
permit organizarea spațiilor, și le definesc. Plantele sunt utilitare, deoarece pot transforma mediul
pentru confortul utilizatorului prin modificarea luminii, temperaturii și umidității. Plantele pot fi de
asemenea folosite pentru a controla zgomotul și mirosul, dar și ca surse de hrană pentru proprietari,
precum și pentru fauna sălbatică.
Pentru confortul psihologic, plantele sunt folosite ca bariere fizice sau, implicit, pentru
intimitate și siguranță. Barierele fizice pot bloca atât vederea cât și accesul la un spațiu, ele
incluzând perdele, ziduri și garduri vii de plante. Unele garduri vii, alcătuite de obicei din plante cu
talie mică de creștere, blochează accesul, dar nu și vederea. Alte funcții ale plantelor includ
curățarea aerului, prevenirea eroziunii și pierderile de sol, menținând umiditatea în sol și revenirea
materiei organice în sol (Hansen și Alvarez, 2010).
Din aceste motive, plantele multianuale (perene) care urmează să fie utilizate, ex. arbori,
arbuști, subarbuști, sau plante acoperitoare) trebuie alese în primele etape ale planificării. Tipurile
de plante sunt alese în funcție de capacitatea lor funcțională, astfel încât să fie luat în considerare, în
același timp, atât scopul lor viitor, cât și spațiul pe care îl necesită.
Pentru structură și utilitate, arborii și arbuștii de vigoare mare și medie sunt cele mai
importante plante în peisaj, contribuind cel mai mult la microclimat, organizare spațială și probleme
de securitate. Dimensiunea, forma și textura (densitatea) sunt cele trei caracteristici dominante care
determină modul în care plantele pot fi folosite pentru a asigura microclimate mai plăcute și pentru
a crea o amenajare funcțională, organizată și eficientă energetic (Hansen, 2009).

191
 Funcțiile estetice, structurale și utilitare ale plantelor trebuie corelate, valorificate și
armonizate în funcție de principiile de bază ale design-ului. Acestea sunt: echilibrul (simetria,
asimetria, proximal/distal), focalizarea interesului, simplitatea, ritmul și linia, proporția, unitatea.

11.8.6. Orașe verzi și acoperișuri verzi

Odată cu dezvoltarea ecologiei ca știință și a cunoștințelor în domeniu, precum și a

