Carte Curs COVRIG-1 PDF

Ilie COVRIG Exploatări forestiere
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE
1.1. Rolul şi definirea exploatării pădurilor
Exploatarea lemnului reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter

silvicultural, tehnic şi economic, care urmăresc introducerea în circuitul economic a
produselor rezultate din valorificarea biomasei lemnoase a pădurilor. Ca proces de
producţie exploatarea lemnului este parte integrantă a procesului de producţie
forestieră şi presupune transformarea părţii lemnoase a arborilor în sortimente de
lemn brut sau semifinit şi transportul acestora în vederea livrării pentru consum sau
pentru prelucrări ulterioare.
În contextul silviculturii moderne, înţeleasă ca o activitate cu caracter
biologic bazată pe procese naturale, silvicultorului îi revin sarcinile de a crea, de a
îngriji şi de a conserva un fond forestier optim.
Pădurea trebuie să îndeplinească în cele mai bune condiţii funcţiile de
protecţie a mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, să asigure permanent biomasă
lemnoasă şi alte produse specifice necesare economiei.
Cultura pădurilor şi exploatarea lemnului trebuie să reprezinte un sistem
unitar în care cele două activităţi se intercondiţionează. Cultura pădurilor nu poate
fi separată de activitatea de exploatare pentru că recoltarea lemnului reprezintă o
metodă culturală de regenerare, condiţionând instalarea unui nou arboret. Pe de altă
parte, exploatarea pădurilor trebuie să se efectueze în concordanţă cu cerinţele
culturale ale arboretelor.
Exploatarea forestieră, una dintre cele mai vechi activităţi legate de
pădure, face parte integrantă din procesul general de regenerare, conducere şi
1
îngrijire a pădurilor, în scopul creării condiţiilor pentru dezvoltarea altor arborete

mai productive.
În sens larg, prin exploatare se înţelege totalitatea lucrărilor de punere în
valoare a unui bun natural sau a unui sistem tehnic. În cazul pădurilor, principalul
produs valorificat este lemnul, de aceea, cu toate că prin exploatarea pădurilor se
înţelege valorificarea tuturor produselor acestora, în sens restrâns, vorbind despre
exploatarea pădurilor se face referire în mod curent la valorificarea biomasei
lemnoase ce o oferă arborii destinaţi acestui proces.
Exploatarea lemnului poate fi privită ca o activitate pur extractivă, aşa cum
este cazul recoltării lemnului din pădurile naturale, sau ca o etapă finală a
procesului silvicultural de gospodărire a pădurilor, suprapusă temporal etapei de
creare a condiţiilor de realizare a unei noi păduri.
Prin intervenţiile care se fac în arborete, în sensul atingerii obiectivelor
propuse, începând cu stadiul de păriş rezultă masă lemnoasă care corespunde
dimensional şi calitativ cerinţelor societăţii şi care se extrage din arborete printr-un
ansamblu de activităţi tehnice ce definesc exploatările forestiere ca şi activitate
productivă.
Necesitatea extragerii masei lemnoase din pădure este impusă, pe de o
parte, de aplicarea măsurilor culturale, fapt ce defineşte scopul cultural al
exploatărilor forestiere, iar pe de altă parte de satisfacerea nevoilor de lemn ale
societăţii, fapt ce defineşte scopul economic al activităţii.
Ca activitate productivă, exploatările forestiere reprezintă ansamblul
activităţilor prin care se extrage şi se pune în valoare masa lemnoasă pentru
atingerea celor două scopuri esenţiale : cultural şi economic.
Ca ştiinţă, exploatările forestiere sunt definite prin totalitatea cunoştinţelor
teoretice privind principiile, metodele, procedeele şi tehnicile de lucru prin care se
asigură extragerea şi punerea în valoare a masei lemnoase destinată exploatărilor
forestiere în concordanţă cu cerinţele silviculturale de gospodărire a pădurilor.
2
Recoltarea lemnului poate să determine, atunci când nu este efectuată

corespunzător, modificări substanţiale în ecosistemele forestiere, modificări care
pot deregla echilibrul ecologic local.
Tehnologiile de exploatare trebuie, deci, adaptate structurii pădurii şi
trebuie să se integreze în sistemul gospodăririi durabile a acesteia.
Obiectivele activităţii de exploatare a pădurilor sunt impuse de cerinţele de
gospodărire a fondului forestier. Optimizarea intereselor silvicultural şi economic
se realizează prin proiectarea şi organizarea corespunzătoare a lucrărilor de
exploatare în vederea asigurării condiţiilor optime de dezvoltare şi regenerare a
arboretelor şi a punerii în valoare, în condiţii economice rentabile, a masei
lemnoase rezultate.
Activitatea de exploatare a lemnului, în strânsă legătură cu activitatea de
gospodărire a pădurilor, trebuie să satisfacă anumite deziderate, cele mai
importante fiind următoarele:
 introducerea integrală în circuitul economic a masei lemnoase puse în
valoare şi valorificarea superioară a acesteia în condiţii de maximă
rentabilitate;
 crearea condiţiilor favorabile pentru instalarea unei noi păduri prin
reducerea la minimum a vătămărilor şi a dereglărilor ecologice;
 extragerea arborilor cu creşteri reduse, rău conformaţi, vătămaţi,
uscaţi, rupţi sau doborâţi accidental, în vederea prevenirii unor
calamităţi naturale provocate de factori biotici sau abiotici;
 asigurarea posibilităţii de a introduce noi specii cu valoare economică
ridicată prin extragerea arborilor din specii nedorite;
 obţinerea unei structuri mai eficiente a pădurii în scopul îndeplinirii
funcţiilor sale recreative, sanitare, de protecţie etc.
Exploatarea pădurilor s-a dezvoltat ca o ştiinţă de sine stătătoare care se

bazează pe un ansamblu de cunoştinţe referitoare la pădure şi la gospodărirea ei, la
3
modul de valorificare a produselor forestiere, în principal a lemnului, în condiţii

variate de mediu, stare de vegetaţie şi tehnică de lucru. Fiind o ştiinţă tehnică,
exploatarea pădurilor are un pronunţat caracter practic şi se fundamentează pe
cunoştinţe oferite de disciplinele de strictă specialitate cu caracter de cunoaştere a
vegetaţiei forestiere, cât şi de alte domenii cu al căror obiect de activitate se
intersectează (transporturi, maşini şi utilaje, mecanică, fizică, rezistenţa
materialelor, construcţii, topografie etc.). Este necesară, aşadar, o pregătire
multidisciplinară a specialiştilor din domeniul exploatării pădurilor.
1.2. Structura procesului de producţie

a exploatării lemnului
Procesul de producţie, în accepţiune generală, este un proces social în care

forţa de muncă, reprezentată prin indivizi aflaţi în relaţii de producţie, acţionează
cu ajutorul mijloacelor de producţie (a uneltelor) asupra obiectului muncii în scopul
transformării acestuia în bun material necesar societăţii.
Procesul de producţie al exploatării lemnului (simplificat: exploatarea
lemnului) reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter silvicultural, tehnic şi
economic care urmăresc introducerea în circuitul economic a produselor rezultate
din valorificarea biomasei lemnoase a pădurilor.
Aceasta presupune transformarea părţii lemnoase a arborilor în sortimente
de lemn brut sau semifinit şi transportul acestora (livrarea) în vederea consumului
sau a unei prelucrări ulterioare.
Procesul de producţie al exploatării lemnului face parte integrantă din
procesul de producţie forestieră, care include şi procesul de producţie din cultura
pădurilor, dar, spre deosebire de acesta, are un caracter tehnico-industrial
4
pronunţat, factorii naturali de producţie intervenind numai printr-o eventuală

condiţionare a activităţii de exploatare.
În structura procesului de producţie al exploatării lemnului sunt incluse
procese de bază, auxiliare, de deservire şi procese anexe.
Procesul de producţie de bază reprezintă activitatea principală de
exploatare al cărei scop este realizarea sortimentelor de lemn brut din biomasa pusă
în valoare. Acesta poate fi secţionat în trei părţi corespunzătoare celor trei secţii de
producţie caracteristice:
 procesul de producţie al şantierelor de exploatare,
 transportul
şi
 procesul de producţie al depozitelor centrale şi al centrelor de
sortare şi preindustrializare a lemnului.
Procesele de producţie auxiliare se concretizează prin activităţi de
construire, întreţinere şi reparare a mijloacelor de muncă şi prin producerea şi
furnizarea diferitelor forme de energie.
Procesele de deservire, după cum le spune şi numele, sunt constituite din
activităţi ajutătoare, acestea deservind procesele de producţie de bază sau auxiliare
(de exemplu: aprovizionarea, controlul produselor, transportul netehnologic,
conducerea tehnico-organizatorică şi financiară).
Procesele de producţie anexe pot fi puse în evidenţă atunci când
activităţile de exploatare se extind şi asupra altor produse (nelemnoase) ale
arborilor sau atunci când se dă o utilizare superioară unor părţi lemnoase ale
acestora, transformându-le în produse finite (de exemplu: mangalizarea buturilor
greu despicabile şi a crăcilor, fabricarea de extracte tanante vegetale sau a uleiurilor
eterice, obţinerea de compost).
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă (cantitativă şi
calitativă) a obiectului muncii în urma acţiunii mijloacelor de muncă (schimbarea
dimensiunilor, a proprietăţilor, modificarea aspectului etc.) completată de eventuala
5
depozitare şi de transportul tehnologic. Procesul de producţie forestieră se

caracterizează prin efectuarea, pe întreg teritoriul fondului forestier, a unor operaţii
specializate grupate în următoarele procese tehnologice de bază:
 procesul tehnologic de recoltare a lemnului, care cuprinde ca operaţie
principală doborârea arborelui; acest proces reprezintă ansamblul de
lucrări prin care se realizează transformarea arborelui din element
bioproductiv în materie primă; lucrările se efectuează în pădure (la
cioată), iar unitatea tehnico-administrativă este parchetul;
 procesul tehnologic de colectare a lemnului cu operaţiile de adunat,
scos, apropiat prin care se realizează concentrarea progresivă a
lemnului utilizând căi de colectare cu caracter temporar;
 procesul tehnologic din platformele primare, care are loc la baza
parchetelor de exploatare, la intersecţia căilor de colectare cu drumul
forestier, cu operaţiile de fasonare şi prelucrare prin care se realizează
modificarea formei şi dimensiunilor materialului lemnos rezultat în
urma recoltării, pregătindu-l pentru transportul tehnologic ce urmează;
 procesul tehnologic de transport forestier ce se desfăşoară între
platforma primară şi centrul de sortare şi preindustrializare a lemnului
(C.S.P.L.);
 procesul tehnologic de preindustrializare prin care se dă o formă
definitivă produsului exploatării prin lucrări de sortare şi prelucrare în
condiţii industriale; precede procesul de industrializare a lemnului.
Este de remarcat faptul că, în unele situaţii, transformarea materialului

lemnos în sortimente livrabile anumitor consumatori nu implică neapărat aplicarea
tuturor acestor procese tehnologice (uneori, produsele lemnoase sunt trimise din
platformele primare direct la consumatori, la fabricile de cherestea, de exemplu,
fără a mai fi supuse procesului tehnologic din centrele de sortare şi
preindustrializare a lemnului).
6
Indiferent dacă procesul de producţie de bază al exploatării lemnului se

consideră împărţit sau nu în procese parţiale, structura lui cuprinde următoarele
categorii de operaţii tehnologice:
 operaţii de transformare şi de prelucrare primară specifice: doborârea,
curăţirea de crăci, secţionarea, despicarea, cojirea, tocarea etc;
 operaţii de deplasare sau transport tehnologic: colectarea, încărcarea,
transportul propriu-zis (auto, pe căi ferate, pe apă sau pe calea aerului),
descărcarea, deplasarea pe distanţe scurte (transportul interior) etc;
 operaţii de depozitare, control şi livrare: stivuirea sau pachetizarea,
sortarea, măsurarea etc.
Unitatea de bază din structura de producţie a unui agent economic de

profil, organizată, condusă şi gestionată în mod unitar reprezintă şantierul de
exploatare . În sens restrâns şantierul de exploatare este identificat cu parchetul.
. Prin parchet se înţelege suprafaţa delimitată în interiorul unui arboret pe care
este amplasată biomasa lemnoasă destinată exploatării.
Actul de evaluare a volumului de lemn destinat exploatării (Actul de Punere
în Valoare – A.P.V.), se realizează separat pentru fiecare suprafaţă (unitate
amenajistică) parcursă cu marcări şi este numit în general partidă. Se admite
gruparea mai multor unităţi amenajistice într-o singură partidă în situaţia în care
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 dacă proprietarul sau gestionarul este acelaşi;
 dacă sunt arborete din care rezultă produse de acelaşi gen (principale,
secundare, accidentale i, accidentale II, igienă, etc.);
 dacă produsele rezultate provin din aplicarea aceluiaşi fel de tăiere la
produse principale;
 dacă în toate arboretele se preconizează aplicarea aceleiaşi tehnologii
de exploatare;
7
 dacă fac parte din acelaşi canton silvic(vor avea acelaşi gestionar -
pădurar titular de canton)
Şantierul de exploatare a lemnului cuprinde unul sau mai multe parchete,
căile de colectare a lemnului, una sau mai multe platforme primare, punctele de
încărcare şi mijloacele de muncă active, aferente, precum şi toate instalaţiile,
construcţiile şi amenajările necesare, executării lucrărilor de exploatare a lemnului.
Căile de colectare sunt formate cel mai frecvent din traseele de acces
pentru tractoare şi utilaje sau cele ale instalaţiilor cu cablu (funiculare).
Platforma primară reprezintă suprafeţe de teren amplasate la intersecţia
uneia sau a mai multor căi de colectare cu calea de transport. Acestea includ în
acelaşi timp şi punctele de încărcare a materialului lemnos, în mijloacele de
transport. În cazul parchetelor depărtate de calea de transport, platformele primare
sunt în afara limitelor parchetului, ca şi parte din traseele de colectare care asigură
accesul la platforme.
Depozitul central este o suprafaţă de teren special amenajată, dotată cu
construcţii, instalaţii şi mijloace de muncă ce se utilizează pentru descărcarea,
stocarea şi încărcarea materialului lemnos. Dacă depozitul central este situat între
două căi de transport forestier ce se execută cu mijloace diferite, fiindu-i
caracteristică operaţia de transbordare, acesta se numeşte depozit intermediar.
Atunci când mijloacele de fasonare clasice sunt înlocuite cu linii
tehnologice semiautomate de sortare şi fasonare în flux continuu, depozitele
centrale se numesc centre de sortare şi preindustrializare a lemnului (C.S.P.L.).
1.3. Elemente caracteristice ale procesului

de producţie
8
Pentru desfăşurarea activităţilor din şantierele de exploatare, prin colectarea

masei lemnoase sub una din formele menţionate este necesară o anumită ordine de
desfăşurare a operaţiilor, folosind mijloace de lucru adecvate condiţiilor în care se
lucrează.
În acest sens pot fi definite metodele şi tehnologiile de exploatare astfel:
 Metoda de exploatare reprezintă un concept general de organizare a
lucrărilor de exploatare exprimat prin forma sub care se deplasează
masa lemnoasă la colectare.
 Tehnologia de exploatare reprezintă, modalitatea concretă de
desfăşurare a operaţiilor într-un şantier de exploatare, în cadrul unei
metode adoptate.
Alegerea metodei de exploatare este impusă de condiţiile silvotehnice de
lucru, sistema de maşini disponibilă, precum şi de politica forestieră aplicată la un
moment dat.
Aplicarea metodei de exploatare se poate face prin tehnologii diverse, alese
în funcţie de condiţiile concrete de lucru din fiecare şantier de exploatare.
Metodele de exploatare cunoscute şi acceptate, în general, de literatura de
specialitate se clasifică, aşa cum s-a arătat anterior, după forma dominantă a masei
lemnoase la colectare, în:
- metoda de exploatare în sortimente definitive;
- metoda de exploatare în trunchiuri şi catarge;
- metoda de exploatare în arbori şi părţi de arbori;
- metoda de exploatare în tocătură.
Desfăşurarea corespunzătoare a activităţii de exploatare a lemnului
presupune proiectarea şi organizarea acestui proces de producţie în strânsă legătură
cu cerinţele de ordin silvicultural şi economic urmărite prin procesul de producţie
forestieră.
9
Proiectarea lucrărilor de exploatare a lemnului presupune activitatea de

elaborare a soluţiilor tehnologice optime şi întocmirea documentaţiei necesare în
vederea aplicării acesteia.
Organizarea lucrărilor de exploatare a lemnului vizează ansamblul de
acţiuni care se desfăşoară în vederea asigurării condiţiilor optime de aplicare a
soluţiei tehnologice de exploatare, pregătirea tehnico-materială a şantierului,
programarea, conducerea şi controlul execuţiei lucrărilor.
1.4. Principiile organizării activităţii de

exploatare a pădurilor
În desfăşurarea activităţii de exploatări forestiere trebuie să fie respectate

următoarele principii:
Principiul protejării mediului, care atestă faptul că valorificarea

lemnului trebuie să se realizeze în condiţiile asigurării acestui principal
rol al pădurii, cel de protecţie a mediului; serviciile oferite de pădure
trebuie să primeze atunci când se analizează valoarea unui teren
forestier şi, în acest context, trebuie să se evite exploatarea intensivă
sau cea realizată fără asigurarea unor măsuri de protecţie
corespunzătoare.
Principiul corelării exploatării lemnului cu cerinţele regenerării

pădurii (sau principiul interacţiunii dintre silvicultură şi exploatare),
care impune alegerea şi aplicarea acelor metode şi mijloace de lucru
care să minimizeze eventualele prejudicii aduse prin distrugerea
10
seminţişului sau vătămarea arboretului; trebuie să se coreleze, de

asemenea, volumul de exploatat cu posibilitatea pădurii, în vederea
menţinerii unui echilibru ecologic normal; activitatea de exploatare a
lemnului trebuie să se adapteze, din punct de vedere al utilajelor şi al
tehnicii de lucru, la specificul intervenţiilor silvotehnice prevăzute.
Principiul eficienţei economice presupune organizarea ştiinţifică a

activităţii de exploatare a lemnului pentru asigurarea continuităţii, a
ritmicităţii livrării sortimentelor de lemn către consumatori (constanţa
ofertei) şi a rentabilităţii economice; acest principiu presupune
amplasarea judicioasă a biomasei lemnoase de recoltat, estimarea
corectă cantitativă şi calitativă a masei lemnoase, aplicarea unor
tehnologii moderne de lucru şi utilizarea unei reţele corespunzătoare
de instalaţii de transport; pentru realizarea ritmicităţii este necesar să
se creeze stocuri de material lemnos în depozitele forestiere în vederea
compensării perioadelor de inactivitate sau de activitate redusă impuse
de cerinţele biologice ale regenerării sau de condiţiile climatice
nefavorabile. Pe de altă parte, trebuie să se asigure condiţiile pentru
permanentizarea activităţii muncitorilor forestieri (pregătirea complexă
a acestora şi crearea unor condiţii mai bune de transport, de hrană şi de
locuit). Orice activitate de exploatări forestiere trebuie să se desfăşoare
în baza unui proiect tehnologic care stabileşte soluţiile de organizare
rezultate prin analiza mai multor variante posibile şi care include un
antecalcul al cheltuielilor şi al rentabilităţii scontate.
Principiul economisirii şi valorificării superioare a lemnului este

determinat de creşterea cerinţelor cantitative şi de valoarea sa
economică ridicată, în condiţiile unor resurse limitate şi cu posibilităţi
11
relativ mici de creştere în timp; se urmăreşte ca prin sporirea

volumului de lucru, printr-o sortare mai judicioasă, să se asigure
fiecărui sortiment lemnos o destinaţie precisă şi rentabilă, cu o valoare
cât mai mare de întrebuinţare.
12
CAPITOLUL 2. RESURSA DE MASĂ LEMNOASĂ
Biomasa lemnoasă reprezintă substanţa lemnoasă din trunchiul, crăcile şi

rădăcinile arborilor şi arbuştilor supuşi total sau parţial procesului de valorificare.
Aceasta este acumulată în permanenţă prin utilizarea energiei solare, a aerului şi a
apei din sol şi constituie resursele de biomasă lemnoasă sau potenţialul pădurii la
un anumit moment, potenţial ce poate fi valorificat în cadrul activităţii de
exploatare forestieră.
Ca elemente componente ale fondului de producţie, arborii (unităţi simple)
sau arboretele (unităţi complexe) furnizează pentru exploatare şi valorificare
biomasa lemnoasă echivalentă creşterilor proprii, sub forma cotei normale de tăiere
(sau posibilitate) stabilite prin amenajament.
Arborii puşi în valoare formează recolta de lemn sau biomasa lemnoasă
brută, definită ca totalitatea arborilor pe picior sau doborâţi al căror volum a fost
determinat în conformitate cu metodele de estimare în vigoare şi care constituie
obiectul muncii în procesul de producţie al exploatării lemnului.
Deşi creşterea medie anuală a pădurilor ţării noastre este de 4,09 m3⋅ha-1,
pentru un volum estimat de 1,341 miliarde m3 (30,7% răşinoase şi 69,3% foioase)
repartizat pe o suprafaţă a fondului forestier de 6,367 milioane ha (26,7% din
suprafaţa totală a ţării, din care 339 mii ha fond forestier în proprietate privată),
posibilitatea pădurilor a fost stabilită, la nivelul anului 1999, la numai 16,5
milioane m3 (faţă de o acumulare anuală de 4,09 m3⋅ha-1 ⋅ 6,367 milioane ha ≅

26,0 milioane m3). Acest fapt se explică, în parte, prin inaccesibilitatea a 1,9
milioane m3⋅an-1 (datorită distanţelor de colectare mai mari de 2,0 km) şi, în al
13
doilea rând, prin necesitatea păstrării cotei anuale de tăiere (15,5 milioane m3⋅an-1)
sub nivelul creşterilor anuale de biomasă lemnoasă în vederea realizării unei
echilibrări a repartiţiei pădurilor pe clase de vârstă.
În funcţie de natură şi provenienţă, produsele lemnoase destinate exploatării
se clasifică în:
 produse principale, provenite din arboretul principal prin tăierile de
regenerare;
 produse secundare, rezultate din tăierile de îngrijire a arboretelor;
 produse de igienă, produse lemnoase rezultate din exploatarea arborilor
dispersaţi care sunt rupţi, doborâţi, uscaţi, atacaţi de insecte etc;
 produse accidentale, provenite din tăierea arborilor în cazul unor calamităţi
în masă (uscare, doborâturi de vânt, atacuri de insecte); aceste produse, în
funcţie de volumul arborelui mediu, se împart în produse accidentale I
(când rezultă lemn gros în cantitate mare, fiind similare ca sortimentaţie
dimensională cu produsele principale) şi produse accidentale II (când
rezultă un volum redus de lemn gros, fiind similare ca sortimentaţie
dimensională cu produsele secundare).
În general, volumul de lemn valorificat dintr-un arbore este constituit din

partea aeriană a acestuia situată deasupra nivelului de doborâre, ceea ce reprezintă
aproximativ 80% din volumul total al arborelui. Acest volum, înscris în actul de
punere în valoare, include volumul trunchiului cu coajă şi al crăcilor cu diametrul
mai mare de 5 cm la răşinoase şi 3 cm la foioase.
Diferenţa, reprezentând circa 20% din volumul total al arborelui pe picior,
este repartizată în cioată, rădăcini, crăci cu diametru redus şi frunze a căror
valorificare implică un consum mare de energie şi este neeconomică.
Volumul brut pe picior reprezintă volumul înscris în actele de punere în
valoare şi este format din volumul arborilor întregi inclusive coaja.
14
Volumul utilizabil este egal cu volumul brut pe picior minus volumul cojii
pentru lemnul rotund de lucru.
Volumul comerciabil reprezintă volumul lemnului recepţionat în depozitele
finale sau în centrele de sortare şi preindustrializare sau cel confirmat de beneficiar,
în cazul livrărilor directe din platformele primare. Acesta se obţine prin scăderea
consumurilor tehnologice din volumul utilizabil.
În procesul de exploatare, prin operaţiile de transformare a lemnului
arborilor puşi în valoare în sortimente de lemn brut se produc diminuări inerente
ale volumului iniţial denumite consumuri tehnologice.
Indicii de consum tehnologic sunt reglementaţi prin normative revizuite
periodic care iau în considerare nivelul tehnic şi tehnologic al momentului când
sunt întocmite. Numai depăşirile acestor indici de consum tehnologic sunt
considerate pierderi şi sunt cauzate de organizarea necorespunzătoare a procesului
de muncă şi de defecţiuni tehnice (nerespectarea disciplinei tehnologice, utilizarea
forţei de muncă necalificate, a utilajelor şi dispozitivelor cu grad înalt de uzură
etc.).
În cadrul operaţiilor de transformare a lemnului, consumurile tehnologice ce
se înregistrează pot fi grupate astfel:
 consum în tăieturi,
 consum în rupturi,
 consum în supradimensiuni,
 consum în putregai.
Consumul în tăieturi cuprinde volumul de lemn consumat prin execuţia

tăieturilor de doborâre şi secţionare (acestea din urmă realizate în parchet şi/sau în
C.S.P.L.) şi includ calupuri de tapă, aşchii şi rumeguş.
Consumul în rupturi cuprinde lemnul rupt şi sfărâmat prin căderea arborilor.
15
Consumul în supradimensiuni este specific centrelor de sortare şi

preindustrializare a lemnului, dar poate să apară şi în platformele primare dacă
lemnul este fasonat în sortimente definitive.
Reglementările prevăd o mărime a supralungimilor de 1 cm/m necesară
asigurării obţinerii în întreprinderile de prelucrare a lemnului a lungimilor
prevăzute pentru produsele semifinite.
În această categorie se încadrează şi porţiunea olărită a buştenilor.
Este necesar să se ia în considerare şi un consum în supragrosimi, mai ales
în cazul buştenilor de răşinoase care suferă o contragere accentuată a lemnului prin
uscare.
Consumul în putregai se înregistrează atunci când prin secţionări ale
pieselor din lemn, în platforma primară sau în C.S.P.L., sunt descoperite porţiunile
afectate de putregai.
Volumul iniţial de lemn de lucru trebuie, evident, diminuat cu volumul
zonei cu putregai.
În ceea ce priveşte consumurile tehnologice datorate deplasării lemnului,
prin colectare sau transport tehnologic, acestea depind de specie, de distanţa pe care
se deplasează piesele din lemn, de pantă şi starea traseului de colectare, de
mijloacele utilizate.
Se concretizează prin lemn rupt şi sfărâmat sau aşchiat care, fie că se
desprinde din piesele aflate în mişcare, fie că se elimină prin retezarea capetelor
pieselor respective.
Consumurile tehnologice din această categorie au valorile cele mai mici în
cazul colectării cu funicularele şi cu atelajele, valori medii la colectarea cu
tractoarele şi valori ridicate pentru colectarea lemnului prin corhănire.
Cerinţa tot mai mare de lemn în perioada actuală datorată multiplelor
utilizări ale lemnului determină o extindere a preocupărilor privind atragerea în
circuitul economic a cât mai mult din biomasa arborilor şi arboretelor şi
valorificarea superioară a acesteia.
16
CAPITOLUL 4. PROCESE DE MUNCĂ ÎN

EXPLOATAREA PĂDURILOR
În procesul de exploatare forestieră intervin două categorii de procese:

 procese de muncă;
 procese naturale.
Din categoria proceselor de munca vom face o analiză succintă, care să
înlesnească însușirea cunoștințelor teoretice din domeniul exploatărilor forestiere, a
două categorii de procese:
 tăierea lemnului, cu operațiile, metodele şi tehnologiile specifice;
 transportul lemnului.
A. Tăierea lemnului
Transformarea unui arbore pe picior în părți de arbore şi apoi în sortimente

de lemn, pregătite pentru transport şi livrare ca marfă se face prin procesul de taiere
a lemnului.
Tăierea, în general, este definită ca fiind un proces de creare de noi
suprafețe. Lemnul are o structură neuniformă şi rezistențe variabile la taiere în
funcţie de direcții şi planuri caracteristice, fiind considerat un material anizotrop –
ortotrop - fibros.
17
Direcțiile şi planurile caracteristice tăierii lemnului foarte importante în

activitatea practică a exploatărilor forestiere, dar şi a prelucrării lemnului, sunt
următoarele (fig. 1):
 direcția longitudinală DL şi planul longitudinal PL;
 direcţia radială DR şi planul radial PR;
 direcţia tangențială DT şi planul transversal PT.
Figura 1. Direcții şi planuri caracteristice tăierii lemnului

După modul cum se realizează tăierea, cu sau fără pierderi de lemn, în literatura
de specialitate, dar şi în practică deosebim două categorii de taiere :
 tăierea destructibilă sau prin așchiere;
 tăierea nedestructibilă sau prin despicare sau forfecare.
Tăierea destructibilă
Caracteristic acestei tăieri este faptul că prin interacțiunea dintre lemn şi
organul activ (cuțitul) se realizează așchii de diferite mărimi înregistrându-se o
pierdere de lemn (fig. 2).
18
Figura 2. Exemplu de tăiere destructibilă
V = V1+V2+V3
În procesul de taiere, lemnul își manifestă rezistența în funcţie de:

 specie;
 gradul de umiditate;
 direcția şi planul de tăiere.
Cuțitul sau organul activ întâmpină o anumită rezistență în procesul de

taiere în funcţie de:
 unghiul de taiere;
 unghiul de așezare;
 unghiul de ascuțire;
 lățimea muchiei laterale.
Tipurile fundamentale de tăiere destructibilă sunt următoarele:

a. tăierea transversală;
b. tăierea tangențială;
c. tăierea longitudinală.
În procesul de producție, pe lângă cele 3 cazuri fundamentale de tăiere prin

așchiere, se întâlnesc frecvent şi cazuri intermediare de tipul:
 tăierea longitudinal - transversală;
 tăierea longitudinal - tangențială;
19
 tăierea transversal - tangențială.
Organul activ de taiere este un cuțit în forma de pană (fig. 3), care se
caracterizează prin:
 feţe;
 muchii;
 unghiuri.
P
D
A
C
Figura 3. Feţele, muchiile şi unghiurile cuţitului
Feţele:
 de aşezare (MNSR) - acţionează asupra feţei lemnului nou create;
 de degajare (MNOP) - acţionează asupra aşchiei;
 secundare (MRP şi NSO) - acţionează pentru detaşarea aşchiei.
Din punct de vedere al raportului dintre lungimea muchiilor şi lăţimea

piesei de tăiat putem avea următoarele categorii de taiere:
 tăiere deschisă, când MN > AB, caz în care desprinderea aşchiei se
realizează de muchia principală (tăişul principal);
 tăiere închisă, când MN < AB, caz în care la desprinderea aşchiei
contribuie şi muchiile secundare MP şi NO (tăişuri secundare).
20
Unghiurile cuţitului:
 unghiul de ascuţire β;
 unghiul de aşezare α;
 unghiul de degajare γ;
 unghiul de taiere ρ.
Tăierea destructibilă este realizată de cuţit printr-o mişcare cu două

componente:
 mişcarea de aşchiere, prin care se asigură desprinderea unei aşchii -
caracterizată de vectorul (v);
 mişcarea de avans, care asigură continuitatea desprinderii de aşchii
succesive, caracterizată de vectorul (u).
Pentru eficientizarea acestui tip de tăiere se recomandă:

 tăierea lemnului verde;
 reducerea lăţimii tăieturii prin folosirea unor cuţite cât mai subţiri;
 optimizarea şi eficientizarea raportului dintre (v) şi (u);
 optimizarea grosimii aşchiei (Δh) în raport cu puterea imprimată
cuţitului de tăiere.
Tăierea nedestructibilă
Tăierea nedestructibilă se realizează fără formare de aşchii, în două moduri:
 prin despicare (când se rup legăturile dintre fibrele lemnului în locul de
acţionare a organului activ);
 prin forfecare (când se rup fibrele în locul de acţionare a cuţitului).
V = V1+V2
21
Despicarea
Ruperea legăturilor fibrelor se realizează după o direcţie longitudinală, într-
un plan radial.
Acest tip de taiere comportă mai multe faze (fig. 4):
cuţit
a. b.
Figura 4. Tăierea nedestructibilă (a - despicarea; b - forfecarea)

 contactul cuţitului cu lemnul;
 strivirea lemnului;
 crăparea lemnului;
 detaşarea pieselor rezultate.
Forfecarea
Se realizează într-un plan transversal, după o direcţie radială. Fazele pe care
le comportă acest tip de tăiere sunt:
 strivirea fibrelor;
 ruperea fibrelor în punctul M unde se produce deformaţia maximă a
fibrelor.
22
Organul activ în ambele cazuri este un cuţit în formă de pană (tip topor)
caracterizat prin:
 muchia tăietoare;
 unghiul de ascuţire;
 feţele active.
Pentru eficientizarea acestei forme de tăiere trebuie ţinut cont de

următoarele:
 să se reducă suprafaţa de contact dintre muchia tăietoare şi lemn printr-
o ascuţire foarte bună a cuţitului;
 optimizarea valorii unghiului de ascuţit astfel încât forţele de frecare
între feţele acestuia şi lemn să fie cât mai mici (valorile unghiului: 40 -
50° la despicare şi 15 - 20° la forfecare).
În cadrul procesului de producție, obiectul muncii suferă schimbări atât

calitative (de structura) cât si cantitative (de forma, dimensiuni etc). In procesul de
producție mai sunt incluse deplasările în spațiu ale obiectelor si persoanelor
implicate, măsurătorile, verificările, depozitarea diverselor elemente ale obiectului
muncii. Toate acestea ne duc la concluzia ca procesul de producție este o serie de
operațiuni desfășurate într-o ordine specifica, caracteristica formelor si mijloacelor
de producție folosite conform cu bunurile materiale necesare a le obține. Procesul
de producție include procesul de munca, cel tehnologic, cel de depozitare si
păstrare, cel de mișcare în spațiu (de transport).
Aplicând aceste percepte generale exploatării masei lemnoase, putem defini
procesul de producție în acest caz ca o activitate de valorificare a pădurii sub forma
sortimentelor brute si deplasarea acestora la locurile de livrare, prelucrare în
continuare, sau de consum în stare naturala.
23
În cazul exploatării pădurilor așa cum s-a mai arătat, activitățile se extind si
asupra altor produse în afara de lemn, sfera de definiție fiind evident mai larga.
Procesul de producție al exploatării lemnului cuprinde, o suita, un cumul de
operații specifice care pot fi grupate în funcţie de natura lor, locul unde se executa
si de modificările calitative sau cantitative pe care le aduc arborilor în:
 operații specifice - doborârea, curățirea de craci, cojirea, secționarea si
despicarea;
 operații de prelucrare primara, tocarea, mangalizarea, cioplirea etc;
 operații de transport, colectare, transport forestier pe distante lungi
 cu mijloace auto, cai ferate forestiere sau pe apa, manipularea în
locurile de concentrare a masei lemnoase (tasoane, rampe, depozite)
cum ar fi, încărcarea - descărcarea, deplasarea pe distante scurte si
voltare;
 operații de depozitare, păstrare, livrare, sortare, gestionare si igiena
silvica; stivuirea, legarea în snopi sau pachete, măsurarea, curățirea
suprafețelor, păstrarea buștenilor etc.
De multe ori, curățirea de craci, cojirea, secționarea si despicarea sunt
grupate în operația complexa de fasonare a lemnului brut.
Activitatea de exploatare a pădurilor trebuie să se desfășoare astfel încât să
fie respectate pe întreg parcursul procesului de producție cerințele de ordin
economic, fără a le neglija, însă, pe cele de ordin ecologic care privesc modul de
aplicare a tăierilor, asigurând astfel condiții optime pentru dezvoltarea şi
regenerarea pădurii.
Caracteristicile procesului de exploatare a lemnului diferă în funcţie de
tipurile de tăieri executate în arboretele respective. În acest sens, menționăm faptul
că în producție, exploatările forestiere trebuie să facă uz de o serie de practici
silviculturale ce includ :
 aplicarea răriturilor;
 aplicarea tratamentelor regimului codru şi crâng;
24
 aplicarea tăierilor cu caracter special (produse accidentale şi de igienă).
Răriturile
Se execută în stadiile de păriş, codrişor şi codru mijlociu. Acest tip de tăieri
se aplică pentru a dirija în mod corespunzător arboretele, urmărind ameliorarea
calitativă a stării fitosanitare, mărirea rezistenţei la acţiunea factorilor
destabilizatori biotici şi abiotici şi, din punct de vedere al exploatării, valorificarea
superioară a biomasei lemnoase.
Exploatarea biomasei lemnoase rezultate din rărituri are următoarele
caracteristici:
 volum mic extras pe unitatea de suprafaţă (40 ÷ 50 m3.ha-1);
 volum redus pe fir (0,040 ÷ 0,440 m3, frecvent sub 0,100 m3);
 desime mare a arboretelor în care se intervine;
 număr mare de arbori extraşi la hectar (400 ÷ 600 fire/ha);
 pondere mare a sortimentelor de material lemnos de calitate inferioară.
Unul dintre cale mai importante aspecte ale acestui tip de tăiere se referă la
asigurarea protecţiei arborilor pe picior. Din acest punct de vedere trebuie
respectate următoarele reguli de exploatare:
 alegerea celei mai adecvate metode de exploatare;
 marcolarea arborilor de viitor pentru atenţionare asupra
 obligativităţii asigurării protecţiei acestora în momentul doborârii altor
arbori aflaţi în apropiere;
 doborârea pe direcţii tehnice judicios stabilite, cu protejarea arborilor
de valoare rămaşi pe picior şi a seminţişului utilizabil;
 realizarea în parchet a unei reţele de căi de colectare utilizabile în
întreaga perioadă de executare a răriturilor.
25
Tratamente cu tăieri progresive şi succesive

