ÎMPĂDURIRI

Cap. 1. Consideraţii generale

1.1 Necesitatea şi importanţa instalării

artificiale a pădurii
1.2 Clasificarea lucrărilor de împădurire
1.3 Materiale de împădurire
1.4 Modalităţi de instalare artificială a
pădurii
1.1. Necesitatea şi importanţa instalării
artificiale a pădurii

Împăduriri – ansamblul acţiunilor privind

instalarea vegetaţiei forestiere pe cale
arificială în scopul realizării unor ecosisteme
valoroase, capabile să îndeplinească funcţiile
stabilite
1.2 Clasificarea lucrărilor de împădurire

 Împăduriri propriu zise

 Reîmpăduriri:
- propriu zise
- substituiri
- refaceri
 Împăduriri cu caracter parţial:
- ameliorări
- completări
1.3. Materiale de împădurire

 Seminţe
 Puieţi
 Butaşi
1.4. Modalităţi de instalare artificială a pădurii

 prin plantare
 prin semănare directă
 prin butăşire directă
Instalarea culturilor:

 sub adăpost
 la adăpost:
- în ochiuri
- în culoare
 în teren descoperit.
Cap. 2. Alegerea şi asocierea speciilor
pentru culturi forestiere

2.1. Principii privind alegerea speciilor

2.2. Criterii de alegere a speciilor
2.3. Principii generale de asociere a speciilor
2.4. Compoziţii de împădurire
2.5. Scheme de împădurire
2.1. Principii privind alegerea speciilor

 principiul ecologic
 principiul funcţionalităţii
 principiul economic
 principiul diversităţii compoziţionale
 principiul compatibilităţii
Principiul ecologic:

 se utilizează informaţiile privind flora

lemnoasă spontană şi cea cultivată
 se face corespondenţa între condiţiile pedo-
climatice şi cerinţele ecologice ale speciilor
 se poate apela la culturile experimentale
Principiul funcţionalităţii:

 alegerea speciilor se face în raport cu modul

în care acestea pot să îndeplinească funcţiile
stabilite
Principiul economic:

 se aleg cele mai valoroase specii sub

aspectul producţiei de biomasă şi al calităţii
lemnului
Principiul diversităţii compoziţionale:

 se recomandă compoziţii de împădurire cât mai

bogate în specii
 numărul speciilor este condiţionat de bonitatea
biotopului
 atribuţiile speciilor în cadrul arboretului sunt diferite
 polifuncţionalitatea ecosistemelor depinde de
numărul de specii din compoziţia de regenerare
Principiul compatibilităţii:

 se aleg speciile în aşa fel încât concurenţa

interspecifică să fie minimă sau chiar nulă
 aplicarea principiului nu trebuie să conducă
la reducerea numărului de specii alese
2.2. Criterii de alegere a speciilor

 Tipul natural fundamental de pădure

 Tipul de staţiune forestieră
 Culturile experimentale
Tipul natural fundamental de pădure:

 oferă informaţii corecte în măsura în care

acesta este cunoscut şi nu au intervenit
schimbări majore în biotop
 este total inoperant în situaţia împăduririi
unor terenuri din afara fondului forestier
Criteriul de ordin staţional:

 tipul de staţiune oferă informaţii detaliate

asupra condiţiilor de biotop
 se apelează la cercetarea mediului staţional
pe unităţi staţionale
Unitatea staţională:

 cea mai mică şi mai omogenă suprafaţă sub

aspectul factorilor şi determinanţilor
ecologici, pe care urmează a se executa o
anumită categorie de lucrări
 nu poate fi mai mică de 0,5 ha şi de regulă,
nu depăşeşte, în suprafaţă, limitele unei
parcele amenajistice
Grupa ecologică:

 ansamblul de staţiuni şi tipuri de pădure ecologic

echivalente, pentru care se stabilesc aceleaşi soluţii
tehnice privind regenerarea
 un tip de pădure se regăseşte într-o singură grupă
ecologică
 în România au fost constituite 114 grupe ecologice
(37 în regiunea montană, 34 în cea de dealuri, 20 în
zona de câmpie şi 23 pe dune, în lunci şi Delta
Dunării)
Criterii în stabilirea grupelor ecologice

 menţinerea şi extinderea speciilor autohtone

valoroase
 folosirea speciilor principale, cu precădere, în
arealul lor natural
 compatibilitatea silvobiologică a speciilor în
crearea amestecurilor
 intensificarea funcţiilor protective
 asigurarea stabilităţii culturilor
 prevederea, în compoziţii a speciilor de ajutor sau
arbustive
 2.3. Principii generale de asociere ale
speciilor forestiere

 caracteristicile mediului staţional

 însuşirile silvobiologice ale speciilor
utilizate
 funcţiile atribuite noilor arborete
Monoculturile