conștientizării problemelor de mediu cu care se confruntă marile orașe, a apărut și conceptul de
“eco-oraș” (oraș ecologic, oraș durabil). Termenul de “EcoCity” a fost lansat de Register (1987), în
cartea ‘Ecocity Berkeley: Building Cities for a Healthy Future’ (‘EcoCity Berkeley: Construcții de
orașe pentru un viitor sănătos’).
Un oraș durabil, sau eco-oraș este un oraș proiectat luându-se în considerare impactul asupra
mediului, locuitori dedicați pentru protejarea și înfrumusețarea cu ajutorul plantelor a mediului,
conștienți de importanța minimizării inputurilor de energie, apă și alimente, precum și de reducere a
deșeurilor, căldurii, poluării aerului (ex. CO2, metan) și a apei.
În general, se consideră că un oraș durabil trebuie să răspundă nevoilor prezentului, fără a
sacrifica însă capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Ambiguitatea acestei
idei determină o mare de variație a percepției și modului în care trebuie să acționeze edilii pentru ca
orașele să devină mai durabile (Waldheim, 2006).
Se estimează că peste 50% din populația lumii trăiește în prezent în orașe și zone urbane.
Aceste comunități mari oferă atât provocări, cât și oportunități pentru dezvoltatori, dar și pentru
locuitorii orașelor, întrucât spațiile urbane favorizează conexiunile sociale, piața de desfacere și
piața ofertei de muncă, interacțiunile și condițiile în care oamenii pot prospera social.
Sistemele urbane poate fi mai durabile ecologic decât cele din mediul rural sau suburban,
deoarece apropierea oamenilor și resurselor dă și posibilitatea economisirii energiei și resurselor
(Wheeler și Wheeler, 2004), cum sunt transportul de alimente, sistemele de tranzit în masă,
localizarea capitalului uman într-o zonă geografică relativ mică în care ideile pot fi generate și
materializate omogen.
Interesul în domeniu nu este doar teoretic, numeroase idei ecologiste fiind aplicate în diferite
orașe ale lumii, cu scopul protejării și înfrumusețării mediului. Un exemplu în acest sens îl
constituie și sistemul de certificare al clădirilor verzi LEED (‘Leadership in Energy and
Environmental Design’), recunoscut pe plan internațional. LEED poate recunoaște clădirile cu un
design durabil, prin identificarea unor domenii cheie de excelență ecologică, inclusiv: localizarea în
site-uri durabile, eficiența de utilizare a apei, energia și atmosfera, materialele și resursele, calitatea
mediului în interior, locațiile apropiate și legăturile, conștientizarea problemelor de mediu și
educația locatarilor, inovația în design, prioritatea regională. Recompensele pentru optimizarea și
performanțele energetice ale clădirilor certificate LEED, impulsionează gândirea inovatoare în
proiectarea, construcția și utilizarea acestora, și încurajează identificarea și valorificarea eficientă a
formelor alternative de energie.
O altă tendință modernă în ecologie și înfrumusețarea peisajului o constituie “acoperișurile
verzi”. Un acoperiș verde (sau “acoperiș viu”) acoperă parțial sau complet o clădire sau o
construție, cu vegetație și un mediu de creștere, amplasate peste o membrană de impermeabilizare
(Mentens și colab., 2006). Aceasta poate include straturi suplimentare, cum sunt bariere pentru
rădăcini, sisteme de drenaj și de irigare etc. Sistemele de grădini cu containere de pe acoperișuri, în
cazul în care plantele sunt menținute în ghivece, nu sunt în general considerate a fi adevărate
acoperisuri verzi, deși acest lucru este dezbătut. Iazurile de pe acoperișuri sunt o altă formă de
acoperișuri verzi, care sunt utilizate pentru a trata apele uzate.
Acoperișurile verzi ale clădirilor servesc mai multor scopuri, permițând absorbția apei de
ploaie (asigurând izolare), creând habitate pentru fauna sălbatică, contribuind la scăderea
temperaturii aerului din mediul urban și atenuând efectul ‘insulei de căldură’ (en. ‘urban heat
island’ - UHI; căldură mai ridicată în zonele metropolitane, comparativ cu zonele rurale
înconjurătoare).

192
 Acoperișuri - terase verzi în diferite metropole (Vancouver, Singapore etc.)

Idei ecologiste și design-uri durabile pentru viața în New-York (ca “oraș verde”), imaginate de
Lushome, http://www.lushome.com/green-ideas-turn-new-york-city

Ideile ecologiste sunt tot mai prezente în viața socială, politică, mass-media, artă etc.

193
 Acoperișuri verzi sunt de două tipuri: intensive și extensive (Yaghoobian și Kleissl, 2012).
-Acoperișurile intensive sunt relativ groase și pot sprijini o mai mare varietate de plante, dar
sunt mai grele și necesită mai multă întreținere;
-Acoperișurile extensive sunt acoperite cu un strat subțire de vegetație și sunt mai ușoare
decât acoperișurile intensive.
Termenul “acoperiș verde” indică și acoperișurile care utilizează diferite forme de tehnologii
“verzi”, ecologice, cum sunt acoperișurile reci, reflectorizante, cele cu colectoare termice solare sau
panouri fotovoltaice (Mentens și colab., 2006; Yaghoobian și Kleissl, 2012). Acoperișuri verzi sunt
numite și eco-acoperișuri, acoperișuri cu vegetație, acoperișuri vii, sau “eco-roofs”, “oikosteges”,
“vegetated roofs”, “living roofs”, “greenroofs”, “VCWH” (“Horizontal Vegetated Complex Walls” -
pereți orizontali vegetali complecși).

11.9. Considerente finale

În Convenţia Europeană a Peisajului, adoptată la Florenţa în 20 octombrie 2000, ratificată în