Se aplică în regimul de codru şi constă într-o succesiune de 2 - 3 tăieri pe o
perioadă de 20 de ani, pentru a facilita regenerarea naturală a arboretelor.
Exploatarea biomasei lemnoase în acest caz are următoarele caracteristici:
 un volum aproximativ de 200 ÷ 250 m3/ha;
 volumul arborelui mediu mai mare de 0,7 m3;
 perioada de aplicare a tratamentului este de 20 de ani cu o periodicitate
de aproximativ 7 ani;
 se obţin sortimente lemnoase de calitate superioară.
Specificul acestui tip de tăiere este faptul că trebuie valorificată biomasa

lemnoasă asigurând regenerarea naturală; deci trebuie acordată o atenţie deosebită
protejării seminţişului.
Trebuie să se asigure măsuri speciale pentru acest tip de tăieri şi anume:
 amenajarea unor spaţii restrânse de manevră datorate desimii
arboretului, la prima colectare, sau a suprafeţelor ocupate de seminţiş,
la următoarele intervenţii;
 la stabilirea direcţiei de doborâre se vor lua în considerare suprafeţele
ocupate de seminţiş şi direcţia de deplasare a lemnului la adunat;
 se vor crea reţele de căi de colectare astfel dezvoltate încât să fie
folosite pe întreaga perioadă de aplicare a tratamentului fără a schimba
modalităţile de scos şi apropiat.
Tratamentul tăierilor grădinărite

Are drept scop realizarea simultană a tăierilor de îngrijire, asigurarea
condiţiilor optime de regenerare naturală şi efectuarea lucrărilor de îngrijire cu
caracter special.
26
Se aplică în arboretele pluriene. În cadrul acestui tratament tăierile se

execută continuu pe cupoane, suprafaţa unui cupon fiind egală, în mod obişnuit, cu
a zecea parte din suprafaţa unităţii amenajistice pe care se aplică.
Caracteristicile principale acestui tip de lucrări sunt:
 volum redus de exploatat (60 ÷ 100 m3/ha);
 variabilitate dimensională mare a arborilor extraşi (un număr mare de
arbori cu dimensiuni mici şi un număr mic de arbori cu dimensiuni
mari);
 diversitate calitativă a biomasei lemnoase (calitate superioară la arborii
de dimensiuni mari şi inferioară la cei cu dimensiuni mici);
 periodicitate de 10 ani a intervenţiilor;
 suprafeţe relativ mari ale cupoanelor.
Pentru activitatea de exploatare apar următoarele situaţii particulare:

 necesitatea protejării arborilor sursă de seminţe şi a celor cu valoare
deosebită, care se vor marcola;
 obligativitatea protejării seminţişului;
 se vor aplica metode mixte de exploatare: în trunchiuri şi catarge,
pentru arborii de dimensiuni mici, şi cea a sortimentelor definitive şi a
multiplilor de sortimente, pentru arborii mari;
 se va acorda atenţie deosebită la alegerea direcţiei de doborâre; se vor
doborî pentru început arborii de mici dimensiuni şi apoi cei cu
dimensiuni mai mari pentru a crea culoare de adunat şi scos;
 se va urmări crearea unei reţele de căi de colectare permanente.
Tratamentele tăierilor rase cu regenerare artificială

Se aplică doar în arboretele echiene. În acest caz se extrage integral masa
lemnoasă de pe toată suprafaţa parchetului într-o singură intervenţie, creându-se
27
astfel condiţiile necesare pentru instalarea pe cale artificială (prin plantaţii) a unei
noi generaţii de arbori.
Principalele caracteristici ale acestui tratament sunt:
 volum mare de exploatat (400 ÷ 600 m3/ha);
 volum mare pe fir (> 0,7 m3);
 calitate superioară a sortimentelor lemnoase obţinute.
În comparaţie cu celelalte tipuri de tăieri, tăierea rasă este, din punct de
vedere strict economic, cea mai rentabilă, dar trebuie acordată o atenţie deosebită
protecţiei solului, de calitatea acestuia depinzând reuşita viitoarelor plantaţii.
Metoda de exploatare recomandată este cea în trunchiuri şi catarge, dar
poate fi aplicată şi cea a arborilor şi părţilor de arbori.
Tăieri aplicate în regimul crângului

Se efectuează pentru a asigura regenerarea vegetativă a arborilor printr-o
tăiere unică, în general, la vârsta exploatabilităţii.
Se caracterizează, din punct de vedere al exploatării, prin:
 volum redus de exploatat (cel mult 200 m3/ha);
 volum redus pe fir (sub 0,4 m3);
 calitate inferioară a biomasei lemnoase (trunchiuri rău conformate şi
cu dimensiuni mici).
Acest tip de tăieri se va aplica urmărindu-se păstrarea capacităţii de lăstărire
şi drajonare a cioatelor şi a rădăcinilor groase. Din acest punct de vedere, trebuie
respectate următoarele măsuri speciale la exploatare:
 netezirea suprafeţelor cioatelor rezultate prin doborâre;
 orientarea acestor suprafeţe spre sud;
 nivelul cioatelor trebuie să fie peste nivelul de băltire;
 evitarea crăpării, ruperii, zdrelirii sau a cojirii cioatelor şi a rădăcinilor
mari;
28
 doborârea pentru drajonare prin tăierea rădăcinilor groase de la locul

de inserţie a acestora pe trunchi.
Tăierile de produse accidentale şi de igienă

Se execută pentru extragerea arborilor rupţi sau doborâţi de vânt sau de
zăpadă, uscaţi sau atacaţi de diverşi dăunători. Aceste tăieri se caracterizează, în
primul rând, prin faptul că momentul şi durata intervenţiilor nu pot fi prestabilite,
dar şi prin:
 condiţii de lucru deosebit de periculoase (arbori aninaţi, aflaţi în
echilibru instabil, arbori putregăioşi etc.);
 volum redus de biomasă lemnoasă de exploatat pentru tăierile de
igienă;
 calitate inferioară a materialului lemnos;
 necesitatea intervenţiei şi extragerii rapide pentru a se evita
deprecierea lemnului.
Scopul acestor lucrări este de a păstra o stare corespunzătoare de igienă şi
de a valorifica în termen scurt materialul lemnos rezultat.
Epoci, termene şi durate de exploatare

Aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de îngrijire şi a tratamentelor este
condiţionată de efectuarea tăierilor în epoci favorabile, perioade în care
intervenţiile respective se fac cu influenţe ecologice negative minime asupra
arboretelor.
Anul forestier şi anul de producţie corespund anului calendaristic.
Exploatarea biomasei lemnoase din fondul forestier naţional şi de pe
terenurile cu vegetaţie forestieră din afara acestuia se realizează prin respectarea
prevederilor legale, în funcţie de modul de regenerare a arboretelor (tratamentul
aplicat) şi de felul tăierii.
29
Termenele maxime între care este permisă exploatarea sunt reglementate

prin acte normative în funcţie de felul tăierii şi de condiţiile silviculturale
existente. Aceste perioade pot fi restrânse în funcţie de evoluţia vegetaţiei forestiere
şi situaţia concretă din teren.
În funcţie de condiţiile silviculturale se observă următoarea diferenţiere a
tăierilor:
 fără restricţii, caz în care exploatarea se face în tot cursul anului;
 cu restricţii, caz în care exploatarea se face între anumite termene bine
precizate.
Restricţiile se referă doar la recoltare şi colectare, acestea fiind procesele
tehnologice care au influenţă directă asupra ecosistemului forestier. Procesele
tehnologice de transport forestier şi cele din depozite nu sunt restricţionate în timp
din punct de vedere silvicultural.
Metode şi tehnologii de exploatare a lemnului
Metoda de exploatare reprezintă un concept general de organizare a

exploatărilor forestiere exprimat prin forma sub care se deplasează masa lemnoasă
la colectare.
Tehnologia de exploatare reprezintă modalitatea concretă de desfăşurare a
operaţiilor într-un şantier de exploatare a pădurilor sau într-un parchet de
exploatare.
Aplicarea metodei de exploatare alese se face prin tehnologii diverse de
exploatare determinate de condiţiile concrete din fiecare parchet.
30
a. Clasificarea metodelor de exploatare a lemnului

şi criteriile de alegere a lor
La exploatarea lemnului, judecându-se dupa forma si lungimea de extras a

trunchiului, în practica se întâlnesc urmatoarele tehnologii sau metode:
 metoda „lemn scurt” (short wood system) sau metoda sortimentelor
definitive la cioata (în terminologia româneasca)
 metoda „lemn lung” (tree length system) sau metoda trunchiurilor si
catargelor (în terminologia româneasca)
 metoda mixta „lemn lung si scurt”
 metoda arborilor (full tree system), cu varianta „părți de arbori”
 metoda tocării lemnului (chip system).
Metoda de exploatare se alege în funcţie de: condiţiile silvotehnice ale

arboretului, sistema de maşini disponibile şi politica forestieră la un moment dat.
La alegerea tehnologiei sau metodei de exploatare se au în vedere
numeroase elemente, dintre care amintim:
 dimensiunile cerute sortimentului de lemn;
 felul intervențiilor silvotehnice din care provine lemnul;
 volumul de lemn la hectar si total;
 dimensiunile dendrometrice ale arborilor;
 posibilitățile de doborâre si în general de recoltare a lemnului;
 condițiile de teren si arboret;
 posibilitățile de colectare si transport în pădure (gradul de dezvoltare a
rețelei în pădure);
 poziția si gradul de prelucrare a lemnului în centre;
 condițiile atmosferice si înălțimea stratului de zăpadă (în unele tari)
 sistema de mașini la dispoziție.
31
Exploatarea lemnului sub formă de sortimente definitive la cioată

Sortimentul definitiv reprezintă o piesă de lemn brut cu o lungime mai mică
de 12 m care conţine un singur sortiment determinat de standardele în vigoare.
Tehnologia sau metoda de exploatare a lemnului sub forma de sortimente definitive
la cioata presupune realizarea la locul de doborâre de sortimente de lungimi de 1 -
6 m (lemn scurt) piesele respective îndeplinind cerințele de utilizare ca sortimente
de lemn brut (sortimente definitive la cioata).
Datorita condițiilor de lucru ale mijloacelor mecanice în parchet si a
posibilității de colectare si transport în concordanta cu solicitările beneficiarilor,
sortimentele au de cele mai multe ori o lungime mica. Aceasta metoda sau
tehnologie de exploatare sub forma de lemn scurt, are o răspândire foarte mare în
multe tari, în Suedia spre exemplu aceasta reprezentând circa 95%.
În cazul tăierilor rase în arborete de plop euramerican, doborârea, curățatul
de craci si fasonatul se executa manual, cu fierăstraiele mecanice.
După fasonarea masei lemnoase în sortimente de buștean, lemn de celuloza
si lemn de foc, transportul si amplasarea acestora în platformele primare sau
depozitele finale spre încărcarea în vase fluviale se executa pe sortimente brute,
destinația sortimentelor fiind diferita. Transportarea sortimentelor definitive la
malul de încărcare se executa cu IFRON-ul si tractorul cu remorci.
Principalele caracteristici ale metodei sunt:
 operațiile de transformare se desfășoară în totalitate pe suprafețe mari
neamenajate;
 posibilități reduse de mecanizare a lucrărilor;
 necesitatea folosirii unui număr mare de muncitori;
 productivitate scăzută;
 cheltuieli de exploatare mari;
 calitatea sortării redusă;
 indice de valorificare a masei lemnoase scăzut;
 pierderi şi consumuri mari de masă lemnoasă;
32
 înregistrarea unor prejudicii mari pe suprafața parchetului;

 necesitatea asigurării unei asistențe tehnice de specialitate permanentă;
 piesele care rezultă în urma sortării la cioată au în general lungimi
mici, 1- 4 m, ceea ce conduce la folosirea sub capacitate a mijloacelor
de deplasare.
Este o metodă extensivă care se folosește doar în cazuri excepționale, când

nu se poate aplica altă metodă (tăieri de igienă).
Exploatarea lemnului sub forma de trunchiuri si catarge

Aceasta tehnologie presupune extragerea pieselor de lungime mare,
rezultate prin curățirea de craci a arborilor doborâţi, iar, așa cum se şi numește,
masa lemnoasă este colectată preponderent sub formă de trunchiuri şi catarge.
Trunchiul este partea din arborele de foioase cuprinsa între secțiunea
rezultata la doborâre si secțiunea de sub prima craca groasa, având lungimea, la
vârsta de exploatabilitate mai mare de 12 m. Catargul este partea din arborele de
răşinoase cuprinsa între secțiunile de doborât si de taiere (înlăturare) a vârfului
(unde diametrul este de circa 5 cm).
Aceasta metoda este folosita în cazul parchetelor de plop euramerican, unde
se urmărește obținerea de sortimente brute de lemn rotund. Metoda consta în
doborârea si curățarea manuala a cracilor, urmata de secționarea vârfului sau a
trunchiului la un anumit diametru minim, urmat de tragerea pieselor astfel rezultate
în tăblii în cadrul parchetului sau al platformei primare spre fasonare în sortimente
de lemn brut. Odată fasonate, aceste sortimente pot fi sortate si transportate la locul
de încărcare în vase fluviale, pe categorii. Transportul acestor sortimente, în special
al celor de lemn rotund se face preponderent pe apa, pe vase fluviale (barje sau
șlepuri). Metoda se aplica în funcţie de sortimentele de lemn care pot rezulta în
urma exploatării fiind mai puțin dependenta de distanta dintre parchet si locul de
încărcare. Metoda nu este folosita în cazul crângurilor, datorita caracteristicilor
33
dimensionale si calitative ale lemnului care nu permit obținerea de trunchiuri din

care sa se poată fasona sortimente de lemn brut.
Caracteristicile acestei metode se concretizează în:
 transferarea unor operații de transformare din parchet în platforma
primară (doborâre şi curățire de crăci în parchet, secționare în parchet
şi în platforma primară, despicare în platforma primară, fasonare crăci
în snopi în platforma primară tocare în platforma primară);
 creșterea gradului de mecanizare a lucrărilor;
 creșterea productivității muncii;
 reducerea cheltuielilor de exploatare;
 indice de valorificare a masei lemnoase mai mare;
 calitate sporită a lucrărilor din șantierul de exploatare;
 pierderi şi consumuri mai mici de masă lemnoasă;
 prejudicii mai mici ca frecvență.
Această metodă, prin avantajele economice şi ecologice oferite, este

considerată superioară metodei de exploatare în sortimente definitive.
Exploatarea lemnului sub forma de arbori cu coroana

Colectarea masei lemnoase se face în arbori cu coroană sau părți de arbori,
atunci când se execută o secționare pentru echilibrarea sarcinii.
Aceasta tehnologie presupune extragerea din pădure a arborilor doborâţi cu
coroana si execuția lucrărilor de fasonare, sortare, etc. pe un loc special amenajat în
acest scop.
Metoda oferă posibilitatea valorificării integrale si superioare a biomasei
lemnoase, realizării unor nivele ridicate ale gradului de utilizare industriala a
lemnului si introducerea unui înalt grad de mecanizare si chiar automatizare a
lucrărilor.
34
Din punct de vedere al exploatării lemnului este cea mai avantajoasă

datorită faptului că aproape toate operațiile se transferă în platforma primară unde
mecanizarea lucrărilor se poate realiza în condiții optime, asistență calificată pentru
toate operațiile la costuri mici, pierderile de masă lemnoasă sunt foarte mici şi în
final productivitatea muncii este ridicată. Totodată, această metodă permite
utilizarea lemnului subțire şi de mici dimensiuni, extinderea mecanizării la toate
operațiile, precum şi reducerea duratei de exploatare a parchetelor.
Cu toate acestea însă, în cazul arborilor voluminoși prin deplasarea lor prin
târâre sau semitârâre prin pădure se înregistrează unele pagube prin rănirea
arborilor în picioare si distrugerea semințișului si solului.
Are marele dezavantaj că din punct de vedere ecologic poate produce
prejudicii foarte mari arborilor rămași pe picior precum şi solului.
Ea trebuie aplicată numai acolo unde prejudiciile potențiale sunt diminuate
datorită condițiilor concrete, terenului şi a parchetului de exploatare.
Aceasta metoda a fost interzisa la noi în tara datorita produceri de pagube
însemnate atât arborilor ramași pe picior cât si solului.
Exploatarea lemnului sub forma de părți de arbore

Aceasta metoda se aplica în cazul arborilor voluminoși si consta în
secționarea acestora în raport cu posibilitățile si capacitățile mijloacelor de
colectare, transport si deplasare a lor în locuri centrale de fasonare.
Metoda este asemănătoare precedentei în unele părți ea constituind o
varianta a exploatării lemnului sub forma de arbori cu coroana (întregi) si părți de
arbori. Aceasta metoda nu este folosita în zone în care prin extragerea
cvasicompleta a lemnului din pădure se ajunge la sărăcirea solului si diminuarea
procesului de solificare atât de important în aceste zone cu soluri în formare.
Exploatarea lemnului sub forma de tocătură
35
Aceasta metoda presupune tocarea lemnului moale sau a resturilor în

vederea folosirii lui la fabricarea plăcilor aglomerate sau chiar pentru foc. În cazul
când tocarea se face la pădure, transportul ei se face în containere speciale
acoperite cu capac si în plasa. Colectarea lemnului sub formă de tocătură conduce
la o simplificare maximă a procesului de producție.
Toate operațiile de transformare a lemnului în tocătură se desfășoară
integral în parchet. În continuare procesul de producție constă din transportul şi
depozitarea tocăturii.
Aceasta metoda poate reprezenta o varianta foarte buna de valorificare a
arboretelor tratate în crânguri, de obicei de salcie, plop alb si negru, la care masa
lemnoasa nu este de calitate deosebita din punct de vedere dimensional, fiind de
cele mai multe ori propice industriei celulozei si pentru încălzirea locuințelor.
Totodată prin tocarea masei lemnoase în parchet sau în depozite finale la
locurile de încărcare pe vasele fluviale, rezulta volume foarte mari care pentru o
eficienta economica crescuta ar trebui compactizate la transport. De asemenea,
exista probleme privind păstrarea calității masei lemnoase pe parcursul
transportului, știut fiind faptul ca aceea tocătura compactizata se poate încinge
datorita umidității si poate creea probleme serioase si din punct de vedere al
securității transportului. Totuși în condițiile dezvoltării unor consumatori care sa
preia acest sortiment de biomasa, aceasta metoda de exploatare si valorificare a
masei lemnoase poate fi de un real succes.
Caracteristicile principale constau în:
 simplificarea la maximum a procesului de producție;
 grad înalt de mecanizare a lucrărilor;
 productivitate mare;
 costuri scăzute de exploatare;
 valorificarea integrală a masei lemnoase pusă în valoare;
 nivel scăzut al prejudiciilor.
36
Diversitatea condițiilor de lucru face ca de multe ori în producție să nu

poată fi aplicată strict numai o metodă de exploatare. În astfel de cazuri pot fi alese
soluții care conduc la aplicarea simultană a mai multor metode de exploatare
rezultând metode intermediare. Cele mai cunoscute sunt:
 metoda ARCOT (arbore - coroană - trunchi);
 metoda multiplilor de sortimente.
Alegerea unor astfel de metode se face cu scopul adaptării mai bune a

soluțiilor de exploatare la condițiile de lucru în așa fel încât metoda efectiv aplicată
să asigure într-o proporție cât mai mare avantajele metodelor clasice pe care le
include.
Aceste metode intermediare includ caracteristicile metodelor din care
provin.
Din punct de vedere ecologic este cea mai avantajoasă metodă, iar din punct
de vedere economic, atunci când se pretează, masa lemnoasă fiind de o calitate
inferioară.
Procedee tehnologice optimizate de exploatare a lemnului

La noi în tara ca de altfel în alte tari, pe baza studiilor, cercetărilor,
experienței acumulate s-au elaborat procese tehnologice optimizate si tarife
maximale care urmăresc creșterea substanțiala a productivității muncii printr-o mai
buna organizare, folosire a mijloacelor din dotare si a forței de munca. Procesele
tehnologice optimizate iau în considerare principalii factori de influenta ai
exploatării lemnului cum sunt:
 specia si provenienţă produselor principale rezultate;
 dimensiunile si volumul arborelui mediu;
 distanta de adunat si apropiat;
37
 condițiile de teren si poziția altitudinii a acestuia, câmpie, coline,

 dealuri sau munți;
 instalația sau utilajul conducător al procesului de producție;
 reducerea la minimum posibil a colectării lemnului prin târâre în
 favoarea deplasării prin suspendare a sarcinii);
La toate acestea se adaugă condiții specifice zonelor inundabile, în condiții
geomorfologice şi climatice specifice:
 distanta până la locul de încărcare în vasele fluviale
 cotele apelor fluviului si tendința acestora
 instalația sau utilajul folosit la încărcarea masei lemnoase in vasul
fluvial
b. Tehnologii de exploatare
În cazul fiecărui șantier de exploatare se aplică un anumit proces tehnologic

concret care are un anumit flux în desfășurarea operațiilor de exploatare dând
naștere la o anumită linie tehnologică.
Tehnologia de exploatare se referă în special la procesul de colectare în faze
şi face referire la utilajele cu care se realizează acesta.
Principalele tipuri de linii tehnologice aplicate în exploatările forestiere din
țara noastră sunt:
 adunat - apropiat cu funicular;
 adunat - scos cu tractor - apropiat cu funicular;
 adunat - scos şi apropiat cu funiculare releu;
 adunat nemecanizat - scos şi apropiat cu funiculare releu;
 adunat - apropiat cu tractor;
 adunat - scos cu funicular - apropiat cu tractor.
38
Numărul mare de tehnologii ce pot fi aplicate teoretic în cadrul unei

metode, într-un șantier de exploatare, fac ca alegerea şi aplicarea tehnologiei
optime să fie o problemă esențială în proiectarea şi organizarea lucrărilor în acest
compartiment, de aceasta depinzând în cea mai mare măsură efectele economice şi
ecologice ale exploatării.
B. Transportul lemnului
O componentă principală a procesului de producție îl reprezintă deplasarea

lemnului.
Exploatarea lemnului într-un parchet cuprinde, pe lângă procesele de tăiere
a arborilor şi lemnului, şi deplasarea acestuia din urmă fie în interiorul parchetului
fie de la parchet în centrele de sortare sau la beneficiar.
O componentă importantă a cheltuielilor realizate cu exploatarea masei
lemnoase revine energiei consumate pe transportul acesteia în diferite faze ale
procesului de producție.
Transportul lemnului în procesul de exploatare forestieră se realizează în
general în condiții vitrege, pe trasee mai mult sau mai puțin amenajate, sub diferite
forme şi cu mijloace specifice, iar obiectul de transport îl reprezintă masa lemnoasă
sub diferite forme, dimensiuni şi greutăți, ceea ce impune o particularitate
deosebită acestei componente.
Considerând o situație teoretică în care un volum V de lemn cu masa Q
trebuie deplasat cu un mijloc de transport de greutate G în punctul B (traseul AB
având înclinarea α, lungimea înclinată L şi lungimea redusă la orizont l) calculul
consumului de energie se poate face cu relația :
ET = N (EG + EP)
39
în care:
ET - energia totală consumată de autovehicul pentru deplasarea masei
lemnoase;
EG - energia consumata de autovehicul la cursa în gol;
EP - energia consumată de autovehicul la cursa în plin;
N - numărul de curse în care mijlocul de transport deplasează volumul V de
lemn.
Sisteme, categorii şi soluții de transport în exploatările forestiere

Se disting următoarele sisteme şi categorii de transport sub aspectul naturii
suportului şi a bilanțului de transport:
Transportul pe uscat. Se realizează în mai multe feluri:
 transportul lemnului în contact direct cu terenul (alunecare sau
rostogolire);
 transportul lemnului purtat parțial sau total cu vehicule;
 tracțiune mecanică pe instalații cu cablu.
Caracteristice pentru transportul lemnului pe uscat sunt forțele de frecare,

aderență şi rostogolire.
Transportul pe apă este supus legilor generale ale fluidelor, a plutirii
corpurilor şi a scurgerii lichidelor.
În realizarea acestui transport intervine forța arhimedică şi forța hidraulică.
În exploatările forestiere s-a practicat plutăritul liber şi se practică plutăritul dirijat.
Transportul aerian se limitează la folosirea elicopterelor şi elicostatelor. Se
bazează pe faptul că valoarea forțelor de rezistență aerodinamică este relativ mică.
Măsuri pentru optimizarea transportului
40
 folosirea unor mijloace de transport al căror raport masă proprie/masa

sarcinii să fie cât mai mic: 0,1 pentru funiculare forestiere; 1,0 pentru
tractoarele forestiere; 3,0 pentru încărcătoarele frontale; 0,8 pentru
mijloacele auto de transport tehnologic al lemnului;
 folosirea mijloacelor de transport la capacitatea maximă;
 deplasarea lemnului pe trasee rectilinii, cât mai scurte;
 amenajarea corespunzătoare a căilor de transport şi alegerea unor soluții
corespunzătoare de deplasare a sarcinilor pentru reducerea rezistențelor la
deplasarea mijloacelor de transport şi a lemnului;
 utilizarea la maximum a energiei gravitaționale.
CAPITOLUL 5. RECOLTAREA LEMNULUI
41
5.1. Aspecte generale
Recoltarea lemnului este primul proces tehnologic din cadrul procesului de

producție al exploatării lemnului. Operațiile specifice sunt doborârea arborilor,
curățirea de crăci şi secționarea. Obiectul muncii este arborele marcat, iar operațiile
se desfășoară integral în parchet, în condiții naturale de teren şi sub influența
directă a factorilor climatici. La recoltare, arborii marcați, după ce sunt doborâţi, se
fragmentează prin operații specifice, astfel încât piesele obținute să îndeplinească
prin formă şi dimensiuni cerințele economice şi ecologice ale deplasării din cadrul
procesului de colectare.
Această doborâre şi fragmentare se realizează prin tăierea lemnului. Tăierea
lemnului este, în general, acțiunea prin care se creează noi suprafețe în masa
lemnului. Definită astfel, tăierea lemnului poate fi destructivă (prin așchiere), caz în
care o anumită parte din lemn aflată în zona de tăiere este transformată în așchii
prin acțiunea unui element tăietor, astfel încât volumul total al pieselor rezultate
este mai mic decât volumul piesei inițiale; cea de-a doua modalitate de realizare a
acestui proces este prin forfecarea sau prin despicarea lemnului, situații în care
tăierea este nedestructivă pentru că volumul însumat al pieselor rezultate este egal
cu volumul piesei inițiale.
Spre deosebire de metale, structura internă a lemnului este anizotropă,
acesta prezentând rezistențe diferite în funcţie de direcția de tăiere sau planul în
care se află suprafața nou creată prin această operație. Pentru o piesă din lemn (fig.
5) obținută prin operații de tăiere, se disting: secțiunea tangențială (Τ), secțiunea
radială (||) şi secțiunea transversală sau frontală (⊥).
42
Figura 5. Secțiunile specifice unei piese din lemn supuse operațiilor de tăiere
Prelucrarea mecanică a lemnului prin diverse procedee se realizează, în

majoritatea cazurilor, prin utilizarea anumitor tipuri de cuțite specializate.
Cuțitul elementar este pana simplă (diedrică) al cărei mod de acțiune asupra
lemnului este prezentat în fig. 6.
Figura 6. Modul de acțiune a cuțitului elementar şi caracteristicile acestuia
în care:
AOO’A’ - faţa pieptului,
BOO’B’ - faţa spatelui,
AOB şi A’O’B’ - feţe laterale,
OO’ - muchia tăietoare frontală,
AO şi A’O’ - muchii tăietoare laterale
43
Acest cuțit elementar acționează prin muchia tăietoare OO’ şi faţa activă
(faţa pieptului) AOO’A’. Faţa pieptului şi faţa spatelui formează unghiul β,
denumit unghi de ascuţire al cuţitului; unghiul δ, format de faţa pieptului şi
suprafaţa de tăiere, este unghiul de tăiere, iar unghiul γ (unghiul pieptului sau
unghiul de degajare) este unghiul format între planul normal la suprafaţa de tăiere
şi faţa pieptului (fig. 7).
În cazul general, faţa spatelui formează cu suprafaţa de tăiere un unghi α
(unghiul de aşezare).
Figura 7. Unghiurile specifice cuţitului elementar
5.2. Mijloace de recoltare
Tăierea lemnului prin aşchiere
44
Tăierea prin aşchiere constă în transformarea în aşchii a unui volum de

lemn din zona de tăiere. În funcţie de poziţia muchiei tăietoare în raport cu direcţia
fibrelor lemnului, pana simplă poate executa o tăiere frontală, longitudinală sau
transversală (fig. 8):
 după tipul de tăiere prin aşchiere:
a) tăiere frontală
b) tăiere longitudinală
c) tăiere transversală
 după lungimea muchiei tăietoare şi lăţimea piesei de lemn:
a) tăiere deschisă
b) tăiere semiînchisă
c) tăiere închisă
Figura 8. Tipuri de tăiere în funcţie de direcţia de acţiune

şi dimensiunile cuţitului elementar
La tăierea frontală, sensul de tăiere şi suprafaţa de prelucrare sunt

perpendiculare pe direcţia fibrelor care se rup pe lungimea lor. În cazul tăierii
longitudinale, sensul de deplasare a cuţitului şi suprafaţa de prelucrare sunt în
lungul fibrelor; aşchiile se formează ca urmare a ruperii legăturilor dintre fibre şi a
secţionării transversale a acestora. În mod asemănător se produce aşchierea şi în
45
cazul tăierii transversale, numai că, în acest caz deplasarea cuţitului are loc în sens
transversal fibrelor.
În cazul tăierii complexe, pe lângă cele trei cazuri fundamentale, dispunerea
suprafeţei de tăiere sub unghiuri diferite în raport cu direcţia fibrelor generează
tipuri intermediare de tăiere prin aşchiere.
Tăierea cu formare de aşchii se realizează după una, două sau trei suprafeţe
de prelucrare, în funcţie de raportul dintre lungimea muchiei tăietoare principale şi
lăţimea piesei din lemn (fig. 8):
 tăierea deschisă, în cazul când muchia tăietoare frontală, singura care
provoacă desprinderea aşchiei, este mai lungă decât lăţimea suprafeţei
prelucrate;
 tăierea semiînchisă, atunci când tăierea se execută cu muchia frontală
şi una dintre muchiile laterale, rezultând două suprafeţe prelucrate;
 tăierea închisă este realizată după trei suprafeţe, cu participarea tuturor
muchiilor tăietoare, atunci când lungimea muchiei principale este mai
mică decât lăţimea piesei din lemn prelucrate.
Acest ultim caz este cel mai frecvent aplicat în practică.
Tăierea este realizată de cuţit, căruia i se imprimă două mişcări (fig. 7):
mişcarea de aşchiere (de tăiere propriu-zisă) caracterizată prin vectorul rvc şi prin
care se asigură desprinderea unei singure aşchii de grosime h şi mişcarea de avans,
caracterizată de vectorul rva .
Avansul fixat la începutul tăierii este specific deplasării reversibile a
cuţitului şi asigură desprinderea unor straturi succesive de aşchii cu grosimea h.
Dacă mişcarea de avans se imprimă cuţitului concomitent cu cea de tăiere, aceasta
duce la modificarea permanentă a grosimii aşchiei care depinde de mărimea şi
sensul vectorului viteză rva .
Mişcarea de tăiere se transmite, de regulă, cuţitului, dar există şi situaţii
când aceasta se imprimă materialului de prelucrat (rv0).
46
Deplasarea cuţitului poate fi liniară (uniformă sau variată) sau curbilinie