Avantaje:
- sunt mai uşor de instalat şi de condus
- cresc mai uniform
- furnizează sortimente de lemn relativ
omogene
- mecanizarea lucrărilor silvice poate fi
aplicată pe scară largă
Dezavantaje:

 au cea mai restrânsă diversitate structurală

 slabă capacitate de autoprotecţie
 incapabilitate de utilizare a întregului potenţial
energetic staţional
 acumulări de biomasă mai reduse datorită
consumului selectiv al substanţelor nutritive
Culturi forestiere amestecate

Avantaje:
- utilizează, la maxim, întregul potenţial energetic al
staţiunilor
- au o rezistenţă sporită la acţiunile factorilor
vătămători
- realizează acumulări superioare de biomasă
- îndeplinesc, la un nivel ridicat, funcţiile protective
sau productive, stabilite
- au cea mai largă diversitate structurală
Dezavantaje:

 implică un volum mai mare de cheltuieli

 pot să apară incompatibilităţi care să
conducă la eliminări reciproce între specii
 instalarea şi conducerea se face cu unele
dificultăţi
 mecanizarea se aplică diferenţiat
Culturi forestiere amestecate

- permanente:
- amestecuri intime
- amestecuri în rânduri
- amestecuri în benzi
- amestecuri grupate
- amestecuri mixte
- temporare (provizorii):
- folosirea speciilor pioniere
- introducerea în culturi a bradului
pentru pomi de Crăciun
2.4 Compoziţia de împădurire:

 asortimentul de specii arborescente şi arbustive,

ce urmează a fi instalate pe cale artificială în
scopul înfiinţării de culturi forestiere
Clasificarea speciilor din compoziţia
de împădurire:

 Specii principale:
- de bază
- de amestec
 Specii secundare
 Specii pentru protecţia şi ameliorarea
solului
Tipuri de compoziţii:

 Compoziţia de împădurire
 Compoziţia de regenerare
 Compoziţia actuală
 Compoziţia ţel
Schema de împădurire:

 redă modul real de amplasare al speciilor

ca şi dispunerea lor spaţială pe suprafaţa
de cultură
Schema de împădurire cuprinde:

 aranjamentul speciilor (în cazul

amestecurilor)
 dispozitivul de plantare
 desimea culturilor
Principii esenţiale de asociere a speciilor

 speciile principale se asociază grupat:

- în benzi (fâşii)
- în biogrupe
 speciile secundare se asociază în
amestec intim cu cele principale
Clasificarea biogrupelor în funcţie de
suprafaţa ocupată:

 buchete – cu suprafaţa de 20-100 m2

 grupe – cu suprafaţa de 100-400 m2
 pâlcuri – cu suprafaţa peste 400 m2
Dispozitivul de instalare (de plantare)

 precizează, prin distanţe, locul de

amplasare, pe teren, a materialului de
împădurit aparţinând speciilor din
compoziţia stabilită.
Clasificarea dispozitivelor de plantat:

 Dispozitive neregulate – dispunerea la distanţe

variabile ale materialelor de plantat
 Dispozitive regulate – dispunerea la distanţe
constante ale materialelor de plantat
Dispozitive de plantare regulate:

 în dreptunghi
 în pătrat
 în paralelogram
 în chincons
 în hexagon
Desimea culturilor

 se exprimă prin numărul de puieţi la

hectar şi redă gradul de apropiere al
exemplarelor instalate artificial.
Desimea culturilor este condiţionată de:

 particularităţile biologice ale speciilor şi

raporturile dintre ele
 caracteristicile materialului de împădurire
 metoda de împădurire
 condiţiile staţionale (în special troficitatea
solului)