țara noastră prin Legea nr. 451/2002 (M.Of. nr. 536/23 iul. 2002), peisajul este considerat o parte
importantă a calităţii vieţii și un element esenţial al bunăstării sociale şi individuale. De aceea,
protecţia, managementul şi amenajarea peisajului implică drepturi şi responsabilităţi pentru fiecare
stat preocupat de o dezvoltare durabilă, bazată pe relaţii echitabile şi armonioase între activităţile și
necesităţile sociale, economice şi de mediu.
Peisajul participă într-o manieră importantă la interesul general în ceea ce priveşte
domeniile: cultural, ecologic, de mediu şi social, constituind și o resursă favorabilă pentru
activitatea economică, întrucât protecţia, managementul şi amenajarea corespunzătoare a mediului
și peisajului contribuie la crearea de locuri de muncă. De asemenea, peisajul contribuie la formarea
culturilor locale, fiind o componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, contribuind la
bunăstarea umană şi la consolidarea identităţii, la protecţia habitatelor naturale și diversității
biologice, respectiv la protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural (Phillips, 1998; Turner și
colab., 2001; Wu, 2008).
În România, amenajarea peisajului a urmat de-a lungul timpului trendul Europei
Occidentale, cu limitele impuse de restricțiile geografice, istorice, economice și sociale, cunoscând
însă în ultimele două decenii o evidentă dezvoltare. O deosebită anvergură în țara noastră au
proiectele de peisagistică care au ca scop amenajarea spațiilor verzi, parcuri şi păduri peri-urbane, și
realizarea unor compoziţii vegetale și minerale optime în cadrul amenajării acesstora şi a zonelor de
promenadă și loisir.
Amenajarea peisajului asigură legătura armonioasă între mediul natural și cel antropic, între
spaţiul natural și cel construit (Turner și colab., 2001; Odum și Barrett, 2005)., urmărindu-se
realizarea unei ambianțe pozitive în cadrul mediului înconjurător care să contribuie substanțial la
înfrumusețarea vieții și a mediului de viață al omului

194
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Băbeanu N (2008). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Dominor, Bucureşti.

Berca M (1998). Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor. Ed. Grand,
Bucureşti.
Berca M (2000). Ecologie generală şi protecţia mediului. Ed. Ceres, Bucureşti.
Berca M (2000). Ecologie generală şi protecţia mediului. Ed. Ceres Bucureşti
Bertrand G. (1968). Paysage et géographie physique globale. Esquisse méthodologique.
Revue de Géographie des Pyrénées et du Sud-Ouest 39:249-271.
Boboc N (2009). Probleme de regionare fizico-geografică a teritoriului Republicii Moldova.
Bul ASM Ştiinţe ale Vieţii 1(307):161-169.
Boboc N, Bejan I., Castraveţ T, Muntean V, Ţîţu P (2012). Metode de analiză a peisajelor
din Câmpia Prutului Mijlociu. Buletinul AŞM. Ştiinţele vieţii. Ecologia și geografia 2(317):167-
177.
Botnariuc N (1999). Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale. Ed. Univ. Bucureşti.
Botnariuc N, Vădineanu A (1982). Ecologie. Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti.
Botu I, Botu M (2000). Protecţia şi conservarea biodiversităţii. Ed. Conphys, Rm. Vâlcea.
Budoi Gh, Penescu A (1996). Agrotehnică. Ed. Ceres, Bucureşti.
Calancea L (1972). Toxinele solului. Ed. Ceres.
Chapman JL, Reiss MJ (1999). Ecology: Principles and Applications. Cambridge Univ.
Press.
Chirilă C (2001). Biologia buruienilor. Ed. Ceres, Bucureşti.
Christian CS, Stewart GA (1953). General report on survey of Katherine-Darwin region,
1946. Melbourne: CSIRO.
Cogălniceanu D (2007). Ecologie şi protecţia mediului. Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Proiectul pentru învăţământul rural. 228 p. ISBN 978-973-0-04811-7.
Coste I (1982). Omul, bisfera şi resursele naturale. Ed. Facla, Timişoara.
Coste I, Arsene GG (2002). Ecologie - lucrari practice. Ed. Orizonturi universitare,
Timişoara.
Cristea M (1988). Evaluarea şi utilizarea resurselor genetice vegetale. Ed. Academiei,
Bucureşti.
Dincă I (2005). Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului. Ed. Univ. Oradea.
Dinu V (1979). Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane. Ed. Ceres, Bucureşti.
Drăguţ L (2000). Geografia peisajului. Ed. Presa Universitară Clujeană.
Duţu M (1999). Ecologie - filosofia naturală a vieţii. Ed. Economică, Bucureşti.
Enescu V, Cherecheş D, Randiu C (1997). Conservarea biodiversităţii şi a resurselor
genetice forestiere. Ed. Agris.
Erritzoe J, Mazgajski TD, Rejt Ł (2003). Bird casualties on European roads - a review. Acta
Ornithol 38:77-93.
Farina A (2006). Principles and methods in landscape ecology. Towards a science of
landscape. Springer, Dordrecht.
Fiţiu A (2002). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
Forman RTT (1995). Land Mosaics: The Ecology of Landscapes and Regions. Cambridge
University Press, Cambridge, UK.
Forman RTT, Godron M (1986). Landscape Ecology. John Wiley and Sons, Inc., New York,
NY, USA.
Frankel OH, Soule ME (1981). Conservation and Evolution. Cambridge Univ. Press, New-
York.
Geamăn I (2000). Microbiologie. Ed. Universitas, Bucureşti.
Ghidra V, Botu M, Sestraş R, Botu I (2004), Biodiversitate şi bioconservare. Ed.
AcademicPres, Cluj-Napoca.