(uniformă sau variată).
Tăierea complexă se caracterizează printr-o traiectorie curbilinie a cuţitului
care se deplasează cu viteză variată şi prelucrarea concomitentă a două sau trei
suprafeţe, ceea ce implică o grosime variabilă a aşchiilor şi dispunerea suprafeţelor
de tăiere sub diferite unghiuri în raport cu direcţia fibrelor lemnoase.
Deoarece dintele tăietor al ferăstrăului mecanic, principalul mijloc de
muncă utilizat pentru tăierea lemnului, acţionează în secţiunile frontală şi
tangenţială, este necesară particularizarea interacţiunii dintre cuţit şi lemn în
procesul de aşchiere pentru aceste două situaţii.
Pana simplă care execută tăierea în secţiune frontală trebuie să fie acţionată
cu o forţă a cărei mărime depinde de rezistenţa la tăiere.
Această rezistenţă este influenţată de structura lemnului, de proprietăţile
sale fizico-mecanice şi de parametrii cuţitului.
Forţa aplicată cuţitului trebuie să fie mai mare decât rezultanta (R în fig. 9)
forţelor de rezistenţă la tăiere.
Aceste forţe sunt:
PL - forţa care acţionează pe lama cuţitului,
N1, N2 - reacţiunile normale ale lemnului care acţionează pe faţa
pieptului şi pe faţa spatelui cuţitului,
F1, F2 - forţele de frecare între cuţit şi lemn determinate de reacţiunile
Normale
47
Figura 9. Parametrii tăierii în secţiune frontală
Componentele rezultantei reacţiunilor (R) sunt:

R1- forţa de rezistenţă la tăiere,
R0 - forţa de rezistenţă la avans.
Pentru a determina relaţia de calcul a forţei F cu care trebuie să fie acţionat cuţitul
astfel încât să învingă rezistenţele menţionate anterior, se consideră cazul
simplificat al unei pene simple pentru care β = δ , deci α = 0 (fig. 10).
Figura 10. Cazul simplificat (α=0) al tăierii în secţiune frontală
Neglijând frecările, componentele rezultantei F0 acţionează astfel: forţa de

forfecare F’ tinde să deplaseze aşchia (de dimensiuni b, h şi l) în lungul fibrelor, iar
F tinde să strivească lemnul perpendicular pe direcţia fibrelor.
Aşchia se desprinde atunci când pana pătrunde pe adâncimea l, prin
forfecarea fibrelor (înainte de strivirea lemnului) deoarece rezistenţa la strivire este
mai mare decât cea la forfecare.
Tăierea nedestructivă a lemnului

Tăierea lemnului fără formarea aşchiilor se poate realiza cu ajutorul unui
cuţit sub formă de pană prin ruperea (forfecarea) fibrelor sau prin distrugerea
legăturilor dintre fibre (despicarea). Forfecarea este un procedeu de tăiere
nedestructivă a lemnului în care cuţitul se deplasează perpendicular pe direcţia
48
fibrelor. Procedeul este aplicat pentru doborârea arborilor, tăierea crăcilor şi

secţionarea trunchiurilor şi se realizează printr-o presare (strivire) şi întindere
locală a fibrelor urmate de ruperea lor şi separarea părţilor supuse tăierii.
Despicarea constă în pătrunderea unei pene în lemn pe direcţia fibrelor,
procedeul bazându-se pe faptul că rezistenţa lemnului la întindere pe direcţia
transversală a fibrelor este mult mai mică în comparaţie cu rezistenţa la încovoiere.
Într-o primă fază, pana pătrunde în lemn şi produce o strivire a acestuia şi o
comprimare a fibrelor pe direcţie transversală. Odată cu creşterea suprafeţelor de
contact dintre pană şi lemn, se produce o deformaţie elastică a fibrelor urmată de
ruperea legăturilor dintre acestea, părţile rezultate prin despicare separându-se.
Forţele care acţionează la tăierea nedestructivă a lemnului sunt prezentate în
fig. 11.
Figura 11. Forţele care acţionează asupra cuţitului la forfecare sau la despicare
F este forţa necesară pentru tăierea nedestructivă a lemnului, Fs reprezintă
forţa rezistentă la ruperea sau strivirea fibrelor, iar Fn sunt forţele rezistente la
înaintarea cuţitului în lemn (presiunile pe feţele penei). Acestea din urmă generează
forţele de frecare Ff dispuse sub un unghi β (egal cu unghiul penei).
Mărimea forţei F se stabileşte practic, în cazul tăierii prin forfecare, cu
formula empirică:
F = k ⋅α ⋅ d 2 ⋅ n ,
în care:
49
k este un coeficient ce ia în considerare influenţele unghiului de tăiere,

ale speciei şi ale gradului de ascuţire a cuţitului,
α - coeficient ce ia în considerare proprietăţile fizico-mecanice ale
lemnului (pentru crăci α = 0,35, iar pentru trunchiuri α = 0,25),
d - diametrul trunchiului sau al crăcii supuse tăierii,
n - numărul de crăci tăiate concomitent (pentru trunchi n = 1).
În cazul despicării, forţa cu care trebuie să fie acţionată pana este:
F=k⋅p⋅L⋅d,
unde:
k este un coeficient care cuantifică influenţele unghiului penei şi ale
gradului de ascuţire, ale speciei, umidităţii şi ale dimensiunilor
suportului pe care se aşează piesa ce urmează a fi despicată,
p - rezistenţa specifică la despicare,
L, d - lungimea şi diametrul piesei din lemn care se despică.
Reducerea forţei necesare la tăierea nedestructivă a lemnului se poate

realiza prin reducerea suprafeţei de contact dintre muchia penei şi lemn printr-o
ascuţire corespunzătoare şi prin optimizarea unghiului de ascuţire β în vederea
micşorării suprafeţelor de contact dintre feţele active ale cuţitului şi lemn şi a
diminuării coeficientului de frecare.
Valorile uzuale ale unghiurilor de ascuţire se găsesc în intervalul 45°÷50°
pentru despicare şi 15°÷20° pentru forfecare.
Mijloacele de recoltare fac parte din două categorii, respectiv scule tăietoare (pana
şi toporul) şi organe tăietoare (fierăstraiele mecanice), la care se adaugă
dispozitivele pentru impulsionarea şi orientarea căderii arborelui şi dispozitive de
50
tracţiune cu cablu. Sculele tăietoare sunt cele mai apropiate constructiv de cuţitul
elementar. Cele mai uzuale sunt penele pentru despicat şi toporul.
Pana poate fi utilizată pentru despicare, dar şi ca unealtă auxiliară la
doborâre şi secţionare (fig. 12). În primul caz, penele sunt unelte cu ajutorul cărora
se execută despicarea manuală (din ce în ce mai rar efectuată în practică) sau
constituie organul activ al despicătoarelor mecanice; sunt confecţionate din
materiale dure (oţel) şi pot avea forme diferite care depind mai ales de mobilitatea
acestora (cele mobile au unghi de atac unic de 45° ÷ 50°, iar cele fixe au frecvent
dublu unghi, 10° ÷ 20° spre muchia tăietoare şi 30° ÷ 50° în rest).
Figura 12. Tipuri diferite de pene

Atunci când cu ajutorul penei se impulsionează şi orientează doborârea
arborelui sau se previne prinderea lanţului în tăietură, aceasta se confecţionează din
oţel, dar şi din materiale cu duritate mai mică (lemn, aluminiu, mase plastice), iar
suprafeţele laterale pot fi netede, zimţate sau striate. În acest caz, unghiul de atac
este mai mic (6°÷10°).
Toporul este utilizat la doborâre, secţionare şi curăţire de crăci, în anumite
condiţii ca mijloc de muncă principal şi frecvent ca unealtă auxiliară.
Elementele caracteristice ale topoarelor folosite în exploatări forestiere sunt
prezentate în fig.13 şi diferă în funcţie de operaţia pe care urmează să o execute
51
acestea. Astfel, dacă lăţimea capului toporului (b) poate avea între 56 mm şi 70
mm, lăţimea gurii (l) este de 85 mm ÷ 100 mm la topoarele utilizate pentru
despicare, 120 mm ÷ 126 mm la cele folosite pentru doborâre şi 150 mm ÷ 160 mm
la cele cu care se face curăţirea de crăci.
Figura 13. Caracteristicile dimensionale ale topoarelor
Înălţimea h, în schimb, este mai mică la topoarele utilizate pentru curăţirea

de crăci (168 mm) şi mai mare la celelalte tipuri (196 mm ÷ 285 mm). Pentru
unghiul de ascuţire a muchiei tăietoare (α), valorile diferă relativ puţin (26°÷30°),
însă unghiul β este mai mic la topoarele folosite pentru doborâre (8° ÷ 9°), puţin
mai mare (11°) la topoarele cu care se face curăţirea de crăci şi ajunge la 19° ÷ 20°
atunci când toporul respective se utilizează pentru despicarea lemnului.
Organele tăietoare (ferăstraiele) sunt asocieri de elemente tăietoare aflate pe
un suport comun, realizate în scopul multiplicării efectului asupra lemnului şi al
creşterii vitezei de tăiere.
Ferăstraiele sunt formate dintr-o pânză şi o coroană dinţată. Au formă
dreptunghiulară, circulară sau de lanţ. Cele dreptunghiulare pot executa o mişcare
liniară de dute-vino (joagăre, pânze de gater) sau o mişcare continuă (ferăstraie
panglică).
Ferăstrăul cu lanţ este alcătuit din zale independente, unele prevăzute cu
dinţi tăietori, legate între ele prin nituri sau bolţuri.
52
Ferăstraiele cu pânză circulară au un orificiu în centru prin care se fixează

de arborele de la care primesc mişcarea de rotaţie.
Elementul tăietor (dintele ferăstrăului) are profilul şi dimensiunile
(înălţimea h şi pasul p) adaptate condiţiilor de tăiere (fig. 14).
Figura 14. Tipuri de dinţi de ferăstrău
Dintele ferăstrăului execută tăierea cu două sau trei muchii tăietoare, prin
deplasarea acestuia luând naştere trei suprafeţe prelucrate: fundul tăieturii, realizat
cu muchia scurtă tăietoare, iar pereţii, cu muchia sau muchiile laterale tăietoare.
Ferăstraie mecanice
Ferăstraiele utilizate pentru tăierea lemnului se clasifică, după felul

motorului de acţionare, astfel:
53
 ferăstraie cu motor cu combustie internă (motoferăstraie);

 ferăstraie cu motor electric (electroferăstraie), folosite în depozitele
finale sau în C.S.P.L., unde există posibilitatea racordării la reţeaua
electrică;
 ferăstraie cu motor hidraulic (folosind presiunea apei sau a altor
lichide).
Ferăstraiele mecanice sunt cele mai folosite în cadrul procesului de

exploatare a lemnului pentru doborârea şi secţionarea arborilor, pentru curăţirea de
crăci sau pentru fasonarea pieselor din lemn.
În general prin ferăstrău mecanic sau motoferăstrău se înţelege o maşină de
lucru portabilă (deservită, în cazul cel mai frecvent, de un singur operator) care are
acţionare mecanică şi se utilizează la tăierea lemnului.
Acestea trebuie să fie caracterizate de următoarele particularităţi:

 purtare şi manipulare uşoară;
 funcţionare la parametrii optimi în condiţii variate de lucru, indiferent
de condiţiile climatice;
 prezintă siguranţă în funcţionare;
 comenzi, întreţinere şi reglaje simple;
 asigură condiţii optime de protecţie şi igiena muncii.
În România, cele mai utilizate motoferăstraie sunt: Husqvarna, Stihl,

Dolmar.
Procedeele de tăiere cu ferăstraiele mecanice depind de lungimea utilă a
lamei (Lu), de diametrul piesei (d) şi de condiţiile de lucru.
Tăierea poate fi normală (fig.15 a), în evantai şi pe jumătate (fig. 15b), mixtă
(fig. 15c) şi în berbec:
54
 normală, când d < Lu;






a).
 în evantai şi pe jumătate, când d = Lu;
55
b).
 mixtă, când d > Lu, dar < 2Lu;
c).
Figura 15. Procedee de tăiere
 în berbec (normală combinată cu evantai).
Clasificare şi cerinţe în construcţia şi exploatarea ferăstraielor

Condiţiile de lucru diverse impun anumite cerinţe pe care trebuie să le
îndeplinească ferăstraiele mecanice:
 să fie uşor de purtat şi manipulat (manevrabilitate uşoară),
 să prezinte siguranţă mare în funcţionare,
 fiabilitate ridicată (durată mare de funcţionare a tuturor reperelor
ferăstrăului),
 să răspundă prompt la comenzi,
 întreţinerile şi reglajele să fie simple.
56
În practică se utilizează mai multe tipuri de ferăstraie care se pot clasifica

astfel:
a) după masă (greutatea proprie) şi puterea motorului ferăstraiele sunt:
 uşoare, cu masa mai mică sau egală cu 7 Kg sau cu puterea mai mică de
2,2 KW;
 mijlocii, cu masa cuprinsă între 7 şi 9 Kg sau cu puterea între 2,2 şi 3,3
KW;
 grele, cu masa mai mare de 9 Kg sau cu puterea peste 3,3 KW;
b) după felul transmiterii mişcării de la motor la aparatul de tăiere:

 ferăstraie mecanice cu transmisie prin reductor;
 ferăstraie mecanice cu transmisie fără reductor (directă);
c) după felul lanţului tăietor:

 ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie specială;
 ferăstraie mecanice cu lanţ de construcţie universală;
d) după modul de fixare a aparatului de tăiere:

 ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor în consolă;
 ferăstraie mecanice cu aparatul tăietor fixat la ambele capete;
e) după lungimea utilă a lamei:

 ferăstraie mecanice cu lamă scurtă, sub 30 cm lungime;
 ferăstraie mecanice cu lamă lungă, peste 30 cm lungime.
Ferăstraiele mecanice au fost proiectate astfel încât să asigure o

productivitate cât mai mare a muncii, siguranţă în exploatare, consum de energie
57
cât mai mic, fiabilitate ridicată, ajungându–se azi la utilizarea unor aparate uşoare
(5 – 8 Kg) şi cu putere de 3,0 – 3,5 KW care permit o bună şi uşoară manevrare.
Alegerea tipului de ferăstrău mecanic (a parametrilor tehnici ai acestuia)
este în legătură directă cu caracteristicile dendrometrice ale arborilor ce urmează să
fie doborâţi, cu structura pe specii a arboretelor ce se exploatează, cu specificul
procesului tehnologic de lucru, cu configuraţia terenului, cu precizia impusă la
doborâre şi secţionare etc.
În ultimii ani s-au modificat sensibil parametrii tehnici ai ferăstraielor
mecanice în direcţia creşterii calităţii în funcţionare şi creşterea confortului în
timpul lucrului. Perfecţionarea ferăstraielor mecanice a urmărit câteva obiective
prioritare şi anume:
 reducerea masei ferăstrăului prin folosirea unor materiale uşoare şi
redimensionarea elementelor componente, inclusiv a rezervoarelor;
amplasarea adecvată a subansamblelor, astfel încât centrul de greutate
să-şi păstreze locul indiferent de poziţia ferăstrăului în timpul lucrului;
 reducerea zgomotului produs de ferăstrău prin realizarea unor forme
corespunzătoare pentru camera de ardere şi a unor tobe de eşapament
silenţioase;
 reducerea vibraţiilor prin dotarea cu amortizoare corespunzătoare şi
diminuarea maselor aflate în mişcare, astfel încât acceleraţiile să fie
sub 30 m/s2 (există chiar valori sub 10 m/s2 pentru unele ferăstraie);
 creşterea productivităţii prin modificarea formei dinţilor lanţului
tăietor şi mărirea turaţiei ceea ce implică o creştere a vitezei lanţului;
 dimensionarea ambreiajului centrifugal pentru turaţii de sarcină mai
mari de 3500 rot/min şi puteri de acţionare a lanţului de până la 5 kW;
 sporirea siguranţei prin dotarea cu frână pentru lanţ prin blocarea
acceleraţiei în timpul lucrului, prin dotarea cu gardă de protecţie la
mânere;
58
 realizarea de ferăstraie specifice anumitor operaţii şi dimensiuni ale

arborilor sau numai a unor organe active specializate pentru doborâre,
secţionare sau curăţire a crăcilor.
Pentru a aprecia calitatea unui ferăstrău mecanic se ţine cont de următorii

parametri:
a) Puterea motorului este parametrul de bază de care se ţine cont având în
vedere operaţiile ce urmează a fi executate (doborâre, secţionare, curăţire de crăci).
În legătură directă cu puterea este greutatea şi capacitatea ferăstrăului. Atât
lungimea lamei cât şi masa ferăstrăului mecanic cresc odată cu puterea instalată a
motorului.
b) Puterea litrică reprezintă raportul dintre puterea P (kW) şi cilindree
(distanţa dintre punctul mort inferior şi punctul mort superior înmulţită cu aria
secţiunii transversale prin cilindru). O valoare mare a acestui raport reprezintă
dimensiuni mici pentru ferăstrău. Deci, cu cât puterea litrică este mai mică cu atât
greutatea ferăstrăului mecanic este mai mare.
c) Lungimea lamei este o caracteristică care limitează domeniul de folosinţă
a ferăstraielor mecanice. La acelaşi tip de ferestrău se pot instala mai multe lame cu
lungimi şi forme variabile. Prin forţele de rezistenţă care intervin în timpul
procesului de tăiere, lungimea lamei este condiţionată de puterea instalată a
motorului. Deci, la utilizarea unor lungimi mari ale lamei este necesară o putere
mare a motorului.
d) Consumul specific de carburant influenţează direct asupra volumului
rezervorului şi a timpului efectiv de lucru între două alimentări succesive. Evident
că un consum mic duce la costuri mai mici ale lucrării în general dar are efect şi
asupra volumului rezervorului, adică asupra greutăţii şi deci implicit asupra
comodităţii în lucru sau la mărirea duratei de exploatare a maşinii între două
umpleri (în cazul aceluiaşi volum de rezervor).
59
e) Capacitatea rezervorului depinde de consumul de carburant şi de durata

de funcţionare a ferestrăului mecanic pentru a se putea efectua operaţia propusă.
Acest parametru are influenţă asupra maşinii mai ales când rezervorul este plin. De
asemenea, consumul de ulei este variabil, la doborâre, de exemplu, fiind necesară o
ungere suplimentară.
f) Greutatea ferăstrăului este un criteriu de bază urmărindu-se continua
scădere a greutăţii la aceeaşi putere şi capacitate a ferestrăului mecanic.
g) Zgomotul şi vibraţiile au efect direct asupra aptitudinii pentru muncă şi
asupra stării de sănătate şi de oboseală a muncitorului. Ambele îşi au originea în
procesele mecanice şi aerodinamice ce apar în timpul funcţionării ferăstrăului. În
general ele sunt cauzate de efectele aerodinamice ale gazelor la admisie şi evacuare
dar şi de frecările ce apar între diferitele piese metalice sau din cauza unor
dezechilibre apărute din cauza uzurii sau din cauza neutilizării conform indicaţiilor
tehnice. Din cercetările efectuate pe plan mondial s-a constatat că amortizarea
completă a vibraţiilor se poate realiza numai dacă masa vibratorie reprezintă mai
puţin de 1/3 din masa totală a ferăstrăului, deziderat încă nesoluţionat constructiv.
Totuşi, se aplică unele soluţii pentru micşorarea masei vibratorii prin separarea
anumitor repere ale ferăstrăului mecanic şi prin îmbunătăţirea sistemelor de
amortizare.
Fixarea mânerelor se realizează, în cele mai multe cazuri, de carterul
motorului. Amplasarea motorului pe verticală (perpendicular pe direcţia de mişcare
a lanţului) oferă posibilitatea prinderii mânerelor în zone cu amplitudinea cea mai
mică a vibraţiilor.
h) Conţinutul de monoxid de carbon al gazelor arse poate deveni nociv
atunci când depăşeşte 5%.
Dispozitive pentru impulsionarea şi orientarea căderii

Acestea sunt folosite când :
60
 desimea arboretului este mare;

 arborii sunt mari, cu coroana asimetrică;
 se doboară trunchiuri fără coronament (ex. arbori rupţi de vânt sau
zăpadă).
Dispozitivele menţionate sunt de tipul pârghiilor şi prăjinilor (fig. 16).
Figura 16. Dispozitiv pentru impulsionarea şi orientarea căderii
Dispozitive de tracţiune cu cablu (TIRFOR).

Aceste dispozitive sunt acţionate manual, dezvoltă forţe de tracţiune de 10 -
50 KN şi sunt folosite pentru dezaninarea arborilor.
61
Figura 17. Dispozitiv de tracţiune cu cablu
5.3. Doborârea arborilor
Doborârea arborilor este prima operaţie din cadrul procesului complex de

exploatare a lemnului. Această operaţie are o importanţă deosebită pentru că modul
în care se realizează influenţează direct calitatea materialului lemnos recoltat şi
îndeplinirea cerinţelor de ordin silvicultural şi economic.
Prin doborârea arborilor se înţelege operaţia de desprindere din legăturile
naturale şi răsturnare a arborilor marcaţi (destinaţi valorificării), asigurându-se, în
acest mod, condiţiile pentru efectuarea operaţiilor ulterioare de transport şi/sau
transformare în sortimente de lemn brut. Doborârea trebuie executată astfel încât să
se asigure o cădere dirijată a arborilor pe direcţii judicios alese (optime), în
concordanţă cu cerinţele de gospodărire a arboretelor şi de deplasare ulterioară a
lemnului.
Mijloacele tehnice şi metodele de lucru utilizate la doborâre trebuie să fie
adaptate unor situaţii foarte diverse, astfel încât să răspundă imperativelor de
62
limitare a prejudiciilor aduse arboretului rămas, de minimizare a deteriorării

materialului lemnos ce se obţine, de realizare a unei productivităţi cât mai mari şi,
nu în ultimul rând, de a asigura un maxim de securitate pentru cei ce execută
această operaţie.
De aceea, operaţia propriu-zisă de doborâre este precedată de unele faze
pregătitoare şi urmată de altele, care au drept scop crearea condiţiilor optime atât
din punct de vedere tehnic cât şi silvicultural.
Structura operaţiei de doborâre în cioată a arborilor

Această metodă de doborâre este cea mai răspândită. Se caracterizează prin
efectuarea tăieturilor la un nivel apropiat de sol, urmărindu-se în mod deosebit
valorificarea într-o proporţie cât mai mare a lemnului din arborele marcat şi
asigurarea unor condiţii optime de regenerare a arboretelor.
Alegerea nivelului de doborâre se face ţinând cont de:
 necesitatea valorificării integrale a lemnului arborelui marcat;
 realizarea doborârii cu cheltuieli cât mai mici.
În aceste condiţii există:

 nivelul corespunzător valorificării integrale, când tăierea trebuie făcută
cât mai aproape de sol;
 nivelul corespunzător cheltuielilor minime, ce presupune un efort
minim care se realizează în cazul tăierii la 0,8 m de la sol.
Optimizarea celor două niveluri dă naştere nivelului optim, reglementat la

doborârea în cioată la 1/3 din diametrul cioatei, la arbori cu diametrul până la 30
cm şi de 10 cm la arbori cu diametrul mai mare de 30 cm
La momentul de faţă, se acordă o importanţă foarte mare valorificării
integrale a masei lemnoase, fapt ce face ca nivelul optim adoptat să fie mai jos
decât nivelul optim.
63
Elementele specifice doborârii sunt (fig. 18):

 tapa ;
 tăietura din partea opusă tapei;
 zona de frânare;
 pragul.
Figura 18. Elementele secţiunii de doborâre

(1 - tapa; 2 - tăietura de doborâre; 3 - zona de siguranţă)
Operaţia de doborâre implică parcurgerea succesivă a unor faze, respectarea

acestei ordini asigurând îndeplinirea condiţiilor tehnologice, silviculturale şi de
protecţie a muncii. Aceste faze sunt:
a. deplasarea la arborele ce urmează a fi doborât,
b. alegerea direcţiei de doborâre,
c. pregătirea locului de muncă,
d. îndepărtarea ritidomului şi a lăbărţărilor,
e. executarea tapei,
f. executarea tăieturii din partea opusă tapei,
g. impulsionarea şi orientarea căderii,
h. retragerea muncitorilor şi căderea arborelui,
i. netezirea şi cojirea cioatei,
j. retezarea crestei trunchiului.
64
a). Deplasarea la arborele ce trebuie doborât necesită un consum mare de

energie din partea muncitorilor datorită condiţiilor terenului neamenajat, a acţiunii
factorilor climatici şi a necesităţii transportării implicite a mijloacelor cu care se va
executa doborârea (ferăstrău mecanic, topor, pene şi alte anexe din dotare).
Singura soluţie pentru reducerea efortului muncitorilor este marcolarea -
adică însemnarea vizibilă a arborilor marcaţi (cioplaj, vopsea, bandă adezivă) şi
apoi, alegerea traseului optim de deplasare.
Pentru a putea parcurge un traseu optim, în practică se marchează vizibil de
la distanţă arborii ce urmează să se doboare, fie prin cioplaje, fie cu vopsea sau
benzi textile viu colorate (marcolare).
b). Alegerea direcţiei de doborâre prezintă o importanţă deosebită deoarece

influenţează nivelul prejudiciilor la doborâre, păstrarea calităţii lemnului şi
cheltuielile de colectare a materialului lemnos rezultat.
La alegerea direcţiei de doborâre se va avea în vedere, deci, protejarea
arborilor nemarcaţi şi a seminţişului utilizabil, evitarea aninării şi a deprecierii
arborelui ce se doboară, corelarea cu direcţia şi sensul de adunat şi asigurarea
securităţii operatorului şi a celorlalţi muncitori din echipă (fig. 19).
Arborii cu o perfectă rectitudine a trunchiului şi simetrie a coroanei sunt
solicitaţi la compresiune centrică (au o mare stabilitate la răsturnare), pentru
doborârea acestora fiind necesare forţe suplimentare. Cei cu tulpini sau coroane
asimetric dezvoltate sunt solicitaţi, la nivelul tăieturii pentru doborâre, de forţe de
compresiune excentrică, care creează un dezechilibru natural între momentul de
răsturnare şi cel de stabilitate.
În dezvoltarea lor, arborii nu înregistrează creşteri uniforme, ceea ce
determină solicitări diferite în anumite secţiuni de pe trunchi, nu numai de
compresiune ci şi de tracţiune. Din acest punct de vedere, ţinând cont de mărimea
şi de echilibrul forţelor de tensiune (de comprimare şi de întindere) din interiorul
trunchiului la nivelul tăieturii de doborâre, arborii pot fi tensionaţi sau netensionaţi.
65
Figura 19. Alegerea direcţiei de doborâre
Are o importanţă deosebită, silviculturală şi economică, deoarece alegerea

direcţiei tehnice influenţează nivelul prejudiciului la doborâre, păstrarea calităţii
lemnului doborât şi, într-o mare măsură, influenţează costurile de colectare.
Arborii netensionaţi se recunosc după trunchiul drept şi în poziţie
aproximativ verticală (înclinare de maxim 5°), coroana fără creşteri preferenţiale
exagerate după o anumită direcţie, centrul de greutate proiectându-se în interiorul
viitoarei cioate sau în imediata apropiere a acesteia.
Arborii tensionaţi prezintă trunchiul strâmb sau aplecat, cu excentricitate
sau ovalitate pronunţate, coroana asimetrică, ceea ce determină o deplasare
apreciabilă a proiecţiei centrului de greutate faţă de viitoarea cioată. Tot în această
categorie se încadrează situaţiile extreme ale unor arbori cu tulpini concrescute,
înfurcite, dublu curbate, cu baza puternic deformată sau cu putregai sau scorburi,
precum şi arborii accidentaţi (rupţi de zăpadă sau de vânt, aninaţi, dezrădăcinaţi
66
etc). În cazul arborilor tensionaţi, pentru executarea doborârii trebuie să se

determine partea supusă la întindere (care este cea mai periculoasă) şi să se înceapă
tăierea din partea comprimată, până în zona de echilibru, abia după aceea
continuându-se secţionarea din partea trunchiului supusă la întindere.
Analizând particularităţile stării de echilibru se poate spune că, în general,
arborele are o tendinţă naturală de cădere dacă este secţionat la bază (direcţia
naturală de cădere). Asimetria coroanei, înclinarea arborelui şi poziţia unor crăci
mai groase constituie elemente fundamentale în observarea direcţiei naturale de
cădere. În funcţie de această direcţie, dar ţinând cont şi de poziţia arborilor din jurul
celui ce urmează a fi doborât, de suprafeţele cu seminţiş, de microrelief şi de
direcţia de colectare, se stabileşte direcţia tehnică de doborâre, evitându-se, din
considerente de protecţie a muncii, alegerea unor direcţii total opuse tendinţei
naturale de cădere a arborelui.
Astfel, un arbore poate fi doborât în direcţia naturală de cădere DN, sau în
direcţia tehnică de doborâre – DT (fig. 20).
În practică, direcţia tehnică de doborâre poate coincide (DT = DN) sau nu
(DT # DN) cu direcția naturală de cădere a arborelui.
Căderea arborelui, după efectuarea tăieturii de doborâre, este comparabilă
cu mișcarea unui pendul compus care este însoțită, practic, şi de fenomene nedorite
la impactul cu terenul: reculul, saltul şi codirecției tehnică de doborâre rostogolirea.
Reculul reprezintă deplasarea arborelui după impactul cu terenul în direcție
inversă celei de cădere. Saltul, care poate fi ca mărime de ordinul metrilor, se
realizează în direcția doborârii în momentul atingerii solului şi poate fi însoțit de
rostogolire în sens lateral datorată pantei terenului.
67
Direcţie tehnică de
doborare (DT)
Direcţie de cădere
naturală (DT)
Figura 20. Posibilități de doborâre a arborilor
Prin alegerea corectă a direcției tehnice de doborâre se poate atenua saltul şi

se înlătură posibilitatea rostogolirii. Este necesar să se țină seama şi de configurația
terenului evitându-se, prin alegerea direcției tehnice de doborâre, denivelările
pronunțate sau alte obstacole care ar putea produce declasarea puternică a
materialului lemnos.
Arborii vor fi doborâţi astfel încât prin cădere să nu se așchieze sau să se
rupă. Nu se vor doborî, deci, peste viroage, peste alți arbori doborâţi anterior sau
peste arborii în picioare, evitându-se astfel şi aninarea arborilor ce se doboară. Un
factor important este direcția de scos a materialului lemnos din parchete,
condiționată de drumurile de scos-apropiat existente. Ca regulă generală, arborii se
doboară cu capătul gros orientat în sensul de colectare a materialului lemnos.
În terenurile înclinate cu pante de peste 10°, arborii de pe versanți se
recomandă să fie doborâţi cu vârful la deal sau pe curba de nivel, astfel încât prin
cădere să parcurgă o traiectorie cât mai scurtă. În cazuri excepționale, pe terenuri
68
cu pante foarte mari, pentru evitarea accidentelor, unii arbori pot fi doborâţi şi cu
vârful la vale.
Alegerea direcției de doborâre se va face şi în funcţie de culoarele existente
între arborii în picioare, urmărind să se evite zdrelirea sau dezrădăcinarea acestora.
c). Pregătirea locului din jurul arborilor este faza premergătoare doborârii,
al cărei scop este crearea condițiilor corespunzătoare de lucru pentru muncitori.
Neexecutarea acestei faze pune muncitorii în situația de a efectua mișcări forțate
sau inutile, în poziții neergonomice, care pot duce la accidentare sau la deprecierea
materialului lemnos datorită executării necorespunzătoare a tăieturilor de doborâre.
Această fază presupune înlăturarea obstacolelor pe o rază de aproximativ 1 m în
jurul arborelui: semințișul sau nuielişul (cu toporul sau cu curățătorul mecanic de
nuieliş), crengile, pietrele etc. Dacă este cazul, se taie şi crăcile de pe trunchi pe o
înălţime de circa 2 m. Iarna, se mai execută şi curăţirea sau bătătorirea zăpezii
atunci când aceasta are o înălţime care poate să împiedice activitatea muncitorilor
doborâtori. Toamna, dacă este cazul, se îndepărtează stratul gros de frunze din jurul
arborelui.
Normele de protecţie a muncii prevăd, tot în această fază, amenajarea unor
poteci de refugiu, cu o lungime de 5 m ÷ 10 m, pe care muncitorii fasonatori
urmează să se retragă în momentul căderii arborelui. Acestea se execută în direcţie
opusă sensului de doborâre şi înclinate, de obicei, sub un unghi de 45° faţă de
această direcţie. Evident, şi acestea se curăţă de crăci, seminţiş, bolovani, iar iarna,
de zăpadă.
69
Figura 21. Degajarea zonei din jurul arborelui ce urmează să fie doborât
d) Îndepărtarea ritidomului şi a lăbărţărilor. Aceasta reprezintă o fază de

lucru preliminară doborârii. Ritidomul se îndepărtează cu scopul de a proteja lanţul
tăietor al ferăstrăului mecanic. Ritidomul gros şi dur al arborilor bătrâni, din zona
de tăiere, se înlătură cu toporul în scopul de a proteja lanţul tăietor al ferăstrăului
mecanic.
Îndepărtarea lăbărţărilor constă în eliminarea contraforţilor datoraţi
rădăcinilor (fig. 22). Înlăturarea lăbărţărilor de la baza trunchiului se execută
pentru:
 reducerea secţiunii trunchiului şi obţinerea unei forme aproximativ
cilindrice care să uşureze doborârea;
 reducerea pierderilor de lemn cauzate de lăsarea de cioate înalte,
lăbărţările împiedicând tăierea arborelui cât mai aproape de sol;
70
 realizarea unor tăieri de doborâre mai uşoare pentru că se elimină,

astfel, cea mai mare parte a fibrelor înclinate;
 asigurarea păstrării direcţiei de doborâre alese, care nu mai este
influenţată de prezenţa lăbărţărilor.
Figura 22. Înlăturarea lăbărţărilor
Înlăturarea lăbărţării nu trebuie considerată ca o operaţie sistematică, dar

adoptată după caz, în funcţie de grosimea arborelui şi de dificultăţile întâlnite la
doborâre:
 Doborârea unui arbore cu diametru mic: înlăturarea lăbărţării
facultativă;
 Doborârea unui arbore găunos sau putred: înlăturarea lăbărţării
contraindicată, pentru că numai în contraforţi mai este lemn sănătos;
 Doborârea unui arbore în altă direcţie decât cea naturală (cu excepţia
cazurilor când sensul de doborâre este opus direcţiei naturale de
71
cădere): înlăturarea parţială a lăbărţării (1 sau 2 contraforţi pot fi lăsaţi