195
 Hammond EH (1954). Small-scale continental landform maps. Annals of the Association of
American Geographers 44(1):33-42.
Hammond EH (1964). Analysis of properties in land form geography: an application to
broad-scale land form mapping. Annals of the Association of American Geographers 54(1):11-19.
Hansen G (2009). Landscape Design: Ten Important Things to Consider. University of
Florida. IFAS Extension. http://edis.ifas.ufl.edu/ep375.
Hansen G (2010). Basic Principles of Landscape Design.
http://edis.ifas.ufl.edu/pdffiles/mg/mg08600.pdf.
Hansen G, Alvarez E (2010). Landscape Design: Aesthetic Characteristics of Plants.
http://edis.ifas.ufl.edu/pdffiles/EP/EP43300.pdf
Heywood VH, Watson RT eds. (1995). Global Biodiversity Assessment. Cambridge Univ.
Press.
Ionescu Al (1979). Efectele biologice ale poluării mediului. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
Ionescu Al (1982). Fenomenul de poluare şi măsuri autopoluante în agricultură. Ed. Ceres,
Bucureşti.
Jarvis PH, Fowler J, Cohen L (1998). Practical Statistics for Field Biology. John
Wiley&Sons.
Jorgensen SE (2009). Ecosystem Ecology. Academic Press.
Kirchhoff T, Trepl L, Vicenzotti V (2013): What is Landscape Ecology? A Distinction,
Analysis, and Evaluation of Seven Concepts. Landscape Research 38(1):33-51.
MacArthur RH, Wilson EO (1967). The Theory of Island Biogeography. Princeton, N.J.
Princeton University Press.
Marin DI, Băbeanu N, Penescu A (2002). Ecologie. Ed. Elisavaros, Bucureşti.
Maxim A (2008). Ecologie generală și aplicată. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
Mentens J, Raes D, Hermy M (2006). Green roofs as a tool for solving the rainwater runoff
problem in the urbanized 21st century?. Landscape and urban planning 77(3):217-226.
Miller GT (2006). Essentials of ecology. Thomson Brooks/Cole.
Mohan G, Ardelean A (1993). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Scaiul, Bucureşti.
Monitorul Oficial nr. 536/23.07.2002 (http://www.cdep.ro/pls/legis/legis37056).
Muntean L, Ştirban M (1995). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
Munteanu C, Dumitraşcu M, Iliuţă R-A (2011). Ecologie şi protecţia calităţii mediului. Ed.
Balneară, Bucureşti.
Naveh N (2000). What is holistic landscape ecology? A conceptual introduction. Landscape
and Urban Planning 50(1-3):7-26.
Naveh Z, Lieberman A (1984). Landscape ecology: theory and application. Springer-Verlag,
New York, NY, USA.
Neef E (1967). Die theoretischen Grundlagen der Landschaftslehre. Haack, Gotha; cf.
Haase, G. and H. Richter 1983: Current trends in landscape research. GeoJournal 7(2):107-119.
NTEP - National Perennial Ryegrass Trial (2010). http://www.ntep.org/contents2.shtml
Odum EP, Barrett GW (2005). Fundamentals of ecology. Fifth Ed. Belmont. Thomson
Brooks/Cole.
Pătru-Stupariu I (2011) Landscape and sustainable territorial management. Applications to
the passageway Bran-Rucăr Corridor. Ed. Univ. Bucureşti.
Pătru-Stupariu I (2011). Peisaj şi gestiunea durabilă a teritoriului. Ed. Univ. Bucureşti.
Penescu A, Băbeanu N, Marin DI (2001). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Sylvi,
Bucureşti.
Phillips A (1998). The nature of cultural landscapes - a nature conservation perspective.
Landscape Research 23(1):21-38.
Prix PW (1980). Biologie evolutionnaire des parasites. Princeton Univ. Pression.
Puia I, Soran V (1981). Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii. Ed. Ceres, Bucureşti.