în partea în care vrem să se producă doborârea arborelui;
 Doborârea unui arbore aplecat în direcţia căderii naturale: înlăturarea
parţială a lăbărţării (1 sau 2 contraforţi sunt lăsaţi în partea opusă
direcţiei de doborâre).
Pentru a obţine o cioată joasă, tăierea orizontală (pe prima rădăcină) trebuie
să fie realizată cât mai aproape de sol, pentru a servi drept reper de nivel pentru
celelalte tăieturi orizontale. Înlăturarea contraforţilor se execută în sensul acelor
ceasornicului; este condiţia normală de utilizare a ferăstrăului mecanic (blocul
motor situat pe partea exterioară nu jenează în timpul lucrului).
Tăierea verticală se practică paralel cu axa arborelui. Lama este menţinută
pe cât posibil în diagonală în raport cu orizontala (fig. 23).
Figura 23. Tăietura verticală
Tăietura orizontală se execută cu partea inferioară a lamei, până la tăietura

verticală, fără să o depăşească, pentru a conserva fibrele trunchiului intacte (fig.
24).
72
Figura 24. Tăietura orizontală
e)Executarea tapei. Doborârea arborelui se realizează în două etape prin

efectuarea unor tăieturi la un nivel cât mai apropiat de sol (în cazul cel mai frecvent
al doborârii în cioată):
 executarea tapei sau a tăieturilor de direcţionare a doborârii arborelui,
 executarea tăieturii din partea opusă, care provoacă efectiv căderea
acestuia.
Executarea tapei este faza de lucru cea mai importantă din cadrul operaţiei
de doborâre a arborelui.
Tapa este spaţiul ce se formează la baza trunchiului arborelui prin
extragerea unui calup de lemn din partea corespunzătoare sensului de cădere dorit,
în scopul creării unui moment de răsturnare favorabil doborârii prin modificarea
formei secţiunii trunchiului în zona de tăiere şi deplasarea centrului de greutate al
arborelui în direcţia de cădere stabilită.
73
Tapa constă dintr-un calup de lemn extras de la baza trunchiului din partea
corespunzătoare sensului de cădere, cu scopul de a crea un moment de răsturnare
pe direcţia tehnică aleasă precum şi condiţii favorabile căderii arborelui (fig. 25).
Direcţia de doborâre
Figura 25. Tapa de direcţie
Forma şi mărimea tapei se stabilesc în aşa fel încât să se extragă cu eforturi

minime şi cu un consum cât mai mic de lemn (fig. 26). O tapă corespunzătoare
protejează arborele în cădere, evitând deprecierea lui.
În scopul reducerii pierderilor tehnologice (material lemnos rămas în
cioată), tapa se execută cât mai aproape de sol, în general la o înălţime egală cu 1/3
din diametrul arborelui, dar nu mai mare de 10 cm.
Pentru arborii situaţi în pantă, nivelul unde se realizează tapa se determină
faţă de nivelul solului în partea din amonte a arborelui ce se doboară. Uneltele de
lucru folosite la execuţia tapei sunt ferăstrăul mecanic şi toporul, iar modul de lucru
diferă în funcţie de forma şi dimensiunile tapei, acestea fiind, la rândul lor,
determinate de forma arborelui şi diametrul secţiunii de doborâre după înlăturarea
lăbărţărilor, de stările de tensiune din interiorul trunchiului, de pantă şi microrelief,
de specie, de anotimp etc. Stabilirea formei tapei trebuie să ţină cont de necesitatea
realizării acesteia cu eforturi minime şi cu un consum de lemn cât mai mic.
74
Profunzimea tapei Deschiderea tapei
Figura 26. Particularităţi ale tapei
Arborii netensionaţi, cu diametrul secţiunii la nivelul doborârii sub 15 cm,

se doboară fără tapă. Pentru restul arborilor, în funcţie de condiţiile specifice de
creştere ale fiecăruia, se pot executa următoarele tipuri de tape, în ordinea
frecvenţei de aplicare în practică:
 tapa pană sau clasică, aplicabilă în toate cazurile de doborâre, rezultă
prin efectuarea a două tăieturi, una orizontală pe o adâncime de 1/5 ÷
1/3 din diametrul secţiunii şi a doua înclinată sub un unghi de 25° ÷
30°, începând de la maxim 10 cm deasupra celei orizontale; linia de
întâlnire a celor două tăieturi trebuie să fie perpendiculară pe direcţia
de cădere a arborelui;
 tapa inversă (tapa clasică răsturnată) se caracterizează printr-o tăietură
orizontală şi o tăietură oblică executată sub cea orizontală, în cioată, cu
scopul de a reduce pierderile de lemn din baza trunchiului; se
recomandă pentru arborii tensionaţi aflaţi pe terenuri în pantă atunci
când aceştia se doboară în aval
75
 tapa simplă (crestătură), obţinută printr-o singură tăietură cu

adâncimea egală cel mult cu lăţimea lamei ferăstrăului, orizontală sau
puţin înclinată spre interior; se aplică arborilor cu diametrul secţiunii
de tăiere sub 20 cm;
Exemplu
Tăietură de
dobo râre Tăietură care
înlocuieşte tapa
Figura 27. Tapa sub formă de tăietură simplă
 tapa dreaptă sau calup, obţinută prin executarea a două tăieturi

orizontale şi paralele la distanţă de 4 cm ÷ 6 cm una faţă de alta,
urmată de scoaterea calupului cu ajutorul toporului; se poate aplica, în
primul rând, la arborii cu diametrul secţiunii de doborâre de până la 30
76
cm, dar, mai rar, şi arborilor groşi aflaţi pe terenuri cu pantă

pronunţată;
 tapa în trepte, recomandată pentru arborii foarte groşi (cu diametre de
bază mai mari de 100 cm) în scopul reducerii pierderilor de lemn de la
baza tulpinii, este executată prin trei tăieturi paralele şi extragerea
succesivă a celor două calupuri suprapuse cu o grosime totală de 6 cm
÷ 8 cm ;
 tapa dublă, realizată prin două tăieturi oblice simetrice (una de sus în
jos şi alta de jos în sus) care formează un unghi de 30° ÷ 45° între ele;
este recomandată în cazul arborilor foarte groşi aflaţi pe terenuri în
pantă, doborâţi spre aval.
f). Executarea tăieturii din partea opusă tapei. Tăietura de doborâre sau
tăietura din partea opusă tapei are rolul de a produce desprinderea trunchiului de
cioată, dezechilibrarea şi căderea arborelui. Aceasta se realizează cu ferăstrăul
mecanic; nu este concurentă şi nici la acelaşi nivel cu tapa.
Tăietura din partea opusă tapei se face orizontal, la nivelul marginii
superioare a tapei înclinate sau la nivelul de sus, în cazul tapei paralele. Se interzice
executarea acestei tăieturi deasupra părţii superioare a tapei pentru că este posibilă
astfel continuarea tăierii peste muchia tapei, ceea ce poate duce la surprinderea
fasonatorului mecanic de arborele în cădere.
Această diferenţă de nivel duce la formarea unui prag faţă de partea
inferioară a tapei, care are rolul de a împiedica producerea reculului prin alunecarea
trunchiului pe cioată în momentul căderii. Înălţimea pragului variază, în funcţie de
specie şi de diametrul arborelui, între 2 cm şi 5 cm. Practic, aceasta se calculează ca
fiind 1/20 din diametrul secţiunii de tăiere la arborii din specii cu lemn dur şi 1/10
din acelaşi diametru pentru speciile cu lemn moale, dar fără a depăşi limita
superioară a intervalului menţionat anterior.
77
Zona de frânare este porţiunea de lemn rămasă netăiată între tapă şi tăietura
din partea opusă tapei şi are rolul de a orienta arborele în cădere în direcţia tehnică
(fig. 28).
Direcţia de doborâre Direcţia de doborâre

Direcţia
de
Direcţia de doborâre cădere
naturală
Zonă de frânare simetrică Zonă de frânare asimetrică
Figura 28. Zona de frânare

Această zonă previne alunecarea sau răsucirea trunchiului pe cioată şi ţine
arborele în primele momente ale căderii, permiţând retragerea în siguranţă a
muncitorilor din zona periculoasă, de la baza arborelui în cădere.
78
Zona de frânare, prin forma ce i se dă, influenţează decisiv orientarea

arborelui în cădere astfel:
 o direcţie perpendiculară pe axa de simetrie - dacă zona de frânare este
simetrică;
 direcţia de doborâre pe partea cea mai groasă a zonei de frânare - când
aceasta are formă asimetrică.
Pragul este element specific doborârii ce rezultă datorită diferenţei de

înălţime dintre tăietura de la bază şi tăietura din partea opusă tapei. Are rolul de a
preveni alunecarea trunchiului pe cioată după ruperea fibrelor din zona de frânare
şi de a asigura în acest fel protecţia muncitorilor la doborâre.
Prin doborâre, arborele este adus din poziţia naturală de creştere, în general
verticală, pe suprafaţa solului prin tăierea trunchiului la o anumită înălţime şi
răsturnarea acestuia sau prin dezrădăcinare şi răsturnarea întregului arbore.
Din acest punct de vedere, există mai multe metode de doborâre a arborilor.
Doborârea în cioată (cu lăsare de cioată), cea mai des aplicată în practică, se
caracterizează prin efectuarea tăieturilor la un nivel apropiat de sol.
Elemente dimensionale ale doborârii în cioată. Pentru ca doborârea în
cioată să se facă în condiţii de siguranţă, trebuie să se respecte o serie de prescripţii
dimensionale privind elementele specifice acestei operaţii (tabelul 2).
Aceste sunt orientative, iar încadrarea în limitele precizate depinde de
situaţia din teren. La doborâre, în arboretele de crâng, înălţimea cioatei va fi de cel
mult 5 cm.
Procedee de lucru la doborârea în cioată. Doborârea în cioată se face cu
ferăstrăul mecanic, iar în unele cazuri (doborârea în crâng, doborârea iescarilor) cu
toporul.
Tabelul 2
Elemente dimensionale ale doborârii în cioată
79
Caracteristicile tăierilor de doborâre 0 < 18 cm 0 >18cm

în cioată
hc (înălţimea cioatei) 3 - 6 cm 6 - 10 cm
at (adâncimea tapei) Dc/3 → Dc/2 Dc/4 → Dc/3
htp (înălţimea tapei tip pană) — 5 - 15 cm

htc (înălţimea tapei tip calup) — 10 -15 cm
htt (înălţimea tapei tip trepte) — 20 - 30 cm
α (unghiul tapei) — 25 - 40 °
hp (înălţimea pragului) 2 - 3 cm 3 - 5 cm
gf (lăţimea pragului) 1 - 2 cm 2 - 4 cm
La doborârea în cioată cu ferăstrăul mecanic, procedeele de lucru aplicate

depind de raportul dintre diametrul cioatei (Dc) şi lungimea utilă a lamei (Lu)
deosebindu-se astfel mai multe situaţii:
 Dc < 18 cm - caz în care se face o tapă simplă, iar tăietura din partea
opusă se realizează printr-o tăiere în evantai;
 18 cm < Dc < Lu - caz în care se face o tapă tip pană, prin două
tăieturi
concurente în evantai, iar tăietura din partea opusă se realizează
printr-o taiere mixtă;
 Lu < Dc < 1,7 Lu - caz în care se face o tapă tip pană sau calup, prin
tăieri normale, iar tăietura din partea opusă se realizează printr-o
tăiere mixtă;
 1,7 Lu < Dc < 2,2 Lu - caz în care se face o tapă calup sau în trepte,
prin tăieri normale sau mixte, iar tăietura din partea opusă începe cu o
tăiere în berbec, prin tapă şi apoi se continuă această tăiere printr-o
tăiere mixtă;
 Dc > 2,2 Lu - caz în care trebuie să se folosească lame mai lungi sau să
se aplice alte metode de doborâre (prin căzănire sau dezrădăcinare).
80
Doborârea cu toporul este specifică tăierilor în crângul simplu cu tăieri de

jos, pentru păstrarea capacităţii de lăstărire a cioatelor.
Se respectă cerinţele de la doborârea cu ferăstrăul mecanic, cu condiţia ca
înălţimea cioatei să fie cuprinsă între 3 şi 5 cm.
Dacă arborii sunt situaţi în lunci inundabile, în zone cu teren cu pante mici,
uşor accidentat, cu ape care băltesc, atunci pentru frasin şi anin înălţimea cioatei
trebuie să depăşească nivelul inundabil al apelor rezultate din precipitaţii sau
topirea zăpezii.
Suprafaţa cioatei la doborârea în crâng trebuie să fie netedă, să aibă o
înclinare de circa 20° şi să fie orientată în direcţia N-S.
Doborârea în scaun este o metodă aplicată în arboretele de salcie din

luncile inundabile şi presupune executarea tăieturilor la un nivel situat deasupra
nivelului maxim al apelor din inundaţii. Se aplică în arboretele de salcie din
luncile inundabile, în special din lunca inundabilă a Dunării.
Presupune efectuarea tăierii la un nivel care să se situeze deasupra nivelului
maxim al apelor de inundaţii.
Partea din trunchi care rămâne după doborâre poartă numele de scaun.
Prin această metodă se urmăreşte menţinerea în stare de vegetaţie o
perioadă mai lungă de timp a arboretelor pentru ca acestea să-şi îndeplinească rolul
antierozional.
În general, doborârea în scaun se face cu respectarea prevederilor de la
doborârea în cioată, cu următoarele particularităţi:
 prima tăiere se face ca şi la doborârea în cioată;
 următoarele tăieri, la acelaşi scaun, respectiv doborârea sulinarilor, se
fac la nivelul scaunului;
 scaunele trebuie să rămână netede după doborâre;
81
 doborârea se va face astfel încât scaunele să nu crape sau să se

aşchieze;
 pentru scaunele cu înălţimea mai mică de 1,3 m tăierea se face de pe
sol, iar pentru scaunele cu înălţimea mai mare de 1,3 m de pe capre
amenajate;
 tăierea se face cu toporul; dacă tăierea se face cu ferăstrăul mecanic,
atunci cioata trebuie să rămână netedă.
Doborârea prin căzănire (în căldare) se caracterizează printr-un nivel al

tăieturilor corespunzător locului de inserţie a rădăcinilor groase pe trunchi şi se
aplică în cazul defrişărilor sau când se urmăreşte regenerarea prin drajoni sau
lăstari (exemplu: pentru arborete de salcâm şi, uneori, de tei). Se aplică în special în
arboretele de salcâm pentru a le asigura regenerarea prin drajonare.
Presupune tăierea rădăcinilor groase la inserţia lor pe trunchi. Doborârea
prin căzănire se utilizează în două situaţii:
 în cazul în care se urmăreşte asigurarea regenerării naturale prin
drajonare;
 în cazul în care se urmăreşte valorificarea lemnului din zona coletului.
Pentru aceasta se îndepărtează pământul din jurul arborelui pe circa 0.5 m,
se descoperă rădăcinile groase care se taie cu toporul de la locul de inserţie a
acestora pe trunchi, astfel încât arborele să cadă în direcţia tehnică.
Rădăcinile se taie astfel încât să se dea arborelui mai întâi o înclinare pe
direcţia tehnică, după care se taie rădăcinile din partea opusă.
Metoda este recomandată în arboretele de salcâm. Avantajul acestei
metode îl constituie faptul că drajonii cresc foarte repede.
Doborârea prin dezrădăcinare se caracterizează prin ruperea, tăierea sau

smulgerea rădăcinilor ca urmare a împingerii sau tragerii arborelui cu mijloace
mecanice. Se aplică atunci când se fac tăieri de substituire sau când terenul ocupat
82
de arboret capătă alte destinaţii care presupun înlăturarea totală a vegetaţiei

forestiere. Este folosită în situaţiile în care se fac tăieri de substituire.
Se caracterizează prin executarea tăieturilor astfel încât arborele doborât să
păstreze şi rădăcinile groase.
Doborârea prin dezrădăcinare se aplică atunci când se urmăreşte unul din
următoarele obiective:
 valorificarea într-o proporţie cât mai mare a lemnului din arborii
marcaţi;
 eliberarea completă a terenului de vegetaţie forestieră;
 când se fac tăieri de substituire, pentru evitarea drajonării.
Pentru dezrădăcinare se folosesc utilaje specializate care doboară arborii

prin împingere.
g. Impulsionarea şi orientarea căderii. Dacă tăieturile de la baza arborelui nu

sunt suficiente pentru a-1 orienta în cădere pe direcţia tehnică, atunci este necesară
intervenţia suplimentară la doborâre cu pene, pârghii sau dispozitive speciale.
h. Căderea arborelui şi retragerea muncitorilor. În momentul în care

arborele începe să cadă, muncitorii se vor retrage pe potecile de refugiu pregătite.
Revenirea se va face atunci când se constată că nu mai există pericolul de
accidente.
i. Netezirea şi cojirea cioatei. Constă din tăierea fibrelor smulse din trunchi.
Cojirea este obligatorie la răşinoase; completă la molid şi pin şi prin curelare în
cazul celorlalte specii (fig. 33).
j. Retezarea crestei trunchiului. În zona de frânare se smulg fibre din cioată

care rămân pe trunchi şi care trebuie să fie îndepărtate (fig. 29).
83
Figura 29. Netezirea cioatei şi retezarea crestei trunchiului
Productivitatea muncii la doborârea

în cioată cu ferăstrăul mecanic
Se calculează cu relaţia:
84
W = nV,
în care:
W - productivitatea muncii la doborârea în cioata cu ferăstrăul mecanic
(m3/8h);
n - numărul de arbori doborâţi în 8 h;
V - volumul mediu al arborilor doborâţi, în m3/fir.
Pentru creşterea productivităţii la doborârea cu ferăstrăul mecanic se

recomandă următoarele:
 îndepărtarea lăbărţărilor;
 realizarea unei forţe optime de apăsare pe mânere;
 reducerea timpilor de lucru nemecanizaţi;
 creşterea proporţiei timpului efectiv de lucru dintr-un schimb;
 utilizarea într-o proporţie cât mai mare a capacităţii de lucru a
ferăstraielor;
 executarea unor tape corespunzătoare diametrelor arborilor doborâţi;
 ascuţirea corespunzătoare a dinţilor lanţului tăietor.
Productivitatea muncii la doborâre este de 10 - 200 m3/8h şi depinde de:

 volumul arborelui mediu;
 numărul de arbori marcaţi pe unitatea de suprafaţă;
 specie;
 sezon;
 panta terenului.
85
Echipamente şi dispozitive anexe

folosite la doborârea arborilor
Dispozitive ajutătoare pentru doborârea arborilor

Aceste dispozitive se utilizează pentru a asigura căderea arborilor în direcţia
dorită şi în siguranţă, urmărind a provoca distrugeri cât mai mici mediului specific
pădurii (mai ale seminţişului utilizabil). Unele dintre aceste dispozitive se
utilizează în mod curent, altele doar atunci când situaţia reclamă folosirea lor, iar o
parte dintre ele sunt deja în trusa ferăstraielor.
Topoarele sunt unelte folosite în mod curent la doborâre şi, aşa cum s-a
arătat anterior, au o mare varietate constructivă şi dimensională. Penele sunt
mijloace ajutătoare pentru doborâre şi diferă din punct de vedere al formei şi
dimensiunilor constructive, al acţionării, al materialului din care sunt confecţionate
şi al greutăţii. Prin folosirea penelor se creează un moment de răsturnare care duce
la înclinarea arborelui şi apoi la căderea lui.
Penele simple sunt confecţionate din lemn de esenţă tare, din diferite metale
uşoare sau din materiale plastice. Construcţia lor este standardizată, unghiul şi
dimensiunile fiind variabile în funcţie de destinaţie. Penele metalice sunt prevăzute
cu zimţi care împiedică ieşirea din lemn. Acestea sunt introduse în tăietură prin
lovire, dar există şi sisteme de împingere asemănătoare cu sistemele cu clichet, sau
diferite tipuri de sisteme hidraulice cu acţionare manuală, folosite destul de rar, în
condiţii cu totul aparte, din cauza greutăţii proprii mari (6 ÷ 7 kg). În această
categorie de dispozitive anexe se încadrează şi penele acţionate de motorul
ferăstrăului mecanic. Acestea sunt de două tipuri: hidraulice şi pneumatice.
Penele hidraulice au o construcţie foarte simplă, reprezentată schematic în
figura 9.70, fiind alcătuite dintr-o pompă hidraulică, pana propriu-zisă şi o
86
conductă care leagă pompa de pană (exemplu: pana KGM-14 ataşată ferăstrăului
Ural 2 Electron). Pompa are un sistem de cuplare la transmisia ferăstrăului şi
asigură o presiune a lichidului suficient de mare pentru a produce avansul penei în
secţiunea tăiată.
Prăjinile de împingere se folosesc pentru a facilita răsturnarea arborilor,
împingându-i de la o anumită înălţime. Aceste scule au o mare variabilitate
constructivă, de la prăjinile simple cu cap de metal, până la cele telescopice care
acţionează prin alungire. Prăjinile simple se fixează cu un capăt în sol şi cu celălalt
capăt pe trunchi. Momentul de răsturnare este creat prin îndoirea prăjinii care
capătă proprietăţi elastice.
Penele pneumatice folosesc pentru acţionare gazele arse rezultate prin
funcţionarea ferăstrăului mecanic. Aceste pene au forma unor plicuri rigidizate pe
contur şi sunt confecţionate din două foi de cauciuc armat rezistent la presiunea şi
la temperatura gazelor arse. Ele sunt legate printr-un furtun cu ventil la chiulasa
ferăstrăului mecanic. Acest sistem de foi de cauciuc (cu grosime de 5-6 cm) se
umflă în cel mult 20s şi pot dezvolta o forţă de ridicare de până la 8000 daN.
În general, penele acţionate de motorul ferăstrăului mecanic au o extindere
limitată, necesitând măsuri speciale de tehnica securităţii muncii, mai ales în cazul
terenurilor accidentate şi pentru anumite conformaţii neregulate ale arborilor,
situaţie în care pericolul de accidente creşte.
Pârghiile sunt folosite pentru ridicarea trunchiului şi înclinarea lui în
direcţia de doborâre dorită. Ele sunt formate dintr-o placă din oţel montată la
capătul unei cozi din lemn sau metal (mai sunt denumite şi “lopeţi pentru
doborâre”). Prăjinile hidraulice au o lungime de până la 300 cm şi o greutate până
la 10 kg. Există şi prăjini mecanice, la care acţionarea se realizează printr-un sistem
cu cremalieră.
Mijloacele de acţionare prin rotire sau răsucire a trunchiului sunt
reprezentate prin pârghii rotitoare simple sau combinate cu lopeţile pentru
doborâre, cârlige şi benzi; acestea pot fi acţionate manual sau hidraulic.
87
Dispozitivele de tracţiune cu cablu (DTC) sau benzi se folosesc pentru a doborî

arborii în direcţia aleasă, pentru dezaninarea arborilor sau pentru deplasarea
acestora pe distanţe scurte.
Tirfoarele pot asigura forţe de tracţiune de până la 20 kN cu o lungime a
cablului de 20 m. Dispozitivul se ancorează de o cioată sau un arbore în picioare,
iar capătul cablului se fixează de arborele vizat prin intermediul unui cârlig.
Motounealta pentru tăierea tufişurilor şi a arborilor de mici dimensiuni este
alcătuită dintr-un motor de ferăstrău mecanic, o pânză circulară sau un lanţ tăietor
şi o tijă (prelungitor). Se utilizează la tăierea ierburilor, arbuştilor, crăcilor şi chiar a
arborilor de până la 25 cm în diametru, fiind recomandată pentru efectuarea
lucrărilor de degajări şi curăţiri, precum şi pentru eliberarea locului din jurul
arborilor ce urmează a fi doborâţi.
Pe tijă se fixează suportul de susţinere şi de conducere, maneta de
acceleraţie, precum şi hamul de prindere pe umerii operatorului pentru purtarea
utilajului. Tija poate fi compusă din 2 ÷ 3 tronsoane, iar în interior se găseşte
arborele care transmite mişcarea de la ambreiajul centrifugal la mecanismul de
rotire a pânzei.
Aparatul de tăiere poate avea forme şi dimensiuni diferite, în funcţie de
tipul de vegetaţie care urmează a fi îndepărtată. Chiar dacă au o greutate relativ
mare (10 ÷ 15 kg) ele sunt purtate comod pe umeri şi au un mod de utilizare relativ
simplu.
5.4. Curăţirea de crăci
Curăţirea de crăci este operaţia prin care sunt detaşate crăcile de pe

trunchiul arborilor doborâţi (dar şi vârfurile şi cioturile sau „cepurile”, de unde şi
denumirea de „cepuire” utilizată uneori în practică) în scopul obţinerii unei forme
88
cât mai regulate a materialului lemnos, care să faciliteze transportul şi prelucrarea

ulterioară.
De regulă, această operaţie se execută în parchet, la locul de doborâre. În
cazul metodei de exploatare a arborilor cu coroană, curăţirea de crăci se execută în
depozite sau în centrele de sortare şi preindustrializare a lemnului.
 Pe lângă faptul că se creează condiţii optime pentru operaţia de
secţionare, prin curăţirea de crăci trunchiurile rămân netede, ceea ce
oferă multiple avantaje:
 creşte gradul de manevrabilitate a lemnului la colectare (piesele din
lemn pot aluneca şi pot fi târâte sau rostogolite mai uşor);
 se creează posibilitatea realizării unor sarcini mai compacte pentru
mijloacele de colectare şi transport, sporindu-se indicii de utilizare a
acestora;
 se reduce riscul prejudicierii exagerate a solului şi a seminţişului;
 se asigură o sortare judicioasă prin punerea în evidenţă a unor posibile
defecte interne
Structura operaţiei de curăţire de crăci cuprinde următoarele faze care, în
funcţie de condiţiile concrete de lucru din parchet, sunt parcurse integral sau
parţial:
 asigurarea stabilităţii arborelui doborât şi degajarea parţială a
vegetaţiei de o parte şi de cealaltă a trunchiului,
 tăierea crăcilor accesibile,
 degajarea locului de muncă de crăcile tăiate,
 tăierea vârfului, la răşinoase,
 voltarea (rostogolirea) trunchiului,
 tăierea crăcilor rămase.
Curăţirea de crăci se realizează numai printr-o tăiere de detaşare, în cazul
crăcilor scurte, ori prin una sau mai multe tăieri de scurtare urmate de tăierea de
detaşare, în cazul crăcilor ramificate şi lungi, dar accesibile.
89
Principalele reguli ce trebuie urmate la curăţirea de crăci sunt următoarele:

 crăcile se taie în sensul de la baza trunchiului spre vârf (care, în cazul
răşinoaselor, se retează la diametrul de 5 cm); la foioase, operaţia
constă într-o deramificare progresivă a coroanei în raport cu grosimea
şi poziţia crăcilor, realizându-se şi fasonarea concomitentă a lemnului
provenit din acestea;
 tăierea crăcilor subţiri, cu diametrul măsurat la locul de inserţie al
acestora pe trunchi sub 5 cm, se face cu toporul; pentru crăcile mai
groase de 5 cm şi pentru ramificaţii se utilizează ferăstrăul mecanic;
 pentru început se taie crăcile din părţi şi de deasupra trunchiului, iar
după voltarea arborelui se taie crăcile rămase; trebuie să se acorde o
atenţie deosebită modului şi momentului în care se taie crăcile pe care
se sprijină arborele doborât, astfel încât să se preîntâmpine rostogolirea
trunchiului peste fasonator;
 atunci când se utilizează toporul, fasonatorul trebuie să acţioneze de pe
partea opusă zonei în care se află crăcile ce urmează a fi tăiate;
 în timpul lucrului cu ferăstrăul mecanic, muncitorul fasonator trebuie
să aibă o poziţie stabilă şi să procedeze în aşa fel încât să suporte cât
mai puţin din greutatea acestuia; acest lucru se realizează prin
utilizarea ferăstrăului în mod analog unei pârghii, fie prin sprijinirea pe
trunchi, fie folosind coapsa sau genunchiul ca sprijin.
Tăierile de detaşare a crăcilor sunt condiţionate de specie, de grosimea

crăcilor şi de modul de distribuţie a acestora pe trunchi. Atunci când se utilizează
ferăstrăul mecanic este posibil să apară unele fenomene nedorite: blocarea
ferăstrăului în tăietură datorită închiderii acesteia sub greutatea crăcii, reculul lamei
tăietoare din cauza distanţei mari dintre dinţii lanţului şi crăparea sau aşchierea
crăcii, ceea ce duce la declasarea materialului lemnos şi la pierderi tehnologice mai
mari. Din considerente ergonomice şi de protecţie a muncii, la curăţirea de crăci se
90
folosesc ferăstraie mecanice cu aparat de tăiere mai scurt decât la doborâre

(aproximativ 30 cm), cu lanţ tăietor specializat pentru reducerea reculului şi cu
dispozitiv de protecţie pentru frânarea lanţului în cazul producerii reculului.
Se aplică procedeul tăierii normale sau cel al tăierii în evantai, în funcţie de
grosimea crăcii.
În cazul răşinoaselor, dată fiind dispunerea relativ regulată, în verticile, a
crăcilor pe trunchi, pot fi utilizate anumite scheme pentru curăţirea de crăci, care
conduc la reducerea efortului operatorului şi la creşterea productivităţii muncii.
Crăcile se taie la rând, indiferent de grosimea acestora, ferăstrăul fiind, în cea mai
mare parte a timpului, sprijinit pe trunchi, în timp ce fasonatorul mecanic se află pe
partea stângă a trunchiului privind spre vârful acestuia.
Există o categorie de utilaje, denumite generic „curăţitoare de crăci”,
specializate pentru tăierea crăcilor în special la arborii de răşinoase, cele mai
utilizate fiind cepuitoarele portabile şi maşinile de elagat.
Tehnica de lucru cu cepuitorul mecanic este aceeaşi ca şi prin folosirea
ferăstraielor mecanice, constructiv acestea deosebindu-se prin ţeava de legătură
(prelungitor) montată între motor şi subansamblul de tăiere, care asigură o poziţie
de lucru comodă a operatorului. Sunt acţionate de un motor termic, când urmează a
fi folosite în pădure, sau de un motor electric, atunci când se utilizează în depozite
sau C.S.P.L.
Subansamblul de tăiere este echipat cu un disc sau cu un lanţ tăietor.
Preferenţial, cele cu disc se utilizează pentru curăţirea de crăci a răşinoaselor, iar
cele cu lanţ, pentru foioase. Realizează productivităţi duble faţă de mijloacele
manuale.
Maşinile de elagat se folosesc în unele ţări din Europa Centrală pentru
curăţirea de crăci a arborilor subţiri de răşinoase, înainte de doborârea lor. Cel mai
răspândit este modelul produs de firma Fichtel- Sachs, compus dintr-un motor fixat
pe un cadru special cu roţi din cauciuc şi un subansamblu de tăiere cu lamă şi lanţ.
Maşina se fixează la baza trunchiului şi urcă în spirală adaptându-se permanent la
91
grosimea acestuia. Motorul acţionează simultan dispozitivul de urcare şi

subansamblul tăietor care curăţă toate crăcile întâlnite pe parcursul deplasării.
Maşina se întoarce automat la baza arborelui după atingerea înălţimii de lucru
prestabilite.
Dezavantajele acestor maşini, care au împiedicat introducerea lor pe scară
largă în producţie, sunt limitarea domeniului de utilizare (numai pentru arbori de
răşinoase cu volum mic) şi consumul de timp relative mare pentru deplasarea de la
un arbore la altul şi pentru instalare.
5.5. Secţionarea arborilor
Secţionarea reprezintă operaţia de fragmentare a arborilor doborâţi în scopul

obţinerii unor forme şi dimensiuni care să asigure cele mai bune condiţii de
colectare, transport şi valorificare economică.
Această operaţie este compusă dintr-o primă fază, preponderentă, de
măsurare şi marcare a tăieturilor ţinând cont de exigenţele unei valorificări optime
a materialului lemnos ce se obţine, urmată de faza propriu-zisă de secţionare prin
care se realizează separarea pieselor cu dimensiunile stabilite anterior.
În funcţie de condiţiile concrete de lucru, gradul de fragmentare a arborilor
doborâţi rezultă prin adoptarea unor soluţii care să optimizeze cerinţele
silviculturale şi cele economice. Fragmentarea cât mai mare (până la obţinerea
sortimentelor definitive) este foarte favorabilă din punct de vedere silvicultural
pentru că ar conduce la prejudicii reduse prin deplasarea acestor piese. Din punct
de vedere economic, în vederea reducerii cheltuielilor de exploatare şi a unei sortări
calitativ superioare, este recomandabil, însă, ca piesele din lemn să fie transportate
în formă cât mai lungă, fragmentarea în sortimente definitive urmând să se
realizeze în depozite şi C.S.P.L.
92
Însemnarea locurilor de secţionare, cu creta forestieră sau prin crestare în

coajă cu toporul, se execută de la bază spre vârf deoarece partea inferioară a
trunchiului conţine cel mai mare volum de lemn de calitate superioară.
La stabilirea locurilor de secţionare trebuie să se aibă în vedere:
 diminuarea defectelor tehnologice ale lemnului eliminând porţiunile cu
defecte de structură şi atenuând defectele de formă (curbură, înfurcire
etc);
 includerea, în piesele ce urmează să rezulte, a unor multipli de
sortimente definitive;
 asigurarea posibilităţii de deplasare în condiţii optime la colectare, cu
prejudicii cât mai mici, şi folosirea la capacitate a mijloacelor de
colectare.
Structura operaţiei de secţionare este următoarea:
 stabilirea locurilor de secţionare pe trunchiul arborelui doborât,
 îndepărtarea obstacolelor şi asigurarea stabilităţii pieselor ce vor
rezulta,
 efectuarea tăieturilor de secţionare.
Se remarcă faptul că, înainte de începerea secţionării, au loc unele lucrări

pregătitoare care au drept scop evitarea accidentelor de muncă şi a deteriorării şi
declasării lemnului. Trunchiurile aşezate pe terenuri ondulate, cu pante mai mari de
20 %, în cumpănă sau în punte, peste cioate sau bolovani, trebuie neapărat să fie
stabilizate prin diverse procedee sau deplasate prin voltare pe un teren
corespunzător învecinat.
Secţionarea se execută cu ferăstrăul mecanic prin tăieturi perpendiculare pe
axa trunchiului (este admisă o abatere de la perpendicularitate de maxim 0,1 din
diametrul secţiunii respective). Tăietura oblică ar conduce la pierderi de material
lemnos şi la reducerea productivităţii muncii. Datorită condiţiilor de teren din
interiorul parchetelor, apar numeroase situaţii în care secţionarea trebuie executată
93
asupra trunchiurilor tensionate. Pentru majoritatea arborilor doborâţi, trunchiul este

comprimat în partea superioară şi cu fibrele întinse în partea inferioară din cauza
coroanei care ridică vârful de la sol. Această tensionare dispare prin curăţirea de
crăci efectuată anterior secţionării. Se păstrează, însă, starea de tensiune datorată
sprijinirii trunchiului pe ridicături de teren sau, caz frecvent la doborâturile de vânt,
pe un alt arbore doborât.
În această situaţie, tăierea începe din zona cu fibre comprimate şi se face pe
aproximativ 1/3 din diametrul la locul secţionării. Se continuă cu o tăietură, în
acelaşi plan perpendicular pe axa piesei, realizată în zona cu fibre întinse. În cazul
trunchiurilor tensionate groase sau atunci când tăierea nu poate fi făcută din ambele
sensuri, secţionarea se începe cu o tăietură în berbec pentru străpungerea zonei de
echilibru al tensiunilor, continuând tăierea în direcţia zonei comprimate. Se lasă o
porţiune de siguranţă (netăiată) la marginea acesteia şi se continuă cu tăierea în
zona supusă la întindere.
Zona de siguranţă se rupe singură datorită greutăţii proprii a pieselor din
lemn rezultate în urma secţionării. După secţionare, piesele rezultate sunt
rostogolite atât cât este necesar pentru a face vizibile suprafeţele nou create prin
tăiere şi să se poată observa calitatea lemnului acestor piese (prezenţa defectelor
interioare, a crăpăturilor etc). Dacă există pericolul crăpării la capete sau al
extinderii crăpăturilor existente (mai ales la fag şi stejar), se bat în lemn agrafe
metalice în formă de S (fig. 30).
94
Figura 30. Limitarea extinderii crăpăturilor de la capetele

pieselor din lemn (a) şi olărirea capătului gros (b)
Piesele din lemn ce urmează a fi colectate prin târâre sau corhănire se

pregătesc pentru această operaţie (fig. 36) prin teşirea cu toporul a muchiilor
capătului gros (olărire sau ştronţuire).
Cojirea lemnului la parchet are drept scop principal facilitarea uscării
lemnului şi reducerea riscului degradării acestuia prin atacurile de insecte şi
ciuperci. Într-o anumită măsură, poate fi diminuată astfel vătămarea arborilor în
picioare pe parcursul colectării. Se micşorează, prin cojire, şi greutatea materialului
lemnos ce se transportă.
Efectuarea acestei operaţii în parchet este din ce în ce mai sporadică datorită
faptului că necesită un consum mare de timp şi un efort fizic considerabil.
Atunci când este totuşi necesară, cojirea în parchet se execută manual cu ajutorul
unor lame sau cuţite de diferite forme sau cu cojitoarele mecanice portabile,
compuse dintr-o freză antrenată de un motor similar celui de la ferăstrăul mecanic.
Şi despre despicarea manuală a lemnului la parchet se poate spune că este
tot mai rar aplicată, fiind foarte ineficientă. Este mult mai avantajos din punct de
vedere economic ca această operaţie să se realizeze mecanizat în depozite sau
C.S.P.L.
5.6. Recoltarea lemnului în situaţii deosebite
Fiecare arbore este un caz particular, cu atât mai mult cel care este aplecat,
are un diametru foarte mare, este găunos sau putred sau are direcţia de cădere
95
naturală opusă direcţiei de doborâre. Toate aceste constrângeri legate de doborâre

pot fi rezolvate prin utilizarea unor metode simple, fără a exclude în nici un
moment atenţia sporită de care trebuie să dea dovadă operatorul.
Doborârea arborilor înclinaţi

- cu respectarea direcţiei naturale de cădere (se aplică la arborii puternic
înclinaţi). Arborele înclinat prezintă particularitatea de a avea unele fibre sunt sub
tensiune, altele la compresiune, şi, intercalată între cele două, o zonă de ruptură
(fig. 31). Este uşor de înţeles că o doborâre clasică în direcţia căderii naturale a
arborelui nu se poate face fără deteriorarea arborelui şi fără pericol pentru
muncitor.
Pentru a înlătura riscurile crăpării trunchiului, trebuie procedat astfel:
 Se execută o tapă redusă dar destul de deschisă;
 Se practică o tăietură din lateral, pentru o porţiune de trunchi,
respectând dimensiunile pragului şi zonei de frânare. Tăietura de
doborâre se efectuează din interiorul lemnului către exterior,
menţinând o zonă de reţinere (ex.: un contrafort);
 Se secţionează în oblic zona de reţinere pentru a se produce căderea
arborelui.
- cu schimbarea direcţiei naturale de cădere (situaţie specifică arborilor cu
înclinare mai mică).
Zonă neutră
Fibre în
Fibre sub
compresiune
tensiune
Direcţia de
96 doborâre
Zonă de
reţinere
Figura 31. Doborârea unui arbore aplecat în direcţia căderii naturale
Doborârea unui arbore cu un diametru mai mare decât dublul lungimii lamei
Factorul limitativ pentru doborârea unui arbore cu diametru foarte mare este
lungimea lamei ferăstrăului mecanic.
Pentru a realiza doborârea, trebuie efectuată o tăietură în inima arborelui,
introducând lama dinspre fundul tapei.
Tăietura se face paralel cu baza tapei, lăsându-se un prag. După această
operaţie, se trece la efectuarea tăieturii de doborâre (fig. 32).
Direcţia de doborâre
97
Străpungerea inimii arborelui Realizarea tăieturii de doborâre
Figura 32. Doborârea unui arbore cu un diametru mai mare decât dublul lungimii lamei
Doborârea arborilor găunoşi şi/sau cu putregai la bază

Putregaiul în zona cioatei poate duce la căderea arborilor în direcţii şi în
momente neaşteptate. De aceea, în alegerea direcţiei tehnice, trebuie să se ţină cont
de porţiunile afectate de putregai, astfel încât zona de frânare şi pragul să fie lăsate
în porţiuni cu lemn sănătos (fig. 33).
Figura 33. Doborârea arborelui găunos şi/sau putred
Doborârea arborilor înfurciţi

În aceasta situaţie există pericolul deprecierii lemnului din trunchi prin
cădere. Se deosebesc două cazuri:
 când înfurcirea se găseşte la o înălţime mai mare de 1.5 m de la sol;
 când înfurcirea este situată la o înălţime mai mică de 1.5 m de la sol şi
există accesibilitate cu ferăstrăul mecanic.
98
În primul caz, trebuie doborâţi simultan cei doi arbori, cu luarea în

considerare a riscului despicării „înfurcirii” în timpul doborârii sau că urmare a
căderii arborelui.
În al doilea caz, fiecare parte a trunchiului se doboară separat, începând cu
partea a cărei direcţie de cădere naturală nu pune probleme deosebite.
Succesiunea etapelor este următoarea: 1. Se efectuează tapa; 2. Se separă în
părţi înfurcirea, având grijă ca la partea superioară să rămână netăiată o porţiune
care să menţină în curs de doborâre; 3. Se introduce capătul lamei în trunchi pentru
a efectua tăierea de doborâre; 4. Se taie partea superioară a înfurcirii, lăsată
anterior; 5. Se doboară normal cel de-al doilea arbore (fig. 34).
Figura 34. Doborârea unui arbore înfurcit
Doborârea arborilor pe vânt

Activitatea de exploatare a pădurilor în condiţiile unor calamităţi naturale
(doborâturi şi rupturi masive de vânt şi de zăpadă) este caracterizată printr-un grad
înalt de periculozitate. De aceea, pe primul plan trebuie să se afle întotdeauna
asigurarea condiţiilor de protecţie a muncitorilor şi de protecţie a pădurilor contra
atacurilor agenţilor biotici dăunători.
99
În acest caz, trebuie să se ţină seama de direcţia din care bate vântul, iar
efectul acestuia să fie anihilat printr-o zona de frânare asimetrică. În general, la
doborâre, vântul trebuie evitat.
Trebuie să se aleagă acele procedee de lucru care să asigure valorificarea
urgentă a masei lemnoase într-o proporţie cât mai mare şi cu cheltuieli de
exploatare cât mai reduse. Este caracteristică utilizarea frecventă a penelor şi a
troliilor (acţionate manual sau cele ale tractoarelor forestiere), precum şi
necesitatea alegerii unor ferăstraie mecanice cu lungimea lamei mai mare decât în
cazul doborârii în condiţii normale a arborilor pe picior de aceleaşi diametre. În
cazul arborilor cu vârful rupt şi detaşat de trunchi se realizează o tapă mai mare (cu
o adâncime de aproape jumătate din diametrul trunchiului la nivelul de doborâre)
pentru a crea un moment de răsturnare mai mare. Chiar şi aşa, este posibil ca
echilibrul să se menţină aproape perfect după efectuarea tăieturii din partea opusă şi
se impune utilizarea penelor sau a pârghiilor rotitoare pentru impulsionarea căderii.
Dacă arborii au vârful rupt, dar ataşat de trunchi se procedează diferit,
după cum secţiunea de rupere se află la o înălţime mai mică de 1,50 m (accesibilă
de la sol) sau nu. În primul caz, cu ajutorul ferăstrăului mecanic se secţionează
trunchiul rupt deasupra zonei de rupere (în lemn sănătos), tăiere realizată în două
etape. Mai întâi se realizează o tăiere în partea superioară, cu fibre comprimate,
abia după aceea executându-se tăierea de jos în sus care produce detaşarea părţii
superioare a trunchiului. Se doboară, apoi, partea de arbore de la bază după
procedeul prezentat în cazul precedent.
Doborârea arborilor pe pante mari
Pe pante mari (> 60 - 70 °) există pericolul ca arborii doborâţi cu vârful la
vale, pe linia de cea mai mare pantă, să alunece pe versanţi, mai ales în condiţii de
iarna. De aceea, în această situaţie, arborele înainte de doborâre se va lega.
Dezaninarea arborilor
100
Aninarea arborilor se produce datorită următoarelor cauze:

 alegerea greşită a direcţiei tehnice;
 executarea necorespunzătoare a tăieturilor;
 acţiunea unor factori naturali (vânt, zăpadă)
Dezaninarea arborilor se poate face cu (fig. 35 şi fig. 36):

 atelaje şi mijloace mecanice, pentru volume mai mari de 1 m3 /fir;
 pârghii rotitoare sau simple, pentru volume între 0,21 şi 1,0 m3/fir;
 pârghia simplă sau cu braţele, pentru volume mai mici de 1 m3/fir.
Figura 35. Dezaninarea cu ajutorul troliului acţionat manual a unui arbore uşor aninat
101
Figura 36. Dezaninarea cu ajutorul unui tractor forestier
Doborârea arborilor puternic înclinaţi. Pentru arborii netensionaţi,

doborârea se poate efectua şi într-o direcţie diferită de cea naturală de cădere prin
realizarea unei şarniere asimetrice şi prin folosirea unor pene care se introduc în
tăietura de doborâre spre partea mai îngustă a zonei de frânare.
În cazul arborilor înclinaţi, dacă se impune neapărat, în condiţiile specifice
din teren, doborârea se poate face şi în altă direcţie decât cea naturală prin
utilizarea obligatorie a dispozitivelor de tracţiune cu cablu sau a tractoarelor
forestiere.
Doborârea arborilor scorburoşi şi/sau cu putregai. Pentru un arbore în
picioare nu este uşor să se constate prezenţa alteraţiilor şi defectelor lemnului
atunci când acestea se găsesc în interiorul trunchiului.
Dacă se bănuieşte că arborele care urmează să se doboare ar avea defecte
interioare, printr-o tăietură de străpungere a inimii din direcţia tapei se poate dovedi
102
acest lucru prin uşurinţa cu care pătrunde aparatul de tăiere în lemn şi prin
evacuarea unor aşchii anormal colorate sau cu miros caracteristic.
Doborârea este destul de delicată, în acest caz, mai ales dacă se preferă o
direcţie diferită de cea naturală de cădere, şi trebuie să se utilizeze, de obicei, un
dispozitiv manual de tracţiune cu cablu sau un tractor forestier cu troliu pentru
asigurarea direcţiei de doborâre alese. Trebuie să se realizeze o şarnieră şi un prag
mai mari decât de obicei, situate într-o zonă cu lemn sănătos. Tăietura de doborâre
se execută în mai multe reprize, astfel încât abia ultima să se facă în zona
putregaiului.
5.7. Maşini multifuncţionale pentru recoltarea lemnului
Prin introducerea mecanizării în exploatările forestiere s‐a trecut de la

caracterul artizanal al acestora la cel industrial. Introducerea mecanizării în
exploatările forestiere din ţara noastră a avut loc în anii 1950.
Ultimul recensământ privind utilajele folosite în exploatarea lemnului a pus
în evidenţă faptul că, din totalul de 8 500 de utilaje pentru colectarea lemnului, o
pondere covârşitoare este ocupată de către tractoarele forestiere specializate şi de
către cele agricole adaptate. Mai exact, acest procent se situează in jurul valorii de
95 % .
Raportat la condiţiile de relief ale ţării noastre, dar şi la cele specifice altor
ţări cu relief montan, se constată un regres în folosirea instalaţiilor cu cabluri pentru
colectarea lemnului. Acest lucru se datorează, pe de o parte, unei insuficiente dotări
cu construcţii şi instalaţii de transport (drumuri forestiere), care limitează din punct
de vedere tehnologic folosirea unor instalaţii cu cabluri performante specializate
pentru distanţe medii şi scurte iar, pe de altă parte, productivităţilor mai scăzute şi
costurilor mai ridicate în cazul folosirii acestora prin comparaţie cu tractoarele
103
specializate. Se menţionează că, în ultimul timp, politica europeană şi tendinţele

specialiştilor de profil din Europa vizează reabilitarea instalaţiilor cu cabluri în
exploatarea lemnului.
În ultimul timp, atât prin participarea în proiecte de atragere a fondurilor
europene (Schema de finanțare N578 aferentă măsurii 123, a cărei autoritate de
management este reprezentată de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi
Pescuit), cât şi din resurse proprii (în cazul agenţilor ce prezintă o disponibilitate
financiară ridicată), agenţii economici specializaţi au început să îşi doteze sistema
de maşini cu utilaje de concepţie străină. Societăţile comerciale în cauză au
achiziţionat utilaje dintre cele mai performante, acestea încadrându‐se în
următoarele trei categorii:
1. Utilaje de recoltare a masei lemnoase: maşini multifuncţionale de recoltare
a masei lemnoase: societăţile comerciale sau asociaţii private mai mari
deţinătoare de păduri au recurs preponderent la achiziţia de maşini
multifuncţionale de doborât-curăţat de crăci-secţionat (harvestere), acestea
grupând toate funcţiile necesare pentru aplicarea metodei sortimentelor
definitive la cioată (CTL) şi lucrând în tandem cu tractoare specializate
pentru apropiatul lemnului prin purtare (forwarder) în cadrul aceleiaşi
metode de exploatare.
2. Utilaje şi instalaţii de colectarea masei lemnoase: tractoare specializate
forestiere: orientările societăţilor comerciale sunt diverse, utilajele
achiziţionate încadrându‐se în patru categorii:
 Tractoare de tip skidder, specializate pentru adunatul masei lemnoase
prin târâre şi scos-apropiat prin semitârâre, dotate din punct de vedere
tehnico-operaţional cu trolii în general bitambure şi dispozitive de
legare şi ridicare a sarcinilor în vederea realizării operaţiilor de scos
sau apropiat. Reprezintă una dintre cele mai populare grupe de utilaje
de la noi din ţară, existând mână de lucru specializată în acest sens,
dovadă fiind şi faptul că se achiziţionează utilaje noi în număr destul
104
de mare. De asemenea, industria românească încearcă să ţină pasul şi

să se alinieze la tendinţele moderne privind integrarea tehnologiilor în
astfel de utilaje, oferind în acest moment tractoare de tip skidder
perfecţionate la costuri competitive ; există şi tractoare de mici
dimensiuni din grupa skidderelor, care îşi pot găsi aplicabilitatea în
colectarea lemnului, mai ales în rărituri, datorită mobilităţii ridicate şi
gabaritului redus, oferind în acest sens premisele creşterii gradului de
mecanizare în astfel de lucrări de îngrijire-conducere;
 Tractoare de tip forwarder, specializate pentru apropiatul masei
lemnoase prin purtare, dotate din punct de vedere tehnico-operaţional
cu macara hidraulică prevăzută cu graifăr şi platformă cu racoanţe în
vederea realizării operaţiei de apropiat. Este a doua subgrupă de utilaje
din grupa tractoarelor sub raportul popularităţii, impunându‐se mai
ales în cazul în care proprietarii deţin şi maşini de recoltare
mecanizată, dar se folosesc şi în tandem cu recoltarea bazată pe
ferăstraie mecanice.
 Tractoare de tip grapple-skidder (tractoare dotate din punct de vedere
operaţional cu braţ hidraulic şi cleşte ce servesc la apropiatul
lemnului), Bank-Jans skidder (tractoare dotate din punct de vedere
operaţional cu braţ hidraulic dotat cu graifăr şi cleşte orientat în sus,
ataşat la şasiu) şi maşini combinate: sunt utilaje care se achiziţionează
sporadic.
 Instalaţii cu cabluri, constând din instalaţii de tip clasic şi instalaţii de
tip modern prevăzute cu un pilon artificial din oţel care posedă diverse
stadii de integrare a tehnologiilor. Primele sunt specializate pentru
distanţe în general lungi, iar ultimele pentru distanţe scurte şi medii.
De asemenea, ultimele, prin integrarea diferitelor tehnologii, reprezintă
un progres tehnologic substanţial, datorită mobilităţii ridicate, a
duratelor scurte de montare şi demontare dar şi a posibilităţii realizării
105
cvasitotale a procesului tehnologic de exploatare a lemnului (integrarea

de capuri procesoare pentru realizarea sortimentelor definitive la
platforma primară). Principalul neajuns în folosirea acestora constă în
dotarea insuficientă cu drumuri auto, mai ales a celor de versant ;
 Instalaţii de alunecare, reprezentând o alternativă la corhănirea
lemnului, mai ales la cel subţire în arborete dese.
3. Utilaje pentru lucrări pe platforma primară: constau din utilaje pentru
manipulat, stivuit sau tocat. Răspândirea ultimelor este mai restrânsă.
Maşinile multifuncţionale pot fi definite ca maşini de lucru autopropulsate

care execută cel puţin două operaţii (doborâre, curăţire de crăci, secţionare, cojire,
tasonare etc.) din procesul tehnologic de recoltare a lemnului. Aceste maşini sunt
eficiente din punct de vedere economic în următoarele situaţii:
 pe terenuri cu panta maximă de 10%;
 în arborete de răşinoase (mai rar, în cele de foioase moi), cu tăieri
concentrate şi pe suprafeţe relativ mari (tratamentul tăierilor rase);
 în arborete cu diametre reduse ale arborilor (25 ÷ 50 cm);
 dacă există o reţea de drumuri cu densitate mare.
Condiţiile enumerate mai sus sunt specifice ţărilor din nordul Europei şi al
Americii, în situaţiile respective productivitatea muncii crescând de 3÷4 ori prin
utilizarea MMRL faţă de exploatarea clasică. Limitarea folosirii MMRL depinde
de:
 relieful accidentat;
 tipul de pădure (nu se poate aplica în pădurile de amestec cu
regenerare naturală şi cu ciclu de producţie lung);
 sortimentele ce se obţin (frecvent, de calitate inferioară rezultată prin
impunerea unor lungimi fixe, prin deteriorarea capetelor pieselor,
motive pentru care se pot înregistra pierderi destul de mari de biomasă
lemnoasă);
106
 reţeaua de drumuri auto şi de tractor existentă sau necesară;

 suprafaţa ocupată de seminţiş (această modalitatea de exploatare a
lemnului aduce prejudicii însemnate seminţişului şi solului).
În condiţiile de la noi, aceste maşini ar putea executa curăţirea de crăci,
secţionarea şi cojirea, după ce a fost executată doborârea cu ferăstraiele mecanice.
Maşinile multifuncţionale de recoltare a lemnului pot fi de tip:
 harvester, când execută doborârea şi cel puţin încă o operaţie (curăţire
de crăci, cojire, secţionare sau fasonare);
 processor, atunci când prelucrează arbori doborâţi, executând curăţirea
de crăci şi cel puţin încă o operaţie (cojire, secţionare sau fasonare).
În general, o maşină multifuncţională de recoltare a lemnului se compune
dintr-un vehicul pe care sunt montate sistemele destinate să execute operaţiile
pentru care este proiectată maşina (fig. 37a si b). Ea poate fi dotată cu braţe
telescopice, cu graifăr, cilindri de antrenare, macarale sau benzi transportoare.
a).
107
b).
Figura 37. Maşini multifuncţionale de recoltare a lemnului
Operatorul are la dispoziţie o cabină climatizată, confortabilă, cu o bună

vizibilitate şi care se poate deplasa pe verticală şi în jurul axei.
Sursa de putere este motorul vehiculului sau/şi un alt motor suplimentar
montat pe maşină. Echipamentele din dotarea acestor maşini sunt cele prezentate
anterior la agregatele de recoltare a lemnului şi funcţionează după aceleaşi
principii.
Maşinile moderne sunt echipate cu sisteme electronice pentru măsurarea
diametrului, lungimii şi a volumului fiecărei piese.
108
CAPITOLUL 6. COLECTAREA LEMNULUI
Procesul tehnologic de recoltare a lemnului (a biomasei lemnoase a

arborilor puşi în valoare) este urmat de o concentrare progresivă a materialului
lemnos. Această deplasare a lemnului de la cioată până în platforma primară aflată
lângă o cale permanentă de transport reprezintă procesul tehnologic de colectare.
Spre deosebire de deplasarea materialului lemnos pe distanţă lungă prin
utilizarea căilor permanente de transport, care reprezintă un proces de transport
secundar sau final, colectarea lemnului este considerată un proces de transport
primar care se desfăşoară preponderent în interiorul parchetului, pe căi şi cu
mijloace adecvate condiţiilor de teren, arboretului şi dimensiunilor materialului
lemnos obţinut după recoltare. Această deplasare se face, într-o primă etapă, pe
trasee neamenajate, fiind continuată, în etapa următoare, pe trasee amenajate
denumite căi de colectare.
Materialul lemnos rezultat prin recoltare este răspândit pe suprafeţe întinse.
Este necesară concentrarea acestuia în cantităţi din ce în ce mai mari (tasoane), în
locuri accesibile mijloacelor de colectare utilizate. Amplasarea şi mărimea
tasoanelor depind de posibilităţile tehnice ale mijloacelor de colectare (capacitate
de transport, distanţă eficientă de lucru) şi de caracteristicile terenului şi
109
arboretului. Adunatul este prima etapă din cadrul procesului de colectare

caracterizată prin deplasarea fiecărei piese pe un traseu propriu, pe distanţe scurte,
de la locul de doborâre până la locurile de concentrare a materialului lemnos, în
general de-a lungul văilor sau la confluenţe ale acestora. Se aplică mai ales
metodele gravitaţionale de deplasare sau alunecare folosindu-se la maxim condiţiile
naturale de teren, pe trasee astfel alese încât adunatul să nu prejudicieze seminţişul
sau solul.
Scosul lemnului este o operaţie necesară în unele situaţii (în general în
parchetele din zona de munte), atunci când tasoanele formate prin adunat nu se
găsesc în raza de acţiune a mijloacelor principale de colectare şi constă în
deplasarea materialului lemnos din aceste tasoane până la următoarele confluenţe.
În acest caz este necesară amenajarea sumară a unor căi de scos justificată de
cantitatea mai mare de biomasă lemnoasă ce este deplasată pe un traseu.
Apropiatul lemnului reprezintă operaţia de deplasare a sarcinilor din
tasoanele formate prin adunat (sau adunat şi scos) până în platforma primară ce se
află lângă o instalaţie permanentă de transport. Se utilizează o anumită cale de
apropiat amenajată corespunzător condiţiilor specifice unor utilaje de colectare de
mare capacitate (tractoare, funiculare) cu care se realizează deplasarea materialului
lemnos.
În anumite condiţii de teren şi de arboret este posibilă executarea operaţiilor
de scos şi apropiat în mod continuu şi cu aceleaşi mijloace, cazuri în care procesul
de colectare poate fi denumit scos-apropiat. Dacă mijloacele de colectare folosite la
apropiat pot ajunge fără amenajări speciale până la cioată, procesul de colectare se
compune practic dintr-o singură operaţie de adunat-apropiat.
Reţeaua căilor de colectare trebuie realizată în aşa fel încât să asigure
accesibilitatea în interiorul pădurii, până la suprafeţe mici.
Pentru ca mijloacele de colectare să fie economice (consum redus de
energie şi combustibili) este recomandată folosirea, ori de câte ori este posibil, a
unor soluţii gravitaţionale de colectare a materialului lemnos de pe versanţi.
110
Uneori, însă, atunci când este justificată economic, merită să fie analizată şi
posibilitatea colectării materialului lemnos prin deplasarea acestuia în amonte.
Adoptarea unei asemenea soluţii depinde de existenţa sau de oportunitatea
construirii unor drumuri de culme, costurile de execuţie a acestora fiind mult redus
comparativ cu alte variante şi cu prejudicii mai mici pentru sol şi arboret.
6.2. Factorii de influență şi forţele ce intervin la colectare
Raportată la întregul proces de producţie al exploatării lemnului, colectarea

este procesul tehnologic cel mai dificil şi cu un volum foarte mare de muncă,
utilizând aproximativ 70% din energia umană, 100% din energia animală şi 90%
cantitatea totală de carburanţi.
În funcţie de condiţiile concrete de lucru, de etapa ce se parcurge în
procesul de colectare (adunat, scos sau apropiat) şi de mijloacele de lucru folosite
pot fi alese diverse modalităţi de deplasare a lemnului, cele mai frecvente fiind
sintetizate în tabelul 3.
Distanţa de colectare se stabileşte în funcţie de poziţia parchetului faţă de
instalaţiile permanente de transport şi reprezintă factorul de bază în alegerea
mijloacelor de colectare în vederea optimizării procesului de exploatare a lemnului.
În situaţia în care distanţa de apropiat este mai mare de 2 km (cazul parchetelor
greu accesibile) trebuie să se analizeze din punct de vedere economic posibilitatea
prelungirii instalaţiei permanente de transport în scopul reducerii acestei distanţe.
Deşi sfera mijloacelor de colectare s-a restrâns, în general, la tractoare
forestiere şi instalaţii cu cablu din ce în ce mai perfecţionate, nu trebuie să se
excludă din variantele de colectare posibil a fi utilizate şi alte modalităţi, unele
folosite în trecutul nu prea îndepărtat (deplasarea lemnului gravitaţional pe
instalaţii de alunecare sau purtat de apele curgătoare pe albia naturală sau pe canale
111
amenajate), iar altele, de dată mai recentă, folosite mai mult cu caracter
experimental (elicoptere, baloane, elicostate).
Tabelul 3
Modalităţi de deplasare a lemnului în cadrul procesului de colectare
Operaţia Modalitatea de recoltare Procedeul de Distante

deplasare a caracteristice (m)
lemnului
prin corhănire
cu atelaje
Adunat cu cablul de sarcină al târâre Până la 200 m
tractoarelor (distanţă
cu cablul de sarcină al economică
funicularului ≈ 100 m)
cu atelaje semitârâre
cu tractoare
cu atelaje târâre
cu atelaje
Scos cu funicularul semitârâre 200 ÷ 500 m
cu tractoare
cu tractoare suspendare
cu funicularul
cu tractoare semitârâre
Apropiat cu tractoare suspendare 500 ÷ 2000 m
cu funicularul
Se observă din tabelul anterior că, în cadrul procesului de colectare a

lemnului, modalităţile de deplasare sunt alunecarea, târârea, semitârârea şi
suspendarea, fiecare fiind caracterizată de un anumit sistem de forţe şi fiind
influenţată de anumiţi factori specifici.
Alunecarea (fig. 38) constă în deplasarea piesei din lemn pe teren înclinat
sub acţiunea greutăţii proprii, pe un traseu neamenajat (cazul corhănirii) sau pe căi
special amenajate (în cazul instalaţiilor de alunecare).
112
Figura 38. Deplasarea lemnului prin alunecare
Cele două componente ale greutăţii Q a piesei din lemn aflate pe un teren
înclinat cu unghiul α sunt:
Q' = Q⋅ sinα şi
Q' = Q⋅ cosα .
Q′′ generează o forţă de frecare Ff care se opune forţei de alunecare Q′:
F = μ ⋅Q'' = μ ⋅Q⋅ cosα f ,

în care μ este coeficientul de frecare dintre piesa din lemn şi teren.
Pentru a se produce alunecarea, trebuie să fie îndeplinită relaţia:
Q⋅ sinα > μ ⋅Q⋅ cosα ⇔μ < tgα
Deoarece alunecarea este condiţionată de valoarea coeficientului de frecare

μ (cuprinsă, în condiţii normale, între 0,49 pentru un strat de humus negru înmuiat
şi 0,83 pentru teren argilo-nisipos uscat sau umed), trebuie să se acţioneze în
vederea reducerii acestuia pentru deplasarea prin alunecare pe distanţe mai lungi şi
cu prejudicierea minimă a solului prin următoarele soluţii practice:
113
 folosirea acestui procedeu atunci când terenul este umed sau îngheţat şi
acoperit cu zăpadă, caz în care μ poate să scadă până la 0,10;
 executarea unei curăţiri de crăci la faţa lemnului şi, eventual, cojirea
acestuia;
 olărirea;
 folosirea unor căi amenajate, din pământ tasat sau din lemn.
Târârea constă în deplasarea piesei din lemn prin intermediul unei forţe de
tracţiune exterioare T (fig. 39), între direcţia de tras şi teren formându-se un unghi β.
Figura 39. Deplasarea lemnului prin târâre
T ⋅ cosβ + Q' > μ ⋅ (Q'' − T ⋅ sinβ)
T ⋅ cosβ + Q⋅ sinα > μ ⋅ (Q⋅ cosα − T ⋅ sinβ)
T ⋅ (cosβ + μ ⋅ sinβ) > μ ⋅Q⋅ cosα − Q⋅ sinα

 cos   sin 
T Q
 sin   cos 
114
Experimental s-a constatat că unghiul β optim este în jurul valorii de 16°.