196
 Puia I, Soran V, Carlier L, Rotar I, Vlahova M (2001). Agroecologie şi ecodezvoltare,
Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
Ramade F (2003). Elements d’ecologie - Ecologie fondamentale. Dunod, Paris, France.
Rao RSP, Girish MS (2007). Road kills: Assessing insect casualties using flagship taxon.
Current Science 92(6):830-843.
Răuţă C, Cârstea Ş (1983). Prevenirea şi combaterea poluării solului. Ed. Ceres, Bucureşti.
Read, CP (1972). Animal parasitism (p. 182). Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice-Hall.
Register R (1987). Ecocity Berkeley: Building Cities for a Healthy Future. North Atlantic
Books, Berkeley, California.
Rosenthal JP, Kotanen PM (1994). Terrestrial plant tolerance to herbivory. Trends in
Ecology & Evolution 9(4):145-148.
Sauer C (1925). The Morphology of Landscape. University of California Publications in
Geography 22:19-53.
Seiler A, Helldin J-O (2006). Mortality in Wildlife Due to Transportation. In Davenport J,
Davenport JL, The Ecology of Transportation: Managing Mobility for the Environment (Springer).
166 p.
Sestraș A (2013). Ecologie și protecția mediului, suport de curs. Ed. AcademicPres, Cluj-
Napoca.
Stugren B (1982). Bazele ecologiei generale. Ed. St. Enciclop., Bucureşti.
Stugren B (1994). Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj-Napoca.
Şandor M, Maxim A (2009). Ecologie-lucrări practice. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
Şchiopu D, Vîntu V (2002). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
Toncea I (2002). Ghid practic de agricultură ecologică. Ed. Academicpres, Cluj-Napoca.
Troll C (1950). Die geographische Landschaft und ihre Erforschung. Studium Generale
3(4/5):163-181.
Troll C (2007). The geographic landscape and its investigation. In: Wiens JA, Moss MR,
Turner MG, Mladenoff DJ (eds): Foundation papers in landscape ecology. New York, Columbia
University Press:71-101.
Tudora I (2009). La curte. Grădina, cartier și peisaj urban în București. Ed. Curtea Veche,
București.
Turner MG, Gardner RH (1991). Quantitative Methods in Landscape Ecology. Springer-
Verlag, New York, NY, USA.
Turner MG, Gardner RH, O'Neill RV (2001). Landscape Ecology in Theory and Practice.
Springer-Verlag, New York, NY, USA.
Udrescu S (1997). Solurile lumii. Ed. Ceres, Bucureşti.
Vîntu V (2000). Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
Waldheim C (2006). The landscape urbanism reader. Princeton Architectural Press.
Westhoff V (1970). New criteria for nature reserves. New Scientist 46:108-113.
Wheeler SM, Wheeler SM (2004). Planning for sustainability: creating livable, equitable
and ecological communities. Routledge.
Wiens JA (1999). The science and practice of landscape ecology. In: Klopatek JM, Gardner
RH (eds): Landscape ecological analyses: issues and applications. Springer, New York:371-383.
Wiens JA, Milne BT (1989). Scaling of 'landscapes' in landscape ecology, or, landscape
ecology from the beetle's perspective. Landscape Ecology 3(2):87-96.
Wilson EO, Peter FM (1988). Biodiversity. Washington, D.C., National Academy Press.
Wilson JB, King WM (1995). Human-mediated vegetation switches as processes in
landscape ecology. Landscape Ecology 10:191-196.
Wu J (2008). Landscape ecology. In: Jorgensen SE (ed), Encyclopedia of Ecology. Elsevier,
Oxford.
Yaghoobian N, Kleissl J (2012). Effect of reflective pavements on building energy use.
Urban Climate 2:25-42.
Zamfir G (1975). Poluarea mediului ambiant. Ed. Junimea, Iași.

197