Utilizarea cât mai eficientă a forţei de tracţiune în cazul târârii este
condiţionată de valoarea coeficientului de frecare μ , ale cărui valori pot fi reduse
prin aceleaşi procedee practice menţionate în cazul alunecării.
Semitârârea este procedeul de deplasare a sarcinii prin suspendarea părţii

din faţă a acesteia, partea din spate fiind târâtă pe calea de transport. Este aplicată,
în general, la colectarea lemnului cu tractoare sau funiculare.
Atunci când sarcina, de greutate Q, este semisuspendată, cota parte care se
l0  l 
suspendă este Q A  Q , iar cota parte ce se reazemă pe sol este QB  Q1  0  ,
l  l 
relaţii în care l reprezintă lungimea sarcinii şi l0, distanţa de la centrul de greutate al
acesteia până la capătul sprijinit pe sol.
În cazul semitârârii cu tractorul, valoarea forţei de tracţiune necesare pentru
deplasarea sarcinii de lemn rezultă din analiza sistemului de forţe din fig. 40.
Figura 40. Semitârârea lemnului cu tractorul forestier
Fa > QA ⋅ sinα + QB ⋅ sinα + μ ⋅ QB ⋅ cosα + G⋅ sinα +ω ⋅ (G⋅ cosα + QA ⋅ cosα)
115
în care:
Fa - forţa de tracţiune a tractorului,
μ - coeficientul de frecare a lemnului necojit pe sol prin semitârâre,
ω - coeficientul de rezistenţă la rularea pneurilor (sau şenilelor) pe sol,
G - greutatea tractorului,
α - unghiul de înclinare a terenului.
l
Notând cu k  0 coeficientul de repartizare a sarcinii (k = 0,6 ÷ 0,7), se
l
poate scrie:
Fa > k ⋅Q⋅ sinα + (1− k )⋅Q⋅ sinα + μ ⋅ (1− k )⋅Q⋅ cosα + G ⋅ (ω ⋅ cosα + sinα )+
k ⋅ω ⋅Q⋅ cosα
 
 Fa > Q⋅ cosα ⋅ tg    1  k      tg   k   
G
 Q 
 G  G  
 Fa > Q  cos     1  tg    k       1  k 
 Q  Q  
în care tg α este panta terenului.
Se menţionează că în această relaţie nu s-a luat în considerare şi forţa de

inerţie a agregatului (tractor + sarcină) care intervine favorabil mai ales în cazul
deplasării acestuia din amonte în aval.
De fapt, în această situaţie a deplasării în pantă (şi nu în rampă) şi unele
dintre componentele paralele cu calea de rulare ale forţelor de greutate din sistemul
considerat acţionează în sensul de deplasare, reducând mult din valoarea forţei de
tracţiune necesare Fa.
116
Valorile experimentale ale coeficientului de frecare μ (la deplasarea pe sol a

lemnului necojit prin semitârâre) variază de la 0,38, în cazul unui strat de humus
negru înmuiat, până la 0,66, pe teren argilo-nisipos uscat sau umed (valori
asemănătoare cu cele de la târâre), dar depind şi de diametrul piesei din lemn
măsurat la capătul târât pe sol.
Coeficienţii de rezistenţă la rostogolirea pneurilor pe sol au valori
experimentale cuprinse între 0,050 şi 0,175 în funcţie de natura şi starea căii de
transport, scăzând cu 15% ÷ 20% în cazul utilizării tractoarelor cu şenile.
Din relaţia anterioară se observă că, în cazul colectării lemnului prin
semitârâre cu tractorul, se poate acţiona în vederea reducerii consumului de energie
prin:
 folosirea unor tractoare cu un raport greutate proprie/greutate sarcină
(G/Q) cât mai mic;
 reducerea rezistenţelor la înaintare prin folosirea unor trasee pe
terenuri cu capacitate portantă ridicată, în perioade cu îngheţ la sol sau,
dacă se justifică economic, să se efectueze o consolidare a
terasamentului drumurilor de tractor;
 formarea corespunzătoare a sarcinilor şi fasonarea pieselor din lemn
astfel încât să se micşoreze coeficientul de frecare;
 alegerea traseelor de colectare în aşa fel încât să se execute deplasarea
de preferinţă din amonte în aval, evident fără să se depăşească panta
maximă admisă de normele de protecţie a muncii.
În cazul semitârârii cu funicularul, sistemul de forţe format este mai
complex datorită condiţiilor deosebite în care se deplasează sarcina.
Ţinând cont de ipotezele iniţiale generale pentru deplasarea prin semitârâre
a unei piese din lemn, se poate determina condiţia de realizare la limită a
semisuspendării, astfel încât axa piesei să formeze unghiul β cu terenul, situaţie în
care cablul de sarcină (deci direcţia forţei de acţionare T) formează un unghi ϕ cu

axa longitudinală a piesei (fig. 41).
117
Figura 41. Semitârârea lemnului cu instalaţiile cu cablu
l0
T  sin   Q A  cos     Q 
 cos   , deci
l
l cos   
T Q 0 
l sin 
Determinarea forţei de acţionare în cablul de sarcină (T′ fig. 42) şi a forţei

de tracţiune necesare (Fa în fig. 42) este mai dificilă pentru că trebuie să se ia în
considerare, pe lângă coeficientul de rezistenţă specific la semitârâre, şi faptul că
unghiurile β şi ϕ se modifică permanent pe parcursul deplasării sarcinii, mai ales

în cazul adunatului lateral al materialului lemnos până la linia de funicular.
În plus, trebuie să se ţină cont şi de unghiul orizontal (δ în fig.42) pe care-l
formează cablul trăgător cu cablul purtător, pe care rulează căruciorul funicularului,
precum şi de greutatea acestui cărucior (G) şi de rezistenţele pe care le întâmpină la
rulare.
118
Figura 42. Forţele care condiţionează deplasarea lemnului

prin semitârâre cu funicularul
Pot fi făcute, totuşi, unele recomandări practice a căror aplicare duce la realizarea
unor condiţii favorabile pentru deplasarea lemnului prin semitârâre cu funicularul:
 obţinerea unor valori cât mai mici ale coeficientului de frecare
specifică (fasonarea corespunzătoare a pieselor din lemn şi
suspendarea capătului gros al acestora);
 alegerea tipului de funicular pentru care raportul G/Q (greutatea
căruciorului/ greutatea sarcinii) este cât mai mic;
 deplasarea sarcinii, atât cât este posibil acest lucru, pe sub linia de
funicular (reducerea unghiului δ ).
Suspendarea (fig. 43) este modalitatea de deplasare a sarcinii de material

lemnos în care aceasta este susţinută în întregime de mijlocul de transport.
Forţa de acţionare (Fa în figura 10.6), în cazul deplasării din amonte spre
aval, trebuie să fie:
Fa > (Q ⋅ cosα + G ⋅cosα) ⋅ω - G⋅ sinα – Q ⋅ sinα, deci
119
 G
Fa  Q  1      cos   sin  
 Q
în care:
Q este greutatea sarcinii,
G - greutatea vehiculului,
α - unghiul de pantă a terenului,
ω - coeficientul de rezistenţă la rostogolirea roţilor pe calea de transport.
Figura 43. Deplasarea lemnului prin suspendare
Relaţia anterioară este valabilă, în anumite ipoteze simplificatoare, şi în

cazul deplasării sarcinii prin suspendare cu funicularul.
Se observă şi în acest caz faptul că deplasarea se realizează în condiţii
optime dacă raportul G/Q este mic şi dacă valoarea lui ω este redusă.
6.3. Mijloace şi procedee de lucru la colectare
Corhănirea constă în deplasarea de la cioată, pe distanţe scurte, a lemnului

rotund prin alunecarea acestuia datorată unui impuls iniţial. Acest mod de colectare
120
foloseşte forţa umană şi este recomandat numai în cazul unui volum mic al pieselor
din lemn, atunci când condiţiile de relief şi obstacolele de pe traseu (cioate, resturi
de exploatare sau arbori pe picior) fac nerentabilă utilizarea altor mijloace de
colectare.
În acest caz, terenul nu trebuie special amenajat, dar trebuie să se ţină cont
de panta minimă ce favorizează deplasarea lemnului prin corhănire: 50% pe
terenuri uscate, 35% pe terenuri umede, 20% pe terenuri acoperite cu zăpadă şi
10% pe terenuri cu zăpadă îngheţată.
Formaţia de muncitori este alcătuită din 3÷4 corhănitori care îşi
coordonează mişcările la comanda şefului de echipă. Operaţia de corhănire, atunci
când este incorect realizată, prezintă un grad ridicat de periculozitate, poate
produce pagube majore seminţişului, arborilor care rămân în picioare, solului şi
poate duce la declasarea lemnului.
Diminuarea efectelor negative ale corhănirii se realizează prin:
 limitarea distanţei de corhănit la maximum 80 m;
 executarea operaţiei preponderent iarna, pe teren îngheţat sau cu zăpadă;
 olărirea capătului gros al pieselor din lemn;
 protecţia arborilor din zona de corhănire.
Corhănirea lemnului trebuie limitată numai pentru situaţiile în care este
singura modalitate de a aduna lemnul de pe o anumită suprafaţă a parchetului.
Lemnul destinat obţinerii unor sortimente valoroase (de exemplu, buştenii cu lemn
de rezonanţă) nu se deplasează prin corhănire. Suprafaţa pe care se corhăneşte este
stabilită de şeful echipei de corhănitori împreună cu maistrul de parchet. Această
suprafaţă se numeşte „plancă” şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 să fie lipsită de seminţiş utilizabil;
 panta terenului să permită alunecarea liberă a pieselor din lemn;
 să fie înlăturate obstacolele care ar putea duce la schimbarea direcţiei
de deplasare (bucăţi de lemn, pietre de dimensiuni mari etc.);
 să se protejeze arborii care rămân şi care sunt expuşi zdrelirii.
121
Adunatul prin corhănire se concretizează în formarea tasoanelor, operaţie

facilitată prin olărirea capătului din aval al piesei din lemn şi prin acoperirea
capătului din amonte al buştenilor aflaţi deja în tason („ascunderea capetelor”), fapt
ce asigură, pe lângă evitarea deprecierii lemnului, alunecarea următoarelor piese
peste aceştia.
Scosul, în această situaţie, presupune corhănirea pieselor din lemn aflate în
tasoane, această operaţie efectuându-se întotdeauna din partea de deasupra şi din
amonte a tasonului.
Punerea în mişcare a lemnului se face numai prin folosirea uneltelor de
lucru specifice acestui procedeu şi standardizate: ţapina şi pârghia cu cârlig (fig.
44 şi fig. 45).
Figura 44. Ţapina
Figura 45. Modul de impulsionare al mişcării pieselor din lemn cu ţapina (a) sau cu
pârghia rotitoare cu cârlig (b).
122
Muncitorii acţionează sincronizat, la comandă, din lateral sau din spate şi

numai după ce piesa din lemn a fost orientată cu axa longitudinală pe linia de cea
mai mare pantă. Se interzice intervenţia pe parcursul alunecării lemnului în vederea
eventualei reorientări sau dirijări a acestuia.
Colectarea lemnului cu atelajele

În anumite condiţii dificile de teren, atunci când mijloacele mecanice de
colectare nu pot fi transportate în parchet sau nu se justifică economic acest lucru,
ca şi în situaţia unor arborete cu un număr mare de arbori la hectar, se utilizează
atelajele pentru adunat sau scos materialul lemnos ce se recoltează.
Animalele rămân mai departe principalul mijloc pentru adunatul lemnului
de dimensiuni reduse, rezultat din tăierile de produse secundare sau accidentale,
când numărul arborilor marcaţi este sub 30 fire/ha.
Direcţia de tras trebuie aleasă în funcţie de natura terenului şi panta
acestuia: vara, pe teren uscat şi iarna pe teren îngheţat poate ajunge la 35 ÷ 40%,
dar iarna, pe zăpadă, nu va depăşi 25%.
Cantitatea de material lemnos ce poate fi colectată cu animalele într-o
anumită perioadă de timp depinde de mai mulţi factori, şi anume:
 distanţa pe care se face deplasarea lemnului;
 volumul arborelui mediu;
 panta şi natura terenului;
 starea fizică a animalelor.
Deplasarea sarcinilor se poate face prin târâre (legare directă de atelaj),
semitârâre (semisuspendarea sarcinii cu ajutorul unor scuturi, cărucioare sau
sanciuri) sau prin suspendare (în căruţe sau sănii).
Un cal sau o pereche de cai înhămaţi, precum şi o pereche de boi înjugaţi
formează un atelaj. Atelajele sunt echipate cu harnaşament corespunzător (hamuri
la cai şi juguri pentru greabăn la boi).
123
Atelajul este condus de un caciş, cărăuş sau conducător de atelaj. Cacişul

are asupra sa ciocanul cu care bate pana în lemn şi ţapina cu care ajută la pornirea
sarcinii, la scoaterea penei şi la voltarea pieselor care formează sarcina. Sarcina se
leagă de tânjală (la boi) sau de arcic (la cai).
Tânjala are lungimea de 2,5 m şi diametrul la capătul gros de 10 ÷ 12 cm.
Pentru o manevrare uşoară a sarcinii, trebuie să se utilizeze modalităţi de legare
corespunzătoare: cu lanţuri, cu pene de 10 ÷ 15 cm şi prevăzute cu zimţi sau cu un
dispozitiv special denumit cioflâng (fig. 46).
Figura 46. Dispozitiv de legare a pieselor din lemn în colactarea cu atelaje
Este recomandată modalitatea de deplasare semisuspendată sau chiar

suspendată a sarcinii pentru că, pe lângă faptul că se reduc prejudiciile aduse
solului, seminţişului şi arborilor în picioare, productivitatea muncii poate creşte cu
30 ÷ 50% prin mărirea sarcinii şi prin diminuarea pierderilor de material lemnos
(nu se mai olăresc capetele pieselor).
Când lemnul este adunat în tason, ca urmare a corhănirii, operaţia cuprinde
şi faza de „dat după vite”. Aceasta presupune: desprinderea lemnului din tason,
pregătirea sarcinii, baterea penelor pentru adunat prin târâre, ajutarea pornirii
sarcinii prin ridicarea capătului gros cu ţapina.
Căile de colectare cu atelajele se amenajează sumar prin degajarea terenului
de obstacole pe o lăţime de 1,0 ÷ 1,5 m (îndepărtarea resturilor lemnoase, tăierea
cioatelor vechi la nivelul terenului, umplerea gropilor care prezintă pericol pentru
animale) şi, dacă este cazul, pentru a evita alunecarea sarcinii pe versant, pe
124
porţiunile în curbă se fixează mărginare (o succesiune de piese din lemn rotund

aşezate cap la cap şi stabilizate cu ţăruşi).
Se va ţine seama ca deplasarea atelajelor să nu se facă în rampă decât cel
mult pe o distanţă de 100 m. Aceasta va fi mai mică de 10% pentru cursa în plin şi
sub 30% la cursa în gol. Pe traseu, conducătorul atelajului se va deplasa lateral, pe
partea din amonte, sau în urma atelajului. Viteza de deplasare este de 50 ÷ 100
m/min şi variază în funcţie de greutatea atelajelor, de panta terenului şi de sensul şi
felul deplasării (spre aval sau spre amonte, cu sau fără sarcină).
Colectarea lemnului cu tractoare

În contextul actual al creşterii gradului de mecanizare a lucrărilor în
procesul de exploatare a lemnului au survenit schimbări importante în proporţia
participării unor mijloace mecanice mai ales la scos şi apropiat. Tractoarele sunt
utilaje a căror folosire la colectarea lemnului a fost extinsă continuu în baza
următoarelor considerente:
 prezintă o mare mobilitate, ceea ce le permite să-şi schimbe cu uşurinţă
şi pe distanţă mică direcţia de mers şi să aibă o mare capacitate de
trecere peste obstacole;
 au putere mare ceea ce implică forţe de tracţiune mari în diverse
condiţii de exploatare;
 folosirea lor duce la creşterea productivităţii muncii şi reducerea
costurilor exploatării lemnului;
 asigură condiţii optime de muncă sub aspect ergonomic şi al securităţii
muncii.
Alegerea unui anumit tip de tractor pentru colectarea lemnului se face, pe de
o parte, în funcţie de particularităţile terenului şi de cerinţele silviculturale
specifice, dar este condiţionată, pe de altă parte, şi de caracteristicile tehnice
generale ale tractorului (putere, sistem de rulare etc.) şi de echipamentele de lucru
folosite pentru formarea sarcinii.
125
O primă grupare a tractoarelor folosite pentru colectare poate fi făcută după

destinaţia iniţială a acestora: tractoare universale şi tractoare forestiere.
Tractoarele forestiere (fig. 47) sunt concepute special pentru a deplasa
materialul lemnos în cadrul procesului de colectare, având în dotare, de la început,
echipament de lucru care să asigure formarea, legarea şi transportul sarcinilor din
lemn. Cele universale, construite în scopul utilizării într-un domeniu mai larg de
activitate, trebuie adaptate condiţiilor de colectare a lemnului prin adăugarea unor
echipamente de lucru corespunzătoare.
Figura 47. Tractor forestier
Echipamentul minim specializat pentru lucrările în exploatări forestiere,

existent pe tractoarele forestiere sau adăugat celor universale, poate fi:
 troliu şi sapă-scut, primul utilizat pentru formarea şi legarea sarcinii,
iar sapa-scut pentru deplasarea acesteia prin semisuspendare şi pentru
protecţia punţii din spate a tractorului (fig. 48a);
 troliu şi consolă, rolul consolei fiind cel de dirijare a cablului de
sarcină şi de realizare a semisuspendării sarcinii (fig. 48b);
 braţ hidraulic de tip graifăr sau cleşte, care se utilizează pentru
formarea, legarea şi semisuspendarea sarcinii (fig. 48c);
126
 braţ hidraulic şi graifăr, atunci când acesta din urmă preia rolul de
fixare şi semisuspendare a sarcinii (fig. 48d);
 braţ hidraulic şi semiremorcă, în cazul deplasării suspendate a
lemnului (fig. 48e).
Figura 48. Echipament specializat pentru tractoarele folosite la exploatarea lemnului
La alegerea unui tractor dotat cu un anumit echipament de lucru trebuie să

se aibă în vedere condiţiile de teren şi de arboret în care acesta va fi folosit. Pentru
terenuri cu pante mari, care impun amenajarea unor drumuri de tractor şi unde, cu
toate aceste amenajări, utilajul folosit pentru colectare nu poate ajunge până la
fiecare arbore doborât, trebuie să se folosească tractoare cu trolii, lungimea cablului
de sarcină fiind suficientă (60 ÷ 150 m) pentru a se putea aduna materialul lemnos
de pe suprafeţe mari.
În cazul în care utilajul poate pătrunde pe trasee neamenajate special până la
cioată, pe terenuri cu pante reduse, pot fi folosite tractoare echipate cu braţe
hidraulice care acţionează pe o rază de maxim 9 m. Pentru tractoarele cu braţ
127
hidraulic şi semiremorcă apare, în plus, încă un factor limitativ, cel al lungimii

maxime a materialului lemnos posibil a fi transportat prin suspendare, care este, în
general, de 4 m.
După tipul constructiv al şasiului, tractoarele pot fi cu şasiu rigid sau cu
şasiu articulat. După sistemul de rulare, tractoarele sunt pe roţi sau pe şenile
(eventual semişenile).
Tractoarele utilizate în lucrările de exploatare a lemnului pot avea o singură
punte motoare sau două punţi motoare. Puterea acestora poate fi sub 55 kW
(tractoare de putere mică), între 55 kW şi 115 kW (tractoare de putere mijlocie) sau
peste 115 kW (tractoare de putere mare).
Specializarea tractoarelor forestiere se referă la:
 puterea mai mare a motorului,
 creşterea forţelor de tracţiune datorată aderenţei mai mari prin
folosirea pneurilor de mărimi egale şi de construcţie specială,
 adaptabilitatea la trasee cu raze mici de racordare datorată şasiului
articulat.
Tractoarele forestiere specializate sunt dotate cu o lamă asemănătoare celei
de buldozer, montată în partea din faţă. Aceasta se utilizează la efectuarea unor
lucrări superficiale de terasamente, la rectificarea căilor de colectare şi la voltarea
buştenilor.
Colectarea lemnului cu instalaţii cu cablu

Prin instalaţie cu cablu se înţelege un ansamblu de construcţii, maşini şi
mecanisme ce formează un mijloc aerian de transport pentru vehicule cu şi fără
încărcătură, care au drept cale de susţinere şi tractare cabluri de oţel suspendate pe
piloni sau staţii.
Instalaţiile cu cablu sunt singurele mijloace de colectare a lemnului care pot
fi raţional folosite în cazul terenurilor cu înclinarea mai mare de 40%, iar distanţele
de transport al materialului lemnos sunt cuprinse între 200 m şi 2000 m. Dar aceste
128
instalaţii pot fi folosite funcţionând gravitaţional chiar la înclinări ale traseului de

15% ÷ 20%, domeniul lor de utilizare suprapunându-se peste cel al altor mijloace
de colectare cu care intră, astfel, în competiţie.
Avantajele folosirii instalaţiilor cu cablu pentru colectarea lemnului sunt:
 nu produc deteriorări materialului ce se transportă şi nivelul
prejudiciilor aduse solului, seminţişului şi arborilor în picioare este
foarte redus;
 funcţionează într-un spectru larg al condiţiilor de teren şi climă;
 construcţia acestor instalaţii este relativ simplă, necesitând, în cea mai
mare parte, materiale existente în zona de montare;
 folosesc condiţiile naturale locale de susţinere, suspendare şi ancorare
a cablurilor;
 deplasarea lemnului între punctele de încărcare şi cele de descărcare se
face pe traseele cele mai scurte (rectilinii) indiferent de
neuniformităţile şi obstacolele din teren;
 construcţia şi instalarea lor nu necesită scoaterea unor suprafeţe mari
de pădure din circuitul economic;
 consumurile de combustibili şi energie sunt reduse, în unele situaţii
(atunci când folosesc pentru antrenare forţa gravitaţională) devenind
chiar automotoare.
Dintre dezavantajele acestor mijloace de colectare, menţionăm:
 mobilitatea redusă, comparativ cu alte mijloace de colectare;
 deservirea instalaţiei necesită un număr mare de muncitori.
Instalaţiile cu cablu utilizate pentru colectarea lemnului pot fi clasificate

după mai multe criterii:
1. După durata de funcţionare:
 permanente (definitive), cu o durată de funcţionare în acelaşi loc mai
mare de 10 ani,
129
 semipermanente, cu o durată de funcţionare de 2 - 10 ani,

 pasagere, cu o durată de funcţionare mai mică de 2 ani;
2. După lungimea de montare:
 scurte, cu o lungime de montare de 400-600 m, având posibilitatea de
deplasare a sarcinii atât în aval cât şi în amonte,
 mijlocii, cu o lungime de montare de 600-1000 m şi cu posibilitatea de
a deplasa sarcinile de obicei la vale şi de a aduna materialul lemnos şi
din lateral,
 lungi, de peste 1000 m;
3. După numărul de deschideri ale instalaţiei:
 cu o singură deschidere,
 cu mai multe deschideri;
4. După numărul de cabluri ale instalaţiei:
 monofilar (monocablu), cu un singur cablu montat în circuit închis,
care serveşte atât pentru susţinere cât şi pentru tractare,
 bifilar (bicablu), cu două cabluri, unul purtător şi unul trăgător-
ridicător,
 trifilar (tricablu), cu trei cabluri cu destinaţie aparte: un cablu purtător
pentru cărucioarele cu sarcină, altul de întoarcere, purtător pentru
cărucioarele fără sarcină şi ultimul, în circuit închis, trăgător-ridicător;
5. După capacitatea de transport:
 uşoare, cu capacitatea de până la 2 tone,
 de capacitate medie, între 2 t şi 4 t,
 grele, cu capacitatea peste 4 t;
6. După felul forţei de acţionare:
 cu acţionare mecanică, la care deplasarea căruciorului se face, atât la
cursa în plin cât şi al cea în gol, prin intermediul cablului trăgător pus
în mişcare de un sistem de acţionare cu motor,
130
 gravitaţionale, la care căruciorul se deplasează la cursa în plin sub

acţiunea forţei gravitaţionale, soluţie posibilă numai dacă panta medie
este mai mare de 15%;
7. După operaţiile realizate în procesul de colectare:
 instalaţii de adunat,
 instalaţii de adunat şi apropiat,
 instalaţii de apropiat.
Alegerea tipului de instalaţie cu cabluri pentru colectarea lemnului trebuie

să se facă în funcţie de :
 volumul pus în valoare şi dispersia acestuia, natura produselor
(principale, secundare, de igienă),
 durata şi perioada de colectare,
 condiţiile de teren: gradul de frământare, obstacole existente etc.
 lungimea traseului şi diferenţa de nivel a acestuia.
Instalaţiile cu cablu pentru colectarea şi transportul lemnului sunt foarte
diverse din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-funcţionale şi al
particularităţilor constructive. Acestea au frecvent grupuri motoare aşezate pe sănii
metalice sau, mai rar, pe platforme cu roţi. Grupurile motoare dispun de unul sau
două tambure (uneori chiar trei) cu capacitatea de a înfăşura cabluri cu lungimi de
până la 3000 m (excepţional, până la 5000 m). În funcţie de tipul constructiv şi de
poziţia grupului de acţionare (la capătul din amonte sau la cel din aval), cablul
trăgător poate fi în circuit închis sau nu.
În funcţie de condiţiile de teren şi de arboret, precum şi de poziţia
instalaţiilor permanente pe care se realizează transportul materialului lemnos după
colectare, sarcinile pot fi deplasate spre vale sau spre deal, prin târâre, semitârâre
sau suspendare totală.
Unele tipuri de instalaţii cu cabluri sunt prevăzute cu dispozitive speciale
care permit oprirea cărucioarelor în orice punct de pe traseu, unde se pot ridica sau
131
coborî sarcinile, ori se poate re realiza adunatul materialului lemnos de pe fâşii

laterale de până la 50 m.
Colectarea lemnului cu alte mijloace

Condiţiile în care se desfăşoară procesul de exploatare a lemnului în prezent
sunt diverse. Pe de o parte, există tendinţa de reducere a suprafeţelor ce se parcurg
cu tăieri, ceea ce determină un volum mic de lemn exploatat pe unitatea de
suprafaţă, iar pe de altă parte, agenţii economici de exploatare urmăresc
permanenta reducere a cheltuielilor pe care le implică această activitate. De
asemenea, se pune un accent deosebit pe respectarea restricţiilor de ordin
silvicultural pe parcursul întregului proces de exploatare a lemnului.
În acest context, se observă o anumită orientare spre tehnologii de
exploatare ecoprotective prin folosirea unor mijloace de colectare care să realizeze
o productivitate ridicată cu un consum cât mai redus de energie şi combustibili.
Reducerea dimensiunilor de gabarit şi a greutăţii utilajelor de colectare (fig.
49, fig. 50 a şi b, şi fig. 51 a şi b) este una dintre soluţiile aplicate pe scară tot mai
largă în cazul arboretelor cu densitate mare, cu un număr redus al arborilor extraşi
de pe unitatea de suprafaţă şi cu variaţii mari ale condiţiilor de teren (mai ales ale
pantei).
În situaţiile, destul de rar întâlnite, în care utilajele de bază (tractoarele şi
instalaţiile cu cablu) nu pot fi folosite, s-a încercat şi se mai experimentează
colectarea lemnului prin căi de alunecare construite din diverse materiale, prin
utilizarea elicopterelor, a elicostatelor, a baloanelor- funicular etc.
Căile sau drumurile de alunecare reprezintă o variantă modernă a
instalaţiilor de alunecare realizate în trecut din pământ sau lemn (jgheaburile de
pământ, jilipurile, cuşcaiele etc.). Destinate deplasării libere a lemnului de mici
dimensiuni din parchet până la depozitele primare, aceste căi sunt formate, în
ultimele variante, dintr-o succesiune de panouri profilate din material plastic,
uşoare şi rezistente, fixate între ele.
132
Figura 49. Mijloc de colectare prin purtare cu dimensiuni de gabarit reduse
a).
b).
Figura 50. Colectarea prin semitarre cu utilaje uşoare
133
a).
b).
Figura 51. Utilaje cu gabarit redus folosite pentru adunatul materialului lemnos
Montarea acestor panouri se face, manual sau cu ajutorul unor trolii, pe o

lungime de până la 500 m, pe trasee cu declivităţi care asigură deplasarea
gravitaţională a pieselor din lemn (limitate, însă, la 55% pentru a nu se produce
distrugerea instalaţiei). Un exemplu în acest sens este sistemul Leykam Log Line.
Pentru colectarea lemnului din produse accidentale foarte dispersate, din
zone greu accesibile, cu pante mari, mlaştini sau aflate la distanţe mari faţă de căile
permanente de transport, atunci când sortimentele din lemn au o valoare deosebită
134
de întrebuinţare sau se urmăreşte protecţia împotriva extinderii atacurilor unor

dăunători, se pot folosi aerodinele (vehicule aeriene mai grele decât aerul).
Utilizarea pe scară largă a acestor mijloace moderne nu este încă posibilă
datorită cheltuielilor de producţie şi consumurilor energetice mult mai mari faţă de
soluţiile clasice.
Elicopterele sunt capabile să decoleze şi să aterizeze pe verticală şi să se
menţină în aer la punct fix. Sustentaţia se realizează cu ajutorul elicei portante, iar
deplasarea în zbor de translaţie orizontal se efectuează cu ajutorul elicelor
propulsoare.
Colectarea lemnului cu elicopterul se poate face fie prin încărcarea lemnului
direct în magazia fuzelajului acestuia, fie prin suspendarea sarcinii cu un troliu cu
cablu. Pentru realizarea acestor operaţii au fost amenajate şi echipate corespunzător
elicoptere ale unor firme din străinătate (Bell în S.U.A., MIL în fosta U.R.S.S.,
Belvedere în Anglia ş.a.). Productivitatea atinsă a fost de 60 m3/h pentru un
transport al materialului lemnos la distanţe de 1 ÷ 3 km.
La noi a fost experimentat pentru colectarea lemnului elicopterul MI-8,
realizându-se o productivitate de 8 m3/h la o distanţă de transport de 10 km.
Elicostatul este o combinaţie constructivă dintre elicopter şi balon.
Ascensiunea este asigurată de două baloane umplute cu heliu, iar deplasarea de
două elice propulsoare. Elicostatul prezintă o stabilitate mai mare decât cea a
elicopterului şi este mai economic decât acesta.
Este un utilaj recomandat pentru colectarea arborilor prin legarea acestora
înainte de doborâre (deasupra centrului de greutate) şi transportul prin suspendare.
În cazul baloanelor - funicular, forţa necesară ridicării sarcinii este asigurată
de un balon cu heliu, iar deplasarea în plin şi în gol, precum şi ridicarea sau
coborârea sarcinii se realizează printr-o instalaţie cu cablu. Avantajul principal al
acestei modalităţi de colectare a lemnului constă în faptul că, spre deosebire de
funicular, nu necesită elemente intermediare de susţinere a cablurilor, fiind
135
recomandate în zonele inundabile, mlăştinoase sau în cazul unor doborâturi masive

de vânt, acolo unde nu este posibilă amenajarea unor căi terestre de acces.
Criterii de alegere a mijloacelor de colectare

Pentru stabilirea soluţiei tehnologice de exploatare a lemnului trebuie să se
ţină cont atât de caracteristicile tehnice ale mijloacelor cu care se vor realiza
activităţile specifice de recoltare a arborilor şi de colectare a materialului lemnos,
cât şi de condiţiile de lucru din şantierul de exploatare (tabelul 4). Trebuie luate în
considerare, atunci când este cazul, posibilele efecte ecologice negative ale folosirii
anumitor mijloace de colectare (existenţa riscului cojirii trunchiurilor şi a
rădăcinilor proeminente ale arborilor, al dezrădăcinării unor arbori, al ruperii sau
zdrelirii seminţişului şi a subarboretului, al măturării litierei, al grăpării şi al
formării de ogaşe etc) şi să se respecte măsurile preventive necesare.
Aplicarea unor modele ecotehnologice în exploatările forestiere care să
asigure protecţia terenurilor în pantă, a solului, a seminţişului, a arborilor rămaşi pe
picior şi a apelor este posibilă prin:
 raţionalizarea utilizării tractoarelor;
 extinderea funicularelor ca utilaje de bază;
 dezvoltarea unor reţele optime de transport pentru a se reduce
distanţele de colectare.
Creşterea gradului de mecanizare în procesul tehnologic de colectare poate
fi compatibil cu respectarea regulilor silvice de exploatare, dacă se ţine seama de
următoarele recomandări:
 dezvoltarea instalaţiilor cu cablu prin adaptarea lor la colectarea unor
cantităţi relativ mici de material lemnos, cu dimensiuni reduse;
 dotarea şantierelor de exploatare cu tractoare cu gabarit redus, dar cu
putere mare;
 dezvoltarea producţiei de trolii mecanice independente şi utilizarea lor
pe scară mai largă;
136
Tabelul 4
Condiţii specifice şi recomandări pentru utilizarea diferitelor

mijloace de colectare a lemnului
Mijloc de colectare Distanţe (m) Tip de teren Panta (%) Recomandări

Max. Min. Min. Max.
-pe soluri cu consistenţă

-uscat 60 tare, preferabil acoperite cu
Corhănire 500 <500 -umed 40 zăpadă sau gheaţă;
-cu zăpadă 25 -pentru volume reduse de
-cu gheaţă 10 material lenos;
-în zonele cu seminţiş
utilizabil pe suprafeţe mici.
-uscat 60
Atelaje 2000 <500 -umed 40 -pe trasee judicios alese
-cu zăpadă 25 -amenajarea unor drumuri
-cu gheaţă 10 de tras.
Cablu de sarcină:
- al tractorului 100 <30 -alegerea corespunzătoare
- al funicularului 40 <20 -uscat 60 a traseelor pentru evitarea
- al funicularului 30 <20 -umed 40 prejudicierii semințișului
FP-2 -cu zăpadă 25 utilizabil şi a arborilor
-cu gheaţă 10 rămași pe picior
-pe soluri cu consistenţă

Tractorul 2000 - 10* tare, preferabil acoperite cu
forestier (40)** zăpadă sau gheaţă ;
-pe trasee judicios alese
Funiculare:
200- -în toate situaţiile în care
- FPU – 500 500 400 15 100 se justifică economic,
indiferent de tipul şi de
700 - 100 starea terenului
- FP – 2 2000 1500 15
137
 creşterea exigenţei organelor de control faţă de toţi agenţii de

exploatare;
 soluţiile ce se stabilesc pentru colectare trebuie să fie în concordanţă
cu realitatea din teren şi nu numai cu dotarea tehnică a agentului
economic de exploatare.
Domeniul de utilizare a tractoarelor sau a funicularelor, cel mai frecvent
folosite pentru colectare, prezintă limite distincte pentru fiecare în parte, dar există
şi o zonă de interferenţă:
 pentru terenuri cu pantă predominantă sub 25% se utilizează
tractoarele a căror deplasare se poate face pe linia de cea mai mare
pantă fără amenajări deosebite ale traseelor, însă pe teren tare, uscat
sau îngheţat, atunci când pericolul erozional este scăzut;
 dacă panta este cuprinsă între 25% şi 40% se utilizează tractorul, însă
este exclusă deplasarea pe linia de cea mai mare pantă şi 212 trebuie
îndeplinite anumite condiţii suplimentare: căile de colectare trebuie
executate complet în săpătură, declivităţile longitudinale să fie până la
15%, iar cele transversale de până la 10% spre piciorul taluzului de
debleu pentru a se asigura dirijarea şi evacuarea apelor din precipitaţii;
trebuie analizată şi alternativa montării unei instalaţii cu cablu pentru
colectare;
 terenurile cu pante peste 40% reprezintă domeniul de utilizare aproape
exclusivă a instalaţiilor cu cablu, dar acestea se justifică numai la un
anumit volum minim de biomasă lemnoasă ce urmează să fie
exploatată.
În pădurile europene (după F.A.O. citată de Ionaşcu et al., 1999), ponderea
de utilizare a mijloacelor de colectare a lemnului este următoarea:
 tractoare de diferite tipuri, 60%,
 instalaţii cu cablu, 20%,
 atelaje, 5%,
138
 alte mijloace (inclusiv elicoptere), 15%.

În prezent, la noi în ţară sunt utilizate exclusiv tractoarele tip skidder,
specializate pentru apropiatul lemnului prin semitârâre. Tehnologiile de exploatare
cu impact ecologic limitat în cazul folosirii tractoarelor pentru colectare se
orientează însă, pe plan mondial, spre tractorul de tip forwarder care este
specializat pentru apropiatul lemnului scurt (sub 6 m lungime) prin purtare. Ca
variantă intermediară, deosebit de eficientă pe traseele de versant, poate fi folosit
tandemul format din tractorul skidder la adunatul cu troliul până la drum şi
tractorul forwarder la apropiat.
Efectele ecologice nedorite ale utilizării tractoarelor pentru exploatarea
lemnului pot fi ameliorate prin:
 folosirea pneurilor late şi de joasă presiune, fapt ce atenuează impactul
roată-sol;
 utilizarea conurilor şi a săniilor la adunat cu troliul;
 evitarea circulaţiei prin albia pâraielor şi amenajarea unor rigole din
lemn sau metal acolo unde drumurile de colectare traversează cursul
pâraielor;
 acoperirea traseelor de colectare, după utilizare, cu resturi de exploatare.
Se observă faptul că utilizarea funicularelor pentru exploatarea lemnului din
pădurile ţării noastre parcurge o perioadă de declin datorată creşterii costului
echipamentelor şi a cheltuielilor de montare şi demontare a acestora.
Se constată, de asemenea, faptul că proprietarii de pădure privaţi şi agenţii
economici privaţi exploatează biomasa lemnoasă prin mijloace modeste, depăşite
tehnic, sau chiar folosind improvizaţii. Este, sperăm, numai o situaţie de moment
care trebuie depăşită într-un timp cât mai scurt, înainte ca efectele negative ale
aplicării unor procedee necorespunzătoare de exploatare a lemnului să se amplifice
iremediabil.
139
CAPITOLUL 7. FASONAREA PRIMARĂ
După colectare, masa lemnoasă trebuie pregătită în vederea transportului

tehnologic prin diferenţiere calitativă şi pe specii sau grupe de specii, prin
transformare în piese cu forme şi dimensiuni corespunzătoare capacităţii
mijloacelor de transport, etapă a procesului de exploatare a lemnului denumită
fasonare primară. Mare parte dintre aceste activităţi se desfăşoară, de regulă, într-
un depozit forestier care reprezintă o suprafaţă de teren destinată stocării temporare
a materialului lemnos rezultat în urma recoltării. Depozitele primare se
caracterizează prin trafic redus şi durată scurtă de funcţionare, corespunzătoare, în
general, cantităţii de material lemnos ce se colectează dintr-un parchet. Uneori,
însă, datorită configuraţiei terenului, se impune constituirea a 2 - 3 depozite
primare pentru acelaşi parchet.
Aceste depozite sunt situate în interiorul parchetelor sau în afara lor, dar
obligatoriu la capătul căilor de colectare şi în imediata apropiere a căilor
permanente de transport (drumuri auto, căi ferate forestiere, funiculare etc.). În
funcţie de metoda folosită la recoltare, în depozitele primare se execută:
 numai operaţii de transbordare (descărcare, voltare, încărcare), în cazul
colectării sub formă de sortimente definitive;
140
 operaţii de fasonare primară şi de transbordare, în cazul colectării

lemnului sub formă de trunchiuri, catarge sau arbori cu coroană.
În această ultimă situaţie, cea mai frecventă, depozitele sunt denumite
platforme primare pentru că pe suprafaţa lor sunt executate operaţii de fasonare
primară şi de preindustrializare parţială: curăţire de crăci, secţionare, despicare,
cojire, tocare, mangalizare a lemnului mărunt etc. Concentrarea materialului
lemnos prin depozitare sub formă de grămezi sau figuri regulate în platforma
primară necesită lucrări specifice de pregătire, amenajare şi organizare.
Amenajarea platformei primare trebuie să se facă astfel încât să se asigure
condiţii optime pentru stocarea unui volum de lemn rezultat prin exploatare într-o
perioadă de timp de 2 ÷ 5 zile active. Pe baza structurii dimensionale a masei
lemnoase colectate se dimensionează, pe categorii de material lemnos, suprafaţa
fiecărei rampe de stocare, amplasarea acestora în platforma primară realizându-se
după principiul minimizării distanţelor de transport interior. Suprafaţa (S) necesară
pentru stocare (stivuire) în cazul sortimentelor de lemn rotund sau despicat se
determină suficient de precis cu relaţia:
V
S
H ck
în care:
V este volumul stocat într-o stivă [m3],
H - înălţimea maximă de stivuire [m],
c - factorul de cubaj (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 0,8),
k - coeficient de umplere a stivei (cu valori în intervalul 0,6 ÷ 1,0).
141
Numărul de stive necesare (n) se obţine din relaţia:
S
n
L l
unde:
L este lungimea stivelor dată de lungimea sortimentelor respective,
l - lăţimea stivelor, apreciată în funcţie de spaţiul disponibil în platforma
primară.
Înălţimea maximă a stivei se alege în concordanţă cu modul în care se

efectuează stivuirea (exemplu: pentru stivuire manuală, H poate ajunge, pe
considerente ergonomice, numai până la 1,5 m). Lucrările de amenajare a
platformei primare constau în îndepărtarea obstacolelor şi nivelarea terenului,
realizarea unor şanţuri pentru scurgerea apei din precipitaţii, pregătirea rampelor
pentru stocarea lemnului prin delimitarea şi semnalizarea poziţiei acestora şi
poziţionarea traverselor pe care se va aşeza materialul lemnos.
7.2. Fasonarea lemnului rotund
Lemnul rotund se caracterizează prin păstrarea formei naturale a secţiunii

transversale, diametre mai mari de 10 cm la capătul subţire şi lungimi de peste 2,4
m. În cadrul activităţii de fasonare a lemnului rotund sunt cuprinse, dacă nu au fost
efectuate în parchet, operaţiile de curăţire de crăci şi secţionare care se realizează în
acelaşi mod şi cu respectarea aceloraşi etape de lucru prezentate la recoltarea
lemnului.
142
7.3. Fasonarea lemnului de steri
Lemnul de steri este alcătuit din piese cu lungimi de 1 ± 0,05 m,

nedespicate (rondine), cu diametre între 5 cm şi 15 cm, sau despicate (lobde), cu
laturile secţiunii transversale de 5 ÷ 30 cm. Datorită faptului că manipularea şi
stivuirea lemnului de steri se face manual, dimensiunile transversale ale pieselor se
aleg astfel încât masa lor în stare verde să nu depăşească 18 kg. Fasonarea lemnului
de steri cuprinde operaţiile de secţionare, despicare, manipulare şi stivuire.
Secţionarea se execută cu ferăstrăul mecanic la lungimi de 1 m (cu toleranţă
de 5 cm), piesă cu piesă, pentru diametre mai mari de 15 cm, sau „în grămadă”,
pentru diametre mai mici de 15 cm în scopul măririi productivităţii acestei operaţii.
Despicarea lemnului în platforma primară se face preponderent manual prin
utilizarea topoarelor şi a penelor ale căror caracteristici au fost prezentate anterior.
Există şi posibilitatea utilizării despicătoarelor mecanice mobile cu sistem hidraulic
de acţionare independent sau cuplat la instalaţia tractoarelor (fig. 52).
Figura 52. Tipuri de despicătoare mobile
143
Manipularea lemnului de steri se face prin „purtat pe braţe”, iar stivuirea se

face manual în figuri cu înălţimea maximă de 1,5 m aşezate pe teren plan, lângă
calea de transport. Stocarea se face în funcţie de calitatea lemnului, diferenţiat pe
grupe de specii.
7.4. Fasonarea crăcilor în snopi
Lemnul provenit din coroana arborilor sau din vârful acestora, cu diametre
de 2÷5 cm, constituie lemnul de crăci. Fasonarea acestuia se realizează prin
secţionare, manipulare şi stivuire, în mod asemănător cu lemnul de steri, specific
fiind formarea snopilor.
Snopii se obţin prin aşezarea crăcilor secţionate la lungimea de 1 ± 0,05 m
pe o capră din lemn sau în dispozitive de strângere speciale şi legarea cu sfoară din
hârtie sau cu sârmă moale de 1 ÷ 3 mm diametru, în funcţie de utilizările ulterioare
(pentru prelucrări industriale, respectiv pentru foc). Diametrul unui snop este de
aproximativ 30 cm.
7.5. Mangalizarea lemnului
Mangalizarea este o metodă de valorificare a lemnului inferior calitativ,

produsul solid rezultat (cărbunele de lemn sau mangalul de bocşă) fiind solicitat în
siderurgie, în industria farmaceutică, în cea de apărare, în industria alimentară şi
pentru consumul casnic.
Această modalitate de prelucrare constă în arderea incompletă a lemnului la
temperaturi cuprinse între 150°C şi 430°C în instalaţii specifice: bocşe de pământ
verticale, orizontale sau în cuptoare metalice sub formă de clopot (retorte).
144
Cele mai frecvent utilizate sunt bocşele verticale pentru că arderea se face
mai uniform şi poate fi dirijată mai uşor, mangalul rezultat fiind calitativ şi
cantitativ superior celui obţinut în bocşele orizontale sau în retorte.
Etapele de lucru, în acest caz, sunt următoarele:
 delimitarea conturului circular al bazei pe un teren plan şi uscat, ferit
de curenţi puternici de aer, aflat pe soluri argilo-nisipoase şi neapărat
în apropierea unei surse de apă;
 curăţirea şi compactarea terenului şi executarea vetrei cu înclinare
radială de 2÷4% spre exterior; la periferia acesteia se sapă un şanţ
colector pentru apele pirolignoase ce vor rezulta în urma mangalizării;
 răcăşirea, constând în aşezarea materialului lemnos pentru
mangalizare, care poate avea orice defecte cu excepţia putregaiului, în
trei cercuri concentrice: primul format din lemn subţire, al doilea din
lemn gros, iar cel exterior din lemn subţire şi mai scurt de 1 m;
 stivuirea lemnului, care se face pe 2 ÷ 3 etaje (fig. 53) după ce s-a
format mai întâi o podină din lemne groase dispuse radial şi unele mai
subţiri aşezate tangenţial peste primele; trebuie să se lase loc şi să se
amenajeze în centrul bocşei un coş de tiraj vertical (horn) obţinut, de
obicei, prin baterea a trei prăjini dispuse în triunghi, iar radial se va
crea un canal de aprindere cu ajutorul a două prăjini distanţate la
aproximativ 0,5 m (fig. 54); clăditul lemnului se face de la centru spre
periferie în ordinea lemn subţire, lemn gros, lemn subţire, aşezat
vertical în straturile inferioare şi aproape orizontal în partea de sus,
astfel încât să se obţină o formă bombată (fig. 53);
 acoperirea bocşelor se realizează cu un strat de ramuri mărunte şi
uscate, apoi cu un strat de frunziş, paie, cetină şi deasupra cu un ultim
strat de 15 ÷ 25 cm grosime format din pământ umed amestecat cu
praf de cărbune şi litieră de pădure (ştiup) care se bate uniform cu
lopata.
145
Figura 53. Modul de aranjare a pieselor de lemn în bocşă şi dirijarea arderii
Figura 54. Amenajarea podinei şi a coşului de tiraj pentru o bocşă verticală
Aprinderea bocşei se realizează cu ajutorul unei prăjini prevăzută cu un

capăt uşor inflamabil ce se introduce în canalul orizontal de aprindere de la baza
bocşei spre centrul vetrei, unde se găsesc aşezate, încă de la clădire, surcele uscate
stropite cu petrol. Prăjina rămâne în canal, iar acesta se astupă.
Arderea se realizează de la centru spre periferie şi de sus în jos, dirijarea
focului realizându-se prin practicarea unor găuri în învelişul bocşei succesiv de la
vârf spre bază în locul de joncţiune a etajelor la distanţa de un metru una faţă de
146
alta, deschiderea unora inferioare executându-se simultan cu închiderea celor

superioare (fig. 54). Prin aceste găuri aerul este introdus şi fumul este condus spre
periferia bocşei şi în jos, continuându-se până la baza bocşei. Pe parcursul
procesului de carbonizare se observă un fum alb, gros şi usturător; apoi fumul
devine galben, iar la sfârşit, alb-albăstrui, transparent, ceea ce indică terminarea
carbonizării. Se consideră terminată arderea dacă prin orificiile de la bază apare
flacără cu fum albăstrui.
Durata de ardere variază în funcţie de volumul lemnului clădit în bocşă, de
la 4 ÷ 6 zile pentru 20 ÷ 60 metri steri până la 14 ÷ 18 zile pentru 100 ÷ 120
metri steri. Bocşa se sparge şi se extrag bucăţile de mangal după 1 ÷ 2 zile
necesare răcirii. Urmează sortarea mangalului, ambalarea în saci şi stocarea în
vederea livrării către beneficiari. Mangalul de calitatea I are umiditatea maximă de
10%, o densitate de 210 ÷ 250 kg/m3 şi puterea calorică de 7500 kcal/kg.
Mangalul de calitatea a II-a are o putere calorică de minim 6500 kcal/kg.
Randamentul este normal dacă se obţine, la foioase, 23 ÷ 28% din greutatea
lemnului folosit, iar la răşinoase, 21 ÷ 27 %.
7.6. Tocarea lemnului
În condiţiile valorificării superioare a lemnului de mici dimensiuni poate

deveni rentabilă realizarea operaţiei de tocare în platforma primară a lemnului din
crăci, vârfuri, rupturi sau capete rezultate în urma secţionării.
Tocarea reprezintă transformarea lemnului prin tăiere nedestructibilă în
aşchii tehnologice cu dimensiuni cuprinse între 10 mm şi 35 mm. Rezultă tocătura
care constituie materie primă pentru obţinerea unor produse industriale (plăci,
celuloză) sau care poate fi folosită drept combustibil. Avantajul realizării acestei
operaţii în platforma primară constă în faptul că se creează condiţii optime pentru
manipularea şi transportul lemnului de mici dimensiuni reducând astfel pierderile
147
de exploatare. În acest scop s-au conceput şi realizat tocătoare mobile purtate sau
tractate şi agregate de tocare (fig. 55a şi b), precum şi autotrenuri speciale cu ladă
pentru transportul tocăturii. Organele active (care realizează tocarea) sunt
constituite din cuţite fixate pe un suport rotitor (disc, tambur sau capete de freză) în
modul prezentat schematic în fig. 56 (a, b si c). La noi în ţară s-au realizat
tocătoarele mobile cu tambur TM - 1 (fig. 57) şi tocătoarele pentru lemn tractate
TL - T, cu disc, cantitatea de crăci tocate ajungând până la 8 tone în 8 ore de lucru.
Alimentarea tocătoarelor se face manual sau, pentru alte tipuri constructive, cu
braţe hidraulice.
a).
b).
Figura 55. Utilizarea tocatoarelor mobile în parchet
148
Figura 56. Tipuri de organe active specifice tocătoarelor
Figura 57. Schema constructivă a tocătorului romanesc TM-1 (vedere de sus)
149
CAPITOLUL 8. TRANSPORTUL TEHNOLOGIC
După ce biomasa lemnoasă a fost fasonată în platforma primară, procesul de

concentrare a acesteia, început la colectare, continuă prin deplasarea până în
platformele finale, în C.S.P.L. sau direct la beneficiar unde, dacă este cazul,
materialul lemnos suferă noi transformări în vederea obţinerii produselor
industriale. Această deplasare a lemnului constituie partea procesului de producţie
din exploatările forestiere denumită transport tehnologic şi se desfăşoară, în
prezent, în proporţie de 98% pe drumuri auto şi de 2% pe căi ferate forestiere şi pe
căi navigabile. Structura procesului de transport tehnologic cuprinde operaţiile de
încărcare, transport propriu-zis şi descărcare a lemnului.
Datorita dispersării punctelor în care se execută încărcarea mijloacelor de
transport, transportul tehnologic se efectuează în ţara noastră pe distanţe medii de
30 ÷ 40 km.
Faptul că materialul lemnos transportat este diferențiat ca formă şi
dimensiuni implică necesitatea folosirii unor mijloace de mare capacitate
specializate şi adaptate acestor caracteristici.
150
8.2. Încărcarea lemnului
În platformele primare, locurile de încărcare se află în pozițiile, spaţiile de

manevră sunt restrânse, iar planul de încărcare este frecvent situat deasupra celui de
stocare a materialului lemnos. La aceste condiţii specifice se adaugă variabilitatea
dimensională mare a pieselor din lemn.
Alegerea celor mai favorabile soluţii de încărcare a lemnului în platforma
primară este influenţată de aceste condiţii de lucru. Astfel, pentru lemn rotund cu
lungimea peste 4 m este recomandabil să se facă rea cu troliile montate pe
autovehicul. Dacă descărcarea materialului lemnos trebuie să se facă în locuri unde
nu există mijloace specializate în acest scop, se recomandă folosirea mijloacelor de
transport dotate cu braţe hidraulice pentru încărcare. În situaţia folosirii mijloacelor
de transport C.F.F. sau acelor mijloace proprii de încărcare, lemnul rotund se poate
încărca prin cădere şi rostogolire pe rampe în trepte special amenajate (platforma
de încărcare trebuie să se afle, însă, sub nivelul suprafeţei de stocare, ca în fig. 58).
Pentru cantităţi mai mici de material lemnos, atunci când folosirea altor
mijloace nu ar fi rentabilă, se pate realiza încărcarea manual prin rostogolire pe
plan înclinat, pentru lemnul rotund, sau prin purtare, pentru lemnul de steri şi crăci
în snopi
Figura 58. Rampă în trepte pentru încărcarea mijloacelor de transport
151
In prezent s-a ajuns practic la o cvasigeneralizare a soluţiilor de încărcare cu

troliile şi cu braţele hidraulice
Tehnica de încărcare cu troliul bit (fig. 59 şi fig. 60) cuprinde următoarele
faze:
 abaterea racoanţelor şi montarea, lăncilor pe partea dinspre stivă;
 desfăşurarea cablu
 trecerea acestor cabluri pe sub sarcina, dintr-un număr impar de piese;
 fixarea capetelor cablurilor trăgătoare la inelele scaunelor rotitoare ale
remorcii;
 acţionarea troliului; ridicarea răcoanţelor după ce s-a ridicat primul
rând de piese şi continuarea operaţiei de încărcare prin aceeaşi
succesiune de faze, cu trecerea sarcinilor peste răcoanţe;
 asigurarea încărcăturii prin legarea cu lanţuri a răcoanţelor opuse.
Figura 59. Sistemul forţelor care apar la încărcarea pieselor din lemn cu troliul
autotrenului forestier
152
Figura 60. Încărcarea autotrenului forestier
8.3. Procedee şi mijloace de transport tehnologic
Tipuri de autovehicule folosite pentru transportul lemnului

Autovehiculele utilizate pentru transportul biomasei lemnoase pot fi grupate
în: autocamioane, autotrenuri şi autovehicule specializate (folosite pentru
deplasarea lemnului aflat într-o formă specifică de fasonare: lemn de steri, tocătură,
rumeguş etc.).
Autocamionul este un mijloc de transport autopropulsat care se deplasează
conducere şi comenzi, instalaţiile hidraulică, electrică şi pneumatică, sau macara
hidraulică MH-70F. a cheltuielilor de transport şi a consumului de lui nominal prin
sporirea elementelor de gabarit, Diesel de mare putere . Părțile componente ale
unui autocamion sunt: motor, transmisie, șasiu, mecanisme de echipament de lucru,
echipament auxiliar şi anexe.
Transportul lemnului se realizează cu autocamioanele, prin purtarea acestuia
sau tractarea remorcilor şi a semiremorcilor în care este încărcat. Autotrenurile
folosite la noi sunt formate din autotractor cu şa şi semiremorcă de tip forestier.
Echipamentul de lucru specific, utilizat pentru încărcarea (eventual şi descărcarea)
153
materialului lemnos, este format din troliu TA-2 AM Activitatea de cercetare-

proiectare privind autovehiculele pentru transportul lemnului are în vedere
atingerea unor obiective a căror realizare duce la reducere carburanţi.
Acestea sunt:
 creşterea tonajului a numărului de axe, precum şi prin folosirea
semiremorcilor şi a remorcilor biaxe;
 echiparea întregului parc auto cu motoare (150 ÷ 300 CP);
 dotarea cu sisteme proprii, perfecţionate, de încărcare;
 generalizarea suspendării semiremorcilor;
 majorarea lungimii autotrenurilor până la 24 m;
 generalizarea folosirii anvelopelor simple cu balon mărit;
 creşterea numărului de punţi motoare.
Aceste tendinţe în construcţia autotrenurilor forestiere implică investiţii
pentru modernizarea drumurilor forestiere prin schimbarea elementelor geometrice
ale acestora (declivităţi, curbe, supralărgiri etc.) şi prin asigurarea capacităţii
portante. S-a constatat că efectuarea transportului în perioade cu exces de umiditate
duce la deformaţii ale straturilor rutiere, ceea ce conduce la degradarea drumurilor.
Creşterea sarcinilor pe osie produce,
de asemenea, deformarea sistemului rutier.
Concomitent cu introducerea autovehiculelor de mare capacitate la transport
: Caterpillar, Cummins, Detroit, Volvo, Fiat, Sisu, arcuri metalice şi elemente
elastice; 2 × 8 t sau 2 × 9,5 t, echipat cu troliu sau macara hidraulică. actuale au
capacităţi sportul materialului lemnos se impune, deci, consolidarea drumurilor
forestiere existente prin completarea suprastructurii acestora cu 15 ÷ 20 cm de
balast şi revizuirea elementelor componente în funcţie de caracteristicile noilor
autovehicule.
În ţările cu economie forestieră dezvoltată, transportul lemnului se
efectuează în prezent cu autotrenuri de capacitate medie (15 ÷ 25 t) de capacitate
mare (25 ÷ 40 t). Dintre principalele firme constructoare de autovehicule forestiere
154
pot fi menţionate Diesel, Mack, Sicard, MAN-Diesel, Chamberlain. Aceste

autovehicule prezintă următoarele caracteristici:
 motor Diesel cu număr de turaţii redus şi cuplu de rotaţie mărit;
 consum redus de carburanţi;
 transmisii semiautomate şi automate;
 servomecanisme pentru direcţie şi sistemul de frânar
 suspensii mixte formate din a hidropneumatice;
 pneuri cu carcasă radială, cu benzi de oţel, cu crampoane pentru iarnă,
cu profil lat şi fără cameră de aer;
 cabină avansată, semiremorci portabile prevăzute cu axă suplimentară
sau semiremorci active acţionate hidrostatic;
 folosirea oţelurilor aliate şi a aliajelor uşoare în toate subansamblurile
constitutive.
Dintre modelele de autotrenuri folosite în prezent în ţara noastră pentru
transportul materialului lemnos, menţionăm:
 autotrenul ATF 17, de 17 tone capacitate (cu variante de capacitate între
15 t şi 18 t), dotat cu macara hidraulică;
 autotrenul ATF-20T, cu troliu, compus din autotractorul R 10215 DFS
cu motor de 215 CP şi semiremorca în tandem
 autotrenul ATF-25 (până la 25 t capacitate) format din autotractorul R
19215 DFS, cu motor de 256 CP şi semiremorca în tandem
Autoplatformele forestiere sunt folosite pentru transportul lemnului de steri
şi al celui rotund scurt. Modelele între 8,5 t şi 24 t (tipurile constructive APF-8,5,
APF-14, APF-20 şi APF-24).
Pentru transportul lemnului de steri pe distanţe scurte (până la 10 km) se
folosesc şi tractoarele cu remorci de 5 tone. Tocătura sau rumeguşul se transportă
cu autotrenuri de tip ATF, locurile de încărcare se află în poziţii variabile
încărcarcare auto se face cu autotractorul R 12215 DFS cu motor de 215 CP şi
155
semiremorcă cu două bene basculante lateral în ambele părţi, cu cilindri de

acţionare hidraulici. Acestea au o capacitate de 19 t şi un volum util de 56 m3.
Transportul lemnului cu alte mijloace

Transportul pe calea ferată forestieră poate fi făcut prin utilizarea trucurilor
şi a vagoanelor platformă.
Trucurile (denumite şi boghiuri sau cărucioare) sunt folosite numai pentru
transportul pe căile ferate forestiere (C.F.F.) a lemnului rotund lung încărcat prin
rostogolire pe rampe în trepte sau cu încărcătoarele frontale; au o capacitate de 10 ÷
12 t.
Vagoanele platformă pot transporta şi lemn rotund scurt sau lemn de steri şi
au o capacitate de 6 ÷ 10 t.
Transportul pe apă poate fi realizat pe căi navigabile, pe cursuri flotabile
sau pe căi special amenajate în acest scop (canale, uluce, scocuri etc.).
Şlepurile sunt utilizate la noi pentru transportul lemnului rezultat din
exploatarea arboretelor din lunca inundabilă a Dunării. Pentru încărcarea lor se
amenajează la mal nişte estacade pentru a permite deplasarea materialului lemnos
cu încărcătoarele frontale. În unele situaţii pot fi folosite instalaţii cu cablu sau se
poate face încărcarea manuală (pentru lemnul de steri). Şlepurile au capacitatea de
încărcare de 200 ÷ 1000 t.
Pe cursurile flotabile ale râurilor interioare (Olt, Bistriţa, Siret) ale căror
viteze de scurgere şi debite favorizează aceste modalităţi de deplasare a lemnului,
se poate face plutărit dirijat. În acest scop, lemnul rotund cu lungimi mai mari de 6
m se aşează în forma unor plute rigide sau mobile (buştenii se poziţionează cu
capătul subţire în direcţia de deplasare, cei mai subţiri în faţă, iar cei mai groşi, în
spatele plutei, formând mai multe table legate rigid, respectiv articulat). Volumul
de lemn dintr-o plută poate ajunge până la 250 m3. Dirijarea plutelor pe cursul
râurilor se face cu ajutorul unor cârme amplasate în faţa şi în spatele acestora.
Pentru transportul lemnului pe Dunăre se poate folosi şi metoda plutitului remorcat
156
prin alăturarea a 4÷6 plute mobile sau rigide (alcătuind salurile) şi tractarea lor cu
remorchere.
8.4. Descărcarea lemnului
În depozitele centrale şi C.S.P.L. se concentrează un volum mare de

material lemnos, în vederea sortării şi prelucrării primare, care este supus
operaţiilor de descărcare, transport intern, stivuire şi încărcare, operaţii care se
realizează cu mijloace specifice: macarale hidraulice, macarale portal, încărcătoare
frontale, instalaţii cu cabluri şi transportoare.
Există şi modalităţi moderne de manipulare şi transport a sortimentelor din
lemn de mici dimensiuni prin pachetizare, paletizare sau containerizare,
asigurându-se astfel reducerea pierderilor, valorificarea superioară a biomasei
lemnoase şi utilizarea la capacitate a mijloacelor de transport.
Macaralele sunt instalaţii temporare sau permanente, fixe sau mobile,
independente sau montate pe vehicule, cu ajutorul cărora se execută operaţii de
încărcare, descărcare, stivuire şi transport intern. Macaralele hidraulice rotitoare se
compun din: pivot, mecanism de rotire, coloană, braţ de ridicare, braţ de basculare
sau balansier, graifăr şi instalaţia hidraulică (pompă, distribuitori, cilindri hidraulici
etc.). Acestea se montează pe un mijloc de transport auto, pe tractoarele utilizate la
colectare sau pe maşinile de fasonare mobile, dar pot fi şi independente (exemplu:
macaraua hidraulică pe cărucior). Macaraua portal de tipul MPF (fig. 61), cu una
sau două console şi graifăr electrohidraulic rotativ, este considerată utilaj de bază
(conducător) într-un C.S.P.L. de capacitate mare.
Cele 22 variante constructive utilizate la noi sunt compuse dintr-o platformă
metalică mobilă care se deplasează pe o cale de rulare (şine) cu ecartamentul
cuprins între 17,0 m şi 36,0 m. Platforma metalică este formată dintr-o grindă cu
zăbrele transversală care se sprijină pe două picioare, unul rigid şi celălalt articulat.
Grinda poate avea o deschidere activă a consolelor până la 13,25 m (şi este
157
prevăzută la partea inferioară cu calea de rulare a căruciorului de sarcină. Întreaga

platformă se deplasează cu ajutorul mecanismelor de translaţie montate pe ambele
picioare. Cu ajutorul macaralei portal se pot executa simultan sau consecutiv
mişcările pentru ridicarea sau coborârea sarcinii, translaţia căruciorului în lungul
grinzii şi deplasarea întregii platforme pe şine.
Utilajul, în varianta cu graifăr, este deservit de un singur muncitor
(macaragiu), productivitatea fiind de 250 ÷ 300 m3/8h.
Mecanizarea acestei operaţii de transport intern determină o reducere
simţitoare a suprafeţelor de depozitare, realizându-se o înălţime mai mare a
stivelor; cu macaraua portal, acestea pot să ajungă la 5 ÷ 6 m înălţime.
Încărcătoarele cu braţe frontale sunt maşini independente autopropulsate
derivate din anumite tipuri de tractoare modificate şi prevăzute cu echipament de
lucru specializat pentru încărcare, descărcare, stivuire şi transport intern pe distanţe
scurte. Încărcătoarele frontale de construcţie autohtonă folosite în sectorul de
exploatare a lemnului din ţara noastră sunt cele de tip IFRON 204D, având la bază
tractorul U 650M, şi IFRA-25, derivat din tractorul cu şasiu articulat TAF.
Acestea reprezintă mijlocul de bază pentru încărcat, descărcat şi manipulat
în depozitele cu capacitate mică şi numai utilaj de intervenţie în C.S.P.L. de
capacitate mare unde sunt înlocuite cu alte mijloace cu productivitate mărită
(macarale, transportoare etc.).
Încărcătorul cu furci frontale acţionează asupra încărcăturii, la descărcarea
autotrenurilor, în două moduri. Unul dintre acestea este prin împingere din partea
opusă, după ce au fost lăsate în jos răcoanţele, lemnul căzând direct pe platforma de
descărcare. Un alt mod de descărcare este cel frontal: IFRON-ul ia câte o piesă sau
mai multe, în funcţie de greutatea acestora, şi se deplasează la locul de depozitare
sau alimentează un transportor transversal.
Deşi pot efectua operaţii de manipulare şi transport prin suspendare a
majorităţii sortimentelor de lemn rotund şi a lemnului de steri, folosirea
încărcătoarelor frontale IFRON 204D în depozite prezintă şi unele dezavantaje:
158
necesită suprafeţe mari de acces şi de manevră, special amenajate; au un raport

nefavorabil masă proprie/masa sarcinii (capacitate de ridicare de numai 1,8 ÷ 2,5
t); înălţimea de stivuire nu poate depăşi 3,6 m; au un consum relativ mare de
combustibil; necesită asigurarea unei întreţineri şi deserviri specializate.
Cu toate dezavantajele pe care le prezintă încărcătorul cu furci frontale,
acesta rămâne, deocamdată, cel mai răspândit mijloc pentru descărcarea şi
manipularea lemnului rotund şi despicat în depozite.
Încărcătorul IFRON 204D (fig. 62) are un motor Diesel de 65 CP la 1800
rot/min şi este prevăzut cu transmisie mecanică compusă din ambreiaj, inversor,
cutie de viteze, transmisia propriu zisă la roţile motoare şi transmisie de la volantul
motorului la priza de putere (pentru acţionarea pompei instalaţiei hidraulice).
Echipamentul de lucru, format dintr-un mecanism de ridicare - coborâre -
basculare, este acţionat de cinci cilindri hidraulici: doi pentru ridicarea-coborârea
braţelor, doi pentru basculare şi unul pentru închiderea- deschiderea fălcilor
graifărului.
Unealta de lucru se montează pe o placă de susţinere fixată la capătul
braţelor şi poate fi, în funcţie de lucrările ce se execută, graifăr, cupă, braţ de
macara sau lamă de buldozer. Pentru ridicarea şi deplasarea buştenilor,
trunchiurilor şi catargelor, încărcătorul IFRON 204D este prevăzut cu graifăr tip
G2 (cu doi dinţi de susţinere); pentru butuci şi lemn de steri stivuit, graifărul este
de tip G3 (cu trei dinţi de susţinere), iar pentru lemn de steri în vrac se utilizează un
graifăr de tip G5 (cu cinci dinţi de susţinere).
Pentru încărcarea - descărcarea sau stivuirea lemnului de steri pachetizat,
unealta de lucru este un braţ prelungitor, iar pentru manipularea tocăturii, a cojii, a
rămăşiţelor de la prelucrarea lemnului, a mangalului sau a cetinii se dotează
încărcătorul frontal cu cupă. Lama de buldozer este folosită numai pentru voltat şi
stivuit lemnul rotund.
Graifărul este format dintr-o parte fixă (falcă inferioară sau corp) şi o parte
mobilă (falcă superioară) acţionată de un cilindru hidraulic.
159
Etapele de lucru cu încărcătorul IFRON 204D sunt următoarele:

 prinderea sarcinii cu graifărul, la locul de încărcare;
 deplasarea sarcinii pe distanţa dorită, la înălţimea de 0,5 m faţă de sol;
 ridicarea sau coborârea sarcinii la locul de descărcare;
 desfacerea fălcilor graifărului pentru eliberarea sarcinii şi aşezarea pe
locul de descărcare sau stivuire a materialului lemnos.
Capacitatea de ridicare este de 1800 kgf, iar productivitatea medie de 130
m3/8 ore. Pentru sarcini şi înălţimi mai mari, încărcarea-descărcarea se poate face
cu celălalt utilaj de construcţie autohtonă, încărcătorul frontal articulat IFRA-25.
Acesta poate ridica o sarcină maximă de 4 t până la o înălţime de 5 m faţă de sol.
Este prevăzut cu motor de 65 CP sau chiar 80 CP şi poate fi echipat şi cu un troliu
monotambur. Formaţia de lucru pentru încărcătoarele frontale este compusă dintr-
un singur muncitor (conducătorul utilajului). În cazul descărcării încărcării
lemnului rotund, productivitatea ajunge până la 200 m3/8 h.
Transportoare utilizate în C.S.P.L.
Asigurarea legăturii tehnologice prin transport interior între punctele de
descărcare, încărcare sau stivuire, precum şi alimentarea evacuarea liniilor
mecanizate complexe de fasonare (debitare, sortare, cojire sau despicare) se
realizează cu mijloace caracteristice, cu mers continuu al organului activ, denumite
transportoare.
Clasificarea transportoarelor se poate face în funcţie de mai multe criterii,
astfel:
- după tipul organului activ:
 transportoare cu lanţ,
 transportoare cu bandă,
 transportoare cu role;
- după poziţia pieselor din lemn faţă de direcţia de mişcare a organului
activ:
 transportoare longitudinale,
160
 transportoare transversale;
- după gradul de mobilitate:
 transportoare mobile,
 transportoare staţionare (fixe);
- după planul în care se realizează deplasarea:
 transportoare orizontale,
 transportoare înclinate,
 transportoare mixte.
Componentele principale ale unui transportor sunt: cadrul de susţinere,

grupul de acţionare, organul activ şi dispozitivele anexe. Cadrul de susţinere este
format din longeroane, picioare de sprijin, fundaţie, podină, jgheab sau canal
betonat, şine de ghidare (superioară şi inferioară), role de dirijare. Grupul de
acţionare este compus din motor electric, reductor, transmisie, cap de antrenare la o
extremitate şi cap de întindere la cealaltă.
Forma constructivă a transportoarelor diferă în funcţie de forma de fasonare
a biomasei lemnoase. Cele mai reprezentative transportoare utilizate în C.S.P.L. au
caracteristicile prezentate în continuare.
Transportorul longitudinal (orizontal sau înclinat) cu lanţ pentru lemn
rotund (fig. 63) are lungimi între 30 m şi 75 m şi lanţul cu zale calibrate şi plăci
purtătoare (racleţi) cu gheare. Este acţionat de un motor electric cu puterea între 5,5
kW şi 22,0 kW.
Transportorul longitudinal cu lanţ pentru lemn de steri poate fi montat
orizontal sau înclinat (la un unghi de maxim 15°, astfel încât înălţimea utilă să fie
cel mult 7,5 m) pe o lungime până la 50 m. Lanţul este cu racleţi, fiecare cu câte
trei gheare, iar motorul electric de acţionare are puterea între 2,2 kW şi 6,6 kW.
161
Figura 63. Transportorul cu lanţ şi racleţi
Transportoarele transversale cu trei sau patru lanţuri sunt folosite pentru

deplasarea pieselor din lemn, în plan orizontal sau înclinat, pentru alimentarea
maşinilor de secţionat sau a despicătoarelor, precum şi pentru operaţia de transfer
între două transportoare longitudinale.
Lungimea lor este, în funcţie de amplasament, între 2,0 m şi 5,5 m.
Acţionarea se face cu motoare electrice de 1,6 kW sau 3,2 kW.
Transportorul cu bandă dreaptă în jgheab metalic este utilizat pentru
deplasarea pieselor despicate de la despicător la punctele de sortare şi pachetizare
sau stocare în vrac. Lungimea pe care se montează acest tip de transportor variază
între 10 m şi 60 m. Acţionarea se face cu un motor electric a cărui putere este
cuprinsă între 1,5 kW şi 7,5 kW.
Transportorul cu bandă cu trei role în jgheab metalic (fig. 64) este utilizat în
special pentru deplasarea rămăşiţelor, a tocăturii şi a rumeguşului. Poate fi montat
în plan orizontal sau înclinat (numai până la 10°), pe lungimi de la 10 m până la 30
m. Acţionarea se face cu un motor electric cu puterea între 1,5 kW şi 4,0 kW.
162
Figura 64. Transportor cu bandă şi trei role în jgheab
Transportorul cu role biconice montate pe lagăre cu rulmenţi (fig. 65) este

folosit în cadrul liniilor de sortare şi fasonare şi sunt acţionate de motoare electrice
cu puterea până la 6,5 kW. Lungimea acestora este frecvent între 3 m şi 7 m.
Atunci când este cazul, transportoarele pot fi montate două sau mai multe în
cascadă şi completate, eventual, cu plane înclinate. Variantele moderne sunt dotate
cu dispozitive de măsurare a lungimii şi diametrului şi de cubare automată pentru
biomasa lemnoasă aflată în diverse stadii de fasonare.
Figura 65. Transportor cu role dublu tronconice
163
Operaţia de încărcare necesită o stivuire îngrijită a sortimentelor ce urmează

a fi expediate, asigurarea încărcăturii şi încadrarea în dimensiunile de gabarit
obligatorii. Pentru expedierea lemnului de steri în vagoane CFR se utilizează
dispozitive de formare şi strângere a pachetelor, care asigură o încărcare şi
descărcare mecanizată a lemnului.
Dispozitivul de pachetizare a lemnului de steri destinat producţiei de
celuloză, PAL şi PFL este compus dintr-un cărucior de stivuire pentru formarea
pachetelor şi legături din ciochinare prevăzute la capete cu dispozitiv de strângere.
Căruciorul este alcătuit din două cadre de formă semicirculară şi prevăzut cu tren
de rulare. Tehnica de lucru este următoarea: lemnul se stivuieşte pe cărucior până
ce se formează o sarcină de 1,5 metri steri; două ciochinare, două dispozitive de
strângere cu excentric şi lanţurile de reglare asigură strângerea sarcinii; după ce
este legat, pachetul este evacuat de pe cărucior, care este prevăzut în acest scop cu
un cadru basculant. Productivitatea dispozitivului este de 25 metri steri/8 ore.
164
CAPITOLUL 9. SORTAREA ŞI FASONAREA

SORTIMENTELOR DE LEMN BRUT
Atât masa lemnoasă pe picior destinată exploatării, cât şi cea rezultată în

urma procesului de exploatare sunt în mod obișnuit foarte eterogene, cauza
constituind-o o multitudine de factori, între care apartenenţa la specii forestiere
diferite, condiţiile variate de creştere a arborilor, variabilitatea caracteristicilor
arborilor individuali şi ale lemnului lor, felul tăierii etc. Încadrarea acestora în
categorii, după dimensiuni, calitate, direcţii de utilizare, conform prevederilor
standardelor în vigoare, în vederea comercializării, se realizează prin sortare.
9.2. Sortarea lemnului
Sortarea masei lemnoase pe picior (sortarea silvică)

Sortarea masei lemnoase pe picior, sau sortarea silvică, constă în
repartizarea lemnului arborilor care urmează a face obiectul exploatării, în
sortimente primare, dimensionale şi industriale, operaţia executându-se în vederea
elaborării Actului de punere în valoare a volumului de lemn (pe picior) destinat
comercializării (APV). Lemnul de lucru se exprimă fără coajă, iar cel de foc cu
coajă. Sortimentele primare care urmează a fi obţinute prin lucrările de exploatare
aparţin la mai multe categorii.
Sortimentele dimensionale realizabile, la rândul lor, sunt:
- lemn de lucru gros;
165
- lemn de lucru mijlociu;

- lemn de lucru subţire.
Actul de punere în valoare este un document cu caracter tehnic,
silvicultural şi economic, ce se întocmeşte de către organele silvice în vederea
executării lucrărilor de exploatare. În acest scop se execută o serie de lucrări de
teren şi birou, ce constau în principal în:
- marcarea arborilor care urmează a fi extraşi;
- inventarierea şi sortarea calitativă a arborilor de extras;
- determinarea volumului total şi pe sortimente primare al masei lemnoase
pe picior.
Marcarea arborilor care urmează a fi extraşi se efectuează în concordanţă
cu specificul tratamentelor aplicate, în limitele volumului de lemn planificat a se
recolta. Inventarierea şi sortarea calitativă a arborilor de extras este o lucrare
complexă. Arborii marcaţi pentru a fi extraşi se trec în carnetul de teren pe
categorii de diametre. Sortarea calitativă se face ţinându-se cont de porţiunea aptă
pentru lemn de lucru din înălţimea acestora (restul considerându-se lemn de foc), în
care scop se recurge la examinarea vizuală a formei trunchiului pentru detectarea
prezenţei eventualelor defecte.
De reţinut că defectele avute în vedere sunt cele care limitează folosirea
materialului ca lemn de lucru, declasându-l în lemn de foc, cum sunt curbura,
înfurcirea, gelivura, putregaiul, nodurile vicioase (celelalte defecte rămân
importante pentru sortarea lemnului numai după doborârea arborilor). Prin această
examinare a fusului, arborii de extras se clasifică în 4 clase de calitate.
O atenţie deosebită trebuie acordată porţiunii din prima jumătate a înălţimii
trunchiului şi aceasta deoarece, pe de o parte, volumul porţiunii respective, în
funcţie de specie şi de indicele de formă, reprezintă 76 - 86% din volumul
trunchiului şi pe de altă parte, această porţiune dă în mod obişnuit cele mai
valoroase sortimente de lemn de diametru mare şi cu minimum de defecte.
Totodată, porţiunea de 30% din partea superioară a înălţimii are o pondere foarte
166
redusă în volumul şi valoarea totală a trunchiului (4 - 6% şi respectiv sub 1%),

astfel că analiza acesteia nu are sens
În finalul lucrărilor de teren, se dispune de un inventar al arborilor marcaţi
în vederea exploatării, distribuiţi pe clase de diametre şi clase de calitate.
Sortarea masei lemnoase exploatate (sortarea lemnului arborilor doborâţi

Sortarea masei lemnoase exploatate reprezintă analiza tehnico - economică
efectuată în scopul repartizării acesteia în sortimentele de lemn brut, precum şi
operaţia tehnologică implicată în obţinerea acestora. Latura tehnică are în
vedere împărţirea în sortimente a masei lemnoase în funcţie de caracteristicile de
ordin dimensional şi calitativ, în strânsă concordanţă cu nevoile utilizatorilor, iar
cea economică urmăreşte ca sortimentele obţinute să aibă o valoare de întrebuinţare
cât mai ridicată şi să aducă sectorului forestier venituri sporite, în deplină
concordanţă cu potenţialul valoric al masei lemnoase.
Se subînţelege că activitatea de sortare este una din operaţiile de mare
importanţă. Sortarea presupune cunoştinţe de specialitate temeinice privind atât
calitatea lemnului în general, cât şi particularităţile de ordin calitativ ale lemnului
principalelor specii forestiere (de exemplu ale celui de specii răşinoase, stejari, fag
ş.a.), în baza cărora se poate justifica încadrarea materialului analizat într-un
anumit sortiment de lemn brut. Sortarea efectuată cu maximă rigurozitate, în baza
cunoaşterii caracteristicilor arborilor doborâţi şi a tuturor prevederilor standardelor,
reprezintă o premisă a realizării eficienţei întregii activităţi de gospodărire a
pădurilor, după cum sortarea executată superficial, soldată cu declasări mai mult
sau mai puţin grave ale lemnului, conduce la pierderi materiale notabile. Pentru
silvicultură, faptul este cu atât mai important, cu cât actualmente, după cum se
cunoaşte, pe lângă lemnul exploatabil (pe picior), care este vândut agenţilor
economici cu profil de exploatare, aceasta, prin activitatea de exploatare
desfăşurată în regie proprie, produce şi sortimente de lemn brut.
167
Lemnul brut (lemnul în stare brută), se defineşte ca fiind lemnul provenit

din fusul arborelui doborât, curăţit de crăci, fără vârf, cu sau fără coajă, secţionat la
anumite lungimi, corespunzător diferitelor sortimente. Uneori poate fi de asemenea
despicat şi fasonat în figuri (cazul lemnului de steri).
Sortimentele de lemn brut constituie forma sub care este pus în valoare
lemnul arborilor doborâţi sau, altfel spus, forma sub care produsele forestiere
lemnoase ajung la dispoziţia utilizatorului, realizarea lor înglobând în mod
obligatoriu execuţia unor operaţii tehnologice anterioare, cum sunt curăţirea de
crăci, secţionarea, despicarea, fasonarea în figuri. Prevederile referitoare la
caracteristicile sortimentelor de lemn brut sunt cuprinse în standarde, acestea din
urmă constituind norme obligatorii atât pentru furnizor cât şi pentru utilizator. În
toate cazurile, ideea care stă la baza standardelor este aceea de a permite
valorificarea în condiţii optime a masei lemnoase exploatate şi de a facilita
reglementarea raporturilor între furnizor şi utilizator. Aşadar, arborii doborâţi
capătă calitatea de lemn brut în urma sortării, prin intermediul căreia sunt
transformaţi în produse forestiere, având forma sortimentelor cerute de utilizator şi
precizată în standarde. După ce achiziţionează sortimentele de lemn brut,
utilizatorul poate da ulterior lemnului diferite forme, de produs semifinit printr-o
primă transformare, sau de produs finit printr-o a doua transformare, îl poate de
asemenea prelucra pe cale chimică, ori îl poate folosi drept combustibil.
Presortarea lemnului brut, un termen înrudit, întâlnit în literatura ştiinţifică
de specialitate din domeniul exploatării lemnului, reprezintă o fază anterioară
operaţiei de sortare propriu-zisă, prin care se înţelege delimitarea la cioată (în
parchet), prin secţionare, a trunchiurilor şi catargelor, acestea grupând, virtual, mai
multe piese din acelaşi sortiment de lemn brut sau din sortimente diferite şi având
lungimi corespunzătoare sarcinilor optime cerute de mijloacele de colectare şi de
transport folosite.
Principii de sortare a lemnului arborilor doborâţi
168
Principiile de sortare a lemnului arborilor doborâţi consfinţesc regulile de

bază, generale, avute în vedere la efectuarea acestei operaţii tehnologice, dincolo de
condiţiile concrete de lucru sau de împrejurările de moment care ar putea-o
influenţa. În concordanţă cu cerinţele actualei etape de dezvoltare a societăţii
omeneşti, în ceea ce priveşte valorificarea resurselor materiale pe de o parte şi
constrângerile mediului înconjurător pe de altă parte, în acţiunea de valorificare a
masei lemnoase care sursă materială regenerabilă de importanţă majoră, dar
limitată cantitativ, se impun trei principii, toate la fel de importante. Primul, care
are în vedere aspectul economic al problemei - principiul valorificării superioare,
integrale şi complexe a masei lemnoase; cel de al doilea, care ţine cont de etica şi
responsabilitatea socială, de necesitatea utilizării durabile a masei lemnoase -
principiul utilizării raţionale, al economisirii şi gospodăririi sale judicioase; cel de
al treilea, care se referă la însușirile esențiale ce conferă masei lemnoase o valoare
de întrebuinţare superioară - principiul calităţii. De reţinut că o delimitare strictă a
conţinutului acestor principii nu este posibilă, ele având şi semnificaţii comune.
1. Principiul valorificării superioare, integrale şi complexe a masei

lemnoase.
Valorificarea superioară presupune ca din masa lemnoasă avută la dispoziţie
să obţinem pe cât posibil cele mai valoroase sortimente de lemn brut, care sunt apte
pentru realizarea produselor cele mai mult solicitate şi mai bine plătite la momentul
dat. În acest scop, operatorul trebuie să fie un bun evaluator al calităţii lemnului
recoltat, precum şi un bun cunoscător al caracteristicilor cerute de piaţă,
consemnate ca atare în normele directoare în vigoare. Valorificarea integrală
urmăreşte utilizarea dacă este posibil în totalitate a masei lemnoase exploatate ca
lemn de lucru, care în urma încorporării de muncă vie pentru prelucrare în diverse
produse, poate permite obţinerea unui profit substanţial sporit. Pentru acoperirea
cerinţelor de lemn de foc şi ele justificate, care se menţin în continuare importante,
în perspectivă vor trebui avute în vedere toate categoriile de lemn rămase
169
disponibile, între care de exemplu, resturile de la fabricile de prelucrare.

Valorificarea complexă presupune la rândul ei obţinerea unei game cât mai variate
de lemn de lucru, în cantităţi ridicate, corelate cu cerinţele de pe piaţa internă şi
externă.
2. Principiul utilizării raţionale, al economisirii şi gospodăririi judicioase a

masei lemnoase
În numele acestui principiu, de-a lungul timpului prevederile normelor
oficiale referitoare la caracteristicile sortimentelor de lemn brut au evoluat, întrucât
cerinţele de bunuri din lemn în continuă creştere şi nivelul aproape neschimbat sau
în diminuare al ofertei de resurse au impus atât îmbunătăţiri tehnologice în
domeniul prelucrării, cât şi revizuiri ale limitelor de ordin calitativ şi dimensional
pretinse la sortare, pentru a face apte de utilizare inclusiv categorii de lemn
inferioare. În sfera domeniului prelucrării lemnului, traducerea în practică a acestui
principiu presupune eforturi permanente de reducere a consumurilor specifice. În
sfera sortării acest deziderat se atinge căutând să încadrăm întreaga masă lemnoasă,
fără pierderi, în sortimentele adecvate
3. Principiul calităţii
Derivă din însăşi expresia ideii de bază pe care se întemeiază sortarea,
faptul rezultând, aşa după cum se va vedea, din chiar existenţa în normele oficiale a
criteriului calitativ, de sine stătător, de luat în considerare la clasificarea masei
lemnoase pe picior şi a lemnului arborilor doborâţi. Calitatea produsului forestier
lemn, ca al oricărui alt produs în general, se defineşte ca reprezentând un ansamblu
de caracteristici (proprietăţi), exprimate în termeni cantitativi şi calitativi, în
conformitate cu care acesta este capabil de a satisface cerinţele utilizatorului sub
raport tehnic, economic, ecologic, estetic, social.
Reiese de aici că diferenţele de ordin calitativ dintre două sortimente de
lemn brut sunt date de diferenţele ce există între caracteristicile acestora. O altă
170
observaţie, calitatea produsului lemn nu este de sine stătătoare, ea există în relaţie

cu nevoile utilizatorului. Pe de altă parte, caracteristicile ce definesc calitatea
acestui produs, prin nivelul mai mult sau mai puţin ridicat la care se exprimă,
trebuie să permită evaluarea gradului de satisfacere a nevoilor respective.
Referitor la cerinţele utilizatorului, este important ca acestea să fie astfel
stabilite încât să permită valorificarea durabilă, raţională, a resurselor naturale şi
respectiv protecţia mediului înconjurător. Este, de asemenea, obligatoriu ca ele să
corespundă întru totul exigenţelor de ordin tehnologic în procesul de fabricaţie al
diverselor bunuri, ca şi exigenţelor consumatorului acestor bunuri. Non calitatea
are costuri deloc de neglijat. Pe lângă că poate determina întârzieri ale vânzării şi
intrării lemnului în circuitul economic, la licitaţiile organizate de către unităţile
silvice ea poate conduce la valori mult reduse ale preţului de adjudecare.
Apoi, în procesul de prelucrare industrială poate avea drept urmare
consumuri tehnologice sporite, pentru ca mai târziu să limiteze desfacerea
bunurilor realizate, când costul ei va trece în contul consumatorului, până la
scoaterea obiectelor respective din uz. Este de asemenea posibil ca în perioada de
staţionare a lemnului sub formă de produs, în stoc, înainte ca acesta din urmă să
ajungă în consum, să se înregistreze efecte distructive, prin uzură fizică (degradare,
putrezire, îmbătrânire) şi uzură morală (concurenţa unor bunuri, similare ca
utilitate, dar mai ieftine, sau cu un rezultat mai bun la utilizare).O particularitate de
ordin calitativ de un gen deosebit a lemnului o poate reprezenta împrejurarea de a
proveni dintr-o pădure gospodărită durabil şi certificată ca atare de forurile oficiale,
împrejurare în virtutea căreia se bucură de o recunoaştere specială pe piaţă şi este
mai bine plătit.
Se precizează că în economia mondială, în prezent, se manifestă un adevărat
cult al calităţii. Există de pildă un concept numit zero - defecte, considerat ca ţel în
procesul de producţie din anumite domenii de activitate. În limitele trăsăturilor care
îi sunt proprii, a mijloacelor specifice de care dispune, silvicultura trebuie să se
încadreze în curentul general de acţiune pentru realizarea de produse de calitate.
171
Este obligată la acest demers de o concurenţă globală puternică, în faţa căreia

distanțele geografice mari nu mai constituie bariere pentru circulaţia produselor.
Criterii şi sisteme de sortare a lemnului arborilor doborâţi

Standardele conţinând specificaţiile tehnice detaliate corespunzătoare
sortimentelor de lemn brut realizabile la sortarea masei lemnoase exploatate au fost
elaborate pe baza datelor referitoare la caracteristicile lemnului speciilor noastre
forestiere şi ţinând cont de cerinţele utilizatorilor.
De-a lungul timpului, cunoaşterea tot mai aprofundată a structurii şi
proprietăţilor lemnului, ca şi progresele tehnologice din industrie au făcut necesară
revizuirea şi îmbunătăţirea permanentă a acestora. Conform prevederilor
standardelor respective, sortarea lemnului arborilor doborâţi se poate face în baza a
trei criterii: criteriul dimensional, criteriul calitativ şi criteriul utilizare. Aceasta
înseamnă că sortimentele de lemn brut sunt definite prin anumite dimensiuni, prin
anumite elemente de ordin calitativ, ca şi prin anumite direcţii de utilizare.
Criteriul dimensional urmăreşte ca piesele ce vor rezulta să aibă
dimensiunile prevăzute în standarde. Funcţie de natura sortimentului, dimensiunile
considerate pot fi: diametrul minim la capătul subţire fără coajă, lungimea minimă,
lungimea maximă, trepte de lungimi, abateri limită etc. În principiu, în toate
cazurile analiza efectuată de sortator porneşte de la ţelul de încadrare a pieselor în
sortimentele cu diametrul şi lungimea cele mai mari, care sunt şi cele mai
valoroase.
Criteriul calitativ are ca obiect analiza defectelor, din punct de vedere al
naturii, mărimii, poziţiei şi frecvenţei acestora, piesele analizate trebuind să
corespundă cerinţelor ce urmează a fi satisfăcute la locul utilizării, conform
prevederilor standardelor.
Criteriul utilizare are în vedere destinaţia sortimentelor de lemn brut ce se
obţin din masa lemnoasă supusă sortării. Sistemele de sortare se definesc în raport
de criteriile folosite la efectuarea operaţiei de sortare.
172
Se disting trei sisteme de sortare:

 dimensional - calitativ;
 dimensional - utilizare;
 dimensional-calitativ-utilizare.
Standardele româneşti au la bază sistemul de sortare dimensional – calitativ

– utilizare, în cadrul căruia toate cele trei criterii sunt luate în considerare de
operator, concomitent.
Criteriul utilizare este concretizat în însăşi denumirile sortimentului de lemn
brut şi ale claselor de calitate aferente acestuia. Luăm în acest sens ca exemplu
standardul privind lemnul brut rotund de răşinoase pentru industrializare, a cărui
denumire, după cum se observă, exprimă cu claritate utilizarea (pentru
industrializare). Precizări în plus aduc denumirile claselor de calitate (lemn de
rezonanţă; lemn pentru furnir estetic; lemn pentru furnir tehnic; lemn pentru
cherestea şi alte produse).
Întrucât utilizările posibile ale lemnului sunt numeroase, numărul de
sortimente de lemn brut diferenţiate este şi el mare. În baza criteriului dimensional,
în standarde sunt de asemenea precizate, pe clase de calitate, valorile diametrului
minim la capătul subţire şi lungimii minime ale pieselor de lemn rotund. Se mai
redau valorile supralungimii şi abaterilor limită admise la lungimea nominală. În
ceea ce priveşte calitatea, aceasta este definită prin precizarea în cazul fiecărei clase
a condiţiilor de admisibilitatea a defectelor lemnului. De reţinut că unele elemente
de ordin calitativ, precum culoarea, regularitatea inelelor de creştere, lăţimea
alburnului, lățimea redusă a inelelor anuale la unele specii ori dimpotrivă lăţimea
sporită a acestora la alte specii etc., care pot conferi valoare de întrebuinţare
superioară faţă de cea a lemnului de calitate curentă, lipsesc sau nu sunt avute în
vedere în mod corespunzător.
Normele Uniunii Europene consacrate definirii sortimentelor de lemn brut
prezintă deosebiri însemnate faţă de standardele româneşti. Fac obiectul sortării în
173
cadrul acestora următoarele sortimente: lemnul de stejar, fag, plop, frasin, paltin,
din rândul speciilor foioase şi de molid, brad, pin, larice, duglas, din rândul
speciilor răşinoase.
Ca regulă generală, în cazul fiecărei specii sunt diferenţiate patru clase de
calitate şi anume:
 clasa A, de calitate excepţională;
 clasa B, de calitate curentă;
 clasa C, de calitate inferioară; şi
 clasa D, în care se includ piese care nu pot fi încadrate în primele trei
clase.
Criteriile în baza cărora se constituie sortimentele de lemn brut sunt numai
două şi anume cel dimensional şi cel calitativ. Este deci folosit sistemul de sortare
dimensional - calitativ.
În cazul criteriului calitativ, pe lângă caracteristicile luate în mod obişnuit în
considerare şi în standardele româneşti, sunt de asemenea avute în vedere lăţimea
alburnului şi omogenitatea culorii (la stejar), precum şi lăţimea inelelor anuale (la
stejar, fag, molid, brad, pin, larice, duglas).
Pe ansamblu, standardele Uniunii Europene se remarcă printr-o anumită
tipizare a caracteristicilor, ceea ce le face mai uşor de aplicat. O simplificare
deosebită rezultă din absenţa criteriului utilizare.
Este de la sine înţeles că, în concordanţă cu prevederile acestor standarde,
producătorul manifestă acelaşi interes de a realiza sortimente cât mai valoroase, în
concordanţă cu cerinţele pieţii.
Procedeele sortării lemnului arborilor doborâţi

În funcţie de metoda de exploatare adoptată, sortarea lemnului arborilor
doborâţi se poate efectua în parchet, pe platforma primară sau în centrul de sortare
şi preindustrializare. Indiferent de locul unde se face această operaţie, în funcţie de
174
elementele care intervin sistematic în desfăşurarea ei, se deosebesc următoarele

procedee de sortare:
 sortarea lemnului din trunchi sau fus;
 sortarea lemnului din coroană;
 sortarea lemnului doborât-depreciat;
 sortarea şi resortarea lemnului de foc.
Sortarea lemnului din trunchi sau fus. După doborârea arborilor şi curăţirea
lor de crăci, se procedează la identificarea defectelor existente. Prin deplasare de-a
lungul lor, de la cioată spre vârf şi în sens invers, se cercetează prezenţa
eventualelor defecte exterioare, urmărindu-se natura, frecvenţa, poziţia şi gravitatea
acestora, distanţa dintre defectele neadmise la sortimentele de lemn rotund. Se au în
vedere în primul rând curbura, gelivura, putregaiul, cancerul, gâlmele, nodurile,
crăpăturile, ovalitatea, fibra răsucită, lăbărţarea, înfurcirea etc. Sunt apoi luate în
considerare defectele interioare, făcându-se observaţii asupra capetelor şi
crestăturilor de topor din punctele care oferă unele indicii. Pot fi astfel depistate
defecte ca: putregai, răscoacere, rulură, cadranură, inimă roşie şi stelată,
albăstreală, încindere etc.
După identificarea defectelor, se trece la stabilirea sortimentelor de lemn
brut pe clase de calitate şi însemnarea locurilor de secţionare cu cretă forestieră sau
prin crestare cu toporul în coajă. La stabilirea locului de secţionare se caută să se
diminueze pe cât posibil defectele prin repartizarea proporţională a lor în
sortimentele vecine şi să nu se declaseze porţiunile apte pentru lemn de lucru în
lemn de foc. Însemnarea se face de la capătul gros spre vârf, deoarece partea
dinspre baza trunchiului conţine lemnul cel mai bun şi în cantitatea cea mai mare.
Sortarea lemnului din coroană. Se execută în cazul arborilor de foioase,

întrucât ramurile acestora deţin o cotă importantă în volumul total şi sunt apte
pentru realizarea de lemn de mină, lemn pentru plăci din aşchii şi plăci din fibre,
175
lemn pentru prelucrare pe cale chimică, araci de vie, tutori etc. Se examinează
fiecare cracă groasă şi se marchează sortimentele de lemn de lucru, restul
constituindu-l lemnul de foc.
Sortarea lemnului doborât - depreciat. Ca urmare a execuţiei defectuoase a

lucrărilor de exploatare, îndeosebi a doborârii arborilor, lemnul poate suferi
deprecieri, uneori grave, prin rupere transversală şi despicare longitudinală. Se pot
astfel înregistra declasări ale masei lemnoase şi pierderi valorice însemnate. În
locul unor sortimente de lemn de lucru superioare, în afara lemnului de foc se mai
poate obţine doar lemn pentru plăci din aşchii şi plăci din fibre, pentru industria
celulozei şi hârtiei. Acest procedeu de sortare capătă o importanţă majoră,
concomitent cu o creştere semnificativă a gradului de periculozitate în ceea ce
priveşte fasonarea, în cazul arboretelor cu doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă.
Sortarea şi resortarea lemnului de foc. Constituie o modalitate de creştere a

gradului de valorificare ca lemn de lucru a masei lemnnoase, permiţând ca din
lemnul destinat iniţial drept material combustibil sau pentru mangalizare, să poată
fi realizate unele sortimente de valoare sporită. Astfel de sortimente pot rezulta prin
reanalizarea bucată cu bucată a pieselor de lemn de foc şi execuția unui plus de
manoperă, pentru despicarea pieselor rotunde, ca şi pentru îndepărtarea
eventualelor porțiuni cu defecte neadmise, ca noduri putrede, putregai, coajă
înfundată etc.
9.3. Fasonarea sortimentelor de lemn brut
176
Operațiile de curățire crăci, secționare, cojire, despicare, indiferent de locul

unde se execută, se numesc global operaţii de fasonare a lemnului, denumire care
exprimă faptul că aceste lucrări post-doborâre au ca obiect diveresele modificări ale
formei şi dimensiunilor lemnului supus exploatării, astfel încât să se ajungă la
sortimente definitive de lemn brut1.
De regulă către populaţie se exploateză şi valorifică produsele secundare
(rărituri, tăieri de conservare, tăieri de igienă, cele asimilate produselor secundare).
Procesul productiv de fasonare a masei lemnoase presupune şi existenţa producţiei în
curs de execuţie.
Manipularea constă în deplasarea pieselor din lemn de la locul de secţionare
la cel de stocare în vederea transportului şi se efectuează, în funcţie de modul de
organizare a platformei primare (volum, distanţă, spaţiu de manevră), manual, cu
atelajele sau cu tractorul.
Stivuirea lemnului rotund se face pe rampe de stocare cu ajutorul lamei
tractorului forestier sau manual, cu ţapina, prin rostogolirea pieselor din lemn pe
balănci (fig. 66). Volumul de material lemnos stocat într-o rampă la un moment dat
trebuie să fie mai mare sau cel puţin egal cu capacitatea de încărcare a unui mijloc
de transport şi să fie omogen din punct de vedere al speciei sau grupei de specii şi
al dimensiunilor (gros sau subţire, cu diferenţe de lungimi mai mici de 2 m).
1 – traversă, 2 – pană, 3 - balancă
177
Figura 66. Modul de realizare a unei stive din sortimente de lemn rotund
La stivuire trebuie să se aibă în vedere asigurarea unor condiţii optime de

încărcare în mijloacele de transport, şi anume:
 distanţa de la fiecare stivă până la drum să fie mai mică de 10 m,
 aşezarea pieselor se face paralel cu calea de transport (drum auto,
C.F.F.) şi cu capătul gros orientat în sensul de transport pentru cel puţin
80% din numărul total de piese.
178

Carte Curs COVRIG-1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Curs COVRIG-1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilie COVRIG Exploatări forestiere

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE

1.1. Rolul şi definirea exploatării pădurilor

Exploatarea lemnului reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter

îngrijire a pădurilor, în scopul creării condiţiilor pentru dezvoltarea altor arborete

Recoltarea lemnului poate să determine, atunci când nu este efectuată

Exploatarea pădurilor s-a dezvoltat ca o ştiinţă de sine stătătoare care se

modul de valorificare a produselor forestiere, în principal a lemnului, în condiţii

1.2. Structura procesului de producţie

Procesul de producţie, în accepţiune generală, este un proces social în care

pronunţat, factorii naturali de producţie intervenind numai printr-o eventuală

depozitare şi de transportul tehnologic. Procesul de producţie forestieră se

Este de remarcat faptul că, în unele situaţii, transformarea materialului

Indiferent dacă procesul de producţie de bază al exploatării lemnului se

Unitatea de bază din structura de producţie a unui agent economic de

1.3. Elemente caracteristice ale procesului

Pentru desfăşurarea activităţilor din şantierele de exploatare, prin colectarea

Proiectarea lucrărilor de exploatare a lemnului presupune activitatea de

1.4. Principiile organizării activităţii de

În desfăşurarea activităţii de exploatări forestiere trebuie să fie respectate

Principiul protejării mediului, care atestă faptul că valorificarea

Principiul corelării exploatării lemnului cu cerinţele regenerării

seminţişului sau vătămarea arboretului; trebuie să se coreleze, de

Principiul eficienţei economice presupune organizarea ştiinţifică a

Principiul economisirii şi valorificării superioare a lemnului este

relativ mici de creştere în timp; se urmăreşte ca prin sporirea

CAPITOLUL 2. RESURSA DE MASĂ LEMNOASĂ

Biomasa lemnoasă reprezintă substanţa lemnoasă din trunchiul, crăcile şi

milioane m3 (faţă de o acumulare anuală de 4,09 m3⋅ha-1 ⋅ 6,367 milioane ha ≅

În general, volumul de lemn valorificat dintr-un arbore este constituit din

Consumul în tăieturi cuprinde volumul de lemn consumat prin execuţia

Consumul în supradimensiuni este specific centrelor de sortare şi

CAPITOLUL 4. PROCESE DE MUNCĂ ÎN

În procesul de exploatare forestieră intervin două categorii de procese:

Transformarea unui arbore pe picior în părți de arbore şi apoi în sortimente

Direcțiile şi planurile caracteristice tăierii lemnului foarte importante în

Figura 1. Direcții şi planuri caracteristice tăierii lemnului

Figura 2. Exemplu de tăiere destructibilă

În procesul de taiere, lemnul își manifestă rezistența în funcţie de:

Cuțitul sau organul activ întâmpină o anumită rezistență în procesul de

Tipurile fundamentale de tăiere destructibilă sunt următoarele:

În procesul de producție, pe lângă cele 3 cazuri fundamentale de tăiere prin

 tăierea transversal - tangențială.

Din punct de vedere al raportului dintre lungimea muchiilor şi lăţimea

Tăierea destructibilă este realizată de cuţit printr-o mişcare cu două

Pentru eficientizarea acestui tip de tăiere se recomandă:

Figura 4. Tăierea nedestructibilă (a - despicarea; b - forfecarea)

Pentru eficientizarea acestei forme de tăiere trebuie ţinut cont de

În cadrul procesului de producție, obiectul muncii suferă schimbări atât

 aplicarea tăierilor cu caracter special (produse accidentale şi de igienă).

Tratamente cu tăieri progresive şi succesive

Specificul acestui tip de tăiere este faptul că trebuie valorificată biomasa

Tratamentul tăierilor grădinărite

Se aplică în arboretele pluriene. În cadrul acestui tratament tăierile se

Pentru activitatea de exploatare apar următoarele situaţii particulare:

Tratamentele tăierilor rase cu regenerare artificială

Tăieri aplicate în regimul crângului

 doborârea pentru drajonare prin tăierea rădăcinilor groase de la locul

Tăierile de produse accidentale şi de igienă

Epoci, termene şi durate de exploatare

Termenele maxime între care este permisă exploatarea sunt reglementate

Metode şi tehnologii de exploatare a lemnului

Metoda de exploatare reprezintă un concept general de organizare a